Papadia – beneficii, proprietati, contraindicatii (ceai, sirop, tinctura,    dulceata, salata…Tratament naturist cu dulceata de papadie…); Cum se poate trata cancerul cu laptisor de matca; Cure inedite, dar eficiente; Un nou tratament considerat revolutionar ar putea fi o sansa in plus pentru diabetic; Diabetolog: Prediabetul se poate vindeca, daca este diagnosticat la timp. Diabetul este insa incurabil; Cum combatem natural, nervozitatea; Greselile pe care le fac frecvent consumatorii de cafea;  Avantajele si dezavantajele consumului de oua; Tratamente naturale pentru afectiuni pe care ai vrea sa nu ti le stie nimeni; Condiment bun pentru ficat și diabet; Condimentul care te ajuta sa iti reglezi tensiunea arterial; Doua remedii din natura pentru caderea parului; Boala Alzheimer este reversibila prin schimbarea stilului de viata; Sindromul de colon iritabil: cum va linistiti abdomenul; Planta de mare ajutor in curele de slabire…Duhul lui Antihrist și glorificarea întunericului; Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni;  Antihristul; Dan Bercian – Uza – Închinarea care Ucide; SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII ; Pilda sării sau Cele douăsprezece trepte ale decăderii spirituale.9) Autoînşelarea (I Corinteni 3:18); Omul fărădelegii, fiul pierzării; Ce va fi înainte de venirea lui Antihrist?  Cartea lui Daniel: Cheia profețiilor – Florin Antonie; ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele… Apocalipsa 17b – Biserica catolică nu este „Babilonul cel Mare din Apocalipsa! Păcatul celor ce nu fac rău; Adaptarea finala;  Sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia (1/3);  Cine se va închina fiarei? Timpul sfârșitului, de Werner Mücher; Femeia în roşu ; Matei, de Daniel Branzei;  MESAJUL BIBLIEI DESCOPERIT chiar de Scriitorii Scripturilor- Pocăința; Putinişti din toată lumea, degeaba vă “uniţi”, dacă nu vă faceţi Una cu El, (cu Unirea Dumnezeiască întrupată în Isuss), ca să nu vă mai războiţi şi… să nu mai pupaţi moaşte iconate, ori să vă mai închinaţi unui “dumne-zeu” necunoscut (F.Ap.17/23); Nu mai…… Ce spune Biblia despre închinarea la icoane (partea II), de Ciprian Sarivan;  Zac POONEN – Vin nou in burdufuri noi; Mireasa lui Hristos, de H. L. Heijkoop;  Închinare, de A. W. Pink; Alin Cristea: Nu vameșii și curvele intră în Împărăția lui Dumnezeu. Ci cei care AU FOST vameși, curve, mincinoși, hulitori, dar s-au pocăit și umblă în calea neprihării; Lucruri biblice care nu sînt… biblice (2) Merg vameșii și curvele în Împărăția lui Dumnezeu?  CUI I SE IARTĂ MULT? (celui care se  face una cu POCAINTA CRISTICA ,ca s-o rupa cu nelegiuirea) ;Cine NU vede Împărăţia cerurilor; Versete despre Împărăția lui Dumnezeu; Matei 7.21-27-  Împlinirea voiei lui Dumnezeu; 52 de trepte spre CER-Treapta 1 (Matei, cap 1-4); Mireasa lui Hristos, de H. L. Heijkoop…Zac POONEN –Femeie, de ce plângi? Scopul eşecului …Ce să faci când ajungi la capătul drumului?Chemarea noastră specifică, ca biserică … Secretele biruinţei;Cum să primeşti răspuns la rugăciunile tale-de DON GOSSETT; Dupa ce  urmasii nazistilor au devenit  ingeri

Oameni şi popoare TOATE, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou(Rom.cap.7), nu vă mai hrăniţi cu învăţături, legi şi constituţii votate de “aleşii neamului… adamic”, care sunt morţi în păcate; Nu v-aţi convins că TOATE ale lor sunt falite, bolnăvicioase şi falimentare? De ce nu acceptaţi Constituţia şi Învăţătura Cerească, dăruite gratis de Iisus în Matei, cap. 5, 6, 7; De ce nu mâncaţi Învăţătura, Rânduiala, Gândirea, Voia, Atotputernicia –Pâinea vieţii- rumenită in cuptorul GOLGOTEI (Ioan, cap.6), curată, sănătoasă, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică, suverană… Împotriviţi-vă gunoierului cosmic, tari în Credinţa Cristică, Biblicizaţi, blindaţi (Ef. cap. 6/10-20) cu învăţătura BIRUITOARE, (precum Iisus în Mat, cap. 4) şi, împreună cu Duhul Adevarului atacaţi-l cu versetele care au goua tăişuri- astfel: Este scris; De asemeni este scris; Căci stă scris…” Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Rom.6/1-14)… “Smeriti-vă… Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre… Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în … “(1 Petru 5/6-9) şi Iac. 4/7-10)” Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: smeriti-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.” …Rasism la o școală din Germania: copil român “dat de exemplu ca hoț”;Amintiri nedorite despre Izvoarele  amare,care   continua sa tasneasca  din fantana PeSeDista…) După ce ne-a făcut golani și curve, Ioan Rus a fost sancționat doar cu AVERTISMENT! (Tirania putinista “”fecundata “” de Satan,va rodi peste un an…) Nazismul german și comunismul sovietic. Asemănări și deosebiri; Biblia celui de-al treilea Reich la licitaţie; Hermann Oberth, de la nazism la capitalism; Sfidîndu-l pe Hitler; Putin și Occidentul Al treilea război mondial? (Cand il scoti pe Dumnezeu din casa /inima,se intrupeaza sobolanii putinisto-nazasti –pe masa sufletului…) Originile darwiniste ale sistemului nazist. Atitudinea lui Hitler față de Hristos și creștinism; Filosofia nihilistă a influențat ideologia nazistă? Cât de „nazist” a fost Nietzsche; “Nu te faci frate cu dracul nici măcar ca să treci puntea” – învățătură din venirea lui Hitler la putere acum 90 de ani; Opinie: Cum a sucit Hitler Biblia ca să-şi scuze crimele; Papa Benedict: „Hitler a fost un idol păgân”; PE: Regimurile naziste și comuniste au comis genocid și crime la o scară nemaivăzută în istorie; Cum va „modela” inteligența artificială „societatea viitorului”; Minciuna neo-nazistă a lui Putin despre Ucraina provine din versiunea sovietică a istoriei; Biblioteca lui Hitler…Hitler, Holocaust, memorii și cărți, la Biblioteca din Petroșani; Bibliotecile dictatorilor, de la Machiavelli la Robinson Crusoe. Ce cărți citeau Hitler, Stalin și Mussolini ; Secretul lui Hitler,de RORY CLEMENTS; Robert Gerwarth, „Călăul lui Hitler – Viața lui Heydrich”; Diavolul în istorie. O explicație ; De ce regimul lui Putin e unul fascist; A fi ortodox, astăzi; Anticomunism şi represiune comunistă, în Neamţ şi Bacău ( );Virusul perestroika și „efectul de demonstrație”; Autosuficiența planului Stalinist; Evoluția presei românești: o istorie cu suișuri și coborâșuri;Presa românească după 30 de ani: „Nu știu ce facem!“ Europa Centrală: în menghină sau în clepsidră? Comentariul 7: Despre istoria omorurilor în Partidul Comunist Chinez; Efectul administraţiei Biden? O nouă axă a tiraniilor, Iran-Rusia-China, prinde contur. Coreea de Nord se încălzeşte pe margine; Comentariul 3: Tirania Partidului Comunist Chinez; Păcatul unui corp spălat… (al necuratului Mao Zedong, cel care   nu s-a spălat niciodată pe dinți, mestecînd, pentru a îndepărta mirosul, frunze de ceai.); Thierry Wolton: „Atracţia intelectualilor pentru comunism este aducătoare de moarte”; Cărţi ticăloase; Alte articole …Torţionari sfidând demnitatea: Jucam (POKAR)cărţí pe cadavre; (Fara pocainta Cristica– Marcu 1/15 si nasterea din nou-Ioan, cap. 3 si Rom. cap.6, satanele in sutane  tin Poporul Roman incatusat,manipulat,exploatat,demonizat,idolatrizant-iconat…) Biserica Ortodoxă şi comunismul: între rezistenţă şi colaborare; Xi Jinping cere armatei să se pregătească de război: „Sunt furtuni periculoase la orizont”…ÎNVIEREA și ce scria Eminescu acum exact 143 de ani… ALERTA!Vine globalizarea cu pistolul nuclear la tampa si cu alte chinezarii de cucerire a lumii “”netaivaneze””…) Rusia și China vor o nouă ordine mondială, după „100 de ani”. Anunț despre războiul nuclear; (Inca un PUTINIST ne “ajuta” si sustine expansiunea tarista)…Austria, o nouă lovitură dată României. Va bloca extinderea Schengen până când va observa un „declin susţinut” al migraţiei…

 

 

Dupa ce  urmasii nazistilor au devenit  ingeri…Rasism la o școală din Germania: copil român “dat de exemplu ca hoț”

 

 Andrei Cristian

 

https://ziarulromanesc.de/romani-in-germania/rasism-la-o-scoala-din-germania-copil-roman-dat-de-exemplu-ca-hot/

 

 

 

 

 

https://ziarulromanesc.de/lume/dupa-ce-ne-a-facut-golani-si-curve-ioan-rus-a-fost-sanctionat-doar-cu-avertisment/

 

 

 

 

 

Oameni şi popoare TOATE, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou(Rom.cap.7), nu vă mai hrăniţi cu învăţături, legi şi constituţii votate de “aleşii neamului… adamic”, care sunt morţi în păcate; Nu v-aţi convins că TOATE ale lor sunt falite, bolnăvicioase şi falimentare? De ce nu acceptaţi Constituţia şi Învăţătura Cerească, dăruite gratis de Iisus în Matei, cap. 5, 6, 7; De ce nu mâncaţi Învăţătura, Rânduiala, Gândirea, Voia, Atotputernicia –Pâinea vieţii- rumenită in cuptorul GOLGOTEI (Ioan, cap.6), curată, sănătoasă, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică, suverană… Împotriviţi-vă gunoierului cosmic, tari în Credinţa Cristică, Biblicizaţi, blindaţi (Ef. cap. 6/10-20) cu învăţătura BIRUITOARE, (precum Iisus în Mat, cap. 4) şi, împreună cu Duhul Adevarului atacaţi-l cu versetele care au goua tăişuri- astfel: Este scris; De asemeni este scris; Căci stă scris…” Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Rom.6/1-14)… “Smeriti-vă… Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre… Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în … “(1 Petru 5/6-9) şi Iac. 4/7-10)” Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: smeriti-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.”

 

 

Duhul lui Antihrist și glorificarea întunericului

 

 

  Poteraș Ionuț

 

 

https://www.stiricrestine.ro/2023/04/19/duhul-lui-antihrist-si-glorificarea-intunericului/

 

/////////////////////////////////////

 

Duhul lui Antihrist și glorificarea întunericului;

Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni;  Antihristul; Dan Bercian – Uza – Închinarea care Ucide; SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII ; Pilda sării sau Cele douăsprezece trepte ale decăderii spirituale.9) Autoînşelarea (I Corinteni 3:18); Omul fărădelegii, fiul pierzării; Ce va fi înainte de venirea lui Antihrist?  Cartea lui Daniel: Cheia profețiilor – Florin Antonie; ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele… Apocalipsa 17b – Biserica catolică nu este „Babilonul cel Mare din Apocalipsa! Păcatul celor ce nu fac rău; Adaptarea finala;  Sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia (1/3);  Cine se va închina fiarei? Timpul sfârșitului, de Werner Mücher; Femeia în roşu ; Matei, de Daniel Branzei;  MESAJUL BIBLIEI DESCOPERIT chiar de Scriitorii Scripturilor- Pocăința; Putinişti din toată lumea, degeaba vă “uniţi”, dacă nu vă faceţi Una cu El, (cu Unirea Dumnezeiască întrupată în Isuss), ca să nu vă mai războiţi şi… să nu mai pupaţi moaşte iconate, ori să vă mai închinaţi unui “dumne-zeu” necunoscut (F.Ap.17/23); Nu mai…… Ce spune Biblia despre închinarea la icoane (partea II), de Ciprian Sarivan;  Zac POONEN – Vin nou in burdufuri noi; Mireasa lui Hristos, de H. L. Heijkoop;  Închinare, de A. W. Pink; Alin Cristea: Nu vameșii și curvele intră în Împărăția lui Dumnezeu. Ci cei care AU FOST vameși, curve, mincinoși, hulitori, dar s-au pocăit și umblă în calea neprihării; Lucruri biblice care nu sînt… biblice (2) Merg vameșii și curvele în Împărăția lui Dumnezeu?  CUI I SE IARTĂ MULT? (celui care se  face una cu POCAINTA CRISTICA ,ca s-o rupa cu nelegiuirea) ;Cine NU vede Împărăţia cerurilor; Versete despre Împărăția lui Dumnezeu; Matei 7.21-27-  Împlinirea voiei lui Dumnezeu; 52 de trepte spre CER-Treapta 1 (Matei, cap 1-4); Mireasa lui Hristos, de H. L. Heijkoop…

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Mireasa lui Hristos, de H. L. Heijkoop

 

„Soţilor, iubiţi-vă soţiile cum a iubit şi Hristos Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană … Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Efeseni 5:25-30 ).

 

Trebuie să subliniez cu toată tăria minunea adevărului lui Dumnezeu referitor la Adunarea Lui, la gloria şi poziţia ei! Acest pasaj atinge în mod deosebit inimile noastre. Ce cuvinte extraordinare! Ele fac clară relaţia minunată a Adunării cu Hristos. Multora s-ar putea să le pară ciudat, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune niciodată că Domnul Isus iubeşte pe păcătoşi; citim însă că El iubeşte Adunarea. Doar o singură dată apare în evanghelii că Domnul Isus a iubit un om neconvertit, tânărul bogat din Marcu 10:21 , despre care se spune că Domnul „S-a uitat la el şi l-a iubit”. În Ioan 3:16 citim: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Dar acum lumea zace în cel Rău (1. Ioan 5:19 ), arătându-şi pe deplin starea ei în omorârea deliberată a Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că pentru lume – adică omenirea ca întreg – nu mai există har, ci judecată. Dumnezeu iubeşte fiecare persoan ă pe care a creat-o, ca individ. „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1. Timotei 2:3-4 ), dar El nu iubeşte societatea umană ca sistem, pe care omul l-a creat şi care îl are pe Satan ca dumnezeu şi conducător. Totuşi nu citim că Domnul Isus a iubit vreodată lumea (cu excepţia Marcu 10 ), deşi aceasta se susţine adesea în evanghelizare. Dar este minunat că Domnul a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea (Efeseni 5:2 ). Mai găsim afirmaţia care are ecou în inima fiecărui om care aparţine Domnului Isus: „Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20 ). Acesta este un fapt plin de putere.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Isus a iubit pe Tatăl şi pe ucenici, că mă iubeşte pe mine şi pe noi toţi, adică Adunarea Lui. El iubeşte Adunarea şi pe fiecare persoană care aparţine acesteia, după cum a dovedit-o prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Aceasta ne arată relaţia minunată la care a fost adusă Adunarea faţă de Domnul Isus. Adunarea este mai mult decât suma indivizilor care o alcătuiesc. La fel este şi în viaţa de fiecare zi. Există ceva aparte într-o mulţi me – este mai mult decât suma indivizilor din ea. După ce în Efeseni 5:2 se spune că Domnul Isus ne iubeşte, adică pe toţi indivizii împreună, totuşi Duhul Sfânt găseşte necesar să spună că Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea. Este o strădanie preţioasă în a ajunge să apreciezi acest adevăr.

 

După ce citim că „Dumnezeu Mântuitorul voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”, aflăm apoi că „este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1. Timotei 2:5 ). Este absolut adevărat, după cum este scris în Cuvântul lui Dumnezeu, că fiecare păcătos care vine la Dumnezeu poate fi mântuit prin credinţa în Domnul Isus, ca rezultat al lucrării Lui de la cruce. Sângele Domnului Isus care a fost vărsat pe cruce are o putere aşa de mare, încât fiecare om din lume, de la Adam şi până la sfârşitul veacului, dacă ar veni la El, poate fi curăţit de păcatele lui. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1 .19-20). Prin sângele Domnului Isus, toţi cei din ceruri şi de pe pământ vor fi, într-o zi, aduşi înapoi la Dumnezeu şi împăcaţi cu El. Pe pământul şi în cerul cel nou va fi armonie divină. Nu va mai fi nimic rău, căci orice rău va fi în iazul de foc, ceata diavolului şi a îngerilor lui, împreună cu toţi cei care au iubit pe Satan şi nu s-au smerit înaintea Domnului Isus.

 

Chiar rezultatele păcatului, moartea şi împărăţia morţii, hadesul, vor fi ţinute captive acolo pentru toate veacurile. Nici un păcătos care vine la Domnul Isus nu este vreodată izgonit, ci primit. Dar Domnul Isus, care este şi Dumnezeu, ştia dinainte cine va crede în El şi astfel El i-a iubit doar pe aceia despre care ştia că vor veni la El şi-L vor primi ca Domn şi Mântuitor al lor. El nu iubeşte niciodată pe cei care Îl resping şi nu vor sa se pocăiască şi care rămân vrăjmaşii Săi până la sfârşitul vieţii. Dar prin lucrarea Domnului Isus, milioane de oameni au fost şi vor fi mântuite, chiar dacă nu citim că Domnul Isus îi iubeşte. Nu citim niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu că Domnul Isus a iubit pe credincioşii Vechiului Testament în acest fel; nici pe cei care se vor întoarce la Domnul după răpirea Adunării, rămăşiţa credincioasă a lui Israel şi „mulţimea cea mare” (din Apocalipsa 7:9 ) care nu poate fi numărată; nici pe cei care vor crede în timpul mileniului. Ei toţi vor primi iertarea păcate şi vor scăpa de osândă pe temeiul lucrării Domnului Isus. Dar citim că Domnul Isus Îşi iubeste Adunarea şi pe toţi cei care aparţin ei, adică pe toţi aceia care au fost născuţi din nou începând de la Cincizecime până în clipa în care Domnul Isus va veni să-Şi ia acasă Adunarea.

 

Aceste fapte ne fac conştienţi de măsura de har care ne-a fost dată ca să putem aparţine acestei Adunări şi de aprecierea de care se bucură înaintea Domnului Isus. Aş aminti întâmplarea cu vaporul aflat în primejdie pe coasta olandeză. Oamenii stăteau pe ţărm şi priveau la vaporul lovit de valuri aşa de înalte, că nimeni nu îndrăznea să urce într-o barcă de salvare pentru a încerca să salveze echipajul. Deodată, un om a alergat strigând: „Fiul meu este pe vaporul acela! Trebuie să-l salvez! Cine vine cu mine?” Deoarece mulţi îl cunoşteau şi-l respectau, au mers cu el şi au reuşit să-i salveze pe toţi cei ce se aflau pe vapor. Ei s-au aventurat la aceasta numai din cauza tânărului pe care îl iubea tatăl lui. Dacă băiatul nu ar fi fost la bordul vaporului, probabil că tatăl nu ar fi îndrăznit să înfrunte valurile. Nu este aceasta o imagine sugestivă? Oricine a fost mântuit în vremea Vechiului Testament a fost mântuit prin lucrarea Domnului Isus, căci numai în acest Nume poate cineva să fie mântuit (Fapte 4:12 ). Acelaşi lucru este adevărat pentru toţi cei ce vor fi mântuiţi după răpirea Adunării; ei vor putea fi izbăviţi de chinurile iad doar prin sângele Domnului Isus.

 

Cuvântul lui Dumnezeu spune că „Mielul lui Dumnezeu ridică păcatul lumii” (loan 1:29; Coloseni 1:20 ).

Cont. aici……  https://comori.org/adunarea-biserica/adunarea-lui-dumnezeu-1/mireasa-lui-hristos/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

52 de trepte spre CER-Treapta 1 (Matei, cap 1-4):

 

Primul lucru pe care-l aflam in Noul Testament despre cer este ca accesul acolo este posibil doar prin Domnul Isus, cel care a venit din cer cu scopul de a ierta pacatele oamenilor (Matei 1:21). Treptele inspre cer incep.. in cer, in inima iubitoare a lui Dumnezeu si de acolo coboara inspre pamant.. si ajung la toti aceia care-L doresc pe Domnul cerului in viata lor. Asadar, intelegem ca nici un om nu va ajunge in cer prin merite personale, pentru ca nu exista scara pamanteasca cu propteala in cer. Singura cale garantata inspre cer este aceea anuntata de Domnul Isus, Singurul care a venit din cer si ne-a indemnat: “Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Matei 4:17).

 

 

 

Treapta 2 (Matei, cap 5-9):Cont aici…………https://resitabaptista.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=10&Itemid=11

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Matei 7.21-27-  Împlinirea voiei lui Dumnezeu

Fiecare dintre noi am căzut de multe ori în ispita de a nu aplica sau de a nu face în viaţa noastră ceea ce ştim că Dumnezeu ne spune prin Biblie să facem. De multe ori am confundat „a şti” cu „a face” uitând cât de mare este diferenţa dintre ele. Alteori am crezut că a face lucruri bune pentru Dumnezeu este tot una cu a face ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Cât de grav este lucrul acesta? Cât de important este să facem ce cere Dumnezeu şi nu ce credem noi că I-ar place Lui? Ce înseamnă cu adevărat împlinirea voiei lui Dumnezeu şi care este valoarea ei, sunt doar câteva din întrebările la care vom încerca să găsim răspuns chiar în Sfânta Scriptură Biblia.

 

Textul de bază de la care vom porni în căutarea răspunsurilor se găseşte în Sfânta Evanghelie după Matei 7.21-27

 

1. Avertizarea Domnului Isus

 

Saul a fost primul împărat al lui Israel. Datoria lui era să fie ascultător de Dumnezeu şi în felul acesta Dumnezeu promitea că ţara va fi ocrotită iar domnia sa va fi în siguranţă. Începutul lui Saul, ca şi începutul nostru în relaţie cu Dumnezeu, a fost bun. Cu timpul însă, Saul a început să facă de capul lui. Ştia foarte bine ce trebuie să facă dar a ales să ignore. Este adevărat că făcea multe lucruri bune pentru Dumnezeu dar nu făcea ceea ce cerea Dunezeu. De aceea, a venit şi ziua când Dumnezeu trimite pe proorocul său la Saul…

 

1Samuel 15.22-23 Samuel a zis:”Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat!

 

Acestea au fost cuvintele cele mai grele pe care împăratul Saul le-a auzit vreodată. Erau rostite în auzul urechilor lui de către un om, de un profet, dar veneau de la Dumnezeu. De aici înainte a venit jalea peste sufletul lui. N-a mai avut linişte căci Domnul se depărtase de el şi duhurile rele îl chinuiau cumplit. A căutat să îndrepte ceva dar orice efort era venit prea târziu. Venise vremea când neascultarea de glasul Domnului avea să-şi primească răsplata cuvenită- lepădarea!

 

Durerea şi amărăciunea din sufletul lui Saul precum şi tragedia sfârşitului său prematur în mijlocul unor imagini macabre sunt doar o palidă umbră a suferinţei pe care fiecare dintre noi am putea s-o experimentăm dacă nu înţelegem la timp cât de important este nu doar să ştim ci să şi împlinim Cuvântul Domnului.

 

Ca şi atunci şi acum; de la Adam şi Eva chiar, la Saul, şi până la noi şi după noi, dintotdeauna şi pentru totdeauna, neascultarea de Dumnezeu a fost, este şi va fi pedepsită aspru.

 

Matei 7.21 Nu ori şi cine Îmi zice:”Doamne! Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri!- a spus Domnul Isus

 

Avertizarea este clară: Doar cei ce împlinesc Cuvântul Domnului au dreptul de a intra în Rai!

 

A şti nu este tot una cu a împlini. Nici a auzi, nici a ştii sau a cunoaşte nu trebuie confundat cu a împlini. Nici a auzi, nici a ştii sau a cunoaşte, şi nici măcar a fi capabil şi dornic să spunem altora învăţăturile Domnului, nici toate acestea împreună nu egalează ca importanţă împlinirea; toate cele enumerate nu ne scuteşte de împlinirea voiei lui Dumnezeu. Pare atât de simplu dar cu toate astea, fiecare dintre noi adesea uităm acest adevăr.

 

Ce Îl interesează pe Dumnezeu de la noi în legătură cu învăţăturile Sale? Să Îl ascultăm când ni le transmite? Să Îl lăudăm pentru înţelepciunea învăţăturilor Lui? Să le învăţăm bine? Să le spunem şi altora? Toate acestea la un loc sunt dorite de Dumnezeu …dar nu neapărat. Scopul este împlinirea lor!

 

 De ce vrea Dumnezu de la noi împlinirea şi nu doar cunoaşterea învăţăturilor Lui?

 

Matei 7.21 Nu orişicine Îmi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.- a spus Domnul Isus

 

În primul rând Domnul aşteaptă împlinirea  întrucât aceasta este singura modalitate prin care ne arătăm cu adevărat respectul şi cinstirea faţă de Sine. Singurul mod prin care ne arătăm credinţa în El- pentru că, credina este de fapt ascultarea de El. Doar împlinind arătăm că El este vrednic de încredere iar noi suntem datori să ascultăm de El.

 

În Matei 21.28-31 Domnului Isus prezintă o altă pildă. Un tată avea doi fii. Amândoi sunt rugaţi să meargă să lucreze în via lui. Primul refuză şi spune că nu vrea să meargă dar mai apoi, îi pare rău şi în final se duce. Al doilea, se adresează frumos, cu respect în vorbire, primite că se va duce… şi nu se duce. Care dintre aceştia a dovedit respect faţă de tatăl lor? Concluzia pildei era că cel ce a împlinit dorinţa tatălui l-a onorat cu adevărat şi nu cel care doar a vorbit frumos şi a făcut promisiuni plăcute la auz.

 

Un al doilea motiv pentru care Domnul vrea să împlinim voia lui este datorită faptului că doar împlinirea ne aduce beneficii şi nu doar cunoaşterea. Nu toţi sunt convinşi de asta dar, toate poruncile Lui ne sunt date nu pentru informare sau pentru a ne îmbogăţii cultura generală. Toate au un scop practic: fericirea noastră.

 

De curând mă aflam cu citirea Bibliei în cartea Deuteronom şi de multe ori mi-a atras atenţia refrenul „ca să fii fericit” cu toate că se afirma lucrul acesta în contextul în care Dumnezeu cere ascultare de poruncile Lui.

 

Deuteronom 12.28 Păzeşte şi ascultă toate aceste lucruri pe care ţi le poruncesc, ca să fii fericit tu şi copiii tăi după tine, pe vecie, făcând ce este bine şi ce este plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului tău.

 

Observ aici că noi trebuie să facem ce este bine nu în ochii noştri, nu ce credem noi că este bine ci ceea ce este bine şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Făcând aşa, Dumnezeu promite nu doar fericirea noastră dar şi a urmaşilor noştri.

 

Ioan 13.17 Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi– a spus Domnul Isus. Iată deci că trebuie să mergem mai departe, la împlinirea a ceea ce ştim. Iar împlinirea aduce fericirea.

 

Neemia 9. 29 I-ai rugat fierbinte să se întoarcă la Legea Ta, dar ei au stăruit în îngâmfarea lor, n-au ascultat de poruncile Tale, au păcătuit împotriva orânduirilor Tale care fac viu pe cel  ce le împlineşte. Ţi-au întors spatele cu îndărătnicie, şi-au înţepenit grumazul şi n-au ascultat.

 

Împlinirea aduce viaţă spirituală, relaţie vie cu Dumnezeu şi sănătate sufletului. Neîmplinirea este îngâmfare şi dispret la adresa lui Dumnezeu, este ca şi cum ţi-ai întoarce spatele la Dumnezeu.

 

Motivele pentru care Domnul aşteaptă ca noi să împlinim voia lui sunt multe. Eu voi mai aminti doar încă unul: al treilea motiv este acela că cei care nu ămplinesc ci doar ştiu voia Domnului, nu doar că nu vor fi fericiţi ci vor fi pedepsiţi. Cu cât cunoşti mai mult şi nu împlineşti cu atât pedeapsa va fi mai mare pentru că, aşa cum spunea Domnului Isus: „cui i s-a dat mult i se va cere mult.” De aceea, faptul că ştim multe, n-ar trebui nicidecum să fie un motiv de laudă ci de smerenie întrucât aşteptările lui Dumnezeu de la noi sunt mai mari.

 

În Matei 11.20-24 Domnul Isus mustră cetăţile în care făcuse cele mai multe din minunile sale. Mustră pe cei care cunoşteau cel mai mult din învăţăturile Sale şi le spune: „în Ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”(11.24)

 

2. Pericolul autoînşelării este mare

 

În ciuda faptului că ştim şi suntem chiar convinşi că împlinirea aduce fericirea pe cât neîmplinirea aduce pedeapsa, totuşi trebuie să recunoaştem că de multe ori suntem inconştienţi de marele pericol al autoînşelării aşa cum Însuşi Domnul Isus îl semnalează:

 

 Matei 7.22 Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: „”Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut! Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelege!”

 

Domnul Isus ne spune că va veni o zi când mulţi oameni vor rămâne uluiţi când vor afla din gura Domnului Isus faptul că n-au fost găsiţi vrednici să între în Rai ci vor fi izgoniţi din prezenţa Sa. Atunci vor realiza că toată viaţa lor de credinţă a fost o mare amăgire, s-au autoînşelat. Cum?! Prin faptul că n-au împlinit în viaţa lor ceea ce ştiau că trebuia împlinit.

 

Iacov 1.22 Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători înşelându-vă singuri! 23 Căci dacă ascultă cineva Cuvântul  şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă  24 şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. 25 Dar cine îşi va adânci privirile în Legea desăvârşită care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea nu ca un ascultătăr uituc ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.

 

 De ce este mare pericolul autoînşelării?

 

Pericolul autoînşelării este mare întrucât autorul înselării suntem chiar noi înşine- ne autoînşelăm. Tocmai de aceea este foarte probabil să nu sesizăm pericolul.

 

Nimeni nu ne-a spus nimeni vreodată că nu trebuie să împlinim Cuvântul Domnului. Dacă ne-ar spune altul, imediat ne-am da seama că vrea să ne înşele. Dar când noi înşine ne măgulim că ştim suficient de bine voia lui Dumnezeu şi neglijăm împlinirea ei… atunci nu sesizăm uşor că ne-am depărtat de voia lui Dumnezeu. De ce? Pentru că avem mai multă încredere în noi. De aceea este mai uşor să cădem în capcana autoînşelării. Nu doar că posibilitatea să cădem în capcană este mai mare dar şi durerea va fi mai mare când vom afla că singuri ne-am adus tragedia asupra sufletului nostru trăind o viaţă de credinţă doar la nivel de teorie şi nu în practică.

 

În al doilea rând, vedem că pericolul autoînşelării este mare tocmai din faptul că mulţi au căzut în capcana lui. Aşa a spus şi Domnul Isus: „Matei 7.22 Mulţi îmi vor zice în ziua aceea…” Se pare că această capcană a autoînşelării prin neîmplinirea Cuvântului sfânt este foarte atractivă şi nu puţini cad în ea.

 

În al treilea rând, pericolul autoînşelării este mare şi pentru că cei mulţi care cad în această capcană sunt tocmai oameni din categoria celor religioşi, din categoria oamenilor la care nu te aştepţi să ajungă în iad.

 

Matei 7.22 …”Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

 

Domnul Isus nu le spune acestora că nu este aşa. Da, erau foarte activi şi pricepuţi în lucrarile spirituale (probabil la început). Există totuşi un DAR… Erau oameni care ştiau să spună altora  să facă ceea ce aştepta Dumnezeu de la ei…, dar ei nu făceau. Erau oameni care eliberau pe alţii de vicii şi legăturile păcatului şi ale satanei…, dar ei rămâneau nedezlegaţi. Foloseau puterea lui Dumnezeu să atragă privirile oamenilor dar ei nu-şi întorceau faţa spre Dumnezeu.

 

Autoînşelarea acestor oameni uluieşte pe toţi cei care vor afla pentru că astăzi, nici unuia dintre noi nu ne vine să credem că vreun păstor, sau vreun membru din comitet, sau vreun evanghelist sau învăţător al Scripturilor… sau vreun membru botezat şi cuminte din biserică va ajunge vreodată să fie izgonit de Domnul Isus. Totuşi …se va întâmpla! Numărul teologilor creştini în iad va fi surprinzător de mare!

 

Domnul Isus ilustrează foarte bine acest aspect într-o altă pildă:

 

Matei 21.28 Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!”29 „Nu vreau” i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus.30 S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, Doamne!” Şi nu s-a dus.31 „Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi” au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu…”

 

Poate ne şochează: Cum?! Este adevărat că cel dintâi a făcut voia tatălui său?!!! Cel care i-a zis: „Nu vreau!”?  Da, dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. Acest fiu reprezintă pe mulţi dintre vameşi şi curve care, la început au spus „Nu vreau!” lui Dumnezeu dar apoi, s-au pocăit şi au făcut voia lui Dumnezeu, au adus bucurie Tatălui, s-au pocăit de păcatele lor. Acest fiu reprezintă pe cei păcătoţi din afara bisericilor care acum se bălăcesc încă în mizeria păcatului dar, mulţi se vor pocăi şi vor ajunge în rai, în timp ce mulţi care şi-au tocit încălţămintea pe drumul spre biserică vor gusta chinurile eterne ale focului iadului.

 

N-ar trebui oare să ne şocheze faptul că cel care a vorbit aşa de respectuos tatălui (…Doamne) şi care cu atâta bunăvoinţă a promis că se duce, totuşi şi-a încălcat cuvântul şi n-a făcut voia tatălui?!

 

Luca 6.46 De ce-Mi ziceţi: „Doamne! Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?- a zis Domnul Isus

 

În al treilea rând, pericolul autoînşelării este mare şi pentru că preţul sau pedeapsa lui este infinit de mare.

 

Matei 7.23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut! Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelege!”

 

Ce pierd cei care se autoînşeală neîmplinind Cuvantul Domnului? Pierd viaţa eternă în Rai, pierd părtăţia cu Domnul Dumnezeu şi vor fi izgoniţi în iad.

 

„Niciodată nu v-am cunoscut…”- le va spune Domnul Isus. Vedeţi, eu pot spune că îl cunosc pe preşedintele Americii: l-am văzut la televizor, l-am auzit vorbind, am poze cu el…ştiu multe despre el. Cu toate astea, dacă mă duc la Casa Albă, cu siguranţă nu voi avea acces acolo. De ce? Cu toate că eu „îl cunosc” totuşi, el nu mă cunoaşte. Ce contează nu este dacă eu îl cunosc ci dacă el mă cunoaşte.

 

Aşa este şi cu Dumnezeu. Toată lumea are pretenţie că Îl cunoaşte pe Dumnezeu doar pentru simplul fapt că a auzit ceva despre El sau pentru că a citit două file din Biblie. Totuşi, cei mai mulţi se înşeală. Important este să ne cunoască El pe noi, să fi fost o relaţie mai apropiată între El şi noi. Una este să cunoşti DESPRE Dumnezeu şi alta să cunpaştem PE Dumnezeu. Una este ca Dumnezeu să cunoască DESPRE noi şi alta să ne cunoasc PE noi. Diferenţa dintre acestea o face relaţia. Fără relaţie personală nu există cunoaştere reală.

 

Sigur te cunoaşte Dumnezeu? Sigur nu te autoînşeli? Eşti sigur că vei intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Eşti sigur că nu te va respinge? Nu uita! Pericolul este mare şi amâgirea este subtilă! Mulţi se vor fi înşelat!

 

3. Ilustrare: Care este diferenţa între

 

„doar a şti voia Domnului” şi „a face voia Domnului”?

 

Pildele Domnului Isus sunt povestiri pământeşti obişnuite ce ne transmit înţelesuri cereşti, spirituale. Domnul Isus le foloseşte adesea pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine adevărurile Împărăţiei lui Dumnezeu. Iată pilda:

 

Matei 7.24 Pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă.25 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip.26 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea. Ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare.

 

Diferenţa. Observăm că diferenţa între cei doi oameni  pe care Domnul vrea să-i reprezinte prin această pildă este aceea că unul, nu doar că aude, dar „şi face.” Unul „aude… şi le face” iar celălalt „aude…şi nu le face.”

 

La începutul pildei, diferenţa este aşa de mică şi de nebăgat în seamă. În final însă, această mică diferenţă vedem că duce la o diferenţă extremă: primul rămâne în siguranţă fericit iar celălalt are parte de o mare tragedie (…prăbuşirea i-a fost mare.v.26)

 

Lucrul acesta de fapt vrea să ne spună că acum, diferenţa între cei ce împlinesc în viaţa lor cuvintele Bibliei şi cei care le ştiu dar nu le împlinesc este nesemnificativă. Da, aşa este acum, dar cândva, în viitor, în ziua necazului şi încercărilor, şi în mod sigur în Ziua Judecăţii, diferenţa va fi copleşitor de mare.

 

Asemănările. Sunt şi asemănări. Amândoi aud, amândoi ştiu cuvintele Domnului Isus. Amândoi îşi zidesc o casă.

 

Aud adesea oameni care îmi spun „nu e mare diferenţă între noi şi voi…”. Prin asta de fapt vor să spună că există multe asemănări. Totuşi, din pilda aceasta înţeleg că nu contează ce asemănări şi cât de multe sunt între culte şi religii, nu contează în ce te asemeneni, cât de mult şi cu cine te asemeni. Nu te consola cu lucrul acesta. Şi omul a cărui casă s-a prăbuşit se asemăna foarte mult cu celălalt. Asta nu l-a ajutat să evite tragedia vieşii lui. Ce contează este Implinirea cuvintelor Domnului Hristos în viaţa ta!

 

În ciuda asemănărilor, unul este numit de Domnul Isus „om cu judecată ”(înţelept) iar celălalt „nechibzuit” (lipsit de înţelepciune).

 

Vrem nu vrem, pildele Domnului Isus ne confruntă direct. Este vorba despre mine şi despre tine aici. Nu ne putem ascunde. Domnul ne întreabă: ce faci cu ce şti? Împlininim sau ne mulţumim doar cu „a şti”? Pilda aceasta ne arată cum ne vede pe noi Dumnezeu şi care va fi viitorul în faţa Judecăţii lui Dumnezeu.

 

Pilda aceasta ne răspunde la căteva întrebări:

 

1. Ce este de fapt „împlinirea învăţăturilor lui Dumnezeu?”

 

În pildă, ce a făcut omul cu judecată mai mult decât omul nechibzuit? Omul cu judecată şi-a zidit casa pe stâncă (v.24). Şi a mai făcut ceva: a făcut şi temelie (v.25…avea temelia zidită pe stâncă). Sunt două lucruri care contează şi cred că ambele împreună au contat ca zidirea să rămână în picioare. Degeaba ai casa pe stâncă dacă nu are temelie (fundaţie) sau degeaba ai temelie dacă ai pus-o în nisip. Temelia, fundaţia este liantul sau legătura care uneşte casa (adăpostul fragil) cu stânca cea neclintită.

 

În Biblie „Stânca” de multe ori Îl reprezintă pe Dumnezeu. De multe ori oamenii sfinţi spuneau în rugăciunile lor: „Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu” (Psalmul 19.14) sau „Tu eşti Stânca mea. Cetăţuia mea” (Psalmul 31.3) sau „Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost” (Psalmul 94.22). Moise spune: „El este Stânca… Stânca mântuirii…”(Deuteronom 32.4, 15)

 

Da, Dumnezeu şi Cuvântul Lui sunt ca o Stâncă pentru noi. De ce? Pentru că învăţăturile Lui sunt sigure precum stânca, ele nu pot fi clătinate, sunt încercate şi toţi cei care se încred în poruncile Lui nu vor cădea de ruşine.

 

Ce este atunci „nisipul” pe care celălalt şi-a zidit casa? Nisipul reprezintă învăţăturile oamenilor, înţelepciunea noastră după care ne călăuzim viaţa (relaţiile, familia, copiii, viitorul). Adesea luăm de bun ce auzim la televizor, ce am citit în cărţi, ce vedem la alţii sau ceea ce ne place nouă. Da, acestea sunt nisipul.  Pentru că te ajută să zideşti imediat dar nu are durabilitate, nu rezistă în timp. Învăţăturile oamenilor şi înţelepciunea omului este un nisip mişcător care înşeală. De aceea atâţia şi-au ruinat familiile, de aceea mulţi divortează, mulţi caută fericirea şi împlinirea acolo unde bănuiesc că o vor găsi dar n-o vor afla niciodată. Mulţi îşi uită părinţii şi nu puţini îşi urăsc viaţa. 

 

Stânca este deci Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce este temelia? Temelia reprezintă dorinţa omului de a se adânci tot mai mult în Dumnezeu, de a se uni tot mai mult cu Stânca Dumnezeu prin împlinirea învăţăturilor lui Dumnezeu. Temelia este acea arte din casă care se adânceşte şi se ascunde în pământ- tot aşa, împlinirea cuvântului lui Dumnezeu este singurul mod prin care viaţa mea şi viaţa ta se poate adânci în Dumnezeu căpătând astfel ceva din tatornicia şi tăria Stâncii Dumnezeu. Astfel, când furtunile sau cutremurul vin, tăria casei rămâne stânca şi asta, datorită temeliei căci prin ea, prin temelie, casa este „sudată” în stâncă. Tot aşa, prin ascultare, sufletul nostru este „sudat” în Dumnezeu. Cu cât temelia este mai adâncă, cu cât ascultarea este mai profundă cu atât mai sigură este viaţa noastră în Dumnezeu.

 

Nu ştim sigur dacă celălalt a avut sau nu temelie. Dar asta nu mai contează. Chiar dacă ar fi avut, temelia pe nisip, nu conferă siguranţă cladirii. Asta înseamnă că, indiferent cât de mult şi atent ai asculta de învăţăturile şi înţelepciunea omenească (a ta sau a altora), mai devreme sau mai târziu vei fi dezamăgit.

 

Deci, ce este de fapt „împlinirea învăţăturilor lui Dumnezeu”? Împlinirea este unica metodă prin care adăpostul vieţii si sufletului nostru se împlântează, se „sudează” în Stânca neclintită Dumnezeu căpătând astfel stabilitate şi siguraţă în Dumnezeu. Mai simplu- Împlinirea este adăpostirea, siguranţa noastră în Dumnezeu. Împlinirea este modalitatea prin care noi cei slabi devenim de neclintit prin Dumnezeu.

 

Practic, asta îneamnă că: ascultând de Dumnezeu vom avea familii puternice care nu se destramă, vom avea pace chiar şi în încercări şi necazuri, vom trăi încrezători chiar dacă vremurile descurajează pe mulţi în jurul nostru, vom găsi puterea să trăim mulţumitori cu bucurie când tot mai mari sunt neajunsurile şi tot mai mulţi nemulţumiţii iar ura şi amărăciunea macină şi seceră mulţimi de suflete în jurul nostru. Ascultând de Dumnezeu, noi rămânem pe Stâncă!

 

2. De ce trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu?

 

Ca să aflăm răspunsul trebuie să vedem de ce a trebuit omul cu judecată să facă o temelie în stâncă. În evanghelia după Luca găsim ceva care ne ajută să înţelegem mai mult despre asta:

 

Luca 6.48 …când a zidit o casă, a săpat adânc înainte şi a aşezat temelia pe stâncă.

 

Vom vedea întâi nişte adevăruri care, la prima vedere ar fi tocmai motive pentru a nu împlini voia lui Dumnezeu:

 

1. a) Temelia este partea care nu se vede a clădirii. De ce să mai faci temelie când oricum nu o vede nimeni?

 

Faptul că temelia este ascunsă, faptul că nu se vede asta nu înseamnă că nu este importantă. Importanţa unui lucru nu se vede după cât de mult se expunde ochiului, după cât este de apreciată de oameni. (Majoritatea oamenilor nu se laudă cu temelia casei ci cu interiorul sau mărimea a ceea ce este deasupra şi care se vede.)

 

Tot aşa este şi cu împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Orice om care i-a înţeles cu adevărat importanţa nu face din faptele lui o expoziţie pentru oameni întrucât oamenii fireşti nu au ochii necesari să poată aprecia calitatea şi importanţa împlinirii Cuvintelor lui Dumnezeu.

 

Atunci întreb din nou: De ce trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu? Pentru oameni? De ochii oamenilor? Nu! Împlinirea voiei lui Dumnezeu nu este apreciată de oameni. Ei nu-i înţeleg valoarea!

 

1. b) Temelia cere un efort mai mare. De ce să mai muncim atâta? Asta îneamnă că o să ne ia şi timp mai mult până terminăm…

 

Poate unii se gândesc: „ce rost are să mai sap aşa de adânc când oricum nu se vede? Este aşa de greu de dat cu târnăcopul…”

 

Pilda ne arată că omul cu judecată a avut mult de lucru. Lucrul lui a fost îngreunat în mod special prin faptul că terenul în care săpa nu era nisip, nici pământ ci stâncă. Mai mult de atât, textul din Luca 6.48 ne spune că a săpat adânc; nu la suprafaţă, nu superficial. Faptul că era greu nu l-a determinat să sape mai puţin.

 

Da, sunt unii care zic: „Ce rost mai are să ascult de Biblie şi să aştept până la căsătorie…? De ce să mai aştept atâta? De ce să mai sufăr când alţii se distrează?!!!” Iar alţii spun: „Ce rost mai are să luptăm să ne împăcăm? Chiar dacă Dumnezeu cere împăcare…asta e cam greu. Este mai uşor să ne despărţim. Sunt atâţia care o fac…”.  Omul caută confortul personal şi plăcerea imediată. Împlinirea voiei lui Dumnezeu însă, este adevrat, nu aduce confort imediat şi nici plăcere imediată dar aduce fericire şi împlinire mai apoi dar care durează şi rămâne în orice împrejurare a vieţii.

 

Cu ajutorul lui Dumnezeu am aşteptat până la 29 de ani fără să ating vreo fată, fără să sărut vreo fată. E-adevărat, de multe ori plângeam şi mă rugam pentru o tânără împreună cu care să trăiesc pentru Dumnezeu…n-a fost uşor când vedeam prieteni care trăiau deja în concubinaj, în curvie şi se lăudau cu câte fete au schimbat iar alţi prieteni de-ai mei erau căsătoriţi şi aveau şi copii… Eu nu aveam nici soţie. Căutând să ascult de învăţăturile lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui am aşteptat. Pe data de 2 august 2009 am sărutat prima dată o fată. Aceea este soţia mea. Am sărutat-o în ziua când ne-am căsătorit, doar după ce, la altar, în biserică am fost binecuvântaţi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. N-a fost uşor dar am aşteptat, pentru că am dorit ca familia noastră să fie binecuvântată de Dumnezeu, El să fie Stăpânul familiei noastre. El este şi acum! El este Şeful nostru! Nu ne pare rău că am aşteptat, nu ne pare rău că am răbdat, nu ne pare rău că n-am gustat plăcerile înşelătoare de o clipă ale păcatului. De aceea, pentru invitaţiile de nuntă am putut scrie ca moto: „Dumnezeu nu dezamăgeşte, nu ămplineşte ci totdeauna depăşeşte aşteptările celor iubiţi de El!” Dragă cititorule, dacă eşti căsătorit, îţi doresc să ai cel puţin fericirea şi pacea  pe care noi o avem. Dacă nu eşti, îţi dorim cel puţin fericirea şi pacea pe care noi am avut-o când eram în aşteptarea răspunsului Domnului.

 

Concluzia este una singură: chiar dacă este mai greu, chiar dacă trebuie să amâi plăcerile, chiar dacă ia timp mai mult….dacă trebuie să faci toate astea doar pentru a împlini învăţăturile lui Dumnezeu din Biblie- Se merită!

 

A-ţi zidi casa pe nisip este mult mai uşor. Nisipul este mai uşor de săpat şi îl poţi folosi şi pentru mortar. Simplu şi uşor şi rapid! (dar fatal!) Aşa este când asculţi de învăţăturile oamenilor: ele sunt uşor de împlinit întrucât au vedere împlinirea poftelor, chiar ceea ce îţi place (chiar dacă nu este ceea ce ai nevoie), sunt simple întrucât însăşi firea păcătoasă din noi le cere. Pe lângă toate astea, nici nu trebuie să aştepţi prea mult pentru a gusta distracţia. …..Da, e adevărat, dar cine mai apoi gustă dezamăgirea, neîmplinirea, tragedia?!!!

 

Chiar dacă munceşti mai mult şi ia mai mult timp, fă-ţi temelie la casă! Chiar daca ai de suferit şi treuie să aştepţi, împlinelte poruncile Domnului pentru tine!

 

1. c) Temelia pe stâncă nu este neapărat necesară. Văd că şi celălalt şi-a fcut casă pe nisip şi arată chiar mai bine ca a mea…

 

Da, de multe ori sunt ispitiţi credincioşii să gândească aşa: ce rost mai are să ascult de Dumnezeu când văd că prietena s-a căsătorit cu un băiat mai bogat, iar colegul meu cu o fată mai frumoasă… văd că alţii care înşeală au de toate….şi văd că o duc bine.

 

Mai are rost să împlineşti cuvintele lui Dumnezeu ..??? Da!

 

Pentru că vine o zi a Judecăţii lui Dumnezeu!

 

Îmi vine în minte aici un film de desene animate foarte îndrăgit în vremea copilăriei. Cred că şi astăzi l-aş urmări cu plăcere. Era vorba despre despre trei purceluşi care îşi construia fiecare câte o casă. Cel dintâi şi-a construit o căsuţă frumoasă din paie. Al doila din beţe iar al treilea din piatră, din material dur. Care dintre cei trei credeţi că a terminat primul casa? Da, aţi ghicit, cel care a construit cu paie sau cel cu beţele. În nici un caz cel cu piatrele nu a terminat primul. În timp ce acesta încă mai lucra şi transpira, ceilalţi doi stăteu întinşi la soare şi râdeau de el. În cele din urmă toţi au finalizat lucrările de construcţie. Vine însă şi ziua când pericolul se abate asupra vieţilor lor- lupul. Acum era vremea încercării. Lupul vine la cel cu casa de paie. Purceluşul se grăbeşte, se ascunde după uşă, trage zăvorul crezând că este la adăpost şi răsuflă uşurat. Lupul însă, dintr-o suflare spulberă toată siguranţa lui. Descoperit, purceluşul aleargă la cel cu casa din beţe şi este primit imediat înăuntru. Foarte curând, lupul face acelaşi lucru şi căsuţa din beţe nu opune nici un fel de rezistenţă. Se prăbuşeşte! Cei doi acum alargă la cel ce şi-a făcut casa din material solid. Lupul se apropie şi, ca la început începe şi suflă…şi suflă până se face roşu ca racu dar nimic nu se clinteşte. Apoi începe să forţeze uşa şi să bată cu pumnii dar fără nici un rezultat. Construcţia era una puternică şi datorită acestui fapt, toţi cei dinăuntru erau în siguranţă.

 

Ilustraţia aceasta se aseamănă cu pilda Domnului Isus. Are însă şi câteva diferenţe esenţiale. Care sunt acelea vă las pe dumneavpastră să le aflaţi. Totuşi o voi aminti pe cea mai importantă: sfârşitul celor ce n-au zidit cum se cuvine. În desenele animate şi ceilalţi purceluşi au scăpat cu bine însă în pilda Domnului Isus, cel ce şi-a zidit casa pe nisip a sfârşit tragic.  În desenele animate, pentru că sunt adresate copiilor, trebuia ca sfârşitul să fie fericit şi personajul negativ trebuia să piardă. Viaţa însă nu este un film de desene animate de aceea,  în Ziua Judecăţii nu toţi vor scăpa. Atunci, neascultarea va costa totul!

 

Revenind la pilda din evanghelie, Domnul Isus ne spune că, până la urmă, amândoi au terminat de zidit casele. Nu ştim care a fost mai frumoasă sau mai mare pentru că de fapt, scopul casei nu este nici pentru frumuseţe şi nici pentru a crea spaţiu de depozitare ci pentru adăpost şi siguranţă, pentru a proteja viaţa şi sănătatea de intemperiile naturii. Nu ştim la cât timp, dar ştim sigur că în zonă s-a abătut o mare furtună, un vânt puternic şi ploi torenţiale au lovit pământul şi apele au crescut pe pământ. Textul ne spune că ambele case s-au confruntat cu aceleaşi condiţii. Nici una n-a fost ocolită. Totuşi, după ce a trecut furtuna, doar una a rămas în picioare şi doar omul cu judecată a rămas cu viaţă întrucât era la adăpostul unei case care, la rândul ei era „înrădăcinată” adânc în stâncă. Uitându-ne în vale, casa omului nechibzuit este acum un morman de moloz şi curând, el şi familia lui care s-au adăpostit într-o casă ce n-avea temelie vor trebui să fie înmormântaţi.

 

Dragul meu, dacă cele trei motive amintite anterior îi determină pe mulţi să nu împlinească ceea ce ştiu că Dumnezeu le cere spre binele lor, atunci trebuie să ştii că acesta este motivul pentru care ar trebui să împlinim cu toţii poruncile Domnului Hristos. Acum încă nu este aşa evidentă diferenţa dintre cei ce împlinesc voia Domnului şi cei ce o ignoră. Cu siguranţă va veni o zi când judecata lui Dumnezeu va încerca din temelii şi adăpostul sufletului tău şi adăpostul sufletului meu. Nici unul nu vom scăpa de ziua încercării. Acum se pare că se distrează aşa de bine cei care nu ascultă de Dumnezeu (da, se distrează dar nu se bucură!). Ziua aceea va veni! Se apropie! Vuietul valurilor ei se resimt în frământările economice, mişcările maselor de oameni, cataclismelor naturale, sărăciei… a confuziei şi mizeriei morale. Vine ziua când gunoiul lumii acesteia va trebui aruncat acolo unde îi este locul- în Iad. Şi Dumnezeu o va face!

 

Matei 7.22 Mulţi Îmi vor zice în Ziua aceea…

 

Zilele de judecată sunt multe, sunt zile care testează siguranţa şi trăinicia a ceea ce ai zidit în viaţă: relaţii, familie, idealuri, ţeluri. Cea mai grea însă va fi Ziua cea din urmă când va fi testată siguranţa şi adăpostul a ceea ce este cel mai important: sfletul tău!

 

Biblia spune că, datorită păcatului, mânia lui Dumnezeu se va abate asupra noastră a tuturor pentru că toţi am păcătuit şi prin păcatul nostru am adus cea mai mare ofensă măreţiei Suveranului Universului întrucât orice păcat este o sfidare la adresa a tot ceea ce Dumnezeu este. Vinovăţia păcatului nostru o purtăm în sufletele noastre. Nu toţi recunosc pentru că nu toţi au curajul şi nici nu vor să-şi dea răgaz să-şi asculte suspinul sufletului. Totuşi, vinovăţia aceasta este o povară confirmată chiar de faptul că omul care trăieşte încă o viaţă de păcat (adică de neascultare de Dumnezeu) nu are nici sensibilitatea necesară să audă glasul lui Dumnezeu pentru el şi nici puterea şi curajul să i se adreseze în mod eficient lui Dumnezeu prin rugăciune. Relaţia este distrusă! De aceea, datorită dreptăţii şi sfinţeniei Sale care stau de fapt şi la baza guvernării lumilor create, trebuie să fie făcută o judecată şi vinovatul (eu şi tu) trebuie să plătim. Pentru că paguba este imensă şi infinită datorită măreţiei Persoanei împotriva Căreia am păcătuit, pedeapsa o ştim de acum- amândoi merităm iadul (pedeapsa eternă). În dragostea Sa însă, Dumnezeu a vrut să ne mai dea o şansă. Există doar una singură- altcineva să plătească paguba pe care noi am făcut-o în lumea creată împotriva guvernării perfecte a lui Dumnezeu. Biblia spune că „plata păcatului este moartea” (Romani 6.23). Deci, dreptatea lui Dumnezeu cere moarte. Cineva trebuie să moară. Dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu trebuie satisfăcută! Dumnezeu nu face compromisuri şi nu negociază sfinţenia Sa. El nu poate fi cumpărat sau mituit. Noi trebuie să plătim cu moartea… Dar Dumnezeu în dragostea şi înţelepciunea Sa fără margini, El Judecătorul, după ce a dat verdictul, S-a dezbrăcat de haina de Judecător, a coborât pe acest pământ întrupat ca om (Domnul Isus Hristos). A venit lângă mine şi lângă tine să ia asupra Lui povara păcatelor noastre, să sufere El moartea şi chinurile despărţirii de Tatăl în locul meu şi în locul tău, în locul tuturor celor ce, cu smerenie vor fi recunoscut că sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Da, El Isus Hristos a venit să plătească pedeapsa eternă prin moarte pentru toţi aceia care vin cu pocăinţă la El, pentru toţi aceia care Il iubesc. Il ascultă şi în felul acesta îşi pun sufletul la adăpostul şi siguranţa Jertfei lui Hristos- Stânca noastră. El, Hristos Domnul este Stânca şi singura cale acceptată de Dreptatea divină să asigure răscumpărarea oamenilor întrucât El a trăit ca om dar fără păcat -de aceea poate să ne ia locul. El este infinit în fiinţa Sa – de aceea poate prin moartea Sa să plătească datoria întregii lumi. Şi tot datorită infinităţii fiinţei Sale, în moartea Sa poate plăti infinitatea de pedeapsă pe care noi toţi ar fi trebuit s-o ispăşim în iad.

 

Eşti tu la adăpost în Dumnezeu? Citeşte din Biblie şi află voia lui Dumnezeu pentru tine. Apoi împlineşte ceea ce vei găsi că trebuie să împlineşti. Doar aşa, vei ajunge să ştii şi să înţelegi ce înseamnă să fii la adăpost. Aşa te vei bucură şi vei fi fericit să ai casa pe stâncă!

 

Iată câteva lucruri pe care, cel puţin începând de acum, vei şti că trebuie să le împlineşti:

 

1) mărturiseşte-ţi în rugăciune lui Dumnezeu păcatul tău dar cu părere de rău, urându-le. Dacă încă nu le urăşti, spune chiar şi lucrul acesta lui Dumnezeu şi cere-I Lui sfinţenie şi sensibilitatea spirituală necesară ca să le poţi urî.

 

2) apoi, ca dovadă de credinţă, cere-I să fie El conducătorul vieţii tale. Predă „frâiele” vieţii tale lui Dumnezeu. Lasă-L pe El „la volan”. Treci în dreapta şi nu mai încerca să pui mâna pe volan. Stai liniştit! De fapt, asta înseamnă a fi creştin- prin ascultare de Biblie, să-L laşi pe Dumnezeu să-ţi conducă viaţa.

 

3) primeşte botezul credinţei. Încheie astfel legământ cu Dumnezeu la maturitate, fiind deplin conştient de ceea ce faci. Începând de acum, trăieşte ca un adevărat ucenic al lui Hristos Domnul.

 

4)Roagă-te! Posteşte! Spune altora despre Domnul Isus! Şi întotdeauna caută să cunoşti mai mult voia lui Dumnezeu citând şi meditând la învăţăturile lui Lui din Biblie cu dorinţa de a fi un împlinitor al învăţăturilor sfinte.

 

 

 

Domnul să fie cu tine şi noi cu El!

 

Matei 7.21-27 Împlinirea voiei lui Dumnezeu

 

 

///////////////////////////////////////

 

/

 

 

 

 

 

Versete despre Împărăția lui Dumnezeu

 

 

VerseteBiblice.ro >

 

 

 

Noul Testament

 

(Mat 3:2) El zicea: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.”

 

(Mat 4:17) De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiți-vă , căci Împărăția cerurilor este aproape.”

 

(Mat 4:23) Isus străbătea toată Galileea, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind orice boală și orice neputință care erau în norod.

 

(Mat 5:3) „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!

 

(Mat 5:10) Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!

 

(Mat 5:19) Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească va fi chemat mare în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 5:20) Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 6:10) vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

 

(Mat 6:13) și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!’

 

(Mat 6:33) Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

 

(Mat 7:21) Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne , Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri.

 

(Mat 8:11) Dar vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 8:12) Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

 

(Mat 9:35) Isus străbătea toate cetățile și satele, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință care era în norod.

 

(Mat 10:7) Și pe drum, propovăduiți și ziceți: ‘Împărăția cerurilor este aproape!’

 

(Mat 11:11) Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el.

 

(Mat 11:12) Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

 

(Mat 12:25) Isus, care le cunoștea gândurile, le-a zis: „Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși este pustiită și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui.

 

(Mat 12:28) Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.

 

(Mat 13:11) Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.

 

(Mat 13:19) Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum.

 

(Mat 13:24) Isus le-a pus înainte o altă pildă și le-a zis: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui.

 

(Mat 13:31) Isus le-a pus înainte o altă pildă și le-a zis: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar, pe care l-a luat un om și l-a semănat în țarina sa.

 

(Mat 13:33) Le-a spus o altă pildă, și anume: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.”

 

(Mat 13:38) Țarina este lumea; sămânța bună sunt fiii Împărăției; neghina sunt fiii celui rău.

 

(Mat 13:41) Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea

 

(Mat 13:43) Atunci , cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.

 

(Mat 13:44) Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea.

 

(Mat 13:45) Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.

 

(Mat 13:47) Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești.

 

(Mat 13:52) Și El le-a zis: „De aceea, orice cărturar, care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi.”

 

(Mat 16:19) Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”

 

(Mat 16:28) Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.”

 

(Mat 18:1) În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus și L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?”

 

(Mat 18:3) și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 18:4) De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 18:23) De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi.

 

(Mat 19:12) Fiindcă sunt fameni care s-au născut așa din pântecele maicii lor, sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni și sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să-l primească.”

 

(Mat 19:14) Și Isus le-a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei.”

 

(Mat 19:23) Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor.

 

(Mat 19:24) Vă mai spun iarăși că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Mat 20:1) Fiindcă Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie.

 

(Mat 20:21) El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Poruncește”, I-a zis ea, „ca, în Împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta.”

 

(Mat 21:31) Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Și Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Mat 21:43) De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.

 

(Mat 22:2) „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său.

 

(Mat 23:13) Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre.

 

(Mat 24:14) Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.

 

(Mat 25:1) Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui .

 

(Mat 25:14) Atunci , Împărăția cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă țară, a chemat pe robii săi și le-a încredințat avuția sa.

 

(Mat 25:34) Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

 

(Mat 26:29) Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu.”

 

(Mc 1:15) El zicea: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape . Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.”

 

(Mc 3:24) Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei însăși, Împărăția aceea nu poate dăinui.

 

(Mc 4:11) „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfățișate în pilde,

 

(Mc 4:26) El a mai zis: „Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ;

 

(Mc 4:30) El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?

 

(Mc 6:23) Apoi a adăugat cu jurământ: „Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din Împărăția mea.”

 

(Mc 9:1) El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.”

 

(Mc 9:47) Și dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei,

 

(Mc 10:14) Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat și le-a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.

 

(Mc 10:15) Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea!”

 

(Mc 10:23) Isus S-a uitat împrejurul Lui și a zis ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!”

 

(Mc 10:24) Ucenicii au rămas uimiți de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul și le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu!

 

(Mc 10:25) Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!”

 

(Mc 11:10) Binecuvântată este Împărăția care vine, Împărăția părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!”

 

(Mc 12:34) Isus a văzut că a răspuns cu pricepere și i-a zis: „Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu.” Și nimeni nu îndrăznea să-I mai pună întrebări.

 

(Mc 14:25) Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viței până în ziua când îl voi bea nou în Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Mc 15:43) a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care și el aștepta Împărăția lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.

 

(Lc 1:33) Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”

 

(Lc 4:43) Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”

 

(Lc 6:20) Atunci, Isus Și-a ridicat ochii spre ucenicii Săi și a zis: „Ferice de voi care sunteți săraci, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este a voastră!

 

(Lc 7:28) Vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el.

 

(Lc 8:1) Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate și din sat în sat și propovăduia și vestea Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El

 

(Lc 8:10) El le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți li se vorbește în pilde, ca, măcar că văd, să nu vadă și, măcar că aud, să nu înțeleagă.”

 

(Lc 9:2) Apoi, i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi.

 

(Lc 9:11) Noroadele au priceput lucrul acesta și au mers după El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu și vindeca pe cei ce aveau trebuință de vindecare.

 

(Lc 9:27) Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 9:60) Dar Isus i-a zis: „Lasă morții să-și îngroape morții, și tu du-te de vestește Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 9:62) Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 10:9) să vindecați pe bolnavii care vor fi acolo și să le ziceți: ‘Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.’

 

(Lc 10:11) ‘Scuturăm împotriva voastră chiar și praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.’

 

(Lc 11:2) El le-a zis: „Când vă rugați, să ziceți: ‘Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.

 

(Lc 11:17) Isus le-a cunoscut gândurile și le-a zis: „Orice împărăție dezbinată împotriva ei este pustiită și o casă dezbinată împotriva ei se prăbușește peste alta.

 

(Lc 11:18) Deci, dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuși, cum va dăinui Împărăția lui, fiindcă ziceți că Eu scot dracii cu Beelzebul?

 

(Lc 11:20) Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu a ajuns până la voi.

 

(Lc 12:31) Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

 

(Lc 12:32) Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția.

 

(Lc 13:18) El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi asemăna?

 

(Lc 13:20) El a zis iarăși: „Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu?

 

(Lc 13:28) Vor fi plânsul și scrâșnirea dinților când veți vedea pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, scoși afară.

 

(Lc 13:29) Vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Lc 14:15) Unul din cei ce ședeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”

 

(Lc 16:16) Legea și prorocii au ținut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.

 

(Lc 17:20) Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile.

 

(Lc 17:21) Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

 

(Lc 18:16) Isus a chemat la Sine pe copilași și a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.

 

(Lc 18:17) Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea.”

 

(Lc 18:24) Isus a văzut că s-a întristat de tot și a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!

 

(Lc 18:25) Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 18:29) Și Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa sau nevasta sau frații sau părinții sau copiii pentru Împărăția lui Dumnezeu

 

(Lc 19:11) Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, și ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată.

 

(Lc 19:12) Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată ca să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă.

 

(Lc 19:14) Dar cetățenii lui îl urau și au trimis după el o solie să-i spună: ‘Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi.’

 

(Lc 19:15) Când s-a întors înapoi, după ce își luase Împărăția, a spus să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câștigase fiecare cu ei din negoț.

 

(Lc 19:27) Cât despre vrăjmașii mei, care n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea.’”

 

(Lc 21:10) „Apoi ”, le-a zis El, „un neam se va scula împotriva altui neam și o Împărăție, împotriva altei împărății.

 

(Lc 21:31) Tot așa, când veți vedea întâmplându-se aceste lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.

 

(Lc 22:16) căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 22:18) pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când va veni Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Lc 22:29) De aceea vă pregătesc Împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie,

 

(Lc 22:30) ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea și să ședeți pe scaune de domnie, ca să judecați pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.”

 

(Lc 23:42) Și a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!”

 

(Lc 23:51) care nu luase parte la sfatul și hotărârea celorlalți. El era din Arimateea, o cetate a iudeilor, și aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Ioan 3:3) Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”

 

(Ioan 3:5) Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Ioan 4:46) Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaș împărătesc al cărui fiu era bolnav.

 

(Ioan 4:49) Slujbașul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”

 

(Ioan 18:36) „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici.”

 

(Fapt 1:3) După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Fapt 1:6) Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?”

 

(Fapt 8:12) Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezați, atât bărbați, cât și femei.

 

(Fapt 8:27) Filip s-a sculat și a plecat. Și iată că un etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a etiopienilor și îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine,

 

(Fapt 12:21) Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărătești, a șezut pe scaunul lui împărătesc și le vorbea.

 

(Fapt 14:22) întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruiască în credință și spunea că în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

 

(Fapt 19:8) În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau.

 

(Fapt 20:25) Și acum, știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Fapt 28:23) I-au hotărât o zi și au venit mai mulți la locuința lui. Pavel le-a vestit Împărăția lui Dumnezeu, le-a adus dovezi și a căutat să-i încredințeze, prin Legea lui Moise și prin Proroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ținea de dimineață până seara.

 

(Fapt 28:31) propovăduia Împărăția lui Dumnezeu și învăța pe oameni, cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos.

 

(Rom 14:17) Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.

 

(1 Cor 4:20) Căci Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.

 

(1 Cor 6:9) Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții,

 

(1 Cor 6:10) nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

 

(1 Cor 15:24) În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.

 

(1 Cor 15:25) Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale.

 

(1 Cor 15:50) Ce spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea.

 

(Gal 5:21) pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

 

(Efes 5:5) Căci știți bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.

 

(Fil 1:13) În adevăr, în toată curtea împărătească și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos.

 

(Col 1:13) El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui,

 

(Col 4:11) și Isus, zis Iust: ei sunt din numărul celor tăiați împrejur, și singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăția lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.

 

(1 Tes 2:12) să vă purtați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția și slava Sa.

 

(2 Tes 1:5) Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți.

 

(2 Tim 2:12) Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El Se va lepăda de noi.

 

(2 Tim 4:1) Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa:

 

(2 Tim 4:18) Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău și mă va mântui, ca să intru în Împărăția Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

 

(Evr 12:28) Fiindcă am primit dar o Împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică,

 

(Iac 2:5) Ascultați, preaiubiții mei frați: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia ca să-i facă bogați în credință și moștenitori ai Împărăției, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?

 

(Iac 2:8) Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, bine faceți.

 

(1 Pet 2:9) Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;

 

(2 Pet 1:11) În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.

 

(Apoc 1:6) și a făcut din noi o Împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

 

(Apoc 1:9) Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos.

 

(Apoc 5:10) Ai făcut din ei o Împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ!”

 

(Apoc 11:15) Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.”

 

(Apoc 11:17) și au zis: „Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești.

 

(Apoc 12:3) În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete.

 

(Apoc 12:10) Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea și Împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

 

(Apoc 13:1) Apoi am stat pe nisipul mării. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă.

 

(Apoc 16:10) Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Și Împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere.

 

(Apoc 17:12) Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă Împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.

 

(Apoc 17:17) Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu.

 

(Apoc 18:7) Pe cât s-a slăvit pe sine însăși și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: ‘Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea!’

 

(Apoc 19:6) Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărățească.

 

(Apoc 19:12) Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur.

 

(Apoc 20:4) Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.

 

(Apoc 20:6) Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.

 

(Apoc 22:5) Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor.

 

Vechiul Testament

(Ps 45:6) Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veșnic;toiagul de domnie al Împărăției Tale este un toiag de dreptate.

 

(Ps 145:11) Vor spune slava Împărăției Tale și vor vesti puterea Ta.

 

(Ps 145:12) ca să facă cunoscute fiilor oamenilor puterea Ta și strălucirea plină de slavă a Împărăției Tale.

 

(Ps 145:13) Împărăția Ta este o Împărăție veșnică și stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.

 

(Isa 9:7) El va face ca domnia Lui să crească și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și Împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.

 

(Dan 2:44) Dar, în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o Împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic.

 

(Dan 4:3) Cât de mari sunt semnele Lui și cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăția Lui este o Împărăție veșnică, și stăpânirea Lui dăinuiește din neam în neam!

 

(Dan 4:34) După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui Împărăție dăinuiește din neam în neam.

 

(Dan 7:27) Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o Împărăție veșnică și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!’

 

 

Versete despre Împărăția lui Dumnezeu

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

CUI I SE IARTĂ MULT? (celui care se  face una cu POCAINTA CRISTICA ,ca s-o rupa cu nelegiuirea)

 

Andrei Croitoru

 

În ultima vreme unii îmi dau senzația că ar trebui să mă simt prost că nu am făcut cine  știe ce păcate scandaloase deoarece, spun ei, aș fi ca fariseii care nu au făcut păcate grave, sau ca fratele „fiului risipitor” care a rămas puțin pe din afară. Problema fariseilor era că încercau să fie mai serioși și mai sfinți decât Domnul Isus.

 

Totuși există un text care este citat mult prea aiurea ca să îl pot trece cu vederea:

 

47 De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.”

 

Observați că textul nu spune: „i se iartă mult celui care păcătuiește mult”. Cam așa se pare că înțeleg unii afirmația aceasta însă Domnul Isus nu spune nicăieri acest lucru. Textul nu spune nici „cui i se iartă mult iubește mult”. Ar însemna că cine păcătuiește mai mult are șansele să fie mai iubitor.

 

Dar să presupunem că textul ar fi spus: „cui i se iartă mult iubește mult” deoarece partea pozitivă a propoziției „cui i se iartă puțin iubește puțin” ar fi aceasta: „cui i se iartă mult iubește mult”. Defectul meu este să fac analiză pe cuvinte. Haideți să privim împreună la prima parte a propoziție: „cui i se iartă mult”.

 

Cui i se iartă mult?

 

Cel mai bun răspuns îl putem primi din evenimentul în care aceste cuvinte au fost rostite: Luca 7. Cui i s-a iertat mult? Accentul multora cade pe faptul că este vorba despre „o femeie păcătoasă”. Dar acesta este un detaliu al pasajului, nu nesemnificativ dar nici un detaliu care trebuie să le acopere pe celelalte. Așadar, cui i se iartă mult?

 

Celui smerit – „şi stătea înapoi, lângă picioarele”. Tupeul, obrăznicia și familiaritatea cu care unii se apropie de Dumnezeu nu prea arată smerenia celui pocăit.

 

Celui care regretă – „şi plângea”. O grămadă de mărturii „personale” sunt umplute cu laude și păreri de rău pentru viața murdară trăită fără Dumnezeu. Este acela regret??

 

Celui care prețuiește – „a adus un vas de alabastru cu mir mirositor”. Mântuirea nu se cumpără dar valoarea ei pentru noi va fi cunoscută.

 

Celui care crede – „Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

 

Celui care vine la Hristos – „şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea”.

 

Celui care nu-și ascunde păcatele – toată lumea știa cine este dar a ieșit în public cu riscul de a fi discreditată.

 

Accentul nu cade pe păcatele grave pe care această femeie le-a făcut, deși este evident că le făcuse, ci pe pocăința ei excepțională prin care s-a apropiat de Domnul Isus.

 

Cui i se iartă mult? Celui care se pocăiește. Așadar, nimeni nu are dreptul să-și ia această promisiune fără ca să se fi pocăit mai întâi.

 

Așa că nu trebuie să fim “mai catolici decât papa” și mai buni decât Isus Hristos încât să atribuim iertarea celor care nu s-au pocăit de păcatele lor și nici nu au venit la Hristos cu părere de rău, credință și smerenie.

 

Revenind la aceia care ne muștruluiesc că suntem farisei care nu putem să iertăm, așa cum a făcut Domnul Isus, aș adăuga că „vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (adică înaintea fariseilor) dintr-un motiv foarte simplu – nu pentru că erau vameși și curve, deoarece nicăieri Scriptura nu transmite vreun asemenea mesaj, ci pentru că „vameşii şi curvele l-au crezut” (referindu-se la Ioan Botezătorul care a predicat pocăința și mărturisirea păcatelor).

 

În același fel problema fariseilor nu era că nu s-au calificat pentru cer fiind „vameși și curve”, ci pentru că i-au privit pe aceștia întorcându-se la Dumnezeu prin pocăință și credință și „nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi” – adică nu s-au POCĂIT și nu au CREZUT. Simplu – nu au fost convertiți.

 

În cuvintele lui Ioan, promisiunea iertării păcatelor este făcută acelora care și le mărturisesc deoarece avem acolo o condiție precizată clar prin acel „dacă” urmat de „ne mărturisim păcatele”. Iertarea nu este dată cu condiția păcătuirii, ci cu condiția mărturisirii deoarece există mulți mari păcătoși care merg în iad pentru simplul motiv că nu s-au pocăit.

 

NU EXISTĂ CER FĂRĂ POCĂINȚĂ AȘA CUM NU EXISTĂ IAD FĂRĂ PĂCĂTOȘI NEPOCĂIȚI

 

 

https://sf3.ro/cui-i-se-iarta-mult/

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Cine NU vede Împărăţia cerurilor?

 

 

 

Te-ai gândit vreodată cum ar arăta lumea dacă nu am putea rosti salutul „Cristos a înviat!”? Nu te chinui să ţi-o imaginezi, pentru că nu ar exista.

 

Dumnezeu păstrează oamenii în viaţă doar pentru că prin învierea Domnului Isus Cristos mai au şansă la schimbare şi la mutarea din Împărăţia întunericului în Împărăţia Luminii. Deci, „Cristos a înviat!” şi bine v-am regăsit la timpul pentru o nouă meditaţie despre Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Dacă aţi avut dorinţa şi posibilitatea să citiţi meditaţia anterioară, poate vă amintiţi că am vorbit despre siguranţă, despre certitudine VEZI LINK AICI. Cum nu ştiu dacă v-am ajutat suficient, am decis să continui ideea, abordând subiectul dintr-un alt unghi: Cine poate fi sigur că nu va vedea Împărăţia Cerurilor? Sau cine o va vedea de departe, dar nu va avea parte de ea, nu va fi înăuntru? Spre fericirea noastră şi nefericirea celor ce nu cred, nici aici nu este foarte complicat, deoarece Scriptura ne oferă învăţătură clară. Voi începe cu afirmaţia apostolului Pavel: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea” (1 Corinteni 15:50). Prin afirmaţia aceasta, Pavel spune că oamenii care rămân doar „carne şi sânge”, oamenii care nu se nasc din apă şi din Duh, nu pot ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Afirmaţia este şi logică şi documentată. Spun logică, deoarece nu înţeleg cum ar putea ajunge într-o Împărăţie pur spirituală o persoană ce aparţine lumii materiale. Am spus documentată, deoarece Domnul Isus Cristos a afirmat cu claritate: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Afirmaţia Mântuitorului şi cea a lui Pavel arată că văd Împărăţia doar cei transformaţi de Duhul Sfânt. Apoi, în mai multe rânduri, Pavel spune că Împărăţia este a celor sfinţi, nu a celor care rămân în păcat. Enumerând păcate precum „pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”, Pavel spune că „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Chiar dacă lista păcatelor este diferită, Pavel scrie celor din Efes: „Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:5). Asumându-mi riscul de a face cu mine ce a făcut Felix cu Pavel, vreau să vă spun că nici corintenii nu au scăpat de listele lui Pavel. În prima scrisoare, apostolul scrie: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:9-10). Lângă listele acestea cu păcatele care sigur ne fură dreptul la Împărăţie, vă reamintesc un alt adevăr: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Aceasta înseamnă că în Împărăţie sunt doar cei care au fost mutaţi de sub autoritatea păcatului sub autoritatea lui Cristos.

 

Dacă vreţi să fim şi mai practici, atunci trebuie să spunem răspicat că în Împărăţia cerurilor nu pot intra cei care nu se smeresc. Tot Mântuitorul, care ne doreşte în Împărăţie şi a demonstrat aceasta plătind cu viaţa, ne spune: „Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.” Şi, în final, pot fi siguri că nu vor avea parte de Împărăţie toţi cei care se încred în orice altceva sau altcineva decât în Domnul Isus Cristos. În contextul discuţiei cu tânărul bogat, Mântuitorul spune: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18:24-25).

 

Dragii mei, Împărăţia există, este frumoasă şi încă mai are câteva locuri libere. Dacă suntem în ea, ar trebui să avem o singură frământare: cum să trăim pe placul Împăratului. Sigur, aceasta nu are de-a face doar cu slujirea celor din Împărăţie, ci şi cu slujirea celor din afara ei. Dacă pe cei dinăuntru trebuie să îi ajutăm la sfinţire şi slujire, pe cei din afară trebuie să îi ajutăm la salvare, la mântuire.

 

Dacă nu eşti în numărul celor din Împărăţie, fă ce trebuie, ce ţi se spune, ca să intri în ea. Să nu te pomeneşti că vor intra alţii înaintea ta, sau, mai trist, în locul tău. Mântuitorul îi avertiza pe oamenii buni, ca tine, că privilegiile pot fi irosite. Ne place sau nu, în Împărăţie vor ajunge şi cei despre care credem că nu au vreo şansă: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11, Matei 21:31). Vorbind despre atitudinea greşită a fiului în relaţia cu tatăl care l-a trimis în vie, Domnul spunea: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21:43).

 

Dragilor, nu voi înceta să afirm că noi, românii, suntem privilegiaţi. Am auzit Cuvântul, am crescut în familii bune, cunoaştem multe. Să avem grijă să nu rămânem pe dinafară, deoarece iadul va fi la fel de trist şi suferinţa la fel de lungă!

 

Viorel Iuga

 

https://www.stiricrestine.ro/2020/05/11/cine-nu-vede-imparatia-cerurilor/

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

Alin Cristea: Nu vameșii și curvele intră în Împărăția lui Dumnezeu. Ci acei care AU FOST vameși, curve, mincinoși, hulitori, dar s-au pocăit și umblă în calea neprihării……………………………

 

 

https://roevanghelica.wordpress.com/2019/08/06/2015-alin-cristea-nu-vamesii-si-curvele-intra-in-imparatia-lui-dumnezeu-ci-cei-care-au-fost-vamesi-curve-mincinosi-hulitori-dar-s-au-pocait-si-umbla-in-calea-nepriharii-2/

 

///////////////////////////////////////////////

 

Lucruri biblice care nu sînt… biblice (2)

Merg vameșii și curvele în Împărăția lui Dumnezeu?

 

NU!

 

Dar așa scrie în Biblie… Matei 21:31.

 

Păi nu scrie chiar așa!

 

După versetul 31 urmează versetul 32.

 

31 b – Isus le-a zis: Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu.

 

Și cui zicea aceste lucruri Isus?… Preoților de seamă și bătrînilor norodului!… „Făcea politică”…

 

Aceştia îl întrebaseră pe Isus cu ce putere face lucrurile pe care le face?… Cînd e vorba de putere e vorba, nu-i așa?, de politică… (Nu-i așa, dar asta e o altă discuție…)

 

32 – Fiindcă Ioan a venit la voi umblînd în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și curvele l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți.

 

Nu s-a înființat nici o biserică a vameșilor, nici vreo organizație creștină de tineret a curvelor.

 

Nu despre vameși și curve e vorba, ci despre VIEȚI TRANSFORMATE.

 

Vameși care l-au crezut pe Ioan Botezătorul, cunoscut sihastru sever cu cei care căutau pocăința FĂRĂ roadele ei.

 

Curve care ÎN URMĂ s-au căit!…

 

Nu e de ajuns să cităm versetul 31 ca să avem pretenția că sîntem… biblici.

 

E ABSOLUT necesar să adăugăm imediat și versetul 32.

 

Nu e de ajuns să știm versete pe dinafară (Biblia nu a fost scrisă pe versete și capitole, ci pe IDEI și cărți), e absolut necesar ca IDEILE pe care le exprimăm să fie în concordanță cu învățătura Bibliei.

 

Însuși Isus și-a construit TEOLOGIA pe învățătura biblică a Vechiului Testament.

 

Iar în pasajul în discuție se referă la calea neprihănirii pe care o propovăduia Ioan Botezătorul.

 

În cetatea sfîntă Ierusalim, despre care citim în Apocalipsa 21, nu va intra NIMIC întinat.

 

Vameșii și curvele reprezentau cele mai cunoscute segmente sociale ÎNTINATE.

 

Modul în care Isus violentează urechile preopinenților săi are de a face cu calea neprihării. Cei care se consideră buni nu au șansă să devină NEPRIHĂNIȚI, prin credința în Isus Hristos.

 

ȘANSA o au cei care se consideră răi!…

 

Nu vameșii și curvele intră în Împărăția lui Dumnezeu. Ci cei care AU FOST vameși, curve, mincinoși, hulitori, dar s-au pocăit și umblă în calea neprihării.

 

Lucruri biblice care nu sînt… biblice (2)

 

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Închinare, de A. W. Pink

 

Una dintre cele mai grave şi păgubitoare erezii este aceea că sufletele neregenerate pot să se închine lui Dumnezeu. Probabil că motivul principal pentru care această idee greşită a câştigat atât de mult teren este răspândita ignoranţă cu privire la:

 

Adevărata natură a închinării

Oamenii îşi închipuie că, dacă participă la un serviciu religios, dacă se poartă cu reverenţă, dacă îşi unesc glasurile în cântece de laudă, dacă îl ascultă respectuos pe predicator şi contribuie la colectă, se închină în adevăr lui Dumnezeu.

 

Zădărnicia închinării false

„Bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»” (Mc. 7:6, 7). Aceste cuvinte solemne au fost adresate de Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor. Ei veniseră la El acuzându-i pe ucenici că nu se conformau tradiţiilor şi practicilor lor legate de spălările şi curăţirile ceremoniale. Ca răspuns, Cristos a expus inutilitatea religiei lor…

 

Aceşti cărturari şi farisei puneau problema ceremonialului „spălării mâinilor”, în timp ce inimile lor erau murdare în ochii lui Dumnezeu. O, dragă cititorule, tradiţiile bătrânilor pot fi respectate sârguincios, orânduirile religioase pot fi păzite cu stricteţe, învăţăturile pot fi susţinute cu pioşenie, şi totuşi conştiinţa să nu fie cercetată niciodată de Dumnezeu cu privire la păcat. Religia este, în adevăr, una dintre cele mai mari obstacole în calea adevărului lui Dumnezeu, care binecuvântează sufletele oamenilor.

 

Adevărul lui Dumnezeu ne arată că Dumnezeu şi omul sunt atât de departe unul de celălalt precum este sfinţenia de păcat: de aceea, nevoia primordială a omului este curăţirea şi împăcarea. Însă „religia” porneşte de la premisa că omul depravat şi vinovat poate avea o relaţie cu Dumnezeu, se poate apropia de El; ba mai mult, I se poate închina şi-L poate sluji. În întreaga lume, religia omenească are la bază erezia potrivit căreia omul căzut şi păcătos poate avea o relaţie cu Dumnezeu. Religia e mijlocul principal prin care Satan îi orbeşte pe oameni pentru ca ei să nu-şi vadă adevărata şi teribila condiţie. Este anestezicul pe care diavolul îl foloseşte pentru a-i face pe păcătoşii pierduţi să se simtă confortabil în vinovata lor îndepărtare de Dumnezeu. Îl ascunde dinaintea lor pe Dumnezeu şi caracterul Său adevărat: un Dumnezeu sfânt, ai cărui ochi „sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi [El] nu [poate] să [privească] nelegiuirea!” (Hab. 1:13).

 

Multă lumină aruncă asupra acestui subiect pasajul din Matei 4:8, 9: „Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: «Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.»” Diavolul caută închinare. Puţini creştini sunt conştienţi de acest lucru şi înţeleg că activităţile principale ale duşmanului se petrec în sfera religioasă!

 

Iată mărturia din Deuteronomul 32:17: „Au adus jertfe dracilor, unor idoli cari nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau.” Aceasta se referă la Israel în primele zile ale apostaziei lui. Iată ce spune I Corinteni 10:20: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu.” Ce lumină aruncă aceasta asupra idolatriei şi urâciunilor păgânismului! Iată ce spune II Corinteni 4:4: „A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” Aceasta înseamnă că Satan e cel ce inspiră şi conduce religia lumii. Da, el caută închinare şi e principalul promotor al închinării false.

 

Caracterul exclusiv al închinării adevărate

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24). Acest „trebuie” e final; nu există altă opţiune. Acest cuvânt emfatic nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan. Îl găsim în două versete anterioare. „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă năşteţi din nou»” (3:7). „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (v. 14). Fiecare dintre aceşti trei „trebuie” e la fel de important şi univoc. Primul se referă la Dumnezeu Duhul, căci El e Cel ce produce naşterea din nou. Al doilea se referă la Dumnezeu Fiul, căci El e Cel ce a făcut ispăşire pentru păcat. Al treilea face referire la Dumnezeu Tatăl, căci El e Cel ce caută închinători (4:23). Această ordine nu poate fi schimbată; numai aceia care au fost născuţi din Duhul şi care beneficiază de lucrarea de ispăşire a lui Cristos se pot închina Tatălui.

 

Citez aici din nou cuvintele lui Cristos adresate oamenilor religioşi din zilele Lui: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” O, cititorule, omul din lume poate fi un filantrop generos, un bigot sincer, un denominaţionalist zelos, un cleric fidel sau un enoriaş devotat. Cu toate acestea, aşa cum un afon nu poate cânta, nici el nu se poate închina lui Dumnezeu. Cain a încercat acest lucru, şi a eşuat. El nu a fost un om nereligios, întrucât „a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului” (Gen. 4:3). Dar „spre Cain şi spre jertfa lui, [Domnul] n-a privit cu plăcere”. De ce? Pentru că el a refuzat să admită starea nenorocită în care se afla şi nevoia unei jertfe de ispăşire.

 

Pentru a ne putea închina lui Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem, şi el nu poate fi cunoscut decât prin Cristos. Putem crede şi predica mult despre un „Dumnezeu” teoretic sau teologic; totuşi El nu poate fi cunoscut decât prin Domnul Isus. El a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). În consecinţă, e un mit păcătos, o iluzie fatală, o farsă vătămătoare să-i lăsăm pe cei nenăscuţi din nou să-şi imagineze că se pot închina lui Dumnezeu. Atât timp cât rămâne de parte de Cristos, păcătosul este „duşmanul” lui Dumnezeu, un copil al mâniei. Cum se poate închina el lui Dumnezeu? Atât timp cât rămâne în starea lui neregenerată, el este „mort în greşeli şi păcate”. Cum se poate închina el lui Dumnezeu?

 

Cele afirmate mai sus sunt respinse aproape universal în zilele noastre, şi aceasta în numele Religiei. Din nou, religia e principalul instrument folosit de diavol pentru a înşela sufletele, întrucât aceasta – fie ea „religia budistă”, fie „religia creştină” – insistă că omul aflat încă în păcatele lui poate avea o relaţie cu Dumnezeul Cel de trei ori sfânt. A nega acest lucru înseamnă a stârni împotrivirea şi duşmănia tuturor celor care iubesc religia. Da, tocmai acest lucru a atras asupra lui Cristos ura nemiloasă a bigoţilor din zilele Lui. El le-a respins pretenţiile, le-a expus făţărnicia şi, astfel, le-a trezit mânia.

 

Preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor norodului (Mt. 21:23), Cristos le-a zis: „Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (v. 31), iar la sfârşitul discursului citim: „Căutau să-L prindă” (v. 46). Ei s-au preocupat de lucrurile exterioare, dar şi-au neglijat starea interioară. Şi de ce „vameşii şi curvele” au intrat în împărăţia lui Dumnezeu înaintea lor? Pentru că ei nu au avut pretenţii religioase; nu au avut o autoneprihănire la care să ţină cu orice preţ, şi nicio reputaţie evlavioasă pe care trebuia să o păstreze. La predicarea Cuvântului, ei au înţeles că erau într-o stare pierdută, astfel că şi-au luat locul cuvenit înaintea lui Dumnezeu şi au fost mântuiţi. Numai oameni ca ei pot fi închinători adevăraţi.

 

Natura închinării adevărate

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Închinarea „în duh” este contrată riturilor carnale şi ceremoniilor impunătoare ale iudaismului. Închinarea „în adevăr” este opusă superstiţiilor şi iluziilor idolatre ale păgânilor. Închinarea la Dumnezeu „în duh şi în adevăr” este o închinare conformă cu autorevelaţia deplină şi finală pe care Dumnezeu a dat-o prin Cristos. Este o închinare spirituală şi adevărată. Înseamnă să-I aducem lui Dumnezeu omagiul unei înţelegeri luminate şi să-i oferim dragostea unei inimi regenerate.

 

Închinarea „în duh şi în adevăr” este opusă închinării carnale, care e exterioară şi spectaculoasă. Ea elimină orice închinare la Dumnezeu prin folosirea simţurilor. Nu ne putem închina lui Dumnezeu, care este „Duh”, privind îndelung arhitectura bogată ori vitraliile, ascultând sonul unei orgi scumpe, mirosind tămâia sau folosind rozariul. Nu ne putem închina lui Dumnezeu cu ochii sau urechile, cu nasul sau mâinile, căci acestea sunt „carne”, nu „duh”. Expresia „trebuie să se închine în duh şi în adevăr” exclude orice lucru care vine de la omul firesc.

 

Închinarea „în duh şi în adevăr” elimină orice închinare „sufletească”. Sufletul e centrul sentimentelor, iar o foarte mare parte din aşa-zisa închinare a creştinătăţii din zilele noastre e doar sentimentală. Povestiri înduioşătoare, chemări emoţionante, discursul mişcător al unui personaj religios sunt toate calculate să producă acest lucru. Melodiile frumoase, cântate în aşa fel încât stârnesc lacrimi sau duc până la extaz, pot răscoli sufletul, dar nu vor afecta omul interior.

 

Închinarea adevărată este adoraţia unui popor răscumpărat îndreptată către Dumnezeu Însuşi. Cei nenăscuţi din nou cred că „închinarea” este o supunere pe care Dumnezeu le-o cere şi care nu le poate produce bucurie. Cu totul altfel gândesc ei care au fost născuţi de sus şi răscumpăraţi cu sânge scump. Prima dată când termenul „răscumpărat” apare în Scriptură este în Exodul 15 şi tot acolo găsim un popor „cântând”, închinându-se şi adorându-L pe Dumnezeu Însuşi. Acolo, pe îndepărtatul ţărm al Mării Roşii, naţiunea care a fost scoasă din casa robiei şi izbăvită de toţi duşmanii ei a adus laudă lui Iehova.

 

„Închinarea” este acţiunea noii naturi a credinciosului, care se întoarce la sursa ei divină. Este întoarcerea „duhului” (Ioan 3:6) la Cel care e „Duh”. Este întoarcerea „lucrării” lui Cristos (Ef. 2:10) la Cel care ne-a recreat. Este întoarcerea spontană şi plină de recunoştinţă a copiilor la Tatăl. Este inima nouă care strigă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” (II Cor. 9:15). Este corul păcătoşilor curăţiţi prin sânge, care exclamă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos” (Ef. 1:3). Aceasta e închinare: siguri de acceptarea noastră în Preaiubitul, Îl adorăm pe Dumnezeu pentru ceea ce L-a făcut pe Cristos pentru şi noi şi pentru ceea ce ne-a făcut pe noi în Cristos.

 

Este demn de observat să singura dată când Domnul Isus a vorbit despre închinare a fost în Ioan 4. Atât Matei 4:9, cât şi Marcu 7:6, 7 sunt citate din Vechiul Testament. Ar trebui într-adevăr să ni se aprindă inima când descoperim că unica ocazie în care Cristos a făcut observaţii directe şi personale despre închinare a fost când a vorbit nu cu un bărbat religios ca Nicodim, nici cu apostolii, ci cu o femeie adulteră, o samariteană – pe jumătate păgână! Ce diferite sunt căile Domnului de căile noastre.

 

Acestei biete femei, Domnul nostru i-a mărturisit: „Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23). Dar cum „caută” Tatăl închinători? Răspunsul ne este oferit de întregul context. La începutul capitolului, Fiul lui Dumnezeu a făcut călătorie (v. 3, 4). Scopul Lui a fost să caute una dintre oile Sale pierdute, să Se reveleze unui suflet care nu-L cunoştea, să-l dezbrace de poftele cărnii şi să-l umple cu satisfăcătorul Său har; şi aceasta pentru ca ea, samariteana, să guste dragostea divină şi să aducă, în schimb, acea laudă şi adorare pe care numai un păcătos mântuit le poate aduce.

 

Cine nu înţelege că în călătoria pe care El a făcut-o până la fântâna din Sihar, pentru a întâlni un suflet părăsit şi a-l câştiga pentru Sine, avem o binecuvântată umbră a călătoriei şi mai mari pe care Fiul lui Dumnezeu a făcut-o – lăsând în urmă pacea, fericirea şi lumina cerului şi coborând în această lume plină de lupte, întuneric şi nenorocire? El a venit aici căutând păcătoşi pe care nu numai să-i mântuiască de păcat şi moarte, ci şi să-i adape din dragostea lui Dumnezeu mai mult decât au parte îngerii înşişi; iar din inimile pline de conştienţa îndatoririi faţă de Mântuitorul, ei, înţelegând şi acceptând excelenţa Sa fără egal, să-i aducă jertfa de bun miros a laudelor lor. Aceasta e închinare, iar amintirea dragostei lui Dumnezeu şi a sângelui lui Cristos sunt izvoarele ei.

 

Unul dintre cele mai frumoase şi binecuvântate exemple ale închinării din Noul Testament se găseşte în Ioan 12:2, 3: „Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.” După cum a spus cineva, „ea nu venise ca să audă o predică, deşi Domnul predicatorilor era acolo. Să stea la picioarele Lui şi să-I asculte cuvintele nu a fost de data aceasta scopul ei, deşi era o mare binecuvântare. Ea nu venise să-i întâlnească pe sfinţi, cu toate că ei erau de faţă; părtăşia cu aceştia, deşi slăvită, nu o preocupa acum. Nu venise să se învioreze după o săptămână de trudă, cu toate că nimeni nu cunoştea mai bine decât ea binecuvântatele-I izvoare de înviorare. Nu, ci venise ca să toarne peste El ceea ce strânsese multă vreme, un lucru mai scump decât tot ce avea ea pe pământ. Ea nu s-a gândit la Simon leprosul, deşi acesta stătea acolo curăţit; a trecut pe lângă apostoli, precum şi pe lângă Marta şi Lazăr, sora şi fratele ei după trup şi în Cristos. Nu avea ochi decât pentru El. Adoraţia şi reverenţa s-au împletit într-un singur gând: să-şi toarne dragostea înaintea Lui. Aceasta e închinare.

 

Deşi foarte important, subiectul închinării este unul despre care mulţi oameni au cele mai nedesluşite idei. Citim în Matei 2 că „magii” aveau „vistierii” pentru Cristos (v. 11). Ei I-au adus „daruri” de preţ. Acesta e închinare. Nu venim la El ca să primim, ci ca să aducem. Îi aducem adoraţia inimii noastre. O, de-am aduce Mântuitorului „aur, tămâie şi smirnă” – de L-am adora pentru divina Sa glorie, pentru desăvârşitul Său caracter şi pentru plăcut-mirositoarea Sa moarte.

 

Atât obiectul, cât şi inspiratorul închinării este Dumnezeu. El poate fi satisfăcut numai de ceea ce El Însuşi a produs. „Doamne, …tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isa. 26:12). Atunci când Mielul este înălţat prin puterea Duhului, fiecare sfânt va proclama: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc. 1:46, 47). Absenţa generală a închinării „în duh şi în adevăr” se datorează unei ordini de lucruri peste care Duhul lui Dumnezeu nu domneşte, unde lumea, carnea şi diavolul acţionează în voie. Dar până şi în cercurile în care spiritul lumesc nu e tolerat, cel puţin în forma lui cea mai odioasă, şi unde ortodoxia exterioară se mai păstrează, se percepe o absenţă a ungerii, a libertăţii şi a bucuriei care sunt inseparabile de spiritul închinării adevărate. De ce? De ce în numeroase biserici, adunări sau părtăşii unde Cuvântul lui Dumnezeu este prezent găsim atât de rar acele revărsări ale inimilor, acele spontane izbucniri de adorare, acele „jertfe de laudă” care ar trebui să fie mereu prezente în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Pentru că acolo este un duh mâhnit. Fraţii mei, acesta este motivul pentru care e atât de rară slujba vie, reconfortantă şi producătoare-de-închinare a lui Cristos.

 

Obstacolele închinării

Ce este închinarea? Laudă? Mai mult decât atât: e adoraţia ce se revarsă dintr-o inimă pe deplin convinsă de măiestria Celui înaintea căruia se pleacă, exprimându-şi cea mai profundă recunoştinţă pentru darul Lui nespus de mare. Este deci evident că primul obstacol din calea închinării unui copil al lui Dumnezeu e lipsa siguranţei. Atât timp cât am îndoieli cu privire la acceptarea mea în Cristos, atât timp cât rămân într-o stare de nesiguranţă în ce priveşte păcatele mele – dacă au fost ispăşite la Golgota sau nu –, nu pot, în adevăr, să-L laud şi să-L ador pentru moartea Lui pentru mine. De fapt, nu pot spune „Preaiubitul meu este al meu, şi eu sunt [al] Lui”. Unul dintre mijloacele favorite ale duşmanului este să-i ţină pe creştini în „starea de deznădejde”, astfel încât Cristos să nu primească de la ei omagiile inimilor lor…

 

Un alt mare obstacol al închinării este neputinţa noastră de a ne judeca după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Preoţii lui Israel nu rămâneau la altarul de aramă din curtea exterioară a cortului. Trebuie subliniat că înainte de a intra în locul sfânt pentru a arde tămâie, ei trebuia să se spele în lighean. Apropierea de ligheanul de aramă vorbeşte despre judecata plină de abnegaţie a credinciosului (cf. I Cor. 11:31). Folosirea apei din lighean indică aplicarea Cuvântului la căile şi faptele noastre.

 

Aşa cum fiilor lui Aaron li se cerea, sub ameninţarea morţii (Ex. 30:20), să se spele în lighean înainte de a intra în locul sfânt ca să ardă tămâie, creştinii de azi trebuie să se cureţe de pângăriri înainte de a se apropia, în închinare, de Dumnezeu. Eşecul în această privinţă atrage după sine moartea; cu alte cuvinte, eu rămân sub puterea contaminatoare a lucrurilor moarte. Pângăririle sunt rezultatul trecerii mele printr-o lume „[străină] de viaţa lui Dumnezeu” (Ef. 4:18). Dacă acestea nu sunt îndepărtate, eu rămân, în sens spiritual, sub puterea morţii, iar închinarea devine imposibilă. Acest lucru este arătat limpede în Ioan 13, unde Domnul i-a zis lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Ce mulţi sunt creştinii care, pentru că nu-şi pun picioarele în mâinile lui Cristos, ca să le fie curăţite, nu-şi pot exercita îndatoririle şi privilegiile preoţeşti.

 

O altă piedică fatală în calea închinării trebuie menţionată, şi aceasta este asemănarea cu lumea, adică, lucrurile din lumea aceasta îşi fac loc în inima creştinului, căile lui încep să se potrivească „chipului veacului acestuia” (Rom. 12:2). Un exemplu serios îl găsim în istoria lui Avraam. Când Dumnezeu l-a chemat să părăsească Caldeea şi să meargă în Canaan, el a făcut un compromis: s-a dus doar până în Haran (Gen. 11:31; Fap. 7:4) şi s-a stabilit acolo. Mai târziu, el a răspuns întrutotul chemării lui Dumnezeu şi a intrat în Canaan şi „a zidit acolo un altar [care vorbeşte despre închinare] Domnului” (Gen. 12:7). Însă nu ni se spune că a construit vreun „altar” cât timp a locuit în Haran! O, ce mulţi copii ai lui Dumnezeu fac astăzi compromisuri, locuind în „casa de la jumătatea drumului” şi, de aceea, nu sunt închinători. O, de-ar lucra Duhul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi astfel încât viaţa noastră, precum şi inimile şi buzele noastre să declare: „Vrednic este Mielul” – vrednic de o consacrare sinceră, vrednic de un devotament neprefăcut, vrednic de iubirea care se arată prin ţinerea poruncilor Lui, vrednic de o închinare adevărată. Lăudat fie Numele Lui!

http://www.bisericabaptistalogos.ro/articole/inchinare

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Zac POONEN – Vin nou in burdufuri noi

 

 

Disponibilă în limbile română şi engleză

 

Titlul cărţii în limba engleză este: New Wine in New Wineskins,

 

postată pe pagina de WEB: http://www.cfcindia.com/

 

Drept de autor – Zac Poonen (1999)

Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile.

Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără permisiunea scrisă a autorului.

 

Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui material

în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia

GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face

MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate

NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI

şi în condiţiile în care această notă de drept de autor

este inclusă în fiecare listare.

 

Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi:

Editura ALFA SOFTWARE Zalău, Judeţul Sălaj, ROMÂNIA

450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl. A27, Parter

Telefon/Fax: +40-260-662.112 sau 612.777

E-mail: mail@harulzalau.ro

Web: harulzalau.ro

 

sau, direct autorul:

 

Zac POONEN

16 DaCosta Square,

Bangalore – 560084, India

Webpage: http://www.poonen.org/zac

sau

Christian Fellowship Centre

40 DaCosta Square

St. Thomas Town

Bangalore – 560084, Karnataka, India

Phone: +91-80-25477103, Fax: +91-80-41251291

Webpage: www.cfcindia.com

 

 

Textele biblice sunt scrise între ghilimele, cu caractere italice

şi sunt citate din versiunea Dumitru Cornilescu.

Celelalte citate biblice, care nu sunt scrise cu caractere italice,

sunt parafrazări contextuale utilizate de autor (Nota trad.).

 

Zac POONEN

 

Vin nou în burdufuri noi

 

 

CUPRINS

 

Capitolul 1

 

Vinul nou în burdufuri noi

 

Capitolul 2

 

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

 

Capitolul 3

 

Dumnezeu are nevoie de femei

 

Capitolul 4

 

Ori religiozitate, ori spiritualitate

 

Capitolul 5

 

Spiritul Noului Legământ

 

Capitolul 6

 

Noul Legământ – o asociere cu Isus

 

Capitolul 7

 

Isus – ispitit ca şi noi

 

Capitolul 8

 

Spiritualitate adevărată – căutând interesele lui Dumnezeu

 

Capitolul 9

 

Sfinţire şi părtăşie

 

Capitolul 10

 

Biruind duhul lui Antihrist

 

Capitolul 11

 

Biruinţa care vine prin lăudarea lui Dumnezeu

 

Capitolul 12

 

De ce cad creştinii

 

Capitolul 13

 

Fapte moarte

 

Capitolul 14

 

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

 

Capitolul 15

 

Un alt „Isus’’ şi lucrarea lui

 

Capitolul 16

 

Semnele culticului

 

Capitolul 17

 

Semne care arată a doua venire a lui Isus

 

Capitolul 18

 

Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului

 

Capitolul 19

 

Evanghelizare şi ucenicizare

 

Capitolul 20

 

Chemarea noastră specifică, ca biserică

 

Capitolul 21

 

Frângerea pâinii – un legământ

 

Capitolul 22

 

Biserica şi necazul cel mare

 

Capitolul 23

 

Adevărul pe care îl credem

 

Capitolul 24

 

Crăciunul şi Paştele – creştine sau păgâne?

 

Capitolul 25

 

Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

 

Capitolul 1

 

Vinul nou în burdufuri noi

 

Isus a vorbit despre „vinul nou” care „trebuie pus în burdufuri noi” (Luca 5:38). Vinul nou este viaţa lui Isus iar burduful nou este Biserica pe care o zideşte El.

 

Vinul Nou

La nunta din Cana, unde era prezent Isus, vinul vechi se terminase. Vinul vechi fusese realizat cu efort omenesc, de-a lungul unei perioade de mulţi ani, dar acesta nu a putut împlini nevoia. Aceasta e o pildă a vieţii trăite sub Lege, sub Vechiul Legământ. Se termină vinul vechi; iar Domnul trebuie să aştepte până când acesta se termină complet, ca să ne poată da vinul cel nou. „Fiindcă aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: numai aşteptând intervenţia Mea veţi fi salvaţi. (…) dar voi spuneţi: ‘ne vom obţine ajutorul de la Egipt [de la puterea omenească]!’ Aşa că veţi fi urmăriţi de vrăjmaşii voştri. (…) Iar Domnul aşteaptă după voi [ca să vi se epuizeze propriile resurse, în care vă încredeţi] şi aşteaptă să veniţi la El, ca să vă poată arăta iubirea Lui; El vă va învinge pentru a vă binecuvânta. (…) Ferice de toţi cei care aşteaptă ajutorul Lui!” (Isaia 30:15-18 trad. Living Bible).

 

Când noi, în repetate rânduri, am încercat din răsputeri să trăim în biruinţă şi am eşuat de fiecare dată, prin aceasta Dumnezeu încearcă să ne înveţe următoarea lecţie: „voi nu puteţi avea biruinţa prin propriile voastre puteri”. Atâta timp cât eşti sub Lege, tu vei fi stăpânit de păcat. Lucrarea primordială a lui Dumnezeu în fiecare dintre copiii Săi este nimicirea în totalitate a puterii eului. La nunta din Cana, înainte ca Isus să-Şi înfăptuiască miracolul, El a aşteptat ca vinul cel vechi să se termine. El aşteaptă, acum, să se termine suficienţa propriilor noastre puteri. Toate eşecurile şi înfrângerile noastre au menirea, din partea lui Dumnezeu, de a ne aduce la punctul final; pentru că El numai în slăbiciunea noastră Îşi poate manifesta în mod desăvârşit puterea (2 Corinteni 12:9). Puterea eului o putem vedea în momentele ispitei şi provocării: când reacţionăm prin cuvinte pline de amărăciune şi prin expresii ale mâniei, când ne justificăm pe noi înşine, când îi criticăm şi îi judecăm pe alţii şi când manifestăm atitudini de ne-iertare; putem vedea această putere în ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de lucrurile materiale şi în dedicarea noastră pentru agonisirea lor; în dorinţa de a lupta pentru drepturile noastre şi pentru renumele nostru; o putem vedea, de asemenea, în tendinţa de a căuta răzbunare, etc. Aceste atitudini şi altele similare arată vigoarea eului care este încă în noi. Deci, vinul vechi încă nu s-a terminat; iar Isus stă deoparte, aşteaptă şi „nu face nimic” pentru noi.

 

O, dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne zdrobească, dacă ne-am smeri pe noi înşine şi am accepta de bunăvoie moartea drepturilor şi a reputaţiei noastre, cât de repede ne-ar putea El conduce la o viaţă a Noului Legământ! Toate împrejurările supărătoare, frustrările şi dezamăgirile, zdrobirile sufleteşti şi celelalte stări prin care trecem au menirea, din partea lui Dumnezeu, să reducă tăria eului nostru la zero.

 

Acesta a fost modul în care a procedat Dumnezeu cu Iov. În cele din urmă, Iov a atins acel punct-zero în care, punându-şi faţa în ţărâna pământului, a spus: „Doamne, eu sunt nimic [sunt zero] (…) Îmi pun mâna peste gură în tăcere (…) Înainte doar auzisem vorbindu-se despre Tine [de la alţii, neavând o relaţie personală], dar acum Te-am văzut, de aceea mi-e silă de mine şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 40:4; 42:5-6 versiune biblică citată de autor).

 

Acesta e fenomenul care are loc şi în cazul nostru atunci când Dumnezeu reuşeşte, în sfârşit, să ne zdrobească şi să ne dea o revelaţie despre Sine. Acelaşi Moise, care odinioară se considera pe sine însuşi atât de capabil (la vârsta de patruzeci de ani), acum, (cu patruzeci de ani mai târziu) zdrobit fiind de viziunea lui Dumnezeu spune: „Doamne, eu nu pot vorbi. Trimite pe altul” (vezi Exodul 4:10,13).

 

O trăire de aceeaşi natură a avut şi marele proroc, Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu. El a spus: „Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate” (Isaia 6:5). Daniel spune că atunci când a primit vedenia pe care i-a dat-o Domnul puterile lui proprii l-au părăsit. El a ajuns la un punct-zero. (Daniel 10:18).

 

Apostolul Ioan, care era plin de Duhul Sfânt şi umblase deja cu Dumnezeu timp de şaizeci şi cinci de ani, atunci când L-a văzut pe Isus, pe insula Patmos, a căzut la picioarele Lui ca un om mort (Apocalipsa 1:17).

 

Toţi cei care au văzut slava Domnului au trăit astfel de experienţe! Au căzut cu feţele la pământ şi au rămas fără cuvinte.

 

După ce Dumnezeu ne aduce, în final, la acest punct El ne poate da apoi cu uşurinţă vinul cel nou, şi anume viaţa lui Isus, natura divină, binecuvântarea excepţională a Noului Legământ încheiat prin sângele lui Isus.

 

Ce minunat ar fi ca noi toţi să ajungem repede la acel punct şi să trăim în starea aceea, cu feţele la pământ înaintea lui Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre! Fiindcă în acea viaţă există o înaintare din lumină înspre lumină (Proverbe 4:18) şi din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18).

 

Ioan vorbeşte despre „Umblarea în lumină” (1 Ioan 1:7). Nu există vreo staţionare în lumină, ci mai degrabă o umblare: o înaintare care ne duce din ce în ce mai aproape de Cel în care nu există nici o umbră de întunecime. În acest fel, lumina străluceşte tot mai tare asupra vieţii noastre, noi devenim din ce în ce mai conştienţi de păcatele ascunse care zac în firea noastră pământească, de existenţa cărora nu eram conştienţi înainte, iar sângele lui Isus ne curăţeşte de toate acele păcate ascunse.

 

Şi iată ce se întâmplă: cu cât ne apropiem mai mult de Domnul cu atât devenim mai conştienţi de păcatul din firea noastră pământească şi vedem din ce în ce mai puţin păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm cu pietre în femeia prinsă în preacurvie, pentru că în prezenţa lui Isus vedem păcatul din propria noastră fire pământească şi strigăm: „O, nenorocitul de mine!” (Rom 7:24) în loc de: „O, nenorocita de ea!”. Adam a arătat cu degetul către soţia lui chiar şi atunci când a stat înaintea lui Dumnezeu (Geneza 3:12). Însă Dumnezeu l-a făcut conştient de propriul său păcat (Geneza 3:17). Acelaşi lucru îl va face Domnul şi în cazul nostru. De fapt, acesta e testul în urma căruia se va clarifica dacă avem doar o religie şi anumite doctrine sau dacă umblăm cu-adevărat înaintea Feţei lui Dumnezeu.

 

S-a terminat vinul din viaţa noastră personală, din viaţa căsniciei sau a adunării noastre? Atunci este vremea să căutăm Faţa Domnului şi să recunoaştem în mod sincer nevoia pe care o avem. Numai El ne poate da vinul cel nou! Vinul nou din Cana nu a fost realizat prin efort omenesc. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Tot aşa poate fi şi în viaţa noastră. El va scrie legile Sale în inimile şi-n minţile noastre şi va lucra în noi „şi voinţa şi înfăptuirea” pentru a face voia Lui desăvârşită (Evrei 8:10; Filipeni 2:13). El va tăia împrejur inimile noastre ca să-L iubim şi ne va motiva la umblarea în ascultare de poruncile Lui (Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27). Măsura în care aceste binecuvântări vor fi lucrarea Lui va fi egală cu măsura în care vinul cel nou realizat în Cana a fost lucrarea Lui. Acesta e înţelesul harului. Chiar dacă am încerca o viaţă întreagă, noi nu am putea realiza viaţa lui Isus în noi. Dar dacă purtăm „în trupul nostru omorârea Domnului Isus” (luarea crucii în fiecare zi, moartea faţă de eul nostru, faţă de voinţa proprie, faţă de drepturile noastre şi faţă de reputaţia noastră), Dumnezeu promite să producă vinul cel nou al vieţii lui Isus în noi (2 Corinteni 4:10).

 

Noi trebuie să………………………………………………………………………………………Cont. aici

 

Zac POONEN – Vin nou in burdufuri noi

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Ce spune Biblia despre închinarea la icoane (partea II), de Ciprian Sarivan

 

 

 

În continuare vom vedea dacă Dumnezeu se mînie şi cît de mare este mînia Lui atunci cînd noi în loc să ne închinăm lui Ziditorului ne închinăm icoanelor şi altor idoli de felul acesta. Chiar dacă este un pasaj mai mare totuşi vă îndemn să-l citiţi pentru a vedea care este atitudinea lui Dumnezeu.

 

Deuteronom 32:15-25 „Israel s’a îngrăşat, şi a asvîrlit din picior; -Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! -Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, A nesocotit Sînca mîntuirii lui,  L-au întărîtat la gelozie prin dumnezei străini, L-au mîniat prin urîciuni;  Au adus jertfe dracilor, unor idoli cari nu sînt dumnezei, Unor dumnezei pe cari nu-i cunoşteau, Dumnezei noi, veniţi de curînd, De cari nu se temuseră părinţii voştri.  Ai părăsit Stînca cea care te-a născut, Şi ai uitat pe Dumnezeul, care te-a întocmit.  Domnul a văzut lucrul acesta, şi S’a mîniat, S’a supărat pe fiii şi fiicele Lui. El a zis: ,,’mi voi ascunde Faţa de ei, Şi voi vedea care le va fi sfîrşitul, Căci sînt un neam stricat, Şînt nişte copii necredincioşi. Mi-au întărîtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M’au mîniat prin idolii lor deşerţi; Şi Eu îi voi întărîta la gelozie printr’un popor care nu este un popor. ‘i voi mînia printr’un neam fără pricepere.  Căci focul mîniei Mele s’a aprins, Şi va arde pînă în fundul locuinţei morţilor, Va nimici pămîntul şi roadele lui, Va arde temeliile munţilor. Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei, ‘mi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.  Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri, Şi de boli cumplite; Voi trimete în ei dinţii fiarelor sălbatice Şi otrava şerpilor. Afară, vor peri de sabie, Şi înlăuntru, vor peri de groază: Şi tînărul şi fata, Şi copilul de ţîţă ca şi bătrînul”.

 

În primul rînd vedem că jertfele pe care le-a adus Israel idolilor, Dumnezeu spune despre ele că sunt jertfe aduse dracilor. Alt lucru este că prin închinarea la aceşti idoli nesocotim pe Dumnezeu. Doar El este Ziditorul şi Creatorul a tot ceea ce este pe pămînt. Cum te-ai simţi tu dacă oamenii ar da toată cinstea unui obiect creat de tine în loc să-ţi dea ţie cinstea pentru că l-ai creat. Vedem clar că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi Dumnezeu este Cel care se răzbună pentru nelegiuirea pe care o fac oamenii cînd se închină la idoli. Răzbunarea lui Dumnezeu este groaznică: şi în acest pasaj vedem doar o parte din urgiile pe care le aduce Dumnezeu asupra lui Israel pentru necredinţa lui.

 

Un alt exemplu pe care îl găsim în Biblie referitor la idoli este următorul. Dumnezeu spune că facerea icoanelor sau a idolilor este un obicei rău pe care îl aveau neamurile sau mai bine zis popoarele care erau vecine cu Israel. În acest pasaj este descris ceea ce fac neamurile şi cum se închină ele într-un mod pe care Dumnezeu îl urăşte. Ieremia 10:1-6  ,,Ascultaţi Cuvîntul pe care vi-l vorbeşte Domnul, casa lui Israel! Aşa vorbeşte Domnul: ,Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor, şi nu vă temeţi de semnele cerului, pentrucă neamurile se tem de ele. Căci obiceiurile popoarelor sînt deşerte. Taie un lemn din pădure; mîna meşterului îl lucrează cu securea;  îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine.  Dumnezeii aceştia sînt ca o sperietoare de păsări într’un ogor de castraveţi  (Sau: ca un stîlp tras la strung), şi nu vorbesc; sînt duşi de alţii, pentrucă nu pot să meargă. ,,Nu vă temeţi de ei, căci nu pot să facă niciun rău, şi nu sînt în stare să facă niciun bine. ,,Niciunul nu este ca Tine, Doamne! Mare eşti Tu, şi mare este Numele Tău prin puterea Ta”.

 

Idolii sunt creaţi de mîini omeneşti. Este imposibil ca oamenii să creeze cu mîinile lor un dumnezeu. Aceasta ar însemna că ei sunt mai puternici decît acel dumnezeu. Totuşi vedem că nu trebuie să ne fie frică de asemenea obiecte pentru că ele nu pot să facă nici rău, nici bine. Aşa că cineva cînd vrea să vă sperie cu icoanele puteţi să nu aveţi nici un fel de frică pentru că aşa spune Cuvîntul lui Dumnezeu.

 

1 Corinteni 6:9-11  “Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni ‘mpărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,  nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni ‘mpărăţia lui Dumnezeu.  Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”.

 

Oricît de credincioşi nu am fi Dumnezeu nu ne acceptă dacă suntem închinători la idoli. Însă vedem că aşa au fost şi cei din Corint dar prin credinţă în Isus au fost spălaţi, sfinţiţi şi socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos.

 

Chiar dacă eşti un închinător la idoli, totuşi  Isus te poate spăla şi curăţi ca să fii neprihănit şi să poţi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Ce spune Biblia despre închinarea la icoane (partea II)

 

 

/

////////////////////////////////////////////

Putinişti din toată lumea, degeaba vă “uniţi”, dacă nu vă faceţi Una cu El, (cu Unirea Dumnezeiască întrupată în Isuss), ca să nu vă mai războiţi şi… să nu mai pupaţi moaşte iconate, ori să vă mai închinaţi unui “dumne-zeu” necunoscut (F.Ap.17/23); Nu mai……

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/category/plante-medicinale/cu-ce-voi-intampina-pe-domnul-mica-cap-6-v-6/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

MESAJUL BIBLIEI DESCOPERIT chiar de Scriitorii Scripturilor- Pocăința

 

Definiție

 

Recunoașterea și admiterea unei condiții sau a unui curs de acțiune greșit, și o sinceră tristețe motivată de dorința sinceră de a se conforma principiilor drepte și de a se întoarce pentru totdeauna de la un asemenea curs greșit și a urma un curs de acțiune în armonie cu voia lui Dumnezeu. Pocăința care aduce o împăcare cu Dumnezeu necesită o cunoștință clară a îngrijirilor și cerințelor lui Dumnezeu și o conformare acestora prin fapte de credință în armonie cu ele.

 

O învățătură creștină de bază

 

Evrei 6:1  De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu

 

Toți trebuie să recunoască condiția lor păcătoasă moștenităși nevoia unui mântuitor

 

Romani 5:12  De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

 

Psalmi 51:5  Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.

 

Romani 11:32  Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.

 

Adevărata pocăință necesită învățătură și duce la cunoștință, serviciu pentru Dumnezeu și libertate

 

2 Timotei 2:25, 26  să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului;şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.

 

Pocăința este cerută tuturor celor care vor fi mântuiți

 

Psalmi 34:18  Domnul este aproape de cei cu inima înfrîntă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.

 

Isaia 57:15  Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.

 

Isaia 66:2  Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa” -zice Domnul. ,Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.

 

Pocăința precede consacrarea, botezul și serviciul lui Dumnezeu

 

Fapte 2:38  „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

 

Fapte 3:19  Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.

 

Dumnezeu șterge și uită păcatele celor care se căiesc și acceptă pe Christos

 

Isaia 1:18  „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna.

 

Evrei 8:12  Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”.

 

Apocalipsa 7:14  „Doamne” i-am răspuns eu „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.

 

Adevărata pocăință aduce favoarea lui Dumnezeu

 

2 Corinteni 7:10  În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.

 

Luca 15:7  Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.

 

Înlocuiește tristețea, jalea și neliniștea cu bucurie și fericire

 

Matei 5:3  Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

 

Isaia 61:1-3  „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea;să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângîi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi „terebinţi ai neprihănirii” „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”

 

Adevărata pocăință se manifestă prin fapte bune; pocăința pe patul morții nu poate sa le producă

 

Luca 3:8  Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră, şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: „Avem pe Avraam ca tată!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.

 

2 Corinteni 7:11  Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că Sunteţi curaţi în privinţa aceasta.

 

Ezechiel 33:14, 15  Dimpotrivă când zic celui rău: „Vei muri!” -dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa, şi nu săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri.

 

Matei 21:28-31  Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi, şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!”„Nu vreau” i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt, şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus.Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi” au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Regretul egoist nu este adevărata pocăință și nu aduce nicio favoare din partea lui Dumnezeu

 

2 Corinteni 7:10  În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.

 

Matei 27:3-5  Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osîndit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor,

 

şi a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.”Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat.

 

Evrei 12:17  Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, cu toate că o cerea cu lacrămi, n-a putut s-o schimbe.

 

Cei care incearcă să caștige viața prin implinirea celor 10 porunci trec cu vederea nevoia pocăinței

 

Romani 3:23  Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

 

Matei 19:17, 20, 21  El i-a răspuns: „Dece mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Tânărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” „Dacă vrei să fii desăvârşit” i-a zis Isus „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.”

 

Fără caință, omul nu poate aprecia necesitatea jertfei de răscumpărare a lui Christos

 

Romani 10:3  „..pentru că, întrucît n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.”

 

Ioan 9:41  „Dacă aţi fi orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.”

 

Isaia 64:6  Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune Sunt ca o haină mânjită. Toţi Suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.

 

Evreii aveau nevoie de căință nu doar pentru păcatele moștenite ci și pentru păcatele comise împotriva Legământului Legii

 

Matei 3:1, 2, 11 În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”.. cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu Sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.”

 

Luca 3:3  Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor.

 

Galateni 3:13  Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” –

 

Odată căit, omul nu trebuie să se mai uite înapoi la vechea viață

 

Luca 9:62  Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”

 

Luca 17:32  Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.

 

Evrei 10:39  Noi însă nu Suntem din aceia care dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.

 

Efeseni 4:22  „..cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;”

 

Odată pocăit, omul nu trebuie să mai sufere datorită vechilor păcate

 

Filipeni 3:13, 14  Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

 

Zaharia 7:1-10  În anul al patrulea al împăratului Dariu, Cuvântul Domnului a vorbit lui Zaharia, în ziua a patra a lunii a noua, care este luna lui Chisleu.Cei din Betel trimiseseră pe Şareţer şi pe Reghem-Melec cu oamenii săi, să se roage Domnului,şi să întrebe pe preoţii din Casa Domnului oştirilor şi pe prooroci: „Trebuie să plâng şi în luna a cincea şi să mă înfrînez, cum am făcut atîţia ani?” Atunci Cuvântul Domnului oştirilor mi-a vorbit astfel: „Spune la tot poporul ţării şi preoţilor: …Când aţi postit şi aţi plâns în luna a cincea şi a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi?Şi când mâncaţi şi beţi, nu Sunteţi voi cei ce mâncaţi şi beţi?Nu cunoaşteţi cuvintele pe care le-a vestit Domnul prin proorocii de mai înainte, când Ierusalimul era încă locuit şi liniştit împreună cu cetăţile lui de primprejur, şi când şi partea de miazăzi şi câmpia erau locuite?”…Cuvântul Domnului a vorbit lui Zaharia astfel:„Aşa a vorbit Domnul oştirilor: …Faceţi cu adevărat dreptate, şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul.Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac, şi nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său.”…

 

Neemia 8:9-12  Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, şi Leviţii care învăţau pe popor, au zis întregului popor: „Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii. Ei le-au zis: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci, şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră.” Leviţii potoleau pe tot poporul, zicând: „Tăceţi, căci ziua aceasta este Sfântă; nu vă mâhniţi!” Şi tot poporul s-a dus să mănânce şi să bea. Şi au trimis câte o parte şi altora, şi s-au veselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele care li se tîlcuiseră.

 

Nu există căință pentru păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt

 

Marcu 3:28, 29  Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;  dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.”

 

Evrei 6:4-6  Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt,şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor- şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.

 

Păcătoșii cu voia sunt prea împietriți ca să se căiască

 

1 Timotei 4:1, 2  Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor,  abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor.

 

Evrei 10:29  Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?

 

Exod 7:3, 14; 10:1  Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Domnul i-a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. Domnul i-a zis lui Moise: „Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor.”

 

Trebuie să iertăm pe cei care exprimă căință pentru greșelile lor față de noi

 

Matei 6:12-15  şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.); şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

 

Luca 17:3, 4  Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l!Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!” -să-l ierţi.

 

Matei 18:21, 22  Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.

 

Luca 6:37 Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osîndiţi, şi nu veţi fi osîndiţi; iertaţi, şi vi se va ierta.

 

Vezi si Matei 18: 23-35

 

Dumnezeu nu Se căiește de  niciunul din scopurile Sale declarate, nici nu se întoarce de la principiile Lui drepte

 

Maleahi 3:6  „Căci Eu Sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi.

 

1 Samuel 15:29  Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău.”

 

Isaia 46:11  Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui.

 

Evrei 6:17, 18  De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea Hotărârii Lui, a venit cu un jurământ;pentruca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte.

 

Dacă cineva se întoarce împotriva lui Dumnezeu, El Se “căiește” și Se intoarce împotriva lui

 

1 Samuel 15:10, 11, 26  Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: „…mi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte… cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit……, şi toată noaptea a strigat către Domnul. Samuel i-a zis lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”.

 

Datorită păcatului omului, Dumnezeu a devenit din Creatorul și Binefăcătorul omului, Distrugătorul lui în potop

 

Geneza 6:5-7  Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

 

Dacă o persoană își schimbă cursul rău de acțiune în bine, Dumnezeu în mila Sa poate să renunțe la a aduce pedeapsa dreaptă

 

Iona 3:10  Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se Hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.

 

Ieremia 18:8  „..dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.”

 

Exod 32:14  Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.

 

https://truth-time.com/ro/pocainta/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Matei, de Daniel Branzei

 

 

Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion” – „după Matei”.

 

 

Autorul: Experienţa convertirii lui Matei ne este dată de el însuşi (Mat. 9:9-17). Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei” care tălmăcit înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Probabil că această poreclă i-a fost dată ca o amintire a harului pe care i l-a făcut Domnul Isus atunci cînd l-a chemat la Sine. Aduceţi-vă aminte că Matei şi-a deschis inima şi casa ca să-L găzduiască pe Domnul Isus. Nu numai atît, dar, aşa cum a remarcat un comentator, Matei şi-a luat cu sine şi pana atunci cînd a părăsit vama ca să-L urmeze pe Domnul. Mîinile lui care serviseră altădată înrobirea şi jaful, s-au dat în întregime lui Isus.

 

Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în sensul modern al cuvîntului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă îndoiala că o astfel de biografie ar fi posibil de întocmit vreodată:

 

„Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25).

 

matthew_lion-of-judahÎn amalgamul chipurilor din vedenia lui Ezechiel,  Evanghelia lui Matei este cea care-L prezintă pe Mesia drept Leul din seminția lui Iuda, venit să aducă autoritatea lui Dumnezeu pe tronul de la Ierusalim.

 

Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11, 27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe sistematice, fostul vameş ne dă o cronică foarte ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor” apare de 28 de ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte scrieri ale Noului Testament. Evanghelistul foloseşte 130 de citate din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai apare în textul vreuneia dintre celelalte Evanghelii.

 

Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică” (16:18; 18:17). Termenul grecesc folosit – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop”, „mulţimea celor puşi de o parte”. În Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui Dumnezeu”. Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui Avraam şi cu punerea lui deoparte (Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte naţiunea lui Israel chiar cu termenul de „Biserică” atunci cînd spune: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie…” (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul „pus deoparte de Dumnezeu”, în Noul Testament, Biserica nu mai este compusă numai din evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot face parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Chiar şi Matei, care scrie în mod special evreilor, are în Evanghelia lui elemente „universaliste” care îi includ şi pe cei dintre neamuri. Iată numai cîteva exemple: Magi din răsărit vin să se închine pruncului Isus (Matei 2:1-12), Domnul face minuni pentru cei dintre neamuri şi chiar îi laudă pentru credinţa lor (Matei 8:5-13; 15:21-28), împărăteasa din Şeba este lăudată pentru osteneala pe care a depus-o ca să vină să audă înţelepciunea dumnezeiască aşezată în Solomon (Matei 12:42). În ceasul hotărîtor al misiunii Sale, Domnul Isus se întoarce la o profeţie făcută despre neamuri (Matei 12:14-21), chiar şi în pildele pe care le dă, Isus arată că binecuvîntările refuzate de Israel vor fi împărţite neamurilor (Matei 22:8-10; 21:40-46), predica rostită pe Muntele Măslinilor promite că mesajul Evangheliei „va fi propovăduit în toată lumea, ca să slujească drept mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14), iar împuternicirea dată ucenicilor după înviere este de a se duce să facă ucenici “din toate neamurile” (Matei 28:19-20).

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

1. APARIŢIA ÎMPĂRATULUI 1-10
2. Persoana Sa (cap. 1-4)
3. Principiile Sale (cap. 5 – 7)
4. Puterea Sa (cap. 8-10)

 

(Notă: Anunţul caracteristic acestei perioade este: „Împărăţia cerurilor este aproape” (3:2; 4:17; 10:7)

 

1. RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA LUI 11-13
2. Mesajul Său este respins (11:1-9)
3. Lucrarea Lui este negată (11:20-30)
4. Principiile Lui sînt respinse (12:1-21)
5. Persoana Lui este atacată (12:22-50)
6. Urmarea: Împărăţia devine o „taină” refuzată acelei generaţii (pildele Împărăţiei din cap. 13)

 

III. RETRAGEREA ÎMPĂRATULUI 14 – 20

(Domnul părăseşte mulţimile pentru a petrece timpul împreună cu grupul restrîns al ucenicilor)

1. Înainte de mărturisirea lui Petru (14:1 -16:12)
2. Mărturisirea lui Petru (16:13-28)

(Cea dintîi anunţare a Crucii -16:21)

1. După mărturisirea lui Petru (17:1 – 20:34)

(A doua anunţare a Crucii -17:22)

(A treia anunţare a Crucii – 20:17-19)

 

1. LEPĂDAREA ÎMPĂRATULUI 21-27

(„De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi…” 21:43)

1. Prezentarea Lui însuşi ca Împărat (21:1-16)
2. Înfruntarea cu conducătorii (21:17 – 23:39)
3. Mesajul Său profetic (24 – 25)
4. Suferinţele şi moartea Sa (26 – 27)

 

+++

 

Studii exegetice

+++

 

Ce ne spun genealogiile Domnului Isus ?

Wes Bonda

 

Matei 1. 1-17   Luca 3. 23-38

 

Genealogiile prezentate însumează câteva lecții atât de necesare fiecărui om și creștin totodată ! Matei scrie pt. iudei și merge până la Avraam acoperând 2000 de ani dovedind că Domnul Isus e un adevărat iudeu . Luca merge până la Adam acoperând 4000 de ani dovedind neamurilor că Domnul Isus e Salvatorul întregii umanități și aparține umanității ce-și are rădăcina în Dumnezeu -Creatorul omului . Gen.1.26-27  F.Ap.17.26

 

L1.  Nu există reîncarnare , fiecare om e unic.Domnul Isus nu a fost reîncarnarea vreunui strămoș ci Cuvântul întrupat Ioan 1.14

 

L2.  Caracterul Domnului nu e moștenire de la strămoși  Iov 14.4 ; Col.2.9

 

L3.  Lanțul se întrerupe la Domnul Isus . El aduce un nou har pt. omenire : calitatea de copil a lui Dumnezeu ,membru al Împărăției Sale . Ioan 1.12-13; 1Ioan 3.1-2 Mat.12.50

 

L4.  Gloria Domnului Isus a eclipsat toată slava precedesorilor – Avraam, David, Solomon. El este coroana și slava rasei umane ! Filip.2.9-11 Apoc.1.5-8,13-16

 

L5.  Domnul Isus nu a aparținut unei caste .Precedesorii au fost săraci și bogați .

 

L6.  Ne arată perenitatea vieții . Toți au murit indiferent cine au fost. Azi e important să ai scris numele în cartea vieții.Apoc.20.15; 21.27b

 

L7.  Dumnezeu este organizat și exact în conducerea suverană a istorie 14-14-14 El a pregătit exact trecutul pt. Domnul Isus.

 

L8.  Domnul Isus : ca fiul lui David – este adevăratul moștenitor al tronului,Împăratul ce domnește veșnic.

 

: ca fiul lui Avraam -este sămânța în care toate promisiunile date lui se împlinesc.

 

: ca fiul lui Adam – este adevăratul Om , al doilea Adam 1Cor.15.45

 

: ca fiul lui Dumnezeu – este omul divin ce aduce o nouă viață , cea din Dumnezeu   Ioan 1.4

 

Numele nostru poate fi imortalizat sau nu, poate fi uitat sau nu, scris sau nu într-o genealogie, putem fi bogați sau nu.

 

Lucrul de căpătâi este că Domnul Isus ne-a mântuit și suntem în familia Sa . Va veni clipa când vom fi împreună cu El. 1Tes.4.16-17. Slavă Lui în veci ! Amin !

 

+++

 

Predica (torul) de pe Munte – Mat. 5-7

Alături de pilda celor zece fecioare, Predica este de pe Munte  este unul din cele două cele mai dificile texte din Evanghelii. Multitudinea de interpretări ilustrează mirarea, perplexitatea cu care o citim. Ea ne surprinde cu expresii ca acestea:

 

,,Să nu credeţi că am venit să stric Legea

… câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile

… dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor

… Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.

… vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l  … Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine.

… oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

… Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

 

Nimeni nu păcătuiește doar cu ochiul drept … Pentru că întotdeauna privim cu ambii ochi! Trebuie să săpăm mai adânc să găsim înțelesul acestor expresii.

 

Unii au spus că această predică este doar o chemare către un ideal imposibil de atins în viața aceasta, dar necesar așa cum este necesară alergarea după stelele cerului. Pentru aceștia, predica de pe munte este doar un fel de busolă care ne arată un Nord imposibil.

 

Alții au spus că Predica de pe Munte nu este pentru creștinii din Biserică, ci doar pentru cei ce vor trăi în viitoarea Împărăție Milenară. Conform acestei interpretări, predica anunță doar Constituția Împărăției pe care o va instaura Domnul Isus pe pământ la cea de a doua Sa venire. El ar fi instaurat această Împărăție dacă evreii L-ar fi primit. Cum n-au făcut-o, predica își așteaptă răbdătoare împlinirea, iar noi o citim doar ca pe o curiozitate.

 

În sfârșit, alții au spus că această predică ea este practică și trebuie aplicată întocmai, cu toate consecințele stranii pe care le implică. Astfel, cei ce păcătuiesc cu mâna sau cu ochii ar trebui să fie ciungi și chiori, iar cei ce pronunță insulte ca ,,prostule“ sau ,,nebunule“ trebuie aruncați în temniță. O astfel de interpretare a dus și duce pe alocuri la tot felul de ,,comune“ creștine care ies din lume și se izolează de societate. Tot din această interpretare s-a născut și ,,autoflagelarea“ și mutilarea trupului. Dacă această predică trebuie impusă de Biserică, ea duce iremediabil la o nouă și constantă ,,Inchiziție“.

 

Cheia impasului aparent

Este clar că niciuna din interpretările de mai sus nu stă în picioare. Atunci care este interpretarea cea bună? Ce-a vrut să spună atunci Domnul Isus în fața unora din cele mai pestrițe, mai declasate și mai decăzute mulțimi care L-a ascultat vreodată? Pentru că nu trebuie să uităm că ea n-a fost rostită în aula unei Universități creștine ca o teză de doctorat și nici în fața unei audiențe ilustre de sfinți teologi!

 

,,Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care erau în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte şi, după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: …“ (Mat. 4:23 – 5:2a).

 

Ca să găsesc înțelesul adevărat al Predicii de pe Munte,  mi-au trebui ani de zile de cercetări în care am consulat ce au spus alții despre ea.  Răspunsul mi-a venit într-o singură clipă însă, printr-o străfulgerare divină.

 

Mi-am dat seama dintr-o dată că nu pricepeam pentru că mă uitam acolo unde nu trebuie. Nu trebuia să măuit nici la predica de pe munte și nici la ascultătorii de pe munte, ci trebuie să mă uit țintă doar la Predicatorul de pe Munte.

 

,,De ce a rostit Isus Christos această predică? Care a fost intenția Lui cu ea?

 

Nu cred că Persoana de pe munte s-a vrut un al doilea Moise, venit ca să ne dea o nouă ediție, îmbunătățită și revizuită, a celor Zece Porunci. Nu cred că, după experiența milenară cu evreii, Dumnezeu s-a gândit că ar fi nimerit să ridice cele Zece Porunci la un palier și mai înalt, și mai inaccesibil. Este adevărat că poruncile de pe Sinai au fost tot zece, ca și fericirile din Predica de pe Munte, dar aici se termină orice asemănare dintre cele două seturi. Cele zece fericiri nu sunt sinonime cu cele zece porunci.

 

Părerea aceasta este bazată pe hotărârea Consiliului de la Ierusalim care au acceptat punctul de vedere al lui Petru:

 

,,Atunci, unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise. După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis:

 

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:5-11).

 

În fața acestor evidențe, eu am ajuns să cred din toată inima că Predica de pe Munte n-a fost rostită ca să fie împlinită de oameni. Dumnezeu știa încă de la Sinai că evreii nu vor putea să țină Cele Zece Porunci! N-ar fi avut nici un rost să vină în Persoana Fiului Său ca să pună pe umerii noștri un jug și mai aspru. Ar fi fost cu totul inutil și total lipsit de dragoste. Dacă ar fi doar o ediție revăzută și îmbunătățită a Legii lui Moise, Dumnezeu ar fi putut-o da evreilor printr-un profet ca Ilie sau Maleahi, n-ar fi trebuit să vină El însuși să ne-o spună!

 

Repet, trebuie să ne schimbăm privirea de la Predica de pe Munte la Predicatorul de pe Munte. El nu ne oferă doar o nouă listă de pretenții divine, ci se oferă pe Sine ca Singurul care poate ridica omenirea decăzută la standardele amețitoare ale împărăției copiilor lui Dumnezeu.

 

Eu cred că Predica de pe Munte conține o ofertă divină făcută de Dumnezeu prin Isus Christos. Ea este un fel de ,,Iată ce nu veți putea face voi niciodată, dar ce voi putea face Eu prin voi, dacă-mi dați ocazia, dacă Mă lăsați să trăiesc în voi. Acesta este scopul cu care M-am coborât acum printre voi“. Predica de pe Munte ne spune deci câteva lucruri:

 

Ne spune că standardele împărăției lui Dumnezeu nu se schimbă, fiind chiar mai înalte decât ne-am putea închipui noi din ceea ce cunoșteam deja prin Legea lui Moise!

 

Predica ne mai spune că Dumnezeu nu este dispus să coboare standardele Lui la decadența noastră, ci vrea să ne ridice pe noi la standardele Lui. Predica culminează cu un apel extraordinar:

 

,,Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:48).

 

Cel mai important lucru pe care ni-l spune însă Predica de pe Munte este  că Predicatorul de pe Munte poate să ne ridice la viața nouă zidind în noi o natură dumnezeiască! El n-a venit ca să mai adauge o povară la nevrednicia noastră, ci S-a coborât pe pământ ca să ne facă asemenea Tatălui nostru care este în ceruri! El a venit ca să moară pentru păcatele noastre, iar apoi să se nască în fiecare inimă de credincios, să ia chip și să crească ,,până vom ajunge toți la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Gal. 4:19; Efes. 4:13).

 

Predica de pe Munte are menirea să ne adâncească, să ne accentueze sentimentele de vinovăție și neputință ca să ne arunce apoi în brațele Fiului lui Dumnezeu, singurul în stare să ne rezolve problema.

 

Privită prin prisma Persoanei care o rostește, predica de pe Munte devine dintr-o dată nu numai posibilă sau probabilă, ci obligatorie. Ea nu ne spune ce putem facem noi, ci ceea ce este gata să facă El în noi și prin noi, dacă-i dăm voie. În esență, Predica de pe Munte este oferta divină pe care a venit Fiul lui Dumnezeu s-o facă omenirii. Predica de pe Munte nu este doar o busolă, ci o foaie de parcurs pentru cei aflați în drum spre împărăția cea eternă și desăvârșită a Celui care a rostit-o.

 

Caracterul Lui este ceea ce vom deveni prin rodirea Duhului lui Dumnezeu în noi. Așa trebuie să înțelegem cele zece virtuți ale ,,Fericirilor“ din debutul predicii de pe Munte. Isus Christos este singura ilustrați desăvârșită a acestor virtuți, iar programul Lui de ,,salvare“ a celor căzuți în robia păcatului este duplicarea acestor virtuți în fiecare din frații și surorile Sale. ,,Fericirile“ ne arată cum este El și cum vrea El să ne facă pe voi.

 

Iată cum Îl arată fericirile pe Isus Christos însuși.

 

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu – Mat 5:3

El a fost sărac în duhul – Măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de hainele Lui cerești și a luat zdrențele umanității, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filip. 2:6-7). A făcut-o ca să ne salveze și ca să ne arate ce înseamnă cu adevărat să fi om.

 

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! – Mat. 5:4

El a plâns – Așa cu L-a anunțat mai dinainte Isaia, Isus Christos a fost ,,om al durerii și obișnuit cu suferința. A plâns la mormântul lui Lazăr. A plâns pentru cetatea Ierusalim. Obrajii lui au fost scăldați în râuri de lacrimi, izvorâte de sub sprâncenele încruntate ca să umbrească ochii aprinși de inimaginabila Lui durere.

 

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! – Mat. 5:5

El a fost blând – Deși este Atotputernic, a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgărițe. Deși este sfânt, și-a frecat coatele în părtășia cu cei declasați și alungați din societatea celor respectabili. El i-a luat apărarea femeii prinse în preacurvie și, deși Îi stăteau la dispoziție legiuni de îngeri, a preferat să se lase prins de dușmani, a acceptat să fie schingiuit și și-a sfârșit viața atârnat pe o cruce a infamiei.

 

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! – Mat. 5:6

El a fost flămând și însetat – Isus Christos a refuzat să mănânce pâinea oferită de Satan în pustie și, pe cruce, a refuzat să bea din buretele oferit de soldatul roman. A ales să aștepte pe Tatăl Său să-i dea pâine și apă, chiar dacă asta a însemnat să stea 40 de zile de post în pustie și șase ore de arșiță pe cruce. De fapt, mâncarea Lui a fost să facă voia Tatălui Său, iar băutura Lui a fost să bea paharul care i s-a dat în Ghețimane.

 

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! – Mat. 5:7

El a fost milostiv – Inima Lui a fost mișcată la vederea mulțimilor de oameni rătăciți ca niște oi fără păstor. Mâinile Lui, înainte să fie întinse pe cruce, au fost întinse mereu spre ei, ca să le fac bine, ca să-i vindece, ca să-i hrănească, ca să-i aducă aproape de inima Sa.

 

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!  – Mat. 5:8

El a avut inima curată – Cineva a spus că puritatea este consistență în neprihănire. Inima Lui a fost dintr-o singură bucată, neîntinată de alte pasiuni, imposibil de amestecat cu alte lucruri oferite ispititor de Satan ca să-L despartă de Tatăl.

 

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! – Mat. 5:9

El a fost un împăciuitor – Lucrarea Lui a fost să vină din cer ca să întoarcă o umanitate rătăcită la inima iubitoare a Tatălui. Trupul Lui schimonosit pe cruce a fost puntea pe care ne-a oferit-o ca să putem trece prăpastia care ne desparte.

 

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! – Mat. 5:10

El a fost prigonit – Așa l-a prezentat Isaia: ,,Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“

 

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! – Mat. 5:11

El a fost ocărât – L-au învinuit că hulește, că lucrează cu puterea lui Belzebul, că are drac. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine”.

 

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. – Mat. 5:12

El este bucuros și răsplătit – Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

 

Puterea Predicii de pe Munte este Persoana predicatorului care a rostit-o. Împlinirea ei nu se poate face prin strădaniile noastre neputincioase, ci prin oferta Lui binevoitoare. El a venit să-Și trăiască în noi viața Lui biruitoare.

 

+++

 

Matei 6:9-13 – Două grupe de trei în Tatăl nostru

Fratele Virgil Sezonov a spus ceva interesant seara asta la Bethel. A vorbit despre rugăciune și despre „Tatăl nostru“, identificând două trinități în Tatăl nostru.

 

Prima trinitatea este cea a dumnezeirii:

 

– pentru Tatăl – slăvit să fie Numele Tău

– pentru Fiul – vină Împărăția Ta

– pentru Duhul Sfânt, factorul activ  în lucrarea de pe Pământ – facă-se voia Ta

 

Cea de a doua întreire este structura umană:

 

– pentru trup – pâinea de toate zilele

– pentru suflet – și ne iartă nouă greșelile

– pentru duh – și nu ne duce pe noi în ispită

 

Primele trei sunt de dorit pentru Dumnezeu, ultimele trei sunt necesare pentru om.

 

Mai există o trinitate, aș spune eu: Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava!

 

 

 

+++

 

Mat. 12:42 – O femeie cu adevărat înțeleaptă

Mat. 12:42; 1 Regi 10:1-13

 

Introducere: Cartea Proverbelor se încheie cu un exemplu surprinzător. În loc săne dea ilustrație de înțelepciune un bărbat, ne este oferit portretul unei … femei. Da există femei înțelepte, mai înțelepte decât mulți bărbați. Solomon n-a putut fi dat ca exemplu. Este una să știi înțelepciune și alta să o trăiești pentru tine însuți.

 

* Ar trebui să schimbăm problemele între noi, căci fiecare ne pricepem de minune să rezolvăm problemele altora …

 

În ce a constat înțelepciunea împărătesei din Seba?

 

1. A ȘTIUT SĂ FOLOSEASCĂ OCAZIA (1 REGI 10:1).

Viața trece pe dinaintea nopastră cu tavele pline de ocazii. Foarte puțini știu să se folosească de ele. Ei sunt prea comoz sau prea ocupați ca să le vadă și ca să le folosească.

 

* Ne place să trăim într-o casă curată, dar nu ne place să facem curățenie. Ne place să fie ordine în casă, dar nu ne place să punem lucrurile la loc … etc.

 

Împărateasa din Seba a plecat spre Ierusalim … cu ce companie aviatică ? Sau cu mașina cu aer condiționat, etc. ? Femeia aceasta a fost gata să se deplaseze, săfacă efort să schimbe ceva ca să folosească ocazia de a vedea ceea ce n-a mai văzut lumea …

 

*Este o mare deosebire în felul în care căutăm noi de lucru și cum caută de lucru mexicanii. Ei caută o ocazie! Nu mă întreba ce știu să fac. Spune-mi de ce ai nevoie și am să mă dau peste cap să fac eu.

 

Dorința de a ieși din obișnuit și din comoditate este condiția progresului. Unii ar vrea să li se îmbunătățească situația, dar să continue să facă ceea ce fac acum!

 

1. A ȘTIUT SĂ PUNĂ ÎNTREBĂRI.

Gradul de înțelepciune să măsoară prin calitatea întrebărilor pe care știm să le punem.

 

Întrebări „albe”: „Ai venit?” „Te-ai sculat?” „Alo, ești acasă?”

 

Vai! Câte vorbe fără rost aude Dumnezeu în rugăciunile noastre …

 

Tu ai venit astăzi curios înaintea Domnului? Vrei să afli ceva ? Ști să pui întrebări? Este între noi Unul mai mare decât Solomon …

 

III. A ȘTIUT SĂ PROVOACE DĂRNICIA PRIN DARURI. (1 REGI 10:10-13).

Putea să nu-i dea nimic lui Solomon … Și așa avea prea mult. Putea spune: „Ai destule. Plec acasă.” I s-ar fi răspuns: „Drum bun și cale bătută, doamnă.”

 

Împărăteasa a știut însă să provoace dărnicia lui Solomon. Femeile știu că viața este ca un ecou: primești ceea ce dai. Împărăteasa i-a dăruit ceva lui Solomon, măcar că el n-avea nevoie de nimic. A primit în schimb „ce a dorit, tot ce a cerut, și i-a mai dat și pe deasupra …” Deșteaptă femeie!

 

Încheiere: Unde este Domnul Isus în toată această întâmplare? El este chiar aici, în mijlocul nostru. Femeia venise pentru Solomon. Domnul Isus subliniazătragedia contemporanilor care Îl aveau pe Dumnezeu în vizită și … nu-l băgau în seamă. Tu ce faci?

 

+++

 

Mat. 14:22- Vești bune pentru cei aflați în furtună

Introducere: Această furtună este o ilustrație a tuturor problemelor noastre. Ce bine este să știm că:

 

1. EXISTA UNUL NEAFECTAT DE FURTUNĂ

Isus este dincolo de legile și restricțiile „firii”

 

1. EXISTĂ UNUL CARE NE POATE CHEMA SĂ FACEM CE FACE EL.

III. EXISTĂ UNUL LA CARE PUTEM STRIGA

1. EXISTĂ UNUL CARE ÎNTINDE MÂNA „ÎNDATĂ”

„El vrea să te scape mai mult decât vrei tu să scapi.Încheiere: Isus te așteaptă. Strigă-l să te scape!

 

+++

 

Alegerile pe care le-a făcut Petru

 Citește în continuare →

 

 

 

+++

 

Conflictele Imparatului

 

Text: Mat. 11:12

 

Dupa ce au fost prezentate acreditarile si dupa ce Ioan Botezatorul l-a prezentat natiunii, Domnul Isus si-a prezentat persoana, principiile si puterea. Conducatorii lui Israel trebuiau acum sa faca o decizie. In loc sa-l primeasca ca Imparat, ei au inceput sa I se impotriveasca. In aceste doua capitole ne sunt prezentate patru domenii in care L-au contestat.

 

1. I-au contestat Profetul (Mat. 11:1-30)

 

1. I-au contestat principiile (Mat. 12:1-21).

 

III. I-au contestat puterea (Mat. 12:22-37).

 

IV.I-au contestat Persoana (Mat. 12:38-50).

 

(Din Warren W. Wiersbe, Comentaiu la Matei).

 

 

 

+++

 

Mat 21-22 –  Păgubașii de Paște

Brusc, după Thanksgiving, America se împodobește pentru sărbătorirea Nașterii Domnului. Cât din aceasta are însă de a face cu sărbătorirea Mântuitorului și cât este vorba despre o trdiție golită de mult de conținut? Ieri, la Bethel și Betania, unde am avut bucuria să fiu invitat de colegul și prietenul meu, Liviu Țiplea, m-am străduit să trag un semnal de alarmă. Aștern pe hărtie aici ceea ce am vorbit ,,extemporaneous“ aseară la Betania.

 

 

+++

 

Cuvintele ne sunt date ca să ne descoperim unii altora gândurile, să comunicăm între noi. Le folosim ca să ne descoperim sau, uneori, ca să ne acoperim. Se cere iscusință în folosirea lor. Există oameni mai pricepuți și oameni mai puțin pricepuți în folosirea lor, dar niciodată, nimeni nu L-a depășit pe Domnul Isus în folosirea lor. El este cel mai mare comunicator din istorie. Nu degeaba Îl numește Biblia ,,Cuvântul“! Cei ce au avut privilejul de a-L asculta ,,pe viu“ au declarat ,,niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta!“ (Ioan 7:47).

 

Vă propun să urmărim un dialog între El și poporul din Ierusalim. Veți vedea repede că El știe ce spun ei, de ce spun ei ceea ce spun și chiar și ceea ce nu vor ei să spună. Așa că răspunsurile Lui la întrebările lor sunt ,,descoperiri“ de excepție. Vorbirea Lui pare simplă, dar este complexă; pare naivă, dar este tainică și profundă, trezind conștințe și rostind sentințe eterne.

 

Imediat după intrarea în Ierusalim pentru săptămâna mare, Domnul Isus a fost asaltat cu întrebări de oameni. Printre ei, Matei 21 și 22 ni-i prezintă pe mari preoți și pe bătrânii lui Israel. Bănuiala lor că acest tânăr rabin din Nazaret le va strica praznicul fusese confirmată. ,,Circul“ începuse cu intrarea lui ,,triumfală“ în cetate și cu zarva de care fusese însoțită. Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, Isus intrase apoi în Templu și ,,făcuse curățenie“, dându-le peste cap afacerile cu schimbarea de bani, vânzarea de porumbei și milei de jertfă. Acum venise iar în Templu și ținea ,,discursuri“.

 

Strânși în grabă în această stare de urgență, ,,preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului“ (Mat. 21:23) îi ies înainte și-l iau la întrebări. În Israel, ei erau autoritatea supremă, deasupra lor nu era decât autoritatea imperială a Romei. Nimeni n-avea voie să facă ceva fără aprobarea lor, așa că ei Îl întreabă:

 

,,Isus S-a dus în Templu şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?”  (Mat. 21:23).

 

Ce șanse aveau ei, îngâmfații lui Israel, să înțeleagă că El este Dumnezeul întrupat în istorie, Căpetenia oștirilor, Împăratul lui Israel? Niciuna! Prefăcuți și perverși, acești conducători civili și religioși n-au putut vedea în El decât pe unul care trebuia redus la tăcere. În răspunsurile pe care li le dă, Nazarineanul iscusit în vorbire le va da însă pe față ipocrizia și le va comunica prin trei pilde tragedia pe care și-o atrag asupra lor înșiși. În trei povestioare care străbat de două mii de ani istoria, El face psihologie, filosofie și teologie profetică totodată.

 

Vorbirea lui este ușoară, dar adevărurile expuse sunt grele. Depinde de fiecare dintre noi cât le pătrundem.

 

Ca să le dea pe față ipocrizia, Domnul Isus le  pune o întrebare aparent simplă, iar apoi rostește trei povestioare prin care-i condamnă pentru că L-au respins pe Tatăl, îl vor respinge pe Fiul și se vor împotrivi sinucigaș Duhului Sfânt.

 

,,Încingeți-vă coapsele minți“ ca să pricepem împreună vorbirea Lui, doar aparent simplă:

 

Descoperirea ipocriziei

,,Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare şi, dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?”

Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: ‘Din cer’, ne va spune: ‘Atunci de ce nu l-aţi crezut?’ Şi dacă vom răspunde: ‘De la oameni’, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.”

   Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!”

Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri“ (Mat. 21:24-28).

 

De ce i-a întrebat Domnul Isus tocmai despre Ioan Botezătorul? Pentru că știa ce-i vor răspunde și pentru că în atitudinea lor față de Ioan era ascus faptul că ei L-au refuzat pe Dumnezeu însuși.

 

Ei l-au refuzat pe Tatăl!

,,Ce credeţi? Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi şi i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’

 ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus.

S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns:

‘Mă duc, doamne!’ Şi nu s-a dus.

Care din amândoi a făcut voia tatălui său?”

„Cel dintâi”, au răspuns ei“ (Mat. 21:28-31)

 

Repet, vorbirea Lui este simplă și totuși complexă, aparent naivă, dar profundă și multistratificată. De două mii de ani Îl ascultăm grăindu-ne ,,povestiri“. El nu vorbește în paragrafe pline de neologisme sau de termeni specifici teologiei și filosofiei, ci rostește povestioare care-i prind pe ascultători și-i fac părtași fără să vrea la mișcarea ideilor. Observați că ei îi … răspund, participă furați de farmecul vorbirii Lui, rostindu-și singuri sentința.

 

Tot rostul istorioarei a fost ca să le arate vinovata împotrivire față de Dumnezeu, față de planul divin care li-l trimisese pe Ioan Botezătorul, așa cum vestise ultimele cuvinte din profetul Maleahi. Ioan apăruse în istorie ca să reia firul profetic și să pregătească țara pentru venirea izbăviri lui Iehova! Preoții cei mai de seamă și bătrânii ar fi trebuit să fie cei dintâi care să înțeleagă acest lucru, dar … n-au făcut-o, așa că povestitorul schimbă tonul și rostește sentința necruțătoare:

 

,,Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut. Şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi“ (Mat. 21: 31-32).

 

Ei aveau să-L refuze pe Fiul!

Conștient că își trăiește ,,săptămâna mare“ și venit intenționat să se așeze pe altarul de jertfă din Ierusalim, ,,tulburătorul de Paște“  le spune o altă povestioară, pe fundalul cântării despre via Domnului din Isaia 5:

 

,,Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară.

Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, casă ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.  A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu!’

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘Iată moştenitorul; veniţisă-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui’. 39 Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” (Mat. 21:33-40).

 

Farmecul cuvintelor Lui îi prinde iar ca o vrajă și-i răscolește până în adâncuri. Involuntar parcă, ei participă la povestirea Lui și-i răspund ,,după cuviință“. Vorbea în ei glasul conștiinței, făcându-i să-și rostească singuri sentința:

 

,,Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor” (Mat. 21:41).

 

Întradevăr, prin refuzarea Fiului, Israelul a căzut într-o împietrire, cum spune apostolul Pavel în Romani 11:11, care a fîcut posibilă mântuirea Neamurilor. Prin rostirea pildei a doua, Domnul isus dovedește că știa ce va face. El nu este o victimă, ci un Dumnezeu care-și anunță și-și împlinește cu credincioșie planul.

 

,,Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri’? De aceea vă spun căÎmpărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.  Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Mat. 2142-44).

 

Tragedia a fost că cei ce refuzaseră potezul pocăinței prin Ioan Botezătorul, deveniseră prin aceasta imuni la pocăință, incapabili să se mai alinieze cu planul lui Dumnezeu. Ei înțeleg, dar acționează invers de cum ar fi trebuit să o facă, confirmând pilda pe care tocmai o auziseră de la El.

 

,,După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei şi căutau să-L prindă, dar se temeau de noroade, pentru că ele îl socoteau drept proroc“ (Mat. 21:45-46).

 

Ei aveau să-l refuze pe Duhul Sfânt!

Urmează cea de a treia pildă. Ea ne vorbește despre un împărat care a făcut o nuntă fiului său … Dar cine este acest fiu? Pilda a doua ne-a spus că vierii Îl omorâserî. De unde este el acuma viu și cum de se vorbește despre o viitoare nuntă? Cei care pot pătrude dincolo de aparența simplitate a vorbiri Domnului Isus își dau repede seama că El a vorbit atunci de vremea de după înviere, când Dumnezeu nu va mai fi preocupat o vreme cu împărăția lui Israel, ci cu nunta Fiului Său. Chemarea la această nuntă viitoare este chemarea pe care o face Duhul Sfânt către toți oamenii din neamurile lumi, buni și răi, așa cum va fi precizat în pildă. Dar, hai mai întâi s-o ascultăm vrăjiți și fascinați de promisiunea din ea, căci aici este vorbși … de noi!

 

,,Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis:

„Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ‘Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă».’ Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât.

Când a auzit, împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.

Atunci a zis robilor săi: ‘Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednicide ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni, şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi“ (Mat. 22:1-10).

 

Israelul a refuzat invitația lui Dumnezeu la nuntă făcută prin apostolul Patru în Ziua de Rusalii, a refuzat-o apoi când le-a fost repetată prin Ștefan:

 

,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.“ (Fapte 7:51).

 

Israelul, ca meam, a refuzat-o iar când Duhul Sfânt a vorbit prin apostolul Pavel (Fapte 18:6).

 

Așa cum a anunțat povestioara, cetatea Ierusalim a fost arsă în anul 70 de mânia lui Dumnezeu prin împăratul Roman Titus. De atunci, ,,odaia de nuntă“ se umple cu oameni din toate neamurile, de toate condițiile, buni și răi de-a valma.

 

Singura condiție pentru participarea la banchet este ,,haina de nuntă“, o aluzie precisă la întâlnirea personală cu Cel ce o oferea fără plată la ușă tuturor celor veniți să participe. Finalul povestirii este o averizare și pentru noi, anunțând profetic pedeapsa care-i paște pe cei care se vor furișa perfid în Biserică dorind să beneficieze de bucuria nunții, fără să stea însă mai întâi față în față cu împăratul care le oferă haina necesară:

 

,,Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ‘Prietene’, i-a zis el, ‘cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit.

Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: ‘Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi’.” (Mat. 22:11-14).

 

Aceste trei povestioare au fost spune celor ce, obsedați cu ritualurile religioase, deveniseră imuni la părtășia adevărată cu Dumnezeu. Pretinzând că-L sărbătoresc pe Dumnzeu, ei se simt deranjați chiar de Dumnezeul pe care_l sărbătoreau!

 

Pericolul acesta perfid ne dă târcoale și nouă, celor ce intrăm în luna Decembrie în febra pregătirilor pentru sărbătorirea ,,nașterii Domnului“.

 

Generația de atunci a ratat Paștele! Mielul lui Dumnezeu care ridică Păcatul lumii venise să se așeze pe altarul din Ierusalim, dar ei prea erau preocupați cu miei lor ca să-L vadă pe El.

 

Obsedați cu religia lor, au dorit să nu-L omoare de Paște ca să nu se facă turburare în popor, dar El a sfidat și dat peste cap toate planurile lor, murind exact în ziua care trebuia, ca să împlinească toate prevestirile făcute până atunci în Scriptură. Dumnezeul care-i scosese din Egipt venise printre ei și ei L-au dat afară din tabără ca să-L omoare, să-L scoată definitiv din mijlocul lor.

 

Pentru oameni, Dumnezeu este incomod … chiar și în ziua de Paște, … chiar și … de ziua nașterii Lui.

 

+++

 

Mt.27:62 – 28:15 – MOARTEA SI INVIEREA DOMNULUI

Finalul evangheliei după Matei redă evenimente legate de moartea, înmormântarea şi învierea Domnului Isus. La aceste evenimente sunt prezente persoane diferite care au atitudini diferite. Este prezent Pilat  în calitate de guvernator. Sunt prezenţi în calitate de acuzatori, preoţii cei mai de seamă iar în dimineaţa învierii, femeile. Apar referiri şi la ucenicii Domnului atât la discuţia preoţilor cu Pilat cât şi atunci când Isus cel înviat le spune femeilor să-i anunţe  să meargă în Galilea, unde vor putea să-L vadă. Vom urmări atitudinea celor prezenţi în aceste evenimente, atitudine care le-a influenţat acţiunile.

 

1. Pilat : Pe mine nu mă interesează! E problema voastra! :„Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi” (27:65)

 

În calitatea de guvernator, Pilat avea şi atribuţiuni de judecător. Aşa se face că Domnul Isus a ajuns la acesta pentru a fi judecat. Dupa ce a ascultat toate acuzaţiile aduse, şi dupa ce a căutat personal să se convingă de adevărul în privinţa Domnului Isus, Pilat pune două întrebări interesante :

–    „Dar ce rău a făcut?” (27:23)

–    „Dar ce să fac cu Isus care se numeşte Hristos?” (27:22)

Pilat devine astfel omul care nu ştie ce să facă cu Isus. Se dezice de orice fel de responsabilitate si trece la „acţiune” : „si-a spălat mâinile înaintea norodului” (27:24) Apoi adresându-se tuturor exclamă : „Treaba voastră!”  Atitudinea acesta o arată si atunci când i se cere să organizeze paza mormântului : „…duceţi-vă de păziţi cum puteţi” – spune el.

In probleme spirituale sunt mulţi care adoptă poziţia lui Pilat : Nu mă interesează! E problema fiecăruia, e problema voastră, e problema lor, dar pe mine nu mă interesează. Un adevărat copil al lui Dumnezeu nu tratează niciodată cu indiferenţă un rău care e pe cale să se producă ci, mai degrabă, se arată interesat, luând o poziţie clară şi fermă pentru adevăr.

 

2. Preoţii cei mai de seamă : Pentru ca interesul personal să ne fie protejat, adevărul poate fi sacrificat! : …”au dat ostaşilor mulţi bani şi le-au zis: Spuneţi aşa : ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat” (28:12,13)

 

Unii din străjeri au intrat în cetate şi au spus adevărul : Isus a Inviat! Ei puteau depune cea  mai convingătoare mărturie în acest sens. Au fost martori oculari. Nu se puteau înşela. De fapt, au şi spus totul aşa cum s-a întâmplat, fără ca vreunul din preoţii cei mai de seamă să-i contrazică. Dacă adevărul nu putea fi contestat, el putea fi sacrificat. Metoda? Minciuna alimentată cu bani. Interesul lor personal valora mai mult decât adevarul! Si au fost gata să plătească mulţi bani pentru asta.

Sunt mulţi oameni care cunosc adevărul, dar făcându-şi anumite socoteli, constată că pentru a accepta şi  urma adevărul, trebuie să piardă ceva din interesul personal : poate o anumită poziţie, poate expunerea în faţa ironiei publice, poate renunţarea la anumite plăceri fizice, etc.  Si atunci  adoptă această atitudine : sacrifică adevărul dar protejează interesul personal!  Un adevărat copil al lui Dumnezeu este gata să se sacrifice pentru adevăr. In schimb, proorocii mincinoşi şi oportunişti vor fi dispuşi să se folosească de orice mijloace – inclusiv sacrificarea adevărului – pentru a-şi  atinge interesul personal!

 

3. Ucenicii : Nu este ce ne închipuiam noi ; n-are rost să continuăm! : „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar…” (Lc.24:21)

 

Urmându-L pe Domnul Isus, ucenicii aveau anumite aşteptări. Una din acestea privea „reaşezarea Impăraţiei lui Israel” (F.A.1:6) Sperau într-o poziţie privilegiată. Şocul a venit pentru ei în momentul în care Domnul Isus a fost prins. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Mt.26:56) Au început să se întoarcă la vechile lor preocupări, ba chiar au ajuns în situaţia disperată încât „plângeau şi se tânguiau” (Mc.16:10)

 

Când un om se întoarce la Dumnezeu el îşi face o socoteală şi-şi fixează anumite aşteptări. Dacă aşteptările sunt greşite şi nu-şi găsesc împlinirea, omul poate fi şocat şi poate adopta poziţia ucenicilor : Nu e ceea ce credeam! Mă aşteptam la mai mult. Ce rost are să continui?  Am cunoscut oameni care au luat decizia întoarcerii la Dumnezeu dar împreună cu acesta şi-au stabilit şi un număr de asteptări personale (nemărturisite) : rezolvarea unor probleme familiale, de sănătate, financiare. Dacă aceste aşteptări nu s-au materializat, au făcut – dezamăgiţi – pasul înapoi. Relaţia cu Dumnezeu nu trebuie condiţionată niciodată de nici un fel de aşteptări personale. Adevărata credinţă se abandonează total lui Dumnezeu mergând înainte şi acceptând că totul se întâmplă fiindcă aşa vrea Dumnezeu, când vrea Dumnezeu şi cum vrea Dumnezeu!

 

4. Femeile : Pentru că-L iubim pe El, mergem înainte chiar dacă totul pare că s-a terminat! „ La sfârşitul zilei Sabatului, …Maria Magdalina şi cealaltă Marie, au venit să vadă mormântul” (28:1)

 

Ucenicii au fugit, dar femeile au venit la mormânt! Motivate de iubire, femeile au pregătit această venire : „au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus” (Mc.16:1) N-aveau motive de descurajare? N-aveau altceva de făcut? Dacă cei mai apropiaţi colaboratori ai Domnului Isus au fugit de El, ele de ce s-ar duce la mormântul Lui?

Multe s-au terminat la mormânt dar dragostea femeilor pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a terminat! Iubirea de Dumnezeu este cea mai puternică motivaţie să mergi înainte chiar şi atunci când totul pare că s-a terminat. E adevărat că s-au temut de …piatra de la mormânt, de soldaţii romani dar „dragostea crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Cor. 13:7) Piatra a fost prăvălită, iar soldaţii romani au „au rămas ca nişte morţi”(28:4)

Atitudinea femeilor este atitudinea recomandată tuturor celor care doresc să rămână lângă Dumnezeu. Iubindu-l pe Dumnezeu, în zi de Inviere, te poţi bucura în nădejde. N-ai nevoie de argumente suplimentare. Dumnezeu va decide în privinţa acestora. Trebuie să-L iubim pentru că El ne-a iubit întâi! (1 Io.4:19) Rămane un raspuns de dat la întrebarea pusă lui Petru altădată iar nouă acum : „ Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti?” (Io.21:16)

Am notat mai sus câteva atitudini exprimate la moartea şi învierea Domnului. Pilat a considerat că nu-i treaba lui să decidă, preoţii si-au urmărit interesul personal, ucenicii au rămas dezamăgiţi dar femeile au mers înainte în ciuda tuturor obstacolelor. Care va fi atitudinea ta?

 

Ilie Milutin

 

Matei

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Femeia în roşu

 

Introducere

Peste tot oamenii pun aceleaşi întrebări legate de biserca modernă. De ce pare atât de slabă şi de compromisă? Unde este vechiul foc şi puterea care a caracterizat biserica generaţiei anterioare? Acestea sunt întrebări care chinuie minţile multor creştini pe când asistă la diminuarea influenţei instituţiilor religioase. Ceva pare să meargă rău. Membrii bisericii petrec mai mult timp la spectacole şi locuri de distracţie decât în Casa Domnului. Se manifestă puţină fermitate în credinţă şi aproape nici un fel de disciplină pentru cei care în slăbiciune se îndreaptă către stilul de viaţă indulgent al firii pământeşti şi al lumii.

Unde putem găsi pastorii curajoşi care nu se tem să numească păcatul pe adevăratul său nume? Pavel îndemna pe păstorii zilelor sale „propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” Apoi el face acestă prezicere fantastică: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” 2 Timotei 4:2-4.

 

Aceste cuvinte se împlinesc sub ochii noştri. Se învaţă fabule, mesajele doctrinale au devenit uscate şi milioane se întorc de la adevăr la povestiri plăcute. Orice predică care cere ascultare şi negarea eului este renegată şi dată la o parte ca fiind legalistă şi judecând pe cei din jur. Vocea cercetătoare e auzită arar şi predicarea care identifică anticristul biblic este privită ca dură şi lipsită de dragoste.

 

Credeţi că am exagerat? Nu cred să existe vreun observator atent al scenei religioase care să creadă aşa ceva. Cu siguranţă Satana lucrează mai greu în interiorul bisericii decât în afara ei, şi planul său este să producă cea mai deşteaptă contrafacere a adevărului care a existat vreodată. Creind un sistem de eroare doctrinală diabolic de asemănător chiar în biserică, a condus deja milioane într-o închinare falsă. Nefastul complot a fost recunoscut şi expus de către Spiritul Sfânt la scurt timp după ce marele înşelător a început să implementeze elementele majore ale planului său în biserica post-apostolică.

 

Dar înainte de a ne întoarce la relatarea inspirată a istoriei sordide din cartea Apocalipsei să citim o altă descriere profetică a stării spirituale din această perioadă turbulentă. Pavel avertizează:”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârâ între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma.” Faptele Apostolilor 20:29 Şi scrie din nou: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul;care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

 

Cuvintele lui Pavel nu descoperă natura apostaziei nici identitatea „omului păcatului” care îşi va asuma prerogativele lui Dumnezeu, dar e clar că aceasta a început încă din timpul bisericii timpurii. La puţin timp după avertizarea criptică despre o mişcare anicristică în interiorul bisericii, Ioan, ucenicul iubit, începe să înregistreze misterioasele sale viziuni apocaliptice de pe insula Patmos. Pe măsură ce simbolurile acestor descoperiri au fost explicate mai clar prin studiul comparativ al profeţiilor, este uşor de văzut că Ioan pur şi simplu descria pe larg referinţele indirecte făcute mai înainte de Pavel privind dezvoltarea unei dihotomii între bine şi rău în biserica post-apostolică.

 

Fără a înţelege semnificaţia istorică a propriului său limbaj enigmatic, Ioan descrie cu credincioşie lupta cosmică dintre Hristos şi Satana încă de la început. Conflictul de veacuri se va concentra în final asupra unui Hristos contrafăcut manipulat de însuşi Satana, care va căuta să distrugă legea lui Dumnezeu, guvernarea Sa şi poporul Său. Într-un conflict ajuns la apogeu, numit bătălia de la Armaghedon, marele adversar va uni puterile pământului atât cele religioase cât şi cele seculare împotriva unui grup minoritar de credincioşi loiali care vor refuza să calce poruncile lui Dumnezeu. Sistemul anitcristic, sub controlul Satanei, va fi forţa majoritară de suprimare a adevărului căutând pedeapsa cu moartea pentru cei care refuză să coopereze cu confederaţia răului.

 

În epistolele sale, preaiubitul Ioan declarase: „şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. ” 1 Ioan4:3. Pentru că recunoscuse că „spiritul” acestui anticrist profetizat opera încă din zilele sale, Ioan a colaborat din plin cu Duhul Sfânt îmbrăcând prezentarea sa puternică într-un limbaj simbolic, ce nu putea fi recunoscut de duşmanii care ar fi căutat să distrugă cu totul mesajul inspirat.

 

Ioan a folosit o varietate de tipuri şi simboluri viu colorate pentru a portretiza elementele implicate în lupta finală dintre Hristos şi Satana: de exemplu un balaur, un miel şi două animale sălbatice foarte crude. Dar cea mai proeminentă reprezentare ale celor două părţi este centrată pe două femei demne de luat în seamă, descrise în capitolele 12 şi 17. Nu putem găsi cuvinte pentru a identifica mai viu natura forţelor aflate în aceasă luptă. Pe de o parte este femeia pură din Apocalipsa 12, îmbrăcată în slava soarelui, purtând o coroană de stele şi stând în picioare pe lună. Aici este reprezentată adevărata biserică, mireasa lui Hristos: Profetul scrisese:”Pe frumoasa şi subţirica fiică a Sionului, o nimicesc!” Ieremia 6:2. „şi să zic Sionului: ,Tu eşti poporul Meu!'” Isaia 51:16

Mai târziu, Pavel foloseşte acelaşi simbolism pentru biserică scriind: „pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. ” 2 Corinteni 11:2

 

Pe de altă parte, Ioan scrie în Apocalipsa 17 despre activităţile unei prostituate, beată, îmbrăcată în haine stacojii, şezând pe multe ape şi ţinând în mână o cupă aurită plină cu spurcăciuni. Aici este antiteza femeii pure din capitolul 12. Femeia aceasta simbolizeză o biserică, dar una care a comis adulter spiritual. Cupa ei este plină cu necurăţiile desfrânării ei. După cum spune Biblia, aceasta reprezintă o îndepărtare de la Hristos şi necredincioşie faţă de Cuvântul Său. „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? „Iacov 4:4 Deşi căsătorită cu Hristos această biserică nu a ascultat de Cuvântul Său, ci de învăţăturile lumii, vrăjmaşul Său şi astfel a devenit prostituată spiritual. Spurcăciunile din cupa ei reprezintă învăţăturile şi doctrinele false care sunt contrare lui Hristos, adevăratul ei soţ.

 

Aşa după cum clasifică Apocalipsa toţi locuitorii lumii vor fi în cele din urmă urmaşi ai lui Hristos sau ai balaurului, ascultând de adevăr sau de eroare, primind semnul fiarei sau al lui Dumnezeu, aşa încât prezintă pe fiecare individ la sfârşitul vremii de partea prostituatei simbolice sau a fecioarei pure. Ce solemn este gândul că toţi cei ce citesc aceste cuvinte acum vor aparţine unei din cele două categorii. Nu va fi cale de mijloc. Va fi un grup al celor mântuiţi şi unul al celor pierduţi. Profetul a privit la una din părţi şi a văzut mânia lui Dumnezeu căzând peste cei având semnul fiarei (Apocalipsa 14:10,11). Apoi a privit în partea celaltă şi a declarat „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. O experienţă a credinţei – experienţa lui Isus – care produce ascultare de poruncile Sale, este cea care produce diferenţa între urmaşii lui Hristos şi urmaşii fiarei.

 

Cum cea mai mare parte a studiului nostru este concentrată asupra sistemului religiei false care a evoluat gradual de la apostazia bisericii timpurii, ar trebui să citim întreaga descriere a „curvei celei mari” aşa cum ne este prezentată de Ioan. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” Apocalipsa 17:1-6.

Nu e nici o exagerare să observăm că mântuirea noastră veşnică ar putea depinde foarte bine de o identificare corectă a acestui sistem bisericesc corupt. Autorul Apocalipsei declară că „tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3. Nu avem timp în acest studiu să punem împreună o listă convingătoare a caracteristicilor puterii fiarei în Biblie, dar Amazing Facts a tratat complet această problemă într-o carte intitulată Fiara, balaurul şi femeia. Aici vom lua în consideraţie evidenţa din contextul capitolului 17 din Apocalipsa, pentru a identifica femeia decăzută şi fiicele care sunt desemnate prin numele „Babilon.”

 

Vom încerca să avem o perspectivă clară şi logică pe măsură ce privim la faptele descoperite. Mai întâi, am văzut că femeia reprezintă un sistem religios, deşi unul fals. În al doilea rând, ea este sprijinită de o fiară asemănătoare balaurului, având şapte capete şi zece coarne. Cine este fiara care susţine femeia? Din nou, nu vom avea timp să epuizăm subiectul, dar versetul 9 ne dă un reper puternic: „Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia.”

 

Aceste cuvinte ating o coardă foarte familiară. Care cetate e clădită pe şapte dealuri? Vechiul imperiu păgân roman, îşi avea capitala în cetatea Romei, care se întindea pe şapte coline, pe râul Tibru. Chiar dacă misterioasa fiară implică mult mai mult decât Roma păgână, avem suficientă evidenţă că Roma a fost cu siguranţă o parte a a puterii care a sprijinit sistemul bisericii decăzute. Aceasta ne conduce la întrebarea, ce biserică a primit suprijin din partea imperiului păgân roman? Una singură, desigur, şi aceasta a fost biserica catolică, al cărei cap papal şi-a asumat şi titlul de Pontifex Maximus, ca direct succesor al cezarilor romani.

 

Următoarea evidenţă care ne îndreaptă către papalitate este găsită în versetul 6. „Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.” Istoria ne descoperă o singură biserică care a purtat un război frenetic împotriva creştinilor credincioşi. Peste 50 de milioane de martiri au căzut victimă închiziţiilor teribile ale Bisericii din Roma potrivit estimărilor celor mai conservatoare. A fost într-adevăr o biserică care persecută. Evidenţe multiple, incluzând ceea ce biserica însăşi admite, pot fi prezentate pentru a suporta acest semn de identificare.

 

Un alt punct de reper interesant este găsit în versetul 4: „Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu.” Oricine a vizitat Vaticanul poate confirma că acestea sunt culorile predominante în piaţa Sfântul Petru. Cardinali cu robe purpurii sunt printre vizitatorii cei mai frcvenţi ai scaunului papal.

 

Ioan observă mai departe că femeia „era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare.” Ce contrast între simplitatea femeii pure din Apocalipsa 12 care nu are niciun fel de podoabă artificială – doar slava veşmintelor de lumină. În toată Biblia, bijuteriile şi articolele de podoabă sunt folosite simbolic ca indicatori ai apostaziei şi necredincioşiei. (Cu astfel de conotaţii negative, creştinul adevărat ar trebui să evite deşertăciunile unei astfel de etalări lumeşti pline de mândrie.)

 

În trecere, ar trebui să notăm şi faptul că fiara pe care şade prostituata are zece coarne. Îngerul le-a explicat astfel:” Cele zece coarne… sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui… Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.” Apocalipsa 17:12-16.

 

Acest scenariu profetic este deosebit de interesant. Pentru că numărul zece desemnează desăvârşire omenească, aşa după cum numărul şapte indică desăvârşire divină, putem recunoaşte în această profeţie o confederaţie universală a guvernelor pământeşti dând sprijin fiarei pentru o anumită perioadă de timp. Aşa după cum Roma păgână a fost una din puterile politice care au predat puterea sistemului papal acum, la sfârşitul timpului, vedem o unire a tuturor împăraţilor pământului în a sprijimi scopurile catolicismului. Ioan declara că „tot pământul se mira după fiară.” Apocalipsa 13:3.

 

Chiar înainte de judecarea prostituatei celei mari urma să aibă loc o schimbare. Se pare că regatele pământului vor realiza că au fost înşelate de sistemul babilonic şi îşi vor retrage susţinerea. Limbajul profetic ne face să credem că la sfârşitul vremii ei se vor întoarce violent împotriva femeii şi „o vor pustii, ….şi o vor arde cu foc.”

 

Aceasta ne ajută să înţelegem o altă relatare simbolică a experienţei femeii. Deşi e aşezată pe „multe ape,” aceste ape urmau să „se usuce.” Apocalipsa 16:12. Îngerul a explicat: „Apele, pe care le-ai văzut, pe care stă curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Apocalipsa 17:15.

 

Când aceste ape de noroade şi naţiuni îşi vor retrage suportul, va fi cu adevărat o uscare a apelor care ţineau Femeia în această poziţie. Este imposibil de descris în detaliu cum se va desfăşura acest lucru, dar imaginea de ansamblu stă clară în faţa noastră în limbaj profetic.

 

Să privim puţin mai atent conţinutul cupei aurite din mâna prostituatei. Am stabilit deja natura spirituală a acestor adultere oribile. O biserică poate să fie necredincioasă îndepărtându-se de legea soţului ei, care e Hristos. Fără discuţie, cupa e plină cu vârf cu doctrine şi practici nescripturistice. Multe dintre ele se pot identifica cu uşurinţă pentru că au fost absorbite de religiile care au apărut ulterior. Vom vorbi despre acestea puţin mai târziu.

În cupă vom găsi botezul prin stropire în locul botezului prin scufundare. Acesta e un obicei care n-a fost niciodată practicat sau aprobat de Domnul. Când Isus a vorbit despre botez a folosit un cuvânt special care are posibilă o singură definiţie. Nu poate însemna stropire sau o folosire parţială a apei. Traducerea literară înseamnă scufundare totală.

 

Tot în cupă vom găsi şi învăţătura privind ţinerea duminicii în loc de păzirea Sabatului. Nu găsim nicăieri în Biblie că legea cea mare a celor Zece Porunci scrise de degetul lui Dumnezeu a fost abrogată sau schimbată. Isus a ţinut Sabatul zilei a şaptea, „după obiceiul Său”, şi nu ştia absolut nimic despre observarea primei zile a săptămânii. Luca 4:16. „Ziua soarelui” o sărbătoare păgână, a fost adoptată mult după vremea apostolilor pentru a împăca influxul masiv de închinători la soarele Mithraic şi împăratul lor, păgânul declarat „convertit” Constantin.

 

Un element major al cupei aurite ar fi fără îndoială conceptul greco-păgân că sufletul nemuritor al omului zboară la moartea acestuia către răsplata sau pedeapsa veşnică. Adevărul este că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre suflete nemuritoare. Isus numeşte moartea somn. După doctrina predicată de El, există un somn al morţii în mormânt, inconştient şi fără vise, din care toţi vor fi treziţi în ziua judecăţii pentru a primi viaţa veşnică sau moartea pentru veşnicie. „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29.

 

Isus a contrazis o altă eroare populară păstrată în cupa aurie a ororilor. Doctrina chinurilor veşnice într-un iad arzând necontenit este responsabilă de îndepărtarea multora de la harul unui Mântuitor plin de iubire. Din nou cuvintele lui Isus sunt clare şi lipsite de orice ambiguitate: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Matei 10:28.

 

Fără discuţie textul stabileşte cu autoritate că sufletul este supus morţii. Doar cei neprihăniţi primesc darul vieţii veşnice. „Fiindcă plata păcatului este moartea.” Romani 6:23. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4 „Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor… Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre.” Maleahi 4:1,3.

 

Mărturia consistentă a Scripturii indică o execuţie finală a judecăţii celor răi în iazul cu foc. Va fi o moarte veşnică în care nu există nici supravieţuire nici înviere. Deoarece sufletul nu este nemuritor prin sine însuşi, toţi cei răi vor suferi soarta descrisă atât de viu de Isus „distruge şi sufletul şi trupul în gheenă.”

 

Acestea şi numeroase alte „învăţături” şi alte pervertiri ale doctrinei adevărate pot fi identificate în potirul misterios al prostituatei. Fiecare dintre ele înseamnă lipsă de loialitate şi infidelitate faţă de relaţia spirituală pe care ar trebui s-o aibă fiecare creştin sincer cu Hristos. De aceea numele scris pe fruntea ei este: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Ce titlu! Cuvântul „Babilon” înseamnă confuzie. Îşi are originea la turnul Babel. Acolo Dumnezeu le-a încurcat limbile ca să nu se poată înţelege unul pe altul. Vorbim o amestecătură de limbi. Dumnezeu numeşte această femeie Babilon pentru amestecul nesfânt de adevăr şi minciună care face pe „locuitorii pământului” să „se îmbete de vinul curviei ei.” Cu alte cuvinte, întreaga lume va fi contaminată şi încurcată de învăţăturile ei.

Să aruncăm acum o privire mai atentă la acest nume împodobit. Notaţi că este vorba evident de un nume de familie, pentru că are fiice; şi ele sunt prezentate ca fiind prostituate întocmai ca mama lor. Cum am stabilit deja că în aceste scrieri profetice femeile reprezintă bisericile, vom căuta acum să identificăm aceste fiice. Cum şi ele se fac vinovate de infidelitate, putem trage concluzia că împărtăşesc aceeaşi doctrină falsă care constituie adulter spiritual. Cu alte cuvinte, vor bea din acelaşi potir aurit, poţiunea nescripturistică a învăţăturilor pseudo-creştine. Ce biserici ar putea fi reprezentate prin aceste fiice? Deoarece am identificat biserica catolică ca fiind mama, trebuie să ne uităm după alte corpuri religioase ieşite din aceeaşi biserică mamă, biserica din Roma, şi au dus cu ele câteva din aceleaşi doctrine confuze ale acestei biserici.

 

Nimeni nu poate evita să ajungă la concluzia că aceste fiice sunt bisericile protestante care au moştenit multe dintre tradiţiile goale ale strămoşilor catolici. Fie că ne place sau nu, trebuie să admitem că multe din cele mai populare doctrine ale bisericilor protestante recunoscute îşi au rădăcina în acea perioadă de amurg a aşa-zisului creştinism în care biserica post-apostolică a fost copleşită de influenţe păgâne.

 

Dacă privim la un singur exemplu al legii morale vedem cât de serios au fost afectate învăţăturile bisericii de această infiltrare şi atunci dar şi acum. Deşi aveau în faţă cele mai clare învăţături ale celor zece porunci, „Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea,” conducătorii bisericii timpurii s-au supus protestelor politice şi au acceptat în biserică milioane de foşti închinători ai soarelui care nu erau dispuşi să renunţe la obiceiul lor de a se închina în prima zi a săptămânii – o zi pe care ei au numit-o şi ţinut-o în cinstea venerabilului zeu-soare.

 

Ierarhia bisericii catolice a schimbat pur şi simplu ziua de închinare din ziua a şaptea în ziua întâia, pretinzând că Dumnezeu i-a dat o astfel de putere. Milioane de protestanţi continuă această practică alterată, chiar dacă se bazează doar pe acţiunile nelegitime ale sistemului catolic apostat. Niciunui conducător omenesc al bisericii, fie el cardinal, preot sau papă nu i s-a dat autoritatea de a schimba marea lege morală a universului, cele zece porunci.

 

Nu e interesant că fiicele au urmat orbeşte practica majoritară a bisericii catolice compromise, deşi au identificat-o corect ca fiind puterea anticristică descrisă în profeţie? Cum se poate acest lucru? De ce este atât de uşor să acceptăm ceva ce este în contradicţie flagrantă cu porunca clară a lui Dumnezeu? Poate că răspunsul la această întrebare va fi mai clar urmărind cum noi înşine suntem confruntaţi cu o poruncă la fel de concisă şi specifică. Să ne întoarcem la punctul cel mai important al acestei profeţii extraordinare şi să punem următoarea întrebare: Ce crede Dumnezeu despre această femeie şi fiicele ei?

 

Găsim răspunsul în primele versete din Apocalipsa 18. Vom găsi aici porunca lui Dumnezeu pe care puţini sunt doritori s-o asculte în zilele noastre. „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. ” Apocalipsa 18:1-5.

O examinare atentă a acestor versete ne descoperă că o solie specială este vestită, solie care va afecta profund orice colţ al planetei. Sub simbolul celui de-al patrulea înger puternic o avertizare puternică se vesteşte împotriva evangheliei contrafăcute reprezentată prin femeie şi fiicele ei. Nu doar că a căzut din punct de vedere spiritual din graţia lui Dumnezeu, dar vinul doctrinelor ei înşelătoare au aşezat-o într-o alianţă nesfântă cu regii pământului. Toate naţiunile sunt reprezentate comiţând adulter cu ea prin aceea că sprijină învăţăturile ei false. Ei folosesc această relaţie ilicită pentru propriul avantaj politic şi „s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

 

Deodată însă chemarea îngerului al patrulea e oprită de o voce şi mai urgentă care strigă din ceruri. De data aceasta nu e nici o îndoială privind persoana al cărei mesaj merge de la un capăt al cerurilor la celălalt. Dumnezeu e cel care vorbeşte! El însuşi se adresează „poporului Meu.”

 

Şi se adresează folosind aceste cuvinte: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalipsa 18:4. Acum imaginea devine mai distinctă. În aceste biserici, reprezentate prin curva mamă şi fiicele ei sunt oameni sinceri. Pentru că ei au fost credincioşi întregii lumini a adevărului care le-a fost descoperit, Dumnezeu le trimite o invitaţie finală plină de har. Ce solie! Este fără îndoială cea mai şocantă şi mai revoluţionară chemare pe care au auzit-o vreodată urechile omeneşti.

 

Ce înseamnă aceasta? Este un singur răspuns. Aceste corpuri religioase reprezentate prin sistemul Babilonului căzut s-au îndepărtat atât de tare de temelia adevărului biblic încât Dumnezeu nu le mai poate recunoaşte ca fiind ale Sale. Preferând să aleagă tradiiţile omeneşti, decât poruncile lui Dumnezeu, ei s-au descalificat din poziţia de păstori de încredere ai turmei lui Dumnezeu. În timpul evenghelizărilor, vin la mine membri din multe biserici întrebându-mă ce ar putea face pentru biserica şi pastorul lor. În loc să fie sfătuiţi cu dragoste şi în loc de răspunsuri din Biblie, sunt învăţaţi să calce legea lui Dumnezeu. „Cele zece porunci au fost pironite pe cruce. Nu mai trebuie să ţinem Sabatul astăzi. Putem alege oricare altă zi pentru odihnă şi închinare,” li se spune.

 

Apostazia şi trădarea îşi ating limitele atunci când conducătorii încearcă să liniştească oamenii făcându-i să fie mulţumiţi deşi păcătuiesc. Dumnezeu spune, „Până aici, poporul Meu. Nu puteţi să mai staţi într-o biserică care e atât de decăzută spiritual încât vă învaţă să călcaţi legea. Ieşiţi din această confuzie.” Ce poruncă plină de teamă şi emoţie vor auzi mulţi oameni pentru prima dată şi ce uşor e să scoţi în evidenţă sentimentele lor confuze. Ei îşi iubesc biserica. Cele mai scumpe amintiri sunt legate de ea- botezul, căsătoria şi consacrarea. Şi deşi recunosc apostazia şi necesitatea de a se separa, ascultarea de această poruncă e unul din cele mai dificile lucruri.

 

Ce ciudat că limbajul cel mai puternic şi mai acuzator esre folosit împotriva oamenilor religioşi. Isus a pronunţat o judecată teribilă împotriva fariseilor care se prefăceau a fi foarte religioşi în timp ce călcau toate principiile adevărului. În mod similar, Dumnezeu vorbeşte din ceruri împotriva celor ce pretind a-L reprezenta în timp ce Îi calcă poruncile. Neplăcerea Sa maximă se descoperă deopotrivă împotriva celor două grupuri religioase – ipocrite, morminte văruite, pui de năpârci, cei stpâniţi de duhuri rele, locuri ale demonilor, locuinţa oricărei păsări necurate -acestea sunt doar câteva din acuzaţiile aduse. Sunt ele îndreptăţite? De ce o reacţie atât de severă împotriva celor ce sunt atât de religioşi?

 

Răspunsul la această întrebare este important, Acele biserici -fiecare dintre ele – au permis ca tradiţiile populare, omeneşti să copleşească adevărurile tăgăduitoare de sine ale Cuvântului Său şi a legii Sale. Respingând Sabatul Domnului în favoarea unui substitut pagân, ei se făcuseră vinovaţi pentru că preferau păcatul în locul neprihănirii. Isus zice: „Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Matei 15:9.

 

Cine este Babilonul şi cine sunt copii săi? Orice biserică contemporană ale cărei învăţături sunt contrare învăţăturilor lui Isus. Erorile şi „ismurile” pot fi multiplicate, dar măsura abominaţiei a fost atinsă atunci când în mod deliberat a fost încurajată călcarea marii legi morale a lui Dumnezeu. Învăţând oamenii să calce Sabatul, semnul şi sigiliul mântuirii noastre – odihna în Hristos, bisericile au devenit jefuitorii poporului lui Dumnezeu. Foarte curând aceleaşi biserici vor fi aşa de amarnic pornite împotriva celor ascultătoare încât îşi vor împrumuta influenţa pentru a forţa ascultarea prin legi cu caracter religios. Niciun adevărat copil al lui Dumnezeu nu poate susţine o astfel de organizaţie. Ar fi echivalent cu a subscrie la crezurile şi acţiunile eronate ale acestor grupuri de biserici.

 

Nu e de mirare deci că Dumnezeu dă semnalul pentru invitaţia radicală: „ieşiţi din ea, poporul meu. Trebuie să părăsiţi acele biserici care au repins legea Mea.” Dar unde ar trebui să meargă atunci când ies din bisericile căzute? Vrea Dumnezeu să fie desrădăcinaţi, fără biserică, fără pastor şi părtăşie? Fără îndoială că nu. Pe cât e de adevărat că femeia curvă din profeţie reprezintă religia contrafăcută, tot aşa femeia pură reprezintă adevărata biserică a lui Isus Hristos.

 

Avem timp doar pentru o scurtă privire în Apocalipsa 12 unde este înregistrată pasionanta istorie a bisericii adevărate. Un studiu complet şi profund se găseşte în cărţulia editată de Amazing Facts şi intitulată În căutarea bisericii adevărate.

Ioan începe povestirea femeii în alb cu această descriere: „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască.” Apocalipsa 12:1,2. Restul capitolului urmăreşte ce se întâmplă cu această gravidă frumoasă şi cu urmaşii ei. Stând în lumina plină de slavă a timpului Noului Testament, cu simbolurile celor 12 apostoli pe cap, e pe punctul de a da naştere unui prunc. Un balaur roşu groaznic stă lângă ea pentru a-i distruge copilul care se va naşte, dar copilul scapă de balaur. Mai târziu îl găsim pe tronul lui Dumnezeu. Cine e copilul? Ioan declară că el urma să stăpânească asupra tuturor naţiunilor pământului; de aceea trebuie să tragem concluzia că e Isus. El este singurul care ajunge pe tronul lui Dumnezeu.

 

Apoi femeia, biserica adevărată, fuge în pustie în locuri ascunse pentru 1260 de zile. Cum o zi profetică este echivalentul unui an literar, femeia a trebuit sa se ascundă exact 1260 de ani. (Ezechiel 4:6). Istoria ne confirmă că perioada totală a stăpânirii papale, în timpul căreia sfinţii au fost persecutaţi a fost de la anul 538 DC până la 1798 DC. In timpul Evului Mediu intunecat Biblia a fost reprimată şi biserica adevărată nu putea exista.

 

Cu toate acestea, la sfârşitul celor 1260 de ani, adică puţin după 1798, adevărul urma să iasă din ascunzătoare. Ioan ne prezintă o descriere dramatică a femeii aşa cum va apare ea la sfârşitul timpului, şi cum Satana va continua să încerce să aducă la tăcere mărturia adevărului către lume. „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.

 

Acest verset conţine una din cele mai pasionante descoperiri ale Bibliei. Ne descoperă că rămăşiţa, sau ultima parte a adevăratei biserici se va caracteriza prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Femeia în stacojiu din Apocalipsa 17 s-a îndepărtat de la legea lui Dumnezeu, a respins Sabatul şi a comis adulter spiritual înlocuind doctrinele cu tradiţiile oamenilor. Acum rana este vindecată şi adevărurile spirituale sunt restaurate de către ultima parte a sămânţei femeii curate, biserica rămăşiţei.

 

În cele din urmă, profeţia lui Isaia va fi împlinită:”Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ,Dregător de spărturi’, ,Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.’ Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” Isaia 58:12-14.

 

Astfel a fost descoperit întregul cerc al apostaziei. De la sămânţa femeii din Geneza 3:15 până la sămânţa femeii din Apocalipsa 12:17, biserica adevărată a dus un război implacabil împotriva erorilor de doctrină. În lupta finală femeia în stacojiu părea să triumfe, având suport majoritar, dar mica rămăşiţă credincioasă a femeii în alb care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” biruieşte în cele din urmă. Şi din toate fiarele puternice prezentate în cartea Apocalipsei, Mielul înjunghiat e cel care biruieşte în cele din urmă. Fie ca, prin sângele Mielului să ne adunăm toţi la Muntele Sionului, locul de odihnă şi ocrotire veşnică

 

 

 

https://www.bibleuniverse.com/media-library/book/e/4478/t/femeia-%C3%AEn-ro%C5%9Fu

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Timpul sfârșitului, de Werner Mücher

 

 „În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim… Şi Domnul va fi împărat peste tot pă­mântul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zaharia 14.6-9).

 

 

 

Introducere

 

 În decurs de numai câţiva ani, lumea s-a schimbat decisiv. În Europa de Est au avut loc schimbări radicale. Cortina de fier împreună cu Zidul Berlinului au căzut. A avut loc reunificarea Germaniei. Nimeni nu ar fi îndrăz­nit acum doi ani şi jumătate să se gândească la aceasta. De aproape doi ani, dictatorul român Ceauşescu nu mai trăieşte… În ultimul timp, multe conflicte au fost rezol­vate în mod paşnic… Toţi au respirat uşuraţi… Dar apoi, deodată, au apărut nori negri la orizont: Irakul a ata­cat Kuweitul. Nu după mult timp, câţiva tineri arabi au aruncat cu pietre în evreii care se rugau la Zidul Plânge­rii. Este adevărat, aşa cum afirmă unii, că acolo urmea­ză să se pună temelia unui nou templu? Şaptesprezece arabi au fost împuşcaţi de evrei… Organizaţia Naţiunilor Unite a dispus sancţiuni după sancţiuni pentru Irak şi i-a dat un ultimatum, ca până la 15 ianuarie 1991 să se retragă din Kuweit. Pentru puţin timp lumea şi-a ţinut respiraţia. Va fi Israelul atras într-un conflict?

 

Între timp am fost martorii unui război îngrozitor. Sadam Hussein nu s-a dat înapoi să distrugă mediul înconjurător în chip îngrozitor şi să omoare zeci de mii de oameni.

 

Apoi lumea a fost din nou pentru câteva ore cu respiraţia tăiată, când în luna august a acestui an s-a răspândit vestea că Gorbaciov a fost înlă­turat printr-un puci. Evenimente politice mondiale de cele mai mari proporţii se precipită unele după altele. Atunci s-au ridicat multe întrebări: Cum va arăta Uniunea Sovietică în viitor? … Cât va mai dura războiul civil din Iugoslavia? Cât timp vor mai putea comuniştii din China să ţină puterea în mâinile lor?

 

A fost acest război din Orientul Apropiat o ex­presie a evenimentelor viitoare? Este iminentă ve­nirea Domnului Isus, aşa cum cred mulţi creştini credincioşi? Cum vor arăta reglementările pentru menţinerea păcii în Orientul Apropiat? Pot ele garan­ta o pace durabilă? Cum vor decurge în continuare lucrurile? Când vor începe de fapt ultimele eveni­mente decisive, despre care Biblia vorbeşte foarte clar, aproape cu minuţiozitate, cu privire la timpul sfârşitului? Toate acestea sunt întrebări, care peste noapte au apărut noi în focarul intereselor.

 

Cu siguranţă, mulţi au citit deja o carte sau alta cu privire la profeţie, însă unora li s-a părut prea compli­cată sau au uitat detaliile. în această carte mică do­resc să prezint o privire de ansamblu a evenimentelor viitoare esenţiale şi succesiunea lor posibilă, şi prin aceasta, nu în ultimul rând, să trezesc la tinerii citi­tori interesul pentru profeţia biblică. Pentru aceasta voi cita o serie de locuri din Biblie şi voi încerca să le comentez ţinând seama de contextul lor, şi în felul acesta să las Biblia să vorbească ea însăşi. De aceea rugămintea mea este, ca fiecare, care ia această căr­ticică în mână, să o citească împreună cu Biblia.

 

Însă prima mea dorinţă este, ca toţi aceia care cred din inimă în Domnul şi Mântuitorul nostru, să-L aştepte cu bucurie.

 

Marienheide, Septembrie 1991 Werner Mucher

 

 

 

 

 

Prefaţă la ediţia în limba română

 

 De la prima ediţie a acestei cărţi în limba germa­nă, în anul 1991, au trecut aproape douăzeci de ani. în acel timp aveau loc în lume mari evenimente po­litice: cortina de fier a fost înlăturată, iar ca urmare au avut loc schimbări importante în ţările comunis­te. Astfel, tensiunile dintre SUA şi Rusia s-au dimi­nuat. A apărut o nouă orientare. Între timp suntem martori la ceea ce aspiră China şi la puternica ei dezvoltare economică.

 

Din punct de vedere tehnico-financiar, lumea a devenit foarte nesigură şi se mişcă pe marginea unei prăpastii. Criza declanşată de falimentul băncii Lehman Brothers din SUA, în toamna anului 2008, a zdruncinat lumea financiară şi a dus la mari pierderi economice în multe ţări. Există teama că următorul val de criză va avea efecte mult mai puternice.

 

Nici ţările din Europa nu sunt una. De câteva luni, lumea arabă este zguduită de cutremure poli­tice. În momentul de faţă, războiul civil din Libia, în care au intervenit statele din Vest, continuă. Cum vor decurge evenimentele în Siria şi Egipt? Vor obţine supremaţia puterile islamice? Va recunoaşte Organizaţia Naţiunilor Unite, în această toamnă, un stat palestinian? Va dispune Iranul în curând de bomba atomică şi îşi va face regimul de acolo simţită ameninţarea de a şterge Israelul de pe hartă? Toate acestea sunt întrebări, de care oamenii se intere­sează în general, dar de care suntem interesaţi şi noi ca cititori ai Bibliei. Nu vrem să intrăm pe te­renul speculaţiilor, mai degrabă să căutăm temelia tare în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Textul acestei ediţii a fost puţin prelucrat. Mă bu­cur că acum conţinutul acestei cărţi este accesibil şi cititorilor în limba română. Doresc să mulţumesc traducătorului şi tuturor fraţilor şi surorilor care au contribuit la realizarea acestei lucrări.

 

 Marienheide, Mai 2011 Werner Mucher

 

 

 

 

 

Momente

 

„Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Ta­tăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea.“

 

(Marcu 13.32-33)

 

Dintotdeauna, oamenii, care s-au ocupat cu profeţiile biblice privind timpul sfârşitului, şi-au pus întrebarea, când oare se vor întâmpla toate aces­tea. Răspunsul este simplu: nu ştim exact. Se poate întâmpla mâine; dar pot trece ani de zile. De aceea prima şi cea mai importantă întrebare pentru noi nu este când se vor împlini toate profeţiile biblice, ci dacă noi suntem oricând dispuşi să ne bizuim pe împlinirea lor.

 

Să nu uităm un lucru: Dumnezeu strânge în momentul de faţă o recoltă bogată. în Uniunea Sovietică se întorc[1] la Dumnezeu mii de oameni. Credincioşii de acolo nu pot să facă faţă la cererile de Biblii şi literatură creştină. Dumnezeu face o lu­crare măreaţă. Să ne rugăm stăruitor, ca şi în China, India şi în celelalte ţări, să se mai deschidă încă o dată uşile pentru Evanghelie.

 

 

 

Împlinirea profeţiilor sfârşitului a început deja – Statul Israel

 

 „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.“   (Matei 24.32-34)

 

 Din mai 1948, după o întrerupere de aproape 1900 de ani, există din nou statul Israel. Cu acest eveniment a început împlinirea profeţiei Bibliei cu privire la sfârşitul vremurilor. Unul dintre locurile cele mai clare cu privire la aceasta este fără îndoială Matei 24, unde Domnul Isus Hristos Însuşi, în ultimele zile ale vieţii Sale pe pă­mânt, a vorbit despre viitorul poporului Israel.

 

Ucenicii L-au întrebat pe Domnul, după ce ar pu­tea ei recunoaşte, când va reveni El. Însă Domnul Isus nu le-a numit niciun moment exact, ci le-a vor­bit printre altele despre smochin ca un semn. Cine citeşte cu atenţie Evanghelia după Matei, va vedea că smochinul este o imagine a poporului Israel (a se vedea capitolul 21.18-21; a se compara cu Ioel 1.7). Aceasta rezultă foarte clar din expresia: „nu va trece neamul[2] acesta până…“ (Matei 24.34), care se referă cu claritate la poporul Israel. Două mii de ani de isto­rie dovedesc adevărul acestor cuvinte. Cât de multe popoare au încercat deja să extermine acest popor! Unul din cele mai odioase exemple în acest sens este ce a făcut poporul german evreilor în secolul al XX-lea. Acest lucru ne face să roşim de ruşine.

 

Ramurile smochinului vor frăgezi şi vor înfrun­zi. Da, ramurile au frăgezit deja şi au dat frunze, pentru că această imagine se referă la reabilitarea naţională a poporului Israel. Va veni însă momen­tul, când smochinul va aduce roade coapte pentru Dumnezeu, când Israel va fi reabilitat şi spiritual. Nici acest timp nu este departe, pentru că vedem clar „că vara este aproape“.

 

În cartea prorocului Ezechiel, în capitolul 37, găsim o descriere ilustrativă detaliată a reabilitării naţionale şi în final a reabilitării spirituale a poporu­lui Israel. Acolo, profetul descrie, în tabloul osemin­telor, strângerea lor, iar în acoperirea osemintelor cu tendoane, carne şi piele descrie în primul rând reabilitarea naţională (versetele 1-8). Reabilitarea spirituală are loc când Duhul (Suflarea) lui Dumne­zeu va sufla asupra poporului şi astfel va fi trezit la viaţă (versetele 9-14).

 

Există multe alte locuri în Cuvântul lui Dumnezeu, care descriu acest grandios eveniment al restabilirii poporului Israel. Pe cât este de sigur că s-a împlinit deja o parte din aceste prorocii, pe atât de sigur este că se vor împlini şi toate celelalte prorocii. Dacă exis­tă în decursul timpului ceva care este demn de încre­dere, atunci acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Poporul Israel este şi rămâne poporul lui Dum­nezeu, chiar dacă Dumnezeu trebuie să conducă acest popor pentru un timp pe un drum greu. Îm­păratul Friedrich cel Mare al Prusiei a cerut odată unui mareşal de la curtea sa, să-i aducă o dovadă care să ateste existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul a fost scurt: „Evreii, Majestate!“

 

Întrebarea arzătoare este acum: Ce urmează să aibă loc?

 

 

 

Răpirea tuturor credincioşilor adevăraţi

 

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. lată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Dom­nului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va co­borî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“    (1 Tesaloniceni 4.13-18)

 

 

 

Răpirea celor credincioşi, pe care o va face Dom­nul Isus Însuşi, este următorul eveniment care va avea loc, şi cu aceasta dorim să ne ocupăm acum. După părerea mea, nu există niciun alt eveniment care ar trebui să aibă mai înainte loc[3].

 

Motivul pentru care apostolul Pavel a scris aceste rânduri, a fost o neclaritate a credincioşilor din Tesalonic. Ei auziseră cu ceva timp înainte de la apostol (când acesta a fost pentru un timp între ei) că Domnul Isus ar reveni. Aceasta era speranţa credincioşilor atunci, chiar şi a apostolului Pavel, căci el scrie: „noi cei vii“. Venirea lui Hristos ar trebui să fie aşteptarea permanentă a tuturor credincioşilor. Atunci, această speranţă devine un izvor de putere şi de bucurie.

 

De la şederea apostolului în Tesalonic, unii credincioşi de acolo au adormit, iar cei rămaşi erau întristaţi, că cei adormiţi nu vor fi prezenţi la veni­rea lui Hristos. Ca răspuns la întrebarea cu privire la ce se va întâmpla cu cei adormiţi, Pavel le scrie, că Dumnezeu va aduce pe cei adormiţi în Isus împre­ună cu El. Când Hristos va reveni din cer, pentru a instaura Împărăţia, vor veni împreună cu El şi toţi cei care au adormit în El. De aceasta Se va îngriji Dumnezeu. Aceasta înseamnă că aceşti credincioşi care au adormit, pentru ca să poată veni apoi îm­preună cu El, mai înainte vor trebui să fie înviaţi şi să fie cu El. Cum va avea loc aceasta, este explicat în textul citat din 1 Tesaloniceni 4.

 

Mai întâi, apostolul spune că în privinţa aceasta el a primit o revelaţie deosebită, un cuvânt din partea Domnului. Studiind mai atent, observăm că aici este vorba de două ori despre o venire: Isus va reveni, şi cu această ocazie Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei adormiţi în El (în Domnul Isus). Însă Dom­nul Isus va veni mai înainte, pentru ca „să-i răpeas­că“, aceasta înseamnă, deci, mai întâi să-i ia la Sine (versetul 17); apoi, mai târziu, va apărea cu ei (a se compara cu 2 Tesaloniceni 1.10; Zaharia 14.5).

 

La această venire pentru răpire, Domnul va lua la El în cer două grupe de credincioşi: pe de o par­te credincioşii adormiţi şi pe care îi înviază (prima grupă), iar pe de altă parte credincioşii care sunt în acel moment în viaţă pe pământ, care mai înainte au fost transformaţi (a doua grupă).[4]

 

Credincioşii care vor trăi încă atunci pe pământ, nu vor lua-o înaintea celor care au adormit, pentrucă Domnul Isus, când va coborî din cer, mai întâi va porunci cu un strigăt puternic credincioşilor care au adormit, să iasă afară din morminte. O mulţime mare, nenumărată de oameni vor învia, şi anume toţi credincioşii adevăraţi, de la începutul omenirii până la ultimul care a adormit înainte de răpire. Aceas­ta este desăvârşirea tuturor credincioşilor, atât din timpul Vechiului, cât şi din timpul Noului Testament, despre care se spune în Evrei 11.40: aceşti credincioşi din Vechiul Testament nu vor fi făcuţi desăvârşiţi fără „noi“ (credincioşii din Noul Testament).

 

După învierea tuturor celor adormiţi, va avea loc – aproape în acelaşi timp – într-o clipă[5] transforma­rea credincioşilor care sunt în viaţă în acel moment, şi imediat după aceasta va avea loc răpirea tuturor acestora.

 

Întâlnirea cu Domnul Isus Hristos va avea loc în văzduh, în mod invizibil pentru ochii tuturor celorlalţi oameni, care nu au crezut în Hristos şi care atunci rămân pe pământ. Despre această luare acasă a vorbit şi Domnul Isus Însuşi, când a fost încă pe pământ.

 

 

 

LOCUINŢELE DIN CASA TATĂLUI

 

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumne­zeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“

 

(Ioan 14.1-3)

 

Aceste cuvinte le-a spus Fiul lui Dumnezeu uce­nicilor Săi, în ultima noapte, înainte ca în ziua ur­mătoare să moară[6] pe cruce. Sunt cuvintele Lui de despărţire, adresate ucenicilor care L-au însoţit pe parcursul mai multor ani. El urma să moară, să învie-ze şi să Se întoarcă la Tatăl Său în cer, de unde venise. După înălţarea Domnului la cer, El nu va mai fi vizibil pentru ei, ci ei vor trebui să creadă în El, aşa cum cre­deau în Dumnezeu, pe care nu-L văzuseră niciodată. Apoi El le-a spus ca o mângâiere deosebită – fără să dea amănunte sau să vorbească despre un anume timp -, că El va veni din nou ca să-i ia la Sine (pe ei şi pe toţi care vor mai crede în Hristos) în Casa Tatălui Său.

 

Să ne imaginăm: într-o clipă, deodată, milioa­ne de oameni nu vor mai fi aici pe pământ. Şi cu siguranţă nu erau dintre cei mai răi, chiar dacă aveau „idei ciudate“, după cum se spunea.

 

Aveţi certitudinea că faceţi parte dintre aceia care vor fi răpiţi, când vine Domnul nostru Isus Hristos, pentru a împlini aceste cuvinte ale Lui şi cuvintele apostolilor Săi?

 

Vom urmări acum mai departe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a vedea ce se va întâmpla după acest eveniment atât de decisiv. În locurile următoare din Scriptură găsim totodată o dovadă a faptului că răpirea va avea loc[7] înaintea venirii pe neaşteptate a judecăţilor îngrozitoare ale lui Dumnezeu asupra acestui pământ.

 

 

 

CEASUL ÎNCERCĂRII

 

 „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lu­mea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământu­lui. Eu vin curând… “

 

(Apocalipsa 3.10-11)

 

 Să ne întrebăm acum în ce context este scris acest verset. Acesta este unul dintre cele mai im­portante principii al unei interpretări sănătoase a Scripturii.

 

Apocalipsa este singura carte din Noul Testament, care este în exclusivitate o carte profetică. Capitolul 1 este înainte de toate, după o scurtă introducere, o descriere a Persoanei Domnului Isus Hristos ca Ju­decător. Capitolele 2 şi 3 conţin şapte scrisori scur­te, dar cu conţinut deosebit de bogat către şapte adunări, care existau, în timpul scrierii cărţii Apo­calipsa, în Asia Mică (una dintre provinciile romane de atunci). În spatele semnificaţiei istorice a acestor şapte scrisori se ascunde un sens profund: ele sunt o „miniatură a istoriei Bisericii“, care ne descrie în şapte pasaje liniile principale ale dezvoltării Biseri­cii (a se vedea Anexa II). O preocupare amănunţită cu această temă ar ieşi din cadrul acestei cărţi, de altfel o carte mică; pentru aceasta există literatură bună, prezentată în Anexa VII.

 

Din scrisoarea a şasea, adresată bisericii din Filadelfia, aflăm că Domnul Isus va păzi pe credincioşi de o încercare mondială (sau: încercare din partea

 

lui Dumnezeu) foarte grea.[8] Acest timp de încercare sau de judecată este descris amănunţit în capitole­le următoare ale Apocalipsei. La unele pasaje din acestea vom reveni şi noi deseori.

 

Judecăţile vor lovi pe „locuitorii pământului“. Această expresie apare frecvent în cartea Apocalipsei şi îi denumeşte pe oamenii care au reşedinţa aici pe pământ.[9] Interesele lor sunt în exclusivitate îndreptate spre pământ. Ei nu ştiu nimic despre o chemare ce­rească a Bisericii lui Dumnezeu. O promisiune a răpi­rii, cum a descris-o Pavel, sau o luare în Casa Tatălui, despre care a vorbit Domnul nostru, le este necu­noscută sau îi face doar să zâmbească dispreţuitor.

 

Însă, pentru toţi cei care aşteaptă răpirea credincioşilor, şi chiar mai mult, aşteaptă pe Dom­nul lor, care va veni atunci, acest loc din Scriptură este un alt indiciu, că nu există niciun eveniment, care ar trebui să aibă loc înainte de răpire, cu atât

 

mai puţin că credincioşii ar trebui să treacă prin pe­rioada de judecăţi.

 

Dar acum să vedem ce se întâmplă mai departe pe pământ după răpire. Pentru aceasta citim un pa­saj din Scriptură din cartea profetului Daniel, care a trăit în întreaga perioadă a celor 70 de ani de capti­vitate babiloniană (ca. 606 – 536 î.H.).

 

 

 

Ultima săptămână-an a lui Daniel

 

 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâ­ciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.“   (Daniel 9.24-27)

 

Să cercetăm acum acest text, care cu siguranţă nu este uşor de înţeles. El este de o importanţă decisivă pentru înţelegerea tuturor profeţiilor care se referă la perioada scurtă de timp dintre răpirea credincioşilor şi începutul împărăţiei de o mie de ani. Acest fragment ne pune la îndemână cheia pentru înţelegerea acestei perioade de timp supra­încărcate de evenimente.

 

Prefer ca în locul explicaţiilor detaliate să redau liber textul cu propriile cuvinte şi completările ne­cesare:

 

Versetul 24: „şaptezeci de săptămâni (săptămâni-ani)[10], aşadar încă 490 de ani vor mai dura în ceea ce priveşte poporul Israel şi cetatea Ierusalim. După aceea va înceta desconsiderarea permanentă a Legii lui Dumnezeu de către poporul Israel şi se va termina cu păcătuirea permanentă a poporului. Poporul va găsi acceptare la Dumnezeu (la fel ca toţi adevăraţii creştini astăzi) pe baza morţii lui Hristos pe cruce. În acelaşi timp Dumnezeu va institui o Împărăţie veşnică (aici este vorba de Împărăţia de o mie de ani), în care va domni neprihănirea (dreptatea). Toate profeţiile de mai înainte se vor împlini. Templul (din Ezechiel 40-48) va fi construit şi va fi din nou casa lui Dumne­zeu pe pământ.“

 

Versetul 25: „Observă cu atenţie următoarele: aceşti 490 de ani încep cu momentul, în care inter­vine planul de a zidi din nou Ierusalimul (ceea ce s-a întâmplat de fapt în anul 445 înainte de Hristos, pe când Neemia şi-a exprimat înaintea împăratului Artaxerxe – cunoscut în istorie ca Artaxerxe Longimanus – dorinţa de a rezidi Ierusalimul; a se vedea Neemia 2). Din acest moment până la timpul lui Mesia (aceasta înseamnă Unsul, în limba greacă: Hristos) sunt 7 săp-tămâni-ani şi 62 de săptămâni-ani, deci 69 de săptămâni-ani sau 483 de ani. Ierusalimul va fi reconstruit într-un timp de mare necaz.“

 

Versetul 26: „După cele 62 de săptămâni-ani, Hristos va fi omorât (răstignit) şi nu va avea nimic. După aceea, cetatea Ierusalimului şi templul vor fi distruse printr-un domnitor al unui popor, care va juca un rol însemnat şi în timpul de pe urmă. Ni­micirea va fi asemenea unui potop. Ierusalimul va fi făcut una cu pământul (ceea ce s-a şi întâmplat în anul 70 după Hristos, când comandantul trupe­lor romane Titus a cucerit cetatea şi templul a fost distrus). Dumnezeu va împrăştia poporul, care se va găsi în acel timp în ţara Israel, în toate punctele cardinale. Apoi va fi o lungă perioadă intermediară de timp care nu este amintită aici. Totuşi, în tim­pul sfârşitului va izbucni din nou un război crâncen; este hotărât din partea lui Dumnezeu să aibă loc pustiiri năpraznice.“

 

Versetul 27: „Imperiul Roman va reapărea în forma unei „Europe Unite“ şi va avea un domnitor puternic. Acest domnitor va încheia o confederaţie de prietenie (sau: un tratat de apărare) pentru şapte ani cu mulţi (cu majoritatea poporului iudeu care va fi atunci com­plet decăzut de la Dumnezeu), care de asemenea vor avea un domnitor deosebit de remarcabil în mijlo­cul lor, respectiv: antihristul. Antihristul va fi un aliat apropiat al „stăpânitorului roman“. Totuşi la mijlocul ultimei săptămâni-an (anii care lipsesc celei de-a 70-a săptămâni-an, aşadar după trei ani şi jumătate), se va desfiinţa rapid jertfa necurmată introdusă de iudeii credincioşi în Ierusalim. (Acesta este momentul în care satan este aruncat din cer şi antihristul se aşază în templu şi impune să i se aducă închinare; a se com­para cu Apocalipsa 12 şi 2 Tesaloniceni 2.) Deoarece această îngrozitoare slujbă de închinare la idoli se va introduce în locul jertfelor din templu, Dumnezeu va aduce un pustiitor în Israel, care va aduce judecata lui Dumnezeu peste iudeii necredincioşi, şi astfel ei vor fi nimiciţi. Din partea lui Dumnezeu totul este deja ferm hotărât, astfel că nu va mai fi nicio scăpare.“

 

Rezumăm încă o dată acest capitol în următoa­rele puncte esenţiale:

 

1. Pentru poporul Israel este profeţită o perioadă de timp de 490 de ani. După această perioadă începe împărăţia de o mie de ani a păcii.

 

2. După 483 de ani se interpune o întrerupere a acestei perioade de timp, şi anume după moar­tea lui Mesia.

 

3. După omorârea lui Mesia prin crucificare, ceta­tea Ierusalimului şi templul vor fi distruse de că­tre romani.

 

4. După această întrerupere, având o durată nepre­cizată, se încheie o alianţă de 7 ani între o „Euro­pă unită“ şi Israel (probabil deja sub conducerea lui antihrist).

 

5. După scurgerea a trei ani şi jumătate, jertfa de la Ierusalim se suspendă prin instaurarea urâciunii pustiirii în templu.

 

6. Mai departe urmează nimicirea şi pustiirea dato­rită instaurării urâciunii pustiirii.

 

 Întrebarea decisivă însă, la care vrem să mai rămâ­nem un moment, este: Când are loc această alianţă de şapte ani? Am văzut că timpul de 490 de ani se scurge ajungând în Împărăţia păcii. Prin aceasta este suficient de clar, că profeţiile referitoare la această alianţă nu s-au împlinit încă, pentru că Împărăţia pă­cii de asemenea nu a fost încă instaurată.

 

S-ar putea ca această alianţă să înceapă în timpul când are loc şi răpirea? Cu toate că în acest sens nu se dau în Scriptură date exacte ca timp, se poate însă presupune, că odată cu încheierea existenţei Biseri­cii lui Dumnezeu pe pământ, deci odată cu răpirea ei, Dumnezeu va relua imediat legătura cu poporul Său pământesc, şi anume Duhul lui Dumnezeu va conduce oameni din acest popor Israel la credinţa vie în Dumnezeu. Dacă în zilele noastre sunt iudei care se întorc cu sinceritate la Dumnezeu, aceştia sunt adăugaţi de El la Biserică. Aceasta face imposi­bilă o suprapunere a perioadei de timp în care sunt adăugaţi oameni Bisericii cu perioada când vin la credinţa vie în Hristos iudei, cu toate că rămân iudei (a se compara cu Galateni 3.28 şi Coloseni 3.11).

 

S-ar putea de asemenea ca răpirea să aibă loc cu câtva timp înainte de ultima săptămână-an. Este de remarcat faptul că venirea Domnului Isus pentru răpirea Bisericii şi venirea încă o dată pentru insta­urarea Împărăţiei este văzută în Sfânta Scriptură ca o venire, deşi are loc în perioade de timp diferite. Noi nu putem şi nu vrem să stabilim un moment al răpirii, chiar dacă credem că ea va avea loc înainte de judecăţi.

 

 

 

SUIE-TE AICl!

 

 „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l au­zisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: «Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!»“   (Apocalipsa 4.1)

 

Ne-am ocupat deja cu „istoria în miniatură a Bi­sericii“ în Apocalipsa 2 şi 3. Această istorie se termi­nă cu ultima adunare denumită acolo „Laodiceea“. Imediat după ce apostolul Ioan a primit textul scri­sorilor adresate celor şapte adunări, i se cere să se suie în cer.

 

Ioan vede apoi în cer pe Dumnezeu şezând pe un tron, înconjurat de 24 de bătrâni (capitolul 4), şi apoi vede cum un Miel înjunghiat (o imagine a Dom­nului nostru Isus Hristos; a se compara cu Ioan 1.29) ia cartea pecetluită cu şapte peceţi, care cuprinde planurile şi căile lui Dumnezeu cu acest pământ, din mâna Celui ce şade pe tron (capitolul 5), pentru ca să rupă peceţile una după alta. De fiecare dată au loc evenimente deosebite pe pământ (a se vedea Ane­xa III). Într-o intercalare (capitolul 7) sunt descrişi cei 144.000 de iudei pecetluiţi (un număr simbolic) şi o mare mulţime de oameni – a nu se confunda cu credincioşii, care au fost deja răpiţi – din toate naţiunile. Ambele grupe vor fi păzite în perioada de judecată şi vor intra fiind în viaţă în Împărăţia păcii. După ce Mielul rupe pecetea a şaptea, încep cele şapte judecăţi anunţate prin trâmbiţe (capitolul 8). Încheierea judecăţilor o formează apoi judecăţile grele anunţate prin vărsarea potirelor în Apocalipsa 16, care vor avea loc nemijlocit înainte de venirea lui Hristos pentru instaurarea Împărăţiei păcii, şi ele vor lovi pământul cu mare intensitate.

 

O comparaţie a acestor capitole cu Matei 24 duce la concluzia că evenimentele descrise în Apocalipsa 6 au loc în prima jumătate a ultimei săptămâni-an din Daniel, iar evenimentele descrise de la capitolul 8 până la 16 vor avea loc în a doua jumătate a aces­tei săptămâni.

 

În „răpirea“ lui Ioan în cer putem desigur să ve­dem un indiciu referitor la răpirea credincioşilor. Is­toria Bisericii lui Dumnezeu pe pământ se încheie cu Apocalipsa 3, şi cu capitolul 6 ne găsim ca timp deja la începutul ultimei săptămâni-an din Daniel. Aceasta este pentru noi o altă dovadă că răpirea Adunării va avea loc înainte de judecăţi.

 

Domnul Isus face de fapt deosebirea între „în­ceputul durerilor“ şi „sfârşit“ (Matei 24.1-14). De aici deducem că întregul timp al celor şapte ani este identic cu „ceasul încercării“, pe când timpul necazului se referă în principal la ultimii trei ani şi jumătate. Cu perioada „necazul cel mare“ ne vom ocupa într-un capitol special.

 

Înainte de a ne ocupa cu una din cele mai im­portante persoane, care va juca un rol principal în timpul sfârşitului – antihristul -, trebuie să privim un eveniment, care marchează mai mult decât toate celelalte evenimentele din ultimii trei ani şi jumă­tate şi care în acelaşi timp conduce la necazul cel mare: aruncarea lui satan din cer. Pentru aceasta deschidem la Apocalipsa 12.

 

 

 

ARUNCAREA LUI SATAN DIN CER

 

 „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împre­ună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui… De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.“

 

(Apocalipsa 12.7-9, 12)

 

Contextul acestor versete este următorul: la în­ceputul acestui capitol, poporul Israel este văzut în imaginea unei femei, care este aproape să nască. Ea primeşte un Fiu, despre care se spune că va cârmui popoarele cu un toiag de fier, însă apoi El va fi ră­pit la Dumnezeu şi la tronul Său. Nu este greu să recunoaştem din Psalmul 2, că acest Fiu este Hris­tos, care a provenit din poporul Israel şi care, după moartea Sa pe cruce, prin înălţarea Lui la cer, S-a reîntors la Dumnezeu. Despre femeie se spune, că a fugit în pustiu, unde a fost păzită de Dumnezeu 1260 de zile, adică trei ani şi jumătate (a se vedea mai târziu capitolul „Necazul cel mare“). Motivul pentru fuga femeii, aşa cum aflăm din versetele 13­-17 ale acestui capitol, este prigonirea ei de către ba­laurul care fusese aruncat pe pământ. Deci odată cu

 

aruncarea lui satan şi a demonilor lui (aceştia sunt îngerii decăzuţi, care s-au dat de partea lui) începe necazul cel mare.

 

Îngerul Mihail este amintit în patru locuri în Bi­blie: în Daniel capitolul 10, în capitolul 12, în Epis­tola lui Iuda şi aici. Aceste locuri scot în evidenţă că el intervine în mod special pentru poporul Israel. Mihail şi îngerii lui sunt cei care luptă cu balaurul şi demonii lui.

 

Balaurul este numit aici cu câteva din numele lui diferite:

 

1. a) balaur: văzut ca stăpânitor despotic şi ca distru­gător; înainte de toate, în vrăjmăşia lui împotriva poporului Israel (de altfel, el este numit balaur numai în Apocalipsa);

 

1. b) şarpele cel vechi: înşelătorul viclean începând cu Geneza 3;

 

1. c) diavolul: literal „cel ce produce dezordine“, cel care vrea să distrugă ordinea lui Dumnezeu; şi în final

 

1. d) satan: împotrivitorul lui Dumnezeu.

 

Până în acest moment, satan avea acces în cer, unde putea merge chiar înaintea lui Dumnezeu, pentru ca acolo să-i acuze pe aleşii lui Dumnezeu. În primele două capitole din cartea Iov este descris foarte expresiv un dialog între Dumnezeu şi satan: aceste capitole ne dezvăluie modul în care lucrează satan cu omul, dar şi modul în care lucrează Dum­nezeu, în cele din urmă Dumnezeu fiind cel care ţine în mâna Sa toată soarta pământului şi a oamenilor care locuiesc pe el.

 

Aşadar, de acum încolo, lui satan îi este interzis accesul în cer la tronul lui Dumnezeu. Din acest mo­ment, singura lui reşedinţă este pe pământ. Este strigat un vai pământului şi mării, căci diavolul a fost aruncat jos pe pământ şi el îşi va manifesta furia lui îngrozitoare. El ştie că în definitiv poate acţiona li­ber încă trei ani şi jumătate, înainte de a fi legat şi aruncat în adânc pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.1-3). De aceea el va încerca împreună cu demo­nii lui, printr-o înşelătorie fără precedent, să-i facă pe oameni să se împotrivească lui Dumnezeu.

 

Întreaga sa vrăjmăşie este îndreptată înainte de toate împotriva unui popor mic: poporul Israel. Aşa cum a încercat, înainte cu aproape două mii de ani, să înlăture pe Hristos prin uciderea pruncilor, folosindu-se de Irod, va încerca să distrugă acest popor, aceasta însemnând mai exact: vrăjmăşia lui se va îndrepta împotriva iudeilor, care vor crede în Dum­nezeu, căci cea mai mare parte a acestui popor se va subordona de bunăvoie domniei antihristului. În acest moment va începe astfel o persecuţie îngrozi­toare a acestor credincioşi.

 

 

 

ANTIHRISTUL

 

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dum­nezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiu­irii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.“  (2 Tesaloniceni 2.3-12)

 

 În Daniel 9, suntem informaţi deja pe scurt despre antihrist. El va juca în timpul sfârşitului un rol central. Unul dintre locurile cele mai clare în privinţa aceasta îl găsim în 2 Tesaloniceni.

 

În Tesalonic existau credincioşi, care auziseră că perioada judecăţii (numită aici „ziua Domnului“) ar fi venit deja. Pavel respinge hotărât această părere şi arată că acest timp nu putea să vină, pentru că nu avusese loc decăderea deplină. Caracteristica deosebită a acestei decăderi este tocmai descope­rirea antihristului, pe care el îl numeşte în această scrisoare „omul fărădelegii, fiul pierzării“ şi câteva versete mai departe „acel nelegiuit“ (sau: „omul fă­rădelegii“).

 

Antihristul se va aşeza în templu şi va impune să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu. Decăderea va începe prin aceea, că antihristul va apărea. Dar el nu poate să apară până când ceva nu va fi luat din calea sa, şi anume „cel ce opreşte“. Sunt de aceeaşi părere cu mulţi comentatori, că prezenţa Bisericii lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt, este aceea care împiedică apariţia antihristului. După răpirea Bisericii, răul va năvăli ca torentul vijelios după ruperea unui baraj, şi aceasta nu în ultimul rând prin acţiunea neobişnuită a antihristului. El va lucra în puterea lui satan cu toată forţa şi cu toate semnele şi minunile mincinoase, şi astfel va atrage o mulţime de oameni în lepădarea totală de Dum­nezeu.

 

Sfârşitul său este de asemenea descris aici: Dom­nul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale, aşa cum vom vedea amănunţit mai târziu în comentariul la Apocalipsa 19.19-21.

 

Aici ni se mai spune încă un amănunt deosebit de important, peste care nu vrem să trecem cu vede­rea. Versetele 10-12 ne arată clar, că oamenii, care în timpul harului nu acceptă Evanghelia despre Domnul Isus – numită aici „dragostea adevărului“ -, în aceas­tă perioadă îngrozitoare a decăderii nu vor mai avea nicio ocazie de a se întoarce la Dumnezeu. Dumne­zeu însuşi le va împietri inimile printr-o „lucrare de rătăcire“, astfel că ei nu vor mai fi în stare să creadă altceva decât minciuni. Ei vor fi victime ale unei rătă­ciri îngrozitoare.

 

În aceasta constă avertizarea serioasă, că un om nu se poate întoarce la Dumnezeu când vrea el, ci atunci când Dumnezeu îi oferă această ocazie.

 

Am arătat deja pe scurt faptul că antihristul va fi împărat în Israel şi un aliat al domnitorului „Euro­pei Unite“. În mod eronat, în trecut, mulţi au văzut în viitorul domnitor al Europei şi în antihrist una şi aceeaşi persoană. Prin aceasta, multe prorociri au fost tratate foarte superficial. Din Apocalipsa 13 re­iese foarte clar, că este vorba de două persoane di­ferite. Vom vorbi mai târziu în mod deosebit despre domnitorul Europei, care este numit în Apocalipsa în general „fiara“.

 

Antihristul este persoana despre care Domnul Isus a spus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Aşteptarea unui Mesia pentru Israel joacă în prezent pentru iu­deii tradiţionali un mare rol. Poporul evreu a respins acum două mii de ani pe adevăratul Mesia al lor, însă la sfârşitul vremurilor cea mai mare parte a poporu­lui Israel va accepta pe antihrist ca mesia al său.

 

Să ne ocupăm acum pe scurt de pasajul despre antihrist din Apocalipsa 13.11-16. Acolo Ioan îl vede pe antihrist în imaginea unei fiare cu două coarne ca ale unui miel – el vine aşadar sub masca lui Me­sia, adevăratul Miel al lui Dumnezeu -, însă acesta vorbeşte ca un balaur: este purtătorul de cuvânt al lui satan.

 

Antihristul stă în strânsă legătură cu prima fiară din Apocalipsa 13.1-8, care este o imagine a viito­rului domnitor al Europei. El va reprezenta în Israel puterea acestui domnitor. El va face semne şi mi­nuni mari, aşa cum am văzut deja în 2 Tesaloniceni 2, şi prin aceste semne oculte îi va înşela pe oameni. În afară de aceasta, el va face o icoană a primei fiare, îi va da chiar suflare de viaţă şi îi va constrânge pe oameni să se închine acestei icoane. Oamenii care vor refuza să se închine icoanei vor trebui să plă­tească aceasta cu viaţa. Păcatul, stricăciunea şi ne­socotirea premeditată a legilor date de Dumnezeu îşi vor găsi punctul culminant absolut în el.

 

Aşadar, antihristul nu va exercita numai puterea politică, ci el va fi totodată capul religios al unui iu­daism anticreştin al ultimelor zile. Prin învăţături satanice, el va atrage de partea lui oameni din afara iudaismului şi lucrul acesta explică de ce antihristul este denumit mai departe pe parcursul Apocalip­sei „prorocul mincinos“. El va folosi toată puterea şi influenţa sa pentru a-L necinsti pe Dumnezeu şi a-L discredita pe Hristosul Său.

 

Aici prezint un rezumat al numelor:

 

1. Antihristul: aşa îl numeşte apostolul Ioan în pri­ma sa epistolă, capitolul 2.18 şi 22. Literar an­tihrist înseamnă „împotriva lui Hristos“ sau „în locul lui Hristos“.

 

2. Împăratul: aşa este denumit în Daniel 11.36-39. El va fi în timpul sfârşitului capul guvernării în Is­rael şi va fi recunoscut de masele poporului ca Mesia cel făgăduit.

 

3. Omul păcatului, fiul pierzării, nelegiuitul: aşa îl numeşte Pavel în 2 Tesaloniceni 2.3, 8 şi ne spu­ne acolo că el se va ridica peste tot ceea ce se numeşte Dumnezeu sau peste tot ceea ce este vrednic de închinare. El va permite să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu şi se va aşeza în tem­plu.

 

4. Fiara: Aşa este numit în Apocalipsa 13.11-18. Fiara are coarne ca ale unui miel.

 

5. Prorocul mincinos: acesta este numele lui înce­pând cu Apocalipsa 13 şi pe parcursul acestei cărţi: capitolul 16.13; 19.20; 20.10.

 

După ce am ajuns deja să vorbim de mai multe ori despre timpul „necazului cel mare“, este mo­mentul să vedem ce spune Scriptura cu privire la acest subiect.

 

 

 

NECAZUL CEL MARE

 

 „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în ludeea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.“   (Matei 24.15-22)

 

Domnul Isus vorbeşte deci aici despre urâciu­nea pustiirii (acesta este un idol, care va fi cinstit), despre care am citit deja în Vechiul Testament în Daniel 9.27. Acum aflăm că acest idol al urâciunii va fi aşezat în locul sfânt. Acest idol este icoana pri­mei fiare, făcută la iniţiativa lui antihrist, şi căreia antihristul îi dă suflare de viaţă, aşa că icoana poate chiar să vorbească (Apocalipsa 13.15). Acest idol va fi aşezat în templu şi i se va aduce închinare.

 

Dintr-o comparaţie între Daniel 9 şi Matei 24 pu­tem trage concluzia, că aceasta va avea loc la mij­locul ultimei săptămâni-an, când slujba jertfelor se încheie brusc, din cauză că această icoană a idolului

 

va fi aşezată în templu. Aceasta este confirmat în Daniel 12.11: „…şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci[11] de zile“.

 

Din acest moment începe necazul cel mare. Pen­tru această perioadă de timp de trei ani şi jumătate există în Apocalipsa denumiri diferite:

 

1. 1260 de zile (acestea sunt trei ani şi jumătate, calculând o lună cu 30 de zile)[12]

 

2. 42 de luni (la fel trei ani şi jumătate)[13] şi în sfârşit

 

3. un timp, timpuri şi jumătate de timp (aplicând formula Timp = An, obţinem din nou trei ani şi jumătate)[14].

 

 

 

Cuvintele Domnului Isus din Matei 24.15-18 pot fi înţelese şi ca o chemare adresată oamenilor, care locuiesc atunci în Iudeea, şi astfel trăiesc în­ceputul necazului cel mare, să se grăbească şi să fugă din Iudeea în munţii din împrejurimi. Fuga trebuie să fie fără nicio întârziere: cine se găseşte pe acoperişul casei sale în acel moment şi ajunge la el ştirea că în templu a fost instaurată urâciunea pustiirii, trebuie să fugă pe treptele exterioare, fără să meargă în casă pentru a lua ceva cu sine. Cine lucrează la câmp şi de exemplu şi-a dezbrăcat o hai­nă la marginea câmpului, nu trebuie să se întoarcă să o ia. Se rosteşte un vai pentru femeile gravide şi mamele cu sugari, pentru că ele sunt defavorizate privind fuga. În afară de aceasta, oamenii trebuie să se roage pentru ca fuga lor să nu fie în sabat sau pe timp de iarnă. Greutatea necazului care începe atunci, depăşeşte tot ce au trăit oamenii vreodată în cazul catastrofelor de pe pământ.

 

Cine sunt oamenii cărora le sunt adresate aici cuvintele: „Cine citeşte să înţeleagă“? Trebuie să fie acei iudei din Israel, care în acel timp citesc nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament şi se întorc la Dumnezeu din toată inima; ei vor fi numiţi mai târziu cei aleşi.[15] Lor le este adresat îndemnul să fugă.

 

Dar de ce trebuie să părăsească în grabă ţara, şi unde trebuie să fugă? În acelaşi moment, în care ido­lul urâciunii va fi aşezat în templu, începe o prigoa­nă brutală împotriva celor care au dat dovadă până atunci că se tem de Dumnezeu. Există deja martiri din timpul primilor trei ani şi jumătate, cum ştim din Apocalipsa 6.9-11, dar evenimentele ce se vor desfăşura la începutul necazului cel mare nu se pot compara cu toate prigoanele din perioada preceden­tă. Cine refuză să se închine icoanei şi să se supună acestei slujbe idoleşti, trebuie să plătească cu viaţa (Apocalipsa 13.15-17). Bineînţeles, cea mai mare parte a poporului Israel care îl va primi pe antihrist ca şi Mesia va accepta să exercite închinarea la idoli introdusă de antihrist. Să nu uităm că tocmai în acest timp satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pe pământ.

 

Acesta este motivul pentru care Domnul Isus cere aleşilor să părăsească fără întârziere ţara. Aici este vorba de ore. În acest mod, Dumnezeu va se­para pe ai Săi de „cei mulţi“, respectiv de iudeii fără Dumnezeu aflaţi sub conducerea lui antihrist. Astfel, Dumnezeu va aduce o mare parte a aleşilor Săi în siguranţă. Locuri din Scriptură care ne descriu clar aceasta sunt mai ales Apocalipsa 12.6, 13-17; Psalm 60.9 şi Isaia 16.4.

 

Majoritatea poporului nu va fugi, pentru că aceşti oameni se simt în siguranţă sub dominaţia lui antihrist, şi nu în ultimul rând din cauză că a fost încheiat un tratat de şapte ani între „domnul care va veni“, domnitorul „Europei unite“, şi Israel (Daniel 9.26-27). La acest tratat se referă şi Isaia 28.15: „Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legă­mânt cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa morţilor (moartea şi locuinţa morţilor semnifică puterile demonice, care sunt implicate în aceste evenimente): când va trece urgia apelor năvălitoa­re, nu ne va atinge…»“

 

Dumnezeu va păstra totuşi şi în acest timp de întuneric o mărturie a drepturilor Sale în Ierusalim. El va ridica doi martori şi îi va dota cu puteri deo­sebite. Ei vor proroci în perioada întregului interval de timp din necazul cel mare. Ei vor mistui cu foc pe vrăjmaşii lor, în afară de aceasta vor putea să închidă cerul, ca să nu dea ploaie, şi de asemenea vor transforma apa în sânge. Până la urmă, aceşti martori vor fi totuşi omorâţi, dar după trei zile şi jumătate vor învia şi vor fi luaţi în cer (Apocalipsa 11.1-12).

 

Totuşi, şi acest timp al necazului cel mare, care este aşadar înainte de toate un timp îngrozitor al slujirii idolilor şi al prigoanei celor aleşi ai lui Dum­nezeu, se va termina odată. El va fi limitat din cauza

 

celor aleşi, la trei ani şi jumătate. Dumnezeu a hotă­rât aceasta mai dinainte. În profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu este hotărât şi în ce mod se va termina această perioadă de timp.

 

Dumnezeu va introduce un vrăjmaş în ţară, care este denumit în Isaia 28.15 „urgia apelor năvălitoa­re“, care va trece prin ţară şi o va lovi cu o violenţă fără precedent (a se compara cu Isaia 28.18-22). Să observăm în mod deosebit expresia „nimicirea ho­tărâtă“ (versetul 22), pe care am întâlnit-o deja în Daniel 9.27. Această expresie o găsim de asemenea în Isaia 10.23, şi acolo se află în legătură cu descrie­rea unui vrăjmaş străvechi al poporului Israel: asiria­nul. Dumnezeu va permite acestui vrăjmaş, în timpul sfârşitului, să năvălească încă o dată asupra lui Israel. Prin aceasta va începe desfăşurarea ultimelor eveni­mente.

 

 

 

ClNE ESTE ASIRIANUL?

 

 „Vai de asirian – zice Domnul – nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat… Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi – zice Domnul – pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirilor lui semeţe, … căci nimicirea este hotărâtă, făcând să se reverse dreptatea. Şi nimicirea aceasta, care a fost hotă­râtă, Domnul, Dumnezeul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara.“   (Isaia 10.5-6, 12, 22-23)

 

Cine este deci de fapt în profeţii acest pustiitor, această nuia de disciplinare a lui Dumnezeu, care va exercita judecata lui Dumnezeu asupra iudeilor decăzuţi, fără Dumnezeu?

 

Găsim răspunsul în Isaia 10: În trecut acesta nu a fost altceva decât Imperiul Asirian mondial, care a precedat Imperiul Babilonian mondial. Isaia a trăit şi a fost activ în Israel aproximativ în perioada de timp dintre anii 760 – 700 înainte de Hristos. El a fost cel ce a anunţat pe poporul Israel, şi în mod special pe cele zece seminţii din nord cu capitala în Samaria, judecata, pentru că poporul a păcătuit foarte mult împotriva lui Dumnezeu. Şi aşa, cum a profeţit el, s-au întâmplat lucrurile: asirianul a nă­vălit în Imperiul de Nord şi a deportat pe locuitorii acestuia după trei ani de asediu, în anul 722 sau 721 înainte de Hristos, în captivitate, de unde cele zece seminţii nu s-au mai întors niciodată (a se vedea 2 Împăraţi 17).

 

Totuşi, profeţiile despre asirian s-au împlinit doar în parte, pentru că Dumnezeu în marea Sa îndu­rare a cruţat poporul de loviturile celor mai grele judecăţi. În timpul sfârşitului, aceste profeţii însă se vor împlini complet.

 

Dacă cercetăm amănunţit cărţile profetice în care este anunţată judecata poporului pământesc al lui

 

Dumnezeu prin marele vrăjmaş al lui Israel în vre­mea sfârşitului, ajungem la următoarea concluzie: la profeţii care au profeţit înainte de ultimul asediu al Ierusalimului, în anul 588 înainte de Hristos[16] (ei au fost denumiţi şi profeţi Ami, aceasta înseamnă profeţi „poporul Meu“), acest vrăjmaş se numeşte asirianul; la profeţii care au profeţit în timpul prizonieratului, re­spectiv în timpul naţiunilor[17] (ei sunt denumiţi profeţi Lo-Ami, aceasta înseamnă profeţi „nu este poporul Meu“), acest vrăjmaş este numit înainte de toate „împăratul nordului“ (Daniel 11.40-45), iar în Ezechiel „împăratul nordului îndepărtat“ (capitolul 38 şi 39). De aici reiese clar că, privit din punct de vedere profe­tic, asirianul profeţilor Ami este acelaşi cu aceşti doi împăraţi din nord şi din nordul îndepărtat, pe care îi găsim în profeţii Lo-Ami. De altfel, în Ioel 2.20 asirianul este denumit „vrăjmaşul de la miazănoapte (nord)“.

 

Chiar dacă împăratul nordului şi împăratul nor­dului îndepărtat sunt două puteri diferite, ambii au trăsăturile de caracter ale asirianului, acest vechi duşman al poporului Israel.

 

Teritoriul Imperiului Asirian de atunci cuprindea ţările de azi, Siria, Irak, Iordania, Liban, şi părţi ale Turciei şi Iranului. Capitala Asiriei era în acel timp Ninive, în nordul Irakului de azi, nu departe de oraşul Mosul.

 

După această explicaţie privind asirianul ne aflăm încă în perioada necazului cel mare. Însă când împăratul nordului va năvăli în Israel, acest timp se va apropia de sfârşit. Consider că asedie­rea prin împăratul nordului va dura cinci luni, căci în Apocalipsa 9.1-11 găsim o descriere a acestui atac. În versetul 4, se spune că oamenii care nu vor avea pecetea lui Dumnezeu pe frunte – şi aceştia sunt iudeii necredincioşi -, sunt ţinta acestei judecăţi. Acolo găsim şi menţionarea timpului, că aceşti oa­meni vor fi chinuiţi cinci luni (versetul 5). Aceasta înseamnă aşadar că, în acel moment, au trecut deja mai mult de trei ani din necazul cel mare şi că sun­tem deja înaintea marilor evenimente, care încheie timpul sfârşitului.

 

Să ne ocupăm acum detaliat cu acest atac al îm­păratului nordului (Daniel 11.40-45).

 

 

 

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE (ÎMPĂRATUL NORDULUI)

 

 „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucru­rile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădeas­că şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi mun­tele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.40-45)

 

În acest capitol ne este relatată mai întâi confrun­tarea dintre împăratul sudului (acesta este Egiptul) şi „el“, acesta este antihristul, care este împărat în Israel şi care este descris nemijlocit înaintea acestui pasaj (Daniel 11.36-39). Însă curând după aceasta sau chiar în acelaşi timp, în aceste controverse se va implica împăratul nordului (acesta este înainte de toate Siria, probabil în alianţă cu alte state arabe[18]), şi anume într-un atac foarte violent, comparat aici cu un râu care dă peste maluri (compară cu Isaia 8.7-8; 10.22; 28.17; Daniel 9.27), care înfrânge to­tul. Acest atac va fi desfăşurat atât de pe pământ, cât şi de pe mare. Râul va inunda în final nu numai Israelul, care aici este denumit „ţara cea minunată“, ci va pătrunde şi în alte ţări. Împăratul nordului va juca aşadar în aceste ultime lupte un rol dominant.

 

Trei ţări se vor putea sustrage furiei cotropitoa­re a acestui împărat: Edomul, Moabul şi o parte din Amon. Aceste trei ţări se găseau în teritoriul Iordaniei de azi. Va fi oare acesta teritoriul, unde Dumnezeu va adăposti rămăşiţa care se refugia­ză dinaintea pieirii ameninţătoare? S-ar putea de asemenea ca Edomul să fie numele profetic al Arabiei Saudite, dar nu vrem să facem astfel de speculaţii.

 

După ce împăratul nordului (de la miazănoap­te) va năvăli în Israel şi va face ţara aproape una cu pământul, va înainta mai departe şi va năvăli şi în Egipt. În această campanie de cucerire, împăra­tul nordului va fi sprijinit de Libia şi Etiopia, două ţări din Africa de Nord, respectiv Africa de Nord-Est. Însă deodată, în timpul campaniei de cucerire, îi vor veni veşti „de la răsărit şi de la nord“ care îl vor spe­ria foarte tare.

 

Însă înainte de a ne preocupa cu întrebarea, ce veşti sunt acelea pe care le va primi, încheiem pen­tru moment studiul acestui fragment scurt din Da­niel 11: împăratul nordului întrerupe campania lui victorioasă în Egipt şi se retrage plin de furie, ca să nimicească şi să distrugă pe mulţi. Însă înainte ca el să dea un nou atac, îşi întinde „corturile palatului său“ (un fel de cartier general) între mare (Marea Mediterană) şi muntele cel slăvit şi sfânt (pe care este construit Ierusalimul). El se va aşeza nu depar­te de Ierusalim, desigur cu scopul să atace din nou Ierusalimul, pe care mai înainte îl cucerise numai parţial (a se compara cu Zaharia 14.2), ca să-l dis­trugă definitiv. Însă el va fi nimicit deodată, fără ca cineva să intervină pentru a-l ajuta.

 

În continuare ne ocupăm pe scurt încă o dată cu „domnul care va veni“, despre care am citit în Daniel 9.26 şi pe care Ioan îl numeşte în Apocalipsa 13.1-8, fiara.

 

 

 

Fiara sau o „Europă unită“

 

 „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte ca­pete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: «Cine se poate asemă­na cu fiara şi cine poate lupta cu ea?» I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împo­triva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice lim­bă şi peste orice naţiune. Şi toţi locuitorii pămân­tului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.“   (Apocalipsa 13.1-8)

 

 

 

Ioan stă la marginea mării şi vede o fiară care iese din mare. Marea este deseori în Cuvântul lui Dumnezeu o imagine a popoarelor neliniştite (a se compara cu Psalm 65.7; Isaia 17.12-13; Ezechiel 26.3; Luca 21.25-26; Apocalipsa 17.15). În Apocalip­sa 11.7 se vorbeşte despre această fiară că se ridică din adânc: este aşadar de obârşie satanică.

 

Această fiară are zece coarne, o imagine despre zece împăraţi, care în faza finală vor primi putere împreună cu fiara (Apocalipsa 17.12 şi 14). În spate este satan, numit aici balaurul, care dă acestei fiare putere nemaipomenită. În afară de aceasta, această fiară are şapte capete, ceea ce arată în primul rând o inteligenţă extraordinară. Acest domnitor puter­nic va folosi puterea sa, capacitatea sa spirituală şi forţele sale oculte, în primul rând, pentru a huli pe Dumnezeu şi pentru a atrage pe mulţi oameni în că­dere de la Dumnezeu, constrângându-i la aceasta în modul cel mai brutal.

 

Fiara reuneşte în sine caracteristicile a trei ani­male: este asemenea unui leopard, are labe ca de urs şi o gură ca o gură de leu. Aceste simboluri sunt în legătură cu cele patru fiare pe le-a văzut şi le-a descris Daniel (capitolul 7). Ele sunt acolo imagini ale celor patru imperii mondiale, care s-au succedat unul după altul: Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Grec şi Imperiul Roman. La ul­tima fiară din Daniel nu sunt amintite capetele, dar sunt amintite cele zece coarne.

 

Ioan vede că unul din capete are o rană de moar­te, care spre marea mirare a întregii omeniri este vindecată. Aceasta are ca urmare faptul că majo­ritatea oamenilor devin închinători ai balaurului şi închinători ai fiarei.

 

Această fiară nu este numai o imagine a unui imperiu, ci şi a persoanei care va deţine puterea acestui imperiu. Este vorba de domnitorul peste un teritoriu care corespunde aproximativ terito­riului principal al fostului Imperiu Roman de Apus. Ce poate fi aceasta altceva decât o „Europă unită“, care în faza finală va fi compusă din zece domenii de stăpânire?[19]

 

Fiarei îi este permis să acţioneze nestingherită timp de 42 de luni. Aceasta este din nou perioada de timp a necazului cel mare. În acest timp, fiara va purta un război împotriva sfinţilor. Mulţi dintre cei care vor rămâne în acest timp credincioşi lui Dum­nezeu, vor plăti aceasta cu viaţa. Dumnezeu va îngă­dui fiarei să învingă pe mulţi sfinţi, deci să-i omoare. Aceşti sfinţi însă vor învia la începutul împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4; a se vedea capitolul respectiv).

 

Europa va fi, fără îndoială, în perioada unificării sale, cea mai puternică putere a pământului. Vom vedea de fapt cum acest puternic imperiu se va re­volta împotriva lui Dumnezeu, va lupta chiar împo­triva Domnului Isus.

 

Exact aceasta este tema Psalmului 2. Este locul potrivit să cităm aici acest psalm. El este deosebit de animat, dacă luăm seama la diverşii vorbitori, sau la diversele grupe:

 

Versetele 1 şi 2: Psalmistul începe psalmul cu cu­vintele: „Pentru ce se întărâtă naţiunile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pămân­tului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său…“

 

Versetul 3: Acum psalmistul îi citează pe aceşti conspiratori: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“

 

Versetele 4 şi 5: Psalmistul descrie reacţia lui Dumnezeu la aceasta: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa… „

 

Versetul 6: Acum Dumnezeu Însuşi vorbeşte despre planul Său cu privire la Mesia: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“

 

Versetele 7-9: Mesia ia Cuvântul şi vorbeşte despre ce I-a spus Dumnezeu: „Eu voi vesti hotă­rârea Lui, – zice Unsul – Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»„

 

Versetele   10-12:  În  final,   psalmistul   cere împăraţilor să se supună de bunăvoie domni­ei lui Hristos: „Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pămân­tului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremu­rând! Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!“

 

 

 

BĂTĂLIA DE LA ARMAGHEDON

 

 „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necu­rate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumne­zeului celui atotputernic. …i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.“  (Apocalipsa 16.12-16)

 

 Când al şaselea înger îşi varsă potirul mâniei, ne găsim aproape la sfârşitul necazului cel mare. În pri­mii trei ani şi jumătate au avut loc deja judecăţile vestite prin peceţi şi pe parcursul celorlalţi trei ani şi jumătate au avut loc judecăţile vestite prin trâmbiţe. Vărsarea potirelor mâniei are loc direct înaintea ve­nirii lui Hristos.

 

În timpul noii judecăţi a lui Dumnezeu prin cel de-al şaselea şi cu acesta penultimul potir al mâ­niei are loc o concentrare de trupe fără egal la Ar­maghedon. Armaghedon este forma greco-latină a numelui muntelui Meghido, care este în sud-vestul câmpiei Izreel, ce se întinde în nordul Israelului între ţinutul muntos al Galileii şi Samariei până la Marea Mediterană. În localitatea Meghido este cu­noscutul câmp de luptă, unde în vremea Vechiului Testament şi-au găsit moartea mulţi împăraţi (a se compara în privinţa aceasta cu Judecători 4; 5.19; 6.33; 7.1; 1 Samuel 31.1-7; 2 împăraţi 9.27; 23.29). Meghido a fost pe vremea lui Solomon unul dintre cele mai importante puncte strategice de apărare (1 împăraţi 9.15-19).

 

Al şaselea potir este vărsat peste Eufrat care seacă, şi astfel drumul devine liber pentru împăraţii care vor veni din răsărit, adică vor intra din partea de răsărit în Israel. Eufratul este compus din doi afluenţi în estul Turciei de azi, curge prin Siria, tra­versează apoi Irakul şi se uneşte apoi cu Tigrul la Schatt al Arab, care în final se varsă în Golful Persic în apropierea oraşului persan Abadan.

 

Faptul că acestor împăraţi din est nu li se spune numele, complică mult o explicaţie. Cine depune efortul de a citi comentariile biblice la această în­trebare, va constata că asupra acestei probleme există înţelegeri diferite. De aceea lăsăm întreba­rea deschisă, dacă aceşti împăraţi sunt alte popoa­re arabe sau chiar popoare care locuiesc mult mai departe spre est, cum este Pakistan, India şi China. Un lucru este în orice caz clar: la această judeca­tă vestită prin al şaselea potir este vorba despre o înaintare masivă în marş a numeroase trupe în direcţia Israelului.

 

În versetele 13-16 citim despre modul în care, sub influenţa balaurului (satan), fiara (domnitorul „Europei unite“) şi profetul mincinos (antihristul) reacţionează la atacul prin surprindere al împăra­tului nordului şi la acest marş al trupelor. Ioan vede cum din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos ies trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte. Aceste duhuri sunt duhuri ale demonilor, care fac semne (a se compara cu a doua plagă din Egipt în Exod 8.1-7) şi strâng pe împăraţii întregului pământ la Armaghedon. Aici se desfăşoară toată acţiunea răului.

 

Cine sunt deci aceşti împăraţi ai întregului pă­mânt? Expresia „întregului pământ“ înseamnă textu­al „a tot ce este locuit“. Aceasta este o expresie pe care o găsim şi în Luca 2.1, unde este vorba despre locuitorii Imperiului Roman de atunci. Din aceasta se poate deduce, că atunci când vorbim despre aceşti împăraţi, trebuie să ne gândim la cei zece domnitori ai viitoarei Europe unite (Apocalipsa 17.12-14).

 

Versetul 15 face o legătură clară între perioada dintre acest război şi apariţia lui Hristos sau ziua Domnului (1 Tesaloniceni 5.2; Apocalipsa 3.3). Ferice de cei care aşteaptă venirea lui Hristos şi vor fi găsiţi veghind! O comparaţie cu Apocalipsa 19.19-20 arată că Armaghedonul este în cele din urmă locul unde forţele armate europene vor fi nimicite de Hristos. Aceasta este tema capitolului următor.

 

 

 

HRISTOS LICHIDEAZĂ CELE DOUĂ FIARE ŞI PE VASALII ACESTORA

 

 „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor pă­sărilor, care zburau prin mijlocul cerului: «Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!» Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pămân­tului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioa­să. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.“

 

(Apocalipsa 19.17-21)

 

 

 

Aceste versete  ne dau  informaţii despre sfârşitul fiarei, al domnitorului puternic al Euro­pei şi despre sfârşitul lui antihrist şi al celor zece împăraţi cu marile lor forţe de război. După ce a avut loc nunta Mielului cu Mireasa Sa, Biserica (capitolul 19.6-10), Ioan vede cum Hristos co­boară cu oastea cerească din cer, ca să facă jude­cată (capitolul 19.11-16).

 

După aceea el vede un înger stând în soare, sim­bolul celei mai mari autorităţi, care acum intră în acţiune. În limbajul simbolic al Apocalipsei sunt che­mate păsările cerului, pentru a se strânge la marele ospăţ al lui Dumnezeu, care are loc în ziua cea mare a lui Dumnezeu, a Celui atotputernic (a se compara cu Apocalipsa 16.14).

 

În Armaghedon sunt adunate armate uriaşe, ca în fond să facă război cu Cel ce şade pe cal, acesta fiind Mielul (a se vedea capitolul 17.13-14). Este po­sibil ca oamenii să considere în aroganţa lor că pot lupta împotriva Fiului lui Dumnezeu? Satan şi de­monii lui ştiu că această bătălie de la Armaghedon va conduce în final la un război împotriva lui Hristos Însuşi, chiar dacă motivul exterior este că ei vor să elibereze Israelul şi oraşul Ierusalim de asediul îm­păratului nordului.

 

Fiara şi prorocul mincinos vor fi prinşi deodată de Domnul Isus şi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, fără ca mai înainte să fie judecaţi (versetul 20). Încă înaintea începutului Împărăţiei de o mie de ani îi va surprinde această judecată. Satan însuşi şi îngerii lui (demonii), pentru care este pregătit iazul de foc (Matei 25.41), vor ajunge acolo o mie de ani mai târziu, şi anume cu puţin timp înainte de începerea stării veşnice (Apocalipsa 20.10).

 

După ce se exercită judecata asupra fiarei şi asu­pra prorocului mincinos, împăraţii pământului vor fi omorâţi împreună cu armatele europene. Aceste armate puternice sunt compuse din oamenii care au primit semnul fiarei şi astfel au sprijinit răutatea

 

ei demonică. Ei vor împărtăşi cândva soarta fiarei, dar nu imediat. Ei vor muri prin sabia care iese din gura Domnului Isus, fără ca altcineva să contribuie la căderea acestor trupe (a se compara cu Apocalip­sa 19.15). Trupurile lor vor fi întinse pe pământ. În Isaia 11.4 se spune cu privire la această judecată: „…va lovi pământul (armatele europene) cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău (acesta este antihristul).“

 

Am impresia că judecata celor două fiare, pre­cum şi a celor zece împăraţi şi a oştirilor lor va avea loc înainte de nimicirea împăratului nordului. Hris­tos nu a apărut încă pe muntele Măslinilor, ci jude­cata de la Armaghedon o va exercita din cer.

 

 

 

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE ÎNCĂ O DATĂ

 

 „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la mia­zănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimiceas­că cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.44-45)

 

 În continuare are loc nimicirea împăratului nor­dului. Am văzut mai înainte că împăratul nordului va năvăli în Israel puţin înainte de sfârşitul necazu­lui cel mare, iar după aceea va înainta mai departe spre Egipt. Însă deodată el se va reîntoarce din Egipt, ca să se aşeze între Marea Mediterană şi Ierusalim. În mod vizibil, el intenţionează să asedieze din nou Ierusalimul, pentru a-l cuceri definitiv.

 

Această întoarcere din Egipt are loc din cauza zvonurilor din est şi din nord şi este foarte posibil ca aici să fie vorba de ştirea privind apropierea marilor forţe de război, despre care am citit în Apocalipsa

 

16.12-16:

 

1. împăratul de la răsărit, al cărui drum se eliberea­ză prin secarea Eufratului şi

 

2. armatele europene, care se îndreaptă spre Ar­maghedon pentru a elibera Israelul şi Ierusalimul. Acesta ar putea să fie motivul pentru această în­toarcere neaşteptată a împăratului nordului.

 

 Însă în ce mod este lichidat împăratul nordului cu oştirea lui fără să-i vină cineva în ajutor? Eu cred că între timp a avut loc un alt eveniment de cele mai mari dimensiuni: Hristos A revenit şi a apărut pe muntele Măslinilor. Acest eveniment nu apare nicăieri mai clar descris, ca în Zaharia 14.3-5.

 

 

 

HRISTOS APARE PE MUNTELE MĂSLINILOR

 

 „Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva aces­tor naţiuni, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioa­rele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; munte­le Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumăta­te din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremu­rul de pământ de pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!“   (Zaharia 14.3-5)

 

 Acest eveniment va determina mai mult decât toate celelalte evenimente desfăşurarea în conti­nuare a lucrurilor. Acum se împlineşte o promisiu­ne anunţată de mult timp: într-un moment anume, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Isus Hristos, va reveni în chip vizibil.

 

Au trecut două mii de ani de când El a fost pe pământ şi a trăit puţin mai mult de 30 de ani în Isra­el. Acolo a împlinit în mod inegalabil, în ultimii trei ani ai vieţii Sale pe pământ, slujba Sa unică, pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu. În final El a murit pe crucea de la Golgota, pentru că poporul iudeu a le­pădat pe Mesia al lui. În acelaşi timp, El a suferit pe cruce, ca Locţiitor, judecata lui Dumnezeu asupra păcatului şi a satisfăcut pe Dumnezeu în cerinţele Lui îndreptăţite faţă de om. Dumnezeu a fost glori­ficat prin lucrarea Fiului Său, şi ca dovadă a acestui fapt El L-a înviat pe Hristos după trei zile. Timp de 40 de zile după învierea Sa, Isus Hristos S-a arătat de mai multe ori, pe lângă multor altora, ucenicilor Săi, apostolilor (a se compara cu 1 Corinteni 15.5-8), şi apoi, cu zece zile înainte de sărbătoarea Rusaliilor, a fost înălţat la cer.

 

Despre revenirea Sa au vorbit cei doi îngeri, care s-au arătat ucenicilor imediat după înălţarea la cer a Domnului Isus pe muntele Măslinilor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel, cum L-aţi văzut mergând la cer“ (Faptele Apostolilor 1.11). Cine se mai îndoieşte acum că Fiul lui Dumnezeu devenit Om este Domnul din Vechiul Testament, o comparaţie între Faptele Apostolilor 1 şi Zaharia 14 îl poate convinge pe deplin. Picioarele Fiului lui Dumnezeu vor sta pe muntele Măslinilor!

 

În momentul apariţiei Sale va avea loc un cutre­mur de pământ, prin care muntele Măslinilor se va desface în două jumătăţi în direcţia est-vest. Una din jumătăţile muntelui se va deplasa spre nord şi cealaltă jumătate spre sud. Valea, care ia naştere în acest mod, este numită aici „valea munţilor Mei“. Ea va oferi locuitorilor din Ierusalim posibilitatea să fugă din cetate. Ei vor fugi prima dată până la „Aţel“, o localitate, care este amintită încă o dată în Mica 1.11 (Bet-Haeţel) şi care nu se află departe de Ierusalim.

 

Domnul Isus va apărea împreună cu toţi sfinţii Săi din cer şi cu toţi îngerii Săi pe muntele Măslinilor.

 

În Apocalipsa 19.11-16 ei sunt văzuţi în imaginea oştilor de război care îl însoţesc, când El va prinde fiara şi pe împăraţii Europei de Vest cu oştile lor şi îi va omorî.

 

Hristos apare în momentul când locuitorii Ie­rusalimului ajung în cel mai mare necaz şi pericol. Împreună cu ei, El dă o lovitură nimicitoare împă­ratului nordului. Atunci locuitorii din Ierusalim vor fi ajutaţi de locuitorii din Iudeea, care au fugit la începutul necazului cel mare şi care acum s-au întors (Zaharia 10.3-5; 12.1-6).

 

 

 

JUDECATA POPOARELOR VECINE ISRAELULUI

 

 „Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele de primprejur, şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate naţiunile pământului se vor strânge împotriva lui… În ziua aceea voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc sub lemn, ca o făclie aprinsă sub snopi; vor mistui în dreapta şi în stânga pe toate popoarele… “   (Zaharia 12.2-6).

 

 Dar ce se întâmplă cu celelalte popoare, care, în afara împăratului nordului, se strâng la Ierusalim, ca să lupte împotriva acestui oraş? Şi la această între­bare găsim un răspuns clar în cartea profetului Za­haria. Am văzut deja, că oastea europeană cu fiara şi prorocul mincinos şi-au găsit sfârşitul, că Hristos a revenit şi S-a arătat poporului Său pe muntele Măs­linilor şi că împăratul nordului a fost bătut. În une­le locuri din Vechiul Testament citim despre multe alte popoare sau naţiuni[20], care de asemenea se vor strânge în jurul Ierusalimului. Câteva locuri impor­tante cu privire la aceasta sunt: Maleahi 4.1-3; Ioel 3.1-2, 11-16; Psalm 83.2-8 şi în final Zaharia 12.1-6.

 

Este clar că toate aceste popoare nu sunt iden­tice cu cei zece împăraţi şi oştirile lor. În Maleahi 4 aflăm, înainte de toate, că aceste popoare vor fi judecate după apariţia lui Hristos. Ioel ne face cu­noscut că locul acestor acţiuni este valea lui Iosafat[21]. În Psalmul 83, aceste popoare sunt denumite cu numele lor profetic: Edom, ismaeliţii, Moabul şi hagareniţii, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu lo­cuitorii Tirului şi Asiria. Din Zaharia 12.1-6 aflăm că Dumnezeu va judeca aceste popoare, prin aceea că locuitorii cetăţii Ierusalim şi ai Iudeii vor bate aceste popoare (a se compara şi cu Zaharia 10.3-5).

 

Pentru informaţii mai detaliate, referitoare la anunţarea judecării acestor popoare vrăjmaşe po­porului Israel, a se vedea versetele din Isaia 13-27; 34 şi din Ieremia 46-50.

 

 

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU RUSIA?

 

 „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui! Şi spune: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, … Persia, Etiopia şi Put, … po­poare multe împreună cu tine! … După multe zile vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi vei merge împotriva ţării, … strânşi dintre mai multe popoa­re … tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine.»“  (Ezechiel 38.1-9)

 

 Este recomandabil ca mai întâi să citim în con­text Ezechiel 38 şi 39. Aceste două capitole tratea­ză aceeaşi temă unică: nimicirea uriaşelor puteri militare. Mai întâi aflăm că aceste puteri milita­re, neţinând seama de multele popoare care le însoţesc (printre altele Persia şi Etiopia), sunt sta­bilite în nordul extrem. Denumirea locului „nordul îndepărtat“ apare de trei ori în aceste capitole (38.6, 15; 39.2) şi trebuie văzut în raport cu Israel. Cine are o hartă la îndemână poate vedea că nu este vorba decât despre Rusia cu capitala ei Mos­cova. Putem face o deosebire clară între „împăra­tul nordului“ şi aceste oşti din „nordul îndepărtat“, deşi ele vor deveni una în vrăjmăşia lor împotriva poporului Israel.

 

Trupe puternice ruseşti vor năvăli într-un anu­me timp în Israel, când această ţară mică se va afla atunci deja într-o relativă linişte şi siguranţă (capi­tolul 38.14) – ea se va numi „ţara deschisă“ (capi­tolul 38.11) -, la începutul Împărăţiei păcii. Acest moment pare trupelor ruseşti foarte potrivit de a ocupa ţara Israel, cu siguranţă nu în ultimul rând pentru că armatele europene au fost nimicite, îm­păratul nordului a fost deja înfrânt, iar judecata asupra ţărilor vecine lui Israel a fost deja exercitată. Până în acest moment, Rusia nu s-a amestecat în evenimentele războiului. Să nu fie oare acum uşor să ia prada de la Israelul slăbit din cauza războiului (să ne gândim numai la zăcămintele uriaşe de pe­trol din ţările cucerite atunci de Israel)?

 

Dar un lucru nu îl ştiu conducătorii acestor forţe militare: Dumnezeu Însuşi este Cel ce conduce oştirile lor încoace şi încolo, asemenea unui cal, în ale cărui fălci sunt cârlige, şi îi va duce la munţii lui Is­rael. Acolo Dumnezeu va nimici atunci această oştire puternică: „Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecă­ruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii naţiunilor şi vor şti că Eu sunt Domnul“ (Ezechiel 38.21-23).

 

Acesta va fi sfârşitul acestei puteri militare, pe care Dumnezeu o va zdrobi prin aceea că, pe de o parte, va face să se omoare unii pe alţii, iar, pe de altă parte, să fie omorâţi prin catastrofe natu­rale. Sub această judecată vor muri atât de mulţi oameni, încât locuitorii ţării Israel vor trebui să în­groape cadavrele acestora timp de şapte luni (Eze­chiel 39.12-16).

 

 

 

JUDECATA CELOR VII

 

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.» … «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aces­te lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.» Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit pe la Mine.» … «Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.» Şi aceştia vor merge în pedeap­sa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.“   (Matei 25.31-46)

 

 

 

La începutul Împărăţiei păcii, când Fiul Omului apare în slava Sa, toate popoarele pământului vor fi adunate înaintea Lui.[22] Aceste popoare sunt vă­zute aici în două grupe: ca oi şi capre. Aceste po­poare vor fi despărţite unele de altele. Oile intră în Împărăţia pe care Dumnezeu le-a pregătit-o, iar caprele merg în pierzarea veşnică. Criteriul pentru judecată, respectiv pentru binecuvântare se bazea­ză numai pe modul în care s-au comportat aceşti oameni cu fraţii Împăratului.

 

Cine sunt fraţii Împăratului? În primul rând sunt solii din poporul Israel, care după răpirea Bisericii şi în mod deosebit în prima jumătate a ultimei săptămâni-an a lui Daniel, vor propovădui Evanghelia împărăţiei pretutindeni tuturor popoarelor (Matei 24.14). Ei fac acest lucru cu o energie nemaipome­nită, dar sub multă vrăjmăşie şi cu preţul vieţii lor.

 

La judecată, când toate popoarele sunt adunate înaintea Lui, Domnul priveşte la ceea ce ele au făcut fraţilor Lui în timpul acestor timpuri grele ca fiind făcut Lui. La întrebarea surprinzătoare a celor două grupe, când s-au comportat ele astfel cu împăratul, El le spune, că este vorba de comportarea lor faţă de fraţii Lui. „Oile“ au primit Evanghelia şi aceasta au dovedit-o nu în ultimul rând prin aceea că au pri­mit pe solii Împăratului, fraţii Lui. Însă „caprele“ au exprimat refuzul lor prin faptul că nu au dat solilor să mănânce, să bea, nici nu i-au îmbrăcat şi nici nu i-au vizitat în închisoare.

 

Nu cred că trebuie să ne imaginăm această ju­decată în aşa fel că fiecare persoană a acestor po­poare va veni în mod personal în Ierusalim, ci că sentinţa acestei judecăţi va fi pronunţată în Ierusa­lim – posibil în prezenţa trimişilor acestor popoare, aşa cum în timpul Împărăţiei păcii se vor sui în fie­care an la Ierusalim -, dar care apoi va fi executată în ţările respective. Locuri din Scriptură precum Matei 13.38-43; 49-50 indică spre acest înţeles.

 

 

 

ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI A PĂCII

 

Cu evenimentul de care ne-am ocupat ultima dată s-a încheiat în adevăratul sens timpul sfârşitului. Ne aflăm acum în timpul minunat al Împărăţiei păcii, subiectul multor profeţii ale Bibliei. Pentru început vom cita un pasaj din Isaia 65:

 

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie. Eu Însumi Mă voi ve­seli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de po­porul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vâr­sta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. …căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcă­tui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.“   (versetele 17-25)

 

 Singurul loc din care ştim că Împărăţia milenară va dura exact o mie de ani, îl găsim în Apocalipsa 20.2-7, unde citim de şase ori despre aceşti „o mie de ani“.

 

Alte versete, în care citim despre această Împărăţie, sunt în primul rând în Psalm 22.26-31; Psalm 45; 72; 110; 111; 132; 133; 145, Isaia 2.2­4; 9.7; 11.6-16; 25.6-8; 32.1-5, 15-18; 33.17-20; 35.1-10; 54.13; 66.10-14, 18-24; Ieremia 31.31­40; apoi în Ezechiel 40-48, unde găsim descrierea amănunţită a noului templu, care va fi construit în Împărăţia de o mie de ani; Daniel 7.27; Osea 14.4­8; Ioel 3.17; Amos 9.11-15; Ţefania 3.5, 9-20; Hagai 2.7-9; Zaharia 6.13 şi 14.6-21.

 

Acum Împăratul dreptăţii a intrat în Ierusalim şi şade pe tronul Lui de glorie. El a bătut, parţial îm­preună cu poporul Său, pe toţi vrăjmaşii lui Israel. Toate judecăţile îngrozitoare, despre care este vor­ba în mod deosebit în cartea Apocalipsa, au lovit popoarele pământului. În teritoriul „ţărilor creştine din apus“, unde Dumnezeu cândva în timpul creştinismului putuse să dăruiască binecuvântări minunate şi unde oamenii sub domnia fiarei I-au în­tors spatele lui Dumnezeu, au murit mulţi oameni. Oamenii, care vor trăi atunci acolo, sunt aceia care mai înainte nu au auzit Evanghelia harului şi astfel au încă posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu.

 

Toţi iudeii, care l-au acceptat pe antihrist ca Me­sia, au murit de asemenea în războaie. Niciun iudeu necredincios lui Dumnezeu nu va intra în împărăţie: „Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău“ (Isaia 60.21). Popoarele arabe vecine au fost bătute şi în final şi puterile armate ruseşti au căzut pe munţii Israelului.

 

Pe cât de îngrozitoare sunt pe de o parte aceste judecăţi, cu atât mai mult pe de altă parte Dumnezeu va fi glorificat prin ele, căci dreptatea Lui nu s-a impus niciodată mai înainte cu o asemenea amploare mon­dială. Isaia scrie cu privire la judecăţile lui Dumne­zeu: „Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată, şi Dumnezeul cel sfânt va fi sfinţit prin dreptate“ (ca­pitolul 5.16). Ca urmare a acestui fapt, pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, precum apa acoperă fundul mării (Isaia 11.9). În afară de aceasta, locuito­rii pământului vor învăţa dreptatea, când Dumnezeu aduce judecata peste acest pământ (Isaia 26.9). Da, pământul trebuie să fie curăţit prin judecată. Dum­nezeu va da deoparte pe toţi vrăjmaşii Săi şi astfel va crea premisa pentru o Împărăţie în care va dom­ni pacea şi dreptatea. Pe cât de mult ne îngrozeşte gândul cu privire la judecăţi (deşi Biserica adevărată nu va trăi acest timp pe pământ), pe atât de mult ne bucurăm că prin intermediul judecăţilor se netezeşte drumul spre această Împărăţie.

 

Ne întoarcem acum la Isaia 65. Pasajul citat înce­pe cu constatarea că Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou. Dacă citim aceasta superficial şi comparăm cu Apocalipsa 20.11 şi 21.1, am putea

 

ajunge la concluzia că această nouă creare a cerului şi pământului se referă la starea veşnică (cu aceasta ne vom ocupa în capitolul respectiv). Însă Isaia arată clar în capitolul 65.20 că pe „noul pământ“ descris de el va mai exista încă judecată şi moarte. Dacă ne gândim apoi, că profeţiile din Vechiul Testament nu ies în afara Împărăţiei milenare a păcii, atunci devi­ne clar că „cerul nou“ şi „pământul nou“ din Isaia 65 se referă la cerul curăţit şi la pământul curăţit din Împărăţia de o mie de ani.

 

Această creare nouă se referă deci la începutul Împărăţiei păcii. În acest sens a vorbit Domnul Isus cu privire la acest timp şi despre o înnoire a tuturor lucrurilor (Matei 19.28). Dumnezeu va face Ierusali­mul o bucurie şi pe poporul lui o desfătare (versetul 18). Dumnezeu Însuşi Se va bucura de Ierusalim şi de poporul Său (versetul 19). În acest timp, moartea va fi o excepţie, şi anume ca judecată a păcatelor desco­perite, ca decădere de la Dumnezeu. Nu va mai exista moartea sugarilor. Bătrânul cu perii albi îşi va împlini zilele. După câte ştim, niciun om nu a depăşit în ve­chime, nici chiar în timpul dinaintea potopului, vârsta de 1000 de ani, lucrul acesta va fi posibil însă în viitor pentru oamenii care vor fi în viaţă pe pământ şi vor intra în împărăţie. Lui Metusala, cel mai bătrân om din Biblie, i-au lipsit 31 de ani ca să ajungă la vârsta de 1000 de ani (Geneza 5.27). Cine va muri la vârsta de o sută de ani, şi anume atunci când el va fi judecat de Dumnezeu din cauză că a păcătuit, va fi încă tânăr.

 

Dumnezeu va împlini toate promisiunile, pe care le-a făcut poporului Său Israel. Poporul va contribui la reconstruirea treptată, la modificările prin bine­cuvântările minunate ale acestei Împărăţii. Ei vor contribui la crearea stării de „paradis“; vor construi şi vor planta vii, aşa cum se spune aici.

 

Vor avea loc modificări fundamentale în lumea animalelor: lupul şi mielul vor paşte împreună, ceea ce astăzi este de neconceput. Leul va mânca paie ca boul. Devorarea reciprocă şi uciderea nu va mai exista în lumea animală, aşa cum este acum. Bles­temul, care s-a extins şi asupra animalelor prin că­derea în păcat, va fi ridicat în cea mai mare parte: şarpele însă se va târî mai departe pe pântece şi va mânca ţărână (a se vedea Geneza 3.14).

 

Aceasta ne oferă o imagine despre modificări­le enorme din acest timp. Să concluzionăm acum în câteva puncte caracteristicile principale ale Împărăţiei păcii:

 

1. Hristos va fi la Ierusalim Împărat peste tot pă­mântul (Isaia 24.23; Zaharia 14.9).

 

2. Va exista o guvernare centrală mondială la Ieru­salim.

 

3. Ierusalimul cu templul Său va fi singurul loc unde se va exercita adevărata închinare. Toate naţiunile (prin reprezentanţii respectivi) tre­buie să vină o dată pe an la Ierusalim, ca să serbeze sărbătoarea corturilor, în caz contrar peste ţara respectivă nu va mai ploua (Zaharia 14.16-19).

 

4. Satan şi demonii lui vor fi ţinuţi legaţi pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.2, 7; Isaia 24.21-22).

 

5. Oamenii nu vor muri, cu excepţia celor care se vor revolta împotriva guvernării drepte, exerci­tate de Hristos.

 

6. Păcatele înfăptuite din greşeală (prin omisiune) vor fi iertate pe baza jertfei de ispăşire cu privire la căile de guvernare ale lui Dumnezeu, căci se va reintroduce slujba jertfelor (Ezechiel 40-48).

 

7. Bolile vor fi numai o urmare directă a exercită­rii disciplinării din partea lui Dumnezeu, pentru această situaţie există însă un mijloc de vindeca­re (Ezechiel 47.12; a se compara cu Psalm 103.3 şi Exod 15.26).

 

8. Vor avea loc modificări esenţiale în natură: pelângă modificările din lumea animală se va modifica şi structura suprafeţei pământului (Zaharia 14.10).

 

 În final, la sfârşitul Împărăţiei păcii, satan va fi eliberat din închisoarea sa şi va avea posibilitatea să corupă naţiunile. El se va sluji atunci în mod deosebit de popoarele care locuiesc cel mai departe de Ieru­salim. Menţionarea lui „Gog“ şi „Magog“ ar putea fi un indiciu privind rolul important al Rusiei în acest eveniment. Această ţară, chiar şi după o domnie de o mie de ani a lui Hristos, va reveni la trecutul ei ateist şi va juca un rol conducător în ultima revoltă împotri­va lui Dumnezeu, când popoarele se vor urca încă o dată să lupte împotriva Ierusalimului. Dumnezeu le va mistui cu foc căzut din cer (a se vedea Apocalipsa 20.7-9). În aceste trei versete găsim relatări cuprinză­toare privind sfârşitul Împărăţiei păcii.

 

După aceea în Apocalipsa 20.10 ne este descri­să într-un singur verset judecata definitivă a lui sa­tan: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în ia­zul de foc şi de pucioasă.“ Acolo satan va fi din nou împreună cu cele două mari „instrumente“ ale lui, respectiv cu fiara şi cu prorocul mincinos, care sunt deja acolo de o mie de ani. „Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor“ (versetul 10). Judecata lor nu se va sfârşi niciodată.

 

Nu este îngrozitor să citeşti apoi în versetele ur­mătoare despre persoane care vor ajunge de ase­menea în acest loc de condamnare veşnică? Mai înainte însă, ele vor sta înaintea marelui tron alb şi vor fi judecate.

 

 

 

Marele tron alb – Judecata celor morţi

 

 „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fu­git dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în pi­cioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile ace­lea. … Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.“   (Apocalipsa 20.11-15)

 

 

 

Cine este Cel care şade pe acest tron, al Cărui Nume nu este dat? Nu este altul decât Domnul nos­tru Isus Hristos, căci în timpul vieţii Lui pe pământ El a vorbit despre faptul că Dumnezeu I-a încredinţat Lui ca Fiu al Omului toată judecata (Ioan 5.22, 27). Dumnezeu a vrut ca în final toţi oamenii să dea cin­ste Fiului, chiar dacă ei numai vor cădea în genunchi înaintea Lui ca Judecătorul cel drept al tuturor oa­menilor (a se compara cu Filipeni 2.9-11).

 

Îmi permiteţi să vă întreb în acest moment, dacă dumneavoastră daţi deja cinste Fiului lui Dumne­zeu? Aceasta este întrebarea decisivă în viaţa dum­neavoastră. Este vorba de relaţia dumneavoastră personală cu El, Cel care odată Şi-a dat viaţa Sa pe cruce la Golgota pentru păcătoşi ca dumneavoas­tră şi ca mine. În timpul de acum Îl puteţi onora pe Fiul lui Dumnezeu numai crezând în El şi mărturisindu-vă sincer păcatele înaintea lui Dumnezeu. Îl cunoaşteţi deja ca Mântuitor al dumneavoastră? Dacă nu, atunci faceţi acum cunoştinţă cu El. Nu vă pot recomanda ceva mai bun, decât să citiţi Evan­ghelia după Ioan, şi anume cu rugăciune serioasă către Dumnezeu, ca El să vă descopere pe Fiul Său.

 

Cerul şi pământul vor fugi dinaintea Celui care şade pe tron. Ele trebuie să facă loc unei creaţii noi şi definitive. După aceea Ioan îi vede pe morţi stând în picioare înaintea tronului. Cu toate că aceşti oa­meni au înviat, ei sunt numiţi totuşi „morţi“. Ei sunt din punct de vedere spiritual despărţiţi de Dumne­zeu. Acolo sunt toţi: mari şi mici – această deosebi­re se referă la importanţa pe care au avut-o cândva

 

în viaţa lor. Acolo stau oameni, al căror nume a fost sute sau mii de ani pe buzele tuturor, acolo stau oa­meni, la care aproape nimeni nu s-a gândit după ce au murit. Acolo stau domnitori şi cerşetori, acolo stau bogaţi şi săraci, mari şi mici, acolo stau soţul şi soţia, pe care tu i-ai întâlnit în viaţa ta, prietenul meu credincios, şi cărora nu le-ai transmis mesajul Evangheliei.

 

Se deschid cărţi, cărţi în care sunt scrise toate păcatele acestei mulţimi de oameni, care stau acolo în picioare. Judecata celor morţi corespunde exact cu ceea ce este scris în cărţi. Ei vor fi judecaţi după faptele lor. Greutatea judecăţii lor corespunde mă­rimii abaterii lor. Acolo însă este şi o altă carte, şi anume cartea vieţii. Şi cine nu este scris în cartea vieţii, acela va fi aruncat în iazul de foc.

 

Toţi aceşti morţi nu experimentează numai moartea trupească, prima moarte, ci ei sunt acum trimişi în a doua moarte, cea veşnică, moartea care nu încetează, aceasta este iazul de foc. Partea îngro­zitoare este că această a doua moarte nu reprezin­tă ştergerea personalităţii lor, a existenţei lor. Nu! Dimpotrivă, aceşti morţi, pe deplin conştienţi, vor fi chinuiţi zi şi noapte. Cu toate că acest loc de chin, pe care Domnul Isus îl denumeşte în Matei 25.41 „focul cel veşnic“, a fost pregătit pentru diavol şi în­gerii lui, toţi oamenii, care l-au urmat, vor avea par­te de aceeaşi soartă veşnică cu aceştia.

 

Cine nu se întoarce din inimă la Dumnezeu, adi­că nu-şi mărturiseşte sincer păcatele, Dumnezeu nu poate să-i scrie numele în cartea vieţii. Un astfel de

 

om va fi aruncat în iazul de foc. Acesta este ultimul lucru pe care Dumnezeu îl va face, înainte să ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou.

 

Cu aceasta am ajuns la starea veşnică viitoare.

 

 

 

Starea veşnică viitoare

 

 „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pen­tru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. … Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tângu­ire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de cre­zut şi adevărate.» Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pu­cioasă, adică moartea a doua.»“

 

(Apocalipsa 21.1-8)

 

Aici avem descrierea stării veşnice în doar opt versete: Ioan vede un cer nou şi un pământ nou. Primul cer şi primul pământ au fugit din faţa Jude­cătorului de pe tronul mare şi alb.

 

În starea veşnică, Dumnezeu va fi într-o relaţie cordială cu oamenii de pe pământ. El va locui cu oamenii într-un mod în care azi noi nu ni-l putem imagina. Toţi oamenii de pe pământ vor fi[23] împre­ună poporul Său. Nu vor mai exista popoare dife­rite.

 

Dumnezeu Se va ocupa cu grijă de fiecare om în parte: El le va şterge lacrimile, precum o mamă co­pilului ei, şi astfel le va îndepărta amintirile eveni­mentelor grele pe care le-au traversat. Nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici ţipete, nici durere. Lucrurile dintâi au trecut. Dumnezeu face totul nou.

 

Dumnezeu va fi Dumnezeul celui ce va birui, iar el va fi fiul Său. Nu este o binecuvântare minunată, veşnică, să cunoşti pe Dumnezeu în modul acesta?

 

Ca încheiere a acestui capitol sunt enumerate încă opt grupe de păcătoşi. Dumnezeu avertizează astfel încă o dată şi dă totodată un răspuns la între­barea, care oameni nu au parte de binecuvântările veşnice pe noul pământ, ci vor fi pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă:

 

1. Toţi laşii (fricoşii): Aceştia sunt oamenii, care au fost prea laşi şi prea fricoşi, pentru a se întoarce la Dumnezeu.

 

2. Necredincioşii: Aceştia sunt oamenii care nu au crezut în Dumnezeu. Sau ar trebui să spunem: cei care nu au vrut să asculte de Dumnezeu? Ră­dăcina cuvântului semnifică şi necredincioşie.

 

3. Oamenii care sunt pătaţi cu urâciuni nu sunt în ultimul rând cei care s-au închinat icoanei făcută de antihrist. Sunt toţi care s-au murdărit prin în­chinarea înaintea urâciunii.

 

4. Ucigaşii: Primul om care s-a născut pe acest pă­mânt, Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, a fost în acelaşi timp şi primul criminal. Acesta a ucis pe fratele său Abel, şi aceasta din motive religi­oase. Cea mai înfiorătoare crimă, care s-a petre­cut vreodată pe pământ, este fără îndoială aceea pe care a făcut-o omul cu Fiul lui Dumnezeu.

 

5. Curvarii: Aceştia sunt oamenii care exercită relaţii sexuale nepermise. Curvia nu era numai păcatul din cauza căruia cetăţile Sodoma şi Gomora au fost distruse, ci şi păcatul din cauza căruia omeni­rea de azi se distruge din punct de vedere moral.

 

6. Vrăjitorii: Aceştia sunt oamenii care într-un fel sau altul s-au preocupat cu ocultismul, ajungând astfel la legături satanice.

 

7. Închinătorii la idoli: Aceştia sunt oamenii care în loc să dea cinste lui Dumnezeu, au slujit unui alt dumnezeu. Sunt şi aceia care s-au închinat fiarei şi prorocului mincinos. Nu rareori eul propriu a fost dumnezeul lor, căruia i-au slujit.

 

8. Mincinoşii: Minciuna nu este în niciun caz un pă­cat mic în ochii lui Dumnezeu. Există vreun om care să nu fi minţit niciodată?

 

Partea tuturor acestor oameni este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. Noi susţinem cu tărie că nu există nicio posibilitate de a scăpa de această ju­decată, de moartea a doua, decât numai dacă cine­va deja în timpul vieţii lui pe pământ I-a mărturisit lui Dumnezeu păcatele sale şi a acceptat lucrarea Domnului Isus.

 

Sfânta Scriptură nu ne spune că Dumnezeu va nimici în final pe aceşti oameni. Afirmaţia clară este că toţi cei care vor fi aruncaţi în iazul de foc şi de pucioasă, vor fi expuşi acolo unui chin fără sfârşit.

 

 

 

Final

 

Cum putem judeca evoluţia lucrurilor actuale în lumina acestor evenimente?

 

     Cu puţin timp în urmă, fiind împreună la masa de prânz, am avut un dialog cu un partener de afa­ceri. Ajunsesem să discutăm despre războiul din Golful Persic şi despre posibilele efecte economice. Ne-am întrebat reciproc cum ar putea fi rezolvate durabil problemele. Partenerul meu de afaceri spu­se: „Vedeţi şi dumneavoastră, de fapt totdeauna acestea sunt războaie religioase.“ Această constata­re m-a pus pe gânduri. După un moment de gândire am spus: „Cred că aveţi dreptate.“ Am luat o coală de hârtie din mapă şi am întrebat dacă pot dese­na ceva cu privire la ce spune Biblia despre această problemă.

 

Am pus foaia de hârtie pe masă şi am făcut ur­mătoarea schiţă:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am privit împreună foaia de hârtie, iar eu am re­luat întrebarea: „Cum poate fi soluţionată durabil problema din Orientul Apropiat?“ Partenerul meu a tăcut un moment, apoi a spus: „Israel trebuie să dispară.“ Exact aceasta este intenţia arabilor.

 

Apoi i-am explicat în câteva cuvinte ce se va în­tâmpla: mai întâi atacul Egiptului împotriva Israe­lului, apoi năvala înspăimântătoare a împăratului nordului în Israel, care va merge mai departe în Egipt, după aceea marşul armatelor europene spre Armaghedon, care vor fi nimicite acolo de Hristos, apoi sfârşitul împăratului nordului, jude­cata statelor arabe vecine şi în final atacul arma­telor ruseşti şi sfârşitul lor pe munţii lui Israel. Am anulat unul după altul cercurile: mai întâi cercul ţărilor creştine din Occident, apoi cercul state­lor arabe şi în final cercul Rusiei. Şi ce a rămas? Suprafaţa minusculă Israel.

 

Am spus: „Dumnezeu Se va îngriji să rezolve pro­blema Orientului Apropiat, dar altfel decât îşi ima­ginează majoritatea oamenilor de azi.“

 

Am citat în timpul explicaţiilor mai multe lo­curi din Biblie. Partenerul meu m-a rugat să-i scriu aceste locuri din Biblie pe o bucată de hârtie, pe care mi-a dat-o el. Am făcut acest lucru. El a adău­gat: „în seara aceasta voi citi aceste locuri în Biblia mea.“

 

„Dar“, spuse el, „ce se întâmplă cu America?“ -“Nu ştiu“, am răspuns. „Din câte înţeleg eu, Biblia nu face nicio afirmaţie directă cu privire la America. America rămâne în afara cercului istoriei profetice. Dacă America este văzută ca o «anexă» a «Europei unite», sau dacă se va cufunda în lipsa de însemnă­tate politică, nu pot să spun.“

 

„Încă un lucru“, am spus eu, „nu trebuie să-l ţin ascuns de dumneavoastră. Ştiţi ceva despre răpi­re?“ – „Nu“, răspunse el, „despre acest lucru nu am auzit încă nimic.“ Mi-a dat înapoi foaia lui de hârtie cu locurile din Biblie şi am notat ca ultim loc: 1 Tesaloniceni 4.15-18. Am încercat să-i explic mai aprofundat detalii cu privire la răpire, dar am avut impresia că nu accepta să gândească la aşa ceva. La ce se gândea el oare? A fost oare trezit în el interesul după Cuvântul lui Dumnezeu? Mi-ar plăcea la următoarea ocazie să continui să vorbesc cu el despre aceste lucruri. Sau poate vine între timp Domnul?

 

 

 

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

 

 Titlul cărţii „Timpul sfârşitului“ a apărut abia după terminarea manuscrisului şi nu în ultimul rând pentru că Daniel foloseşte această expresie în capi­tolul 11.40, iar Domnul Isus Însuşi a vorbit de trei ori în Matei 24 despre „sfârşit“. Însă acest sfârşit este de fapt uşa spre un început minunat, şi anume spre minunata Împărăţie a păcii.

 

Dacă ne gândim pe de o parte cu spaimă şi groază la acest timp al judecăţilor îngrozitoare, ştim totuşi pe de altă parte că această perioadă a judecăţilor este un timp clar limitat, pe care Dumnezeu îl va scurta din pricina aleşilor Săi. Este un timp aseme­nea durerilor care preced o naştere. De aceea este total nepotrivit ca noi ca creştini să ne plecăm as­tăzi capetele cu privire la acest timp şi să ne lăsăm copleşiţi de atmosfera referitoare la „sfârşitul lumii“. Dimpotrivă, nu numai că răscumpărarea noastră se apropie (Luca 21.28), dar Dumnezeu va face ca pă­mântul acesta să devină prin judecăţi un vas nou pentru desfăşurarea slavei Sale.

 

După acest „sfârşit“ urmează un nou început măreţ şi Dumnezeu va spune din nou poporului Său: „Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase“ (Isaia 43.19). Aceluia care ţine sfârşitul şi începutul în mâna Sa, care El Însuşi este Începutul şi Sfârşitul (Apocalipsa 21.6; 22.13), a Lui să fie slava, cinstea, puterea şi autoritatea, înainte de orice timp, şi acum, şi în toată veşnicia! Amin.

 

1 Prin întoarcere la Dumnezeu, în această carte, nu înţelegem o…

 

Cuprins

 

 Introducere……………………………………………………

 

Prefaţă la ediţia în limba română …………………    

 

Momente ……………………………………………………..

 

Împlinirea profeţiilor sfârşitului a început

 

deja – Statul Israel …………………………………….     

 

Răpirea tuturor credincioşilor adevăraţi ……….     

 

Locuinţele din Casa Tatălui …………………………….

 

Ceasul încercării ……………………………………….     

 

Ultima săptămână-an a lui Daniel …………………….

 

Suie-te aici! ……………………………………………..     

 

Aruncarea lui satan din cer   ……………………….     

 

Antihristul……………………………………………………..

 

Necazul cel mare……………………………………….     

 

Cine este asirianul?   ………………………………………

 

Împăratul de la miazănoapte

 

(împăratul nordului)  …………………………………     

 

Fiara sau o „Europă unită“   …………………………….

 

Bătălia de la Armaghedon ……………………………….

 

Hristos lichidează cele două fiare şi

 

pe vasalii acestora ………………………………………….

 

Împăratul de la miazănoapte încă o dată ……….     

 

Hristos apare pe muntele Măslinilor ……………      

 

Judecata popoarelor vecine Israelului  …………     

 

Ce se întâmplă cu Rusia?  ………………………….     

 

Judecata celor vii …………………………………………..

 

împărăţia de o mie de ani a păcii…………………      

 

Marele tron alb – Judecata celor morţi …………     

 

Starea veşnică viitoare……………………………….     

 

Final ……………………………………………………………

 

Cuvânt de încheiere …………………………………. 

 

 

 

1 Prin întoarcere la Dumnezeu, în această carte, nu înţelegem o…

schimbare a unei religii cu alta, ci acceptarea conştientă a Evangheliei Domnului Isus Hristos, însoţită de o recunoaştere a vinovăţiei înaintea lui Dumnezeu, şi acceptarea prin credinţă a lucrării de ispăşire a Domnului Isus Hristos pe crucea de la Golgota.

 

[2] Expresia „neam“ se poate într-adevăr traduce şi cu „generaţie“, dar cu siguranţă aici nu acesta este înţelesul. A se compara de exemplu cu Deuteronom 32.5, 20; Psalm 12.7; Matei 11.16; 12.39-45 şi 23.36; Faptele Apostolilor 2.40.

 

3 Mulţi creştini credincioşi aşteaptă de fapt construirea unui templu în Ierusalim, unde în curând iudeii tradiţionali vor jertfi din nou. Este de asemenea posibil ca acest templu să fie doar o clădire, unde se vor aduce temporar jertfe. În orice caz, Pavel vorbeşte despre un templu în care se va aşeza antihristul, care va pretinde să fie glorificat ca Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2.4). Chiar dacă s-ar construi un templu nou, acesta nu va fi în niciun caz templul definitiv, care urmează să fie construit în Împărăţia de o mie de ani, conform descrierii din Ezechiel 40-48.

 

[4] Atât învierea, cât şi transformarea se referă la trupul celor credincioşi. La înviere, respectiv la transformare, credincioşii vor primi un trup nou, de slavă, al cărui „bob de sămânţă“ este trupul pământesc. Sufletul şi duhul, care au fost despărţite de trup la moarte şi care între timp au fost în Paradis, se unesc în acest moment cu trupul de slavă.

 

[5] Traducerea engleză a Bibliei făcută de J. N. Darby are aici urmă­toarea expresie: „in the twinkling of an eye“ (într-o clipeală din ochi). Toate acestea vor avea loc într-o fracţiune de secundă.

 

6 După calculul de timp al evreilor a fost chiar una şi aceeaşi zi.

 

7 Este foarte regretabil, că tot mai mulţi creştini adevăraţi nu mai stăruie în adevărul că răpirea tuturor copiilor lui Dumnezeu va avea loc înaintea perioadei judecăţilor. Sper ca pe parcurs să arăt, că Cuvântul lui Dumnezeu are indicaţii clare cu privire la răpire înainte de acest timp.

 

În acest context amintesc studiul deosebit al lui Walter A. Lickley asupra cărţii Maleahi, în care el, printre altele, redă pai­sprezece motive, care dovedesc că Biserica nu va trece prin necazul cel mare.

 

8 Să observăm expresia „de ceasul încercării“ (ek tes horas tou peirasmou). Adepţii învăţăturii, conform căreia credincioşii vor trece prin necazul cel mare (sau printr-o parte a acestuia), vor să traducă aici prepoziţia „ek“ cu „din“, ceea ce în gene­ral este redarea corectă a prepoziţiei „ek“, dar în acest loc nu redă nicidecum sensul acesta. Atunci ne-am aştepta aici mai degrabă să fie prepoziţia „în“ sau „prin“. Dacă se vrea să se traducă prin „din“, atunci sensul este „din (pericole)“, dar în acest caz mai bine s-ar traduce prin „de (dinaintea)“. A se compara în privinţa aceasta versetele următoare: „Isus, care ne scapă de (ek) mânia viitoare“ (1 Tesaloniceni 1.10); „ci să-i păzeşti de (ek) cel rău“ (Ioan 17.15); „să vă feriţi de (ek)“ (Fap­tele Apostolilor 15.29).

 

9 Tradus literal aceasta înseamnă: „locuitorii pământului“ (a se vedea capitolele 6.10; 8.13; 11.10; 13.8, 12, 14; 17.2, 8).

 

[10] Faptul că aici este vorba de săptămâni-ani şi nu de zile, este susţinut de Cuvântul lui Dumnezeu în Levitic 25.8, şi nu în ul­timul rând de semnificaţia celor 69 de săptămâni trecute din versetul 26.

 

[11] De ce sunt aici 1290 de zile şi nu 1260? Sunt 30 de zile mai mult decât timpul de necaz, care pătrund deci în Împărăţia păcii. În Daniel 12.12 este numită chiar o perioadă de 1335 de zile, deci 75 de zile mai mult. Aceste 30 respectiv 75 de zile s-ar putea să fie în legătură cu judecata asupra popoarelor învecinate.

 

[12] Apocalipsa 11.3; 12.6; a se compara cu Daniel 12.11-12

 

[13] Apocalipsa 11.2; 13.5

 

[14] Apocalipsa 12.14; Daniel 7.25; 12.7

 

15 Deci în acest timp, în Israel vor fi iudei temători de Dumnezeu, care cred în Dumnezeu, cu toate că pe pământ nu se va mai afla niciun creştin, deoarece în momentul acela creştinii sunt deja răpiţi. Începând cu ziua de Rusalii, în care Duhul Sfânt a venit pe pământ, ca să locuiască în fiecare credincios în parte, a fost vestită în multe moduri Evanghelia minunată, că acela care se întoarce din toată inima la Dumnezeu, prin faptul că îşi mărturiseşte păcatele şi crede în lucrarea de ispăşire a lui Hris­tos, obţine iertarea păcatelor. El poate şti, că prin primirea cu credinţă a Evangheliei aparţine Bisericii lui Dumnezeu, al cărei loc de destinaţie veşnică este Casa Tatălui.

 

   Această Evanghelie a mai fost numită şi „Evanghelia haru­lui“, ca s-o deosebească de cealaltă Evanghelie, „Evanghelia Împărăţiei“ (Matei 24.14). Vestirea acestei Evanghelii a harului va înceta odată cu încheierea timpului existenţei Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, însă imediat după aceea Dumnezeu va trezi martori credincioşi în vechiul Său popor Israel, care în foar­te scurt timp vor vesti pe plan mondial Evanghelia Împărăţiei.

 

Conţinutul principal al acestei Evanghelii va fi: pocăiţi-vă, mărturisiţi-vă păcatele şi întoarceţi-vă din toată inima la Dum­nezeu, ca să fiţi gata să întâmpinaţi pe Hristos ca Împărat, când El va intra în Israel şi Îşi va începe domnia. Aceasta este de fapt Evanghelia pe care a propovăduit-o Ioan Botezătorul (a se ve­dea Matei 3.1-12), cu toate că mărturia lui a fost după scurt timp respinsă şi Ioan a fost decapitat. Şi Hristos Însuşi a vestit această Evanghelie (Matei 4.23) şi a consolidat vestirea Sa prin semne şi minuni.

 

 16 Ierusalimul a fost de trei ori asediat: (1) în anul 606, când, prin­tre alţii, Daniel şi prietenii lui au fost deportaţi în Babilon (Dani­el 1). Din acest moment este socotită captivitatea babiloniană; (2) în anul 599, când, printre alţii, împăratul Ioiachin şi mama lui au fost duşi în Babilon; printre aceşti exilaţi se afla şi Ezechiel (2 Împăraţi 24.8-17), şi în sfârşit (3) în anul 588, când împăra­tul Zedechia după 11 ani de guvernare a fost dus la Babilon (2 Împăraţi 25.1-7).

 

17 Aceasta este perioada care a început cu Imperiul Babilonian, după care a urmat Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Grec şi în cele din urmă Imperiul Roman, şi care în cele din urmă se va încheia cu venirea Domnului.

 

[18] Este foarte remarcabil, că la ora actuală între Siria şi Irak este aproape o ură de moarte. Acesta este motivul pentru care în războiul din Golf, Siria a luptat de partea forţelor aliate împotri­va Irakului. Siria procedează de mulţi ani cu îndemânare tactică şi urmăreşte o poziţie de frunte în lumea arabă.

 

[19] Eu nu mă îndoiesc că Uniunea Europeană este precursorul acestei Europe unite. Este prematur să se spună care ţări vor aparţine în cele din urmă acesteia şi unde vor fi graniţele, chiar dacă este vorba aproximativ de teritoriul Imperiului Roman de Apus, din care nu vor face parte Siria şi Egiptul, fapt ce reiese clar din Daniel 11. Acest imperiu va prelua moştenirea spiritua­lă a Imperiului Roman de odinioară. Din Apocalipsa 17.9 ştim că cele şapte capete indică spre Roma, care este aşezată pe cele şapte coline, capitala Imperiului Roman.

 

20 În Zaharia 12.2, 6 este vorba de „popoarele de primprejur“ şi în capitolul 12.3 este vorba de „toate naţiunile pământului“. Nu este clar unde se află această vale. Unii presupun că ar fi în imediata apropiere a Ierusalimului.

 

 

 

22 Aceasta este aşadar a cincea grupă de popoare, pe care tre­buie să o diferenţiem privind evenimentele timpului sfârşitului. Vrem să ne amintim încă o dată de fiecare grupă în parte: ar­matele Europei, împăratul nordului, popoarele vecine Israelu­lui, Rusia cu aliaţii ei şi apoi toate celelalte popoare care au mai rămas. Nu este improbabil ca apoi să fie judecate definitiv şi popoarele, ale căror oşti au pierit deja mai înainte în Israel.

 

[23] Credincioşii, Biserica, vor avea atunci locuinţa lor în Casa Tatălui. Ea este văzută aici ca şi „cortul lui Dumnezeu“ pe noul pământ; aceasta arată că Dumnezeu, când va locui cu oamenii pe noul pământ, nu va face aceasta fără Adunare, care este în veşnicie „locuinţa“ Sa.

 

 

http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Timpul_sfarsitului.htm

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Cine se va închina fiarei?

 

 

Cine este arhanghelul Mihail?

Cine va cânta Cântarea? Cei 144.000 din Apocalipsa 14

DET. AICI …….

https://www.amazingfacts.org/media-library/book/e/4467/t/cine-se-va-inchina-fiarei-

 

1. Cine se va închina fiarei?
2. Conflictul final
3. Bătălia asupra închinării
4. Umanismul secular
5. Umanismul religios
6. Micul corn umanist
7. Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu
8. Sigiliul lui Dumnezeu
9. Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?

Cine se va închina fiarei?

By Gary Gibbs

 

Cine se va închina fiarei?

În ultimii câţiva ani, am fost martorii împlinirii remarcabile a câtorva profeţii apocaliptice. A fost extraordinar să dai mărturie, palpitant şi ne-a întărit credinţa. Dar este şi solemn că profeţiile împlinite ne dovedesc că profeţiile din ultimile zile urmează să se împlinească în curând.

 

Din nefericire, unii credincioşi nu doresc să accepte că profeţia din Apocalipsa capitolul 13 se va împlini în curând. „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. . . Şi tot pământul se mira după fiară. . . şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (Apocalipsa 13:1-3,15-17). Este într-adevăr o profeţie înspăimântătoare, care prezice că va exista o coaliţie între puterile religioase şi politice sub conducerea fiarei Antihristului ce va arunca lumea într-un conflict puternic şi dureros. Va exista un timp de mare necaz cum nu s-a mai văzut în lume (Daniel 12:1). Unii cercetători ai profeţiei biblice au sugerat chiar că această încercare va fi mai rea decât ne putem închipui.

 

Cu un viitor atât de sumbru, putem aprecia uşor de ce unii au ales să nu ştie nimic despre evenimentele ultimelor zile. Multora dintre cei care au căutat să afle despre ele le este atât de teamă să trăiască în timpul domniei de teroare a fiarei că au ajuns o pradă uşoară a doctrinelor false. Învăţătura falsă cea mai cunoscută care promite o răpire înainte de strâmtorare pare atrăgătoare pe fundalul Armaghedonului şi al semnului fiarei. Dar neştiinţa şi învăţătura falsă îşi vor lăsa victimele sărăcite şi pierdute când aceste veşminte din frunze de smochin se vor veşteji şi vor cădea în vâltoarea puternică a încercării finale.

 

Este uşor de înţeles de ce unii îşi doresc să trăiască în pace şi siguranţă. Puţini dintre noi, în clipele noastre de introspecţie, ne simţim în stare să luăm partea lui Dumnezeu şi a adevărului Său, atunci când demonii vor conduce pământul. Dar în ciuda acestor temeri şi aversiuni fireşti, nu trebuie să alergăm după făgăduinţe de pace şi siguranţă care nu se întemeiază pe Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu. În timp ce ar trebui să ne concentrăm asupra iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi asupra adevăratei siguranţe care vine din a-L face Domn şi Mântuitor al vieţii noastre, ar trebui şi să dăm atenţie avertizărilor Duhului Sfânt cu privire la ultimile zile.

 

Îndemnul Scripturii de care trebuie să ascultăm cel mai mult este acela care ne avertizează să nu ne închinăm fiarei. Urmăriţi aceste adevăruri solemne. Toţi cei care se închină fiarei vor pierde experienţa unei vieţi veşnice alături de Isus într-o nouă lume proslăvită (Apocalipsa 13:8). Vor fi pedepsiţi cu ultimile şapte plăgi, care sunt extrem de dureroase şi de temut (Apocalipsa 16:2). Şi în cele din urmă, vor suferi o nimicire deplină în focul iadului (Apocalipsa 14:9-11). Fără nicio îndoială, noi nu dorim să fim găsiţi închinându-ne la fiară în zilele viitoare.

 

Dar ce ne asigură că nu ne vom afla în acel grup? Reţineţi că nu este un grup mic. Apocalipsa 13:3 declară că „tot pământul se mira după fiară.”

 

Deşi ne ajută, doar cunoaşterea identităţii fiarei nu ne garantează scăparea. Iuda Îl cunoştea pe Isus ca fiind Mesia, totuşi L-a trădat. Asemănător, mulţi dintre cei care înţeleg profeţiile ultimelor zile se găsesc de partea fiarei. Cu siguranţă că doar cunoaşterea nu ajunge. Deci cum putem fi de partea câştigătorilor, când se vor linişti lucrurile? Cine se va închina fiarei? Şi ce putem face acum ca să ne ferim să nu facem parte din acel grup?

 

Conflictul final

Mai întâi, trebuie să înţelegem că va avea loc un conflict final cu privire la închinare. Toţi locuitorii pământului se vor împărţi într-una din cele două grupe înaintea sfârşitului – cei care se vor închina fiarei şi cei care se vor închina Creatorului. Închinarea la creatură sau închinarea la Creator va reprezenta controversa care va diviza lumea. Toţi vor trebui să facă o alegere cu privire la cine se vor închina. Cum se va întâmpla ca întreaga lume să ajungă să facă această alegere între creatură şi Creator? Biblia prezice un timp când fiara va câştiga o influenţă politică uriaşă. Din această poziţie de autoritate, ea îi va sili pe oameni să i se închine. Cei care vor refuza vor fi boicotaţi economic şi în cele din urmă vor fi trimişi la moarte. „I s-a dat putere . . . să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi . . . să primească un semn . . . şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:15-17).

 

Deşi fiara caută să-şi impună închinarea prin forţă, Dumnezeu, plin de îndurare, îi avertizează pe oameni împotriva fiarei şi îi îndeamnă să I se închine Lui în calitate de Creator. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” . . . Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (Apocalipsa 14:6-10).

 

Scenariul este clar. În ultimile zile, întreaga lume se va împărţi între două forţe cosmice. Nu va exista niciun teren neutru, nicio zonă demilitarizată. Toţi vor trebui să ia o decizie cu privire la pe cine vor servi şi cui i se vor închina.

 

Bătălia asupra închinării

Acest ultim conflict cu privire la închinare reprezintă marea finală a unei drame îndelungate care îşi are începutul în ceruri înainte ca să se fi creat omul. Autorul răzvrătirii a pornit acest război „al creaturii împotriva Creatorului” când a poftit poziţia scaunului de domnie a lui Dumnezeu. Lucifer, un înger creat, a considerat că frumuseţea şi inteligenţa lui superioară îl fac demn să conducă universul mai bine decât Creatorul său. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, . . . Tu ziceai în inima ta ‘Mă voi sui în cer îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.’ (Isaia 14:12-14). Lucrând cu o abilitate şireată, el şi-a început campania pentru a atrage simpatia îngerilor şi a reuşit să ademenească o treime din ei (Apocalipsa 12:4-9). Cerând adorarea care I se cuvenea doar Creatorului, aceşti îngeri creaţi au încercat să-şi croiască drum spre tronul lui Dumnezeu. Lucrul acesta L-a silit pe Dumnezeu să ia măsuri drastice. Apocalipsa 12:7 ne aminteşte, „Şi în cer s-a făcut un război.” Ca să ferească universul, Dumnezeu i-a îndepărtat cu forţa pe Satana şi pe îngerii lui din ceruri.

 

Dar acesta a fost doar începutul campaniei de închinare create de Satana, care urma să dureze mii de ani şi să coste milioane de vieţi. Aruncat pe pământ, Satana a cerut închinarea şi slujirea lui Adam şi a Evei. Şi doar dacă înţelegem testul prin care au trecut primii noştri părinţi, test privitor la închinare, putem învăţa cum să ne ferim de a nu ne închina fiarei în ultimile zile.

 

De ce a mâncat Eva din rodul pomului interzis? Doar pentru că i-a lipsit încrederea în Dumnezeu. Ea a avut mai multă încredere în cuvântul şarpelui decât în al Creatorului. Şi Adam nu a avut încredere în Dumnezeu, dar spre deosebire de Eva, el nu a fost înşelat (1 Timotei 2:14). Decizia lui Adam de a mânca din fructul oprit a fost o alegere conştientă, deliberată. Nu-şi putea închipui să trăiască fără Eva. Şi mai rău de atât, nu avea încredere că Dumnezeu putea să vină cu o soluţie acceptabilă cu privire la neascultarea Evei, soluţie care l-ar fi lăsat fericit pentru tot restul veşniciei.

 

Neîncrederea pe care au avut-o primii noştri părinţi i-a dus la neascultare. Iar neascultarea lor a ajuns practic un act de închinare la şarpe. Vedeţi, închinarea şi ascultarea sunt sinonime. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi…?” (Romani 6:16). Când a fost ispitit de Satana să i Se închine, Domnul Isus ne-a descoperit că actul închinării se leagă strâns de slujire şi ascultare. „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: ,Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10).

 

Când Adam şi Eva au avut mai multă încredere în minciunile şarpelui decât în porunca lui Dumnezeu, ei au ajuns să se închine creaturii. De fapt, s-au închinat fiarei. Ultimul conflict din lume practic determină întreaga omenire să dea din nou primul test pe care l-au dat Adam şi Eva. Ce vom alege: vom asculta de fiară şi ne vom închina la ea sau vom asculta de Creator şi ne vom închina Lui? Atât primul cât şi ultimul test din istoria acestei lumi conţin aceleaşi elemente: şarpele şi minciunile lui, închinarea, ascultarea sau neascultarea şi pedeapsa izgonirii din împărăţia lui Dumnezeu. Drumul omenirii înapoi la pomul vieţii reface în cele din urmă paşii primilor noştri părinţi şi trece prin coridorul aceluiaşi test: vom avea atâta încredere în Dumnezeu încât să ascultăm de El? Doar cei care vor asculta cu încredere în Dumnezeu vor intra pe porţile de mărgăritar. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14).

 

Închinarea pe care i-au adus-o Adam şi Eva fiarei a pus temelia oricărei închinări false. Examinaţi orice religie falsă şi veţi descoperi că se întemeiază pe neîncrederea şi nescultarea de Dumnezeu. Ap.Pavel remarcă acest lucru în Romani 1:21-25: „… fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci . . . au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” Ori de câte ori aflăm un adevăr biblic şi refuzăm să ascultăm de el cu o inimă recunoscătoare, ne închinăm de fapt făpturii în locul Creatorului. Ne aşezăm practic propria opinie şi propriile sentimente deasupra voinţei descoperite a Dumnezeului nostru Creator.

 

Umanismul secular

Veacul în care trăim a făcut o normă din această religie falsă a închinării la sine. Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu a prezis această mişcare umanistă. Ea este simbolizată în profeţie atât prin împăratul de la miazăzi (Daniel 11:40) cât şi prin fiara din adânc (Apocalipsa 11:7-10). Când a împlinit această profeţie, Revoluţia franceză a zeificat raţiunea omului şi a stabilit temelia pentru religia falsă a umanismului secular. Credinţa că ajunge raţiunea omului ca să răspundă nevoilor şi întrebărilor celor mai profunde ale vieţii şi că nu există niciun Dumnezeu şi niciun absolut moral, determină temelia umanismului. Acest sistem de credinţă a stăpânit în mare măsură problemele oamenilor încă din anii 1790 până în prezent. După textul din Apocalipsa 11:8, el are două caracteristici cheie: lipsa credinţei în adevăratul Dumnezeu, preluată din Egiptul antic, împreună cu imoralitatea Sodomei.

 

Ateismul secular şi imoralitatea umanismului au câştigat o poziţie puternică în Statele Unite. Umanismul conduce şi majoritatea programelor de guvernare ale Americii, instituţiile de învăţământ superior, instruirea elevilor în şcolile publice, mişcarea homosexuală, etc. Ca urmare, America acum seceră aceeaşi furtună de degradare pe care a secerat-o Franţa în ajunul Revoluţiei ei. Din lipsă de fibră morală, Statele Unite desfac acum iţele.

 

Epidemia prezentă de homosexualitate, adulter, crimă şi alte fapte degradante nu ar trebui să ne surprindă. Biblia declară acest lucru ca urmare inevitabilă a înălţării raţiunii omului deasupra adevărului lui Dumnezeu. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, . . . fără dragoste firească, . . . Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:28-32).

 

Umanismul religios

Şi nici Biserica creştină nu a scăpat de influenţa pătrunzătoare a umanismului. Biserica Evanghelică Luterană din America, într-un document intitulat Sexualitatea umană şi credinţa creştină, (decembrie, 1991), îşi îndeamnă membrii să-şi evalueze prejudecăţile pe care le au împotriva homosexualilor, insistând că „ceea ce personal considerăm ofensator nu este neapărat şi păcatos.” Mai mult, ea declară, „Trebuie să facem distincţia între judecăţi morale întâmplate între persoane de acelaşi sex în timpurile biblice şi în timpul nostru.”

 

Grupul ales special să se ocupe de acest document a declarat în numărul din 1993 intitulat Biserica şi sexualitatea umană: O perspectivă luterană (octombrie, 1993), că „ea recunoaşte că mulţi luterani iau literal condamnările biblice ale homosexualităţii . . . Dar grupul respectiv îi îndeamnă pe luterani să sfideze astfel de atitudini. El argumentează că ‘interperetarea biblică cu răspundere’ se află puternic în sprijinul acceptării şi chiar a binecuvântării unirilor dintre acelaşi sex şi accentuează că există o poruncă biblică obligatorie şi anume aceea de – ‘a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi.’ ” 1

 

Biserica Unită Metodistă a avut şi ea discuţii cu privire la problema dacă homosexualitatea este păcat. Deşi propunerile de a slăbi stricteţea bisericii cu privire la homosexualitate au fost respinse, grupul de decizie din 1991 a fost de acord că referinţele biblice la practicile sexuale nu trebuie considerate drept obligatorii „doar pentru că se află în Biblie.” 2

 

Probabil că Biserica ce s-a depărtat cel mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu pe această temă este Biserica Unită a lui Hristos. Ea îngăduie ca homosexualii să primească binecuvântarea ca slujbaşi. 3

 

Această problemă este doar una din multele asupra cărora bisericile îşi aşază propria judecată deasupra poruncilor lui Dumnezeu. Deşi au mulţi membri sinceri şi consacraţi, aceste organizaţii bisericeşti sunt tot atât de vinovate de umanism pe cât sunt seculariştii. Ele pur şi simplu urmează „umanismul religios” în locul „umanismului secular.” Din nefericire, cei care continuă să sprijinească umanismul sub masca creştinismului vor face parte din acel grup care Îi vor spune Domnului Isus la judecată, „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Cu tristeţe, Domnul Isus le va spune, „Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Ei vor afla prea târziu că umanismul religios nu ajunge ca să slaveze un suflet. „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

 

Un alt domeniu în care Biserica a urmat principiile umaniste fără ruşine este în alegerea duminicii ca zi de închinare. Biblia declară clar că sabatul zilei a şaptea, sâmbăta, este ziua în care trebuie să se adune poporul lui Dumnezeu ca să se închine şi să se odihnească de munca lor săptămânală. Interesant, Biserica Catolică declară că sâmbăta este adevăratul sabat biblic şi că închinarea la dumincă nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe tradiţiile oamenilor. În cartea sa, O discuţie sinceră despre Protestantismul de astăzi, Monseniorul Segur recunoaşte că păzirea duminicii „nu numai că nu are nicio temelie în Biblie, dar se află şi într-o contradicţie flagrantă cu litera ei, care porunceşte odihna în sabat, care este sâmbăta.” 4 Şi alţi scriitori catolici sunt de acord. „Cuvântul, ‘sabat’ înseamnă odihnă, şi este sâmbăta, ziua şaptea a săptămânii. Atunci, de ce păzesc creştinii duminica în locul zilei amintite de Biblie? . . . Biserica primară a schimbat ziua care trebuie sfinţită din sâmbăta în duminica . . . îi revine autorităţii Bisericii Catolice şi nu vreunui text anume din Bible.” 5 „Păstrăm duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Catolică a transferat solemnitatea din sâmbătă în dumincă.” 6

 

Desigur, ne-catolicii îşi au propriile motive de a păzi duminica. Dar adevărul istoric şi Scriptura reprezintă nişte motive temeinice. Ele mărturisesc fără niciun dubiu exactitatea afirmaţiilor acestor autori catolici. Biserica Catolică chiar a schimbat ziua de închinare, iar Biblia nu autorizează acest lucru. Cu tot respectul datorat bisericilor şi pastorilor ce păzesc duminica, cei care ţes argumente care să sune frumos faţă de ce nu trebuie ascultată porunca a patra, urmează un raţionament greşit şi tot atât de slab ca pânza de păianjen. Toate motivele pentru neascultare pe care le poate strânge omul nu au decât un singur lucru în comun. Ele se bazează pe umanism. Ele aşază raţionamentul oamenilor deasupra poruncilor clare date de Dumnezeu.

 

Micul corn umanist

Dumnezeu doreşte ca noi să ne debarasăm de umanism. În repetate rânduri, ne-a avertizat despre influenţa lui de moarte şi ne-a arătat cum se va infiltra el în biserică. Folosindu-Se de simbolul cornului celui mic din Daniel capitolul 7, Dumnezeu a prezis că Antihristul va fi umanist. „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor . . . Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie” (Daniel 7:8). Remarcaţi că pe acest mic corn nu se află ochii Duhului, ci „ochii de om.” Aici vedem că Antihristului îi lipseşte adevăratul discernământ spiritual şi că vede viaţa doar prin ochii omului.

 

Criteriul său pentru adevăr este „Ce cred eu?” în loc de „Ce porunceşte Dumnezeu?” Atitudinea aceasta este anti-creştină. Domnul Isus ne-a învăţat că voinţa noastră trebuie adusă în supunere faţă de voia lui Dumnezeu. El S-a rugat Tatălui, „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39).

 

Creştinii caută să privească lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:18). Ei nu-şi bazează deciziile doar pe consideraţii pământeşti, ci mai degrabă pe temelia adevărului veşnic al lui Dumnezeu şi pe voinţa Lui suverană. Creştinii îşi pun doar două întrebări: „Care este adevărul lui Dumnezeu?” şi „Care sunt făgăduinţele Lui?” Apoi, ei ascultă adevărul, în timp ce pretind împlinirea făgăduinţelor.

 

Întrucât Antihristul priveşte la lucruri prin ochi umanişti, ajunge să îndeplinească nişte fapte grozav de îndrăzneţe. El face declaraţii care sunt contra adevărului lui Dumnezeu. „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, . . . şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Daniel 7:25). Expresia finală a umanismului său va fi să-i facă să creadă pe oameni că a fost schimbată legea lui Dumnezeu.

 

El a atacat mai ales această lege care Îl înalţă pe Dumnezeu ca Creator – lege din care fac parte porunca a doua şi a patra. Porunca a doua interzice facerea de chipuri cioplite şi închinarea la ele. Războiul vechi de veacuri purtat de cel rău împotriva Creatorului a folosit cornul cel mic ca să ţintească această poruncă. În timpul Evului Mediu, biserica papală a compromis porunca a doua şi a introdus în creştinism chipurile cioplite. Astăzi, catehismele catolice omit porunca a doua din Biblie, îndepărtându-i astfel pe oameni de Creatorul lor.

 

O altă lege care a fost „schimbată” de cornul cel mic este porunca a patra, care şi ea Îl înalţă pe Dumnezeu drept Creator. Ea stabileşte un semn săptămânal de aducere aminte a Creatorului poruncind închinarea şi odihna de activităţile lumeşti în sabatul zilei a şaptea, sâmbăta. După cum am văzut, papalitatea a recunoscut imediat că ea a iniţiat această acţiune îndrăzneaţă. Uimitor, papalitatea a avut un mare succes în realizarea obiectivului de a-i face pe oameni să creadă că s-au schimbat vremurile şi legea. O mare parte din lumea creştină a acceptat schimbarea sabatului zilei a şaptea în prima zi a săptămânii, duminica.

 

Şi apostolul Pavel a înţeles temelia umanistă pe care se bazează Antihristul – „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni [a doua venire] înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

 

Omul fărădelegii, Antihristul, ia locul lui Dumnezeu în biserică. El se declară Dumnezeu şi că are puterea de a institui învăţături, chiar dacă sunt contrare Bibliei. Din nou, aceasta este umanism – oameni care se aşază pe ei înşişi mai presus de autoritatea lui Dumnezeu..

 

Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu

Din fericire, Dumnezeu încă mai are oameni în toate bisericile care îşi încredinţează viaţa cu totul Lui într-o ascultare deplină. De fapt, El are o solie perfectă prin care să-i avertizeze pe toţi despre aceste comptomisuri de adevăr şi atacuri împotriva calităţii Lui de Creator. Această avertizare, cunoscută drept întreita solie îngerească, se află în Apocalipsa 14:6-12.

 

Solia primului înger le porunceşte oamenilor să I se închine lui Dumnezeu în calitate de Creator al „cerului şi pământului, al mării şi izvoarelor apelor!” (versetul 7). Dumnezeu doreşte ca oamenii să înlăture compromisurile Evului Mediu. El doreşte ca noi să ascultăm de toate poruncile Lui — mai ales de acelea, care Îl cinstesc drept Creator. Dar ascultarea nu poate veni din propria noastră tărie. Ea trebuie înrădăcinată în credinţa în Isus.

 

Să ne gândim: sâmbăta este una din zilele cele mai ocupate. Ca urmare, e nevoie de o credinţă deosebită ca să asculţi de Dumnezeu şi să-I sfinţeşti ziua. Întrucât adevărata ascultare nu se poate realiza decât prin credinţa în Isus, întreita solie îngerească se numeşte „Evanghelia veşnică” (versetul 6).

 

Acest întreit mesaj îi cheamă pe toţi să fie neprihăniţi prin credinţă. Neprihănirea înseamnă practic „să faci ceea ce este drept” – să faci ceea ce a poruncit Dumnezeu. Această neprihănire trebuie să vină de la Hristos prin credinţă, iar credinţa este un ingredient activ. Credinţa lucrează. „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.” (Iacov 2:20-22).

 

Credinţa lucrează din iubire. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Ceea ce Dumnezeu Îşi doreşte să aibă cu adevărat ca răspuns la evanghelia cea veşnică a celor trei îngeri din Apocalipsa 14 sunt nişte oameni neprihăniţi care au învăţat să-L iubească şi să-L asculte. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să le modeleze viaţa şi să ajungă influenţa care să le stăpânească toate deciziile. Ei vor ajunge să asculte de Dumnezeu deoarece ei ştiu că El îi iubeşte şi este vrednic de închinarea şi ascultarea lor.

 

Această experienţă a neprihănirii prin credinţă o cere Dumnezeu în acest ceas al istoriei pământului – ceas al judecăţii. Solia primului înger vesteşte: „El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” Apocalipsa 14:7. Trăim în acest ceas al judecăţii care a fost profetizat să aibă loc chiar înainte de revenirea lui Isus.

 

Remarcaţi că Dumnezeu doreşte ca noi să ne închinăm Lui ca şi Creator în timpul ceasului judecăţii. Dar oare ce înseamnă aceasta practic, în limbajul de zi cu zi? Ap. Petru ne oferă un răspuns evident. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu . . . Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine” (1 Petru 4:17-19).

 

Experienţa pe care o doreşte Dumnezeu ca poporul Său să o aibă la ceasul judecăţii este de a se încrede cu adevărat în El ca Creator şi de a se preda Lui, urmându-I voia. El doreşte ca ei să fie convinşi de credincioşia Lui şi să asculte de El întemeiaţi pe această convingere. Pe astfel de oameni Dumnezeu îi numeşte „sfinţi” în Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Sfinţii lui Dumnezeu au învăţat din experienţă că El Îşi ţine făgăduinţele. Au învăţat că El îi iubeşte necondiţionat. El îi primeşte aşa cum sunt şi le dă puterea Lui ca să biruiască şi să asculte. Sfinţii lui Dumnezeu cred profund adevărul că Dumnezeu este un Creator credincios.

 

Cum am putea demonstra o astfel de credinţă şi încredere? În viaţa de fiecare zi, suntem toţi confruntaţi cu alegeri prin care înţelegem voia lui Dumnezeu, dar suntem ispitiţi să facem invers. Haideţi să ilustrez practic cum cineva poate să descopere o lipsă de credinţă şi încredere. Să zicem că cuiva i se oferă o slujbă în care trebuie să facă ceva care nu este în armonie cu standardele creştine. Sub influenţa ispitei, el îşi argumentează: „Am nevoie de serviciu şi acesta este liber. Să-l iau? Dacă nu-l voi lua, nu voi avea cu ce să-mi plătesc facturile. S-ar putea să-mi pierd casa. Căsnicia mea va fi foarte încordată, dacă n-am serviciu. Nu o să reuşesc fără serviciul ăsta!”

 

Acest fel de gândire nu Îl ia în calcul deloc pe Dumnezeul Atotputernic, ci se fixează asupra problemei în loc să se fixeze asupra lui Dumnezeu. Asemenea slujitorului lui Elisei, vede doar vrăjmaşul şi nu oştirea îngerilor lui Dumnezeu care îl înconjoară, gata să-l ajute şi să-l scape (2 Regi 6:8-17).

 

Din nefericire, mulţi dintre noi suntem ispitiţi să facem aceeaşi greşeală. Deşi ne închinăm lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii, trăim după cum ne dictează mintea în timpul săptămânii.

 

Iată un punct de care ades ne lovim în acest veac umanist — niciodată nu este acceptabil să compromitem adevărul. De ce? Deoarece compromisul înseamnă că nu credem că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de noi. Înseamnă că noi credem că El nu este demn de încredere. Mai mărturisim practic ceva despre ceea ce credem despre Dumnezeu atunci când Îi compromitem adevărul?!

 

Dumnezeu cere o altă ordine a lucrurilor. Trebuie să reţinem că El ne va oferi o cale de ascultare dacă noi vom aştepta cu răbdare ca El să lucreze. Având credinţă, chiar când suntem aspru încercaţi, vom reuşi să spunem: „Aştept ca Domnul să deschidă o cale prin care să ascult de El. Între timp, nu voi compromite adevărul.”

 

Poate Creatorul nostru să găsească servicii pentru şomeri care să nu le ceară să compromită adevărul? Poate El să aducă un soţ sau o soţie în credinţă pentru cel necăsătorit? Poate El să vindece căsniciile şi relaţiile distruse? Da! Creatorul nostru nu are limite. El este nesfârşit în putere şi resurse. Dar trist, mult prea adesea noi Îl limităm. Suntem nerăbdători. Nu aştepăm ca Domnul să ne ofere soluţia Lui la timpul decis de El. În unele situaţii, s-ar putea ca soluţia Lui să nu fie realizabilă decât la venirea lui Isus. Dar cel care are o credinţă reală în bunătatea infinită a lui Dumnezeu se poate mulţumi chiar şi cu aceasta.

 

Sigiliul lui Dumnezeu

Aceasta ne aduce la un punct crucial care este absolut vital ca să-l înţeleagă toţi cei care doresc să nu i se închine fiarei. Problema celor care se vor închina fiarei nu este doar o problemă de viitor. În fiecare zi luăm decizii bazate pe dacă să ne încredem sau nu, sau să ascultăm sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator al nostru. Suma acestor decizii alcătuieşte caracterul nostru. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat.

 

Aţi prins acest punct foarte important? Este atât de practic şi vital încât îmi doresc ca dvs. să vi-l fixaţi temeinic în minte. În fiecare zi, luăm decizii bazate pe dorinţa noastră de a ne încrede sau nu în Dumnezeu şi de a asculta sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator. Suma acestor decizii ne alcătuieşte caracterul. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat. Iată cu ce se ocupă sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei.

 

Semnul pe care îl primim în ultimile zile, fie că va fi sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei, va fi dovada exterioară a felului de caracter interior pe care l-am ales să-l dezvoltăm. Cel care va primi sigiliul lui Dumnezeu „adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” şi că El este demn de încredere (Ioan 3:33). El a învăţat să aibă încredere în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi Conducătorul său în lucrurile mici din viaţa de fiecare zi. Prin urmare, el este gata să înfrunte încercările mai mari din viaţă. Pe de altă parte, cei care primesc semnul fiarei au dus o viaţă de mulţumire de sine şi de neascultare. Zi de zi, ei au stins acea voce slabă şi tăcută a Duhului lui Dumnezeu care îi convingea de păcat şi au tratat-o ca fiind fără însemnătate. Puţin şi-au dat ei seama că îşi formau soarta veşnică alegând să nu asculte de ceea ce considerau atunci ca fiind „lucrurile mici.” Deoarece au urmat principiile fiarei de mulţumire de sine, le va fi uşor să primească semnul fiarei.

 

Să nu cumva să greşiţi. Acum trăim timpul când deciziile pe care le luăm în fiecare zi nu sunt un lucru lipsit de importanţă. Toţi ne vom întâlni odată cu consecinţele alegerilor noastre, care ne-au marcat caracterul. Acum, trebuie ca toţi să ne propunem ca obiectiv să ne fixăm cu conştiinciozitate şi decizie în adevărul că Dumnezeu este iubire şi putem asculta de El. Dacă vom neglija să căpătăm această experienţă, ne vom trezi închinându-ne la fiară împreună cu majoritatea lumii.

 

Expresia finală a pecetluirii noastre cu sigiliul lui Dumnezeu sau cu caracterul fiarei se va manifesta prin păstrarea sau nu a Sabatului zilei a şaptea creat de Dumnezeu. Cel rău a contestat mult Sabatul lui Dumnezeu deoarece el proclamă dreptul şi autoritatea lui Dumnezeu de Creator. Aşadar, Sabatul va deveni linia vizibilă de demarcare dintre cei care Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt şi cei care urmează umanismul şi gândesc că trebuie să uite cererile lui Dumnezeu în viaţa lor.

 

Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?

Din nefericire, chiar printre cei care ţin de obicei poruncile lui Dumnezeu se vor afla unii care Îl vor părăsi pe Dumnezeul adevăratului Sabat pe care acum îl păstrează. Cum se poate aşa ceva? Se va întâmpla aşa deoarece ei nu au făcut din Dumnezeu Conducătorul întregii lor vieţi. Da, de obicei ei ţin Sabatul. Dar e nevoie de mai mult ca să-L onorezi pe Dumnezeu în calitate de Creator decât doar să te duci la biserică în ziua în care trebuie. Cei care trăiesc pentru satisfacerea eului, fie că merg la biserică în Sabat sau nu, în cele din urmă se vor regăsi în împotrivitori ai Sabatului când conjuncturile din lume vor ajunge la un punct fierbinte şi îi vor aduce la chiar ultimile clipe ale timpului.

 

Marea majoritate care va părăsi rămăşiţa celor ce vor ţine poruncile lui Dumnezeu în ultimile zile, nu va ajunge la acest punct peste noapte. Ei îşi vor fi urmat propria voie pe această cale de un oarecare timp. Oare unii se lasă amăgiţi chiar acum să creadă că întrucât ei cunosc adevărul evangheliei, Sabatul, sanctuarul şi starea omului în moarte, etc., aceasta le va fi de ajuns ca să-i mântuiască? Desigur că nu va fi aşa dacă în acelaşi timp ei nutresc mânie, pizmă, invidie sau nu ascultă de Dumnezeu în vreo privinţă în care El le-a descoperit. Ceea ce este cu adevărat umilitor este că toţi putem face această greşeală fatală. Cât de important este ca toţi să căutăm la Domnul cu toată inima îndurarea şi harul Lui ca să ne dea o iubire supremă pentru El şi o credinţă care evident să asculte!

 

Chiar acum, trăim într-un timp în care ne este uşor să-L urmăm pe Dumnezeu în toate lucrurile. Încă avem o pace relativă şi există siguranţă. Apocalipsa 7:1-4 declară că acest timp de pace este pentru sigilarea poporului lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut deja, sigiliul se referă la dacă ne încredem şi ascultăm de Dumnezeu prin credinţă. Acum avem ocazia de a ne fixa în adevărul că Dumnezeu este demn de încredere. Putem să ascultăm de El, iar El va avea grijă de noi. În fiecare zi, Dumnezeu ne dă ocazii să ne dezvoltăm un caracter sfânt, dar în cele din urmă, se va stârni furtuna. Va sosi timpul strâmtorării, un timp cum nu a mai văzut nimeni vreodată. Atunci ne vom descoperi caracterul, nu ni-l vom mai dezvolta. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru încercările şi examenele zilnice care ne pun la încercare răbdarea şi credinţa în Dumnezeu. Acestea sunt cele mai mari binecuvântări pe care ni le poate trimite atunci când ne gândim pentru ce ne pregăteşte El ca să fim confruntaţi. Să nu vă supăraţi niciodată pe ceea ce îngăduie Dumnezeu. Căutaţi-L din toată inima şi umblaţi într-o ascultare credincioasă, indiferent de cât de grele ar fi împrejurările.

 

Reţineţi că pentru drumul de la a-L urma pe Dumnezeu la a urma fiara este nevoie de mai mult decât de un pas. Încet şi aproape imperceptibil se călătoreşte pe acest drum. Aproape tuturor nu le vine să creadă sugestia că într-o bună zi, s-ar putea ca el sau ea să se închine fiarei. Dar în final, mulţi vor reacţiona aproape automat la închinarea la fiară. Va fi inevitabilul rod al sumei alegerilor lor zilnice. De care parte ne vom afla la sfârşit? Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Răspunsul depinde de deciziile zilnice pe care le luăm cu privire la locul pe care Îl ocupă Dumnezeu în viaţa noastră. Astăzi este ziua în care să ne consacrăm 100 la sută lui Isus şi să câştigăm, prin ascultare, experienţa de a ne încrede în El ca un Creator al iubirii. Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Depinde de ce alegeţi. Astăzi.

 

 

https://www.amazingfacts.org/media-library/book/e/4467/t/cine-se-va-inchina-fiarei-

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia (1/3)

E acum sfârșitul lumii? E acum sfârșitul lumii?

Sfârșitul lumii e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Iar Biblia ne arată că, indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui. Oare când vine sfârșitul lumii? Știm doar că Dumnezeu își va retrage protecția asupra pământului, iar Diavolul, dezlănțuit, va face multe distrugeri. Probabil asta le va arăta oamenilor ce înseamnă ca Dumnezeu să nu facă nimic, așa cum spun necredincioșii că procedează. Atunci nu va face nimic pentru cei necredincioși, doar pentru ai Lui.

 

Sfârșitul lumii, însumat în Cartea Apocalipsei

Cuvântul apocalipsa (gr. ἀποκάλυψις, apokalypsis) înseamnă revelație. Oamenii i-au dat conotația negativă că apocalips înseamnă sfârșitul vremurilor deoarece în Cartea Apocalipsei este descris acest lucru, însă, în sine, acest cuvânt înseamnă revelație.

 

Cartea Apocalipsei este revelația pe care Iisus Hristos i-a dat-o lui Ioan despre sfârșitul lumii. Citind atent, se poate observa că cele 404 versete ale acestei cărți nu conțin nimic nou față de anumite pasaje pe această temă din cărțile precedente ale Scripturii, ci doar pune subiectul într-o singură viziune și cronologie. Așadar, Dumnezeu pune cap la cap evenimentele descrise în cărțile precendente ale Scripturii și îi dă lui Ioan această revelație.

 

Dintre aceste pasaje, amintim câteva deseori citate: capitolul 24 din Evanghelia după Matei, capitolul 21 din Evanghelia după Luca, toată cartea lui Zaharia, toată cartea lui Ioel, capitolul 2 din Isaia, capitolele 38 și 39 din cartea lui Ezechiel, toate culminând în Ziua Domnului, A Doua Venire a lui Hristos. Sfârșitul lumii, în Biblie, este descris cu lux de amănunte.

 

Matei 24 vs. Apocalipsa

În Cartea Apocalipsei sunt patru serii de evenimente: 7 peceți, 7 trâmbițe, 7 tunete (nu știm ce au profețit tunetele, Ioan a sigilat profeția) și 7 potire. În Matei 24, Domnul Iisus Hristos vorbește El însuși despre cele 7 peceți ale Apocalipsei. Și anume ce dezastre vor avea loc la sfârșitul vremurilor, când aceste peceți vor fi rupte. Capitolul 24 din Evanghelia după Matei poate fi pus în oglindă cu ruperea celor șapte peceți în Apocalipsa.

 

Prima pecete: Anticristul se arată la sfârșitul vremurilor

Ați auzit că are să vină Antihristul.

(1 Ioan 2:18)

 

Anticristul apare pe scena lumii la ruperea primei peceți din cele șapte. De unde știm că Anticristul apare la ruperea primei peceți? De la faptul că punem în paralel cronologia (sfârșitului vremurilor) dată de Hristos pe Muntele Măslinilor cu cronologia pe care tot El i-a dat-o lui Ioan pe Insula Patmos. Acestea coincid și se completează una pe alta.

 

Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.

Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Și vor înșela pe mulți.

(Matei 24:4-5)

 

Aceste versete din Matei despre sfârșitul vremurilor pot fi puse în paralel cu cele din Apocalipsa:

 

Când a rupt Mielul cea dintâi din cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască.

(Apocalipsa 6:1-2)

 

Anticristul se dă drept Hristos călărind un cal alb, însă nu are o sabie (Cuvântul lui Dumnezeu e o sabie), ci are un arc. Rolul Anticristului este să înșele oamenii, să îi îndepărteze de Adevăratul Hristos prin metode amăgitoare, seducătoare și pașnice la început, apoi cu forța, la final (descrise în partea 2/3).

 

A Doua Venire va avea loc când Anticristul va ataca Ierusalimul

În Vechiul Testament, Anticristul este numit Gog fiindcă Hristos nu venise încă în lume ca Gog să fie supranumit anticrist. Așadar, despre Gog, ni se spune:

 

„Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată că am necaz pe tine, Gog, domnul Roșului, Meșecului și Tubalului! Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănopții și te voi aduce pe munții lui Israel. Îți voi doborî arcul din mâna stângă și voi face să-ți cadă săgețile din mâna dreaptă.”

(Ezechiel 39:1-3)

 

În pasajul de mai sus vedem că Anticristul, Gog, oarecum se va feri să împlinească Scriptura (vezi și Ezechiel 38), anume să atace Israelul, probabil pentru a-L face mincinos pe autorul ei, Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi va forța decizia. „Îl va târî pe munții lui Israel”, unde va fi doborât, „va fi prăpădit cu arătarea venirii lui Hristos” (2 Tes. 2:8). Însă, până la A Doua Venire, mai au loc o sumedenie de evenimente, precum ruperea peceții a doua. Cert este că necazurile și molimele încep numai când Anticristul e în lume, printre noi.

 

Vezi AICI material pe larg despre Anticrist!

 

A doua pecete: pacea e luată din lume la sfârșitul vremurilor

Hristos continuă să le spună ucenicilor lucrurile care se vor întâmpla. Al doilea lucru pe care îl menționează este luarea păcii din lume, ca o stare de tensiune care îi neliniștește pe oameni.

Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci.

(Matei 24:6)

 

Acest verset despre vremurile de dinainte de sfârșitul lumii poate fi pus în paralel cu pasajul următor din Apocalipsa:

 

Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino și vezi!” Și s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare.

(Apocalipsa 6:3-4)

 

Se poate observa că Apostolul Ioan n-a spus că e război, ci doar că oamenii se înjunghie unii pe alții. Poate azi am putea spune, într-o supoziție, că acest lucru seamănă cu valul de atacuri teroriste din ultimii ani. După fiecare atac terorist circulă vești de războaie, ca răspuns la respectivele atacuri. Însă oamenii continuă să se înjunghie fără să se declanșeze acele războaie militare. Terorismul este război, totuși nu este război, oamenii doar se înjunghie fără înfuntare militară.

 

Pecetea a treia: inflație urmată de război militar

După ce vorbește despre veștile de războaie, probabil, pentru a face o delimitare, Iisus Hristos face o pauză (Luca 21:10; Apoi, le-a zis El…) să precizeze că sfârșitul lumii nu va fi atunci. După scurta pauză, Hristos continuă să le spună ucenicilor despre adevăratele războaie care vor avea loc și de ce.

 

Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție, împotriva altei împărății și, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete […].

(Matei 24:7)

 

Acest verset este completat de pasajul următor din Apocalipsa:

 

Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Și, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul și vinul!”

(Apocalipsa 6:5-6)

 

Inflația va fi atât de mare încât va atinge pragul foametei

În acea inflație, o zi de lucru va fi echivalentă cu o câtime de mâncare, probabil un pumn de grâu sau trei pumni de orz pentru animale. Să nu ne imaginăm că o măsură de grâu va însemna un sac de grâu, altminteri nu vorbim de necaz, ci de normalitate. De unde știm că un leu (grecesc, un dinar) este echivalentul unei zile de lucru? Ne spune chiar Hristos într-una din pildele Sale:

 

S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi și i-a trimis la vie.

(Matei 20:2 )

 

Ce înseamnă că untdelemnul și vinul nu vor fi afectate? Înseamnă că, în mijlocul războiului, al inflației și al foametei, cei care sunt ai lui Dumnezeu vor trece cu bine peste aceste necazuri.

 

Untdelemnul ar putea reprezenta rămășița lui Israel (conducătorii și cei aleși erau unși), iar vinul, Noul Legământ (de la Cina Cea de Taină), adică Biserica lui Hristos. Biblia nu încurajează consumul de alcool, ar fi ciudat să se refere la vinul scos din struguri și tocmai în mijlocul foametei de la sfârșitul lumii. Oamenii ar spune: n-avem ce mânca, dar măcar avem cu ce ne îmbăta.

 

Pecetea a patra: un sfert din omenire moare de molimă, foamete, sabie sau răpus de animale

Iisus Hristos spune că vor fi „ciumi”, adică mai multe feluri de ciumă.

 

Pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.

(Matei 24:7)

 

Iar pasajul omolog din Apocalipsa este următorul:

 

Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.

(Apocalipsa 6:7-8)

 

Observăm că, odată dezlănțuiți, la sfârșitul lumii, călăreții nu se întorc la făpturile vii care le-au trimis la porunca Mielului, ci rămân în lumea noastră. De aceea, situația se înrăutățește tot mai mult. Cel de-al patrulea călăreț, Moartea, adâncește foametea adusă de călărețul al treilea, aducând molimă, și adâncește războiul, lăsând omenirea vulnerabilă la animalele prădătoare ale câmpului. Molima este orice boală cu caracter epidemic.

 

Poate ne întrebăm cum se poate ca în secolul 21 să ne mai omoare fiarele câmpului. Însă, la sfârșitul vremurilor, când orașele sunt golite de oameni, din cauză că molima va circula pe străzi, fiarele câmpului vor intra în orașe. Asta spune Biblia că se întâmplă la depopularea bruscă:

 

Voi trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți, canaaniți și hetiți. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca țara să n-ajungă o pustie și să nu se înmulțească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei crește la număr și vei putea să intri în stăpânirea țării.

(Exod 23:28-30)

 

Necazurile încep când Anticristul se află printre noi

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci (Ziua Domnului) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

 

Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca Cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei. Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți.

(2 Tesaloniceni 2:3-10)

 

În textul de mai sus este făcută o descriere a Anticristului și a lucrării sale malefice. Apostolul Pavel ne asigură că Ziua Domnului nu vine până când Anticristul nu se dă drept Dumnezeu. Tot ce îi stă împotrivă deocamdată este Mângâietorul, Duhul Sfânt, care s-a pogorât în Ziua Cincizecimii.

 

Anticristul se va da drept Dumnezeu în Templu

Când Dumnezeu nu îi va mai sta în cale, la sfârșitul vremurilor, Anticristul se va da drept Dumnezeu. Locul în care se va drept Dumnezeu este fie un Al Treilea Templu iudaic, fie în trup, care, după creștinare, este considerat Templul al Duhului Sfânt (1 Cor. 3:16). Cea de-a doua posibilitate ar implica faptul că Anticristul își pune semnul de posesie, semnul Fiarei, pe mâna dreaptă sau pe fruntea creștinilor care se lasă amăgiți de el, ca și cum ar fi dumnezeul trupurilor lor. Și Dumnezeu pune pecete pe mână sau pe frunte:

 

Pecetluiește mâna tuturor oamenilor, pentru ca toți să se recunoască de făpturi ale Lui.

(Iov 37:7)

 

Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo.” Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: „Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurați! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei, dar să nu vă atingeți de niciunul din cei ce au semnul pe frunte!

(Ezechiel 9:4-6)

 

Este numărul numelui Fiarei 666 sau 616? Vezi AICI articol!

 

Ești tu unul din oamenii lui Dumnezeu?

Așa cum am văzut în paragraful de mai sus, din Ezechiel capitolul nouă, Dumnezeu promite că va avea grijă de oamenii Săi. El își pune deoparte oamenii Săi, îi păzește:

 

Totuși așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Măcar că trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse grozave ale mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice și ciuma, ca să nimicesc cu desăvârșire din el oamenii și vitele, tot va fi o rămășiță care va scăpa.”

(Ezechiel 14:21)

 

Însă, ești tu oare unul din oamenii Lui? Ești un slujitor credincios care caută întâi Împărăția Cerurilor, apoi restul lucrurilor? Cauți să te ferești de păcat și să îl ajuți pe cel aflat în nevoie?

 

Ești tu cu adevărat al lui Dumnezeu? Ai un caracter așa cum pocăința îl reflectă?

 

Noroadele îl întrebau și ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?” Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna; și cine are de mâncare să facă la fel.”

(Luca 3:10-11)

 

Însă Ioan Botezătorul adaugă la aceste cuvinte, spunând că pocăința nu trebuie să aibă loc din cauza fricii de mânia lui Dumnezeu, mai târziu descrisă în Apocalipsa.

 

Dar când a văzut pe mulți din farisei și din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră.”

(Matei 3:7-8)

 

CONTINUĂ CITIND AICI PARTEA 2/3!

 

 

Sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia (1/3)

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Adaptarea finala

 

 

  Vremea noastră se ajustează permanent vremii lui Anticrist, așa cum o rochie este tăiată, croită și apoi probată.

 

Mai întâi va veni apostazia pe care astăzi o vedem tot mai clar înaintea ochilor, apoi va apărea Anticrist, iar în final va veni pieirea. Pentru mulți oameni este ridicol să creadă în Biblie, astfel că ei nici nu mai observă că prin această atitudine pun umărul la împlinirea afirmațiilor ei.

 

   In numărul său din luna decembrie a anului trecut, revista Welt Online relata: «Tot mai puțini germani fac parte dintr-o biserică creștină.

 

Curentul anilor trecuți a crescut chiar mai mult în amploare, numărul  cunoscut al retragerilor din biserici mărindu-se în mod alarmant. În anul 2009, Biserica Catolică a pierdut aproximativ 120.000 de membrii doar în urma retragerilor buletinelor membrale. Din Biserica Evanghelică s-au retras chiar peste  160.000 de persoane. Acest curent este în creștere, astfel că pentru anul 2010 ne putem aștepta la ce e mai rău.»1 Curentul abandonului religios este atât de puternic încât multe biserici nu

 

mai știu cum își vor putea plăti pastorii pe viitor. Curios, atunci când își motivează decizia de a se retrage dintr-o biserică, cei mai mulți oameni invocă situația financiară precară.

 

Thomas Begrich, membrul consistoriului suprem evanghelic, a declarat: «Ca o contra-măsură împotriva acestui curent, la sfârșitul anului 2008 a avut loc o modificare în taxarea profitului speculativ, astfel că băncile puteau plăti direct din venituri impozitul bisericii. Din lipsă de informare, mulți oameni au crezut în mod eronat că este vorba despre un nou impozit. Din acest motiv, mulți oameni au părăsit biserica. În comparație cu anul precedent, numărul protestanților care au părăsit biserica a crescut cu aproximativ 30.000. La catolici, numărul retragerilor a ajuns la 28.000.»

 

Este acesta cu adevărat motivul? Nu este mai degrabă vinovată atitudinea doctrinară și teologică a bisericilor? S-a întors spatele credinței biblice, bisericile au devenit liberale, deschizând ușa altor orientări religioase, iar cele care încă mai cred în Biblie sunt considerate fundamentaliste.

 

Recent am fost abordat de un student la teologie care s-a caracterizat a fi un credincios autentic. El mi-a povestit că profesorul care îi coordonează lucrarea de licență i-a spus: «Dacă Îl consideri pe Isus ca fiind singura cale spre cer, să nu te aștepți să absolvi această universitate! » Prin urmare, studentul a fost nevoit să părăsească universitatea. O tânără mi-a povestit că a discutat cu păstorița bisericii ei, având nevoie de sfaturi în legătură cu studierea și interpretarea  Bibliei. Singurul răspuns pe care i l-a dat aceasta a sunat astfel: «Numai extremiștii se mai ocupă cu așa ceva.» Iată doar două dintre exemplele ce ilustrează situația în care se află religia creștină în momentul de față.

 

Bisericile nu mai au un răspuns la întrebările spirituale ale oamenilor, ele nu mai pot oferi ajutor în problemele esențiale de credință. Mottoul reformatorilor – «Numai Scriptura, numai harul, numai credința» – este, în caz că încă mai există, doar un clișeu. Isus Cristos este însă cuvântul final al lui Dumnezeu! Dacă nu Îl credem, atunci Dumnezeu nu mai are nimic să ne spună. De ce ar trebui să mergem la o biserică la care nu  putem primi răspunsuri și în care nu ni se spune nimic, din moment ce biserica însăși nu mai crede în Cuvântul rostit de Dumnezeu?

 

Apostolul Pavel ne-a avertizat unde vor ajunge lucrurile: «Fii cu luare   aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora. Stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă» (1 Tim. 4,16).

 

Aici nu este vorba despre mântuirea pentru viața veșnică, ci despre o salvare de pericolele pe care Pavel le-a amintit înainte. Este vorba despre salvarea de tot ceea ce este fals și respingător, de tot ce amenință viața unui creștin, cum ar fi căderea de la credință, învățăturile false, învățăturile dracilor, fățărnicia, vorbirea mincinoasă cu basmele lumești și băbești (vezi 1 Tim. 4,1-8).

 

Cei care respectă învățătura biblică, cei care o învață, o aud și o aplică, vor fi salvați de orice învățături false. Vedem aici marea responsabilitate pe care o avem în ce privește transmiterea unei învățături biblice sănătoase? Numeroasele erezii, învățături și căi false din cadrul bisericii locale apar exact în urma faptului că se omite transmiterea învățăturii bune și sănătoase a  Cuvântului lui Dumnezeu, după cum specifică și textul nostru biblic. Nu în ultimul rând, acesta este motivul pentru care tot mai mulți oameni părăsesc bisericile. Ei nu mai aud nici un mesaj salvator.

 

După părerea mea, o biserică ce înainte a avut principii clare de credință, iar acum a întors efectiv spatele credinței creștine, excluzând-o chiar, este în pericol de cădere, cădere des pomenită în Biblie și despre care Sfânta Scriptură vorbește în legătură cu zilele din urmă, o cădere care îi deschide larg porțile lui Anticrist.

 

«Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării» (2 Tes. 2,3). Mai întâi va veni apostazia pe care astăzi o vedem tot mai clar înaintea ochilor, apoi va apărea Anticrist, iar în final va veni pieirea. Pentru mulți oameni este ridicol să creadă în Biblie, astfel că ei nici nu mai observă că prin această atitudine pun umărul la împlinirea afirmațiilor ei.

 

“Sursa: Asociatia Strigatul de la miezul noptii; pentru mai multe informatii, scrieti la smn@inext.ro”.

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/sfarsitul-vremurilor/1981-adaptarea-finala

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Păcatul celor ce nu fac rău

 

https://barzilaiendan.com/2023/04/19/pacatul-celor-ce-nu-fac-rau/

BY BARZILAIENDAN

 

coordonatori Bob & Debby Gass

 

PĂCATUL OMITERII – Fundația S.E.E.R. România

 

„Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17)

 

 

Majoritatea suntem înclinați să ne concentrăm atenția asupra păcatelor de comitere – asupra răului pe care îl săvârșim. Cum rămâne, însă, cu păcatele de omitere – binele pe care nu reușim să-l facem? În pildele lui Hristos, când cineva era condamnat, lucrul acesta se întâmpla deseori din cauza unui păcat de omitere.

 

Cineva a fost dat afară de la o nuntă pentru că nu avea haine de nuntă (vezi Matei 22:12).

 

Cinci fecioare au fost excluse de la petrecerea de nuntă pentru că li se terminase uleiul din candelă (vezi Matei 25:3-11).

 

Un slujitor care și-a îngropat talantul în pământ în loc să-l folosească, a pierdut totul (vezi Matei 25:25-28).

 

Un bogat căruia nu i-a păsat de aproapele său a fost condamnat pentru asta (vezi Luca 16:19-24).

 

Un smochin care nu a rodit a fost blestemat și s-a uscat (vezi Marcu 11:20-24).

 

Poate că spui: „Pe mine mă interesează o viață spirituală mai profundă!” Ei bine, cea mai profundă viață spirituală este cea petrecută făcând bine altora! Și este baza după care vei fi judecat și răsplătit! Despre acel moment, Biblia spune:

 

„Apoi va zice: …am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.” Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” (Matei 25:41-45).

 

Deci, dacă azi ai ocazia să faci binele – fă-l!

 

 

 

////////////////////////////////////////////

Apocalipsa 17b – Biserica catolică nu este (doar o adunatura de… sfinti,ci si… sublinierea mea-V A)„Babilonul cel Mare din Apocalipsa!

 

 

BY BARZILAIENDAN

 

 

M-am săturat să-i aud pe unii spunând că Biserica catolică (sau ortodoxă) este Babilonul cel Mare din Apocalipsa! O fi ea o biserică bolnavă, cum au fost cele din Noul Testament și celelalte de atunci încoace, dar nu este o biserică apostată. Și iată de ce …

Identitatea Babilonului religios

 

Unii cred că „Babilonul religios“ este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive.

 

În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție.

 

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!“ (Apoc. 17:2).

 

Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antichrist, fără nici o asemănare cu creștinismul. Ea va aparem așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință“. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat:

 

„ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesal. 2:2-4).

 

Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă!

 

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

 

Iată ce ne spune John Walvoord, în comentariul său asupra cărții Apocalipsa:

 

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

 

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

 

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

 

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

 

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

 

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

 

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

 

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

 

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

 

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

 

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

 

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

 

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

 

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

 

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

 

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

 

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

 

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

 

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

 

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

 

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

 

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

 

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

 

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

 

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

 

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

 

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

 

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

 

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

 

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

 

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

 

Soarta Babilonului religios

Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Isus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea:

 

„Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne“ (Apoc. 17:5-7).

 

Existența ei este legată de apariția „fiarei“ descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“ pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.Ch. până în 476 d.Ch.

 

După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși:

 

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni (Apoc. 17:8-9).

 

Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma):

 

„Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare“ (Apoc. 17:10-11).

 

Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative:

 

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara“ (Apoc. 17:12)

 

Peste ele îl vor întrona pe Antichristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu:

 

„Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14).

 

Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, antichristul, fiara, Satan va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim:

 

 

„Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

 

Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față.

 

Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Isus Christos Babilonul politic al fiarei.

 

 

https://barzilaiendan.com/2020/03/20/apocalipsa-18-prabusirea-babilonului-cel-mare/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

http://informatii-agrorurale.ro/aproape-totul-despre-finantare-accesare-fara-a-spune-ca-fondurile-europene-sunt-o-capcana-pentru-a-ne-avea-la-mina-prin-globalizarefara-a-va-spune-ca-din-aceste-accesari-cistiga-bancherii-si-fur/

 

 

ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru a vă prinde urgiile Apocaliptice în „Corabia Cristică” – umpluţi cu Plinătatea Lui, pentru veşnicie! Fiindcă balaurul este acela care crează boli, crize, anticrize, războaie, dar tot el le „rezolvă „ pe toate; ” Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înălţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu… Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase… şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes.2)

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

Cartea lui Daniel: Cheia profețiilor – Florin Antonie

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Ce va fi înainte de venirea lui Antihrist?

 

Întrebare:

 

Pe mine m-ar interesa mai mult să ştiu daca se poate estima o perioada anume sau evenimente predecesoare in care va apare Anitihristul judecind după relatările Bibliei? Cit despre metodele de aplicare a cifrei 666, tehnologii exista din belşug aşa ca ajuta – ne Doamne sa ne ferim.

 

(Pentru a avea unde sa se impauneze Anticrist…) Va fi zidit Templul din Ierusalim

Apostolul Pavel i-a învăţat pe sfinţii din vremea lui despre venirea lui Hristos, despre Răpirea Bisericii, despre Antihrist (Omul fărădelegii) şi Ziua Domnului. Se pare că, după plecarea Apostolului Pavel din Tesalonic, le-a trimis cineva o scrisoare, ca şi cum trimisă de Pavel, în care scria că Ziua Domnului a şi venit. Creştinii din Tesalonic s-au tulburat pentru că au crezut că a fost Răpirea Bisericii şi ei nu au fost luaţi cu Isus la cer. Aceasta a făcut pe Pavel să le scrie următoarele:

 

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. ( 2 Tesaloniceni 2:1-12)

 

Pentru ca Antihristul să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, trebuie ca acest Templu să existe. În prezent, pe locul fostului Templu din Ierusalim se află moscheea lui Omar. Cercetătorii profeţiilor spun că Evreii au pregătite toate materialele necesare pentru zidirea foarte rapidă a Templului ca să fie reluată închinarea de altă dată.

 

Va fi luat cel ce opreşte acum descoperirea omului fărădelegii

Un alt lucru important care se va întâmpla înainte de venirea lui Antihrist, este că va fi luat din calea lui cel ce îl opreşte acum. Se pare că creştinii din Tesalonic ştiau destul de bine cine este „cel ce opreşte” pe Antihrist să se descopere, iar noi trebuie să presupunem din punerea împreună a relatărilor mai multor texte. Pentru că în perioada lui Antihrist va fi şi „necazul cel mare”, în Epistola I către Tesalenoceni, Apostolul le-a scris creştinilor din acel oraş:

 

Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. (1Tesaloniceni 5:1-4)

 

Apostolul face aici diferenţă între „ei” şi „voi”, adică între cei care au încheiat un legământ cu Domnul Isus şi cei ce nu au făcut aceasta. Despre cei care nu au crezut din inimă, nu s-au pocăit şi n-au întrat în legământ cu Isus scrie că „o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei”, dar pe creştini ziua aceasta nu-i va prinde ca un hoţ. Apoi, în continuare îi mângâie pe creştinii din Tesalonic, şi prin această epistolă pe noi, pe toţi creştinii din toate secolele, când spune:

 

Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr. (1 Tesaloniceni 5:8-11)

 

Apocalipsa – 4 (Învăţătură peste Învăţătură)Deci, noi, creştinii, nu am fost rânduiţi să trecem prin această perioadă. Unde vom fi? Vreau să las curios cititorul să studieze singur.

 

Doresc să vă recomand cu insistenţă un curs excepţional de studiere a profeţiilor din Biblie. Este cursul de studiu biblic din seria „Învăţătură peste Învăţătură” al cărţii Apocalipsa în patru volume. În volumul 4 sunt rezervate două lecţii întregi studierii a tot ce spune Biblia despre venirea lui Antihrist.

 

Articole cu conţinut similar:

Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului

Ce se întâmplă cu creştinii după moarte?

Cum va fi scris numărul 666?

Nădejdea şi mângâierea Creştinului la moartea sa

Ce este Cina Domnului (Împărtăşania)?

Care este soarta eternă a oamenilor care păcătuiesc după încheierea legământului cu Isus Hristos?

De ce S-a întrupat Hristos? (7 motive)

Relaţia dintre fapte şi mântuire

Despre Evenimentul Înălţării Domnului Isus la cer (Ispasul)

Care este partea neevreilor în Noul Legământ

 

 

https://blogosfera.md/view-post-v-61807-0-romana.html

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Omul fărădelegii, fiul pierzării

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.

 

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tes. 2:1-4)

 

 

https://trezireazi.com/2021/06/27/omul-faradelegii-fiul-pierzarii/

/////////////////////////////////////////////

 

 

Pilda sării sau Cele douăsprezece trepte ale decăderii spirituale.9) Autoînşelarea (I Corinteni 3:18)

 

  Florin

„Nimeni să nu se înşele [gr. exapatatō „a înşela”]: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun [gr. mōros], ca să ajungă înţelept”. (I Corinteni 3 : 18)

 

A înşela : „A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva ; a amăgi”. (DEX) În (Nodex 2002) este dată o definiţie interesantă : „A lua un neadevăr drept adevăr ; a cădea în eroare”.

Sinonime : a ademeni, a fermeca.

 

Gr. exapataó are şase ocurenţe. Este folosit aici precum şi în :

 

Romani 7 : 11 „Pentru că păcatul a luat prilejul, prin ea [porunca] m-a amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea”.

Romani 16 : 17 – 18 „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor ; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători”.

II Corinteni 11 : 3 „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos”.

II Tesaloniceni 2 : 3 „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip ; căci [Ziua Domnului] nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării … ”.

I Timotei 2 : 14 „Şi nu Adam a fost amăgit [gr. ēpatēthē “înşelat” este folosit numai de trei ori în N.T. Aici precum şi în Efeseni 5 : 6 şi în Iacov 1 : 26]; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”.

Nu te potrivi felului de gândire al lumii,CACI vei greşi !

 

https://www.cezareea.ro/cele-douasprezece-trepte-ale-decaderii-spirituale-9-autoinselarea-corinteni-318/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII

 

„Fiul pierzării” din 2 Tesaloniceni 2:3 și „Anticrist-ul” din 1 Ioan 2:18, sunt aceeași persoană. Să stabilim câteva premise de bază în ce-l privește pe acest personaj malefic, prin analizarea acestor două secțiuni de versete scrise de apostolii Pavel și Ioan.

 

2 Tesaloniceni 2:1-4 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

 

1 Ioan 2:18-22 Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru. V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.

 

Acum să citim ce a spus Domnul Isus despre Anticrist:

 

Marcu 13:19-27 „Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi cum nici nu va mai fi vreodată. Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa, dar le-a scurtat din pricina celor aleşi. Dacă vă va zice cineva atunci: ‘Iată, Cristosul este aici’ sau ‘Iată-L acolo’, să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Păziţi-vă; iată că vi le-am spus toate dinainte. Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.”

 

Domnul ne-a avertizat să nu ne lăsăm înșelați de nimeni de pe acest Pământ, care zice despre sine, că este „Mesia”.

 

Domnul a spus care vor fi  semnele când El, adevăratul și unicul Cristos se va întoarce: Pământul, Soarele, Luna și stelele se vor întuneca, cerurile și Pământul se vor cutremura, și toți oamenii Îl vor vedea venind cu mare putere și cu slavă, pe norii cerului, pentru că Isus va lumina cerurile și îi va ridica pe sfinți la El.

 

Ca să putem înțelege Biblia așa cum vrea Dumnezeu, avem nevoie de revelație divină. Isus a vorbit în așa fel, încât doar „cei care au urechi de auzit”, să audă, adică să înțeleagă și să primească adevărul. În timp ce studiem Biblia, trebuie să auzim ce ne descopere Duhul Sfânt. El va face, ca anumite lucruri să iasă în evidență, ca să ne rugăm pentru ele sau să medităm asupra lor, ca să ni se descopere esența versetelor respective. Să remarcăm ce spune Domnul Isus, citat de Marcu în pasajul de mai sus: „‘Iată, Cristosul este aici’”. Isus a spus „Cristosul”. Mesia sau Cristosul sunt termeni sinonimi. Ce zice de fapt este „Iată, Mesia este aici, Cristosul este aici”.

 

Apoi, în versetele următoare, Isus ne avertizează să fim atenți, pentru că vor fi mulți impostori care se vor da drept Mesia.

 

Marcu 13:5-6 Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Cristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.”

 

Isus ne-a avertizat cu privire la două lucruri diferite. Primul este că vor fi impostori care vor spune despre sine: „Eu sunt Cristos-ul”. A spune despre sine „Eu sunt Mesia”, nu este același lucru cu a fi numit de alții „Mesia”. Isus este adevăratul Mesia, Cristos-ul, indiferent cât de mulți vor pretinde că ei sunt. Al doilea avertisment, mai greu de remarcat, este că vor fi unii care vor zice că Isus nu a fost Mesia, ci ei sunt.

 

Dumnezeu L-a trimis pe Isus, Cristos (Mesia) la evrei, ca să fie Mântuitorul lor. Dar pentru că așteptau „un Mesia eliberator”, marea majoritate nu au crezut în El. Totuși, mulți evrei L-au urmat pe Isus și au pus bazele creștinismului. Și evreii contemporani nouă, care îl resping pe Isus, continuă să-L aștepte pe „Mesia”. Ei neagă că Isus din Nazaret a fost Cristos și așteaptă să vină un Mesia, în persoana unui mare lider politic, care să le rezolve toate problemele. Unii evrei contemporani nouă, cred că trebuie să reconstruiască Templul, pentru ca Mesia să poată veni. Alții cred că va veni Mesia și vor reconstrui Templul împreună. „Fiul pierzării” va trebui să se potrivească rolului lui „Mesia” și în ceea ce privește Templul.

 

În încercarea de a înțelege „cine este fiul pierzării,” mulți caută să-l identifice, potrivit „gândirii zonei în care trăiesc” în locul gândirii biblice. Dumnezeu lucrează prin evrei. Isus nu s-a referit la un Mesia chinez sau american. Acest fals Mesia, trebuie să corespundă așteptărilor evreilor.

 

Mulți cred că va fi un papă catolic. Ați auzit vreodată de un papă evreu? Aici nu este vorba despre un Mesia catolic sau musulman. Budiștii, Musulmanii, cei care-l urmează pe Krishna și multe alte religii, așteaptă un „mesia” al lor. Dar dacă acest „fals Mesia” nu se potrivește așteptărilor evreilor religioși, nu va fi cel despre care ne-au avertizat Domnul Isus, Pavel și Ioan.

 

Deci, cum poate cineva să fie „Anticrist”-ul și „falsul Mesia”? Isus ne-a spus să fim atenți când alții vor zice că Cristos-ul (Mesia) este aici. Ioan a folosit termenul de „anticrist”. Cum se pot îmbina cei doi termeni? De fapt ce înseamnă „anticrist?”

 

Apostolul Ioan a explicat că a fi „anticrist” înseamnă a nega că Isus din Nazaret a venit ca Fiul Lui Dumnezeu și Mesia.

 

1 Ioan 2:22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.

 

Deci, cine neagă că Isus este Cristosul, Mesia este anticrist. Cine face asta, neagă și relația de Tată-Fiu, dintre Dumnezeu și Isus.

 

2 Ioan 1:7 Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!

 

Numele Domnului pentru noi este Isus Cristos… dar „Cristos” este de fapt „calitatea, rangul” Lui. Amăgitorii, cei care nu vor mărturisi că Isus, Cristosul (Mesia), a venit ca Fiul Lui Dumnezeu sunt anticristul.

 

Deci acest fiu al pierzării, acest anticrist, nu va pretinde că este Isus din Nazaret care s-a întors pe Pământ, ci va declara că Isus nu a fost Cristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat. Acesta va fi pentru poporul evreu, mult așteptatul Mesia. Va fi un lider global și mulți vor cădea în capcana lui, inclusiv evreii, altfel Biblia nu ne-ar fi arătat că acesta va împlini aceste profeții.

 

De ce vor cădea oamenii de la credința în adevăratul Mesia și vor ajunge să creadă că cel fals e adevărat? Apostazia, marea lepădare de credință care va veni înaintea anticristului, va fi un timp de îndepărtare de adevăr, pentru că întunericul spiritual va crește pe tot Pământul. Gândirea pervertită de păcat a celor care resping adevărul Lui Dumnezeu îi va face victime ușoare ale acestui fiu al pierzării.

 

De ce este numit „fiul pierzării”? Ce înseamnă „pierzare”? Înseamnă dezastru, distrugere, deci este „fiul distrugerii”.

 

Strong’s Greek & Hebrew Dictionary definește termenul ca fiind: „cuvânt derivat din apollumi; care înseamnă, ruină sau pierdere (fizică, spirituală sau veșnică): – condamnare, distrugere, moarte, pierzare, pieire, fatalitate”.

 

Ni se spune în 2 Tesaloniceni 2:3-4, că „se (va) descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ‘Dumnezeu’” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Mulți trag concluzia din aceste versete, că, anticristul va apărea pe scena lumii, ca unul care „se opune lui Isus și se înalță pe sine…”. Această concluzie este doar de suprafață.

 

Pavel face un portret clar al fiului pierzării, și cum se va purta spre final. De fapt, anticristul nu va dezvălui adevărul despre sine, de la începutul apariției sale în spațiul public. În inima lui, va fi anti-creștini și anti-evrei. Pare foarte evident că nu își va arăta „adevărata față” decât după ce va fi sigur că are asigurat fotoliul de lider mondial. Dacă n-ar face așa, evreii nu l-ar crede că el e Mesia.

 

Liderii răi, de cele mai multe ori, încep părând buni. Acest „fiu al pierzării” va apărea călare pe „un cal alb”, cu haine albe… este o prezentare alegorică, care de fapt confirmă ce scriam mai sus. Liderii malefici, sunt experți în a „ademeni și a păcăli” masele de oameni. Știu să spună ce așteaptă mulțimile să audă, iar după ce i-au prins în capcană, „le vor injecta veninul”. Cel mai vechi truc al campaniilor electorale e schimbul de cadouri sau favoruri, contra voturi. Anticristul îi va înșela pe mulți, pentru că îi va face să creadă că le vrea binele și va fi un lider pentru oameni. Dar odată ajuns la putere, adevărata lui față va începe să fie arătată.

 

Deci, acest lider global, va fi și un „fals-Mesia” pentru evrei? Va fi un om posedat de diavolul? Sau va fi 100% demon care va apărea în formă umană? Din ce țară va veni? Este el pe scena lumii acum? Toți avem multe întrebări, dintre care multe sunt încă fără răspuns. Un lucru este cert, Biblia spune multe pentru cei care vor să afle, și voi mai scrie și alte articole pe această temă.

 

https://www.rapturebibletruth.com/s258-icircn538elegem-cine-este-anticristul-fiul-pierz258rii.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

   Dan Bercian – Uza – Închinarea care Ucide .| Predică 23 Aprilie.

https://www.youtube.com/watch?v=mNjoEboVqbQ

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Antihristul

 

Text de memorat: „Nimeni să nu vă amăgească În vreun chip. căci nu va veni Înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii. fiul pierzării.” (2 Tesaloniceni 2:3)

Gândul central: Pentru a corecta teologia greşită a tesalonicenilor cu privire la evenimentele sfârşitului, Pavel le dezvăluie adevărul despre amăgirile din vremea sfârsitului.

 

Pe lângă cuvintele de încurajare şi de îndemn, Pavel le scrie tesaloni­-

cenilor şi despre evenimentele sfârşitului, inclusiv despre cel mai glorios

eveniment dintre toate: a doua venire a Domnului Isus.

 

În pasajul din săptămâna aceasta, el continuă să vorbească despre

sfârşitul lumii, dar accentul cade pe alt aspect. EI le-a prezentat deja detali­ile

revenirii în perioada în care a fost în mijlocul lor, iar aici îşi manifestă

grija pastorală pentru a-i linişti şi a-i convinge să aibă mai multă răbdare

în aşteptarea evenimentelor sfârşitului şi pentru a-i atenţiona cu privire la

învăţăturile mincinoase care circulau la momentul acela pe această temă.

 

Primele versete ale pasaj ului studiat săptărnâna aceasta conţin câteva

cuvinte care ne trimit cu gândulla unele teme din prima epistolă, precum

venirea Domnului nostru (1 Tesaloniceni 4:15), strângere a credincioşilor

(1 Tesaloniceni 4:17) şi ziua Domnului (1 Tesaloniceni 5:2). Prin urmare,

pasajul studiat săptămâna aceasta este o clarificare a unor afirmaţii an­

terioare. Pavel dezvăluie aici câteva adevăruri pe care şi noi trebuie să le

înţelegem.

 

Problema (2 Tesaloniceni 2:1-3)

1.Ce subiect abordează Pavel În 2 Tesaloniceni capitolul2? Ce relevanţă au aceste cuvinte pentru noi? Cu ce provocări similare legate de eve­nimentele sfârşitului (stabilirea de date. teorii ale conspiraţiei etc.) ne confruntăm si noi În biserică. desi situatia de acum este diferită? Care este principiul comun al problemelor deatunci şi de astăzi? 2 Tesaloni­ceni 2:1-3

 

Nu există în pasajul acesta o dovadă clară că biserica i-ar fi pus apostolului întrebări despre a doua venire a Domnului Isus. Probabil că Pavel

însuşi a observat această problemă şi a oferit un răspuns. Expresia „strân­-

gerea noastră laolaltă cu El” ne aduce aminte de cuvintele din prima

epistolă (1 Tesaloniceni 4:15-17).

 

De asemenea, pasajul studiat astăzi ne aduce aminte de avertizarea pe

care a dat-o Isus Însuşi (Matei 24:1-13). Tesalonicenii s-au lăsat repede

tulburaţi de informaţiile contradictorii care au ajuns la ei la scurt timp

după ce au primit prima epistolă.

 

Pavel nu precizează care a fost cauza tulburării lor. Poate că nici el nu o

aflase. Cuvântul „duh” se referă, probabil, la o învăţătură profetică adusă

de un profet mincinos sau la o idee greşită desprinsă din prima epistolă a

1. O a doua cauză posibilă este cuvântul rostit, o învăţătură transmisă prin

viu grai de la un membru la altul. Când aminteşte de o „epistolă ca venind

de la noi”, Pavel se referă, probabil, la o scrisoare trimisă în numele său

sau la utilizarea greşită a epistolelor care îi aparţineau într-adevăr.

 

Oricât de vigilent ar fi un pastor, există nenumărate căi prin care ideile

greşite pot prinde rădăcini în biserică. Uneori, membrii preferă să accepte

o veste sau un zvon decât să studieze Scriptura personal. Alteori, ideile

răspândite sunt biblice până la un punct, dar sunt promovate în detrimen­

tul altor învăţături biblice cu care acestea formează un tot unitar.

 

Se pare că această a doua situaţie exista şi în Tesalonic. Credincioşii

aveau multe cunoştinţe corecte despre a doua venire a lui Isus şi despre

evenimentele care aveau să o preceadă. Dar aveau tendinţa de a accentua

o extremă sau alta a învăţăturii, nereuşind să aibă o atitudine echilibrată.

Ei nu au luat seama la avertizarea dată de Isus cu privire la semnele reveni­-

rii Sale (Matei 24:4-8) şi au ajuns să se plângă că revenirea a fost amânată

(1 Tesaloniceni 4:13-15). După cum reiese din capitolul 2, ei ajunseseră să

creadă că trăiau deja în timpul evenimentelor finale.

 

Un răspuns scurt (2 Tesaloniceni 2:3,4)

În răstimpul dintre prima şi a doua epistolă, membrii bisericii din Te­

salonic au început să aibă nedumeriri cu privire la cuvintele scrise de Pavel

în prima epistolă. Unii au tras concluzia că revenirea Domnului era foarte

aproape, pe când alţii considerau că Isus venise deja pe ascuns (2 Tesa­-

loniceni 2:2). Care a fost răspunsul scurt dat de Pavel la această problemă?

„Lucrul acesta nu poate fi adevărat. Sunt prea multe evenimente care nu

au avut loc încă.” Nedumerirea tesalonicenilor l-a determinat să includă

aici cea mai amplă prezentare a evenimentelor finale. Crestinii ar fi mai săraci

dacă nu s-ar fi păstrat aceste cuvinte.

 

2.Ce ne spune Pavel despre „omul fărădelegii”? Ce principii din aceste versete ne ajută să înţelegem ce subiect abordează el? 2 Tesaloniceni 2:3,4

 

În original, versetele 3 si 4 sunt incomplete. Expresia nu va veni” nu

apare în greacă şi este adăugată în cele mai multe traduceri. Pavel enumeră

lucrurile care trebuie să se întâmple înainte de venirea lui Isus. Va fi o

„lepădare de credinţă” (apare cuvântul grecesc apostasia, care înseamnă,

bineînţeles, „apostazie”) şi apoi se va descoperi „omul fărădelegii”. În

2 Tesaloniceni 2:8-10 se arată că aceasta este lucrarea lui Satana de di-­

naintea revenirii Domnului (vezi secţiunea de miercuri). Însă, înainte de

descoperirea aceasta a fărădelegii, este o perioadă de „taină”, când el este

„oprit” şi nu poate să se manifeste ( vers. 6,7).

 

Versetul 4 ne oferă o descriere a omului fărădelegii (sau „păcatului”), care

lucrează o vreme pe ascuns şi care, în final, este descoperit. EI I se împotriveşte

lui Dumnezeu, se înalţă mai presus de Dumnezeu, stă în templu şi declară că

el este Dumnezeu. Versetul acesta este plin de aluzii la versete din Vechiul

şi Noul Testament. „Potrivnicul” ne aminteşte de pârâşul din Zaharia 3:1.

Faptul că se înalţă mai presus de Dumnezeu şi că ia locul Său din Templul

ceresc ne aminteşte de cornul mic din Daniel 8. Faptul că se dă drept

Dumnezeu ne aminteste de descrierea lui Satana din Isaia 14 si Ezechiel

28; de asemenea, ne’ aminteşte de puterea blasfematoare din Daniel

11:36-39. Aşadar, descrierea omului fărădelegii conţine elemente care arată

atât spre Satana, cât şi spre agentul lui din decursul istoriei creştine.

 

Suntem şi noi înclinaţi să manifestăm aceleaşi atitudini ca „omul fără­ delegii”?

 

„Cel ce o opreşte” (2 Tesaloniceni 2:5-7)

 

3.Care erau cele două caracteristici ale stării lumii la data aceea? Ce ne spune aceasta despre marea luptă? 2 Tesaloniceni 2:6,7

 

Dacă unim aceste versete cu cele anterioare, observăm că Pavel

prezintă aici cele trei etape ale istoriei de la „vremea lui” până la sfârsit.

Ultima etapă începe la revenirea lui Isus. Înainte de etapa aceasta, este

etapa descoperirii omului fărădelegii (vers. 3), numit şi „acel nelegiuit”

(vers. 8). Iar înainte de etapa descoperirii, este etapa tainei şi a „opririi”

(vers. 6,7).

 

Deşi ne-am dori foarte mult să înţelegem pe deplin ce vrea Pavel să

spună aici, există unele neclarităţi. Puterea care opreşte este la genul neu­

tru (deci este un obiect) în versetul 6 şi la genul masculin (deci este o

persoană) în versetul 7. Cel Nelegiuit (genul masculin, vers. 8) apare la

neutru în versetul 7 („taina fărădelegii”) şi nu este clar (vers. 7) nici dacă

puterea care îl opreşte este dată la o parte sau are autoritatea de a se da

singură la o parte (traducerea corectă ar fi „până când el este dat din

cale”).

 

Cine este „cel ce o opreşte” sau „puterea care o opreşte” din aceste ver­-

sete? „Cel ce o opreşte” exista pe timpul lui Pavel; susţinea legea (o putere

care opreşte nelegiuirea, vers. 7); avea de îndeplinit o misiune divină; şi

era suficient de puternic pentru a împiedica lucrarea lui Satana (vers. 9).

 

4.Potrivit altor pasaje din Noul Testament. ce anume opreşte a doua ve­nire a lui Isus? Matei 24:14; Marcu 13:10; Apocalipsa 14:6,7.

 

În mare parte din Noul Testament, evenimentele premergătoare reve­-

nirii lui Isus sunt prezentate ca având loc după proclamarea finală a Evangheliei. În acest caz, putem deduce că Dumnezeu Însuşi (CU BISERICA LUI ?)este „cel ce o

opreşte”, cel care împiedică derularea evenimentelor finale până când toţi

oamenii au ocazia de a auzi Evanghelia.

 

Cum poti invăta ca, atunci când esti ispitit, să ceri ca puterea lui Dumnezeu să te împiedice să’jaci un lucru rău?’

 

Descoperirea Antihristului (2 Tesaloniceni 2:8-10)

5.Citeşte 2 Tesaloniceni 2:8-10. Cum interpretăm acest pasaj? Cum ne ajută În interpretare expresia „n-au primit dragostea adevărului”?

 

Omul fărădelegii este amintit pentru prima dată în 2 Tesaloniceni

2:3,4. Aproape pe tot parcursul istoriei creştine, el s-a străduit să lovească

în Legea lui Dumnezeu (în special în Sabat) si să îsi insusească puteri­-

le care Îi aparţin numai lui Hristos. În pasaje ‘ca D~niel 7:’20-25 (cornul

mic) şi Apocalipsa 13:1-7 (fiara ieşită din mare), această putere lucrează

după căderea Imperiului Roman păgân, unind autoritatea religioasă cu

cea seculară pentru a-i persecuta pe sfinţii lui Dumnezeu. Singura putere

din istorie care corespunde tuturor criteriilor arătate în profeţii este pa­

palitatea. Mulţi cercetători, din Evul Mediu şi până În vremea noastră, au

considerat că această instituţie este Antihristul. (Cei mai mulţi creştini

au renunţat la această interpretare abia în ultimele două secole, fapt in­

teresant dacă este privit din perspectiva evenimentelor finale.) Această

identificare a papalităţii corespunde criteriilor din 2 Tesaloniceni 2, unde

„omul fărădelegii” trebuia să fie atât de gen masculin (o persoană), cât şi

de &en neutru (o putere mondială sau o instituţie).

 

In versetul 7, „taina fărădelegii” este o denumire adecvată pentru lu­-

crarea omului fărădelegii. Dar, spre finalul istoriei, sfidarea făţişă a lui

Dumnezeu şi a legilor Sale va fi şi mai răspândită pe glob. Continuitatea

acestei puteri, amintită atât în acest pasaj, cât şi în Daniel 7 şi Apocalipsa

13, ne arată că papalitatea va avea un rol important şi în timpul sfârşitului.

 

6.Ce lucrări ale lui Dumnezeu În decursul istoriei vor fi contrafăcute la sfârşit? Compară 2 Tesaloniceni 2:9 cu Faptele 2:22.

 

În spatele Antihristului care a lucrat printre naţiuni în decursul isto­-

riei se află Satana însuşi. El este iniţiatorul şi înfăptuitorul amăgirilor de

la sfârşit. La sfârşitul timpului, evenimentele îl vor determina să facă un

ultim gest disperat. El va lăsa deoparte orice precauţie şi va apărea în

persoană pentru a-L imita pe Isus (vezi secţiunea de vineri). Prin minuni

contrafăcute, el va încerca să abată atenţia oamenilor de la Evanghelie (de

la viaţa, moartea şi învierea lui Isus) şi chiar de la a doua venire.

 

Meditează la ideea de „dragoste pentru adevăr”. Cum poţi primi această dragoste? De ce este ea atât de importantă pentru cei care nu vor să cadă pradă niciunei amăgiri spirituale, mai ales în zilele finale? Cum ne putem deprinde să primim dragostea pentru adevăr?

 

Adevăr şi minciuni (2 Tesaloniceni 2:10-12)

7.De ce Îngăduie Dumnezeu ca atât de mulţi oameni să fie amăgiţi? Potri­vit cu 2 Tesaloniceni 2:10-12, ce anume au respins cei nelegiuiţi?

 

Versetul 11 este pentru mulţi oameni foarte problematic. Pavel

declară direct: „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o

minciună.” Reacţia imediată este să ne întrebăm: „Cum poate Dumnezeul

adevărului să trimită o minciună? Cum poate El să se poarte la fel ca Sa­

tana?” (Compară vers. 11 cu vers. 9.)

 

Acum, Pavel dă cortina la o parte şi ne lasă să întrezărim o parte din

marea luptă dintre Hristos şi Satana, luptă care nu se dă doar aici, pe

pământ. Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept, tiran şi mincinos.

În timpul crizei finale a istoriei pământului, Dumnezeu „trimite” o lucrare

de rătăcire peste cei nelegiuiţi, nu pentru că El ar minţi, ci pentru că le

îngăduie celor nelegiuiţi să aleagă minciuna în locul adevărului şi să le arate

astfel consecinţele deciziilor pe care le-au luat deja (vers. 12). El le permite

să culeagă roadele faptelor lor rele. Evenimentele din timpul sfârşitului ex­-

pun privirilor tuturor gândurile şi caracterul lui Satana şi ale adepţilor lui.

 

Lucrarea de rătăcire Începe când oamenii resping Evanghelia lui Isus

Hristos. VersetullO arată că cei nelegiuiţi nu vor să primească dragostea

adevărului. Darul mântuirii din Evanghelie este ţinta pe care o urmăresc

puterile apocaliptice descrise aici. Prin învăţăturile şi prin practicile ei,

papalitatea a subminat Evanghelia. Ea continuă această lucrare până când

va fi dată În vileag de evenimentele finale descrise în vers. 8-12. Prin ur­-

mare, proclamarea finală a Evangheliei (Matei. 24:14; Apocalipsa 14:6,7)

precede judecata finală şi amăgirile din timpul sfârşitului.

 

În final, indiferent de formele politice sau religioase pe care le ia ma­-

rea luptă aflată în derulare aici, pe pământ, nu evenimentele politice au

fost punctul esenţial al controversei dintre bine şi rău pe tot parcursul isto­-

riei creştine, ci Evanghelia lui Hristos. Antihristul îşi dezvăluie adevăratul

caracter prin încercarea de a-şi însuşi viaţa, moartea şi domnia cerească a

Domnului Isus. Toate celelalte elemente implicate în această luptă au rol

secundar.

 

Citeste cu atentie 2 Tesaloniceni 2:12. Care este motivul principal pentru care oamenii nu primesc adevărul? Te-ai găsit vreodată în această situaţie? Altfel spus, cum te-a împiedicat „pLăcerea” pe care ai găsit-o în nelegiuire să fii deschis faţă de adevăr?

 

Studiu suplimentar

„Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în zilele

sale. [ … ] Nu putem aştepta venirea Domnului nostru până după marea

apostazie şi după perioada lungă de domnie a «omului păcatului». «Omul

fărădelegii», care mai este numit «Taina nelegiuirii», «fiul pierzării» şi

«acel nelegiuit», reprezintă papalitatea, care, aşa cum a fost prevestit în

profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de o mie două sute şaizeci

de ani.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pag. 356

 

„Ca o încoronare a marii drame de amăgire, Satana însuşi va lua chipul

lui Hristos. [ … ] Pe un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele din­

tre adevărurile cereşti pline de har pe care le-a rostit Mântuitorul; vindecă

bolile din popor şi apoi, în asemănarea caracterului lui Hristos pe care şi-a

asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi le porunceşte tu­

turor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. [ … ] Numai aceia care

au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea

de adevăr vor fi ocrotiţi de puternica amăgire ce ia lumea în stăpânire.” ­

Ibidem, pag. 624, 625

 

„Când vestiţi solia, nu lansaţi niciun atac personal la adresa altor bi­-

serici, nici la adresa Bisericii Catolice. Îngerii lui Dumnezeu văd în dife-­

rite biserici numeroşi oameni la care putem ajunge numai fiind foarte

precauţi. Prin urmare, să fim atenţi la cuvintele noastre. [ … ] Cu privire

la subiectele acestea, tăcerea este elocvenţă. Mulţi sunt amăgiţi. Rostiţi

adevărul în cuvinte şi tonuri pline de dragoste.” – Ellen G. White, Evan­

ghelizare, pag. 576

 

Întrebări pentru discuţie

 

1. Azi, mulţi cred că papalitatea, ca instituţie, s-a schimbat şi, în unele

privinţe, lucrul acesta e adevărat. Dar, în problemele fundamentale

ale mântuirii ea continuă să-şi însuşească pe nedrept lucrarea lui Hris-­

tos de pe pământ şi din cer. Ea este puterea descrisă în profeţie. Cum

putem să ne păstrăm cu fermitate poziţia biblică privitoare la papalitate

si totodată să manifestăm dragoste creştină, îndelungă răbdare şi tact?

 

2. Intâlnim mereu oameni care stabilesc noi date ale evenimentelor fi­

nale, fac diagrame etc. Cum ne raportăm la aceste provocări?

 

Rezumat: Pavel ne-a oferit adevăruri preţioase despre evenimentele

finale. Totuşi să nu uităm niciodată că lucrul cel mai important nu este

stabilirea datei evenimentelor şi nici identificarea detaliilor, ci alegerea

noastră de a fi de partea binelui în marea luptă.

 

Antihristul

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni

 

 

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine” sînt aşezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B” – „Către tesaloniceni B”.

 

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

 

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole.

 

Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals” viclean prin care „cineva” alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului.

 

Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva” s-a găsit să scrie o „epistolă” pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.

 

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip…” (2 Tesal. 2:1-3).

 

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

 

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” (3:17).

 

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă” era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar”.

 

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul”, ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului” nu ar mai trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi” în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi”. Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

 

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

 

Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului”, ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente catrastrofice:

 

1. „lepădarea de credinţă” (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu şi

 

1. „descoperirea omului fărădelegii” numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2:3).

 

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariţii mondiale:

 

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” (2 Tes. 2:7)

 

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „…se va arăta acel Nelegiut…” (2 Tes. 2:8)

 

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2:9-10).

 

Lucrarea acestui „Anticrist” va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu”: Satan însuşi.

 

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

 

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tes. 2:11-12)

 

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul” Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8).

 

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială”. Bazaţi pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene” au găsit pretext pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta”. Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei”.

 

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică” în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

 

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente”, scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în „abis”, dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum” îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc.l2:12).

 

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină” (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

 

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare” şi ca „fiara ieşită din pămînt” cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.

 

De ce „trebuiesc” să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

 

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus”, şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:8).

 

CUPRINSUL CĂRŢII

 

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare”

 

Cuvînt de salut (1:1, 2)

 

1. ALINARE – în nădejdea revenirii Lui (cap. 1)

Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)

Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

 

1. AVERTIZARE – în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)

Cînd şi cum va veni (1-12)

De ce şi cum să aşteptăm (13-17)

 

III. ANGRENARE – în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3)

Încurajare pentru ce este bun (1-5)

Mustrare pentru ce este rău (6-15)

Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

 

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/2tesaloniceni/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

Zac POONEN-Secretele biruinţei 

CUPRINS

 

Capitolul 1

O viaţă de biruinţă continuă

Capitolul 2

Credinţa, un imperativ absolut necesar

Capitolul 3

Trebuie să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu

Capitolul 4

Dumnezeu este plin de iubire

Capitolul 5

Dumnezeu ne iubeşte cum L-a iubit pe Isus

Capitolul 6

Dumnezeu are un scop, oridecâteori ne trece prin încercări

Capitolul 7

Nu vei fi încercat peste puterile tale

Capitolul 8

Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriţi

Capitolul 9

Dumnezeu controlează circumstanţele din viaţa noastră

Capitolul 10

Credinţă în Dumnezeu sau credinţă în bani?

Capitolul 11

Dumnezeu îi ajută pe cei slabi

Capitolul 12

Harul ne este de ajuns

ANEXA 1

SECRETELE BIRUINŢEI

ANEXA 2

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face pentru tine

ANEXA 3

CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE

Capitolul 1

O viaţă de biruinţă continuă

 

Voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră este biruinţa continuă. Acest adevăr reiese clar din mai multe pasaje ale Bibliei. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste pasaje:

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (2 Corinteni 2:14).

„Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37).

„… vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi” (1 Ioan 2:1).

Cu toate că versetele de mai sus şi altele asemănătoare sunt în Sfânta Scriptură este greu să-i convingi pe mulţi credincioşi că Dumnezeu vrea ca ei să trăiască permanent o viaţă de biruinţă.

Dacă luăm Scriptura aşa cum e scrisă şi o credem pur şi simplu, ca un copil, atunci acest mesaj va fi evident pentru noi. Dacă ne bazăm însă pe propria noastră raţiune, putem găsi multe argumente convingătoare cum că o asemenea viaţă nu este posibilă în această lume rea. Mulţi „credincioşi” care de fapt nu cred vor adăuga mărturia lor la ceea ce ne spune nouă raţiunea şi curând vom ajunge să ne convingem pe noi înşine că în lumea aceasta nu este posibilă o viaţă de biruinţă.

Dacă noi nu suntem mai întâi convinşi că Dumnezeu vrea să trăim o viaţă de biruinţă continuă, nu vom putea avea niciodată credinţa necesară trăirii unei astfel de vieţi, căci fără credinţă este imposibil să intri în viaţa de biruinţă. Absolut totul în viaţa creştină depinde de credinţă, iar credinţa este bazată pe revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Său.

Chiar dacă în trecut ai trăit în înfrângeri ani de-a rândul, nu fi trist, nu dispera. Pentru a face primul pas înspre o viaţă de biruinţă, este îndeajuns doar să vezi clar, în Cuvântul lui Dumnezeu, acest adevăr al unei vieţi de biruinţă continuă.

Capitolul 2

Credinţa, un imperativ absolut necesar

 

Pasajul biblic din 1 Ioan 2:6 spune: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”.

Cum a trăit Isus? A fost El biruitor câteodată sau de cele mai multe ori, sau tot timpul? Ştim răspunsul. El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar nu a păcătuit niciodată.

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

Acum, ni se spune să trăim cum a trăit El. Este acest fapt posibil aici, pe Pământ? Ne-ar cere Dumnezeu să facem ceva ce ştie foarte bine că nu putem face? Nu. Aşa ceva este de neconceput. Nici măcar taţii pământeşti nu cer lucruri absurde copiilor lor; cu atât mai puţin Dumnezeu!

Unele dintre cele mai triste cuvinte scrise în Noul Testament se găsesc la Matei 13:58 – „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor”. Un mesaj asemănător în Marcu 6:5 spune: „N-a putut să facă nicio minune acolo”. El a vrut să facă lucrări măreţe pentru acei oameni din oraşul Său natal şi ei aveau nevoie de acele minuni, dar necredinţa lor L-a oprit. Necredinţa ,,leagă” mâinile Dumnezeului Atotputernic, astfel că „nu poate” face pentru noi lucrările pe care vrea să le facă.

Mă întreb de câte ori a intenţionat Dumnezeu să facă minuni pentru tine, dar pe care „nu le-a putut” face datorită necredinţei tale. Oare câţi dintre noi, stând înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, vor auzi aceste cuvinte: „Nu am putut face tot ce am vrut pentru tine şi prin tine, din cauza necredinţei tale”? Un regret imens va cuprinde atunci inimile noastre descoperind acest fapt, la sfârşitul vieţii noastre pământeşti! Este bine să reflectăm acum la toate acestea.

Primii mei ani, după ce am devenit un creştin născut din nou, i-am petrecut cu un grup care, la adunările lui, se axa pe studierea Scripturii. Într-un fel sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă mi-a dat ocazia să îmi formez o bună cunoaştere a Scripturii. De cele mai multe ori, însă, studiul acestui grup era bazat pe logica omenească, fără a avea descoperirea dată de Duhul Sfânt. Noi studiam Biblia cum se studiază la şcoală chimia. Am descoperit înţelesul simbolurilor din Vechiul Testament etc., dar, cu toate acestea, eram învinşi de păcatul din viaţa noastră. Ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar nu aveam credinţă pentru nimic mai mult.

Când am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu adevărul botezului cu Duhul Sfânt şi am început să Îi cer Domnului acest botez, am constatat că îmi era cu neputinţă să cred. Am postit şi m-am rugat şi eram dispus să plătesc orice preţ pentru primirea acestui botez, dar îmi era foarte greu să cred că Dumnezeu mă ascultă şi răspunde la rugăciunile mele. Isus ne-a învăţat că oridecâteori ne rugăm trebuie să credem că am şi primit ceea ce am cerut.

„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24).

Mi-a luat mult timp – mulţi ani – ca să pot ajunge la o credinţă simplă, ca de copil, în privinţa acestui pasaj. În cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi chiar mi-a împlinit-o. Am fost botezat în Duhul Sfânt prin credinţă. Darul limbilor care a venit în mod surprinzător după botez a fost pentru mine o confirmare în plus a ceea ce primisem deja prin credinţă.

Acum, când mă uit înapoi la acei ani de luptă, văd clar că ceea ce m-a împiedicat a fost necredinţa.

Acelaşi principiu se aplică şi în cazul procesului de ajungere la o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Putem să postim, să ne rugăm şi să însetăm – fără să ajungem nicăieri – până când nu credem că Dumnezeu poate şi ne va şi conduce la o astfel de viaţă. Satan ştie că tu nu poţi primi nimic de la Dumnezeu fără credinţă. Deci poţi să-ţi imaginezi cât de mult va încerca el să-ţi umple inima cu necredinţă! Necredinţa este un pericol mai mare decât minciuna sau adulterul, pentru că acestea din urmă sunt recunoscute cu uşurinţă ca fiind păcate, pe când necredinţa nu. La Evrei 3:12 scrie: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu”.

O inima rea, plină de necredinţă, poate duce la despărţirea noastră de Dumnezeu. Necredinţa este cauza care stă la baza tuturor celorlalte păcate – după cum vom vedea în capitolul următor.

La Romani 6:14 spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”.

În acest verset Duhul Sfânt ne spune foarte clar că, în condiţiile în care suntem sub har, păcatul nu poate avea stăpânire asupra noastră. Versetul este atât de clar, încât şi un copil îl poate înţelege. În ciuda acestui fapt, mulţi credincioşi tot nu cred în posibilitatea reală de a trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului.

Dumnezeu vrea ca tu să trăieşti o viaţă de biruinţă. Nu contează cât de murdare sunt gândurile tale, sau de cât timp ai fost învins de mânie. Domnul te poate elibera complet şi îţi poate da o inimă curată. Acestea „nu le poate face”, însă, pentru tine câtă vreme nu crezi.

Biblia spune că ceea ce credem în inima noastră trebuie să mărturisim cu gura noastră. La Romani 10:10 citim: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”.

Acesta este un principiu important, căci prin mărturisirea cu gura noastră exprimăm credinţa noastră, ceea ce la rândul ei duce la eliberarea din lanţurile păcatului. Trebuie, deci, să rostim cuvântul mărturisirii noastre împotriva lui Satan, spunând:„Cred că Dumnezeu mă va conduce la o viaţă de biruinţă asupra păcatului”. „Ei l-au biruit, [pe Satan] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).

Continuă să faci această mărturisire de fiecare dată când eşti doborât, până când biruinţa devine o realitate în viaţa ta. Nu te descuraja dacă biruinţa nu vine peste noapte. Dumnezeu va onora în mod sigur mărturisirea pe care o faci cu gura ta. Şi tu îl poţi învinge pe Satan.

Capitolul 3

Trebuie să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu

 

Mulţi credincioşi au un obicei rău, şi anume, acela de a trata Cuvântul lui Dumnezeu cu superficialitate. Să luăm spre exemplu cuvintele lui Isus din Matei 12:36-37: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit”.

Majoritatea credincioşilor nu cred că, literalmente, va trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor rostit vreodată. Când vom crede cu adevărat aceasta, vor fi eliminate din viaţa noastră toate bârfele, pălăvrăgelile, vorbirile de rău şi accesele de mânie. Toţi cei care iau în serios aceste cuvinte ale lui Isus vor lua măsuri drastice de îndepărtare a tuturor cuvintelor nefolositoare din vorbirea lor.

În versetele de mai sus, Isus spune că prin cuvintele noastre vom fi socotiţi neprihăniţi. Ştim cu toţii despre neprihănirea prin credinţă, dar credinţa fără fapte este moartă, şi o credinţă care nu ne curăţă vorbirea este moartă. Gândeşte-te la toate cuvintele pe care le-ai rostit (sau scris) în ultimele trei luni – acasă, la serviciu, soţului, soţiei, copiilor, colegilor etc. Oare o înregistrare a vorbirii tale ar dovedi că eşti un copil neprihănit al lui Dumnezeu, diferit de lumea din jurul tău? Sau înregistrarea ar arăta că vorbirea ta este asemenea cu cea a necredincioşilor?

Vorbirea multor credincioşi nu a fost curăţată, pentru că ei nu au luat în serios cuvintele lui Isus. Aceasta provine din lipsa lor de frică faţă de Dumnezeu. Ei se tem de oameni, mai mult decât se tem de Dumnezeu. Nu putem aspira la înaintare în viaţa noastră spirituală, dacă nu dezvoltăm obiceiul de a lua în serios Cuvântul lui Dumnezeu. În Iacov 1:26 scrie: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică”.

Aşadar, dacă un om nu-şi poate controla limba, creştinismul lui este zadarnic, pentru că, aşa cum a spus Isus, vorbirea noastră arată starea inimii noastre. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Vorbirea noastră este un indicator foarte precis al stării noastre spirituale. Iată un alt exemplu: Cuvântul lui Dumnezeu spune că soţii să nu ţină niciodată necaz pe soţiile lor. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele” (Coloseni 3:19). Ce înseamnă aceasta? Oare este permis soţului să ţină necaz măcar o dată pe soţia lui? Cuvântul lui Dumnezeu interzice categoric adulterul sau uciderea, şi, prin urmare, noi ştim că nu avem voie să comitem astfel de păcate nici măcar o singură dată. Totuşi, când citim că unui soţ nu-i este permis să ţină necaz pe soţia lui, această poruncă nu o primim cu aceeaşi seriozitate. De ce? Pentru că alegem, în funcţie de reprezentările din mintea noastră cu privire la poruncile lui Dumnezeu, iar apoi hotărâm: care dintre poruncile lui Dumnezeu să le luăm în serios şi pe care nu. Nu ne dăm seama că tot Cuvântul lui Dumnezeu trebuie luat în serios.

Cei care, însă, iau în serios toate cuvintele lui Dumnezeu plâng cu amar pentru păcatele lor de fiecare dată când cad. Astfel, ei vor găsi mângâierea (întărirea) Duhului Sfânt şi vor fi aduşi la o viaţă de biruinţă. „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [întăriţi]” (Matei 5:4). Descoperim aici un alt secret al biruinţei: Ia în serios fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu, şi plânge cu amar pentru păcatul tău, de fiecare dată când ignori orice poruncă, orice cuvânt al lui Dumnezeu şi eşuezi, astfel, să atingi standardele lui Dumnezeu. Numai în felul acesta îţi vei dovedi frica de Dumnezeu, iar, frica de Dumnezeu este începutul acelei înţelepciuni care duce la o viaţă de biruinţă.

Dumnezeu priveşte cu îndurare şi bunăvoinţă la cei care sunt zdrobiţi şi pocăiţi în duhul lor şi care tremură la auzul Cuvântului Său: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:2).

Capitolul 4

Dumnezeu este plin de iubire

 

Dintotdeauna, Dumnezeu a cerut din partea omului ascultare. Sub Vechiul Legământ, israeliţii au primit porunci de care trebuiau să asculte. Au descoperit, însă, că nu puteau ţine în mod desăvârşit legile lui Dumnezeu.

Sub Noul Legământ, Dumnezeu a promis că va scrie poruncile Lui în inimile şi-n minţile noastre, astfel încât nu numai că Îl vom asculta, dar ne va fi chiar drag să ascultăm de El. Promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:27). Deci, numai prin ascultarea de poruncile Sale putem avea părtăşie cu Dumnezeu.

Totuşi mulţi credincioşi nu înţeleg ce înseamnă ascultarea. Cei mai mulţi credincioşi înţeleg atât de greşit „harul”, încât consideră ascultarea ca fiind o cerinţă a Vechiului Legământ. Poruncile lui Dumnezeu, prin urmare, sunt considerate o povară grea. Aceasta e o înşelăciune satanică. Este rezultatul ignorării iubirii lui Dumnezeu. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt date pentru binele nostru şi sunt menite să ne elibereze. Ele îşi au originea în inima lui Dumnezeu care ne iubeşte cu desăvârşire.

Moise spune (cu privire la Dumnezeu, care dădea lui Israel poruncile Sale pe Muntele Sinai) că „Domnul a venit din Sinai având în dreapta Lui focul legii. Da, El iubeşte popoarele” (Deuteronom 33:2-3). Faptul că Dumnezeu ne dă legile Lui este o dovadă a dragostei Sale fierbinţi pentru noi.

Unele dintre poruncile lui Dumnezeu cer din partea noastră jertfire de sine, dar, în cele din urmă, vom descoperi că ele sunt în cel mai înalt înţeles spre binele nostru. Un tată nu dă copiilor săi porunci pentru a-i împovăra sau pentru a le face rău, ci numai pentru a-i ajuta. Iată perspectiva corectă, de care avem şi noi nevoie, asupra poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă a crede într-un Dumnezeu care este desăvârşit în iubire. Când avem o asemenea credinţă, ne găsim plăcerea în înfăptuirea cu orice preţ a poruncilor lui Dumnezeu.

Aici este motivul ascuns al celor mai multe din înfrângerile noastre: diavolul a convins oamenii fie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt necesare, fie că ele sunt o povară. Dacă nu înţelegem motivul pentru care Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, întocmai cum ne cere El, atunci această neînţelegere dovedeşte doar propria noastră imaturitate. Într-o zi, când vom fi mai maturi, vom înţelege.

Copiii, când sunt obligaţi să meargă la şcoală, e posibil să nu înţeleagă motivul pentru care părinţii nu-i lasă să rămână acasă şi să se joace. Poate cred că părinţii lor sunt foarte duri cu ei, când, de fapt, iubirea îi determină pe părinţi să impună copiilor lor s-o rupă cu joaca pentru a ajunge oameni educaţi, maturi în gândire.

Asemenea acelor copii mici, nici noi nu înţelegem de multe ori căile lui Dumnezeu, dar dacă am crede în iubirea Sa, am asculta de tot Cuvântul Lui şi ne-am supune autorităţii Sale fără să-I mai punem nici o întrebare.

Gândiţi-vă cum stau lucrurile în privinţa suferinţei. De ce lasă un Dumnezeu al iubirii să trecem prin suferinţă? Deoarece suferinţa este o parte a ,,programei” de învăţământ în educaţia noastră duhovnicească. Prin suferinţă, Dumnezeu ne conduce la maturitate. Dacă în această viaţă nu ai avut multe prilejuri de a suferi, cu siguranţă că nici n-ai putut să-ţi însuşeşti multe dintre învăţăturile care au într-adevăr valoare duhovnicească.

Poate că ultima dată când ai avut o mică suferinţă ai cârtit şi te-ai plâns atât de mult, încât acum Dumnezeu te lasă să-ţi urmezi propriul drum. Este trist când Dumnezeu te dă la o parte şi te ,,aşează” pe un astfel de raft. Eu mai degrabă aş trece prin suferinţă în fiecare zi din viaţa mea, decât să fiu lăsat la o parte de Dumnezeu pe un raft.

Când Dumnezeu ne trece prin suferinţă nu are niciun rost să ne comparăm cu alţii. Aceasta ar fi ca şi cum copiii voştri s-ar întreba de ce tocmai ei trebuie să meargă la şcoală, când copiii săraci din mahala se pot juca în noroi toată ziua. Toate lucrările lui Dumnezeu în viaţa noastră vin din iubirea Lui desăvârşită pentru noi. El vrea fericirea noastră – nu veselia superficială şi fără sens a lumii – ci fericirea aceea veşnică şi plină de conţinut, care vine în urma sfinţirii vieţii. Şi în afară de calea suferinţei nu există nicio altă cale care ar duce la sfinţenie.

„Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10).

Isus a fost cel mai fericit om care a umblat vreodată pe Pământ. Totuşi El a fost singurul care a şi suferit cel mai mult. Fericirea Lui a izvorât din înfăptuirea voii Tatălui Său, nefiind rezultatul unei vieţi destinse, lejere. Îşi cunoştea Tatăl ca Iubire Desăvârşită, aşa că S-a supus cu bucurie la tot ceea ce Tatăl pregătise pe calea Lui pentru El. Acesta a fost secretul vieţii Lui.

Capitolul 5

Dumnezeu ne iubeşte cum L-a iubit pe Isus

 

Rădăcina tuturor problemelor noastre spirituale stă în faptul că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca pe un Tată Iubitor şi ca pe Dumnezeul Suveran.

Un adevăr care mi-a revoluţionat viaţa creştină este destăinuirea minunată pe care ne-a făcut-o Isus potrivit căreia: Tatăl ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe El. Isus, în rugăciunea pe care a adresat-o Tatălui, a spus: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23). În această rugăciune a lui Isus, observăm că El s-a rugat ca lumea din jur să cunoască acest adevăr; dar înainte ca lumea să-l poată înţelege trebuie ca el să cuprindă, mai întâi, inimile noastre.

Teoretic, toţi creştinii cred într-un Tată iubitor care este în Ceruri, dar, prin faptul că sunt deseori neliniştiţi şi îngrijoraţi şi atât de plini de nesiguranţă şi frică, ei dovedesc necredinţa care zace în adâncul inimii lor.

Cei care îndrăznesc să creadă că Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus sunt puţini la număr! Nici unul dintre noi nu ar îndrăzni să creadă un astfel de adevăr, dacă nu Însuşi Isus ne-ar fi spus, răspicat, că aşa stau lucrurile.

De-ndată ce ochii tăi sunt deschişi pentru a vedea acest adevăr glorios, acesta îţi va schimba întreaga perspectivă asupra vieţii. Toate cârtirile, toate nemulţumirile, depresia şi perspectiva sumbră vor dispărea complet din viaţa ta. Ştiu că de o astfel de experienţă poţi avea parte şi tu, pentru că s-a întâmplat şi în viaţa mea.

Am trăit timp de mulţi ani în robia depresiei şi eram înfrânt. Nu aceasta era voia lui Dumnezeu pentru mine, însă nu mă puteam elibera din această stare. Lucrurile s-au schimbat, începând cu momentul în care ochii mei au fost deschişi, pentru a vedea adevărul că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus. Acum văd, că tot ce vine în viaţa mea vine din mâna unui Tată iubitor. Am văzut că are grijă de mine ca de lumina ochilor Săi; şi astfel, acum, nici o circumstanţă, oricât de dureroasă, din viaţă nu mă mai poate face cârtitor sau depresiv. Am învăţat, aşa cum spune Pavel, secretul de a fi mulţumit şi de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii.

„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (…) Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:4,11).

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18).

Acum, temeiul de neclintit al vieţii mele de credinţă este că DUMNEZEU MĂ IUBEŞTE ATÂT DE MULT, CÂT L-A IUBIT PE ISUS.

Faptul că nu ai ajuns să trăieşti o viaţă de biruinţă nu se datorează faptului că ai postit prea puţin şi nici faptului că te-ai rugat puţin. Biruinţa nu vine prin efortul propriu, ci prin credinţă. „Credinţa în ce?” – poate te întrebi. Credinţa în iubirea desăvârşită ce o are Dumnezeu pentru tine.

Mulţi credincioşi trăiesc sub condamnarea lui Satan care le spune mereu: „Nu posteşti destul. Nu te rogi destul. Nu mărturiseşti destul. Nu studiezi destul Biblia” etc., etc. Ei sunt continuu hăituiţi de asemenea gânduri de autocondamnare, într-un ciclu interminabil de activităţi şi într-o multitudine de lucrări moarte.

Îţi dai seama că autodisciplina, postul, rugăciunea, zeciuiala şi mărturia sunt toate lucrări moarte, dacă acestea nu sunt rodul iubirii tale faţă de Dumnezeu? Şi ele nu pot proveni din iubire dacă tu, întâi de toate, nu eşti sigur de iubirea lui Dumnezeu faţă de tine.

Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să fie înrădăcinaţi şi statornici în dragostea lui Dumnezeu: „ … şi-L rog [pe Dumnezeu] ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, să aveţi rădăcina şi temelia pusă în dragoste” (Efeseni 3:16,17).

Creştinii din Efes erau deja convertiţi şi botezaţi cu Duhul Sfânt. Totuşi, aveau nevoie să fie întăriţi de Duhul Sfânt în omul dinlăuntru pentru a fi înrădăcinaţi şi statornici în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru ei, înţelegând astfel lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea acestei iubiri. Numai după aceea începe Pavel să le vorbească despre darurile prin care poate fi zidit trupul lui Hristos: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:11-12).

La baza modului nostru de gândire trebuie să stea mereu încrederea deplină în iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să fim înrădăcinaţi şi statornici în această iubire, dacă vrem ca slujirea noastră să fie eficientă.

În alt loc, Noul Testament prezintă acelaşi principiu folosind expresia „intrarea în odihnă”. „Fiindcă am crezut [în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru noi], intrăm în ‘odihna ‘ despre care a vorbit El”, spune apostolul în Evrei 4:3.Apoi ne îndeamnă să ne străduim să intrăm în această odihnă. „Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4:11). Este uşor să cădem şi să ne îndepărtăm, când nu ne„odihnim” în protecţia desăvârşită asigurată de iubirea lui Dumnezeu.

Lumea este plină de oameni care caută pe cineva care să-i iubească. Mulţi creştini merg din biserică în biserică dorind să fie iubiţi. Unii caută dragostea în prietenii, iar alţii în căsătorie, dar toate aceste căutări pot duce la dezamăgire. Asemenea orfanilor, copiii lui Adam se simt în nesiguranţă şi ca urmare sunt mereu doborâţi de crize de autocompătimire. Este trist faptul că mulţi continuă să se simtă în primejdie chiar şi după convertirea lor, când, de fapt, nu mai au niciun motiv să se simtă aşa.

Ce ne spune Evanghelia cu privire la această problemă? Răspunsul este să ne găsim siguranţa în iubirea lui Dumnezeu.

Isus le spune în mod repetat ucenicilor Săi că toate firele de păr din cap le sunt numărate şi că Dumnezeu, Cel care hrăneşte milioanele de păsări şi îmbracă milioanele de flori, se va îngriji în mod sigur de ei.

Un argument şi mai puternic este următorul: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32).

Aşa cum S-a îngrijit de Isus, Dumnezeu se va îngriji şi de tine.

Una din cauzele pentru care Dumnezeu ne lasă, câteodată, să fim dezamăgiţi de alţii, este de a ne învăţa să nu ne mai punem încrederea în oameni. El doreşte să ne elibereze de o asemenea idolatrie (fiindcă dependenţa de oameni este o formă de idolatrie) ca să învăţăm să ne încredem pe deplin numai în El. Aşa că, atunci când Dumnezeu îţi ordonează într-un astfel de mod circumstanţele încât eşti dezamăgit din toate părţile, aceasta să nu te descurajeze. Este la lucru mâna lui Dumnezeu care vrea să te depărteze de încrederea în puterea omenească şi să te înveţe să trăieşti prin credinţa în El. Învaţă să-ţi găseşti siguranţa în faptul că Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus.

Toată concurenţa şi invidia între creştini apare ca urmare a acestei lipse de siguranţă. Un om care este sigur de iubirea lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu n-a făcut nicio greşeală făcându-l pe el aşa cum este, cu darurile şi talentele care i-au fost date, nu poate fi niciodată invidios pe alţii, şi nu urmăreşte niciodată să se ia la întrecere cu alţii. Aceeaşi lipsă de siguranţă generează şi toate problemele de relaţionare între credincioşi.

Gândeşte-te o clipă, dacă ochii tăi vor fi deschişi numai înspre acest singur adevăr – că Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum Îl iubeşte pe Isus – cât de multe probleme vor fi rezolvate în viaţa ta!

Capitolul 6

Dumnezeu are un scop, oridecâteori ne trece prin încercări

 

Viaţa devine minunată când descoperim că Dumnezeu are un scop – şi anume unul glorios – în tot ceea ce îngăduie să vină în viaţa noastră. Chiar şi când spune „Nu” la rugăciunile noastre, acesta e un răspuns venit dintr-o inimă plină de iubire desăvârşită.

Când Dumnezeu a trimis şerpii înfocaţi să-i muşte pe israeliţi în pustie, aceasta a fost din iubire? „Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel” (Numeri 32:6). A fost în mod sigur o acţiune motivată de iubire, pentru că a fost mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a-i face pe israeliţi să se pocăiască şi să se întoarcă înapoi la El, astfel încât să-i poată binecuvânta. El a vrut să-i binecuvânteze, dar nu a putut-o face până când ei nu s-au pocăit.

„Căci Eu ştiu gândurile pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29:11).

Un motiv pentru care Dumnezeu a permis ca lumea aceasta să fie un loc în care se trăieşte inconfortabil – cu suferinţe, boli, şerpi veninoşi etc., – este ca oamenii să se întoarcă la El în necazul lor, astfel încât să-i poată binecuvânta. Prin urmare, putem vedea modul în care foloseşte Dumnezeu chiar şi răul (cauzat de Satan), să lucreze pentru binele scopurilor Sale.

În ziua când îi vom întâlni pe cei răscumpăraţi, în veşnicie, şi vom auzi istoria vieţii fiecăruia dintre ei, vom descoperi pe deplin cum a folosit Dumnezeu muşcăturile de şarpe, dificultăţile financiare, cancerul etc., ca să-i întoarcă de la păcat şi să-i facă copii ai Lui. Vom auzi, de asemenea, cum a folosit Dumnezeu suferinţa pentru a-Şi sfinţii copiii, astfel ca ei să poată fi părtaşi Naturii Lui. În ziua aceea Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru multe lucruri, pe care, aici pe Pământ, nu le-am putut înţelege. Un credincios adevărat, însă, nu trebuie să aştepte până în ziua aceea; el crede chiar acum în înţelepciunea şi-n iubirea lui Dumnezeu – deci a şi început să mulţumească pentru toate lucrurile.

Scopul final al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră este ca noi să putem fi părtaşi Naturii Lui. Dumnezeu face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru, acest bine fiind transformarea noastră în asemănarea Fiului Său. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).

De ce îngăduie Dumnezeu, câteodată, să pierdem bani în mod accidental sau să fim trişaţi de oameni imorali? Mulţi dintre noi am trecut prin experienţa de a fi buzunăriţi în trenuri sau în autobuze aglomerate. Aceste agresiuni le-am considerat mereu ocazii favorabile pentru rugăciune în favoarea pungaşului sau a escrocului în cauză. Însă nu numai atât, Dumnezeu doreşte să ne elibereze şi de ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de bani şi lucruri materiale. El nu vrea ca, făcând mereu calcule, să ne îngrijorăm pentru fiecare ban pierdut şi să ne bucurăm pentru fiecare ban câştigat! Vrea să ne găsim bucuria în El – o bucurie care nu poate fi nici sporită prin vreun câştig material, nici diminuată de vreo pierdere materială.

Aşa a trăit Isus pe Pământ, iar noi suntem chemaţi să trăim cum a trăit El. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Dacă cineva I-ar fi dăruit lui Isus zece mii de dinari ca mulţumire pentru slujirea Lui, acest dar, în sine, nu i-ar fi sporit câtuşi de puţin bucuria care era deja deplină şi desăvârşită în Tatăl Său. Tot astfel, bucuria lui Isus n-ar fi fost diminuată de vreo pierdere materială. Iuda Iscarioteanul fura adesea mulţi din banii daţi ca dărnicie lui Isus. Aceste fapte erau cunoscute de Isus, şi, chiar dacă era mâhnit pentru starea lui Iuda, niciodată pierderea banilor în sine nu a fost ceea ce L-a deranjat.

Cât de diferită e situaţia în zilele noastre, când mulţi predicatori adoptă atitudini atât de greşite faţă de banii oferiţi lui Dumnezeu de către oamenii evlavioşi! Dar să nu ne legăm numai de predicatori. Care-i situaţia în cazul nostru? Creşte bucuria noastră prin câştigarea lucrurilor materiale, sau scade prin pierderea acestora? Atunci în mod sigur avem nevoie să ducem până la capăt mântuirea noastră, judecându-ne pe noi înşine şi lepădând astfel de atitudini.

Dacă eşti cu adevărat sincer în dorinţa ta de a fi părtaş la viaţa lui Isus, atunci Dumnezeu va lăsa să ţi se întâmple o mulţime de neplăceri, ca să te scape de iubirea lucrurilor materiale, de căutarea onoarei din partea oamenilor, de autocompătimire şi de multe alte atitudini care nu sunt din viaţa lui Isus.

Dacă nu vrei, El nu te va sili să mergi pe această cale. Dacă eşti mulţumit să trăieşti o viaţă de calitate inferioară din punct de vedere spiritual, o viaţă de învins, aşa cum trăiesc majoritatea credincioşilor din jurul tău, El te va lăsa să-ţi conduci viaţa de unul singur.

Dacă, însă, tânjeşti după tot ce are Dumnezeu mai bun, El Se va ocupa de tine cu fermitate, „extirpând” fără cruţare „tumorile canceroase” care-ţi ruinează sănătatea spirituală şi distrugând idolii care te corup. El va permite să suferi din cauza durerilor, dezamăgirilor, pierderilor, a speranţelor năruite, a umilirilor, a criticilor primite pe nedrept etc., ca să te conducă la acel nivel de stabilitate, de unde să nu mai poţi fi clintit vreodată. Din acel moment nu vei mai fi preocupat de îmbogăţire şi nici îngrijorat de sărăcie, nu te va afecta dacă eşti criticat sau lăudat, onorat sau defăimat. O dată ajuns în starea de moarte a lui Hristos faţă de toate lucrurile acestei lumi, eşti părtaş la viaţa lui Isus şi, în această nouă calitate, eşti un împuternicit al Lui să umbli pe Pământ ca un rege.

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10).

Puţini găsesc această cale care duce la viaţa din belşug în Hristos, pentru că sunt puţini cei care sunt dispuşi să plătească preţul morţii totale faţă de SINE. Nu putem trăi prin credinţă dacă nu murim faţă de noi înşine. Dacă nu vrem să fim crucificaţi împreună cu Hristos, atunci cunoaşterea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu în viaţa noastră va rămâne mereu la un nivel teoretic. Nu putem fi ucenici ai lui Isus, dacă nu ne lepădăm de toate lucrurile acestei lumi. Isus a spus că „oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).

Mai înainte ne-am uitat la Ioan 17:23, unde Isus a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. Isus nu Se roagă aici pentru lume sau pentru creştinii fireşti. El Se roagă pentru cei unsprezece ucenici ai Săi care au lăsat totul pentru a-L urma. Acei ucenici au ajuns să cunoască acea siguranţă în iubirea Tatălui pe care n-o pot cunoaşte niciodată creştinii fireşti şi oamenii acestei lumi.

Ce îi face pe creştini să fie fireşti? Oare nu acel mod de gândire lumesc, pe care-l adoptă ei în urma înşelării diavolului, conform căruia ar fi mai fericiţi dacă ar încerca să obţină „tot ce e mai bun din ambele lumi” (după spusele lor), în loc să se predea complet lui Dumnezeu? Dar aceasta e o înşelătorie!

Dacă ne-am pune încrederea în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, ne-am lepăda cu dragă inimă de orice lucru pentru El. Atunci am fi complet eliberaţi de îngrijorare. În Filipeni 4:6-7 ni se porunceşte: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”

Creştinii fireşti sunt mereu îngrijoraţi că s-ar putea, în orice moment, să li se scufunde barca în mijlocul furtunii. Isus a putut dormi în timp ce traversa furtuna, fiindcă era sigur de iubirea Tatălui Său. Ştia că diavolul nu-L putea îneca aşa uşor. Tatăl Său veghea asupra Lui tot timpul. Cât de frumoasă devine viaţa când realizăm că Tatăl ne iubeşte şi ne poartă de grijă în aceeaşi măsură în care L-a iubit pe Isus şi I-a purtat de grijă lui Isus!

Când Îl vom vedea în final pe Dumnezeu vom fi surprinşi să descoperim cât de mare era iubirea Lui faţă de noi în comparaţie cu ceea ce ne-am imaginat noi vreodată. Atunci ne vom da seama cât de absurde erau toate îngrijorările noastre. Dar cu ce ne va ajuta să ne dăm seama de această realitate abia în ziua aceea? Acum este vremea să avem ochii deschişi la realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să trăim prin credinţă.

Capitolul 7

Nu vei fi încercat peste puterile tale

 

În pasajul din 1 Corinteni 10 există un verset minunat: versetul 13. În el se găseşte o mângâiere extraordinară pentru fiecare dintre noi. El spune că „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita [încercarea], a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Oamenii spun adesea că trec prin încercări şi întristări insuportabile. Această afirmaţie poate fi adevărată pentru copiii lui Adam, dar în mod cert nu poate fi adevărată pentru ucenicii lui Isus, fiindcă Dumnezeu supraveghează atent orice încercare şi ispită care vine în viaţa lor.

Satan, împreună cu cei care ne urăsc, ar vrea să ne tulbure în felurite moduri. Dar ei nu pot ajunge până la noi fără permisiunea lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament, Satan şi-a dat seama că Dumnezeu a pus un zid de protecţie în jurul lui Iov, ca niciun rău să nu-l poată atinge. Satan I-a spus lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara” (Iov 1:10).

Pentru sfinţirea lui Iov, însă, Dumnezeu a permis ca această protecţie să fie diminuată, iar lui Satan i s-a permis să îl atace pe Iov. Cu toate acestea, măsura breşei în zidul de protecţie a fost determinată de Dumnezeu. Zidul protector a fost deschis, la început, într-o măsură foarte mică (Iov 1), iar apoi, mai târziu, într-o măsură un pic mai mare (Iov 2). Sabeenii şi caldeenii, care au prădat averea lui Iov, au putut intra numai prin breşa făcută de Dumnezeu în acel zid protector. „Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat, şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei… Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei.” (Iov 1:15,17).

Tot prin aceeaşi breşă a intrat şi furtuna care a dărâmat casa peste copiii lui Iov. Totuşi, breşa nu era destul de largă pentru ca boala să poată pătrunde şi să atace trupul lui Iov. Însă, mai târziu, când Dumnezeu a deschis un pic mai mult zidul protector, a putut pătrunde şi boala care a început să-l chinuiască pe Iov. La început, Iov nu şi-a dat seama că Dumnezeu ţinea sub control tot ceea ce se întâmpla. El a înţeles aceasta mai târziu – pe la finalul povestirii – dar nu-l putem învinovăţi, pentru că el nu avea Scripturile aşa cum le avem noi. Acum, însă, noi avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, pentru a ni-L arăta pe Acela care controlează breşa din zidul de protecţie.

Zidul de protecţie este, de fapt, Dumnezeu Însuşi ca un zid de foc în jurul nostru. „Eu Însumi – zice Domnul – voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui, şi voi fi slava lui în mijlocul lui!” (Zaharia 2:5).

Însă, după cum citim în Vechiul Testament despre slujitorul lui Elisei, ochii noştri sunt adesea orbiţi şi nu vedem zidul de foc care ne înconjoară. Elisei, însă, l-a văzut şi astfel nu i-a fost frică deloc. „Slujitorul omului lui Dumnezeu [Elisei] s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?” El a răspuns: ‘Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei ‘. Elisei s-a rugat, şi a zis: ‘Doamne, deschide-i ochii să vadă‘. Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei” (2 Împăraţi 6:15-17).

Slujitorul era înfricoşat pentru că nu putea vedea ceea ce vedea Elisei. Când, însă, Elisei s-a rugat pentru el, ochii lui au fost deschişi. Atunci s-a liniştit. Şi noi avem nevoie de deschiderea ochilor.

Dumnezeu ştie să refacă zidul protector şi ştie şi când să-l refacă. El controlează cu exactitate circumstanţele noastre, până în cele mai mici detalii, în funcţie de capacitatea noastră duhovnicească şi de înflăcărarea cu care luptăm pentru a dobândi cele mai înalte virtuţi ale Lui.

Când suntem imaturi şi slabi din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu ne va lăsa să fim testaţi de vreo ispită grea, nici nu-l va lăsa pe Satan să ne atace prea violent. În acelaşi timp, dacă Dumnezeu vede că nu suntem interesaţi de scopul Lui pentru viaţa noastră, El va îngădui să ducem un trai bun pe acest Pământ. Pierderea noastră va fi, atunci, în veşnicie.

Dumnezeu i-a permis lui Iov să înfrunte asemenea suferinţe intense tocmai pentru că Iov era unul dintre slujitorii Săi aleşi. Dumnezeu nu le va permite în viaţa oricui, fiindcă sunt puţini aceia care au ajuns la acel grad de maturitate la care sunt în stare să poarte asemenea suferinţe. În orice caz, sunt foarte puţini aceia care sunt interesaţi de o astfel de maturitate spirituală.

Isus a fost trecut de Tatăl Său prin toate ispitirile posibile, cărora ar trebui să le opunem rezistenţă vreodată. Aşa a ajuns El desăvârşit. Vedeţi Evrei 4:15: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Uitaţi-vă de asemenea la Evrei 5:7-9: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice…” Astfel şi-a desăvârşit Isus educaţia ca Om şi a devenit perfect. Nici pentru noi nu este vreo altă cale spre desăvârşire.

Faptul că Dumnezeu nu va permite vreodată să fim ispitiţi sau încercaţi peste puterile noastre, este motivul pentru care putem fi siguri că putem trăi tot timpul în biruinţă. Dacă nu ne-ar fi fost dată garanţia lui Dumnezeu în 1 Corinteni 10:13, n-am fi putut avea o astfel de certitudine. Dumnezeu garantează că toate încercările şi ispitele pe care le întâmpinăm pot fi biruite.

Atunci de ce, totuşi, cădem?

Pentru că nu acceptăm calea de scăpare pe care ne-o oferă Dumnezeu în fiecare încercare şi ispită. Care este acea cale de scăpare? Este să ne smerim propriile fiinţe – chiar până la moartea pe cruce, aşa cum a făcut Isus. „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).

Aceasta e calea îngustă spre viaţa din belşug, pe care puţini o găsesc. Mândria este atât de adânc înrădăcinată în firea pământească, încât puţini găsesc această glorioasă cale a umilinţei. Cei mai mulţi nici măcar nu ajung să înţeleagă ce înseamnă să-ţi smereşti propria fiinţă. Aceasta e într-adevăr un mister – dar Dumnezeu îl va descoperi tuturor celor care s-au predat Lui fără rezerve, din toată inima lor.

Poate gândim că presiunile vieţii sunt acelea care fac viaţa insuportabilă pentru noi. În realitate, mândria este cea care ne face viaţa dificilă şi părerile înalte pe care le avem despre noi înşine.

Am meditat la aceste lucruri, uneori, când eram nevoit să călătoresc în vreun compartiment aglomerat al unui tren fără locuri rezervate. Ne-având un loc unde să stau, trebuia să mă aşez pe podea, într-un colţ sau, alteori, să stau în picioare. Deja în gara de pornire compartimentul era ticsit de oameni şi de bagaje. Această situaţie s-a înrăutăţit de-a lungul traseului, căci după fiecare staţie erau mai mulţi oameni şi mai multe bagaje. Înghesuiala creştea încontinuu şi atunci m-am gândit: „Dacă aş putea, în acest loc, să mă fac de mărimea unei furnici, n-ar mai fi presiunea aceasta mare peste mine”. Îmi dădeam seama că presiunea era prea mare din cauza mărimii mele, ca fiinţă omenească. Un om mai gras decât mine ar fi văzut probabil şi mai stringentă problema dimensiunii lui în aceste condiţii! Totul depinde de mărimea noastră. O furnică ar fi găsit compartimentul destul de spaţios şi nu s-ar fi plâns deloc de presiunea exercitată asupra ei.

Din punct de vedere spiritual problema presiunii se rezolvă în acelaşi mod. Când presiunea creşte din exterior, dacă pot să mă fac tot mai mic şi mai mic în ochii mei, voi vedea că presiunea scade şi, treptat, va dispărea. Dumnezeu doreşte să ne reducă. Trebuie ca El să ne reducă la nimic în ceea ce priveşte estimarea propriei noastre fiinţe, înainte de a-Şi putea împlini scopul cu noi. De exemplu, de ce ne simţim ofensaţi de alţii? Oare nu din cauză că avem păreri deosebit de bune despre noi înşine şi despre drepturile noastre? Simţim că oamenii nu ne acordă respectul pe care-l merităm sau că ei ne deposedează de drepturi. Ne simţim răniţi când oamenii ne vorbesc de rău pe la spate. Ceea ce cauzează asemenea suferinţă este umflarea mândriei noastre. Să spargem acest balon al mândriei şi, când vom ajunge cu adevărat dezumflaţi, vom constata că nu mai există nicio presiune. Acesta e secretul. Fie ca Dumnezeu să ne deschidă ochii să-l vedem. În timp ce oamenii din jurul nostru se plâng de o mulţime de lucruri, noi nu vom avea în niciun caz vreo plângere, pentru că am luat-o pe calea de scăpare – calea smeririi propriei noastre fiinţe.

Capitolul 8

Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriţi

 

Există încă un motiv pentru care Dumnezeu vrea să ne smerim şi anume pentru ca să ne poată da harul Său. Dumnezeu nu poate încălca propriile Sale legi, şi una din legile prin care El S-a legat pe Sine este aceea de a sta împotriva celor mândri şi de a da har celor smeriţi (1 Petru 5:5). Oricât de mult ne-ar iubi, El nu ne poate da harul Său dacă suntem mândri, iar dacă nu obţinem har de la Dumnezeu, nu putem trăi în biruinţă. Puterea ispitei poate fi învinsă numai prin puterea harului lui Dumnezeu.

„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). Sub Lege (Vechiul Legământ) oamenii se luptau din nou şi din nou împotriva ispitei din inimile lor, dar erau mereu învinşi.

În ce priveşte standardele exterioare ale legilor lui Dumnezeu, viaţa lui Saul din Tars era desăvârşită. În Filipeni 3:6 el mărturiseşte, în legătură cu propria-i viaţă, următoarele: „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, [eram] fără prihană”. Totuşi, el a constatat că era fără putere împotriva plăcerilor carnale şi a lăcomiei de avere din inima lui. El spune înRomani 7:8 că „păcatul a luat prilejul prin poruncă, şi a făcut să se nască în mine tot felul de pofte”.

Legea nu-i putea face pe oameni în stare să-şi păstreze curată inima de pofta carnală. Nu aceasta era menirea ei. Scopul Legii a fost să-i arate omului păcatul lui şi starea lui de om neajutorat împotriva poftelor trupeşti, precum şi să-l reţină de la păcate exterioare prin frica de pedeapsă. Un om putea avea, prin Lege, o conduită exterioară perfectă în ochii lumii, însă inima lui putea fi plină de murdăria păcatului, ca un cămin de canalizare! Atât era maximul utilităţii Legii.

Vestea bună a Noului Legământ prin Isus Hristos este că ceea ce n-a putut face Legea poate face harul. Harul lui Dumnezeu este favoarea Lui, nemeritată de noi, a iertării păcatelor noastre, şi nu numai. Harul este mai mult decât atât. Esteputerea lui Dumnezeu care ne poate face capabili să învingem păcatul.

În 2 Corinteni 12:9 cuvântul „har” este egal ca înţeles cu „putere”, pentru că Domnul spune: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Acest har (putere) vine să ne ajute când suntem ispitiţi. În cartea Evrei, Scriptura spune: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) şi „Căci este bine ca inima să fie întărită prin har”(Evrei 13:9). Astfel ne putem păstra inima neîntinată de poftele carnale şi de lăcomia de avere. Aceasta este vestea bună a Noului Legământ.

În Evrei 8:10 Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor”. Sub Vechiul Legământ (Legea), Dumnezeu se adresa omului astfel: „Să faci…” şi „Să nu faci…”; dar observaţi (în versetul de mai sus) că sub Noul Legământ, Dumnezeu Însuşi îşi asumă responsabilitatea spunând: „Voi pune…” şi „Voi scrie…”. Dumnezeu îşi face lucrarea în mintea şi inima noastră prin Duhul harului. Prin har, „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Numai astfel poate „porunca Legii să fie împlinită în noi”(Romani 8:4). Acesta a fost scopul principal pentru care Dumnezeu a turnat Duhul Său în ziua Cincizecimii. Acesta a fost„Duhul de îndurare” pe care Dumnezeu a promis că Îl va „turna peste…locuitorii Ierusalimului” în ziua aceea (Zaharia 12:10).

Acel râu încă mai curge şi azi, ca o cascadă, din tronul lui Dumnezeu pe Pământ. Locuitorii Ierusalimului ceresc al lui Dumnezeu (Biserica), încă mai pot veni sub această cascadă pentru a fi îmbibaţi cu harul lui Dumnezeu. Atunci promisiunea din Romani 6:14, care spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”, va fi împlinită.

Exista o singură condiţie pentru a veni sub această cascadă şi anume condiţia smeririi propriei noastre fiinţe!

Harul ne poate înălţa deasupra păcatului, deasupra circumstanţelor în care ne găsim, deasupra depresiei, deasupra indispoziţiilor, deasupra lui Satan, deasupra amărăciunii, a urii, a invidiei, a poftelor carnale şi a tuturor celorlalte rele.„Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6).

Ce este „mâna tare a lui Dumnezeu” sub care trebuie să ne smerim? Este Mâna care rânduieşte toate circumstanţele şi oamenii care traversează drumul vieţii noastre de zi cu zi. A ne smeri propria fiinţă înseamnă a ne supune de bunăvoie tuturor tratamentelor aplicate de Dumnezeu asupra noastră – în toate circumstanţele – chiar şi atunci când El permite oamenilor să treacă călare, deasupra capetelor noastre.

Niciodată nu trebuie să ne temem că aceste tratamente ar putea deveni, la un moment dat, insuportabile pentru noi, deoarece Dumnezeu veghează asupra breşei din zidul de protecţie şi ştie cât de mult trebuie să o deschidă. El ştie şi când să o închidă.

Dacă suntem învinşi de vreun păcat, poate exista numai un singur motiv care a cauzat această cădere, şi acela este mândria noastră. Nu putem birui păcatul, dacă Dumnezeu nu ne dă har, iar Dumnezeu nu ne dă har când suntem mândri. De fiecare dată când ne vedem doborâţi, trebuie să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem: „Doamne, arată-mi unde se ascunde în mine mândria care Te-a împiedicat să-mi dai har ca să pot birui.”

Dacă suntem prompţi în a ne judeca, în acest fel, pe noi înşine de fiecare dată când cădem, biruinţa poate fi a noastră într-un timp foarte scurt.

Biruinţa asupra păcatului este dreptul nostru pe care l-am dobândit prin naşterea în Noul Legământ. Nu-l lăsa pe Satan să te priveze de acest drept prin ignoranţă sau prin mândrie. Dacă ne ia mult timp până obţinem biruinţa, aceasta se datorează faptului că Îi ia mult timp lui Dumnezeu să ne smerească. Îi ia timp lui Dumnezeu să sfărâme acea încredere în propriile noastre puteri, de care noi, ca fii ai lui Adam, suntem plini.

O formă a mândriei este să gândim că avem tăria să biruim păcatul. Gândim că tot ce avem nevoie este încă un pic de hotărâre, încă un pic de autodisciplină, un pic mai multă rugăciune şi post şi încă nişte cunoştinţe biblice. Când citim despre biruinţă, într-o carte ca aceasta, putem gândi că dacă am înţeles clar doctrina, va fi uşor să biruim.

Înaintăm cu mare încredere, dar încă nu ne dăm seama că încrederea noastră este pusă tot în noi înşine şi nu în harul lui Dumnezeu. Şi ce să vezi, din nou cădem atât de îngrozitor!

Dar credeţi că învăţăm lecţia după prima cădere? Nu, n-o învăţăm. Aşa că Dumnezeu trebuie să ne lase să cădem din nou şi din nou – în mod repetat – până când, într-o zi, renunţăm la orice speranţă de a mai obţine vreodată biruinţa, pentru că am căzut de atât de multe ori, în ciuda tuturor hotărârilor noastre bune. Acesta este punctul zero, de la care Dumnezeu poate să ne conducă de-acum în ţara promisă a biruinţei.

În Vechiul Testament, la doi ani după ce au părăsit israeliţii Egiptul Dumnezeu i-a adus pe toţi cei ce ieşiseră din Egipt la hotarele ţării promise; dar ei nu au putut intra din cauza necredinţei lor (vezi Numeri capitolele 13 şi 14). Deci Dumnezeu i-a lăsat pe acei israeliţi mândri, încrezători în propriile puteri, să rătăcească în pustie „treizeci şi opt de ani, până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război” (Deuteronom 2:14); oamenii de război simbolizând tăria Eului. După această perioadă de rătăcire în pustie, israeliţii au ajuns la punctul zero şi abia atunci au putut intra în ţara promisă. Atunci zidurile Ierihonului au căzut înaintea lor fără vreun efort deosebit din partea lor.

Dumnezeu trebuie să ne reducă la zero înainte de a-Şi putea face lucrarea în noi şi prin noi. Aceasta nu trebuie să dureze patruzeci de ani. Tu poţi intra într-un an sau doi, cu condiţia să faci schimbări fundamentale şi să fii neclintit în hotărârea ta de a-ţi smeri propria fiinţă, oricare ar fi preţul de plătit.

Atâta timp cât vom continua să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţi oameni, nu putem avea nădejdea biruinţei, dar, dacă ne smerim propriile fiinţe, crezând că Dumnezeu controlează toate circumstanţele noastre şi că nicio ispită nu este vreodată prea mare pentru a fi biruită, avem asigurată biruinţa.

Capitolul 9

Dumnezeu controlează circumstanţele din viaţa noastră

 

Pentru a avea o credinţă de neclintit, aceasta trebuie neapărat să fie ancorată pe temelia celor trei realităţi privitoare la Dumnezeu: iubirea Lui desăvârşită, puterea Lui absolută şi înţelepciunea Lui ireproşabilă. Dacă suntem convinşi de iubirea Lui, trebuie să fim neapărat convinşi, în aceeaşi măsură, şi de puterea Lui nelimitată. De aceea ne-a învăţat Isus să începem rugăciunile noastre cu apelarea lui Dumnezeu ca „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri”.

„Tatăl nostru” ne aduce aminte de iubirea Lui desăvârşită; iar „Care eşti în Ceruri” ne aduce aminte că El este Dumnezeul Atotputernic, Care domneşte în deplină suveranitate peste tot ce se întâmplă pe Pământ. Fiind Dumnezeu, El esteperfect în înţelepciune, deci rânduieşte fără greşeală împrejurările noastre în concordanţă cu înţelepciunea Lui.

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite [înţelepciunea Lui este desăvârşită] … şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă [El rânduieşte perfect circumstanţele mele]” (Psalmi 18:30,32).

Dacă Dumnezeu nu ar fi desăvârşit în iubire, în putere şi în înţelepciune, atunci credinţa noastră nu ar avea temelia puternică de care să se ancoreze, dar, pentru că El este desăvârşit în toate aceste trei atribute ale Lui, credinţa ancorată în El este de neclintit.

Credinţa este sprijinirea personalităţii umane pe Dumnezeu, în condiţiile deplinei încrederi în iubirea Lui desăvârşită, în puterea Lui absolută şi-n înţelepciunea Lui perfectă.

Noi vom mărturisi cu dragă inimă că înţelepciunea lui Dumnezeu este desăvârşită. Căile Lui sunt atât de înalte faţă de ale noastre, precum este de înalt Cerul faţă de Pământ. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8,9). De aceea, de multe ori, noi nu putem înţelege modul în care lucrează Dumnezeu sau modul în care rânduieşte persoanele cu care venim în contact. Dacă un copil nu poate înţelege toate căile tatălui său, atunci nu e un lucru neobişnuit nici faptul că noi nu putem înţelege toate căile lui Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce creştem spiritual şi devenim tot mai mult părtaşi naturii dumnezeieşti, vom începe să înţelegem din ce în ce mai mult căile lui Dumnezeu.

Pentru mulţi credincioşi, tema suveranităţii absolute a lui Dumnezeu peste toţi oamenii şi toate circumstanţele vieţii, rămâne încă o problemă nerezolvată. Poate că ei vorbesc bine despre această suveranitate, însă nu cred că ea „funcţionează” în situaţiile vieţii cotidiene. Totuşi Scripturile sunt pline de exemple care Îl prezintă pe Dumnezeu intervenind în mod suveran în folosul poporului Său – lucrând de multe ori în cele mai neobişnuite moduri.

Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu întâmplările biblice, absolut miraculoase, în care Dumnezeu a lucrat pentru poporul Său – cum ar fi eliberarea israeliţilor din Egipt etc. Dar de multe ori pierdem din vedere minunile şi mai mari, prin care Dumnezeu a făcut ca armele folosite de Satan, pentru atacarea poporul Lui Dumnezeu, să se întoarcă împotriva lui Satan însuşi.

Exemplul lui Iosif este grăitor în acest sens. Dumnezeu avea un plan cu cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacov, şi anume, ca la vârsta de treizeci de ani să-l înalţe la rangul de al doilea cârmuitor al Egiptului.

Iosif era un tânăr cu frică de Dumnezeu şi de aceea era urât de Satan care i-a întărâtat pe fraţii lui mai mari împotriva lui. Dumnezeu a asigurat, însă, viaţa lui Iosif, astfel că ei nu l-au putut ucide. Totuşi, ei au organizat vânzarea lui unor negustori de sclavi ismaeliţi. Însă unde credeţi că l-au dus acei negustori pe Iosif? În Egipt, bineînţeles! Aceasta a fost împlinirea Pasului Întâi în planul lui Dumnezeu!

În Egipt, Iosif a fost cumpărat de Potifar. Acest fapt a fost şi el rânduit de Dumnezeu. Soţia lui Potifar era o femeie rea. Îndrăgostindu-se de Iosif, a încercat să-l ademenească în mod repetat. În cele din urmă, însă, când şi-a dat seama că ispitirile ei au rămas fără succes, a adus acuzaţii mincinoase împotriva lui Iosif şi l-a aruncat în temniţă. Dar cu cine credeţi că s-a întâlnit Iosif în închisoare? Cu paharnicul lui Faraon! Dumnezeu a aranjat şi pentru paharnicul lui Faraon să fie întemniţat în aceeaşi perioadă, astfel încât Iosif să-l poată întâlni. Acesta a fost Pasul Doi în planul lui Dumnezeu.

Pasul al Treilea al lui Dumnezeu a fost să-l lase pe paharnicul lui Faraon să uite de Iosif timp de doi ani: „Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. După doi ani, Faraon a visat un vis (…) Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul, şi a zis lui Faraon (…)” (Geneza 40:23, 41:1,9). Acesta a fost momentul, potrivit cu orarul lui Dumnezeu, în care Iosif trebuia să fie eliberat din închisoare.

Scriptura din Psalmi 105:19-20 spune: „Până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimes să-i scoată lanţurile, şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.”

Iosif era acum la vârsta de treizeci de ani. Vremea lui Dumnezeu a sosit. Atunci Dumnezeu i-a dat un vis lui Faraon şi, în acelaşi timp, i-a adus aminte paharnicului că Iosif fusese interpretul visului său. Astfel Iosif a fost adus înaintea lui Faraon şi a devenit al doilea cârmuitor al Egiptului. Sincronizarea evenimentelor din viaţa lui Iosif, făcută de Dumnezeu, nu putea fi mai exactă.

Nouă nu ne-ar fi venit niciodată ideea să aranjăm lucrurile în modul în care le-a aranjat Dumnezeu. Dacă am fi avut puterea să plănuim viaţa lui Iosif, i-am fi împiedicat, probabil, pe agresori să-i facă vreun rău. Modul de a lucra al lui Dumnezeu a fost, însă, desăvârşit. Este o minune mult mai mare când răul pe care ni-l fac oamenii este transformat pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pentru noi! Dumnezeu găseşte o mare bucurie să întoarcă în bine planurile urzite de Satan, astfel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele aleşilor Lui.

Haideţi să aplicăm aceste evenimente la circumstanţele vieţii noastre. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de oamenii răi, faţă de fraţii care ne stau împotrivă din invidie, faţă de femeia care ne aduce o acuzaţie falsă, faţă de prietenii care ne promit ajutor şi care apoi ne dau uitării, în timp ce noi stăm la închisoare pe nedrept? Oare credem noi că într-adevăr Dumnezeu este absolut suveran, pentru a-i folosi pe toţi aceşti oameni şi toate faptele lor – fie că ei acţionează deliberat ori accidental – să lucreze împreună pentru împlinirea scopului Său pentru vieţile noastre? Dacă a făcut aceasta pentru Iosif, n-ar putea s-o facă şi pentru noi? Bineînţeles că poate şi că vrea să facă aceasta.

Dar vă voi spune cine ar fi putut strica planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iosif. O singură persoană şi aceasta eraIosif însuşi. Dacă el ar fi dat curs invitaţiilor ademenitoare ale soţiei lui Potifar, ar fi fost înlăturat în mod sigur de Dumnezeu.

Există numai o singură persoană în Univers care poate strica şi zădărnici planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi acea persoană eşti tu însuţi. Nimeni altcineva nu o poate face. Nici duşmanii tăi şi nici prietenii. Nici îngerii şi nici Satan. Numai tu.Din momentul în care conştientizăm aceasta, vom fi eliberaţi de o mulţime de temeri şi de atitudini greşite faţă de cei care ne fac rău.

Pentru ca minţile noastre să fie strâns ancorate de acest adevăr să ne uităm la încă un exemplu din Vechiul Testament. În cartea Estera citim că Dumnezeu i-a salvat pe evrei de la masacrul pregătit întregii lor etnii. Este însă surprinzător să vezi cumi-a salvat Dumnezeu: printr-un mic incident, şi anume, prin faptul că într-o noapte împăratul nu putea dormi. În noaptea aceea, Haman şi soţia lui îşi făceau planuri cum să obţină acordul împăratului pentru spânzurarea în dimineaţa următoare a lui Mardoheu, ca un preludiu la masacrarea tuturor evreilor. Însă, în timp ce Haman şi soţia lui îşi ţeseau planurile lor rele, şi Dumnezeu era la lucru de partea lui Mardoheu. „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 121:4). În noaptea aceea, împăratul n-a putut dormi din cauza intervenţiei lui Dumnezeu. În pasajul din Estera 6:1 citim: „În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă, şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le-au citit înaintea împăratului”. Împăratul a ascultat istoria naţiunii sale timp de câteva ore, până la revărsatul zorilor. Atunci citirea a ajuns la pasajul în care scria că Mardoheu a salvat odată pe împărat dintr-o tentativă de asasinat. Împăratul şi-a întrebat slujitorii ce onoare i s-a acordat lui Mardoheu pentru această faptă bună, iar aceştia i-au răspuns că nu s-a făcut nimic în acest sens. Sincronizarea evenimentelor de către Dumnezeu era din nou perfectă. Exact în acel moment intra Haman, plănuind să-i ceară împăratului permisiunea de a-l spânzura pe Mardoheu. Înainte ca Haman să-şi poată deschide gura, împăratul l-a întrebat că, ce s-ar cădea, în opinia lui, să fie făcut unui om pe care împăratul doreşte să-l onoreze. Haman, încrezut cum era, s-a gândit că împăratul se referea la persoana lui şi astfel a propus o mare paradă de cinstire pentru un astfel de om. „Du-te îndată şi fă aceasta pentru Mardoheu”, a spus împăratul.

Cât de minunat ştie Dumnezeul nostru să întoarcă situaţiile create prin uneltirile lui Satan! În cele din urmă, Haman a fost atârnat de aceeaşi spânzurătoare pe care el o pregătise lui Mardoheu. „Cine sapă groapa altuia cade el în ea, şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte” (Proverbe 26:27).

În această relatare Haman îl reprezintă pe Satan care tot timpul plănuieşte ceva rău împotriva noastră. Dumnezeu nu-l opreşte, fiindcă El are un plan mult mai bun. El vrea să întoarcă spre binele nostru planurile rele ale lui Satan. Groapa pe care ne-o sapă diavolul va fi cea în care va cădea el însuşi, în final.

Versetul din Ţefania 3:17 (într-una dintre traduceri) spune că „Dumnezeu, în tăcere, face mereu planuri în favoarea noastră, fiind motivat de iubire”.

În timp ce în noaptea aceea Mardoheu dormea liniştit, fără să ştie de toate planurile rele pe care Haman şi soţia lui le urzeau împotriva lui, Dumnezeu plănuia să-l protejeze pe Mardoheu. Ar fi putut dormi, Mardoheu, la fel de liniştit şi dacă ar fi ştiut de planurile ticăloase ale lui Haman. De ce nu? Dacă Dumnezeu era de partea lui, cine putea fi împotriva lui?

Petru a putut, şi el, să doarmă liniştit în închisoare, în noaptea dinaintea zilei în care Irod plănuise să-l omoare, ştiind că Dumnezeu, motivat fiind de iubire, plănuia în tăcere în favoarea lui. La momentul potrivit, îngerul lui Dumnezeu a venit, l-a trezit pe Petru şi l-a eliberat (Faptele Apostolilor capitolul 12).

Şi noi putem dormi liniştiţi în fiecare noapte, indiferent de oamenii sau demonii care ar încerca să ne facă vreun rău, dacă credem în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, peste toate lucrurile şi toate fiinţele.

O dată ce am înţeles suveranitatea lui Dumnezeu, vom înceta să mai dăm vina pe oameni pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu ne va mai fi frică de Satan, gândind că ar putea să ne facă vreun rău. Nu ne vom mai teme de boală, de durere sau de orice altceva în lumea aceasta.

Biblia ne spune să mulţumim pentru tot, în toate situaţiile, şi, de asemenea, pentru toţi oamenii. „Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5:20). „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18). „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2:1).

Putem face cu adevărat aceasta numai după ce am înţeles suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.

Dumnezeu Se îngrijeşte de noi aşa cum S-a îngrijit de Isus. Acelaşi har care L-a ajutat pe Isus şi aceeaşi putere a Duhului Sfânt, care L-a făcut în stare să biruiască, sunt disponibile acum şi pentru noi.

Iuda l-a trădat pe Isus, Petru s-a lepădat de El, ucenicii Lui L-au părăsit, mulţimea s-a întors împotriva Lui, a fost judecat pe nedrept, acuzat în mod fals şi a fost dus în afara cetăţii pentru a fi crucificat. Cu toate acestea, în drum spre Calvar, El S-a putut întoarce către mulţime, spunându-le: „nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri” (Luca 23:28). Nu a fost nici o urmă de autocompătimire în El.

El ştia că paharul din care a băut fusese trimis de Tatăl Său. Iuda Iscarioteanul a fost doar mesagerul care i-a adus paharul, deci Isus a putut să Se uite la Iuda cu dragoste şi să-l numească „Prieten”. Fără a avea credinţă în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, tu nu vei fi capabil să procedezi aşa.

Isus i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11).

Această siguranţă I-a dat putere lui Isus să umble cu demnitate în această lume, ca un împărat. A trăit cu acea demnitate şi a murit cu aceeaşi demnitate duhovnicească.

Acum, suntem chemaţi să „trăim cum a trăit Isus”. După cum El „a avut o mărturie bună” înaintea lui Pilat şi noi trebuie să mărturisim înaintea acestei generaţii necredincioase. În pasajul din 1 Timotei 6:13-14 Pavel îi spune lui Timotei:„Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”.

După cum am văzut, binele final pe care Dumnezeu îl face în viaţa noastră este să ne facă părtaşi naturii Lui, părtaşi sfinţeniei Lui. În uimitoarea Lui suveranitate, Se foloseşte de toţi cei pe care îi întâlnim în viaţă, pentru împlinirea scopului Său. De aceea Îi putem mulţumi pentru TOŢI oamenii.

De ce îl îngăduie Dumnezeu pe acel vecin supărător, pe acea rudenie certăreaţă şi pe acel şef tiranic să te hărţuiască mereu? El ar putea să-i mute cu uşurinţă în alt loc sau chiar să le ia viaţa, făcând astfel viaţa mai confortabilă pentru tine, dar El nu face niciuna din acestea. De ce? Pentru că vrea să-i folosească pentru sfinţirea ta. Poate vrea chiar să-i aducă la mântuire, şi anume: prin tine.

Slavă Domnului că biruinţa noastră nu depinde niciodată de tipul de oameni care sunt în jurul nostru – la serviciu, acasă sau oriunde altundeva. Biruinţa noastră este complet dependentă de harul lui Dumnezeu şi acest har îl putem avea în toate situaţiile, dacă ne smerim propriile fiinţe.

Capitolul 10

Credinţă în Dumnezeu sau credinţă în bani?

 

Banii sunt marea putere în această lume. De aceea Isus spune că există numai doi stăpâni care caută devotamentul nostru: Dumnezeu şi Mamona. „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Luca 16:13).

Lumea crede în puterea banilor şi spune: „Banii pot face orice”. Noi, în calitate de credincioşi, spunem: „Dumnezeupoate face orice”; însă, în majoritatea cazurilor, acei necredincioşi au mai multă credinţă în dumnezeul lor (banul) decât avem noi în Dumnezeul cel viu şi adevărat.

Din moment ce zilnic avem de-a face cu banii, avem nevoie să obţinem biruinţa şi în acest domeniu.

Lumea crede că banii pot face minuni. Dar noi? Nu poate Dumnezeul nostru să facă minuni mai mari decât pot face banii? Dumnezeu, însă, nu va lucra în folosul nostru, dacă nu avem credinţă. Isus a spus că există două persoane în Univers pentru care nimic nu este imposibil. Una dintre persoane este Dumnezeu. Cealaltă este credinciosul, nu numai cu numele, ci care chiar are credinţă. „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu … Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 10:27; 9:23). Nimic nu este imposibil – pentru Dumnezeu şi pentru persoana care are o credinţă autentică.

Aceasta e ceva care ne taie respiraţia, dar aşa este puterea credinţei – ne conectează la atotputernicia lui Dumnezeu. Cu o asemenea credinţă noi trebuie să demonstrăm lumii din jur că Dumnezeul nostru este mai mare decât banii.

Îmi aduc aminte de vremea când a trebuit să obţinem o autorizaţie de la Guvern pentru a cumpăra cimentul necesar construirii bisericii noastre din Bangalore. Am mers la oficiul guvernamental unde funcţionarul, fiind ocupat, mi-a spus să revin săptămâna următoare. Am revenit, aşa cum mi-a spus, dar el mi-a spus iarăşi: să revin mai târziu. Aceasta s-a întâmplat în mod repetat, până când cineva, care era mai informat în ce priveşte modul de lucru al oficiului guvernului, mi-a spus că de fapt funcţionarul îmi cerea, într-un mod indirect, o mită!

Bineînţeles că mituirea funcţionarului nici nu putea intra măcar în discuţie. În schimb, ne-am rugat. Eu am continuat să revin din nou şi din nou la oficiu, şi, prin aceasta, am dobândit multă răbdare! În cele din urmă, după câteva luni, am obţinut autorizaţia. Intenţionasem să rezolv doar problema cimentului, dar mi s-a rezolvat şi problema pe care o aveam în privinţa răbdării! Dumnezeu ne dă întotdeauna mai mult decât ce îi cerem!! Aleluia!!

Cât este de minunat că Dumnezeu a putut folosi un funcţionar corupt, pentru a mă face în stare să devin părtaş naturii dumnezeieşti, dobândind răbdare! Dacă i-aş fi dat mită acelui om, aş fi primit cimentul mai repede, dar n-aş fi obţinut roada răbdării. Aşa este calea lui Dumnezeu. Dacă Îl cinstim, şi El ne va cinsti pe noi. „Căci voi cinsti (…) pe cine Mă cinsteşte”, spune Domnul (1 Samuel 2:30).

Dacă în viaţă nu vom urmări satisfacerea vreunei ambiţii personale, ci vom persevera în împlinirea voii lui Dumnezeu, nu vom avea niciodată vreo problemă.

La acea vreme, când ne ocupam de construirea bisericii din Bangalore, vroiam să avem cimentul numai în condiţiile în care Dumnezeu vroia să-l avem. Nu vroiam o clădire de adunare pe care Dumnezeu nu ar fi vrut s-o avem. Nici nu vroiam să avem clădirea înainte de timpul lui Dumnezeu. Deci, dacă autorizaţia pentru ciment s-ar fi eliberat numai după patru ani, noi eram pregătiţi să aşteptăm. Orarul lui Dumnezeu este întotdeauna perfect. El face totul la timp, niciodată nu întârzie. Data pe care a hotărât-o Dumnezeu, ca noi să primim cimentul, trebuia să fie data la care noi am primit, efectiv, acel ciment. Nicio putere de pe Pământ nu ne-ar fi putut împiedica să-l primim la momentul care era stabilit în orarul lui Dumnezeu. Deci, dacă suntem pregătiţi să aşteptăm timpul lui Dumnezeu, vom constata că El se ocupă, în felul Lui şi la vremea hotărâtă de El, de toţi funcţionarii implicaţi.

Din cauza nerăbdării, Saul a pierdut împărăţia. Citeşte următoarele: „[Saul] a aşteptat şapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul. Atunci Saul a zis: ‘Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţumire.‘ Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ‘Ce-ai făcut?‘ Saul a răspuns: ‘Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor coborî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot‘. Samuel a zis lui Saul: ‘Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul’” (1 Samuel 13:8-14).

Prin nerăbdare, mulţi au pierdut ceea ce avea mai bun Dumnezeu pentru ei. Nimeni nu poate împiedica planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, dacă iei poziţie în favoarea adevărului şi a neprihănirii şi dacă eşti gata să aştepţi timpul lui Dumnezeu. „Prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele” (Evrei 6:12).

Acelaşi principiu se aplică în problema finanţelor pentru nevoile noastre familiare. Credinţa noastră este în Dumnezeu, nu în bani. Dacă îţi conduci casa după principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, vei avea întotdeauna destui bani pentru nevoile tale. S-ar putea să nu devii niciodată bogat, dar cu siguranţă nu va trebui să cerşeşti. David spune: „Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmi 37:25), iar Isus a spus:„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [materiale] vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

Mulţi dintre „lucrătorii creştini cu normă întreagă” care au început în credinţă, au ajuns să fie cerşetori respectabili, fiind nevoiţi să trimită lunar „scrisori de rugăciune” (care în multe cazuri sunt, de fapt, „scrisori cerşetoare”) care strecoară cu dibăcie o aluzie la nevoile lor financiare.

De ce trebuie să faci aluzii oamenilor despre nevoile tale, dacă, cu adevărat, ai în Cer un Tată iubitor şi atotputernic? Dacă nu putem depinde de Dumnezeu în privinţa unei nevoi atât de mici, cum ar fi nevoia întreţinerii noastre, atunci putem, la fel de bine, să ne oprim de tot din slujirea Lui! În astfel de situaţii ne cere loialitatea atât Dumnezeu cât şi Mamona. În care din ei ne vom încrede?

Dacă interesele noastre sunt aceleaşi cu cele ale lui Dumnezeu, nu vom avea deloc probleme. Dacă nu avem nici o dorinţă de a cumpăra sau de a poseda ceva ce nu este voia lui Dumnezeu pentru noi atunci putem sta mereu liniştiţi, pentru că Dumnezeu se va îngriji întotdeauna de nevoile noastre: dacă e nevoie, chiar în mod miraculos. Însă, dacă cedăm dorinţei de a cumpăra multe lucruri nefolositoare, pentru a ne satisface lăcomia de avere, atunci vom da de probleme la fiecare pas.

Acelaşi principiu al credinţei se aplică şi în domeniul găsirii unui partener de viaţă: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul” (Proverbe 19:14).

Dacă Dumnezeu a plănuit pentru tine o anumită persoană ca partener de viaţă, există oare vreun pericol ca altcineva să se căsătorească cu persoana respectivă? Dacă crezi în suveranitatea lui Dumnezeu, răspunsul este nu. Atunci nu trebuie să fi nerăbdător, şi nu te lupta pentru a cuceri inima cuiva. Dumnezeu poate, are toată puterea să păstreze acea persoană pentru tine. Poţi fi pe deplin liniştit în această privinţă.

Adam nu a trebuit să alerge frenetic prin toată grădina Edenului în căutarea unei partenere de căsătorie! Chiar dacă ar fi căutat, n-ar fi găsit pe nimeni! Ce a făcut Dumnezeu? L-a adormit pe Adam şi pe când se odihnea el, Dumnezeu i-a pregătit o soţie. Apoi Dumnezeu l-a trezit şi i-a dat-o pe Eva.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum l-a iubit pe Adam şi cu siguranţă te va conduce şi pe tine la persoana potrivită, dacă a plănuit căsătorie pentru tine. Însă tu trebuie neapărat să te încrezi în El! Aşteptarea fără credinţă va conduce numai la dezamăgire.

Dacă nu ai nicio ambiţie în afara voii lui Dumnezeu şi dacă eşti gata chiar să rămâi necăsătorit, în cazul în care aceasta ar fi voia lui Dumnezeu, atunci nu ai nici un motiv să îţi faci griji. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” (2 Cronici 16:9). Ce Dumnezeu minunat avem!

„Ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dacă crezi: că înţelepciunea, iubirea şi puterea lui Dumnezeu sunt desăvârşite pentru viaţa ta, vei birui întotdeauna lumea – împreună cu prinţul ei (Satan) şi împreună cu puterile ei (Mamona, plăcere, onoare etc.). Dacă, însă, refuzi să crezi în suveranitatea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui, vei constata că eşti târât, împreună cu ceilalţi copii ai lui Adam, într-o viaţă de mizerie – trăită fără evlavie, în compromisuri şi în frustrări.

Capitolul 11

Dumnezeu îi ajută pe cei slabi

 

Lumea spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înşişi. Biblia spune, însă, că Dumnezeu îi ajută pe cei carenu sunt în stare să se ajute pe ei înşişi. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi. El spune că este Dumnezeul văduvelor, al orfanilor şi al străinilor. În Deuteronom 10:17,18 se spune: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte.” El nu Se autointitulează „Dumnezeul celor bogaţi şi puternici, fiindcă aceştia au acces la ajutor omenesc şi financiar. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi care nu au acces la nici un fel de ajutor din partea oamenilor. Dumnezeu este de partea celor slabi. De aceea, înainte de a ne putea ajuta, El trebuie să ne facă slabi.

Dumnezeu a pus în trupul lui Pavel un ţepuş ca să-l facă slab, astfel încât Pavel să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care era tot timpul peste viaţa lui. În 2 Corinteni 7-10, Pavel spune: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedece să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.

Atâta timp cât eşti dependent de bunăstarea ta materială şi de prietenii tăi influenţi, căutând să-ţi petreci viaţa într-un mod confortabil, Dumnezeu te va lăsa să te descurci singur. Nici măcar nu-ţi va răspunde la rugăciunile prin care Îi ceri ajutorul, deoarece vede că încrederea ta este în braţele omeneşti, adică în contul tău bancar şi-n oamenii influenţi pe care îi cunoşti.

Dacă, însă, ai putea să ajungi, cumva, în starea de slăbiciune – în care nu mai depinzi de oameni sau de resurse omeneşti – ai fi cea mai binecuvântată persoană de pe faţa Pământului! Fiindcă atunci Dumnezeu Însuşi va fi Susţinătorul tău. Este o binecuvântare să fim slabi şi neajutoraţi, pentru că atunci ne putem încrede în Dumnezeu, pentru toate nevoile noastre.

Împăratul lui Iuda, pe nume Asa, a fost un om pe care Dumnezeu îl ajutase de multe ori, dar atunci când s-a îmbolnăvit grav de picioare s-a încrezut, în privinţa vindecării, în doctorii lui şi nu în Dumnezeu. Citim despre el următoarele cuvinte care ne întristează: „În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori. Asa a adormit cu părinţii săi, şi a murit…” (2 Cronici 16:12-13).

Fiind împărat, Asa avea destui bani să-i plătească pe cei mai buni doctori din vremea lui, dar influenţa şi bogăţia lui nu i-au putut vindeca boala. Cu cât mai bine ar fi fost dacă s-ar fi încrezut în Domnul! Nu a fost nimic greşit în faptul că a fosttratat de doctori. A fost total greşit că a fost dependent de ei şi că „n-a căutat pe Domnul”.

Cea mai fericită situaţie este aceea în care Domnul este singurul tău Ajutor. Dacă eşti unul dintre aceia care doresc cele mai bune daruri ale lui Dumnezeu pentru viaţa lor, vei remarca faptul că Dumnezeu, prin lecţii repetate, te va dezvăţa de obiceiul de a te sprijini pe braţe omeneşti. El te va face slab, ca să te poţi sprijini numai pe El.

Gândiţi-vă cum a tratat Dumnezeu cu Ilie. Când a fost o foamete în Israel, Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie prin corbi şi i-a dat să bea dintr-un pârâu. „Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: ‘Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo‘. El a plecat şi a făcut după cuvântul Domnului. S-a dus şi s-a aşezat lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, şi pâine şi carne seara, şi bea apă din pârâu” (1 Împăraţi 17:2-6).

Aşadar, de două ori pe zi corbii îi aduceau pâine şi carne, şi era tot timpul destulă apă în pârâu. Aceasta se întâmpla cu aşa regularitate, încât Ilie era în pericolul de a deveni dependent mai degrabă de pârâu şi de corbi, decât de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a hotărât să schimbe metoda de aprovizionare. „Dar după o vreme pârâul a secat, căci nu căzuse ploaie în ţară” (1 Împăraţi 17:7).

Într-o dimineaţă, Ilie a coborât la pârâu şi l-a găsit secat. Dumnezeu Şi-a învăţat slujitorul să înceteze să mai fie dependent de corbi şi de pâraie. El, Cel care a făcut ca un corb să se comporte contrar naturii lui carnivore pentru a-i duce carne slujitorului Său, putea fi, acum, considerat demn de toată încrederea că se va îngriji de o altă resursă, pentru a continua aprovizionarea slujitorului Său.

Deci Dumnezeu îi spune lui Ilie să se ducă la Sarepta, şi acolo El se va îngriji de slujitorul Său: nu printr-un om de afaceri bogat, ci printr-o văduvă ne-evreică, bătrână şi neajutorată, care se afla într-o sărăcie lucie. Ea era ultima persoană din Sarepta pe care am fi ales-o noi pentru o astfel de misiune.

Căile lui Dumnezeu sunt, însă, diferite de ale noastre. El îşi găseşte plăcerea în folosirea celor mai puţin probabile căi de ajutor, pentru ca credinţa noastră să fie întemeiată nu pe calea de ajutor, ci pe Dumnezeu. „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:27-29).

Va fi o zi minunată în viaţa noastră când corbii, care ne-au hrănit atâta timp, vor înceta să mai vină. Atunci, noi vom putea începe să ne încredem numai în Dumnezeu.

Când persoana care ţi-a promis ajutorul te dezamăgeşte, nu te plânge împotriva ei. Dumnezeu a trebuit neapărat să-l oprească din a te mai ajuta, pentru ca tu să poţi învăţa să te sprijini doar pe Dumnezeul cel viu.

El este un Dumnezeu gelos şi nu Îşi va împărţi slava cu nimeni. „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia” (Isaia 42:8). Mesajul „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” este unul pe care avem nevoie să-l auzim din nou şi din nou, pentru că firea noastră pământească are o înclinaţie puternică înspre idolatrie, adică, să se sprijine pe ajutorul omenesc şi pe resursele financiare. Dumnezeu vrea să fim dependenţi numai de El, pentru toate nevoile noastre. Atunci vom putea trăi tot timpul în biruinţă.

Capitolul 12

Harul ne este de ajuns

 

Esenţialul a tot ce am spus până acum este că mântuirea noastră este prin har şi prin credinţă. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).

Am început viaţa creştină – primind iertarea păcatelor şi botezul în Duhul Sfânt – prin har, prin credinţă. Într-o zi, când Isus Hristos, Domnul nostru, se va întoarce în slavă, vom fi ridicaţi „în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”. Şi acest lucru va fi tot prin har şi prin credinţă.

Deci, atât începutul cât şi finalul vieţii noastre creştine pe Pământ, sunt prin har şi prin credinţă. Ceea ce avem de învăţat este că orice primim în perioada dintre început şi final, primim pe baza aceluiaşi principiu duhovnicesc. Prin har şi prin credinţă putem învinge tot ceea ce este rău şi putem împlini sarcina care ne este dată de Dumnezeu şi care trebuie împlinită pe Pământ.

Dumnezeu cunoaşte tot viitorul. Nu ni se poate întâmpla ceva (mâine, săptămâna următoare sau anul viitor) care ar putea să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El cunoaşte sfârşitul încă de la început. Aceasta trebuie să ne dea o mare mângâiere, deoarece din moment ce Dumnezeu ştie că mâine sau săptămâna viitoare te vei confrunta cu o mare încercare sau ispită, în mod sigur El îţi va da har pentru a face faţă acestei situaţii.

Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Harul Său ESTE de ajuns pentru orice nevoie. „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8).

Harul este disponibil din abundenţă pentru a ne ajuta la vreme de nevoie.

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).

Oricare ar fi nevoia ta, harul lui Dumnezeu este disponibil să te ajute. De aceea, pentru a primi acest har, suntem chemaţi să venim cu îndrăzneală la Tronul de Har. În trecut, am fost învinşi pentru că nu am primit acest har. În viitor, situaţia se poate schimba. Dacă ne smerim propriile fiinţe şi ne ridicăm glasul în rugăciune, cerând har la vreme de nevoie, Dumnezeu nu ne va dezamăgi.

Biblia spune că cei ce primesc plinătate de har vor domni în viaţă prin Isus Hristos. „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:17).

Aceasta era voia lui Dumnezeu pentru Adam, ca el să aibă putere şi autoritate pentru a stăpâni peste toate lucrurile. ÎnGeneza 1:26 se spune: „Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpâneascăpeste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ ‘”.

Neascultarea lui Adam a împiedicat împlinirea acestei binecuvântări în viaţa lui, dar acum Dumnezeu a ridicat o nouă rasă pe Pământ – fiii lui Dumnezeu care trăiesc prin credinţa în Isus Hristos – care trebuie să trăiască cu demnitatea unor împăraţi şi să domnească pe Pământ.

Niciun păcat nu va mai avea stăpânire asupra ta, dacă îţi vei smeri propria fiinţă şi vei primi harul lui Dumnezeu. Nici o teamă sau îngrijorare nu trebuie să mai pătrundă în inima ta. Nimeni de pe Pământ nu mai poate să-ţi facă vreodată viaţa nefericită – nici şeful tău, nici vecinul tău, nici rudeniile tale, nici duşmanii tăi, nici Satan, nimeni – pentru că ai învăţat secretele biruinţei.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne conduce la sărbătoarea biruinţei Sale în Hristos.

Ce minunat este să trăieşti sub Noul Legământ al harului lui Dumnezeu! Ţara promisă stă deschisă înaintea ta! Intră în ea şi stăpâneşte-o!

ANEXA 1

SECRETELE BIRUINŢEI

 

(Rezumat)

1. 1. Dumnezeu vrea să te ajute să trăieşti tot timpul o viaţă de biruinţă. Crede aceasta din toata inima ta.

 

1. 1. Dumnezeu îţi dă porunci pentru că te iubeşte; de aceea: pe fiecare dintre poruncile Sale să le iei în serios.

 

1. 1. Dumnezeu îi iubeşte pe ucenicii lui Isus la fel de mult cât Îl iubeşte pe Isus. Găseşte-ţi siguranţa în această iubire.

 

1. 1. Fiecare încercare are un scop dumnezeiesc. Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fii ispitit sau încercat peste puterile tale. Crede aceasta din toată inima ta.

 

1. 1. Isus a fost ispitit în toate privinţele, exact aşa cum suntem şi noi. Totuşi, El nu a păcătuit niciodată. Când eşti ispitit, uită-te la El ca la Exemplul tău.

 

1. 1. Dumnezeu dă har numai celor smeriţi. Deci ia crucea şi smereşte-ţi propria fiinţă tot timpul.

 

1. 1. Dumnezeu va controla toate circumstanţele din viaţa ta, astfel încât ele vor lucra împreună spre binele tău, în sensul cel mai înalt al cuvântului. Crede aceasta din toată inima ta.

 

1. 1. Să fii dependent numai de Dumnezeu, onorându-L ca Ajutor al tău de nădejde, în orice situaţie. Cere-i să te dezveţe de obiceiul de a fi dependent de orice altceva sau de oricine altcineva, în afară de El.

 

1. Dumnezeu poate da puterea Lui numai celor slabi. Deci lasă-L să te zdrobească şi să te reducă la un „punct zero”.

ANEXA 2

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face pentru tine

 

Când îndoit sub poveri şi griji,

Sufletul ţi-e deznădăjduit;

Nu trebuie să te temi,

Dumnezeu e foarte aproape.

El te iubeşte cum L-a iubit pe Fiul Său

Şi te va ajuta şi pe tine;

Doar încrede-te în Cuvântul promisiunii Lui

Şi El deja te vede, trecut biruitor.

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu

Ceea ce a făcut pentru Isus va face şi pentru tine

Cu măreaţă putere El te va întări;

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu.

Deşi păcatul şi răutatea umplu această lume

Şi tu eşti copleşit;

Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat – „Păcatul nu poate stăpâni peste tine.”

Şi când curentul ispitei trage cu putere,

Harul lui Dumnezeu va fi punctul tău de sprijin;

Astfel că poţi trăi cum a trăit Isus,

În biruinţă zi de zi.

Când durerea şi boala vin la tine

Şi îi atinge şi pe cei dragi ai tăi,

Dumnezeu ştie ceea ce simţi –

El are putere pentru a vindeca.

Tatăl tău se va îngriji de nevoile tale –

El este credincios şi El este adevărat;

Şi aşa cum S-a îngrijit de Isus

Se va îngriji şi de tine.

O, ce glorioasă mângâiere vei avea –

Dacă vei veni să-L cunoşti

Pe Isus ca Domn al tău

Şi, de asemenea, ca Frate al tău mai Mare.

Căci tot ce are Dumnezeu este acum al tău

Şi El nu te va lăsa să pleci;

Şi acum că, Dumnezeu e binefăcătorul tău,

Cine mai poate fi răufăcătorul tău?

                                       (autor: Zac Poonen)

ANEXA 3

CUVINTE DE ÎNŢELEPCIUNE

 

1. 1. Dacă ţinem litera legii dar respingem duhul ei, avem o formă de evlavie fără puterea ei.

 

1. 1. O persoană smerită este mulţumitoare luiDumnezeuşi oamenilor chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucruri.

 

1. 1. Dacă suntem biruiţi de vreun păcat, cauza de bază este mândria care se află ascunsă undeva în noi.

 

1. 1. Dacă suntem cu adevărat smeriţi, esteimposibilsă nu primim har de la Dumnezeu.

 

1. 1. O persoană smerită nu poate finiciodatăînvinsă de oameni, de Satan sau de poftele trupeşti.

 

1. 1. Dacă ne smerim propriile fiinţe, vom fi protejaţi de mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

 

1. 1. Este imposibil ca două persoane să devină una, în afară de cazul în care amândouă sunt sărace în duh.

 

1. 1. Cei săraci în duh sunt aceia care sunt conştienţi de propriile lor slăbiciuni şi neputinţe şi care, din această cauză, se judecă încontinuu pe ei înşişi.

 

1. 1. A avea descoperire înseamnă a vedea lucruri, oameni, circumstanţe, etc., din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

 

1. 1. Bârna din ochiul nostru e o atitudine lipsită de dragoste şi plină de judecată faţă de fratele în ochiul căruia este doar un fir de praf.

 

1. 1. Legea ne dă porunci, darnu ne face apţipentru a le împlini. Harul ne cheamă la un nivel mai înalt, dar ne dă putereasă atingem acel nivel.

 

1. 1. În fiecare zi avem ocazia să facem voia lui Dumnezeu, sau să irosim ziua.

 

1. 1. Obstacolele din calea noastră nu trebuie să le interpretăm imediat ca fiind semnale pentru retragere, ci trebuie să vedem în ele provocări pentru întărirea credinţei noastre.

 

1. 1. Cel care umblă după poftele trupeşti va avea aşteptări de la ceilalţi, dar cel care umblă după îndemnurile Duhului va purta poverile altora şi îi va sluji pe alţii.

 

1. 1. Cel care este sigur de iubirea lui Dumnezeu nu-i va judeca pe alţii, nu-i va invidia şi nici nu va concura cu alţii.

 

1. 1. Toată slava care nu este acordată lui Dumnezeu este slavă deşartă.

 

1. 1. Daca trăim în mod egoist, amintirea acestei vieţi ne va aduce regrete în veci de veci.

 

1. 1. Dumnezeu permite nevoi în viaţa noastră şi permite să primim ajutor de la alţii pentru a ne învăţa dependenţa reciprocă în Trupul lui Hristos.

 

1. 1. Când dăruim cuiva un cadou trebuie s-o facem neapărat în aşa fel, încât să nu călcăm în picioare demnitatea acelei persoane, ca fiinţă omenească.

 

1. 1. Valoarea reală a vieţii noastre stă în ceea ce amdăruit, nu în ceea ce amprimit.

 

1. 1. Ceea ce primim prin descoperire dumnezeiască esteadevăratanoastră avere. Restul nu e nimic altceva decât cunoştinţă şi este la fel de nevaloroasă ca o bancnotă falsă.

 

1. 1. Credinţa poate fi bazată numai pe cuvântul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. De aceea omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu.

 

1. 1. Dumnezeu poate să ne ridice şi să-Şi împlinească scopul prin noi, dar trebuie ca mai întâi să ne aducă la un punct zero.

 

1. 1. Suntem chemaţi să-Lurmămpe Hristos. Nu suntem chemaţi să-L imităm, ci să fim părtaşi naturii Lui.

 

1. 1. A ne teme de Dumnezeu înseamnă să fim credincioşi în taina vieţii noastre particulare.

 

1. 1. Nimeni altcineva în afară de noi înşine nu poate strica planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

 

1. 1. A ficredinciosîn folosirea banilor este o virtute mult mai înaltă decât a fi doar corect în domeniul financiar.

 

1. 1. Spiritualitatea adevărată constă în răstignirea voinţei proprii şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

 

1. 1. A zidi penisipînseamnă a înţelege doctrina şi a fi emoţionat de ea. A zidi pe stâncă înseamnă a împlini Cuvântul lui Dumnezeu.

 

1. 1. Pentru a fi duhovnicesc, omul trebuie să renunţe nu numai la ceea ce esterău, dar şi la ceea ce esteneroditor.

 

1. 1. A avea daruri duhovniceşti fără iubire dumnezeiască este asemenea unui conductor electric neizolat care în loc să aducă lumină aduce moarte.

 

1. 1. Isus a fost crucificat: nu pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că a demascat curvia religioasă. Să urmăm exemplul Lui.

 

1. 1. Niciun prooroc adevărat din Biblie nu a fost vreodată produsul vreunei şcoli biblice; numai proorocii falşi.

 

1. 1. Toate abilităţile omeneşti şi calificările noastre pământeşti sunt complet fără valoare privind calificarea în ochii lui Dumnezeu.

 

1. 1. Cel mai mare arhanghel a devenit Diavolul prin mândriafrumuseţii,înţelepciunii şi poziţiei lui. Trebuie să ne ferim de o asemenea mândrie cu orice preţ şi întotdeauna.

 

1. 1. Legea este asemenea uneialifiicare ţine sub control infecţia. Harul este asemenea unui antibiotic care omoară microbii cauzatori de infecţie.

 

1. 1. Semnul inconfundabil al credinţei este lauda şi mulţumirea, aduse lui Dumnezeu.

 

1. 1. Dumnezeu ne dă lucruri materiale ca să lefolosim,nu ca să le iubim sau să le posedăm.

 

1. 1. Creştinismul adevărat este calea de mijloc între ascetism şi materialism.

 

1. 1. Putemfica Isus numai când va reveni El în slavă, dar putem trăi cum a trăit Isus, chiar acum.

 

1. 1. Isus a crescut în înţelepciune în propria Luicasăşi la propriul Lui loc de muncă (la atelierul de dulgherie). Şi noi putem creşte în înţelepciune în aceste două locuri.

 

1. 1. Când îiacuzămpe fraţi, devenim colaboratorii lui Satan; când mijlocim pentru ei devenim colaboratorii lui Isus.

 

1. 1. Dacă facem ca persoana noastră să fie onecesitatepentru alţii, împiedicăm umblarea lor cu Dumnezeu.

 

1. 1. Tot ce nu îşi are origineaîn iubireva pieri într-o zi.

 

1. 1. Maturitatea noastră spirituală este testată prin atitudinea pe care o avem faţă de aceia carenuîmpărtăşesc modul nostru de a vedea lucrurile.

 

1. 1. A avea o inimă curată înseamnă a nu dori nimic şi a nu dori pe nimeni, în afară de Dumnezeu.

 

1. 1. Dacă Isus nu L-a putut sluji pe Tatăl Său fără ungerea Duhului Sfânt, nici noi nu o vom putea face.

 

1. 1. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om paralizat: aceasta poate trăi, dar nu poate sluji, în mod concret, altora.

 

1. 1. Există două persoane pentru care nimic nu este imposibil:Dumnezeuşi persoana care exercită credinţă.

 

1. Dacă murim faţă de noi înşine, ne putem „odihni în pace” în orice vreme şi în orice situaţie.

Continuare (cap 1-20)=

http://www.harulzalau.ro/resurse-2/literatura/autori-crestini/1267-vin-nou-in-burdufuri-noi.html

Capitolul 20

Chemarea noastră specifică, ca biserică

 

Care este chemarea noastră clară ca biserică în oraşele din ţările diferite în care ne-a pus Dumnezeu?

Dacă vrem să ne supunem fără nici un compromis Cuvântului lui Dumnezeu, există cel puţin şapte domenii în care trebuie făcută o schimbare faţă de starea actuală a majorităţii creştinilor.

1. Nu măreţie ci sfinţenie

Babilonul (biserica falsă) este numit „cel mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsei. Ierusalimul (Mireasa lui Hristos) este numit „oraşul cel sfânt” (Apocalipsa 12-21).

Dacă noi, ca „biserică” umblăm după măreţie în ochii lumii, atunci ne apropiem de Babilon. Isus a spus că „ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Astfel, trebuie să verificăm constant dacă există vreun lucru în biserica noastră (chiar şi cântările sau predicile noastre) care este spus sau făcut cu scopul de a impresiona oamenii. Numerele au fost întotdeauna impresionante în ochii lumii. Dacă ne place să vorbim despre statisticile creşterii numărului de membri, ne apropiem de Babilon. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea să creştem numeric. El vrea să creştem, atâta timp cât suntem o „turmă” pe care o poate recomanda altor „oi”. Dar creşterea la număr nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – cultele eretice cresc şi ele la număr, împreună cu religiile păgâne. Adeseori statisticile lor sunt chiar mai impresionante decât cele multor grupări creştine!

Sfinţenia este o trăsătură a bisericii adevărate (Ierusalim). Aşa că creşterea în Ierusalim este măsurată de creşterea în sfinţenie – care include iubirea de semeni. Isus a spus că este foarte strâmtă calea care duce la viaţă, şi puţini o vor găsi. Cei care prezintă poarta îngustă exact aşa cum a făcut-o Isus, nu vor avea o creştere mare în ce priveşte numărul de membri (Matei 7:13, 14). Însă, dacă deschidem poarta puţin mai mult decât a făcut-o Isus, numărul membrilor va creşte foarte repede. Multe biserici se poticnesc la acest capitol. Isus a vorbit despre poarta strâmtă şi calea îngustă în contextul „predicii de pe munte”(Matei 5-7). Conţinutul acestor capitole constituie calea îngustă şi poarta strâmtă.

Pasajul din 1 Corinteni 3:13 spune foarte clar că în ziua judecăţii Isus va privi la calitatea lucrărilor noastre – nu la cantitate. O slujire de calitate poate fi prezentă doar în viaţa unuia care trăieşte într-un proces de auto-evaluare continuu.

Biserica trebuie să fie diferită de orice confesiune din jur. Odată ce pierdem această diferenţă, vom ajunge o nouă confesiune moartă.

2.Nu viaţa exterioară pe primul loc, ci viaţa interioară

În Vechiul Legământ se punea accentul pe exterior – „din pricina împietririi inimilor” (Matei 19:8). Legea căuta curăţia în exterior. Noul Legământ, însă, caută curăţia „partea dinăuntru a paharului” (Matei 23:25, 26). Isus spune prin acel verset că odată curăţit pe dinăuntru, paharul va fi curat şi pe din afară, astfel încât nu va fi nevoie să curăţim exteriorul. Vedem aceasta foarte clar în Matei 5:21-30. Dacă cineva îşi curăţă inima de mânie, va dispare pericolul exterior de a omorî pe cineva. În acelaşi fel, dacă inima este curăţită de gânduri necurate, de natură sexuală, dispare şi pericolul exterior de a comite adulter. Curăţă interiorul paharului şi exteriorul va deveni automat curat.

În majoritatea bisericilor se pune accentul pe exterior – evitarea cinematografului, ţigărilor, alcoolului, jocurilor de noroc, bijuteriilor, etc. – iar aceste biserici vor ajunge degrabă sub Vechiul Legământ! Singura modalitate în care putem scăpa de murdăria exterioară este să nu ne concentrăm pe ea, ci mai întâi să ne concentrăm atenţia asupra atitudinii interioare, lumeşti, care stă la rădăcina murdăriei.

Curăţia interioară nu poate exista fără auto-judecare. Este imposibil să zidim biserica dacă această curăţie interioară nu este predicată mereu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi ca să evităm împietrirea prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine nu sunt interesate de asemenea învăţături decât, probabil, din când în când. În nici un caz în fiecare zi! Aşa că ele duc la crearea de farisei, cu paharul curat doar în exterior. Mireasa lui Hristos trebuie neapărat să fie cu totul altfel.

3. Nu activitate agitată ci ascultare

Accentul în creştinism a fost întotdeauna pus pe „activitate” – predicarea la colţul străzii, umblarea din casă în casă, slujirea misionară, etc. Toate acestea sunt bune. Însă, din păcate, în minţile multor creştini, ele au înlocuit ascultarea desăvârşită.

Isus a spus că trebuie să-i învăţăm pe toţi creştinii să păzească toate poruncile Lui (Matei 28:20). Dumnezeu pune mai mare accent pe supunere decât pe jertfire (1 Samuel 15:22). Ideea că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite stadii de suferinţă fizică pentru a ne dovedi dragostea, este o idee păgână. Acest concept este foarte dominant în cultura păgână din India, şi din păcate, şi-a găsit locul şi în creştinism. Spiritualitatea este astfel rezumată la a te lăsa de serviciu şi a locui într-un loc dificil, sub povara multor greutăţi, etc. Toate aceste lucruri cer un sacrificiu destul de mare, dar acest sacrificiu nu poate înlocui ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubirea noastră pentru Isus nu poate fi arătată prin sacrificii, ci numai prin supunere faţă de poruncile Lui – aşa cum Isus Însuşi spune în Ioan 14:15. Supunerea faţă de învăţăturile lui Isus din Matei 5-7 este o mult mai mare dovadă a iubirii noastre pentru El decât dacă am renunţa la jumătate din salariu pentru El, sau dacă am renunţa la serviciu şi am deveni misionari.

Creştinismul confesional este foarte clar prezentat în activitatea agitată a Martei (Luca 10:39-42). Ea a fost sinceră, plină de sacrificiu, altruistă şi plină de râvnă în slujirea ei din bucătărie. Totuşi, Isus o mustră. Duhul ei era plin de amărăciune şi critică la adresa surorii sale, Maria, care părea că nu face nici un sacrificiu pentru Domnul. Maria stătea liniştită la picioarele lui Isus, aşteptând să audă cuvintele Lui, înainte de a-L sluji.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră – nu activitate agitată, ci ascultarea Cuvintelor lui Isus urmată de supunere – nu să facem ceea ce credem noi că este bine, ci să facem voia lui Dumnezeu.

4. Nu evanghelizare fără ucenicizare

Unii credincioşi rezumă Cuvântul lui Dumnezeu la o singură poruncă – de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la orice făptură (Marcu 16:15). Această poruncă trebuie categoric împlinită de Trupul lui Hristos – în mod deosebit de aceia care au fost rânduiţi ca Evanghelişti în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11). Însă această sarcină va rămâne incompletă dacă nu luăm în considerare şi porunca lui Isus de a face ucenici din toate neamurile (Matei 28:19).

Mulţumim Domnului pentru toţi aceia care au mers în toată lumea, ducând Evanghelia celor care nu au auzit niciodată de Isus. Însă, tristul adevăr despre evanghelizare în secolul douăzeci şi unu este că cele trei aspecte ale poruncii din Matei 28:19, 20 – să facem ucenici, să-i botezăm în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi să-i învăţăm să păzească toate poruncile lui Isus – sunt aproape complet ignorate.

Când o mulţime de credincioşi pun accent pe evanghelizare fără să facă ucenici, devine datoria noastră să refacem echilibrul – ucenicia – şi să completăm sarcina.

Mulţi se gândesc numai la sarcina neterminată de a duce Evanghelia în toate părţile lumii. Dumnezeu a rânduit această sarcină pentru cei care au chemarea de evanghelist. Însă, pentru toţi ceilalţi, Dumnezeu a rânduit sarcina – mult mai dificilă – de a face ucenici.

O ilustraţie foarte potrivită este atelierul unui dulgher, care face mese, unde majoritatea muncitorilor lucrează la picioare, iar un număr foarte mic lucrează la partea de sus a mesei. Rezultatul este un număr mare de mese terminate pe jumătate. În mod sigur că Isus, când a lucrat ca dulgher, a terminat o masă înainte să se apuce de alta. El a ştiut întotdeauna că este important să termini ceea ce ai început (chiar şi pe cruce când a strigat „S-a isprăvit!”). El aşteaptă acelaşi lucru de la noi. Noi suntem lucrători alături de El, şi trebuie să terminăm fiecare lucru pe care îl începem. Toţi noii convertiţi trebuie făcuţi ucenici.

5. Dărnicie – nu după modelul Vechiului Testament, ci după modelul Noului Testament

Majoritatea credincioşilor sunt complet ignoranţi faţă de diferenţele dintre Legământul Vechi şi cel Nou. Astfel că mulţi predicatori pot să le impună „zeciuiala” din Vechiul Testament ca pe o poruncă.

Când Isus s-a adresat fariseilor, care erau încă sub Vechiul Legământ, El le-a spus să dea zeciuiala – fiindcă aşa poruncise Moise (Matei 23:23). Însă, când s-a adresat ucenicilor Săi şi le-a vorbit despre Noul Legământ, Isus nu a pus deloc accentul pe un anumit procentaj al dărniciei lor, ci numai pe motivele lor (Matei 6:1-4). În Noul Legământ contează calitateadărniciei, nu cantitatea ei (vezi şi 2 Corinteni 9:7). Noi trebuie să alegem dacă vrem să fim farisei sau ucenici ai lui Isus!

Revistele creştine din zilele noastre sunt pline de îndemnuri la zeciuială, şi la dărnicie materializată în bani pentru felurite organizaţii sau pastori. Aproape toate revistele şi publicaţiile creştine au devenit poluate cu acest duh comercial al Babilonului – a cere bani pentru tot felul de proiecte în Numele lui Isus.

Apostolii nu s-au ocupat niciodată cu un astfel de cerşit. Nici Isus nu a cerut bani de la nimeni. Ceea ce vedem astăzi este complet diferit de atitudinea pe care au avut-o Isus şi apostolii. Totuşi, majoritatea credincioşilor ignoră acest aspect, şi continuă să încurajeze aceste obiceiuri poluante.

Noul Testament vorbeşte mai mult despre oferirea trupului ca jertfă înaintea lui Isus decât despre oferirea banilor(Romani 12:1). Noi trebuie să punem accentul pe aceste principii în biserică. Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile noastre financiare atâta timp cât noi căutăm mai întâi Împărăţia Lui (Matei 6:33).

6. Nu puterea omului, ci puterea lui Dumnezeu

În creştinismul de astăzi, puterea sufletului omenesc a devenit o imitaţie ieftină a puterii Duhului Sfânt. Cea mai mare parte a creştinismului carismatic este plină de puterea sufletului deghizată în puterea Duhului Sfânt. Dacă vrem să nu fim amăgiţi, trebuie să cerem discernământ ca să putem face diferenţa între suflet şi duh; această problemă trebuie adusă la lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin slăbiciunea omenească. „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte” (1 Corinteni 1:27). Adevărurile lui Dumnezeu sunt ascunse de cei înţelepţi, şi descoperite „pruncilor” (Matei 11:25). Acolo unde teologii se folosesc de inteligenţa umană, vom găsi Babilonul – chiar dacă acei teologi au doctrine corecte.

Înălţarea intelectului uman este cea mai uşoară cale de a zidi Babilonul. Acest pericol este prezent în bisericile unde oamenii inteligenţi nu au înţeles nevoia de renunţa la puterea sufletului, şi continuă să folosească puterea minţii pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. În biserică, cel care se bazează pe inteligenţa lui proprie este o piedică în lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează prin savanţii plini de mândrie, ci prin oamenii smeriţi, temători de Dumnezeu.

Poziţiile de autoritate în biserică trebuie ocupate pe baza vieţii personale, nu pe baza altor aspecte. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna manifestată prin Duhul Sfânt şi prin mesajul crucii (1 Corinteni 1:18; 2:4) – nu prin personalităţi dominante.

În bisericile în care nu se pune accentul pe puterea Duhului Sfânt şi pe mesajul crucii, se deschide uşa către manifestarea puterii sufletului omenesc. În acest caz, revelaţia şi puterea Duhului Sfânt sunt înlocuite cu inteligenţa şi cu priceperea omenească, care duc la zidirea Babilonului – chiar dacă este predicată sfinţenia!

7. Nu adăugarea de membri noi, ci zidirea Trupului lui Hristos

În Vechiul Testament era imposibil ca poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur Trup. Aceasta a devenit posibil doar după ce Isus S-a ridicat la Cer şi a turnat Duhul Sfânt peste credincioşi. În Vechiul Testament, Israel era o congregaţie. Naţiunea a crescut la număr, dar a rămas o congregaţie. În Noul Testament biserica este un Trup, nu o congregaţie.

Dacă doi nu devin una, atunci avem o simplă congregaţie. Aspectul important cu privire la Trupul lui Hristos nu estemărimea, ci unitatea lui. După acest standard este greu de găsit „o biserică” despre care se poate afirma că nu este o congregaţie. Putem găsi peste tot congregaţii care cresc în număr – dar nu şi în unitate. Certurile, invidia şi concurenţa sunt prezente chiar şi în conducerea bisericilor.

Dumnezeu doreşte să aibă o expresie a Trupului lui Hristos peste tot în lume. Creştinismul babilonian nu poate împlini acest scop; dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămăşiţă care realizează că semnul ucenicilor lui Isus este iubirea de semeni, nu creşterea în număr a membrilor.

În trupul lui Hristos, fiecare persoană este importantă, chiar dacă nu are vreun dar anume. Fiecare este important prin faptul că este un membru al Trupului lui Hristos. Citim în Cuvânt că Dumnezeu dă mai multă importanţă membrului lipsit de dar, pentru a se menţine unitatea în Trup (1 Corinteni 12:24, 25). În Biserică trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu şi să dăm cinste chiar şi celor care nu au nici un dar, atâta timp cât sunt smeriţi şi temători de Dumnezeu. În Babilon sunt cinstiţi: predicatorul priceput, cântăreţul talentat, şi noii convertiţi care au o anumită poziţie socială. Dar în Biserică (cortul lui Dumnezeu), dăm cinste celor temători de Domnul (Psalmi 15:1, 4).

Există o mare diferenţă dintre Babilon şi Ierusalim.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ieşim din Babilon şi să zidim Ierusalimul (Apocalipsa 18:4).

Capitolul 21

Frângerea pâinii – un legământ

 

Când Isus a instituit „frângerea pâinii”, El a folosit un cuvânt pe care nu-L mai folosise până atunci – cuvântul „legământ”. O înţelegere corectă a acestui cuvânt este esenţială pentru a putea fi părtaşi la Masa Domnului.

O relaţie de legământ cu Dumnezeu

Cuvântul „legământ” este folosit pentru prima dată în Geneza 6:18, unde Dumnezeu promite să facă un legământ nou cu Noe (Geneza 9:9, 11). Dumnezeu a lăsat judecata peste lume din cauza păcatului, iar apoi a făcut un legământ cu Noe că nu va mai lăsa niciodată un astfel de potop pe Pământ. Dumnezeu a dat un semn care să reprezinte legământul Lui cu Noe. Semnul a fost ceea ce noi astăzi numim un „curcubeu”. Dumnezeu l-a numit un „arc pe nori” (traducere din original – Geneza 9:13). Cuvântul folosit de Dumnezeu în acest verset este acelaşi cuvânt folosit în alte locuri în Biblie pentru a desemna arcul ca armă de luptă. Arcul este întotdeauna încordat în direcţia celui care va fi străpuns de săgeată. Semnificaţia arcului încordat deasupra norilor, în sus, este că Însuşi Dumnezeu, care locuieşte în Cer va fi străpuns de săgeata din acel arc, luând asupra Lui pedeapsa pentru păcatul omenirii. Arcul nu va mai fi îndreptat către om, ci către Dumnezeu. Până în ziua de astăzi nu s-a mai văzut un potop ca cel din vremea lui Noe. Psalmii 69:1, 2 spune că apele învolburate au căzut asupra lui Hristos, pe cruce. Astfel a fost împlinit semnul arcului de pe nori.

Următoarea persoană cu care Dumnezeu a făcut un legământ a fost Avram. Acest fapt este menţionat în Geneza 15:18. Priveşte cu atenţie la modul în care Dumnezeu a intrat în legământ cu Avram. El i-a spus lui Avram să aducă trei animale şi două păsări, ca jertfă înaintea lui Dumnezeu (Geneza 15:9, 10). Animalele trebuiau despicate în două, şi cele două jumătăţi puse pe pământ, una lângă alta. În timpul nopţii Dumnezeu a coborât pe pământ în formă de flăcări şi „fum ca din cuptor”, şi a trecut printre jumătăţi. Astfel Dumnezeu a făcut un legământ cu Avram. La fel ca şi legământul cu Noe, legământul cu Avram a fost stabilit prin moarte – o moarte în care Dumnezeu însuşi a luat iniţiativa.

Această metodă de stabilire şi confirmare a unui legământ a devenit un obicei în Israel (după cum vedem în Ieremia 34:18, 19). Când doi oameni intrau în legământ, ei tăiau un viţel în jumătate, şi fiecare trecea printre jumătăţi, arătând prin aceasta că fiecare dintre ei era gata să-şi dea viaţa pentru celălalt din pricina legământului lor.

Era un mare păcat să încalci un asemenea legământ. Dumnezeu a spus prin Ieremia că va judeca aspru pe toţi cei care intră într-un astfel de legământ şi apoi îl încalcă.

În Geneza 17, citim că Dumnezeu îşi re-confirmă legământul cu Avraam. Dumnezeu lasă şi de data aceasta un semn care să reprezinte legământul – în acest caz, tăierea împrejur. Tăierea împrejur este tăierea cărnii, şi reprezintă (după cum citim în Filipeni 3:3 şi Coloseni 2:11) moartea firii pământeşti. De data aceasta Avraam şi urmaşii săi au trebuit să îşi arate dorinţa de a rămâne credincioşi acestui legământ, până la moarte. Tăierea fizică împrejur a fost un semn al dorinţei lui Dumnezeu să taie împrejur inimile poporului Israel, ca ei să-L poată iubi pe El, din toată inima lor (Deuteronom 30:6; Romani 2:28, 29). Observăm aici că nu poate exista iubire de Dumnezeu, din toată inima, acolo unde nu există moartea firii pământeşti.

Următorul legământ este cel făcut de Dumnezeu cu poporul Israel prin Moise – ceea ce numim „Vechiul Legământ” sau „Vechiul Testament”. Citim despre acest legământ în Exodul 24:4-7. Moise a scris cuvintele Domnului într-o carte (cartea legământului), a jertfit înaintea Domnului câţiva tauri, şi apoi a stropit poporul cu sângele taurilor spunând „Iată sângele legământului, pe care L-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” (Exodul 24:8). Legământul a fost pecetluit cu sângele animalelor jertfite.

În acest pasaj se găseşte primul loc din Biblie unde se foloseşte expresia „sângele legământului”. Aceeaşi expresie a folosit-o Isus când, la Cina cea de Taină, a dat ucenicilor Săi paharul cu vin (Matei 6:28). Sub Vechiul Legământ, sângele era doar stropit pe oameni; dar sub Noul Legământ, Isus ne cheamă să bem din pahar. Acest act simbolizează faptul că sub Vechiul Legământ, legea era în stare să cureţe doar viaţa exterioară, pe când sub Noul Legământ, putem fi curăţiţi în interior.

Din nou legământul este făcut prin moarte. În Evrei 9:13-22 este scos în evidenţă contrastul dintre sângele taurilor şi sângele lui Hristos; în aceste versete citim că „acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. (…) Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut” (versetele 16, 17). Iată de ce, fiecare legământ pe care L-a făcut Dumnezeu cu omul a simbolizat moartea.

Singura cale prin care Isus a putut să intre în legământ cu noi a fost prin moartea Lui; iar singura cale prin care noi putem intra în acest legământ este prin moartea noastră faţă de noi înşine. Aceasta e semnificaţia actului de a mânca pâinea şi de a bea vinul la „frângerea pâinii”.

În Evrei 13:20 citim că Dumnezeu „prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus”Ce înseamnă aceasta? Sângele vărsat la Calvar a curs ca rezultat al „împotrivirii până la sânge [moarte] în lupta cu păcatul”(Evrei 12:4). Isus a fost hotărât să facă voia Tatălui Său şi să nu păcătuiască. Atitudinea Lui faţă de Tatăl s-ar fi putut exprima prin cuvintele: „Tată aleg mai degrabă moartea decât neascultarea” (vezi Filipeni 2:8 – „ascultător până la moarte”). Acesta a fost legământul lui Isus cu Tatăl.

Acum, Isus ne cheamă la Masa Lui, să bem din paharul care reprezintă sângele Legământului cel Nou. Vrem aceasta? Suntem în stare să bem din paharul Său? Avem dorinţa lui Pavel, „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.”(Filipeni 3:10, 11).

Majoritatea credincioşilor vin la Masa Domnului cu nepăsare, fără să cunoască implicaţiile şi înţelesul Legământului. Numai acela care este hotărât să aibă biruinţă asupra păcatului, până la sânge, este vrednic să ia parte la Masa Domnului.

Cuvântul „legământ” poate fi asemănat unui contract semnat înaintea unui judecător. Nimeni nu ar semna un contract la judecătorie fără să fi citit înainte cu atenţie termenii contractului. Totuşi, credincioşii iau parte cu atâta nepăsare la Masa Domnului! Aşadar nu e de mirare că la fel ca în Corint, mulţi credincioşi din zilele noastre sunt slabi (fizic şi spiritual), bolnavi (fizic şi spiritual) şi mulţi dintre ei mor înainte de vremea hotărâtă de Domnul (1 Corinteni 11:30) – toate din cauza faptului că ei vin la Masa Domnului cu nepăsare.

În Levitic 26:14-20, Dumnezeu i-a avertizat pe Israeliţi că dacă încalcă un legământ făcut cu El, se vor îmbolnăvi, şi nu vor mai avea nici un câştig pe baza muncii sau afacerilor lor.

Încălcarea unui legământ este un lucru foarte grav. „Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.” (Eclesiastul 5:2-5).

Oricine care este lovit în mod repetat de boală sau de slăbiciune în trup ar trebui să se gândească foarte atent dacă nu cumva şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu. Din aceste motive, ne spune Iacov, să ne mărturisim păcatele ca să fim vindecaţi (Iacov 5:16).

Pâinea frântă simbolizează trupul lui Hristos. În primul rând simbolizează trupul fizic luat de Isus când a venit pe Pământ, în care nu a acţionat niciodată după voinţa Lui proprie, ci întotdeauna după voia Tatălui Său (Evrei 10:5-7). Astfel trupul Său a fost unul permanent dispus la zdrobire şi permanent gata de sacrificiu, fiind pus la dispoziţia lui Dumnezeu pe toată durata vieţii Lui pământeşti. Trupul Său a fost ca pâinea – care se frânge uşor, la cea mai mică atingere. El a trăit în supunere desăvârşită faţă de voia Tatălui. Când frângem pâinea şi mâncăm din ea, mărturisim astfel că dorim din toată inima să umblăm pe aceeaşi Cale de zdrobire şi supunere. Este foarte grav să spunem aceste lucruri la Cina Domnului, iar apoi să trăim ca şi cum nu am fi făcut nici un legământ cu Dumnezeu. Poate că nu am reuşit încă să fim desăvârşiţi, dar Dumnezeu aşteaptă chiar şi de la cel mai nou credincios să fie gata de a umbla pe calea morţii eului său, trăind, astfel, nu pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu (2 Corinteni 5:15). Altfel, vom mânca din pâine în chip nevrednic, fără să deosebim corect trupul Domnului.

O relaţie de legământ în frăţietate

Pâinea frântă simbolizează nu numai trupul fizic al lui Hristos, ci şi Biserica, Trupul lui Hristos (1 Corinteni 10:16, 17),„Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine”. „Cei ce mănâncă jertfele, sunt în împărtăşire cu altarul” (1 Corinteni 10:18). Dacă mâncăm la Masa lui Isus, atunci trebuie să împărtăşim moartea Lui pe cruce (altarul) – prin moartea faţă de firea noastră pământească – nu numai în relaţia noastră cu Dumnezeu, dar şi în relaţia cu alţii care fac parte din Trupul lui Hristos.

„Şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Acesta e un alt aspect al mărturiei noastre la Masa lui Isus. Intrăm în legământ, nu numai cu Isus, dar şi cu ceilalţi credincioşi. În acest legământ, de asemenea, se poate intra numai prin moartea faţă de firea noastră pământească.

Aşa cum în Israel cei doi care intrau într-un legământ treceau printre două jumătăţi de taur junghiat (frânt), tot aşa şi noi, astăzi, intrăm într-un legământ unii cu ceilalţi prin pâinea frântă. Acest aspect este la fel de serios ca şi cel al legământului nostru cu Dumnezeu.

În 1 Samuel 18:1-8, citim că Ionatan a făcut un legământ cu David. Vedem aici o descriere frumoasă a relaţiei de legământ ce trebuie avută în trupul lui Hristos. Sufletul lui Ionatan era „alipit” de sufletul lui David. Cuvântul „alipit” este acelaşi cuvânt folosit şi în Neemia 4:6, unde se referă la un zid ridicat în aşa fel încât nu era nici o spărtură în el. În acelaşi fel, sufletul lui Ionatan era alipit de sufletul lui David – nu exista nici o breşă prin care să poată intra vrăjmaşul. Mai mult, Cuvântul ne spune că Ionatan l-a iubit pe David „ca pe sufletul din el” (versetul 1). Aceasta e chemarea noastră ca Trup al lui Hristos – să fim alipiţi împreună ca UNUL, ca să nu existe nici o breşă (neînţelegere, invidie, suspiciune, etc.) între noi, prin care vrăjmaşul să poată intra şi să aducă dezbinare.

Din întreg Israelul, Ionatan ar fi trebuit să fie persoana cea mai invidioasă pe David, deoarece David punea în pericol succesiunea lui Ionatan la tronul lui Saul, ca împărat al lui Israel. Totuşi, el a biruit ispita invidiei şi l-a iubit pe David ca pe sine însuşi. Atitudinea lui Ionatan îi face de ruşine pe mulţi credincioşi din Noul Testament!

Ionatan a făcut un legământ cu David; şi ca semn al legământului, el şi-a dat jos mantaua împărătească şi a pus-o pe spatele lui David. Acest gest a semnificat dorinţa lui Ionatan de a muri faţă de sine însuşi, ca succesor la împărăţia lui Israel şi să-l facă pe David împărat. Noi, cei din Trupul lui Hristos, avem porunca de a da întâietate celorlalţi. Trebuie să murim faţă de firea noastră pământească astfel încât să dorim ca fraţii noştri să fie mai înălţaţi decât noi. Aceasta înseamnă să intri într-o relaţie de legământ cu fraţii tăi din Trupul lui Hristos.

Este imposibil să intrăm într-un asemenea legământ fără să murim faţă de firea pământească în mod continuu. Toate problemele care zguduie atâtea adunări de credincioşi provin din lipsa unei asemenea relaţii de legământ între fraţi. Fiecare este interesat de el însuşi. Rezultatul unei asemenea atitudini este că Satan are biruinţă. Dar asemenea adunări nu sunt Biserica pe care o zideşte Hristos, deoarece Isus a spus că porţile Iadului nu vor putea birui Biserica zidită de El (Matei 16:18).

Isus Îşi zideşte Biserica sub ochii acestei lumi, astăzi. Dacă vrem să facem parte din această Biserică, şi să facem parte din procesul de zidire a Bisericii, atunci trebuie să luăm la modul cel mai serios relaţiile de legământ, şi să căutăm din toată inima să facem ca fratele nostru să fie mai înălţat decât suntem noi înşine.

Citim mai departe că Ionatan şi-a luat sabia, arcul şi cingătoarea şi i le-a dat lui David. Atunci când intrăm într-un legământ cu fraţii noştri, trebuie să renunţăm la orice armă cu care le-am putea face rău. Aceasta este însemnătatea acţiunilor lui Ionatan.

Arma cu care s-au făcut cele mai mari daune în creştinism este limba. Trebuie să fim gata să renunţăm la această armă atunci când intrăm într-o relaţie de legământ cu fraţii noştri, astfel încât niciodată să nu îi bârfim sau să îi vorbim de rău pe la spate, nici măcar din când în când.

Renunţarea la armele noastre, implică un anumit nivel de încredere în fratele nostru, ca să putem fi lipsiţi de apărare în prezenţa lui, având siguranţa că nu ne va face nici un rău. Prin acest tip de încredere se zideşte frăţietatea.

În 1 Samuel 19:1-7 citim despre devotamentul puternic a lui Ionatan faţă de David, până la punctul de a fi nevoit să se ridice împotriva tatălui său. Ionatan a stat alături de fratele său David chiar şi în prezenţa rudelor sale de sânge. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Ionatan. Trebuie să iubim frăţietatea mai mult decât propriile noastre rudenii.

În Amos 1:9, 10 vedem cât de grav este în ochii lui Dumnezeu să încalci un legământ de frăţietate. Tirul a făcut un legământ cu Israel în vremea lui Hiram. Însă, în clipele de nevoie a poporului Israel, Tirul l-a trădat, dându-i în mâinile vrăjmaşului, încălcând astfel legământul statornicit între ei. Dumnezeu i-a spus lui Amos că va judeca foarte aspru Tirul din pricina acestui sacrilegiu.

În 2 Samuel 21:1, 2 vedem un alt exemplu. Timp de trei ani a fost o mare foamete în Israel. Când David a cerut sfat de la Dumnezeu pentru a descoperi motivul secetei, Dumnezeu i-a descoperit că foametea era rezultatul încălcării legământului lui Israel cu ghideoniţii, de pe vremea lui Iosua. Împăratul Saul i-a omorât pe ghideoniţi, ignorând legământul sfânt. La ani buni de la moartea lui Saul, Israelul a fost judecat pentru faptele lui Saul. Dumnezeu îşi poate amâna judecata, dar acolo unde nu vede pocăinţă, judecata va veni cu siguranţă. Unii se întreabă, de ce a amânat Dumnezeu foametea atâţia ani. Cu siguranţă că el a dat poporului Israel timp pentru a se pocăi. Când Dumnezeu a văzut, însă, că lipseşte pocăinţa, a venit timpul să-Şi trimită judecata.

Pavel a spus corintenilor că dacă se vor judeca pe ei înşişi, nu vor avea parte de judecata lui Dumnezeu; dar fiindcă nu s-au judecat, mulţi au fost loviţi de boli şi slăbiciuni şi au murit înainte de vreme (1 Corinteni 11:30, 31). Toţi credincioşii care sunt loviţi în mod repetat de boli trebuie să meargă înaintea lui Dumnezeu şi să afle dacă motivul pentru prezenţa bolilor nu este cumva încălcarea vreunui legământ de fraternitate – adică, dacă nu cumva după ce a luat Cina Domnului împreună cu fraţii şi cu surorile i-a trădat, după aceea, vorbindu-i de rău şi bârfindu-i. Acesta a fost cel mai grav păcat al lui Iuda Iscarioteanul – că a făcut un legământ cu Isus când a stat la Masă cu El, iar apoi l-a trădat. După cum a proorocit psalmistul,„Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmi 41:9).

Fie ca Domnul să ne facă în stare, pe fiecare dintre noi, să ne examinăm pe noi înşine şi, pe viitor, să fim părtaşi într-un mod plin de semnificaţie duhovnicească la Masa Domnului. Haideţi să ne pocăim din toată inima de păcatul încălcării legământului cu Domnul şi cu fraţii şi surorile noastre; şi haideţi să luăm aminte la glasul Duhului care a venit la noi.

Capitolul 22

Biserica şi necazul cel mare

 

Ni se spune în Efeseni 3:10 că în Noul Legământ, Dumnezeu doreşte ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să-I cunoască înţelepciunea prin Biserică. În Efeseni 6:12 aflăm că aceste domnii şi stăpâniri sunt Satan şi hoardele lui de duhuri ale răutăţii care îşi au locaşul în cerul al doilea (unde au fost alungate de Dumnezeu din al Treilea Cer, unde locuieşte El – 2 Corinteni 12:2).

Ştim că trebuie să fim martorii lui Dumnezeu pentru toate neamurile. Dar aici ni se spune că trebuie să fim o mărturie şi pentru duhurile rele. Ce fel de mărturie este aceasta? O mărturie de înţelepciune (Efeseni 3:10). Este mărturisirea evlavioasă a duhurilor noastre că Dumnezeu a rânduit toate lucrurile din viaţa noastră după voia lui desăvârşită. Este mărturia vieţilor care sunt părtaşe în înţelepciunea care vine de la Dumnezeu.

În cartea Iov, citim că Iov a fost un martor înaintea lui Satan, prin viaţa lui. Când Satan vine în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a colindat Pământul, Dumnezeu îl întreabă dacă a observat neprihănirea din viaţa lui Iov (Iov 1:8). Răspunsul lui Satan a fost că Iov era temător de Dumnezeu din cauza celor trei împrejmuiri ocrotitoare cu care a fost înconjurat de Dumnezeu. Satan a ştiut că un zid protector a fost pus în jurul lui Iov, al doilea în jurul familiei sale, şi al treilea în jurul bunurilor sale materiale (versetul 10). Mulţi credincioşi nu ştiu despre această protecţie triplă pusă de Dumnezeu în jurul ucenicilor lui Isus. Cei care îndeplinesc condiţia triplă a uceniciei menţionată în Luca 14:26-33, vor vedea că Dumnezeu a pus un zid de protecţie în jurul fiecărui domeniu predat Lui – bunurile materiale, cei dragi şi viaţa proprie.

Însă, citim mai departe că Dumnezeu, în mod progresiv, a făcut nişte deschideri în aceste ziduri din jurul lui Iov ca Satan să poată ataca bunurile lui Iov, familia lui şi viaţa lui. El a făcut aceasta pentru a-i demonstra lui Satan caracterul lui Iov.

Aici vedem că Satan nu se poate atinge de un ucenic al lui Isus sau orice alt lucru din viaţa lui, fără ca să aibă acordul lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr foarte important în care trebuie să ne ancorăm – în zilele care vor veni vom vedea o nevoie tot mai mare pentru acest adevăr. Biserica lui Hristos va fi chemată la suferinţă în zilele de pe urmă, la fel ca la început. Înainte ca să vină acea vreme, noi trebuie să ne ancorăm puternic în acest adevăr – că există un zid triplu în jurul adevăraţilor ucenici a lui Isus de care nimeni nu poate trece, decât atunci când Dumnezeu face deschideri în acele ziduri şi îi dă voie lui Satan să intre.

Cealaltă lecţie care trebuie învăţată de la Iov este că apropiaţii noştri şi creştinii religioşi ne vor critica. În cazul lui Iov, soţia lui şi trei lideri religioşi (Elifaz, Bildad şi Ţofar) l-au înţeles greşit şi l-au criticat; şi toate acestea au fost permise de Dumnezeu. Cei apropiaţi vor ajunge să ne fie duşmani, iar oamenii religioşi ne vor critica – căci Dumnezeu a deschis zidul de protecţie şi le-a permis să intre.

Iov s-a smerit şi a spus „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). El a fost un ucenic adevărat – pentru că a recunoscut că nimic din ce are nu este al lui, ci totul aparţine Domnului, care are dreptul de a le da, şi de a le lua. Cei care nu sunt ucenici adevăraţi cred că binecuvântarea înseamnă să primeşti ceva de la Dumnezeu. Ucenicii adevăraţi înţeleg că este la fel de mare binecuvântare – adeseori chiar mai mare – când Dumnezeu ia ceva de la ei. Prin aceasta putem vedea dacă suntem, sau nu, ucenici.

Ceea ce e trist este că Iov nu a avut puterea să ducă până la capăt această mărturisire curajoasă. După o vreme, el a început să slăbească sub presiunea încercărilor, şi a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Din capitolul 3 până în capitolul 31 vedem spectacolul trist al oscilării lui Iov – în unele clipe înălţat pe culmile măreţe ale credinţei, iar în alte clipe scufundat în adâncimile disperării. Aceasta e experienţa oamenilor de sub Vechiul Legământ.

Însă, acum Dumnezeu ne promite ceva mai bun în Noul Legământ – după cum citim în Evrei 11:40 (descris mai amănunţit în Evrei 12:1-3) – şi anume că putem păşi pe urmele lui Isus care a îndurat triumfător până la capăt.

Noi umblăm astăzi pe urmele paşilor lui Isus, nu ai lui Iov – şi oricare ar fi încercarea, putem avea biruinţă până la capăt, prin puterea harului lui Dumnezeu. Astfel, putem fi martorii lui Dumnezeu înaintea lui Satan. Nu-l putem judeca pe Iov, fiindcă el a trăit într-o perioadă când harul şi Duhul Sfânt nu au fost date oamenilor, iar Noul Legământ nu era încă stabilit. Luând în considerare limitările perioadei în care a trăit, ajungem la concluzia că Iov a făcut o treabă bună – atât de bună încât Dumnezeu îl laudă de trei ori (Iov 1:8; 2:3; 42:7).

Noi însă, îl putem urma pe Isus – „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:2). Isus a trecut prin şcoala suferinţei şi a obţinut diploma de supunere desăvârşită. Acum el este Profesor în aceeaşi şcoală, gata să înveţe supunerea, pe toţi cei care vor să se înscrie (Evrei 5:8, 9). Aici nu mai există aceeaşi adresare ca în Vechiul Legământ „Să nu …”. Duhul şi Mireasa spun: „Vino, înscrie-te la această şcoală”. Cine nu se înscrie la această şcoală, nu poate fi un ucenic adevărat – pentru că numai aici există formarea necesară pentru a fi ucenic adevărat.

Isus le-a spus ucenicilor Săi foarte clar că în lume vor avea de înfruntat încercări. Dar Isus le-a mai spus să nu se teamă, fiindcă El a biruit lumea şi pe stăpânul ei; astfel că ei pot fi de asemenea biruitori alături de El (Ioan 16:33).

Isus are mulţi admiratori în zilele noastre, dar puţini ucenici care să-L urmeze. El nu i-a chemat niciodată pe oameni să-L admire, ci numai ca să-L urmeze. Şi dacă Îl urmăm, nu vom mai aparţine acestei lumi; dar în schimb lumea ne va urî în mod sigur. Isus a spus că lumea iubeşte numai ce este al ei (Ioan 15:19).

Un semn clar şi imposibil de confundat al ucenicilor lui Isus este că lumea ne urăşte. „Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15:20).

Al doilea semn al ucenicilor adevăraţi este iubirea faţă de cei care îi urăsc şi îi prigonesc (Matei 5:44-48). Prin aceste două semne toţi cei care au urechi de auzit adevărul lui Dumnezeu, îşi pot examina viaţa, şi pot cunoaşte adevărul cu privire la ei înşişi.

Dacă eşti popular în ochii lumii sau în ochii creştinilor religioşi (care nu sunt ucenici adevăraţi) poţi fi aproape sigur că ţi-ai compromis credinţa. Se poate chiar să nu fii întors la Dumnezeu cu adevărat.

De ce L-a urât lumea pe Isus? Nu din cauză că Şi-a plătit impozitele şi a spălat picioarele oamenilor; nici măcar din cauză că a trăit o viaţă sfântă. Lumea L-a urât pe Isus pentru că a dat în vileag ipocrizia din viaţa lor. El a scos la iveală, de asemenea, tradiţii şi obiceiuri ne-scripturale din poporul lui Dumnezeu. Aşa că cei care doreau să păstreze „tradiţiile bătrâneşti” L-au urât. Aceasta va fi şi soarta noastră, dacă purtăm învăţăturile Lui. Dacă încercăm să căutăm slava oamenilor şi a liderilor religioşi, vom rămâne tăcuţi şi bine văzuţi. Alegerea este a fiecăruia.

În Apocalipsa 12 citim despre zilele de pe urmă când Satan va fi alungat din al doilea cer pe pământ pentru o perioadă de trei ani şi jumătate înainte de venirea lui Isus (versetul 9). În acea perioadă vor trăi pe pământ oameni care vor împlini poruncile lui Isus cu curaj, vor rămâne credincioşi şi vor birui pe Satan (versetul 11). Aceştia vor fi „comando-ul” lui Dumnezeu – trupele Lui de elită, aici pe Pământ.

Va fi un privilegiu şi o onoare enorm de mare să faci parte din aceste trupe – majoritatea lor îşi vor da viaţa fizică pentru Isus. Apocalipsa 13:7 spune că Dumnezeu îi va permite Anticristului să omoare pe ucenicii lui Isus. Să nu uităm, însă, că Dumnezeu este cel care deschide zidul protector; altfel nimeni nu s-ar putea atinge de noi. Din acest motiv, nu trebuie să ne temem.

Iov a putut spune: „dar El ştie ce cale am urmat” (Iov 23:10). Sub Noul Legământ putem spune „Dumnezeu mă conduce pe Cale” – pentru că găsim aceeaşi idee în Romani 8:28. Este de asemenea adevărat că în vremurile de pe urmă, din cauza credincioşiei lui Dumnezeu, nu vom fi trecuţi prin încercări mai mari decât putem duce. În fiecare încercare, El va găsi o cale să putem birui încercarea şi evita păcatul (1 Corinteni 10:13). Harul Său ne va fi de ajuns în orice situaţie (1 Corinteni 12:9 ); pentru că fără harul Său, nici unul dintre noi nu ar putea birui. Nu cei cu un caracter curajos vor avea biruinţă – ci aceia cu un caracter temător, dar care şi-au pus încrederea în Domnul, Tăria lor.

În perioada domniei Anticristului va fi mare necaz. Însă, Isus a spus că Dumnezeu a limitat durata acelei perioade „din pricina celor aleşi” (Matei 24:21, 22). Aleşii lui Dumnezeu (Biserica) se vor afla pe Pământ în acea perioadă, fiind martorii credincioşi ai lui Isus. „Îndată după acele zile de necaz”, a spus Isus, „se va arăta în cer semnul Fiului omului; El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui ” (Matei 24:29-31). Trâmbiţa despre care vorbeşte Isus în acest pasaj este aceeaşi cu cea despre care citim în 1 Tesaloniceni 4:16, 17, la al cărei sunet vor învia morţii, care împreună cu ucenicii vii ai lui Isus vor fi răpiţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.

Isus a spus foarte clar că Biserica (aleşii Lui) vor fi răpiţi doar la sfârşitul acestei perioade de mare necaz (Apocalipsa 7:14). Apoi Îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh la a doua Sa venire, şi ne vom întoarce cu El pe Pământ, pentru a domni împreună cu El pentru o perioadă de o mie de ani. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar cine vor fi cei care vor domni împreună cu Isus în această perioadă. Cei care „nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apocalipsa 20:4). Vedem aici că cei biruitori (Mireasa lui Hristos) vor fi pe Pământ, mărturisind pe Isus cu putere în timpul domniei Anticristului.

Necazul în perioada domniei Anticristului va veni de la oamenii pe care Anticristul îi va instiga împotriva Bisericii. Trebuie să facem diferenţa între acest fel de necaz, şi mânia lui Dumnezeu care cade peste cei păcătoşi. Noi nu vom suferi mânia lui Dumnezeu, dar cu siguranţă vom suferi mare necaz din partea oamenilor. Sub Vechiul Legământ, binecuvântările pentru poporul lui Dumnezeu erau belşug şi viaţa uşoară. Sub Noul Legământ, ele sunt suferinţa şi necazul.

Când Isus a înfruntat moartea, El nu a spus „Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta”, ci „Tată, proslăveşte Numele Tău!”(Ioan 12:27, 28). Cântarea femeii preacurvare este „Tată, scapă-mă din necaz”. Cântarea Miresei este „Tată, proslăveşte Numele Tău!”. „Ne bucurăm în necazurile noastre”. „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”(Romani 5:3; Faptele Apostolilor 14:22).

Rugăciunea lui Isus a fost „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” (Ioan 17:15). Isus nu a dorit ca Mireasa Lui să fie răpită, ca să scape de necaz.

În urmă cu 150 de ani, a luat naştere o nouă doctrină în creştinism (care nu a existat în zilele apostolilor) care susţinea că Isus va reveni pe ascuns, şi va răpi pe toţi credincioşii ca să nu treacă prin perioada Necazului cel Mare. Această doctrină dă impresia că prigonirea din partea oamenilor este o pedeapsă de la Dumnezeu! Nu este deloc surprinzător faptul că această doctrină a luat naştere într-o ţară din Vest, unde trecuseră secole întregi fără ca creştinii să fie persecutaţi. Astfel că Satan a reuşit să-i ademenească pe creştini într-un confort înşelător, ca să fie nepregătiţi pentru perioada necazului.

De vreme ce rugăciunile multor creştini se rezumă la „Doamne, fă-mi viaţa pe acest Pământ mai confortabilă”, nu este surprinzător faptul că această doctrină a fost acceptată în multe locuri din lume. Însă, cei care au luat aminte la învăţăturile lui Isus înţeleg faptul că nu este nici o bucurie în scăparea de necaz şi persecuţie. Din contră, Isus le-a spus ucenicilor în mod repetat că vor suferi necaz şi persecuţie în lume.

Există unii care cred că Isus îi va răpi numai pe aceia care iubesc pe Domnul din toată inima, iar restul vor fi lăsaţi să-l înfrunte pe Anticrist singuri. Această gândire implică ideea că scăparea de necaz este o răsplată de la Dumnezeu pentru cei credincioşi! Nici un General chibzuit nu şi-ar trimite trupele de calitatea a doua pe frontul de luptă, şi ar ţine trupele de calitatea întâi acasă! Este inimaginabil ca Dumnezeu să răpească pe soldaţii cei mai buni într-o vreme când mărturia lor este foarte importantă.

Este clar, în Scripturi, că cei care se opun Anticristului sunt cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). Aceştia nu sunt în nici un caz cei care îl iubesc pe Dumnezeu cu jumătate de inimă. Din contră, ei, biruitorii, a căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii (Apocalipsa 13:8). Satan nu urăşte pe creştinii care-L slujesc pe Dumnezeu cu jumătate de inimă, ci pe cei care Îl slujesc din toată inima. Astăzi, Satan este mâniat pe cei care predică supunerea desăvârşită la poruncile lui Dumnezeu. Ţintele lui primare sunt cei care trăiesc, cu orice preţ, în supunere faţă de Dumnezeu şi, apoi, predică învăţătura supunerii desăvârşite. Din acest motiv, Pavel a cerut tuturor credincioşilor să se roage pentru el – pentru că ştia că persoana lui este una dintre ţintele primare ale lui Satan. La fel, şi noi trebuie să ne rugăm astăzi pentru cei care predică învăţătura supunerii totale faţă de Dumnezeu, şi să cerem protecţia lui Dumnezeu peste ei.

În primele trei secole, când creştinii au suferit o persecuţie foarte puternică, Dumnezeu nu i-a scos din necaz. Mulţi dintre ei au fost mâncaţi de lei, şi arşi pe rug. Nu a fost nici o răpire secretă în arenele romane unde erau ucişi ucenicii lui Isus. Acelaşi Dumnezeu care a închis gura leilor şi a luat puterea cuptorului încins din vremea lui Daniel, nu a făcut aceleaşi minuni pentru ucenicii adevăraţi ai lui Isus din primele trei secole – fiindcă aceştia erau sub Noul Legământ, care trebuiau să-L slăvească pe Dumnezeu prin foc. La fel va fi şi cu ucenicii din zilele de pe urmă, înainte de venirea Domnului. Trupele de primă calitate au luptat credincioase în primele secole – până la capăt. Ei nu au cerut armate de îngeri ca să-i răpească din mijlocul luptei. Dumnezeu a privit cum Mireasa Fiului Său a fost sfâşiată de lei, sau arsă pe rug, şi a fost glorificat de mărturia lor – întrucât ei L-au urmat pe Miel până la moarte. Singura promisiune a lui Isus pentru ei a fost „Fiţi credincioşi până la moarte şi vă voi da cununa vieţii”.

Aceeaşi promisiune ne-o face şi nouă, astăzi. Dar pentru a putea rămâne credincioşi în perioada domniei Anticristului, trebuie să învăţăm să fim credincioşi în ispite mărunte şi încercări de zi cu zi. Iată de ce este atât de important să învăţăm credincioşia în viaţa ascunsă – atunci când suntem ispitiţi în zonele nevăzute din viaţa noastră, în gândire, atitudini, motivaţii, chestiuni financiare, etc. Acestea sunt lucruri mărunte; dar numai dacă vom fi credincioşi în lucrurile mărunte, vom putea fi credincioşi, într-o bună zi, în lucrurile mari. Dacă suntem necredincioşi în lucrurile mărunte, vom fi necredincioşi Domnului şi în ziua necazului. Dacă nu suntem credincioşi în vremuri uşoare, cum vom putea rămâne credincioşi în vreme de necaz?(Ieremia 12:5). Dumnezeu vrea să ne antreneze astăzi să fim trupele Lui de elită în lupta din zilele de pe urmă

Capitolul 23

Adevărul pe care îl credem

 

Ni se porunceşte în Scripturi să fim cu luare aminte la umblarea noastră şi la învăţătura pe care o dăm altora, pentru că numai aşa vom putea avea mântuirea asigurată pentru noi înşine şi pentru cei pe care îi învăţăm (1 Timotei 4:16).

Trăirea şi doctrina noastră sunt două picioare care dau stabilitate vieţii noastre creştine. Ambele picioare trebuie să fie la fel de lungi, ca în corpul uman. Vorbind la modul general, în creştinism găsim mulţi creştini care pun mai mare accent pe un picior, decât pe celălalt.

Când vine vorba de doctrină, ni se porunceşte să fim oameni „care împart drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Mulţi sunt neatenţi în studierea Cuvântului, şi devin dezechilibraţi în înţelegerea doctrinei.

Adevărul lui Dumnezeu este asemenea corpului omenesc – perfect doar atunci când fiecare parte are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile din Scriptură sunt la fel de importante. Ca să dau un exemplu: vorbirea în limbi nu este la fel de importantă ca iubirea de semeni. Dacă o doctrină anume este accentuată mai mult decât alta, atunci adevărul proclamat este la fel de urât ca un trup cu un ochi sau o ureche mult prea mari! Orice dezechilibru în doctrină poate duce la o credinţă eretică. Este foarte important să tratăm adevărul lui Dumnezeu în mod clar.

Ar fi fost foarte uşor să spunem că credem în adevărul găsit în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărţi din care este compusă Biblia). Acesta e adevărul. Dar având în vedere faptul că Satan şi oamenii au corupt şi au complicat Cuvântul lui Dumnezeu, este foarte important să scoatem în evidenţă şi să explicăm exact învăţăturile Bibliei.

Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de matematică şi ştiinţă, nu poate fi înţeles printr-un simplu studiu intelectual, fără a avea revelaţia Duhului Sfânt. Această revelaţie, ne spune Isus, este dată doar pruncilor (celor smeriţi) nu şi înţelepţilor mândri (Matei 11:25). Din acest motiv, mulţi înţelepţi din vremea lui Isus nu au putut înţelege învăţăturile Sale. Mulţi înţelepţi din ziua de astăzi se află în aceeaşi barcă – din acelaşi motiv! În acelaşi timp, trebuie să ne folosim şi minţile, pentru că ne spune Cuvântul „la minte, fiţi oameni mari” (1 Corinteni 14:20). Numai mintea care este în întregime supusă Duhului Sfânt poate înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea ca toţi copiii Lui să fie liberi în toate privinţele. Dar mulţi credincioşi din ziua de azi sunt prinşi în legături de păcate şi tradiţii omeneşti. Un motiv al acestei stări de fapt este citirea superficială a Cuvântului!

Cu cât căutăm mai mult să înţelegem Cuvântul, cu atât mai mult ne va face liberi adevărul în toate domeniile din viaţa noastră (Ioan 8:32).

Majoritatea credincioşilor sunt foarte atenţi când vine vorba de investiţii financiare. Dar când vine vorba de studierea Cuvântului, ei sunt foarte neatenţi. Aceasta arată că banii sunt mai de preţ pentru ei decât Dumnezeu. Asemenea credincioşi se vor abate cu siguranţă de la înţelegerea corectă a Cuvântului.

Ni se spune clar că întreaga Scriptură ne-a fost dată ca să fim făcuţi „desăvârşiţi” (2 Timotei 3:16, 17). Putem spune că cei care nu sunt interesaţi de atingerea perfecţiunii creştine nu vor putea înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Ioan 7:17).

Teama de Domnul este începutul înţelepciunii; şi Dumnezeu îşi face descoperite tainele numai celor care se tem de El(Psalmii 25:14).

Adevărul cu privire la Dumnezeu

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Unul singur, dar există trei Persoane în Dumnezeu.

De vreme ce numerele aparţin lumii materiale, iar Dumnezeu este Duh, minţile noastre finite nu pot înţelege acest adevăr, la fel cum un mic pahar nu poate ţine în el toată apa dintr-un ocean.

Un câine nu poate înţelege înmulţirea – cum înmulţirea a trei de unu are rezultatul unu: 1x1x1=1. Nici noi nu putem înţelege cum Dumnezeu poate fi Trei Persoane, şi în acelaşi timp un singur Dumnezeu. Un câine poate înţelege doar pe un alt câine. El nu poate înţelege pe om în totalitate. În acelaşi fel, un zeu explicat şi înţeles de raţiunea umană ar fi doar un simplu om ca ceilalţi. Simplul fapt că Dumnezeul din Biblie întrece raţiunea noastră este o evidenţă clară că acesta este adevărul.

Adevărul Trinităţii este clar încă de la primul verset din Biblie, unde cuvântul pentru „Dumnezeu” este plural în limba evreiască – Elohim. Observăm, de asemenea, folosirea formelor de plural „Noi” şi „Al Nostru” în Geneza 1:26. La botezul lui Isus vedem că Tatăl (Vocea din Cer), Fiul (Isus Hristos) şi Duhul Sfânt (Porumbelul) sunt toţi prezenţi (Matei 3:16, 17).

Cei care susţin că Isus Însuşi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu pot explica cum a putut să facă Isus voia Tatălui pe Pământ, şi în acelaşi timp să nu facă voia Sa proprie (Ioan 6:38). Cei care cred că Dumnezeu este o singură Persoană şi botează oamenii numai în Numele lui Isus, de fapt neagă faptul ca Isus a venit pe Pământ ca Om.

Biblia spune că cel care are o învăţătură corectă îl are pe Tatăl şi pe Fiul, iar cei care neagă pe Fiul sau pe Tatăl au în ei duhul Anticristului (2 Ioan 9; 1 Ioan 2:22).

În botezul creştin Isus ne-a poruncit că trebuie să botezăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Matei 28:19), Fiul fiind identificat ca Isus Hristos (Faptele Apostolilor 2:38).

Adevărul cu privire la Hristos

Scriptura ne învaţă că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu, şi a fost egal cu Dumnezeu din veşnicii (Ioan 1:1), şi că atunci când a venit pe pământ ca Om, El a ales de bunăvoie să NU folosească o parte din puterile pe care le avea ca Dumnezeu. Aceasta înţelegem prin expresia „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” (Filipeni 2:6, 7).

Să ne uităm la câteva exemple care dovedesc acestea:

** Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău (Iacov 1:13). Isus, însă, a fost ispitit de Satan (Matei 4:1-10).

** Dumnezeu cunoaşte totul. Dar Isus a spus că nu cunoaşte ziua întoarcerii Sale pe Pământ (Matei 24:36). De asemenea, Isus a trebuit să se apropie de smochin ca să vadă că nu are roade (Matei 21:19). Dacă Şi-ar fi folosit puterea de Dumnezeu, ar fi ştiut de departe că smochinul nu a rodit!

** Înţelepciunea lui Dumnezeu este veşnică şi nu se schimbă niciodată. Totuşi, citim în două locuri în Scriptură că Domnul Isus a crescut în înţelepciune (Luca 2:40, 52).

Toate aceste versete indică faptul că Isus S-a „dezbrăcat pe Sine Însuşi” de multe privilegii de Dumnezeu atunci când a venit pe Pământ.

Cu toate că Isus a renunţat la aceste privilegii şi puteri, El era încă Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să înceteze vreodată să mai fie Dumnezeu. Un împărat poate alege să locuiască într-o colibă, renunţând la drepturile de împărat; dar ar rămâne împărat în continuare. Tot aşa stau lucrurile şi cu Isus.

Cea mai clară dovadă a faptului că Isus a fost Dumnezeu pe pământ, o găsim în 7 locuri din Biblie, unde a acceptat închinarea celor din jur (Matei 8:2; 9:18, 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu acceptă închinarea oamenilor (Faptele Apostolilor 10:25, 26; Apocalipsa 22:8, 9); dar Isus a acceptat-o – fiindcă El este Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a descoperit lui Petru faptul ca Isus este Fiul lui Dumnezeu chiar şi pe Pământ(Matei 16:16, 17).

Cu privire la umanitatea lui Isus, Evrei 2:17 spune foarte clar că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. El NU s-a asemănat cu copiii lui Adam, pentru că atunci ar fi avut un „om vechi” ca şi toţi ceilalţi oameni. „Omul vechi” este considerat sinonim cu „natura păcătoasă”.

Isus NU a avut o natură păcătoasă, fiindcă nu a avut un tată pământesc. Isus S-a născut din Duh, şi a fost sfânt încă de la concepţie (Luca 1:35).

Fraţii spirituali ai lui Isus sunt cei care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:49, 50) – cei născuţi din Duh (Ioan 3:5), care s-au dezbrăcat de omul cel vechi, şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou (Efeseni 4:22-24). Însă noi, fraţii lui Isus, avem voinţă proprie iar Isus S-a asemănat cu noi în „toate lucrurile”. El a avut o voie proprie, de care S-a lepădat pentru a face voia Celui care L-a trimis (Ioan 6:38).

Când ne-am născut, ca şi copii ai lui Adam, cu toţii ne-am născut cu omul vechi în noi. Omul vechi poate fi asemănat cu o slugă care deschide uşa inimii şi lasă să intre poftele firii (care pot fi asemănate cu o bandă de tâlhari) care stau la pândă. La naşterea din nou, omul vechi este omorât de Dumnezeu (Romani 6:6). Însă, avem în continuare firea pământească prin care suntem ispitiţi (Iacov 1:14, 15). Omul vechi este acum înlocuit de omul nou, care rezistă ispitelor firii, şi caută să ţină închisă uşa inimii.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile, dar a biruit (Evrei 4:15). Însă El nu a venit în „firea pământească” ci a venit într-o fire „asemănătoare cu firea pământească” (Romani 8:3). Noi am trăit mulţi ani în păcat. Obiceiurile păcătoase pe care le-am adunat de-a lungul anilor de păcat, ne fac să păcătuim în mod inconştient chiar şi după ce ne-am născut din nou.

De exemplu, cei care au avut un limbaj murdar în trecut, se trezesc că le ies din gură asemenea cuvinte când sunt sub presiune; pe când cei care nu au avut un limbaj murdar în trecut, nu cad în acest păcat inconştient. În mod similar, cei care au fost expuşi pornografiei observă că au o problemă cu gândurile şi visurile murdare, mult mai mare decât cei care nu au fost expuşi pornografiei.

Isus nu a păcătuit niciodată şi nu a avut niciun păcat inconştient în viaţa Lui. Dacă ar fi păcătuit chiar şi o singură dată în mod inconştient, El ar fi trebuit să aducă o jertfă pentru acel păcat (după cum citim în Levitic 4:27, 28). Prin urmare, El nu ar mai fi putut constitui o jertfă desăvârşită pentru păcatele noastre.

Doctrina Persoanei lui Isus a fost o sursă de mare controversă de-a lungul istoriei Bisericii. Unii au exagerat atât de mult faptul că Isus a fost Dumnezeu, încât nu L-au mai văzut ca un Om care a fost ispitit ca şi noi. Unii au exagerat umanitatea lui Isus atât de mult, încât nu L-au mai văzut ca Dumnezeu.

Singura modalitatea de a evita aceste două erezii este să credem în întreaga descoperire a lui Dumnezeu din Scripturi, şi să ne oprim acolo unde ea se opreşte.

Venirea lui Isus pe Pământ sub forma de Om este un mister. Încercarea de a analiza acest adevăr dincolo de ceea ce găsim în Scripturi este nebunie. Ar fi la fel de nebunesc ca şi atunci când Israeliţii curioşi au aruncat o privire în Chivotul Legământului (un simbol al lui Hristos) – care au fost mai apoi loviţi, din acest motiv, de Dumnezeu (1 Samuel 6:19).

Isus a spus că a venit pe Pământ ca să Se dezbrace de voia Lui personală şi să facă voia Tatălui (Ioan 6:38). Aici vedem că Isus a avut o voinţă personală, omenească, care era în contradicţie cu voia Tatălui (Matei 26:39). Fiindcă altfel nu ar fi fost nevoie să Se dezbrace de acea voinţă.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile (Evrei 4:15); dar fiindcă mintea Lui nu a fost în acord cu nici una dintre acele ispite, El nu a păcătuit nici măcar o dată (Iacov 1:15). Orice ispită cu care am putea fi noi vreodată confruntaţi, a fost biruită de Isus în timpul vieţii Sale pământeşti.

Ştim cu toţii cât de dificil este să trăieşti fără a păcătui, chiar şi numai o zi! Aşadar putem spune că cea mai mare minune a lui Isus a fost de a trăi fără păcat timp de 33 de ani – chiar dacă a fost ispitit ca fiecare dintre noi, în fiecare zi. El s-a împotrivit păcatului până la moarte, şi a primit har de la Tatăl fiindcă a căutat harul cu lacrimi şi strigăte (Evrei 5:7; 12:3, 4).

Ca Înainte-mergător al nostru, El ne cheamă acum să ne purtăm crucea – prin dezbrăcarea de firea noastră pământească(Luca 9:23).

Noi cădem în păcat din cauză că nu ne împotrivim îndeajuns păcatului şi din cauză că nu cerem har de la Tatăl ca să biruim. Nouă nu ni se cere astăzi să fim ca şi Isus în aspectele exterioare ale vieţii Lui – să fim dulgheri sau să fim celibatari, nici ale slujirii Lui – să umblăm pe apă şi să înviem morţii – ci în credincioşia Lui în lupta împotriva păcatului.

Duhul Sfânt ne îndeamnă să mărturisim două lucruri cu privire la Isus Hristos – mai întâi, că El este Domn, iar apoi că El a venit în trup (1 Corinteni 12:3; 1 Ioan 4:2, 3). Ambele mărturisiri sunt la fel de importante, dar a doua cu atât mai mult cu cât citim că semnul celor care au în ei duhul Anticristului este că nu mărturisesc venirea lui Isus în trup (2 Ioan 7).

Astăzi, Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:3) este „cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (fratele nostru mai Mare) iar Tatăl Său este de asemenea Tatăl nostru (Romani 8:29; Ioan 20:17; Efeseni 1:3; Evrei 2:11). Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe Pământ (Ioan 10:33). Iar când S-a înălţat la Cer, El nu a încetat să fie Om (1 Timotei 2:5).

Adevărul cu privire la Mântuire

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre „mântuire” la trei timpuri – trecut (Efeseni 2:8), prezent (Filipeni 2:12) şi viitor (Romani 13:11) – cu alte cuvinte, justificare, sfinţire şi glorificare.

Mântuirea are o fundaţie şi o suprastructură. Fundaţia este formată din iertarea de păcate şi justificare. Justificarea înseamnă mai mult decât iertarea de păcate; înseamnă că noi am fost declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu, pe baza morţii, învierii şi înălţării lui Hristos. Aceasta nu poate fi pe baza faptelor noastre (Efeseni 2:8, 9), întrucât chiar şi faptele noastre cele mai bune sunt ca o haină murdară în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea lui Hristos (Galateni 3:27). Pocăinţa şi credinţa sunt cele două cerinţe pentru a putea fi iertaţi şi justificaţi (Faptele Apostolilor 20:21).

Pocăinţa adevărată trebuie să creeze în noi fructul retrocedării – retrocedarea banilor, lucrurilor şi impozitelor care aparţin altora, şi obţinerea iertării celor cărora le-am greşit, pe cât posibil (Luca 19:8, 9). Când Dumnezeu ne iartă pe noi, El ne porunceşte să iertăm pe alţii în acelaşi fel. Dacă nu facem aceasta, Dumnezeu îşi va retrage iertarea (Matei 18:23-35).

Pocăinţa şi credinţa trebuie urmate de botezul în apă, prin care mărturisim public înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor şi a demonilor că omul vechi a fost îngropat (Romani 6:4, 6).

Apoi putem primi botezul cu Duhul Sfânt, prin care suntem umpluţi de putere să fim mărturii vii pentru Hristos prin viaţa şi buzele noastre (Faptele Apostolilor 1:8). Botezul cu Duhul Sfânt poate fi primit prin credinţă, de toţi copiii lui Dumnezeu (Matei 3:11; Luca 11:13).

Este o onoare pentru fiecare ucenic să aibă mărturia Duhului că este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu (Romani 8:16), şi să ştie cu siguranţă că a primit Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 19:2).

Sfinţirea este suprastructura clădirii. Sfinţirea (însemnând a fi „pus deoparte” de păcat şi lume) este un proces care începe cu naşterea din nou (1 Corinteni 1:2) şi care continuă pe toată durata vieţii pe pământ (1 Tesaloniceni 5:23, 24). Aceasta este o lucrare pe care Dumnezeu o iniţiază în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Lui în inimile şi minţile noastre; însă şi noi la rândul nostru trebuie să ne facem partea, să ne ducem până la capăt mântuirea cu frică şi cutremur (Filipeni 2:12, 13). Noi înşine trebuie să ne dezbrăcăm de faptele firii prin puterea Duhului Sfânt în noi (Romani 8:13). Noi înşine trebuie să ne curăţim de murdăria firii şi să ne desăvârşim sfinţirea, în frică de Dumnezeu (2 Corinteni 7:1).

Ucenicul care lucrează în deplină cooperare cu Duhul Sfânt va vedea un progres foarte rapid în procesul de sfinţire. Sinceritatea dorinţei noastre de sfinţire este pusă la încercare în clipele de ispită. A fi sfinţit înseamnă să avem porunca legii împlinită în inimile noastre – nu doar în exterior, ca şi sub Vechiul Legământ (Romani 8:4). Acesta este aspectul accentuat de Isus în Matei 5:17-48.

Cerinţele Legii au fost rezumate de Isus la a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima şi a ne iubi aproapele ca pe noi înşine(Matei 22:36-40). Dumnezeu vrea să scrie pe inimile noastre această lege a dragostei, pentru că aceasta este Natura Lui (Evrei 8:10; 2 Petru 1:4). Manifestarea exterioară a acestei legi va fi o viaţă de biruinţă asupra păcatului conştient, şi supunere totală la poruncile lui Isus (Ioan 14:15).

Este imposibil să intrăm în această viaţă de biruinţă fără să fi împlinit mai întâi cerinţele ucenicei, pe care le-a stabilit Isus (Luca 14:26-33). Cerinţele de bază sunt să-i dăm lui Hristos locul de cinste în viaţa noastră mai presus de orice membru al familiei, şi să fim detaşaţi de toate bunurile materiale.

Aceasta este Poarta Strâmtă prin care trebuie să intrăm, mai întâi. Apoi urmează Calea Îngustă a sfinţirii. Cei care nu aleargă după sfinţire nu Îl vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

Chiar dacă este posibil să fim desăvârşiţi în conştiinţa noastră în prezent (Evrei 7:19; 9:9, 14), nu este posibil să fim complet desăvârşiţi până când nu vom primi trupurile noi de slavă, la întoarcerea lui Hristos (1 Ioan 3:2). Numai atunci vom putea fi ASEMENEA lui Isus. Însă pentru moment, trebuie să TRĂIM cum a trăit Isus (1 Ioan 2:6).

Atâta timp cât avem acest trup coruptibil, păcatul inconştient va apărea mereu, oricât de sfinţi am fi (1 Ioan 1:8). Însă putem fi desăvârşiţi în conştiinţă (Faptele Apostolilor 24:16), şi liberi de păcatul conştient (1 Ioan 2:1a), chiar acum, dacă ne luptăm din toată inima (1 Corinteni 4:4).

Aşadar aşteptăm a doua venire a lui Hristos, şi slava Lui – partea finală a mântuirii noastre, pe care o vom primi atunci când El ne va face desăvârşiţi pe deplin (Romani 8:23; Filipeni 3:21).

Adevărul cu privire la biserică

Biserica este Trupul lui Hristos. Ea are un singur Cap – Hristos; şi are un singur sediu – al Treilea Cer. În Trupul lui Hristos, fiecare membru are o funcţie (Efeseni 4:16). Deşi unele membre au o funcţie mai importantă sau mai uşor de văzut decât altele, fiecare membru are o contribuţie valoroasă.

Hristos a rânduit în Biserica Lui apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători, care să zidească trupul Său(Efeseni 4:11). Acestea sunt slujiri, nu titluri. Apostolii sunt cei chemaţi şi trimişi de Dumnezeu să întemeieze biserici locale. Ei au cel dintâi loc în Biserică (1 Corinteni 12:28) şi slujesc ca prezbiteri peste prezbiterii bisericilor din câmpul lor de lucru(2 Corinteni 10:13). Proorocii sunt aceia care descoperă şi slujesc nevoilor ascunse ale copiilor lui Dumnezeu. Evangheliştii sunt aceia care au darul de a-i aduce pe cei păcătoşi la Hristos. Ei au datoria de a-i aduce pe toţi noii convertiţi în biserica locală, pentru ca ei să poată fi ucenicizaţi şi integraţi în Trupul lui Hristos. (Aici eşuează majoritatea evangheliştilor din zilele noastre). Păstorii sunt aceia care se îngrijesc şi călăuzesc oile tinere. Învăţătorii sunt aceia care pot explica Scriptura şi doctrinele ei. Aceste cinci daruri sunt pentru biserica globală; dintre ele, doar păstorii aparţin unei anumite biserici locale. Ceilalţi patru pot proveni din alte părţi ale lumii.

Conducerea bisericii locale trebuie să fie în mâinile prezbiterilor. Noul Testament ne învaţă clar acest fapt (Tit 1:5; Faptele Apostolilor 14:23). „Prezbiteri”, fiind la plural, implică ideea că trebuie să fie minim doi în fiecare biserică. Pluralitatea prezbiterilor este necesară pentru a echilibra conducerea bisericii locale, şi pentru a avea o izbândă mai mare împotriva activităţilor lui Satan, prin puterea prezenţei lui Hristos (Matei 18:18-20).

Conducerea bisericii de către o singură persoană este contradictorie învăţăturii Noului Testament. Se poate ca unul dintre ei, mai înţelept în Cuvânt, să fie „mesagerul bisericii” (Apocalipsa 2:1).

Isus le-a interzis apostolilor Săi să îşi dea titluri (Matei 23:7-12). Este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să fi numit Învăţător, Părinte, Pastor, Reverend, sau Lider. Fiecare din biserică, fie el mic sau mare, trebuie să fie un frate şi un slujitor.

În întâlnirile bisericii trebuie să fie îngăduite cuvintele de proorocie ale apostolilor (1 Corinteni 14:26-40), dacă întâlnirea este una de învăţare (Faptele Apostolilor 20:9, 11), de rugăciune (Faptele Apostolilor 12:5, 12), sau de evanghelizare (Faptele Apostolilor 2:14-40). Darul prorociei trebuie să fie râvnit cu adevărat de toţi cei care vor să-l folosească în adunare (1 Corinteni 14:1, 39). Darul vorbirii în limbi, dat mai întâi pentru zidirea personală (1 Corinteni 14:4, 18, 19) poate fi de asemenea folosit în adunările bisericii, dar trebuie întotdeauna urmat de tălmăcire (1 Corinteni 14:27). Tălmăcirea vorbirii în limbi poate fi sub forma unei descoperiri, unei proorocii, unei învăţături sau a unei rugăciuni către Dumnezeu (1 Corinteni 14:2-6). Toate darurile menţionate în 1 Corinteni 12:8-10, 28 şi Romani 12:6-8 sunt necesare pentru zidirea trupului lui Hristos. O biserică ce desconsideră sau ignoră darurile Duhului Sfânt nu le va primi niciodată.

Femeile au voie să se roage şi să prorocească în adunare cu capul acoperit, dar nu au voie să înveţe pe alţii sau să se ridice mai presus de bărbaţi (1 Corinteni 11:5; 1 Timotei 2:12).

De asemenea biserica are responsabilitatea de a predica vestea cea bună prin toate căile posibile, tuturor celor din jur, cu scopul de a face ucenici din toate neamurile, în Numele lui Hristos (Marcu 16:15; Matei 28:19). Evanghelizarea fără ucenicizare, însă, este un obstacol în calea mărturisirii lui Hristos pe acest Pământ. Fiecare biserică locală trebuie să proclame moartea lui Isus prin „frângerea pâinii” (1 Corinteni 11:22-34). Frecvenţa acestui act este un aspect pe care Dumnezeu îl lasă la alegerea bisericilor. Dar el nu trebuie lăsat niciodată să degenereze într-un ritual gol.

Cu privire la bani, Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că este greşit să primim bani de la necredincioşi pentru lucrarea lui Dumnezeu (3 Ioan 7). Colecta nu trebuie făcută în întâlnirile unde sunt oaspeţi necredincioşi. Jertfele de bani ale credincioşilor trebuie să fie de bunăvoie şi în secret (2 Corinteni 9:7). De asemenea este greşit să trimitem rapoarte ale progresului lucrării cu scopul de a obţine bani.

Biserica poate fi statornică numai atunci când îi călăuzeşte pe ucenici la supunere prin credinţă – supunere faţă de toate poruncile lui Isus, în mod deosebit cele din Matei 5-7. Chiar şi cele mai mici porunci din Noul Testament trebuie proclamate şi împlinite cu râvnă. Oricine face lucrul acesta va fi mare în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:19).

Există multe aspecte care nu sunt menţionate în Noul Testament. În aceste lucruri nu trebuie să fim dogmatici, ci să dăm libertate fiecărui ucenic să decidă în dreptul său, dar „fiecare să fie deplin încredinţat în inima lui” (Romani 14:5).

Este foarte uşor să-i iubim pe cei care au aceleaşi puncte de vedere ca şi noi. În schimb, dragostea noastră este pusă la încercare prin atitudinea pe care o avem faţă de cei care văd altfel lucrurile. Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi copiii Lui să aibă acelaşi punct de vedere cu privire la fiecare amănunt. Slava lui Dumnezeu trebuie văzută prin unitate în mijlocul diversităţii. Uniformitatea este un concept creat de om care duce la moarte spirituală. Dumnezeu nu doreşte uniformitate, ci unitate.

În ultimul rând, trebuie să nu uităm că cel mai clar semn al adevăratului ucenic al lui Isus este dragostea unii pentru alţii(Ioan 13:35). Aşadar, biserica trebuie să fie una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (1 Ioan 17:21). Toate aceste aspecte reprezintă adevărul pe care trebuie să fim întemeiaţi.

„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32).

Capitolul 24

Crăciunul şi Paştele – creştine sau păgâne?

 

Oamenii sunt asemănaţi cu oile. Iar oile au tendinţa să urmeze mulţimea, fără să pună întrebări. Isus însă, ne-a învăţat să cercetăm totul în lumina Cuvântului Său. Fariseii au înălţat tradiţiile omeneşti. Isus a înălţat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). Lupta în care Isus era mereu angrenat cu fariseii a fost bazată pe disputa dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi tradiţiile oamenilor. În biserică suntem angrenaţi în aceeaşi luptă. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lumină pe care o avem pe Pământ. Iar când Dumnezeu a creat lumina pentru prima dată, el a separat-o îndată de întuneric. Întunericul reprezintă păcatul şi tradiţiile omeneşti. Noi suntem chemaţi să separăm acestea două de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu fie nici o confuzie în biserică.

Crăciunul

Crăciunul este celebrat de mulţi ca ziua de naştere a lui Isus Hristos. Comercianţii din toate religiile aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul, pentru că este o perioadă benefică pentru afacerile lor. Crăciunul a devenit o sărbătoare comercială, nu spirituală. Se cheltuiesc o mulţime de bani pe felicitări de Crăciun şi pe cadouri. Vânzările de alcool cresc semnificativ în perioada Crăciunului. Poliţia rutieră din lumea întreagă este în alertă în această perioadă, din cauza numărului foarte ridicat de accidente. Mai mulţi oameni ajung în Iad din cauza acestor accidente, în preajma Crăciunului, decât în orice altă perioadă a anului. Este oare cu adevărat sărbătoarea naşterii Fiului lui Dumnezeu, sau a altui ”Isus”?

Să privim în Cuvântul lui Dumnezeu, mai întâi de toate. Biblia ne spune că în câmpiile din Iudea se aflau păstorii cu oile lor în noaptea în care Isus s-a născut în Betleem. Păstorii din Palestina nu îşi lăsau noaptea oile în câmp deschis din Octombrie până în Februarie – din cauza vremii reci şi ploioase. De aici deducem că adevăratul Isus s-a născut între Martie şi Septembrie. Înseamnă că ziua de 25 Decembrie trebuie să fie data de naştere a unui alt ”Isus”, care este o amăgire de la Satan!

Chiar dacă am şti cu exactitate data naşterii lui Isus, rămâne întrebarea dacă Dumnezeu a intenţionat ca Biserica să sărbătorească această zi de naştere. Maria a ştiut cu siguranţă care a fost data de naştere a lui Isus. Ea a fost împreună cu ucenicii pentru o perioadă destul de lungă, după Ziua Cinzecimii. Totuşi, nu este menţionată nicăieri data naşterii lui Isus. Ce învăţăm de aici? Că Dumnezeu a ascuns în mod deliberat data naşterii lui Isus, fiindcă nu a vrut ca Biserica să o sărbătorească.

În Biblie găsim mulţi împăraţi care şi-au sărbătorit ziua de naştere în mod public – de exemplu, Faraon (Geneza 40:20)şi Irod (Marcu 6:21). Dumnezeu nu a vrut ca Isus să fie în aceeaşi categorie.

O înţelegere corectă a diferenţei dintre Vechiul Legământ şi Noul Legământ, ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să sărbătorească zile sfinte speciale. Sub Vechiul Legământ, Israel primise porunca să sărbătorească anumite zile prin zile sfinte speciale. Însă, aceasta a fost numai o umbră. Acum, că avem pe Hristos, voia lui Dumnezeu este ca în vieţile noastre fiecare zi să fie la fel de sfinte. Chiar şi Sabatul săptămânal a fost scos din Noul Legământ. Din acest motiv nu vedem nici o sărbătoare sfântă menţionată în Noul Testament (Coloseni 2:16, 17).

Atunci cum au intrat Crăciunul şi Paştele în creştinism? Răspunsul este: în acelaşi fel cum au intrat şi botezul pruncilor, slujbele preoţilor, şi o grămadă de astfel de tradiţii omeneşti – prin lucrarea subtilă a lui Satan.

Când împăratul Constantin a decretat creştinismul ca religie a statului Roman în secolul 4, mulţimi de oameni au devenit creştini „cu numele”, fără nici o schimbare în inimile lor. Însă ei nu au vrut să renunţe la cele două sărbători mari anuale – amândouă având legătură cu închinarea la soare. Una a fost ziua de naştere a zeului-soare pe 25 Decembrie, când soarele care coborâse în emisfera Sudică îşi începea călătoria de întoarcere (solstiţiul de iarnă). Cealaltă a fost festivalul primăverii în Martie / Aprilie, când ei sărbătoreau moartea iernii şi naşterea verii călduroase adusă de zeul-soare. Ei au schimbat numele zeului-soare în Isus, şi au continuat să sărbătorească cele două festivaluri, acuma ca sărbători creştine, şi le-au denumit Crăciun şi Paşte.

Enciclopedia Britanică (o autoritate în istoria seculară) spune următoarele lucruri despre originea Crăciunului:

„Data de 25 Decembrie era sărbătoarea Mitraică a soarelui neînvins. Obiceiurile de Crăciun sunt o evoluţie din vremuri dinainte de perioada creştină – un amalgam de practici păgâne, sezoniere, naţionale şi religioase, împreună cu legende şi tradiţii. Anul şi data exactă a naşterii lui Hristos nu a fost descoperită niciodată, dar când mai marii bisericii au ales în anul 440 A.D. o dată pentru a sărbători acest eveniment, s-a întâmplat (?) să fie aleasă data solstiţiului de iarnă care era bine cunoscut de oameni, şi în acea vreme cea mai importantă sărbătoare. Pe măsură ce creştinismul s-a răspândit în ţări păgâne, multe practici ale solstiţiului de iarnă au fost amestecate cu practicile creştine” – (ediţia 1953, Vol 5., paginile 642A, 643) – tradus din limba engleză.

Aceste obiceiuri păgâne îşi au originea în religia babiloniană începută de Nimrod (Geneza 10:8-10). După moartea lui Nimrod, soţia lui, Semiramis, a avut un copil nelegitim despre care ea a pretins că este reîncarnarea lui Nimrod. Astfel a început închinarea la mamă şi copil, pe care Romano Catolicii au preluat-o după multe secole, folosindu-i pe „Maria şi Isus”.

Ziua de naştere a acestui copil-zeu era sărbătorită de babilonieni pe data de 25 Decembrie. Semiramis era împărăteasa cerurilor (Ieremia 44:19), cunoscută sub numele de Diana sau Artemis în Efes (Faptele Apostolilor 19:28).

Semiramis a susţinut că un copac peren (evergreen) s-a înălţat într-o noapte dintr-un ciot de copac mort. Acest copac a simbolizat reîncarnarea lui Nimrod, care a adus cu el daruri din cer. Astfel a început tradiţia bradului de crăciun, şi atârnarea luminilor şi darurilor pe el.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşerte. Taie un lemn din pădure, mâna meşterului îl lucrează cu securea, îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine.’” (Ieremia 10:2-4).

Paştele

Cuvântul Paşte (în limba engleză Easter) provine din unul dintre titlurile reginei cerurilor, „Astartea” (vezi 1 Împăraţi 11:5) – unul dintre idolii la care se închina Solomon. Au existat diferite forme ale aceluiaşi nume în ţări diferite.

Enciclopedia Britanică spune:

„Cuvântul din limba engleză „Easter” (paşte) corespunde cuvântului german „Oster”, şi ambele au rădăcinile în triburile Teutonice din Europa Centrală. Când a ajuns la Teutoni, creştinismul a încorporat în sărbătorirea acestui mare ospăţ Creştin mai multe ritualuri păgâne, care au acompaniat observarea „festivalului primăverii”. Faptul că „festivalul” învierii se ţinea primăvara, fiindcă sărbătorea triumful vieţii peste moarte, a făcut foarte uşoară asocierea cu acest eveniment a celui mai mare festival al Teutonilor, ţinut în onoarea morţii iernii, a naşterii unui nou an şi a reapariţiei soarelui. Eostre (sau Astartea), zeiţa primăverii, a dat numele acestei sfinte sărbători creştine. Ideea oului ca un simbol al fertilităţii şi vieţii îşi are începuturile în vremea Egiptenilor şi Perşilor antici care aveau obiceiul de a colora şi mânca ouă în timpul sărbătorii festivalului primăverii. Această idee antică, a semnificaţiei oului ca simbol al vieţii, a devenit sursa ideii oului ca semn al învierii. Conform legendei bătrâneşti, soarele care răsare în dimineaţa de Paşte dansează pe cer; încă o idee care îşi are originea în festivalul păgân al primăverii, unde spectatorii dansau în onoarea soarelui… bisericile Protestante au preluat acest obicei de a ţine servicii în dimineaţa de Paşti” – (ediţia 1959, Vol 7, paginile 859, 860) – tradus din limba engleză.

Babilonienii credeau că un ou mare a căzut din cer în râul Eufrat şi din el a ieşit Astartea. Astfel a început folosirea oului în legătură cu închinarea la soare din timpul festivalului primăverii. Creştinii din secolul 4 au preluat această tradiţie, şi până în ziua de astăzi Paştele se sărbătoreşte cu ouă, despre care se spune că simbolizează ieşirea lui Isus din mormânt, asemănătoare ieşirii puiului din ou!!!

Turte de pâine erau aduse de către păgâni ca ofrande înaintea împărătesei cerurilor, cu multe secole înainte de Hristos(Ieremia 7:18). La creştini, acestea au devenit pâinea împletită care se serveşte în Vinerea Mare!

Când frângem pâinea, mărturisim nu numai moartea lui Hristos, ci şi moartea noastră împreună cu El. Sentimentalismul din Paşte distrage atenţia oamenilor de la nevoia de a-L urma pe Isus şi o îndreaptă asupra unor ritualuri goale.

Cuvântul lui Dumnezeu sau tradiţia oamenilor?

În spatele sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte stă principiul periculos al urmării tradiţiilor omeneşti, chiar dacă nu au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternică este această putere a tradiţiilor încât mulţi creştini care cred Scriptura cu privire la alte domenii, găsesc foarte greu să renunţe la sărbătorirea Crăciunului şi Paştelor.

Este uimitor că mulţi creştini nu vor să accepte ceea ce şi scriitorii seculari (autorii Enciclopediei Britanice) au înţeles foarte clar – că Paştele şi Crăciunul sunt, de fapt, sărbători păgâne. Poţi să i te adresezi unui măgar cu numele de leu, însă el tot măgar rămâne. Schimbarea numelor nu a transformat aceste ritualuri în festivaluri creştine!

Din ceea ce am văzut reiese foarte clar faptul că creştinii sărbătoresc la Crăciun ziua de naştere a unui alt ‚,Isus” – Nimrod din Babilon. Iar la Paşte, ei de fapt sărbătoresc învierea unui alt „Isus” – zeul-soare care aduce vara în emisfera nordică! În spatele lui Nimrod şi a zeului soare se ascunde de fapt Satan, care primeşte toată închinarea (Exodul 32:4, 5). Să luăm aminte la aceste lucruri toţi cei care sărbătorim Crăciunul şi Paştele!

După cum am spus la început, Isus a fost angrenat într-o luptă continuă cu Fariseii, exact cu privire la această problemă – tradiţiile omeneşti în competiţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a avut parte de mai multă împotrivire din pricina opoziţiei faţă de aceste tradiţii goale „bătrâneşti”, decât din pricina predicării împotriva păcatului. La fel se va întâmpla şi în cazul nostru, dacă vom fi la fel de credincioşi cum a fost Isus.

Chemarea Bisericii din ziua de astăzi este să demaşte orice sărbătoare babiloniană pe care a strecurat-o Satan în creştinism, şi să refuze tot (oricât de nevinovat ar părea) ce nu este întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Unii vor folosi Romani 14:5, 6 care pomeneşte pe cei care socotesc o zi mai presus decât alta. Aici se vorbeşte clar despre Sabat, la care unii evrei întorşi la Dumnezeu nu aveau înţelepciunea să renunţe. Pavel îi îndeamnă pe cei care aveau lumina Noului Legământ, să aibă răbdare cu acei fraţi evrei mai slabi. Dar acelaşi îndemn nu poate fi aplicat celebrării Crăciunului sau Paştelor de către creştinii din zilele noastre!

Singur, Cuvântul lui Dumnezeu ne este călăuză, nu exemplul oamenilor care, chiar dacă sunt credincioşi, ei nu urmează Cuvântul lui Dumnezeu. „Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi” (Romani 3:4). Credincioşii din Berea au cercetat Scripturile ca să verifice chiar şi învăţăturile lui Pavel, iar Duhul Sfânt îi lăuda pentru aceasta (Faptele Apostolilor 17:11). Exemplul lor trebuie să-l urmăm şi noi.

David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Totuşi, timp de patruzeci de ani, el le-a dat voie israeliţilor să se închine la şarpele de aramă făcut de Moise, fără să îşi dea seama că acest lucru nu era plăcut înaintea lui Dumnezeu. El nu a avut înţelepciune nici măcar când a fost vorba de chestiuni evidente de idolatrie. Împăratul Osea, a fost cel care a primit înţelepciune de la Dumnezeu ca să scoată la lumină şi să distrugă această tradiţie idolatră (2 Împăraţi 18:1-4). Trebuie să rămânem credincioşi Cuvântului, şi să împlinim fiecare învăţătură fără să adăugăm sau să tăiem nimic.

Spiritualitatea adevărată înseamnă să trăim asemenea lui Isus în toate aspectele vieţii. Aceasta înseamnă în mod principal să ne purtăm crucea şi să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, prin puterea Duhului Sfânt. De asemenea, înseamnă să renunţăm la orice tradiţie omenească care nu se găseşte în Noul Testament. Dumnezeu ne cheamă să avem o mărturie pură în toate aspectele – o biserică liberă nu doar de păcat, ci şi de obiceiuri babiloniene.

Capitolul 25

Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

 

Există mulţi fraţi şi surori care simt că, din cauza faptului că au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu într-o anumită perioadă a vieţii lor din trecut, ei nu mai pot împlini acum planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lor.

Haideţi să ne uităm la ceea ce au de spus Scripturile în această privinţă, şi să nu ne sprijinim pe priceperea noastră sau pe propriul nostru simţ raţional.

În primul rând, observaţi cum începe Biblia:

La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul (Geneza 1:1). Când le-a creat Dumnezeu, Cerurile şi Pământul trebuie să fi fost perfecte pentru că nimic imperfect sau incomplet nu poate veni vreodată din mâna Lui.

Însă, câţiva dintre îngerii creaţi de El au decăzut, şi acest episod ne este descris în Isaia 14:11-15 şi în Ezechiel 28:13-18. Acesta a fost momentul când Pământul a ajuns în starea descrisă în Geneza 1:2: „pustiu, gol şi întunecos”.

Restul capitolului 1 din Geneza, descrie cum Dumnezeu a prelucrat acest material pustiu, gol şi întunecos, şi a făcut din el ceva aşa de frumos, încât El Însuşi l-a declarat a fi „foarte bun” (Geneza 1:13). Citim în Geneza 1:2-3 că Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra Pământului şi Dumnezeu rostea Cuvântul Lui; şi acestea au produs marea schimbare.

Ce mesaj actual ne este comunică aceste versete?

Faptul că indiferent cât de mult am căzut sau cât de rău am încurcat lucrurile în viaţa noastră Dumnezeu, prin Duhul şi Cuvântul Lui, poate scoate încă ceva glorios din viaţa noastră.

Dumnezeu, când a creat Cerurile şi Pământul avuse un plan desăvârşit pentru ele, dar acest plan a trebuit dat la o parte datorită decăderii lui Lucifer. Dumnezeu, însă, a refăcut Cerurile şi Pământul producând totuşi, din haos, ceva „foarte bun”.

Acum fiţi atenţi la ce s-a întâmplat mai departe.

Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi a început totul din nou. Dumnezeu trebuie să fi avut un plan desăvârşit şi pentru ei, plan care în mod evident nu includea păcătuirea lor prin neascultarea de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Dar ei, totuşi, au mâncat din fructul oprit şi au zădărnicit planul iniţial al lui Dumnezeu pentru ei, oricare ar fi fost acela.

Logica ne-ar sugera că ei nu mai puteau împlini vreodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Totuşi, vedem că atunci când Dumnezeu a venit să-i întâlnească în grădină, El nu le-a spus că de acum înainte vor trăi restul vieţii lor în cel mai bun plan secundar care a mai rămas posibil. Nu! El le promite în Geneza 3:15 că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Aceasta a fost o promisiune a jertfei lui Hristos pentru păcatele lumii şi a biruinţei asupra lui Satan la Calvar.

Acum, luaţi aminte la acest fapt şi vedeţi dacă puteţi raţiona lucrurile.

Ştim că încă din veşnicie, jertfa lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu, căci în Apocalipsa 13:8(traducerea directă din original) este menţionat „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii”. Mai ştim, de asemenea, că Hristos a murit numai din cauză că Adam şi Eva au păcătuit şi au căzut din prezenţa lui Dumnezeu. Deci, în mod logic, noi am putea spune că planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos ca să moară pentru păcatele lumii a fost împlinit nu în ciuda căderii lui Adam, ci din cauza căderii lui Adam! Noi nu am fi cunoscut iubirea lui Dumnezeu arătată la crucea de la Calvar dacă nu ar fi fost păcatul lui Adam.

Aceste lucruri sunt greu de înţeles, motiv pentru care Biblia spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbe 3:5).

Dacă Dumnezeu ar fi lucrat după logica matematică, atunci ar fi trebuit să spunem că venirea lui Hristos pe Pământ a fost planul secundar cel mai bun al lui Dumnezeu. Însă ar fi blasfemiator să spunem aşa ceva. Venirea lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu nu face nicio greşeală. Însă, din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi veşnic, cunoscând sfârşitul încă de la început, şi deoarece, motivat fiind de iubire, plănuieşte mereu în mod tainic în favoarea noastră, raţionamentele omeneşti dau greş atunci când încearcă să explice raportarea Lui faţă de noi.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferenţa dintre ele este aşa de mare ca distanţa de la cer la pământ (Isaia 55:8-9). Aşa că e bine pentru noi ca atunci când încercăm să înţelegem căile lui Dumnezeu să punem deoparte raţionamentele noastre ingenioase şi logica omenească.

Care este, deci, mesajul pe care încearcă Dumnezeu să ni-l transmită încă din primele pagini ale Bibliei? Tocmai faptul că El poate să ridice un om care a căzut şi să facă ceva glorios din el; El încă poate să-l facă pe omul acela în stare să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Acesta e mesajul lui Dumnezeu pentru om şi nu avem voie să-l uităm niciodată: Dumnezeu poate lua un om care a eşuat în mod repetat şi încă poate să-l facă să împlinească planul Lui desăvârşit; nu planul secundar cel mai bun care i-a mai rămas lui Dumnezeu, ci planul Lui cel mai bun.

Aceasta deoarece chiar căderea poate face parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu în scopul de a-l învăţa, pe cel căzut, câteva lecţii de neuitat. Logica omenească nu poate pătrunde acest aspect deoarece noi Îl cunoaştem atât de puţin pe Dumnezeu.

Dumnezeu poate folosi numai bărbaţi zdrobiţi şi femei zdrobite şi un mod de a ne zdrobi este prin eşecuri repetate. Eşecul a făcut parte din pregătirea apostolului Petru ca lider. Domnul a folosit eşecul lui Petru pentru a-l zdrobi.

Una din problemele majore pe care le are Dumnezeu cu noi este să ne binecuvânteze în aşa fel încât binecuvântarea să nu ne umfle de mândrie. A obţine biruinţă asupra unui acces de mânie şi apoi a deveni încrezut datorită acestei victorii, înseamnă a cădea într-o prăpastie incomparabil mai adâncă decât cea în care ai fost înainte! Dumnezeu trebuie să ne ţină smeriţi în biruinţe.

Adevărata biruinţă asupra păcatului este însoţită întotdeauna de cea mai adâncă umilinţă. Tocmai aici, eşecurile repetate au un rol important în distrugerea încrederii în noi înşine; astfel devenim convinşi că biruinţa asupra păcatului nu e posibilă separat de harul lui Dumnezeu, care a făcut posibilă acea biruinţă. După aceea, când vom obţine biruinţa, niciodată nu ne vom mai putea mândri cu ea.

Mai mult, dacă noi înşine eşuăm în mod repetat, nu vom putea niciodată dispreţui pe alţii care cad. Din contră, vom putea simţi împreună cu cei care cad deoarece am ajuns să cunoaştem slăbiciunea firii noastre pământeşti prin nenumăratele noastre căderi. Vom putea fi „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi fiindcă şi noi suntem cuprinşi de slăbiciune” (Evrei 5:2).

Auzind un astfel de mesaj, omul care reduce totul la logica omenească ar putea spune atunci: „Hai să păcătuim cât mai mult ca să putem obţine acel beneficiu”! Însă pasajul din Romani 3:7-8 răspunde unui astfel de om: „Tu spui: ‘necinstea mea aduce slavă lui Dumnezeu prin faptul că scoate în relief integritatea caracterului Său’ Dacă mergi mai departe pe această linie de gândire ajungi la ideea: ‘cu cât suntem mai răi, cu atât starea noastră e mai plăcută lui Dumnezeu’! Însă cei ce spun astfel de lucruri sunt osândiţi, pe bună dreptate, la chinurile veşnice ale iadului” (Romani 3:7-8 trad.LB).

Nu, noi nu predicăm că ar trebui să păcătuim ca să poată rezulta binele din el. Nici nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu pentru a ne avantaja firea pământească şi că putem rămâne, deliberat şi sfidător, în neascultare faţă de Dumnezeu şi, cu toate acestea, să evităm recoltarea a ceea ce am semănat prin aceste atitudini. Nu, nicidecum!

Însă afirmăm că logica omenească nu poate pătrunde harul lui Dumnezeu manifestat faţă de omul căzut. Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, nici chiar aducerea noastră în voia Lui desăvârşită după ce am căzut îngrozitor şi repetat. Numai necredinţa noastră Îl poate împiedica.

Dacă spui: „Dar eu am încurcat rău lucrurile, de atât de multe ori! Sunt într-o stare din care Îi este imposibil lui Dumnezeu să mă mai aducă în planul Lui desăvârşit”, atunci fi foarte atent la ceea ce afirmi, căci va fi ”imposibil pentru Dumnezeu” numai pentru că TU nu poţi crede în ceea ce poate face El pentru tine. Însă Isus a spus că, atunci când e vorba să facă ceva pentru noi, nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu, cu condiţia, însă, ca noi să credem.

„Facă-vi-se după credinţa voastră!” este regula lui Dumnezeu în toate situaţiile (Matei 9:29). Vom obţine acele lucruri pentru care vom avea credinţă. Dacă credem că e imposibil ca Dumnezeu să facă ceva anume pentru noi atunci acea binecuvântare nu va fi împlinită în viaţa noastră.

Pe de altă parte, la Scaunul de Judecată al lui Hristos vei descoperi că alt credincios, care a încurcat mai rău lucrurile în viaţa lui decât tine, a împlinit, totuşi, planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui – numai pentru că a crezut că Dumnezeu poate să adune cioburile vieţii lui şi să facă ceva foarte bun din ele.

Ce mare îţi va fi regretul în ziua aceea când vei descoperi că nu căderile tale (oricât de numeroase ar fi fost ele) au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, ci necredinţa ta!

Pilda fiului risipitor, în care fiul cel tânăr a irosit atâţia ani, ne arată că Dumnezeu dă tot ce are mai bun chiar celor căzuţi. În favoarea unuia care îl dezamăgise amarnic, tatăl a spus: „aduceţi repede haina cea mai bună”. Acesta e mesajul Evangheliei: un nou început; nu numai o dată, ci, din nou şi din nou, pentru că Dumnezeu nicidecum nu renunţă la cineva care mai poate fi recuperat.

Pilda „gospodarului care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie” (Matei 20:1-16) ne dă aceeaşi învăţătură. Oamenii care au fost angajaţi la ceasul al unsprezecelea, au fost aceia care au fost răsplătiţi primii. Cu alte cuvinte, cei care şi-au irosit viaţa în proporţie de 90% (corespunzător raportului 11/12), nefăcând nimic pentru valoarea veşnică, pot încă să facă ceva superb pentru Dumnezeu în restul de 10% din viaţa lor. Aceasta e o încurajare enorm de mare pentru toţi cei ce au căzut.

„Motivul pentru care S-a arătat Fiul lui Dumnezeu a fost pentru a strica [desfiinţa] lucrările făcute de diavolul” (1 Ioan 3:8 Biblia Amplificată).

Acest verset înseamnă, de fapt, că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de Diavolul” în vieţile noastre. Gândiţi-vă la următoarea imagine: am putea spune că atunci când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi un ghem înfăşurat perfect. Pe măsură ce trăiam viaţa de zi cu zi, am început să desfăşurăm acest ghem, spiră de spiră, şi am început să încurcăm aţele, făcând din ce în ce mai multe noduri (adică să păcătuim). Azi, după mulţi ani de desfăşurări şi încurcări, am ajuns la disperare văzând miile de înnodări pe care le-am făcut. Isus, însă, a venit să „desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de diavol”! Aşa că, există speranţă chiar şi pentru cei ce au încurcat cel mai rău iţele din viaţa lor. Domnul poate să desfacă toate nodurile şi să dea din nou în mâinile tale un ghem perfect rotund. Acesta e mesajul evangheliei: Poţi avea un nou început.

Însă dacă spui: „Asta-i imposibil!”. Ei bine, ţi se va face după credinţa ta! Va fi imposibil, dar numai în cazul tău. Am auzit Însă, pe cineva, care trăise o viaţă mai coruptă decât a ta, spunând ceva diferit, de genul: „Da, eu cred că Dumnezeu va face lucrarea aceea în mine”; lui i se va face, de asemenea, după credinţa lui. În viaţa lui, planul desăvârşit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

În pasajul din Ieremia 18:1-6, Dumnezeu i-a vorbit lui Ieremia printr-o ilustraţie practică. L-a trimis pe Ieremia în casa olarului, unde acesta tocmai încerca să facă un vas de lut. Dar vasul „pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului”. Ce a făcut olarul? „Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă”.

Atunci a urmat aplicaţia (versetul 6): întrebarea lui Dumnezeu a fost: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui ……………?”. (Completează numele tău în locul liniilor punctate şi aceasta ar putea fi, întrebarea lui Dumnezeu pentru tine).

Dacă există în viaţa ta o mâhnire sfântă pentru toate căderile tale, atunci chiar „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna”, aşa cum a promis Dumnezeu sub Vechiul Legământ (Isaia 1:18); dar în Noul Legământ El a promis chiar mai mult: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12).

Oricare ar fi greşelile grosolane pe care le-ai comis sau eşecurile pe le-ai avut, tu poţi avea un nou început cu Dumnezeu; şi chiar dacă ai făcut o mie de începuturi noi în trecut şi ai ajuns să cazi, tu încă poţi face astăzi al 1001-lea nou început. Dumnezeu încă mai poate scoate ceva glorios din viaţa ta. Cât timp mai este viaţă, mai este speranţă.

Aşadar, niciodată să nu eşuezi în a te încrede în Dumnezeu. El nu poate face multe din lucrările Lui pline de putere pentru mulţi din copiii Lui, nu pentru că au eşuat în raport cu Dumnezeu cândva, în trecut, ci pentru că nu se încred în El acum, în prezent.

Haideţi ca „întăriţi prin credinţa noastră să dăm slavă lui Dumnezeu” (Romani 4:20) şi să ne punem încrederea în El pentru zilele care vor urma şi în legătură cu situaţiile pe care până acum le consideram imposibile.

Toţi oamenii, tineri sau vârstnici, pot avea nădejde, indiferent cât de mult au căzut în trecut; trebuie doar să îşi recunoască eşecurile, să vină cu umilinţă şi să se încreadă în Dumnezeu.

Noi toţi putem învăţa din eşecurile noastre şi înainta înspre împlinirea planului desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Iar în veacurile viitoare, Dumnezeu ne va putea folosi ca exemple pentru a arăta altora ceea ce a putut El face din aceia ale căror vieţi au fost complet eşuate.

În acea zi, El va arăta ceea ce a putut face în noi prin „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7).

* * *** * *

Cel care are urechi pentru auzirea mesajului acestei cărţi, să audă. Amin

 

 

Zac POONEN –Femeie, de ce plângi? 

 

O CARTE PENTRU TINE

Femeia a fost binecuvântată de Creatorul ei cu o natură emotivă, sensibilă. Ea este capabilă de sentimente adânci şi are o calitate rară de a înţelege problemele oamenilor. Astfel, ea este capabilă să aline durerea altora cu compasiune şi afecţiune.

Însă, această sensibilitate este şi cauza multor probleme din viaţa ei. La fel ca ceilalţi, şi ea are parte în viaţă de evenimente tragice; iar în acele situaţii ea însăşi are nevoie de ajutor!

Unele femei plâng săptămâni în şir, crezând că îşi vor putea îneca amărăciunile în marea lacrimilor lor. Altele plâng în tăcere şi sunt prăbuşite sub greutatea necazurilor lor. Multe femei păstrează în sufletul lor cicatricele emoţionale ale suferinţelor din trecut, mult timp după ce problemele lor au fost rezolvate.

Însă, durerile şi încercările pot fi schimbate spre binele nostru – cu un scop suveran. Dumnezeu care ne iubeşte atât de mult, permite încercări în vieţile noastre. Încercările pot forma caracterul nostru. Ca şi pomul de santal, care lasă mireasma sa pe securea care-l taie, o femeie poate fi o mireasmă pentru mulţi (chiar şi pentru cei care îi fac rău) prin ceea ce a dobândit de la Dumnezeu în suferinţele ei. Ca să devii o femeie a lui Dumnezeu, trebuie să fii pregătită să înfrunţi multe încercări, dar nu permite acestor încercări să te copleşească.

Multe din prietenele mele au trecut prin mari suferinţe şi încercări. În unele dintre aceste cazuri, nu am fost capabilă să înţeleg adâncimile suferinţelor lor. Însă, acordându-le timp, ascultându-le problemele, discutând cu ele, scriindu-le, şi fiindu-le o prietenă adevărată – toate acestea, m-au îmbogăţit imens. Am descoperit că putem deveni persoane mai bune, dacă învăţăm să răbdăm corect suferinţa. Noi primim o educaţie unică în şcoala suferinţei. Răsplata finală este un caracter asemenea lui Hristos.

„Dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul” (Iov 23:10)

Însă, acelaşi foc care pentru aur are un efect purificator, pentru lut, în schimb, are un efect de împietrire. Femeia, de asemenea, poate fi împietrită prin suferinţele ei şi să-şi trăiască viaţa în nesfârşite plângeri împotriva altora şi, de asemenea, împotriva lui Dumnezeu!

Aproape toate încercările şi suferinţele noastre sunt evenimente asupra cărora nu avem nici un control. Însă, Domnul poate să le întoarcă spre binele nostru făcând să se producă ceva bun înlăuntrul nostru. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său (Romani 8:28).

Isus întâmpină femeile astăzi, aşa cum a întâmpinat-o pe Maria Magdalena când plângea la picioarele Lui în ziua învierii. El ne întreabă şi astăzi aceeaşi întrebare: „Femeie, de ce plângi?”.

„El ştie ce cale am urmat” (Iov 23:10); (tradus din engleză, versiunea Living Bible: „El cunoaşte fiecare detaliu a ceea ce ni se întâmplă“). El nu este ignorant.

Apoi ne întreabă: „Pe cine cauţi?”

Care va fi răspunsul nostru? Vom fi capabili să spunem sincer, “Doamne, pe Tine te caut în mijlocul încercărilor mele. Numai Faţa Ta tânjesc să o văd printre lacrimile mele”.

Cât de insuficientă este mângâierea pe care o primim de la oameni. Mai bine haideţi să privim la Isus.

Chiar şi mama lui Isus, care plângea, a găsit mângâiere la El în timp ce El era răstignit pe cruce. El a pregătit o casă unde să locuiască ea şi i-a spus lui Ioan să-i poarte de grijă.

La fel este şi astăzi grija pe care ne-o poartă El, fiecăruia dintre noi. Haideţi să ne găsim liniştea în această îngrijire a Lui.

Bangalore

Annie Zac Poonen

CUPRINS

 

Capitolul 1

DUMNEZEU ESTE TATĂL TĂU

Capitolul 2

DUMNEZEU E SOŢUL TĂU

Capitolul 3

DUMNEZEU VA SALVA COPIII TĂI

Capitolul 4

DUMNEZEU VA FI CU TINE PRIN VALEA UMBREI MORŢII

Capitolul 5

NUMELE LUI DUMNEZEU VA FI GLORIFICAT CÂND TU EŞTI PERSECUTATĂ

Capitolul 6

DUMNEZEU TE VA SCĂPA DE SUFERINŢELE PĂMÂNTEŞTI

Capitolul 7

DUMNEZEU TE VA ATRAGE LA EL PRIN ÎNTRISTĂRI DUPĂ VOIA SA

Capitolul 8

DUMNEZEU ARE UN PLAN CHIAR ŞI ÎN SUFERINŢA TA FIZICĂ

Capitolul 9

LUI DUMNEZEU ÎI PASĂ DE FEMEILE CARE PLÂNG

Capitolul 1

DUMNEZEU ESTE TATĂL TĂU

 

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17).

Lucrând ca medic, am întâlnit multe femei care obişnuiau să-şi abandoneze bebeluşii în spital dacă aceşti nou-născuţi erau fetiţe! Mamele dispăreau fără să-şi plătească factura. Erau sărace şi dezamăgite de faptul că au născut fete despre care credeau că le vor fi o povară pentru tot restul vieţii. În India, sistemul mizerabil al obligativităţii zestrei provoacă atâtea probleme în toate părţile ţării, în special fetelor sărace. Acele mame au simţit că fetiţele lor nou-născute ar avea şansă la o viaţă mai bună dacă ar fi lăsate într-un spital creştin sau într-un orfelinat, decât dacă le-ar duce în satul lor. Ar fi posibil ca din orfelinat, vreo persoană bogată să le adopte fetiţa. Iar într-un orfelinat creştin, şansele ca fetele să fie abuzate de bărbaţi erau mult mai scăzute.

În secţia mea de chirurgie se afla o fetiţă drăguţă, în vârstă de doi ani, care nu avea nume, niciodată nu zâmbise, niciodată nu vorbise, abia plângea şi chiar refuza să mănânce. Ea a fost găsită la porţile spitalului de către un asistent social. Fetiţa părea să fie inteligentă, dar privind în ochii ei plini de patos, puteai doar să-ţi imaginezi ce orori avusese deja de înfruntat în scurta ei viaţă pământească. Toţi cei care lucram în acea secţie o plăceam şi ne străduiam s-o înveselim. De obicei, fetele care erau atât de mici erau trimise într-un orfelinat creştin. Ea era pacienta mea şi de aceea, când şi-a revenit, eu, împreună cu nişte prieteni creştini, am aranjat să fie trimisă la un orfelinat creştin cu renume.

De-a lungul anilor, obişnuiam să mă interesez de ea, ocazional, şi chiar m-am rugat pentru ea, din când în când. Apoi, într-o zi, cu 30 de ani mai târziu, am întâlnit-o. Era acum căsătorită şi avea copii. Dar prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „Cine sunt părinţii mei?”

De-a lungul celor 30 de ani această întrebare a obsedat-o mereu. Era un gol în inima ei, tânjea după dragostea unui tată şi a unei mame – ceva ce ea niciodată nu primise în orfelinat.

Avea tot ceea ce şi-ar dori o femeie: un soţ bun, copii, educaţie, chiar şi o slujbă bună. Totuşi, această durere era prezentă în inima ei, durere care a făcut-o să plângă de-ndată ce m-a întâlnit.

Din păcate, nu i-am putut spune cine erau părinţii ei pentru că nu ştiam. Dar i-am putut spune despre un Tată iubitor care se află în Cer şi care este gata să fie pentru ea mult mai mult decât ar putea fi vreodată un părinte pământesc. Totuşi, ea nu reuşea să-şi ierte părinţii necunoscuţi pentru faptul că au părăsit-o atunci când ea era doar un bebeluş. Puteam să văd că acele sentimente de respingere îi distrugeau sufletul.

Îmi vin în minte şi alte fete care, deşi au părinţi, nu au primit de la aceştia iubirea şi atenţia după care au tânjit. Aceste fete au devenit de asemenea nişte persoane nesigure, nefericite şi retrase într-o lume crudă şi rea.

Apoi, mai sunt fete care provin din familii destrămate şi fete născute de mame necăsătorite. Multe fete care au de înfruntat asemenea tragedii simt că părinţii lor nu le pot înţelege.

Multe fete tinere poartă cu ele amintirea un trecut tragic, dar toate pot să găsească siguranţa, dragostea şi purtarea de grijă, după care tânjesc, dacă vin la pieptul Tatălui nostru ceresc.

Suferi din cauza unor amintiri ale unor abuzuri pe care le-ai suferit în trecut – probabil o adâncă rană secretă – pe care nu le poţi spune nimănui? Odată, am întâlnit o fată care a fost abuzată sexual pe când era încă o copilă. Se simţea atât de murdară, de furioasă şi de jefuită de virginitatea ei încât nu putea să mai aibă încredere în nici un bărbat. Cât de eliberată a fost când i-am spus să privească întreaga situaţie ca pe un „accident” care i s-a întâmplat – pentru care ea nu era răspunzătoare în nici un fel.

Numai Isus poate să vindece orice rană, şi să spele vinovăţia şi ruşinea. El te poate ajuta să-l ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Experienţa ta te poate face sensibilă faţă de alţii, care au suferit la fel, ca să-i poţi ajuta.

Poate că ai resentimente faţă de părinţii tăi severi pentru restricţiile pe care ţi le-au pus cu privire la îmbrăcămintea şi purtarea ta, etc. Uneori unele fete şi-ar dori să fugă departe de casă pentru a-şi pune capăt zilelor. Însă, nu există nici o fată pentru care viitorul se arată negativ întru totul. Orice nor negru este căptuşit cu argintiu. Aşa că învaţă să te gândeşti la lucrurile bune care ţi se pot întâmpla.

Fii mulţumitoare pentru lucrurile bune pe care părinţii tăi le-au făcut pentru tine, astfel că astăzi eşti în viaţă. Dumnezeu te poate ajuta să te adaptezi la dificultăţile şi încercările cu care te confrunţi; dar niciodată să nu renunţi la speranţă.

Nu invidia soarta celor care par să aibă o viaţă mai bună. Dumnezeu nu a făcut nici o greşeală în felul în care te-a făcut sau în mediul pe care l-a plănuit pentru tine. În lume sunt milioane de oameni a căror soartă este mult mai tristă decât a ta. Ai multe motive să fii mulţumitoare.

Poate ai păcătuit şi ai conceput un copil înainte să te căsătoreşti. În situaţii de felul acesta cunosc multe fete care au luat decizia cea bună, să păstreze sarcina. Unele şi-au păstrat copiii cu ele, altele i-au dat spre adopţie; dar nu şi-au ucis copiii. Iar când s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi s-au pocăit, El le-a dat şi soţi înţelegători. Domnul a luat vinovăţia şi ruşinea lor. Aşadar, poţi avea încredere în Dumnezeu chiar şi în situaţii negre ca şi acestea – chiar dacă alţii se comportă răutăcios.

Domnul aşteaptă să te primească şi să-ţi ofere o viaţă nouă.

Cu ceva timp în urmă, am citit în ziarele din India despre trei surori (toate la vârsta căsătoriei) care s-au sinucis împreună spânzurându-se în dormitorul lor. Tatăl lor nu îşi putea permite uriaşa zestre pe care părinţii oricărui băiat o cereau dacă fiul lor s-ar fi căsătorit cu vreuna dintre cele trei surori, iar tatăl a devenit frustrat şi disperat. Ele au decis să sfârşească suferinţele tatălui lor punând capăt chiar vieţilor lor! Ce tragic!

Probabil te confrunţi cu o situaţie similară, în care fiecare propunere de căsătorie ajunge să fie anulată din cauza uriaşei zestre cerute. Nu te descuraja. Dumnezeu este Tatăl tău şi El îţi cunoaşte nevoia şi se îngrijeşte de tine. Căsătoria nu este cel mai mare lucru în viaţă, ci împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Aşa că dedică-te lui Dumnezeu în întregime şi caută să împlineşti doar voia Lui în viaţa ta. Astfel vei avea o viaţă împlinită când te vei apropia de sfârşitul ei, fie că eşti căsătorită, fie că nu. Câţiva dintre cei mai mari misionari din lume au fost femei necăsătorite.

Ai eşuat la vreun examen chiar şi după ce ai dat tot ce ai avut mai bun? Simţi că unii nu te prea înţeleg? Te face Satan să crezi că întreaga ta viaţă este un eşec? Nu hrăni acele gânduri demonice, pentru că ele te pot conduce, în final, într-un punct în care, probabil, vei încerca să-ţi pui capăt zilelor.

Poţi să te opreşti din plâns, sora mea. Viaţa ta nu trebuie să încremenească doar pentru că ai ratat la un examen – sau chiar mai multe. Dă din nou aceste examene. Într-o zi vei reuşi. Niciodată să nu renunţi. Şi dacă nu reuşeşti, sau nu ai inteligenţa sau resursele financiare să studiezi mai departe, aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a ales pe săraci şi pe cei slabi pentru a-i face de ruşine pe cei înţelepţi şi pe cei bogaţi.

Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum eşti – fie că îţi iei examenele fie că nu! El nu se uită la carnetul tău de note, înainte să te primească!

Probabil ai fost dezamăgită în dragoste! Cel cu care ai sperat că te vei căsători s-a căsătorit acum cu altcineva. Şi plângi – aşa cum ar face toate tinerele în asemenea situaţii.

Însă, dacă acel tânăr s-a căsătorit cu altcineva, aceasta dovedeşte doar că el nu a fost în voia lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu are pe cineva mai bun sau are ceva mai bun pentru tine – poate o viaţă în care să-L slujeşti singură, doar pe El.

Dumnezeu permite multe situaţii în viaţa noastră pentru ca El să devină mai preţios pentru noi decât orice şi oricine altcineva din lumea aceasta. Lasă-L să fie El de-acum înainte cel mai frumos pentru tine, dintre toţi cei de pe faţa Pământului.

Celor care aţi fost părăsite de părinţi, daţi-mi voie să vă spun: nu e nevoie să aflaţi de ce v-au abandonat părinţii voştri.Nu aţi fost o greşeală, pentru că toate zilele voastre au fost scrise din veşnicii în Cartea lui Dumnezeu (Psalm139:15,16).

Ai fost aleasă de Dumnezeu înainte ca El să întemeieze lumea (Efeseni1:4,11). Tu nu eşti răspunzătoare pentru greşelile părinţilor tăi.

Ai tânjit destul după o familie. Acum bucură-te că ai un Tată Ceresc care vrea să te facă parte din familia Lui. Şi nu uita: El nu-Şi abandonează copiii niciodată.

El te-a iubit cu o iubire veşnică şi El Şi-a revărsat această iubire peste tine. Imaginează-te mereu ca un copil, în siguranţă în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu, Tatăl tău. Ai fost creată după chipul Său şi El tânjeşte să te binecuvânteze şi să-ţi fie aproape întotdeauna.

El aşteaptă să-ţi arate tot ce a pus deoparte pentru tine. Într-o zi, te va lua să locuieşti în Casa pe care El a pregătit-o pentru tine – un loc mult mai bun decât orice moştenire sau casă pământească. Însă, trebuie să-I accepţi oferta de a deveni copilul Său şi de a face parte din familia Lui. Atunci, nimeni nu te va smulge din mâna Sa. Aşa că dă-i Lui întreaga ta viaţă.

„Dar tuturor celor ce L-au primit [pe Isus], adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Poţi să devii un copil al Tatălui ceresc dacă recunoşti că eşti păcătoasă. Acceptă jertfa lui Isus pentru păcatele tale.

Pocăieşte-te de toate păcatele tale, renunţă la ele – şi El te va curăţa pe deplin în sângele pe care L-a vărsat pentru tine.

Iartă-i pe toţi cei care ţi-au greşit – inclusiv pe părinţii tăi.

Nu permite amintirilor din trecut să îţi controleze acţiunile sau să te condamne.

Nu poţi să împlineşti planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta dacă tu continui să dai curs sentimentelor de condamnare pentru trecutul tău.

Trebuie să laşi trecutul în urmă, odată pentru totdeauna. Pune trecutul tău sub sângele Domnului Isus – şi grăbeşte-te înspre viitor.

Isus a suferit şi a murit nu doar ca să te curăţească, dar şi ca să te facă să te simţi curată.

Când Isus vine în viaţa ta, eşti iertată înaintea lui Dumnezeu.

Iar, prin Isus, Dumnezeu te vede acum aşa ca şi cum nu ai fi păcătuit niciodată în viaţa ta. Lasă, ca împlinirea acestui fapt să aducă bucurie în inima ta – întotdeauna.

Astfel, tu, asemenea multora dintre noi care am făcut ceea ce eu tocmai ţi-am scris, vei aparţine minunatei familii a lui Dumnezeu.

Pe măsură ce vei citi din Biblie, Îl vei auzi pe Dumnezeu vorbind inimii tale.

Şi când Îi vei vorbi în rugăciune, vei avea siguranţa că El te ascultă din Ceruri şi îţi răspunde.

Tatăl i-a spus odată lui Isus: „Tu eşti Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea”. Într-o zi, El te va numi şi pe tine Preaiubita Lui copilă – una în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Nu mai plânge.

Nu eşti o orfană. Tu eşti fiica unui Rege.

Nu demult, am citit o scrisoare care exprimă foarte frumos ceea ce încerc eu să-ţi spun. A fost scrisă de Barry Adams, care, cu multă bunăvoinţă mi-a dat permisiunea să citez în întregime compilaţia lui inspirată:

SCRISOAREA DE DRAGOSTE A TATĂLUI

Cuvintele pe care urmează să le citeşti sunt adevărate.

Aceste cuvinte îţi vor schimba viaţa, dacă le vei permite – pentru că vin din inima lui Dumnezeu. El te iubeşte.

Şi El este Tatăl pe care L-ai căutat toată viaţa.

Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste pentru tine.

Copilul Meu,

S-ar putea să nu Mă cunoşti,

dar Eu ştiu totul despre tine (Psalm 139:1).

Eu ştiu când stai jos şi când te scoli (Psalm 139:2).

Eu cunosc toate căile tale (Psalm 139:3).

Chiar şi perii din cap iţi sunt număraţi (Matei 10:29-31).

Pentru că tu ai fost creată după chipul

şi asemănarea Mea (Geneza 1:27).

În Mine tu ai viaţă, mişcare şi fiinţă (Fapte 17:28).

Pentru că tu eşti din neamul Meu (Fapte 17:28).

Eu te-am cunoscut dinainte să fii concepută (Ieremia 1:4-5).

Eu te-am ales când am plănuit creaţia (Efeseni 1:11-12).

Tu nu eşti o greşeală, pentru că toate zilele

vieţii tale sunt scrise în cartea Mea (Psalm 139:15-16).

Eu am hotărât când să te naşti

şi unde să locuieşti (Fapte 17:26).

Tu ai fost creată atât de minunat! (Psalm 139:14).

Eu te-am ţesut în pântecele mamei tale (Psalm 139:13).

Eu te sprijinesc, încă de când te-ai născut (Psalm 71:6).

Eu am fost reprezentat greşit de către

cei care nu Mă cunosc (Ioan 8:41-44).

Eu nu sunt distant şi furios, ci sunt expresia

completă a iubirii (1 Ioan 4:16).

Şi este dorinţa mea să-Mi revărs iubirea

asupra ta (1 Ioan 3:1).

Doar pentru că tu eşti copila Mea

şi eu sunt Tatăl tău (1 Ioan 3:1).

Eu îţi ofer mai mult decât ar fi putut să-ţi ofere vreodată

tatăl tău pământesc (Matei 7:11).

Pentru că Eu sunt Tatăl desăvârşit (Matei 5:48).

Fiecare dar pe care-l primeşti vine din mâna Mea (Iacov 1:17).

Pentru că Eu mă îngrijesc de tine şi vin în

întâmpinarea nevoilor tale (Matei 6:31-33).

Planul Meu pentru viitorul tău a fost

dintotdeauna plin de speranţă (Ieremia 29:11).

Pentru că te iubesc cu o iubire veşnică (Ieremia 31:3).

Gândurile Mele despre tine sunt nenumărate,

ca nisipul mării (Psalm 139:17-18).

Şi Eu Mă bucur pentru tine cântând (Ţefania 3:17).

Nu voi înceta să-ţi fac bine (Ieremia 32:40).

Pentru că tu eşti preţioasă înaintea Mea (Exod 19:5).

Eu doresc din toată inima şi din tot sufletul Meu

să-ţi fac bine (Ieremia 32:41).

Şi doresc să-ţi arăt lucruri mari, lucruri pe care

nu le cunoşti (Ieremia 33:3).

Dacă Mă vei căuta cu toată inima, Mă vei găsi (Deuteronom 4:29).

Eu să-ţi fiu desfătarea, şi îţi voi da tot ce-ţi

doreşte inima (Psalm 37:4).

Pentru că Eu sunt Cel care ţi-am dat acele dorinţe (Filipeni 2:13).

Eu sunt în stare să fac pentru tine mai mult

decât îţi imaginezi (Efeseni 3:20).

Pentru că Eu sunt Cel ce te întăreşte (2 Tesaloniceni 2:16.17).

Eu sunt şi Tatăl care te mângâie în toate

necazurile tale (2 Corinteni 1:3-4).

Când eşti cu inima zdrobită, Eu sunt aproape

de tine (Psalm 34:18).

Te-am ţinut lângă inima Mea cum un păstor

poartă un miel (Isaia 40:11).

Intr-o zi, voi şterge orice lacrimă din ochii tăi (Apoc. 21:3-4).

Şi îţi voi lua toată durerea pe care ai

suferit-o pe pământ (Apoc. 21:3-4).

Eu sunt Tatăl tău şi te iubesc cum Îl iubesc pe

Isus, Fiul Meu (Ioan 17:23).

Pentru că în Isus, dragostea Mea s-a descoperit

pentru tine (Ioan 17:26).

El este întipărirea Fiinţei Mele (Evrei 1:3).

El a venit să demonstreze că Sunt pentru tine,

nu împotriva ta (Romani 8:31).

Şi să-ţi spună că Eu nu ţin în socoteală păcatele tale (2 Cor. 5:18-19)

Isus a murit pentru ca tu şi cu Mine să fim împăcaţi (2 Cor. 5:18-19)

Moartea Lui a fost apogeul iubirii Mele

pentru tine (1 Ioan 4:10).

Eu am renunţat la tot ce am iubit ca să câştig

dragostea ta (Romani 8:31-32).

Dacă primeşti darul Fiului Meu, Isus, Mă

primeşti pe Mine (1 Ioan 2:23).

Şi nimic nu te va mai despărţi de dragostea Mea (Romani 8:38-39).

Vino acasă şi voi face cea mai mare sărbătoare

pe care a văzut-o Cerul vreodată (Luca 15:7).

Eu dintotdeauna am fost şi voi fi Tată (Efeseni 3:14-15).

Întrebarea Mea este: „ Vrei tu să fii copila Mea?” (Ioan 1:12-13).

Te aştept (Luca 15:11-32).

 

Cu dragoste,

Tatăl tău, Dumnezeul Atotputernic.

Capitolul 2

DUMNEZEU E SOŢUL TĂU

 

„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ” (Isaia 54:5).

Una dintre prietenele mele bune şi-a pierdut, pe neaşteptate, soţul într-un accident tragic. Acesta nici măcar nu şi-a putut lua rămas bun de la tânăra lui soţie. Viaţa lui a fost stinsă de greşeala crudă a unui şofer beat care a dat peste el în stradă; şi aceasta s-a întâmplat în timp ce el mergea la o întâlnire de rugăciune.

O altă prietenă de-a mea şi-a pierdut soţul în urma unei scurte boli. Acel musafir nepoftit numit „Moarte” vine neinvitat în fiecare casă. Numai cel văduvit poate înţelege crunta durere şi singurătatea pe care o aduce moartea. Gândurile îţi sunt pline de amintiri legate de cel pe care l-ai iubit şi îţi doreşti mereu să poţi retrăi împreună cu el acele zile fericite, dar nu mai este posibil. Lacrimile care curg zi după zi şi hohotele de plâns din noapte sunt singura descărcare pe care o poţi avea în copleşitoarea durere care te apasă. Biblia spune că Domnul nostru numără fiecare lacrimă a noastră: „Tu m-ai văzut întorcându-mă şi zvârcolindu-mă în noapte. Tu mi-ai numărat toate lacrimile şi le-ai pus în burduful Tău! Fiecare din ele sunt scrise în cartea Ta” (Psalm 56:8 – Living Bible)

O scumpă copilă a Domnului a citit următorul articol exact în luna în care tânărul ei soţ a plecat la Domnul. Când am cunoscut-o, am înţeles cum a găsit ea alinare în Domnul, prin acest articol:

„Astăzi există, probabil, o femeie care în urmă cu un an, cu câteva luni sau săptămâni, sau poate chiar în urmă cu câteva zile avea lângă ea un bărbat atât de puternic şi de înţelept încât ea era eliberată de orice grijă şi responsabilitate, deoarece totul se află pe umerii lui. Cât de luminoase şi pline de fericire erau zilele în compania lui! Însă, ziua cea întunecată a venit şi cel pe care îl iubea a fost luat de lângă ea. Cât de singuratică, stearpă şi plină de poveri şi griji este viaţa ei acum! Ascultă femeie, există Cineva care merge alături de tine astăzi, care este mult mai înţelept şi mai puternic, mai iubitor, mai capabil să conducă şi să ajute decât cel mai înţelept, mai puternic şi mai iubitor soţ care a trăit vreodată. El este gata să poarte toate poverile şi responsabilităţile vieţii pentru tine. E gata să facă mult mai mult. Este gata să vină şi să umple inima ta, fiecare colţişor al inimii tale goale şi îndurerate şi astfel să alunge toată singurătatea şi durerea inimii, pentru totdeauna” (A.W.Tozer).

O altă femeie nu mai putea să trăiască alături de soţul ei alcoolic şi simţea că a ajuns la limita răbdării. Toţi prietenii ei o sfătuiau să se despartă de el. Era la capătul puterilor. Nu avea unde să meargă şi nu ştia cum ar putea fi în stare să înfrunte totul de una singură.

Suferi de ceva asemănător? Te simţi copleşită de singurătate în urma despărţirii de soţul tău? Eşti obsedată de amintiri care aduc regret şi remuşcări? Te trezeşti dorindu-ţi ca acele izbucniri de furie să nu fi avut loc niciodată?

Chiar dacă eşti un părinte rămas singur, care are de înfruntat situaţii încurcate şi complexe din cauza copiilor tăi şi eşti înconjurată de rude care nu-ţi oferă nici un sprijin, nimic nu este prea greu pentru Domnul.

El va intra în viaţa ta şi va dezlega fiecare nod pe care l-a legat Satan şi va rezolva fiecare problemă – dar numai dacă Îi vei dărui Lui totul, fără nici o rezervă.

Aşa că opreşte-te din plâns. Doar înmânează-I Lui cioburile vieţii tale. El este Meşterul-Olar care poate să refacă orice vas spart. Noi suntem doar lut în mâinile Olarului! (Ieremia 18:6).

Ai de înfruntat rafale reci din partea unei alte femei care a intrat în viaţa soţului tău? Domnul te poate ajuta să-i ierţi pe amândoi. Viaţa ta nu trebuie să se ofilească nici măcar din această cauză.

Nu mai plânge lacrimi de furie. Domnul va compensa pierderea partenerului tău. El poate chiar să schimbe inima lui şi să o întoarcă înspre tine din nou. El este un Dumnezeu care face minuni.

Nu plănui nimic din ură. În schimb, cere-i Domnului să-ţi umple inima cu iubirea Lui şi să-ţi dea har pentru a adresa cuvinte de dragoste soţului tău, în locul cuvintelor aspre. Dumnezeu este aproape de cei cu inima zdrobită.

Probabil ai tânjit să te căsătoreşti, dar încă nimic nu merge bine. Găseşte-ţi alinarea doar în Isus. Tatăl ne-a dăruit deja cel mai bun Ajutor – Duhul Sfânt (Ioan 14:16). El nu ne va lăsa fără mângâiere.

Poate eşti supărată oridecâteori auzi vestea că cineva se căsătoreşte. Nu-ţi vine să o feliciţi pe mireasă. În schimb, îţi vine să plângi în camera ta. Isus iţi este aproape şi simte durerea ta.

Nopţile întunecate de plâns, acoperite de o aparenţă a liniştii de peste zi îi sunt toate cunoscute lui Isus. El nu stă distant când copila Sa iubită trece prin suferinţă. Inima Lui a sângerat pentru noi. El va veni şi, prin atingerea Sa, va revărsa balsamul Lui vindecător în inima ta, iar suferinţa ta va deveni suportabilă.

Jugul Lui este bun şi sarcina Lui este uşoară. Iar credincioşia ta în această încercare îţi va aduce, în final, o greutate veşnică de slavă.

Am auzit mărturiile unor văduve ale căror soţi au fost martiri pentru Domnul. Ce notă de victorie se afla în cuvintele lor! M-a uimit! Cum puteau ele să-i ierte pe cei care le-au omorât soţii?

Domnul, care se ruga pentru cei care Îl crucificau spunând: „Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac” este Singurul care poate să ne ajute să iertăm şi noi ca El.

Odată am cunoscut o tânără văduvă săracă, al cărei soţ a fost lovit cu toporul şi omorât în India de Nord pentru că a predicat Evanghelia. Am fost profund mişcată de mărturia ei. Fiind acolo, cu copiii ei, a spus că rugăciunea ei era ca în locul în care a fost vărsat sângele soţului ei, să se nască o biserică. Ea era, într-adevăr, o soră care plângea, dar era biruitoare.

Sângele lui Isus „vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” fiindcă cere cu insistenţă milă pentru vrăjmaşi, spre deosebire de sângele lui Abel care cerea cu insistenţă răzbunare.

Un adevărat copil al lui Dumnezeu poate să trăiască aşa cum ne-a învăţat Domnul în Predica de pe Munte (Matei capitolele 5, 6 şi 7).

Dumnezeu este Unul al văduvelor şi al orfanilor.

Isus a spus o pildă în care ne-a asemănat cu o văduvă care a mers la un judecător nedrept pentru a-i cere protecţie. Ea a fost stăruitoare în cererea ei şi astfel a primit ceea ce a cerut.

Isus a lăudat în public o văduvă care a dăruit lui Dumnezeu ultimii ei doi bănuţi – în timp ce alţii desconsiderau darul ei. Însă, ea a dăruit din sărăcia ei, tot ce îi mai rămăsese pentru subzistenţă, şi Isus a apreciat această dărnicie la valoarea ei reală.

De aici învăţăm că Isus ia în socoteală toate sacrificiile pe care le facem pentru El – în special jertfele pe care le facem prin suferinţă şi lacrimi – chiar dacă ele par neînsemnate în ochii oamenilor.

Biblia spune că o văduvă evlavioasă va „spăla picioarele sfinţilor” (1 Timotei 5:10) – sau, cu alte cuvinte, ea va înviora inimile oamenilor lui Dumnezeu prin slujirea ei.

O văduvă poate face aceasta numai dacă mai întâi îşi va pune propriile ei poveri, suferinţe şi lacrimi la picioarele Domnului.

Capitolul 3

DUMNEZEU VA SALVA COPIII TĂI

 

„Eu voi scăpa pe fiii [copiii] tăi” (Isaia 49:25).

Într-o zi, am primit un telefon de la o mamă care era disperată. Ea şi-a trimis fiul la facultate, la o depărtare de câteva sute de mile. Acolo, prietenii lui l-au îndrumat înspre un grup cultic aşa-zis “creştin”. În loc să-şi termine studiile, băiatul a devenit un membru fanatic al acelui grup şi acum toţi banii şi-i dădea membrilor grupului. El a adoptat modul lor de viaţă şi limbajul lor, ne mai dorind să aibă contact cu familia lui. Grupul îşi justifica faptele prin pasaje din Scripturi, dar toţi creştinii adevăraţi puteau vedea desluşit că ei greşeau. Liderul grupului dădea directive membrilor, chiar şi pentru cel mai mic detaliu al vieţii, iar ei trăiau ca o familie unită. Cu toate că pretindeau a fi fericiţi, sufletul le era gol şi robit. Foarte puţini reuşeau vreodată să părăsească grupul.

În familia lor, părinţii nu puseseră timp de-o parte pentru Dumnezeu, în perioada creşterii copiilor lor. Doar când a lovit necazul, atunci au început să-L caute pe Dumnezeu. Acum, ei şi-au dat seama că numai Dumnezeu putea să mai vorbească fiului lor. Doar rugăciunea va putea rupe legăturile puternice care l-au legat.

Mi-aduc aminte de încă un tânăr – acesta a crescut într-o familie creştină – care a fost învăţat de părinţii lui încă din copilărie să nu iubească lumea. Când a plecat la facultate, a cedat în faţa presiunii colegilor de a participa la petreceri şi de a bea; dar Dumnezeu a răspuns rugăciunilor stăruitoare ale părinţilor întristaţi şi azi el este un creştin adevărat.

Unii copii care au crescut în familii creştine pot să aibă uneori căderi în viaţa lor, atunci când caută să încerce plăcerile lumii acesteia. Atunci, noi mamele trebuie să ne rugăm pentru eliberarea lor din aceste zile întunecate.

Toate mamele au avut momente când au plâns pentru copiii lor.

Unele plâng pentru că copiii lor s-au născut cu un handicap, cu probleme de sănătate sau chiar cu boli incurabile.

Altele plâng fiindcă copiii lor s-au îndepărtat de Păstorul cel Bun şi trăiesc ca fii risipitori „într-o ţară străină”, fără să aibă o relaţie cu părinţii lor, chiar şi când trăiesc sub acelaşi acoperiş.

Unele plâng pentru că fiul sau fiica lor sunt pierduţi într-un cult şi nu mai doresc să aibă de-a face cu părinţii lor. Unii copii sunt victime ale băuturii şi drogurilor. Alţii sunt prinşi în prietenii greşite. Unii au devenit chiar criminali şi sunt în închisoare.

Este posibil ca în toate aceste situaţii copilul să fi trecut prin presiuni pe care părinţii nu le pot înţelege. Poate copilul nu s-a simţit niciodată dorit în familia lui. Poate s-a simţit izolat datorită conflictelor dintre generaţia sa şi a părinţilor lui. Se poate să fi fost şi o lipsă de comunicare între părinţi şi copil.

Dar există speranţă pentru fiecare dintre ei.

Am auzit de mulţi tineri care, în final, şi-au predat viaţa lui Hristos în închisoare.

Copiii noştri nu pot fugi la nesfârşit de Dumnezeu. Iubirea şi mila Lui îi urmăresc şi îi va ajunge, într-un final. O femeie sfântă a spus odată: „Nimic nu este prea greu pentru puterea Lui şi prea mic pentru iubirea Lui”.

Aşadar, mamă dragă, rugăciunile tale cu lacrimi nu sunt în zadar. Continuă să te rogi.

Odată, am vizitat o familie creştină, unde toţi cei patru copii aveau un handicap fizic care, mai târziu, în anii adolescenţei, le-a cauzat o atrofiere din ce în ce mai avansată, astfel că trei dintre copii au paralizat iar cel mai mare a murit. Însă, toată familia radia de iubirea lui Dumnezeu. Mama a muncit mult pentru a face viaţa copiilor ei mai uşoară, chiar dacă ştia că într-o zi va trebui să-i îngroape, rând pe rând. A plâns, dar a ştiut că-i va vedea odată înviaţi, în trupuri sănătoase, sus în Cer. Cu câteva luni în urmă, am auzit că toţi copiii ei erau în Cer şi că viaţa lor de suferinţă s-a sfârşit.

Dumnezeu ne dă copiii ca pe un împrumut, pentru o perioadă scurtă pe pământ, ca noi să îi pregătim pentru Împărăţia Lui. Cândva am citit o poezie care vorbeşte despre responsabilitatea pe care o avem pentru copiii pe care ni-i dă Dumnezeu:

COPILUL PE CARE NI L-A ÎMPRUMUTAT DUMNEZEU

 

„Îţi voi împrumuta un copil de-al Meu pentru un timp” a spus Dumnezeu,

„Pentru a-l iubi cât trăieşte, şi pentru a Mi-l da înapoi când moare.

Poate fi pentru un an sau doi, sau cinci, sau patru, sau trei;

Dar te rog să ai grijă de el până când îl chem acasă.

El îşi va aduce farmecul să te îmbucure; şederea lui va fi scurtă,

Întotdeauna vei avea amintirea lui ca o mângâiere în suferinţă.

Nu pot promite că va rămânea, în timp ce toţi se întorc în pământ.

Dar există lecţii pe Pământ pe care vreau să ca el să le înveţe.

M-am uitat peste întreg Pământul să caut învăţători buni;

Şi dintre toţi, de pe Pământ, Eu te-am ales pe tine.

Poţi să-i dai, te rog, toată iubirea ta şi să nu consideri truda în zadar,

Nici să Mă urăşti când voi veni să-l iau acasă iar?”

Şi iată ce-au răspuns părinţii: „Dumnezeule drag, facă-se voia Ta.

Pentru toată bucuria care acest copil o va aduce, ne vom asuma chiar riscul întristării,

Îl vom înconjura cu blândeţe, îl vom iubi cât vom putea.

Şi pentru fericirea ce-o va aduce, vom fi mulţumitori;

Dar dacă-l vei chema acasă, mult mai curând decât gândim noi,

Vom primi cu curaj necazul amar şi a-nţelege vom încerca.

(Autor necunoscut)

Adu-ţi aminte, dragă mamă, copiii au multe simţăminte adânc, în sufletul lor. Însă, este dificil pentru ei să le exprime în cuvinte. Aşa că, trebuie să fii înţelegătoare cu ei când sunt rău dispuşi, sau tăcuţi, sau rezervaţi. Ei nu sunt răi. Doar se confruntă cu ceva.

Prin orice ar trece copilul tău, adu-ţi aminte că este Cineva în Cer care îl înţelege pe deplin. El a stat lângă patul în care zăcea fiica moartă a lui Iair şi a înviat-o. Ţine minte această imagine: Isus i-a luat cu El pe câţiva dintre ucenicii Lui şi pe părinţii îndureraţi şi i-a dus în camera fetei, închizând uşa; apoi a înviat-o din morţi pe fiica lor, a dat-o înapoi părinţilor ei, cărora le-a spus să îi dea ceva de mâncare.

Lasă-L pe Isus să facă la fel şi pentru tine, astăzi. Lasă-L să te ducă, atunci când plângi, în cămăruţa ta. El va face ceva la fel de minunat pentru copilul tău. Nu te descuraja.

Toate mamele care se roagă sistematic pentru copiii lor îşi aduc aminte de ocazii când au simţit un imbold pentru a se ruga mai mult pentru unul dintre copii. După un timp de insistenţă în rugăciune, acel imbold a plecat. Mai târziu au aflat că în acea perioadă de timp copilul lor a fost într-un mare pericol. În acest mod, Dumnezeu face din noi luptători în rugăciune pentru copiii noştri. Departe de a fi doar o „apelare disperată în ultimă instanţă”, rugăciunea este singurul răspuns la problemele cu care se confruntă copiii noştri.

Văduva din Nain şi-a primit înapoi fiul, înviat din morţi. Copilul tău poate fi mort spiritual şi chiar urât mirositor (cum a fost Lazăr); dar şi copilul tău va auzi glasul lui Isus şi va învia. Aşa că roagă-te lui Dumnezeu zi şi noapte. Dumnezeu ne-a dat multe promisiuni şi le va împlini pe toate, îţi va răspunde cât de repede. Ochiul tău nu a văzut şi urechea ta încă nu a auzit ceea ce a păstrat pentru tine Dumnezeu, dacă doar ai răbdare. „Tot ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”.

Acest verset a fost ca un izvor ascuns, care m-a întărit de atâtea ori în încercările mele. Pot să mărturisesc nenumăratele răspunsuri la rugăciunile pentru copiii mei, în atâtea circumstanţe diferite. Toată slava I-o dau lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut pentru cei patru băieţi ai mei prin răspunsul Lui la rugăciunile mele. Ştiu că rugăciunea schimbă situaţiile. Poate să le schimbe şi în viaţa ta – şi a copiilor tăi, de asemenea. Dumnezeu este capabil să facă pentru noi şi copiii noştri, nespus mai mult decât cerem sau gândim noi (Efeseni 3:20).

Dacă copilul tău este victima unui obicei rău, niciodată să nu îl învinovăţeşti. El deja suferă mult. El vrea să fie liber, dar nu se poate elibera singur. Şi nici să nu te învinovăţeşti pe tine însuţi. Nu este timpul să spui: „Ce bine era să fi fost o mamă mai bună”. Nici o mamă nu este perfectă. Noi facem tot ce putem, dar facem şi greşeli.

Mărturiseşte Domnului tot ce te împovărează şi treci peste aceasta. Renunţă la toate sentimentele de regret şi de vinovăţie. A ne condamna pe noi înşine este modalitatea folosită de Satan pentru a ne face să ne rugăm mai puţin. Noi suntem într-o bătălie, luptând pentru vieţile copiilor noştri. Deci să nu ne risipim energia plângând. Este o luptă de dus şi ea trebuie dusă chiar acum. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute în momentele când vorbeşti cu copilul tău. Lasă ca Dumnezeu să dărâme zidurile care s-au ridicat în timp. Cererile tale înlăcrimate vor face minuni – atât cu Dumnezeu cât şi cu fiul sau fiica ta.

Tu trebuie să lupţi în locul copilului tău – pentru că el este neajutorat. Tu trebuie să fii tare. Aşa cum odinioară David smulgea mielul din gura leului, noi trebuie să ne smulgem copiii din gura lui Satan.

Până acum ai fost o femeie timidă şi slabă. Dar ridică-te acum, şterge-ţi lacrimile şi intră în bătălia spirituală. Hrăneşte-te cu Pâinea Vieţii, foloseşte sabia Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să lupţi împotriva lui Satan şi să-l scoţi afară din familia ta. Mustră-l pe Satan, în Numele lui Isus şi el va fugi; el va cădea, ca un fulger din cer, aşa cum a promis Dumnezeu – (Iacov 4:7 şi Luca 10:18)

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie preţios pentru tine în aceste vremuri. Nu lăsa ca această luptă pentru copilul tău să te epuizeze spiritual. Promisiunile minunate ale lui Dumnezeu te pot sprijini în cele mai grele momente de suferinţă. Citeşte Psalmii lui David. Ei au o putere specială de a ne îmbărbăta în momente de încercare şi suferinţă. Apelează la Dumnezeu şi cere-i să „facă un semn pentru tine” (Psalmul 86:17).

Însuşeşte-ţi promisiuni ca şi acestea:

„Vă voi răsplăti astfel anii, pe care i-au mâncat lăcustele” (Ioel 2:25).

„Credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa….Ce a spus oare nu va face?” (Evrei 10:23; Numeri 23:19).

„Slava acestei Case din urmă, va fi mai mare decât a celei dintâi” (Hagai 2:9).

„Când ai făcut minuni la care nu ne-am aşteptat” (Isaia 64:3).

„Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8).

Astfel de cuvinte sunt profetice şi puternice – şi pot face minuni pentru noi.

O, Minunat, Minunat Cuvânt al lui Dumnezeu!

Adevărată înţelepciune descoperi pe paginile sale:

Şi dacă le-am citi de-o mie de ori, din nou,

Ele niciodată, niciodată nu se-nvechesc.

Fiecare verset are-o comoară, fiecare promisiune o perlă,

Care-mpreună, când ne ating, ne pot asigura;

Şi ştim c-atunci când timpul şi lumea vor dispărea

Cuvântul lui Dumnezeu, în veac va rămânea.

(Julia Sterling)

Dumnezeu, care l-a scăpat pe David din cursele pe care i le-au pus vrăjmaşii, îl va scăpa şi pe copilul tău (citeşte şi revendică-ţi promisiunea din Psalmul 124:6-8).

Poartă-te cu copilul tău ca şi cum ar avea o boală, nu ca şi cum ar fi un delicvent. Să nu-i spui copilului tău cuvinte ca şi acestea: „Cum ai putut să ne faci aşa ceva?”

Poate iţi este ruşine, gândindu-te ce vor spune alţii despre copilul tău, dar nu trebuie să îţi pese de părerile oamenilor. Soţul meu spune întotdeauna că părerile oamenilor trebuie să le arunci la coşul de gunoi! Copilul tău valorează mai mult decât orice om de pe Pământ. Nu pierde vremea plângând din cauză că onoarea familiei tale este pătată. Plânge pentru copilul tău care poate fi câştigat pentru Dumnezeu. Aceasta e tot ceea ce contează.

Spune cuvinte de mângâiere, iertare, credinţă şi împăcare copilului tău. Tratează-l ca pe un om matur, pentru că om matur va deveni.

Roagă-te cu credinţă şi ajută-ţi copilul să iasă din capcana Satanei. Roagă-i pe prietenii tăi să te ajute în rugăciune. Fii pregătită să îl primeşti înapoi necondiţionat pe copilul tău, aşa cum l-a primit tatăl pe fiul risipitor. Dacă este necesar, fii dispusă să-i acorzi ajutor medical şi profesional. Există persoane care se ocupă de astfel de probleme printre tineri şi care te pot ajuta. Sau poţi să te informezi din cărţi despre problema copilului tău şi să îl ajuţi tu însăţi. Mai presus de toate, fii unită cu soţul tău şi rugaţi-vă pentru copilul vostru. Dacă este neînţelegere în familie, Satan are o uşă deschisă. Isus a spus că dacă doi sunt uniţi în Numele Lui şi Îi cer ceva Tatălui, acel lucru le va fi dat.

Nu da vina pe nimeni. Chiar dacă copilul tău va culege consecinţele unei vieţi capricioase, ţine minte că există speranţă pentru oricine. Psalmul 119:15 spune, „Mă gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am sub ochii mei”. Fiul risipitor s-a întors, în final, acasă la tatăl său. Cu siguranţă părinţii lui au plâns mult pentru el; dar, într-o zi, lacrimile lor de suferinţă s-au transformat în lacrimi de bucurie.

Orice i s-ar întâmpla acum copilului tău, poate fi o surpriză neplăcută pentru tine. Însă, nu şi pentru Dumnezeu. El ştia ce urma să se întâmple şi deja a găsit soluţia pentru ea. El are o soluţie pentru fiecare problemă şi chiar pentru fiecare greşeală de-a noastră. Putem veni la Dumnezeu cu deplină încredere şi având o siguranţă perfectă că El îi va ridica pe copiii noştri din orice situaţie critică.

„Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă (Psalmul 73:21-24).

„Nu v-a ajuns nici o ispită , care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda (1 Corinteni 10:13).

Dumnezeu nu te va încerca mai mult decât poţi răbda. Plânsul poate dura o noapte, bucuria, însă, vine dimineaţa. „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmul 34:18).

Toate aceste experienţe zguduitoare ne fac să cedăm în întregime înaintea Domnului şi ne fac să aşteptăm ca El să lucreze pentru noi şi în noi. Într-o zi chiar şi această încercare va avea un sfârşit. Dar nu aştepta pasiv. Fii gata să acţionezi când este necesar. Dumnezeu îţi va da înţelepciune ca să ştii ce să faci. Rabdă încercarea, dar lucrează în timp ce plângi.

Suntem aşa de independenţi şi încrezători în propriile noastre puteri încât numai încercările ne pot învăţa să ne rugăm şi să depindem de Dumnezeu. „Încercarea lucrează răbdare…”

Dumnezeu ne-a învăţat să postim şi să ne rugăm. Bate la porţile Cerului şi ele ţi se vor deschide, oricât de timidă şi slabă ai fi. În orele tainice ale nopţii, înalţă-ţi rugăciunea şi inima către Dumnezeu. În curând, vei vedea Cerul deschis şi răspunsul la cererea ta. Scrie promisiunile pe care ţi le-a dat Dumnezeu în acele nopţi de rugăciune şi vei vedea cum fiecare din ele, ca şi un curcubeu sau o piatră preţioasă, îţi vor încununa viaţa şi, cândva, vei putea ajuta şi tu pe alţii. Tatăl care aude rugăciunea în ascuns te va răsplăti, iar cei din jurul tău vor vedea aceasta. El a mai spus că ne va răspunde în scurtă vreme. Nu renunţa la rugăciune până când nu primeşti răspuns. Nu este voia lui Dumnezeu ca al Său copil să fie pierdut pe vecie. Împărăţia lui Dumnezeu aparţine acelora care o iau cu năvală; Isus ne provoacă să apucăm Împărăţia.

„Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El” (Psalmul 34:7).

„Dumnezeu poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

Roagă-te cu credinţă. Vino cu îndrăzneală la Tronul de Har şi continuă să stăruieşti în rugăciunea ta.

„Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului,… pentru viaţa copiilor tăi” (Plângerile lui Ieremia 2:19).

Postul nu implică doar a nu mânca. Putem posti şi de la orgoliul vieţii, de la a trăi o viaţă de plăceri şi de la a face ceea ce ne cer poftele noastre egoiste. Nu este dificil să posteşti când eşti într-o problemă – pentru că apetitul ne dispare oricum; dar postul este o alegere pe care o facem noi. Isus a spus că unii demoni nu ies afară decât cu post şi rugăciune.

Noi nu ne luptăm cu fiinţe umane, ci cu forţe demonice. Satan este furios pentru că sfârşitul lui este aproape şi aruncă cu noroi şi cu săgeţi viclene în oamenii lui Dumnezeu; dar Satan şi demonii lui au fost învinşi de Isus, la Calvar. În carteaApocalipsa, vedem o descriere a sfârşitului lor; şi prin credinţă noi îl vedem deja pe Satan în iazul de foc. Slavă Domnului!

Odată am auzit un bărbat sfânt spunând că rugăciunea este sfoara cu care noi ne putem trage copiii către Dumnezeu.

În 2 Împăraţi 4:7, citim despre un creditor (o imagine a Satanei) care a venit să ia copiii unei văduve sărace ca sclavi, pentru că nu a putut plăti împrumutul. Profetul Elisei i-a spus văduvei să meargă acasă şi să adune vase goale de la vecinii ei, să închidă uşa după ea şi fiii ei (o imagine a rugăciunii) şi să toarne untdelemnul (o imagine a plinătăţii Duhului Sfânt). Datoria ei a fost plătită, astfel, şi copiii ei au fost eliberaţi într-un mod miraculos. Acea văduvă săracă cred că a plâns şi s-a rugat mult lui Dumnezeu, pentru că nu voia să îşi piardă copiii. Plânsul şi rugăciunea ei trebuie să fi fost disperate. Iar Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune.

Draga mea soră în Hristos, Dumnezeu va face la fel pentru tine. Plângi azi pentru copiii tăi? Citeşte o promisiune dinEvrei 11 :35. „Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi”. Însuşeşte-ţi această promisiune pentru cel pe care îl iubeşti şi care, în vremea aceasta, este mort spiritual. Dumnezeu îl va aduce la viaţă. Dumnezeu vrea să îţi arate lucruri mari şi ascunse, răspunzându-ţi la rugăciuni (Ieremia 33:3) – şi întotdeauna îţi va face bine (Ieremia 29:11; 32:40).

„Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune” (Romani 12:12).

„Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Capitolul 4

DUMNEZEU VA FI CU TINE PRIN VALEA UMBREI MORŢII

 

„Dar Maria şedea afară lângă mormânt, şi plângea. Isus a întrebat-o: ‘Femeie, de ce plângi?’” (Ioan 20:11,15).

Isus ştia de ce plânge Maria, dar cred că o întreba (aşa cum şi noi ne-am întreba copiii), „de ce simţi nevoia să plângi?”. Nu este nevoie să plângem când Isus este lângă noi.

Isus Însuşi a plâns la mormântul lui Lazăr. El ştia că Lazăr va fi înviat din morţi, dar El plângea din cauza stării groaznice în care a ajuns omenirea din cauza păcatului. Însă, de când a înviat Isus din mormânt moartea nu mai are nici o putere.

Am în minte o amintire clară, din copilărie, despre o mamă care îşi jelea copiii morţi. În oraşul unde am crescut eu, era o femeie săracă a cărei casă s-a prăbuşit după ploi multe şi cei doi băieţi ai ei au murit în acel dezastru. În drumul nostru spre şcoală trebuia să treceam pe lângă casa aceea şi, astfel, am văzut trupurile acelor copii, care nu s-au mai trezit din somn în acea dimineaţă. Acea mamă disperată striga la ei, isteric, în suferinţă şi agonie, ca ei să se trezească. Însă era în zadar. Ştia că sunt morţi. Fiecărui om care privea scena respectivă îi dădeau lacrimile. Dumnezeu se îngrijeşte şi de astfel de femei, care şi-au pierdut orice speranţă.

Recent, de ziua naţională a Indiei, un cutremur teribil a distrus oraşele din Gujarat. Cât de mult plâns trebuie să fi fost în acele regiuni! Cât de mulţi oameni au ajuns, în câteva secunde, să fie orfani şi fără adăpost! Cutremurele nu sunt neapărat pedeapsa lui Dumnezeu. Când a căzut turnul Siloamului, pe vremea lui Isus, El a spus că aceştia care au murit nu au fost mai păcătoşi decât alţii. Ne-a avertizat că în zilele de pe urmă vor fi războaie, foamete şi cutremure. Astfel, cutremurele doar ne amintesc că venirea Domnului este aproape. Trebuie să ne pocăim, să veghem şi să ne rugăm. Trebuie să ne rugăm cu seriozitate pentru India, ca Dumnezeu să aibă milă de acest pământ plin de idolatrie.

Maria Magdalena plângea, ca toţi ceilalţi care îl iubeau pe Isus, când Acesta a fost crucificat cu cruzime. A plecat devreme, în dimineaţa primei zile după Sabat, să vadă trupul lui Isus, să-l îmbălsămeze şi să plângă la mormânt.

O modalitate de a trece peste suferinţa noastră este să plângem. Nu trebuie să ne înăbuşim lacrimile.

Maria Magdalena a fost prima care a venit să-L vadă pe Isus după înviere. Cât de încântată trebuie să fi fost când L-a recunoscut pe Isus şi când I-a vorbit! Atunci, ea nu mai avea lacrimi de suferinţă! Apoi Isus i-a încredinţat sarcina de a merge la ucenicii Lui şi de a le spune că El a înviat şi că se va întâlni şi cu ei. După toate acestea, Maria a continuat să fie aceeaşi soră, modestă şi simplă, care era şi mai înainte. Nu s-a lăudat că ea a fost prima care L-a văzut pe Isus înviat. Ea a continuat să rămână în umbră. Isus i-a folosit pe ucenicii fricoşi de odinioară, pentru lucrarea publică din Biserică. Ce exemplu este Maria Magdalena pentru noi, astăzi. Chiar şi când Dumnezeu ne dă descoperiri minunate, să-L lăsăm pe Dumnezeu să primească toată gloria.

Dragă soră, în suferinţa ta, gândeşte-te la Isus care a plâns la mormântul lui Lazăr. Gândeşte-te la Maria care a plâns. Nu este rău să plângem când cineva drag nouă pleacă din această lume.

Trebuie timp ca să se vindece o astfel de rană intensă. Dar nu trebuie să jelim ca şi oamenii din lume. Strigăte, bocet şi cuvinte care aduc jignire lui Dumnezeu nu trebuie să se afle pe buzele noastre niciodată.

Am auzit pe oameni înjurând pe Dumnezeu la înmormântări şi am simţit că vreau să plec din acel loc. Păgânii trebuie să ştie că noi avem o speranţă vie pentru viitor.

Aceia care au murit în Hristos au plecat direct în prezenţa lui Dumnezeu. Noi avem speranţă pentru viitor, pentru că Isus a înviat din morţi.

Câteodată ne întrebăm dacă cel drag nouă care a murit este pierdut pe vecie sau nu. Trebuie să lăsăm acest lucru în mâna Domnului. Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu.

Nici un om nu ne poate răspunde la această întrebare. Niciodată să nu mergi la vrăjitori sau chiar la aşa-zis “profeţi” ca să primeşti răspuns la această întrebare. Dumnezeu ne-a avertizat să nu facem astfel de lucruri (Vezi Deuteronom 18:10-12). Doar Dumnezeu ne poate ajuta să trecem peste necazul nostru.

Ai grijă să nu cazi în mlaştina descurajării. Aceasta te poate afecta emoţional, mental şi spiritual. Pot chiar să se poticnească alţii în speculaţiile tale. Poate vei întâlni în cer acea persoană dragă ţie şi vei regreta timpul pierdut de pe pământ – timp care ar fi trebuit petrecut cu Dumnezeu.

1 Corinteni 15 este un capitol bun care aduce linişte, când plângem pentru cineva care a părăsit această lume.

1 Tesaloniceni 4:13-17 este un alt pasaj care ne spune de ce să nu jelim ca alţii: “Nu voim fraţilor să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

Isus a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25,26).

Isus cel înviat i-a spus lui Ioan: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii” (Apocalipsa 1:17,18).

“Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine” (Psalmul 23:4).

Romani 8:38 ne spune că nici moartea nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.

Dragă mamă, poate că plângi când te gândeşti la un copil de-al tău care a plecat înaintea ta în Cer. Dar gândeşte-te cât de fericit este el/ea astăzi, liber de orice slăbiciune şi bucurându-se în prezenţa lui Isus şi a îngerilor. Copilul tău aşteaptă să te întâmpine acolo într-o zi. Opreşte plânsul tău. Citeşte o poezie a unui creştin care este cu Dumnezeu şi care le scrie celor dragi de pe Pământ:

DACĂ AŢI PUTEA VEDEA UNDE AM AJUNS

“Dacă ai putea vedea unde sunt eu acum – frumuseţea acestui loc

Şi cum e să te simţi acasă şi să vezi faţa Mântuitorului;

Să trăieşti în pace şi fără frică – doar bucurie fără sfârşit!

În timp ce pământ îmi duceţi lipsa-acum, nu m-aţi mai vrea acolo.

Dacă aţi vedea unde am ajuns, călătorind cu mine,

Aţi ştii că n-am venit singur, Salvatorul meu a fost cu mine.

A călătorit cu mine umăr lângă umăr şi m-a ţinut de mână,

Şi m-a adus la El acasă – acest măreţ şi glorios ţinut.

Dacă aţi vedea unde sunt eu acum, şi ce mi s-a arătat,

Nu aţi cunoaşte frica, sau teama de-a fii singuri.

V-aţi minuna de grija lui Dumnezeu – mâna Lui în fiecare viaţă –

Şi aţi ştii că Lui îi pasă şi poartă cu noi necazul.

Dacă aţi vedea unde sunt eu acum – unde Dumnezeu este întotdeauna aproape –

Aţi vedea cum El tânjeşte ca fiecare să ajungă aici sus.

Aţi vedea cum se mâhneşte când unul e pierdut, inima Lui e în durere;

Şi I-aţi vedea bucuria când cineva ajunge-acasă iar.

Dacă aţi vedea unde sunt eu acum, de-aţi sta puţin cu mine –

Să-mpărtăşim lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut să împodobească veşnicia–

Nu aţi mai vrea vreodată să plecaţi, odată ce aţi cunoscut bucuria cerului;

Nu aţi mai vrea să umblaţi pe pământ, odată ce cerul este casa voastră.

Dacă aţi vedea unde sunt acum, veţi ştii că ne vom întâlni cândva

Şi chiar dacă sunt despărţit de voi acum, eu sunt doar mai departe.

Şi acum că sunt cu El acasă, în siguranţă de-orice fel,

Aştept la poarta cerului să vă întâmpin într-o scumpă zi.

(Autor necunoscut)

Ce speranţă glorioasă avem ca şi creştini!

Capitolul 5

NUMELE LUI DUMNEZEU VA FI GLORIFICAT CÂND TU EŞTI PERSECUTATĂ

 

Am multe prietene care l-au acceptat pe Isus ca Mântuitor, dar ale căror soţi nu s-au convertit. Soţii lor le hărţuiesc şi le chinuiesc. Câteodată, abuzează de ele fizic, le umilesc în public şi le persecută în multe alte feluri. Unele dintre aceste soţii au fost forţate să divorţeze împotriva voinţei lor. Unele suferă fiecare umilinţă în taină, pentru a-şi păstra familia intactă şi a rămânea cu copiii lor.

Există mult plâns al inimilor frânte în cămine ca şi acestea. Dumnezeu a dat har acestor soţii să rămână credincioase şi să fie martori a naturii iertătoare, blânde şi supuse a lui Hristos. Copiii lor le-au văzut suferind de dragul lui Hristos şi unii dintre ei l-au primit pe Hristos. Iată cum Dumnezeu întoarce răul spre bine. Până la urmă, unii dintre bărbaţii lor au fost câştigaţi pentru Hristos.

O prietenă de-a mea mi-a povestit despre suferinţa imensă pe care a îndurat-o pentru că bărbatul ei făcea parte dintr-o organizaţie secretă. Confuzia era în casa lor timp de mai mulţi ani. Ea plângea şi îşi ruga soţul să nu lase ca familia să sufere consecinţele asocierii lui cu acel grup. Dar el nu se putea despărţi de ei. A devenit bogat, datorită contactelor sale cu oamenii de afaceri din organizaţie.

Satan a folosit o tactică asemănătoare pentru a-l ispiti pe Isus: “Dacă mi te vei închina, îţi voi da toate împărăţiile pământului şi slava lor (ceea ce include şi bogăţia lor)”. Dar Isus l-a mustrat pe Satan şi i-a spus să plece de la El.

Unii, care au părăsit astfel de organizaţii secrete şi au devenit creştini, au făcut cunoscut faptul că noii membri trebuie să invoce blesteme asupra lor şi a familiilor lor dacă vreodată vor încălca regulile grupului. În unele grupuri, membrii trebuie să îşi scrie jurămintele cu propriul sânge. Mulţi fac aceste promisiuni fără să realizeze gravitatea lucrurilor declarate. Unele grupuri chiar se închină lui Satan în secret. Aceste lanţuri alese intenţionat în vieţile lor sunt greu de rupt. Dar Dumnezeu poate ajuta o persoană să revoce fiecare jurământ drăcesc făcut în trecut. Mulţi au fost eliberaţi de Dumnezeu din astfel de grupuri – chiar şi unii care au fost cândva lideri ai acestor organizaţii.

Aşadar nu înceta să te rogi pentru soţul tău, indiferent de ce este legat. Plânge şi roagă-te cu credinţă. Caută protecţia Domnului şi roagă-te pentru soţul tău cum ai face-o pentru singurul tău fiu. Hristos a rupt orice cătuşe când a murit pe cruce.El a venit să elibereze orice captiv.

Unele fete nemăritate care l-au primit pe Hristos înfruntă prigoniri mari din partea rudelor. O mamă a ameninţat că se sinucide când fiica ei l-a primit pe Isus. Isus ştie cât de mult te doare inima să o răneşti pe mama care a muncit atât de greu şi te-a crescut. Dar Dumnezeu ne cheamă să-L iubim mai mult decât ne iubim părinţii şi să-I fim credincioşi până la moarte. Rugăciunile tale cu lacrimi adresate lui Dumnezeu pentru convertirea părinţilor tăi nu vor fi în zadar. Câţiva ani mai târziu, mama (menţionată mai sus) a participat la nunta fiicei ei cu un tânăr creştin.

Cunosc fete tinere care au fost alungate din casa lor, chiar şi în zilele acestea, doar pentru că l-au acceptat pe Hristos şi l-au urmat în apa botezului. Sunt sigură că Hristos le va răsplăti şi El le-a pregătit un viitor deosebit. În ziua venirii Domnului Isus ştiu că Tatăl le va spune: “Aceasta este fiica Mea iubită în care Îmi găsesc plăcerea ”.

Ai aflat că din cauza problemelor financiare, trebuie să trăieşti cu părinţii soţului tău pentru totdeauna? Deşi sunt oameni buni, trebuie să trăiţi ca o “familie reunită”, unde îţi împarţi casa cu rudele soţului tău; şi mama soţului tău conduce casa. Totul din casă este proprietate comună şi uneori simţi că, până şi gândurile tale sunt proprietate comună! Începi să ai resentimente şi să plângi în interiorul tău. Te simţi înşelată în propria ta casă. Tânjeşti să îţi împarţi sentimentele cu soţul tău. Dar nu poţi să spui nimic despre rudele sale, pentru că aceasta îl va răni. Trăieşti de pe o zi pe alta şi încerci mergi mai departe, acceptând nefericita situaţie, la fel ca multe alte femei din India. Uneori izbucneşti de plâns şi de mânie pentru că lucrurile nu sunt aşa cum ţi-ai dori să fie. Este haos în mintea ta la fel ca şi în viaţa ta.

Nu poţi schimba cultura Indiei. Dar Dumnezeu te poate schimba pe tine! Poţi învăţa să ierţi şi să nu te simţi jignită de cuvintele care ţi se adresează. Aceste cuvinte nu vor conta peste o sută de ani. Gândeşte pozitiv despre avantajele acestei situaţii – ajutorul practic pe care îl ai în casă şi copiii tăi care îi au pe bunici cu ei. Multe familii trăiesc departe de rudele lor. Şi cu toată tulburarea din casă, tot poţi avea o umblare personală cu Dumnezeu în inima ta.

Poţi fi de asemenea o mângâiere şi întărire pentru alte femei din India care se confruntă cu situaţii similare. Fiecare experienţă dureroasă prin care trecem ne ajută să fim părtaşi suferinţelor lui Hristos. Putem astfel să dobândim caracterul lui Hristos şi să fim o binecuvântare pentru cei din jurul nostru care trec prin probleme asemănătoare.

Eşti hărţuită (prin cuvinte şi fapte) de rudele soţului tău pe motivul “zestrei insuficiente”. Poate eşti dezgustată de cei din jur şi eşti disperată, dorindu-ţi să nu te fi căsătorit niciodată. Citim despre “sinucidere din lipsă de zestre” aproape în fiecare zi în ziare. Viaţa ta nu este a ta însuţi. Ea aparţine lui Dumnezeu. Aşa că nici să nu te gândeşti să o curmi. În schimb, cere de la Dumnezeu har să poţi răbda această încercare. Nu face lucruri care vor fi tragice pentru familia ta. Găseşte-ţi siguranţa în Dumnezeu. El a promis că nici o încercare nu va fi peste puterile tale. Este zadarnic să îţi petreci viaţa acuzând şi învinovăţind pe alţii. Aşteaptă cu credinţă ca Dumnezeu să lucreze pentru tine. Cei ce nădăjduiesc în El nu vor fi daţi de ruşine (Isaia 49:23) şi cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii (Isaia 40:31).

Cere de la Dumnezeu înţelepciune în situaţia prin care treci.

Unii credincioşi au avut unicul privilegiu de a fi târâţi la judecată, din pricina lui Hristos. Aceasta este într-adevăr o onoare şi un privilegiu, pentru că Domnul nostru a fost dus El Însuşi la judecată de vrăjmaşii lui. Învinuirile aduse la adresa ta pot fi toate false. Dar Dumnezeu îngăduie chiar şi aceasta cu un scop. El ne-a spus că atunci când vom sta în faţa judecătorilor, să nu ne îngrijorăm ce vom spune, pentru că El ne va da chiar în ceasul acela ce va trebui să spunem. Ne putem odihni în El cu o încredere ca cea a unui copil.

Iată câteva promisiuni minunate pe care ni le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său, tuturor celor care sunt duşi la judecată pe nedrept. Poţi să ţi le însuşeşti pe toate în Numele lui Isus:

“El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă” (1 Samuel 2:15).

“Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu… Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… Domnul va fi cu voi” (2 Cronici 20:15-17).

“Dar Domnul nu-l lasă în mâinile lui, şi nu-l osândeşte când vine la judecată” (Psalmul 37:33).

“Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie, nu vine înălţarea (adică nu de la oameni). Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul, şi înalţă pe altul. Şi voi doborî toate puterile celor răi: puterile celui neprihănit însă se vor înălţa” (Psalmul 75: 6,7,10).

“Domnul nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării” (Isaia 11:3-5).

“Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Cel ce Mă îndreptăţeşte este aproape: Cine va vorbi împotriva Mea? Să ne înfăţişăm împreună! Cine este potrivnicul Meu? Să înainteze spre Mine! Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută: cine Mă va osândi? Într-adevăr, se prefac cu toţii în zdrenţe ca o haină: molia îi va mânca. Iar voi toţi, care aprindeţi focul, şi puneţi tăciuni pe el, umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe care i-aţi aprins. Din Mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri, ca să zaceţi în dureri” (Isaia 50:7-11).

„Domnul spune: ‘ Vrăşmaşii tăi vor sta departe, tu vei locui în pace. Groaza nu se va apropia de tine, pentru că Eu sunt de partea ta. Vrăşmaşii tăi vor fi izgoniţi pentru că Eu sunt de partea ta. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere şi vei avea dreptate împotriva oricăror minciuni’” (Isaia 54:14-17).

„Domnul spune: Eu voi fi avocatul tău, Eu voi susţine cazul tău” (Ieremia 51:36 – Living Bible).

„O Doamne, tu eşti Apărătorul meu! Susţine pricina mea! Căci Tu mi-ai răscumpărat viaţa. Tu ai văzut răul pe care l-au făcut împotriva mea. Fi Judecătorul meu să-mi dovedeşti nevinovăţia. Ai văzut uneltirile lor împotriva mea. Ai auzit ocările lor, cuvântările potrivnicilor mei şi planurile pe care le urzeau împotriva mea. Uite cum eu sunt cântecul lor de batjocură” (Plângerile lui Ieremia 3:58-63) .

„Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18:7-8).

„Nimeni nu L-a putut prinde căci nu-I venise încă ceasul” (Ioan 7:30, 8:20).

Dacă tu sau soţul tău va trebui vreodată să staţi într-o curte de judecată înaintea acuzatorilor voştri, pentru Numele lui Dumnezeu: nu plânge. Ţine-ţi lacrimile în frâu. În schimb, fie-vă milă de pârâşii voştri. Cât de înfricoşată va fi judecata lor în ziua în care vor ajunge pe mâna Judecătorul întregului pământ!

Isus Însuşi a fost trădat, dus la judecată şi a trebuit să stea în faţa unei mulţimi batjocoritoare. Atunci nu te uimi de ceea ce ţi se întâmplă. Nu eşti tu slujitoarea Lui? Este un privilegiu pe care El ţi l-a oferit să poţi să calci pe urmele Lui chiar şi în aspectul acesta. Fii curajoasă. Aceasta nu este o vreme de plâns. În schimb, saltă de bucurie, pentru că răsplata ta în ceruri va fi mare. Isus se roagă pentru tine şi într-o zi El te va îndreptăţi şi te va onora.

Aici pe pământ viaţa noastră trebuie să fie una a suferinţei. Suntem părtaşi suferinţelor Sale, dar totodată El ne dăruieşte în fiecare încercare bucuria Sa copleşitoare. El Însuşi a fost trădat de un prieten apropiat şi trecut printr-o încercare batjocoritoare. El a fost pălmuit şi bătut atât de mult încât spatele I-a fost brăzdat. Astăzi, putem angaja un avocat şi putem spera câtuşi de puţin la dreptate. Dar Isus nici măcar nu a avut parte de o judecată corectă şi a fost condamnat pe nedrept la moarte. Moartea Sa a fost cea mai crudă moarte pe care cineva ar fi putut s-o sufere. Dar El avea bucurie în inima Sa pentru că Se gândea la răsplata acestor suferinţe – aceea de a mă elibera pe mine şi pe tine din prinsorile păcatului, pentru a fi Mireasa Lui. El poate să ne dea şi nouă bucurie.

Isaia 53:7-9 este un pasaj din Scriptură care mereu mă mişcă:

„El a fost chinuit şi asuprit, totuşi nu a spus nici un cuvânt. El a fost adus ca un miel la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, atât a stat de tăcut înaintea celor ce-L condamnau. Din închisoare şi judecată, ei L-au târât la moarte. Dar cine din cei de pe vremea Lui a realizat că El murea pentru păcatele lor – că El suferea pedeapsa lor? El a fost îngropat ca un nelegiuit în mormântul unui om bogat; dar El nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui” (Living Bible).

Apostolul Pavel a suferit mult din pricina Evangheliei. Dar din temniţa lui a scris unele din cele mai frumoase epistole ale sale, cum ar fi Epistola către Filipeni, unde ne spune să ne bucurăm în Domnul totdeauna.

Toţi cei care caută să trăiască cu evlavie în Hristos vor suferi o formă de persecuţie. Aşa că nu trebuie să fim surprinşi când aceasta ni se întâmplă ca şi de ceva ciudat care a venit peste noi (1 Petru 4:12). Domnul ne va îmbărbăta prin Cuvântul Său de fiecare dată.

„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:10).

Domnul ne-a învăţat să-i iertăm pe cei ce ne prigonesc, să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei. Dovedim că suntem copii ai Tatălui nostru iubitor atunci când facem bine celor ce ne fac rău. Dumnezeu este bun cu toţi. Poate prietena ta cea mai bună sau cineva dintre rude te-a înjunghiat în spate. Nu plânge. Bucură-te că ai parte de privilegiul de a umbla pe urmele lui Isus. Lasă gândirea lui Hristos să te conducă în asemenea situaţii.

Am citit despre păstori care au fost închişi pentru Domnul timp de mulţi ani. Acest lucru trebuie să fi fost foarte greu pentru soţiile lor. Trebuie să ne rugăm pentru familiile creştinilor care sunt prigoniţi chiar şi astăzi în multe ţări. Prigoana va veni şi la noi în India. Să ne rugăm ca Domnul să ne ţină tari în credinţă. Este bine ca toţi să ne rezervăm timp pentru a citi istoriile martirilor şi a celor care au fost persecutaţi pentru Domnul în trecut. Aceasta ne va întări atunci când va veni şi vremea noastră.

„Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18).

„Încercările noastre uşoare de o clipă lucrează în noi o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:18).

„Când vei trece prin ape, acestea nu te vor îneca” (Isaia 43:2).

„Dumnezeu ne mângâie (încurajează) ca să putem mângâia (încuraja) pe ceilalţi” (2 Corinteni 1 :4).

„Isus însuşi ne ajută şi trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evrei 7:25).

„El este Advocatul nostru” (1 Ioan 2:1).

„Cel neprihănit nu se teme de veşti rele” (Psalmul 112:7).

„Puterea ta să ţină cât zilele tale. Dumnezeu cel veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare” (Deuteronom 33:25,27).

„Se va bucura de tine cu mare bucurie… şi nu va mai putea de veselie pentru tine” (Ţefania 3:17).

„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalm 46:1).

Petru vorbeşte despre încercări de foc pe care le vom avea de înfruntat, iar Domnul ne asigură în Isaia 43:3 că atunci când vom trece prin foc, acesta nu ne va arde. Asta înseamnă că sufletul nostru nu va fi distrus în persecuţie.

Isus ne învaţă să ne rugăm. Duhul Sfânt mijloceşte de asemenea pentru noi cu suspine negrăite. Când nu suntem în stare să ne exprimăm suferinţa în cuvinte, Duhul Sfânt vine în ajutorul nostru. Aşa că haideţi să capitulăm înaintea Duhului Sfânt şi El va fi cel care va striga din interiorul nostru.

Capitolul 6

DUMNEZEU TE VA SCĂPA DE SUFERINŢELE PĂMÂNTEŞTI

 

„Întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10).

În rândul femeilor, multe lacrimi curg din plâns de milă, simţindu-se ofensate, desconsiderate sau din cauză că nu primesc un lucru pământesc pe care şi l-au dorit.

Unele femei sunt, de felul lor, ultrasensibile şi iritabile. Temperamentul lor violent le face să răbufnească repede. Iacov 1:19 ne spune că ar trebui să fim „înceţi la mânie” pentru că „mânia locuieşte în sânul nebunilor” (Eclesiastul 7:9). Deseori Satan îi face pe oameni să-şi piardă răbdarea şi apoi îi face să se scufunde în sentimente de vinovăţie. Fereşte-te de strategiile lui Satan! Ridică-te imediat din murdărie, pocăieşte-te de păcatul tău şi întoarce-te la Domnul.

Unele femei se compară mereu cu altele care sunt mult mai bune decât ele. Aceasta duce mereu la descurajare şi melancolie care le fac să fie nefericite. Dacă vrei să te compari cu alte persoane, atunci compară-te cu cele care sunt într-o stare mult mai rea decât tine, precum cele care locuiesc în colibe.

Unele femei sunt de obicei singure şi se impun în faţa altora fără a reuşi să găsească nicăieri confortul de care au nevoie. În schimb, am putea să lucrăm la o relaţie intimă cu Domnul.

Unele femei de vârstă mijlocie sunt slabe fizic şi plâng uşor din cauza schimbărilor hormonale. Aceste stări de ordin medical pot fi tratate, aşadar ele ar trebui să meargă la un doctor. Dumnezeu este Cel care ne-a creat, El ştie din ce suntem făcuţi şi este mai mult decât dornic să ne ajute în astfel de situaţii – dacă Îl vom ruga.

Plânsul tău se datorează suferinţelor lumeşti? Citeşte lista de mai jos şi verifică-te:

• Ai fost crescută ca un copil răsfăţat de nişte părinţi indulgenţi, fapt pentru care acum eşti uşor iritabilă şi incapabilă să faci faţă micilor inconvenienţe şi întârzieri? Acesta este motivul pentru care plângi? Nu da vina pe părinţi. Ocupă-te de iritabilitatea ta încă de la nivelul de ou, înainte de a se cloci şi a deveni un şarpe veninos care te va muşca atât pe tine cât şi pe alţii. Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti încurcăturile creşterii tale.
• Iubeşti lucrurile materiale, haine, muzică, bijuterii etc. atât de mult încât dacă nu le primeşti, devii nefericită şi începi să plângi? Porneşti o drama împotriva părinţilor sau a soţului pentru că nu primeşti aceste lucruri? Mărturiseşte Domnului atitudinea ta lumească şi cere-i să te scape de ea.
• Plângi pentru că tu sau soţul tău, sau copilul tău nu aţi primit o slujbă, o promovare sau o reuşită la colegiu? Dumnezeu ştie ce este cel mai bine pentru familia ta şi El e în controlul tuturor circumstanţelor. Aşa că mulţumeşte-I în toate situaţiile.
• Oamenii te-au rănit intenţionat în vreun fel? Îţi vine greu să-i ierţi? Plângi de mânie şi ură? Vrei să vorbeşti de rău aceste persoane în faţa altora? Dacă-i aşa, atunci tu eşti răzbunătoare. Vino cu aceste lucruri înaintea Domnului şi cere-I să te ajute să-i ierţi pe toţi cei implicaţi. Eliberează-i din mintea ta şi iartă-i. Atunci când îi întâlneşti o să-i poţi întâmpina cu un zâmbet sincer.
• Plângi pentru că ai suferit o pierdere financiară prin faptul că ai fost înşelată sau tratată nedrept? Dumnezeu poate folosi pierderea ta pentru a te elibera de dragostea de bani şi a te face mai asemănătoare cu Isus. Aşa că laudă-L pe Domnul chiar şi pentru pierderi financiare. Toate aceste pierderi pot fi înlocuite de Domnul, care este Dătătorul tuturor darurilor bune. El este Judecătorul care într-o zi se va ocupa de toţi făcătorii de rele din lume. Aşadar, cel mai bine este să laşi aceste probleme în mâinile Sale. Dacă tu continui să te gândeşti la toţi aceia care te-au înşelat doar te vei face nefericită. O bună întrebare pe care ţi-o poţi pune în asemenea situaţii este: „Va conta acest lucru peste 50 de ani?”
• Plângi din cauza unor probleme cu soţul tău despre care nu poţi spune nimănui? Satan şi-a propus să distrugă căsnicii. Respinge toate gândurile de gelozie. Dumnezeu a plănuit căsnicia să fie un lucru minunat. Cultivă-ţi aşadar căsnicia ca şi cum ar fi o grădină. Udă grădina în mod constant şi smulge buruienile discordiei şi suspiciunii pe care duşmanul le-a semănat acolo. În locul lor, seamănă seminţele divine ale dragostei şi iertării.
• Plângi pentru că eşti însărcinată din nou? Probabil nu ţi-ai dorit să mai ai copii şi eşti dezamăgită să descoperi că eşti însărcinată din nou. Adu-ţi aminte că fiecare copil este un dar de la Dumnezeu. Simplul gând de a respinge un copil este ca şi cum l-ai ucide. Acceptă fiecare copil pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte, în Numele Domnului Isus. S-ar putea să descoperi că însuşi copilul pe care nu l-ai dorit îţi aduce bucurie mai mare decât toţi ceilalţi copii ai tăi. Mai târziu, iţi poţi„planifica” familia.
• Plângi pentru că ai descoperit că plânsul îţi aduce atenţie şi te ajută să obţii ce doreşti de la soţul tău sau de la părinţii tăi – dacă plângi suficient? Cere-i Domnului să te elibereze de asemenea egoism.
• Plângi pentru că lucrurile nu ies aşa cum tu îţi doreşti? Eşti supărată pentru că Dumnezeu nu ţi-a răspuns la rugăciuni? O asemenea manifestare vine dintr-o părere înaltă despre importanţa sinelui tău. Roagă-l pe Domnul să-ţi dea răbdarea Lui.

Păstrezi amintirea suferinţelor lumeşti (precum mumiile egiptene sunt conservate) pentru ca alţii să-ţi ofere mângâiere şi milă? Oricând eşti tentată să-ţi aminteşti evenimente nefericite din trecut, roagă-l pe Domnul să te ajute să respingi asemenea gânduri imediat. Dacă vei face asta într-un mod regulat, îţi vei da seama peste o vreme că uiţi asemenea episoade în întregime. Şi sufletul tău va fi vindecat. Trecutul tău este ca şi un cadavru descompus care trebuie să fie îngropat permanent. Când vei face aceasta te vei găsi eliberată şi vei începe să experimentezi puţin din rai aici pe pământ. Astfel, vei face lumea un loc mai bun pentru tine şi pentru cei din jurul tău.

Trăieşte-ţi viaţa aşa cum Domnul o doreşte de la tine. Pocăieşte-te de egoismul tău şi tot ce eşti tu, predă Domnului Isus. Uneori vei simţi că ai ajuns la limita răbdărilor. Dar mai târziu vei descoperi doar că ai reacţionat exagerat şi că harul lui Dumnezeu a fost îndeajuns să te ajute să treci peste. Dumnezeu nu va permite niciodată să fii încercată peste puterile tale.

Multe femei sfinte au suferit mult pentru Domnul. În secolul al XVI-lea în Franţa, Madam Guyon a fost închisă mult timp, pentru credinţa ei, într-o celulă rece de închisoare. Dar ea, din acea celulă a scris cărţi care răsună cu un spirit triumfător şi care binecuvântează pe oameni chiar şi azi pentru că ea a rămas devotată Domnului ei.

Dumnezeu vrea ca noi femeile să fim tari. El vrea ca noi să fim un ajutor celor care se luptă şi să nu sfârşim cu o cădere nervoasă noi înşine. Puterea Sa ne este la îndemână în orice vreme şi El ne poate face tari. Aşa că haideţi să ne încredem în El şi vom descoperi că cele mai grele momente, cu ajutorul Domnului pot să devină cele mai bune momente.

Dăruieşte viaţa şi viitorul tău pe deplin în mâinile lui Dumnezeu şi El te va ajuta în vremurile cele mai dificile. S-ar putea să vină încercări chiar şi mai mari în zilele ce urmează dar le vei birui pe toate. El te va întări să biruieşti uriaşii temperamentului tău şi îţi va da putere să trăieşti o viaţă după plăcerea Lui.

Astfel, tu vei deveni o binecuvântare pentru mulţi.

Capitolul 7

DUMNEZEU TE VA ATRAGE LA EL PRIN ÎNTRISTĂRI DUPĂ VOIA SA

 

„În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10).

„Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5:4).

Întristarea după voia lui Dumnezeu este cea produsă în noi de către Duhul Sfânt. Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Romani 8:26).

O asemenea întristare a fost cea care la început ne-a provocat să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. De-a lungul vieţii, este bine să fim receptivi la asemenea lucrări ale Duhului Sfânt în inimile noastre.

Trebuie să plângem oridecâteori cădem spiritual sau când pierdem părtăşia cu Domnul nostru aşa cum a plâns mireasa când a pierdut legătura cu iubitul ei (Cântarea Cântărilor 3:1-4). Asemenea lacrimi sunt benefice sufletului nostru. Lacrimile de pocăinţă nu sunt niciodată în zadar. Când ne vedem viaţa în lumina Lui, vom descoperi cum pânzele de păianjen ale irascibilităţii noastre, ale poftelor, mândriei, egoismului şi plânsului de milă ne-au pătat inimile şi ne-au făcut viaţa grea, atât nouă cât şi celor din jurul nostru. Plânsul ne va duce la o zdrobire şi o smerire care apoi ne va permite să primim neîncetat harul lui Dumnezeu.

Petru era atât de sigur că va fi neclintit ca o stâncă şi că niciodată nu-l va nega pe Domnul. El a scos chiar şi o sabie în grădina Ghetsimani pentru a-l apăra pe Stăpânul său. Dar când a fost la vremea încercării, a căzut, exact cum Domnul îl avertizase. Totuşi, privirea plină de milă şi iertare a Stăpânului său l-a zdrobit până acolo că a plâns cu amar. Se întreba: va avea vreodată şansa să-i spună Domnului cât de rău îi părea pentru eşecul său şi cât de mult Îl iubea?

Aceasta a fost experienţa multora dintre copiii Domnului care l-au dezamăgit pe Domnul la un moment dat. Dacă aceasta a fost experienţa ta, soră dragă, atunci lasă-mă să te asigur că mai este speranţă pentru tine.

Adu-ţi aminte: Satan a trebuit să primească permisiune de la Dumnezeu înainte de a-l cerne pe Petru. Şi Satan trebuie de asemenea să ceară permisiune de la Dumnezeu pentru a te cerne pe tine.

Isus s-a rugat pentru Petru ca să nu i se piardă credinţa. Isus se roagă astăzi şi pentru tine. Isus avea credinţă că Petru va trece prin această vreme a încercării şi că el va fi restaurat. Isus are încredere şi în tine. După ce Petru a fost restaurat, a mers să-şi întărească fraţii credincioşi şi a făcut o lucrare minunată pentru Domnul. Şi cu tine va fi la fel.

Dacă Petru ar fi fost atent la avertismentul Domnului în Ghetsimani şi s-ar fi rugat aşa cum i s-a spus, el nu ar fi căzut – dar Petru avea încredere în el însuşi. Astfel, a căzut. Totuşi, Domnul i s-a arătat după înviere şi l-a încurajat. Şi Petru a avut ocazia să-i spună Domnului că Îl iubea. Atunci El l-a împuternicit din nou pe Petru ca şi apostol.

Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi El îngăduie adversităţi şi încercări în vieţile noastre pentru a ne scoate la iveală adevărata natură. Astfel, El ne smereşte şi ne zdrobeşte, pentru a ne putea transforma după chipul Lui. Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

În vremuri de suferinţe personale, nu ar trebui să fim atât de înfăşuraţi de problemele noastre încât să nu mai avem grijă pentru alţii. Domnul nostru, ca „Om al durerii”, era totuşi familiarizat cu suferinţele noastre. El a plâns în timp ce s-a uitat la oamenii din cetatea Ierusalim, care l-au respins.

„El nu a avut lacrimi pentru durerile Sale,

Dar a transpirat picuri de sânge pentru ale mele”.

Domnul nostru a plâns pentru ceilalţi. Acum este rândul nostru, ca reprezentanţi ai lui Isus, să plângem pentru ceilalţi.

Gândeşte-te la istoria lui Iosif, care a fost închis pe nedrept. Dar acolo în închisoare, el a uitat de necazurile lui şi a fost preocupat de problemele celorlalţi prizonieri. Grija sa pentru paharnicul lui Faraon a fost cea care în final l-a dus la eliberarea din închisoare. O grijă reală pentru ceilalţi poate să fie de asemenea primul pas către eliberarea noastră (Geneza 40:7).

„Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii” (Psalm 126:6).

Iată câteva exemple de oameni care au plâns într-o întristare după voia lui Dumnezeu:

• • Isaiaa plâns când a văzut slava Domnului şi depravarea din propria sa natură zicând: „Vai de mine… căci sunt un om cu buze necurate!” (Isaia 6:5).

 

• • Ieremiaa plâns pentru alunecarea poporului Domnului şi şi-a dorit ca ochii lui să fie o fântâna de ape, să poată plânge continuu (Ieremia 9:1; 13:17).

 

• • Daniela plâns pentru păcatul poporului Domnului (Daniel 9:20, 21).

 

• • Ezraşi Neemia au plâns când au văzut decăderea poporului lui Dumnezeu (Ezra 10:1; Neemia 1:4).

 

• Pavela avut o mare durere continuă în inima lui pentru poporul său (evreu) care nu era convertit.

Întristările după voia lui Dumnezeu ne vor face să suferim pentru lucrurile care şi lui Dumnezeu îi provoacă durere.

Gândeşte-te pentru un moment la idolatria din ţara noastră şi cum Domnul trebuie să fie supărat pentru asta. Poate ne-am obişnuit atât de mult să vedem temple şi idoli în ţara noastră încât nu ne mai deranjează deloc (Faptele Apostolilor 17:16). Dar avem o responsabilitate înaintea Domnului pentru ţara în care trăim.

Dumnezeu a spus: „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi vor ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

Îmi aduc aminte de ocazii în trecut când Domnul mi-a pus o povară pe inimă, să mă rog pentru alţii.

Odată, o mamă m-a rugat să mă rog pentru fiul ei care suferea de insomnie. El era dependent de muzică rock şi nu avea nici un interes pentru Dumnezeu. Ajutorul pe cale psihiatrică era inutil. Capul său pulsa ca şi ritmul tobelor muzicii pe care el o asculta. Dumnezeu în mila Sa ne-a răspuns la rugăciune şi este bine acum. Multe mame sunt inconştiente de pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor.

În una din călătoriile mele, am văzut un grup de femei care aveau câteva fetiţe de 2-3 ani împreună cu ele. Am observat ceva ciudat în comportamentul lor cu copiii. Fetiţele arătau ameţite şi înfricoşate, posibil că erau drogate. Probabil că erau răpite, dar din cauză că nu aveam cum să demonstrez acest lucru, nu am putut să fac nimic. Văzându-le pe acele biete fetiţe am fost profund marcată şi asta m-a făcut să mă rog pentru abuzul de copii din ţara noastră.

Cu altă ocazie, am întâlnit o fată dintr-o ţară din Vest care a venit în India să găsească pace la mai mulţi guru, prin meditaţii şi religii hinduse. Am avut ocazia să-i mărturisesc despre adevăratul Guru, Domnul Isus Hristos şi m-am aflat îndatorată să mă rog pentru ea. Unii vestici l-au găsit pe Domnul în India. Roagă-l pe Domnul să te folosească, să mărturiseşti acestor oameni care sunt în nevoie şi în căutare sau roagă-te pentru ei.

Când Isus purta crucea prin Ierusalim şi a văzut nişte femei plângând pentru El, le-a spus să nu plângă pentru El, ci pentru ele însele şi pentru copiii lor: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri”.

Fiice ale Indiei, putem noi să auzim ce ne spune El nouă astăzi?

Capitolul 8

DUMNEZEU ARE UN PLAN CHIAR ŞI ÎN SUFERINŢA TA FIZICĂ

 

Multe femei sunt necăjite de boli cronice şi trebuie să trăiască cu dureri continue şi nopţi nedormite. Minţile lor sunt pline cu gânduri prevestitoare ale viitorului – în special frică pentru copiii lor şi posibilitatea ca aceştia să rămână fără de mamă. Asemenea gânduri pot fi îngrozitoare.

Multe tânjesc după un răgaz din suferinţa lor. Chiar şi cele mai puternice analgezice încep să-şi piardă efectul după o vreme.

Când o femeie află despre o alta că a fost diagnosticată cu cancer, începe să se întrebe dacă nu cumva ea este cea care urmează!

Şi Isus a suferit durere – şi el poate să ne înţeleagă şi să ne mângâie. El a suferit crucea, şi numai El ne poate ajuta să rezistăm până la final atunci când suntem în suferinţă. Niciodată să nu cedezi la tentaţia de a-ţi lua viaţa. Cheia Locuinţei morţilor este în mâinile lui Isus (Apocalipsa 1:18). Nu încerca să o smulgi de la El. Aşteaptă vremea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult trebuie să suferi. Dumnezeu poate să sfinţească suferinţa ta între timp.

„Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vreme a ei” (Eclesiastul 3:2).

Amos 4:12 spune: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul Tău”.

Nu trebuie să privim la aceste cuvinte ca la o ameninţare groaznică, aşa cum gândeşte lumea despre moarte, ci, putem privi aceste cuvinte ca pe invitaţia plină de dragoste a Creatorului nostru să ne întâlnim cu El. Pentru un creştin adevărat, a muri înseamnă numai o schimbare a locuinţei. Este ca o mutare într-o casă mult mai bună. Cerul este Casa noastră finală.

Am citit despre o mamă bolnavă de cancer, care în mijlocul durerii, a înregistrat un mesaj pentru fiecare din copiii ei – dându-le sfaturi pentru anii în care vor creşte, chiar şi cu privire la alegerea unui partener pentru căsătorie. De asemenea, le-a spus că dacă tatăl lor va hotărî într-o bună zi să aducă acasă o nouă mamă, să o accepte cu bucurie şi să o facă să se simtă binevenită. Şi-a dăruit Domnului durerea şi a făcut tot ce a putut pentru familia ei când ştia că timpul rămas pentru ea pe pământ mai era foarte puţin.

Plângi când medicul îţi dă veşti rele despre sănătatea ta?

Aştepţi mereu următoarea doză de morfină să te scape de durere? Plângi la Isus. El de asemenea a purtat durere intensă şi El poate face situaţia mai uşor de purtat şi pentru tine. El nu va îngădui să fi încercată peste puterile tale, ci îţi va da har şi putere să treci prin fiecare încercare. Durerile pământeşti ne fac să privim cu dor spre locul acela mai bun unde nu va mai fi durere sau suferinţă.

Îmi amintesc de un refren pe care îl cântăm deseori la întâlnirile bisericii:

„E bucurie în prezenţa Domnului,

E bucurie în prezenţa Domnului,

Toate lacrimile şi durerile dispar,

E bucurie în prezenţa Domnului.”

Următoarele strofe vorbesc despre pace, putere şi victorie în prezenţa Domnului. Cântarea are o putere imensă de a ne alina când suntem în necaz sau avem vre-o suferinţă.

Dacă viaţa ta este predată în întregime Domnului cu fiecare aspect, vei vedea că totul este mult mai uşor când ai de experimentat suferinţă. În trecut, chiar şi o durere de cap probabil ţi s-a părut greu de suportat. Dar acum poţi să te rogi şi să te bucuri în Domnul, chiar dacă o boală care îţi ameninţă viaţa vine peste tine. Domnul a promis că va fi cu noi când vom trece prin ape şi El ne-a asigurat că râurile nu ne vor îneca.

„Când vei trece prin ape adânci şi necazuri mari, Eu voi fi cu tine.

Când vei trece prin râuri de probleme, nu te vei îneca!

Când vei trece prin focul apăsării, nu te va arde – Flăcările nu te vor aprinde. Nu-ţi fie frică. Eu sunt cu tine” (Isaia 43:2,5 – Living Bible).

Harul Lui ne este de ajuns în orice situaţie. Pe măsură ce încercările noastre cresc, măsura harului Său creşte de asemenea. Slavă Domnului!

Multe din bijuteriile preţioase ale lui Dumnezeu sunt cele care vin din adâncimi inimaginabile ale suferinţei. Aşa cum diamantele se formează în adâncimile pământului, şi ele au de îndurat căldură şi presiune imensă, nevăzute de ochii oamenilor. Şi tu poţi fi preţioasa Lui bijuterie. Lacrimile sunt parte din procesul care ne transformă după asemănarea lui Hristos – dacă te supui cu bucurie lucrării lui Dumnezeu şi nu verşi lacrimile plângerii de milă. Dumnezeu poate schimbadurerea ta în câştigul tău.

Unei prietene apropiate i s-a administrat un tratament medicamentos greşit iar acum suferă permanent din cauza aceasta. Dar ea suferea şi mai mult, pentru că nu se putea convinge să-l ierte pe medic. (Nu trebuie să uităm că şi medicii sunt fiinţe omeneşti, în stare să facă greşeli.) I-a luat mult timp să-l ierte pe medic şi să îşi accepte soarta. Isus este Marele Medic, Care ne vindecă şi rănile interioare.

Am auzit despre o tânără necreştină care în timp ce aştepta în staţia de autobus a fost acostată de şeful ei care era deghizat în femeie, purtând un voal. El avea o pică pe ea de ceva vreme şi acum venise să se răzbune. A aruncat acid pe faţa ei şi a fugit. Ea a rămas oarbă şi cu cicatrici pe faţă pentru totdeauna. Fusese o fată frumoasă, dar frumuseţea ei era acum pierdută. Durerea şi agonia ei crescândă era de nesuportat şi salonul de spital unde se afla răsuna de plânsetele ei. Dar în acel spital cineva i-a vorbit despre dragostea lui Isus şi ochii ei spirituali s-au deschis să-l vadă pe Isus ca Mântuitor al ei. Familia ei a rămas sărăcită de nevoile ei de tratament îndelungat. Dar şi ei s-au întors la dragostea lui Isus şi au primit mântuirea. Am văzut o poză veche unde frumuseţea ei strălucea (înainte de a fi mutilată) şi ştiu că o voi vedea mult mai frumoasă de atât în ceruri.

Am cunoscut o tânără femeie care timp de mulţi ani a fost nevoită să-şi îngrijească soţul bolnav de paraplegie, boală dobândită în urma unei căderi. Ei nu auzise de Hristos până atunci. Dar când toate rudele i-au părăsit în urma tragediei lăsându-i devastaţi şi neajutoraţi, Domnul le-a ieşit în cale şi amândoi l-au întâlnit pe Isus ca mântuitor. Acum Dumnezeu îi foloseşte să slujească altor bolnavi de felul acesta şi mulţi ajung să-l cunoască pe Domnul Isus. În ciuda sărăciei lor profunde şi a suferinţei, feţele lor radiază. Toţi cei care îi vizitează sunt binecuvântaţi şi niciodată nu pot uita privirile lor radiante şi triumfătoare. Totuşi, în vremea accidentului, soţia aceasta era proaspăt căsătorită şi aştepta un copil. Ea devenise ca şi o persoană care şi-a pierdut minţile, plângând zi şi noapte timp de luni de zile, întrebându-l pe Dumnezeu de ce a permis să li se întâmple această tragedie. Apoi a venit Isus şi i-a inundat cu pacea şi puterea sa. Dumnezeu îi foloseşte acum cu putere într-o zonă îndepărtată a ţării noastre. Oricând mă gândesc la ei îmi aduc aminte de Psalmul 34:5 care spune: „Când îţi întorci privirile spre El te luminezi de bucurie.” Puternica lor mărturie mi-a fost o mare provocare.

Cunosc o altă tânără soţie care nu era în stare să suporte hărţuiala pe care o primea de la soţul şi familia lui şi care a încercat să se sinucidă turnând petrol lampant pe ea şi dându-şi foc. Aceasta, după cum ştim, este cea mai des întâlnită metodă de suicid pe care femeile din India o adoptă când sunt hărţuite de soţii şi de socrii lor pentru zestre. Dar această tânără femeie nu a murit. Dumnezeu nu doar că a salvat-o de acele flăcări, ci şi de flăcările iadului. Ea este acum o minunată soră într-una din bisericile din sate şi este o mărturie a dragostei şi milei Domnului.

Acestea sunt exemple de femei care l-au găsit pe Domnul Isus în urma accidentelor grave. Oridecâteori îmi amintesc, mă rog şi uneori plâng înaintea lui Dumnezeu pentru aceste femei care trebuie să-şi trăiască viaţa cu suferinţe continue.

Cunosc şi femei care au fost vindecate miraculos. Unele au devenit slujitoare ale lui Isus după ce au fost vindecate. Unele au fost eliberate de demoni şi acum trăiesc pentru gloria lui Dumnezeu.

Isus i-a vindecat pe toţi cei care au mers la El când era pe pământ. Cere-i să te vindece şi pe tine. Biblia ne spune să le cerem prezbiterilor bisericii să ne ungă cu untdelemn şi să se roage pentru noi în Numele Domnului când suntem bolnave. Rugăciunea făcută cu credinţă va vindeca pe cel bolnav (Iacov 5:14).

Boala poate fi de asemenea asociată cu păcatul. Când Domnul a vindecat oameni pe pământ, El le-a spus unora „Credinţa ta te-a vindecat. Acum nu mai păcătui.” Bolile, precum artrita, alergiile, hipertensiunea şi gastrita sunt uneori în strânsă legătură cu tensiuni interioare, amărăciuni şi răni sentimentale. Aşadar, trebuie mai întâi să ne mărturisim păcatul şi să-l rugăm pe Domnul să ne ierte. De asemenea, trebuie să îndreptăm lucrurile cu cei pe care i-am rănit. Asigură-te că nici un duh de neiertare nu a pus stăpânire pe tine – indiferent de cât de mult ţi-a greşit cineva. Dumnezeu este cel care vindecă, fie prin mijloace medicale, fie prin alte căi. Şi când eşti vindecată, nu uita să mulţumeşti lui Dumnezeu şi să-i dai Lui toată gloria.

Supune-te complet voii lui Dumnezeu şi apoi roagă-l cu credinţă pe Dumnezeu să te vindece. Dumnezeu este vindecătorul tău. Şi după ce ai fost vindecată, dăruieşte viaţa ta cea sănătoasă lui Dumnezeu şi dedic-o în slujba Lui pentru a fi de folos, a binecuvânta şi a-i ajuta pe ceilalţi.

Nu putem înţelege de ce Dumnezeu permite unora dintre cei mai credincioşi copii ai Lui să rămână bolnavi în timp ce pe alţii îi vindecă. Dumnezeu este suveran. El a permis ca Iacov să fie ucis, dar printr-o minune l-a eliberat pe Petru din închisoare (Faptele Apostolilor 12). Dar după cum am spus mai devreme, Domnul nostru este Cel care are cheile Locuinţei morţilor şi numai El poate să deschidă acea uşă pentru tine. Aşa că nu putem muri înainte de vreme, dacă trăim în voia Sa. Nu trebuie să ne temem de moarte. Primii creştini au mers cântând spre moarte.

Amy Charmichael (din Dohnavur, India de Sud) a scris poezii şi cărţi atât de frumoase când a fost ţintuită la pat. Probabil că niciodată nu le-ar fi scris dacă ar fi fost în putere şi sănătoasă.

Hristos poate fi proslăvit în trupurile noastre prin sănătate dar şi printr-un permanent ţepuş în trupul nostru (Filipeni 1:20). Aşadar, să luăm încercările şi suferinţele noastre ca pe nişte ocazii de a ne smeri înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.Niciodată să nu plângem pentru noi înşine.

„Popoare, în orice vreme încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui căci El vă poate ajuta” (Psalmul 62:8).

Când inima ta este aproape de a fi „înfrântă”, Domnul va fi aproape de tine (Psalm 34:18).

Când trecem prin valea plângerii (Baca), Dumnezeu poate să o transforme într-un loc de izvoare care vor curge cu binecuvântări pentru alţii (Psalm 84:6). Pe măsură ce Dumnezeu ne mângâie şi ne înviorează cu ape vii din ceruri în mijlocul suferinţelor noastre, putem să dăruim din aceste ape vii şi celor din jurul nostru.

Într-o zi, Dumnezeu a promis că va şterge orice lacrimă din ochii noştri (Apocalipsa 21:1-4). Atunci nu vor mai fi suferinţe, sau încercări sau moarte, nu vor mai fi gemete sau plâns îndurerat pentru că toate acestea vor fi trecut. Aşteptăm cu nerăbdare, privind spre acele noi ceruri şi un pământ nou unde Tatăl nostru se va bucura cu noi pentru totdeauna.

Astfel, inimile noastre plâng cu dor zicând: „Vino Doamne Isuse”.

Capitolul 9

LUI DUMNEZEU ÎI PASĂ DE FEMEILE CARE PLÂNG

 

Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ să ne arate că Tatăl ne iubeşte şi nu este mâniat pe noi. De asemenea, El a ridicat femeile din condiţiile degradante şi umilitoare în care societatea le aruncase. Citim în Evanghelii despre multe femei care au venit la El în vremuri diferite şi cu nevoi diferite. Nici măcar odată Isus nu le-a ignorat plânsul. El a avut întotdeauna un cuvânt blând pentru femeile care plâng.

Am putea spune că în tăcere, Isus a întrebat mereu: „Femeie, de ce plângi?”

Fără îndoială că Maria Magdalena a plâns mult în viaţa ei. Odată, ea a fost posedată de şapte duhuri rele. Dar Isus a eliberat-o şi ea nu şi-a uitat niciodată datoria pe care o avea faţă de Isus. Mulţumirea ei a rezultat într-o dedicare cu pasiune lui Isus. Satan i-a distrus viaţa. Duh după duh o poseda şi ea era cunoscută în oraş drept o femeie violentă – o femeie pe care trebuia s-o eviţi. Dar noi vedem în ea o demonstraţie cum Isus poate să-i ridice pe cei care sunt în adâncurile disperării, pe cei care au pătruns adânc în groapa păcatului; El îi aşează pe tronuri spirituale. Aleluia!

Maria şi Marta au fost alte două femei care au plâns. Ele erau surori care şi-au deschis uşa casei pentru Isus. Domnul a găsit deseori mâncare şi un loc pentru odihnă în casa lor şi ele erau mereu bucuroase să muncească fără oboseală pentru Domnul lor. Dar capitolul 11 din Ioan relatează cum Isus şi-a întârziat intenţionat venirea la casa lor. Ele nu puteau să înţeleagă. De ce nu venea? Fiecare întârziere a răspunsului la rugăciunile noastre este plănuită de Dumnezeu ca să ne dea ceva mai bun decât ce am cerut noi. În final, Lazăr a murit. Apoi Isus a venit. Maria şi Marta au reacţionat diferit – una s-a plâns cu amărăciune dar cealaltă şi-a păstrat în ascuns amărăciunea şi era tăcută. Dar Isus le-a înţeles durerea. El a înţeles suferinţa lor şi chiar a plâns. Le-a iertat remarcile şi amărăciunea lor şi l-a înviat din morţi pe fratele lor. Ele aşteptau doar o vindecare de la Isus, dar acesta a venit şi a dăruit o înviere, iar plânsul lor s-a transformat în bucurie. Isus este la fel ieri, azi şi întotdeauna. El poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim noi. El chiar şi azi plânge cu femeile şi le şterge lacrimile.

Citim în Evanghelii despre o femeie necunoscută care trăise cu o continuă scurgere de sânge în trupul ei, timp de 12 ani. Ea a mers de la un doctor la altul – şi aceştia au lăsat-o fără de nici un ban. Boala ei era una stânjenitoare, cunoscută ca şi „Hemoragie”. Trebuie să fi fost o femeie slabă şi anemică de la atâta pierdere de sânge. Multe nopţi şi-a udat perna cu lacrimi plângând şi cerându-i Domnului s-o vindece. Ea aştepta cu nerăbdare ca Mesia să vină şi să scape pe Israel de toate suferinţele sale. Dar timp de doisprezece ani nu primise nici un răspuns. Apoi, într-o zi a auzit că Mesia a venit şi că vizita oraşul ei. Mulţimea era imensă în ziua aceea, îmbulzindu-se în jurul lui Isus. Dar ea era hotărâtă să treacă prin mulţime şi să se atingă măcar de hainele lui Isus. Această femeie slabă a trecut de bărbaţi, femei şi copii, a reuşit să îşi întindă mâna prin mulţime şi să atingă cu degetele ei doar partea de jos a hainei. A fost vindecată instantaneu. Isus s-a oprit şi a chemat-o la El şi aceasta a mărturisit cu sfială înaintea mulţimii. Mărturia ei a binecuvântat oameni din toate naţiunile, timp de 2000 ani.

Poate şi tu eşti o femeie necunoscută care a vărsat multe lacrimi. Poate suferi de o boală stânjenitoare. Domnul nu te va dezamăgi. Vino la El. Putem să-L atingem prin credinţă chiar şi azi. Isus a purtat bolile noastre şi neputinţele noastre şi prin rănile lui suntem tămăduiţi.

În Ioan capitolul 4, citim despre o altă femeie în nevoie – de data aceasta o Samariteană – a cărei viaţă a fost una plină de respingere şi care a fost căsătorită şi apoi părăsită de 5 ori. Cel cu care acum trăia nici măcar nu era soţul ei. Trebuie ca ea să se fi săturat de viaţa ei. Evreii dispreţuiau pe Samariteni, considerându-i o rasă inferioară.

Femeile din Samaria mergeau de obicei la fântână dimineaţa, să ia apă. Dar probabil ea avusese atâtea experienţe neplăcute în trecut cu celelalte femei din sat.

Posibil să o fi desconsiderat, dispreţuind-o. Ruşinea, respingerea şi suferinţa posibil să-i fi fost singurele însoţitoare în Samaria. Astfel încât acum prefera să vină la fântână la amiază, când nimeni altcineva nu era primprejur. Imaginează-ţi surpriza ei când acolo a găsit un bărbat. Domnul a umblat intenţionat prin Samaria ca s-o întâlnească şi a rămas acolo să vorbească cu ea toată după-masa. El s-a folosit de setea sa şi a început să conducă discuţia, treptat, arătându-i nevoia de apă a vieţii. În sfârşit, Domnul a folosit-o să aducă un întreg sat la mântuire.

Ce speranţă oferă Isus femeilor desconsiderate care sunteţi manipulate de societate. Poţi să fi asuprită, ignorată şi aparţinând unei rase dispreţuite, fără să ai pe cineva care să lupte pentru drepturile tale. Femeie, nu mai trebuie să plângi. Răscumpărătorul tău a venit la tine.

In Matei 15:22, citim despre o femeie canaanită care plângea, dar care era şi insistentă. Ea nu făcea parte din „rasa celor aleşi”. Dar lui Dumnezeu i-a păsat de ea. Fiica ei fusese posedată demonic timp de mai mulţi ani şi nu ştia unde să meargă după ajutor. Ea a auzit că acel profet care alungă demonii a venit în Israel. Dar era prea dificil, şi probabil mult prea costisitor ca ea să călătorească până în Israel. În plus, ea nu era izraelită şi nu ştia dacă Isus ar fi avut timp să o asculte sau să o ajute. Astfel, a renunţat la orice speranţă de a-şi vedea fiica vindecată. Totuşi, prea puţin ştia cât de mult o iubeşte Dumnezeu şi cum i-a văzut lacrimile: Dumnezeu l-a trimis pe Isus la ea. Isus a mers din Galileea până în oraşul ei şi înapoi – 80 km fiecare drum – doar ca s-o ajute. Când l-a întâlnit pe Isus, ea a ştiut că era o străină şi că nu merita nimic de la Dumnezeu. Cu bucurie a acceptat poziţia de căţel înaintea Domnului şi a întrebat dacă poate primi măcar firimituri care au căzut de la masa copiilor. Ea a crezut că o firimitură din mâna Domnului era îndeajuns ca să alunge demonul din fiica ei. Ce credinţă!! Isus i-a răspuns la cerere. Fiica era la mare distanţă de acel loc, dar a fost eliberată instantaneu. Anii plini de lacrimi au fost înlocuiţi de bucurie şi râs în a cea zi.

Ce exemplu pentru tine, dragă mamă, despre cum să-l cauţi pe Domnul nostru minunat. El ţi-a văzut şi ţie lacrimile şi îţi cunoaşte nevoia. Poate copilul tău locuieşte departe de tine. Dar tu poţi să o aduci la picioarele Domnului nostru şi ea poate fi eliberată. Domnul va parcurge orice distanţă ca să-ţi şteargă lacrimile şi să îţi schimbe plânsul în râs. Şi aminteşte-ţi, tu nu eşti un câine, ci o fiică a Domnului. Poţi să primeşti pâinea copiilor

înşişi, nu doar firimiturile care cad de la masă! Aşadar du-te, prin credinţă înaintea Domnului şi cere-i ce doreşti pentru fiicele şi fiii tăi, care au fost înşelaţi şi posedaţi de Satan. Domnul îi va elibera pe fiecare în parte.

O femeie prinsă în preacurvie şi care plângea a fost adusă de către farisei la Isus (Ioan capitolul 8). Potrivit legii evreieşti ea merita să fie omorâtă cu pietre. Aşa că au adus-o la Învăţătorul Învăţătorilor pentru a-L prinde în cursă. Dacă o elibera, ei l-ar fi acuzat de sfidare a Legii. Dacă ar fi poruncit ca ea să fie ucisă cu pietre, Şi-ar fi pierdut reputaţia de Învăţător milos. Era o situaţie fără câştig. „Cap – ei câştigă; pajură – tu pierzi”. Isus a tratat fiecare situaţie cu înţelepciune. Chiar şi nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea omenească (1 Corinteni 1:25). Isus a avut milă pentru ea pentru că El a înţeles motivul pentru care ea trăia în acest fel. Se poate să nu fi fost alegerea ei. Posibil că nişte oameni au momit-o cu promisiuni false şi apoi au învins-o. Apoi, alţii au folosit-o în mod repetat şi au alungat-o. Ea ura această viaţă. Dar cum să-şi câştige traiul? Cu greu trecea o zi fără ca ea să nu plângă. Dar cine ar înţelege-o? Cine ar ajuta-o? Da, Isus le-ar face pe amândouă. El ar înţelege-o şi ar ajuta-o.

Cunosc multe femei care în ziua de azi sunt salvate de la o astfel de viaţă de către slujitori curajoşi ai lui Isus care îşi asumă riscul de a fi confruntaţi de liderii mafioţi care conduc bordelurile. Femeile care plâng în aceste bordeluri şi-au pierdut toate speranţele de a avea o viaţă normală. Unele au fost răpite încă din copilărie de către agenţi care se ocupă cu trafic de carne vie. Ele nici nu îşi cunosc părinţii sau de unde vin. Multe dintre aceste femei au devenit dependente de droguri şi au nevoie de banii pe care îi obţin din prostituţie ca să îşi satisfacă dorinţa de a se droga. Multe altele sunt infestate cu HIV şi au parte de o moarte înceată. Lui Isus îi pasă de aceste femei care plâng şi vrea să le elibereze. El vrea să ne folosească pe mine şi pe tine pentru această lucrare, chiar şi azi.

Acea femeie (din Ioan 8) nu credea că va mai apuca o nouă zi. Probabil că plângea chiar şi în timp ce stătea acolo în faţa acuzatorilor ei aşteptând să fie lovită cu prima piatră în orice moment. Ea a văzut mila de pe faţa lui Isus iar ochii ei disperaţi sperau că El va înţelege. Şi El a înţeles. A iertat-o şi i-a schimbat viaţa, aşezând-o pe o cale nouă a întrajutorării şi a slujirii celorlalţi. Isus poate face la fel pentru tine, indiferent de cât de adânc ai căzut. „Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui” sunt astăzi cuvintele Lui pentru tine.

Şi în Vechiul Testament citim despre o altă curvă care a găsit milă la Dumnezeu. Numele ei era Rahav şi ea locuia cu copiii ei în cetatea Ierihon. Avea credinţă în Dumnezeu, în ciuda eşecurilor ei morale. Probabil că a plâns mult pentru trecutul ei dorind să devină o femeie mai bună, de dragul copiilor săi. Dumnezeu a văzut dorinţa ei aşa că a călăuzit paşii spionilor Izraeliţi către casa ei. Ea i-a ajutat şi astfel viaţa ei a fost scăpată pe când tot restul Ierihonului a fost distrus. Ea chiar s-a căsătorit cu un Israelit numit Salma şi a devenit o parte a arborelui genealogic al lui Isus Însuşi!! Numele ei este acum găsit în „Camera faimoşilor oameni ai credinţei” (Evrei 11) împreună cu Avraam şi Moise şi Iosua! Nu este acesta un lucru uimitor? Singurii oameni din acea generaţie ale căror nume se află în Evrei 11 sunt Iosua şi Rahav!! Căile lui Dumnezeu sunt cu adevărat uimitoare. Dumnezeu poate face la fel pentru tine, dragă soră capricioasă.

Vedem o văduvă care plânge în cetatea Nain. Singurul ei fiu, cel tânăr care avea grijă de ea la anii bătrâneţii murise subit. Ea plângea necontenit. Încercase să amâne înmormântarea cât mai mult cu putinţă tânjind să privească faţa fiului ei drag în sicriu. Cu greu, ea a permis jelitorilor să scoată sicriul din casă şi i-a urmat plângând. Se aştepta să petreacă acasă o tristă noapte singuratică după înmormântare. Dar nu ştia ce bucurii avea pregătite pentru ea Tatăl din ceruri care o iubea atât de mult. Isus şi-a plănuit călătoria pe lângă Nain în acea vreme. El nu întârzie niciodată. Isus a oprit procesiunea de înmormântare, a descris sicriul şi l-a înviat pe tânărul acela mort, dăruindu-l din nou mamei sale. Lui Dumnezeu îi pasă de tine şi El va trece şi pe la tine în vremea ta de încercare dragă soră văduvă şi neajutorată.

Toate văduvele au un loc special în inima lui Dumnezeu. De obicei ele nu au pe nimeni care să le poarte de grijă aici pe pământ. Sunt neajutorate şi mulţi oameni le exploatează. Dar Dumnezeu este Dumnezeul văduvelor şi al orfanilor şi El spune„Văduvele tale să se încreadă în Mine!” (Ieremia 49:11). Revendică-ţi drepturile aşadar dragă soră văduvă şi du-te fără griji la Soţul şi Tatăl tău ceresc.

Tot în Vechiul Testament citim despre o femeie al cărei fiu a murit (2 Împăraţi 4). Ea a mers să-l găsească pe proorocul Domnului, Elisei, deoarece ştia că numai el putea să o ajute. Nimeni din toţi cei care au văzut-o în acea zi nu avea vre-un habar că în timp ce ea călătorea, plângea în sinea ei. Şi când l-a întâlnit pe Elisei, ea i-a vorbit cu credinţă spunându-i despre copilul ei cel mort: „este bine” (2 Împăraţi 4:26). Nu e de mirare că şi-a primit fiul înapoi dintre cei morţi. Dumnezeu onorează asemenea credinţă.

În Luca 13, citim despre o femeie invalidă. Ea a fost atacată de o boală ciudată timp de 18 ani, care i-a îndoit trupul în două aşa încât nu putea să meargă dreaptă. Dar a ignorat durerea şi dizabilitatea şi a participat cu credincioşie la adunări în fiecare săptămână. A fost bine că nu a ratat întâlnirea de acel sabat pentru că aceea a fost ziua pe care Dumnezeu o plănuise pentru vindecarea ei. Era legată de către satan de atât de mulţi ani. Condiţia ei, lipsită de orice speranţă, o făcea să meargă ca un animal. Aceasta este ceea ce face satan din victimele sale (Luca 13:11-13). Toţi aceşti 18 ani ea trebuie să fi plâns în timp ce mergea pe străzi, suportând batjocurile copiilor care râdeau de ea. Nu putea să privească în sus. Dar inima ei l-a aşteptat pe Dumnezeul ei să o elibereze. Probabil că pentru alţii provoca milă. Dar chiar şi aceasta poate să facă pe cineva să plângă. Unii copii poate erau înfricoşaţi de chipul ei îmbătrânit şi brăzdat de riduri. Probabil că ea a plâns multe nopţi înaintea lui Dumnezeu cerând eliberare din cursa celui rău în care diavolul o aşezase. Atunci Isus a venit şi a eliberat-o. Isus a văzut-o în sinagogă şi a chemat-o în faţă, rostind aceste minunate şi eliberatoare cuvinte: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!”. Acum putea să-şi ridice privirea în sus spre cer şi să-l laude pe Tatăl care o eliberase.

După două zeci de secole, aceste cuvinte au ajuns acum până la tine: „FEMEIE EŞTI DEZLEGATĂ DE NEPUTINŢA TA!” (Luca 13:12).

Soră dragă, nu vrei tu să iei astăzi cuvintele acestea în mod personal ca venind de la Domnul tău? Eşti liberă să-l glorifici pe Dumnezeu, liberă de orice legătură, orice păcat, depresie, indispoziţii, încurcături, ameţeli şi orice lucru stricat pe care satan l-a inventat vreodată pentru a hărţui femeile de-a lungul secolelor. Eşti liberă de legătura tradiţiilor, eliberată de temperamentul tău, de limba ta incontrolabilă, de amărăciunea ta, de atitudinile neiertătoare, de resentimentele tale, eliberată de forţele demonice care te-au oprimat şi te-au legat atâta timp. Îndreaptă-te acum şi glorifică-l pe Dumnezeu.

Slujeşte-L. Nu mai e nevoie să porţi după tine acea slabă impresie despre tine. Eşti preţioasă înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă alţii te dispreţuiesc şi nu văd meritul tău. Mâna lui Dumnezeu este peste viaţa ta începând de azi.

„Fiul lui Dumnezeu a venit să dezlege orice legătură pe care Satan a înnodat-o peste tine” (1 Ioan 3:8 – parafrazat).

„Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).

Isus a numit-o pe acea femeie „fiica lui Avraam”. Şi noi suntem fiicele lui Avraam, potrivit versetului din 1 Petru 3:6 – fiicele lui Sara, acea femeie a credinţei, care ne-a fost dată drept exemplu acolo. Ea a primit copilul care i-a fost promis într-un mod miraculos. Cu siguranţă că şi ea a plâns timp de mulţi ani după căsătorie, când era stearpă. Ea a aşteptat şi a aşteptat copilul promis şi probabil a fost tentată de multe ori să renunţe la speranţă. Era o ruşine în zilele acelea (ca şi astăzi în multe părţi ale Indiei) să fi stearpă. Multe mame mândre probabil că au batjocorit-o pe Sara şi ea a trebuit să facă faţă comentariilor subtile şi remarcilor altora. Ea mergea în cortul ei şi plângea înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a văzut lacrimile ei şi i-a răspuns. Aşa că nu renunţa la rugăciunea cu lacrimi. Niciodată să nu-ţi pierzi credinţa. Dumnezeu îţi va răspunde degrabă, o, femeie a credinţei!

Este probabil cel mai bine să concludem cu frumoasa povestire a femeii păcătoase care plângea şi care a adus un vas de alabastru cu parfum scump şi a uns picioarele lui Isus după ce le-a spălat cu lacrimile ei. (Picioarele acelea obosite au umblat pe străzile Palestinei pentru mine şi tine de asemenea.) Isus i-a văzut lacrimile, motivul din spatele lor. Liderii religioşi de la acea masă au văzut-o doar ca pe o păcătoasă. O priveau pe dinafară. Isus a văzut ce era în inima ei. Ei i s-a iertat mult aşa că iubea mult. Vasul de albastru cu parfum (pe care trebuie să-şi fi cheltuit economiile de o viaţă) a fost un semn al dragostei. În acea zi, ea şi-a împrăştiat mireasma parfumului nu doar în acea casă, ci peste întreaga ei istorie, în inimile multor altor femei ca şi noi timp de 20 de secole.

Isus i-a dăruit iertare, mântuire şi pace. Apoi le-a spus invitaţilor la masă povestea unuia care a dat bani împrumut. El şi-a iertat doi datori, unul care îi datora puţin şi altul care îi datora o mare sumă de bani. „Care din cei doi îl vor iubi mai mult?” a întrebat Isus. Apoi, arătând către femeia păcătoasă, El a spus că ea Îl iubea mai mult decât oricine altcineva, pentru că „ei i s-a iertat mult”.

Isus a folosit femei păcătoase şi suferinde ca să înveţe pe alţii multe adevăruri minunate despre Împărăţia lui Dumnezeu. El înţelege condiţia femeilor în cultura noastră indiană de azi şi a venit să ne ridice şi să ne dea speranţă şi cunoştinţă despre imensa noastră valoare în ochii Domnului. Cine va merge la El nu va fi niciodată respins. El a binecuvântat fiecare femeie în nevoie care a venit vreodată la El când a fost pe pământ şi El este la fel şi azi.

Dragelor surori, tuturor ni s-a iertat mult. De aceea trebuie să-l iubim mult pe Domnul. El vrea acum să ne folosească pentru a arăta adevărurile Lui minunate multor altora din jurul nostru.

Aşa că, „Trezeşte-te, O, fiica Sionului, îmbracă-te cu putere. Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-te din ţărână. Dezleagă-ţi legăturile de robie de la gât. Lasă lumina ta să strălucească, căci gloria Domnului a răsărit peste tine” (Isaia 52:1,2; 60:1 – Living Bible)

 

Zac POONEN-Scopul eşecului 

Ce să faci când ajungi la capătul drumului 

 

 

CUPRINS

 

Capitolul 1

SCOPUL LUI DUMNEZEU CU EŞECUL OMULUI

Capitolul 2

PLANUL DESĂVÂRŞIT AL LUI DUMNEZEU PENTRU CEI CARE AU CĂZUT

 

Capitolul 1

SCOPUL LUI DUMNEZEU CU EŞECUL OMULUI

 

Să citim din Luca 22 versetul 31.

Vedem aici că Domnul Isus îl avertizează pe Petru în legătură cu un pericol iminent. El i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”.

Noi ştim cu toţii că Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, chiar în noaptea aceea. În versetul 34 citim că Isus i-a spus lui Petru: „Petre, fiindcă nu Mă cunoşti, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori”.

Ceea ce vreau să împărtăşesc cu voi acum este scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Acest scop ne va încuraja pe fiecare dintre noi care ne simţim frustraţi şi descurajaţi din cauza eşecurilor noastre, dându-ne speranţă.

Înainte de toate, prima întrebare este: Dumnezeu lasă eşecul? Îl permite El? Există un scop în eşec? Sau este eşecul ceva care nu are nici un scop în voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu nu-l poate folosi în sprijinul scopurilor Sale?

Când citim acest pasaj, vedem că Dumnezeu nu l-a prevenit pe Petru să nu se lepede de El. De ce nu a spus Isus: „Simone, m-am rugat pentru tine, ca să nu te lepezi de Mine niciodată”. De ce Domnul s-a rugat doar ca credinţa lui Petru să nu se piardă, chiar dacă Petru însuşi va eşua? Nu este interesant faptul că Domnul nu s-a rugat ca Petru să nu se lepede de El?

Unii am dori ca Domnul să se roage pentru noi să nu avem niciodată insuccese. Noi am dori ca Domnul să ne spună: „Fiul meu, fiica mea, m-am rugat pentru tine, astfel că tu niciodată nu vei cădea şi niciodată nu vei eşua”. Dar, destul de interesant, Domnul nostru nu rosteşte astfel de rugăciuni pentru noi.

Ce s-a rugat Isus pentru Simon? El S-a rugat ca, atunci când Satan îl va ispiti, credinţa lui să nu se piardă. El nu s-a rugat ca Petru să nu cadă în ispită, ci ca, atunci când va eşua, credinţa lui în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu să nu-l părăsească, astfel încât, chiar şi când Petru a ajuns în fundul prăpastiei insuccesului, să poată recunoaşte: „Dumnezeu încă mă iubeşte”.

Aceasta trebuie să ne fie credinţa şi această mărturisire trebuie s-o avem întotdeauna pe buzele noastre şi în inimile noastre, indiferent cât de adânc ne-am afundat sau am căzut: Dumnezeu încă ne iubeşte, AŞA CUM SUNTEM.

Aceasta a fost ceea ce a recunoscut fiul risipitor. Când starea lui a ajuns în ultimul hal, încât nu putea fi mai rău, el totuşi a mai crezut că tatăl lui îl iubeşte. Nu-mi pot imagina pe cineva să ajungă atât de jos, încât să dorească să mănânce ceea ce mănâncă porcii. Acest băiat ajunsese la capătul drumului. Dar când a ajuns la punctul cel mai de jos, el şi-a adus aminte de un fapt: că tatăl lui încă îl mai iubea. Altfel, el nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. Presupunând că ar fi auzit că tatăl lui a murit, şi acum fratele lui mai mare conduce casa, credeţi că s-ar fi întors acasă? Nu! El îl cunoştea pe fratele lui mai mare şi ştia ce fel de om era acesta. Şi cunoscând aceasta, el niciodată nu ar fi venit înapoi. El s-a reîntors doar pentru faptul că ştia că tatăl lui îl iubeşte.

Sunt păcătoşi care niciodată nu vin la unele biserici, deoarece ei simt că pastorul sau cei din conducere sunt ca fratele mai mare din această pildă. Nu poţi arunca vina pe păcătoşii aceia pentru că nu vin. Dacă însă bătrânii bisericii sunt ca tatăl, atunci chiar şi cei mai răi dintre păcătoşi vor veni la acea biserică să caute salvare, tot aşa cum au venit oamenii la Isus. Biserica noastră trebuie să aibă o astfel de imagine, încât cei mai răi dintre păcătoşi să se simtă liberi să vină la noi. Dacă Isus este în mod real în mijlocul nostru, atunci cei care simt că sunt foarte păcătoşi vor veni cu siguranţă şi vor găsi salvare între noi.

Există speranţă pentru toţi cei care au eşuat complet, pentru toţi cei care şi-au ratat viaţa şi pentru toţi cei care au ajuns la fundul prăpastiei. De acolo Domnul poate să te ridice şi să te aşeze pe înălţimea gloriei. Rugăciunea Lui pentru noi este caîncrederea noastră în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă niciodată.

Dacă n-ai nevoie de acest mesaj astăzi, cândva, în viitor, când vei ajunge la punctul terminal, vei avea nevoie de el cu siguranţă. Aminteşte-ţi un fapt în ziua aceea: că Dumnezeu încă te iubeşte, indiferent unde eşti, oricât de mare este prăbuşirea. Fie ca în acel ceas încrederea ta în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă!

Esenţa credinţei este încrederea că Dumnezeu încă ne iubeşte. El nu iubeşte păcatele noastre, El nu vrea să continuăm să păcătuim. El este ca un tată care-şi vede copilul cuprins de o boală şi urăşte acea boală, dar îşi iubeşte copilul. Gândiţi-vă la o mamă care-şi vede copilul plin de lepră sau tuberculoză. Acea mamă îşi iubeşte copilul aşa de mult! Dar urăşte acele boli din tot sufletul ei. Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, dar El urăşte păcătoşenia lor.

Iubirea lui Dumnezeu în favoarea păcătoşilor şi oroarea Lui împotriva păcatului le vedem manifestate la crucea de la Calvar. Dragostea Lui pentru păcătoşi L-a determinat să-L lase pe Isus să moară pe cruce pentru noi. Ura Lui împotriva păcatului o vedem manifestată când şi-a întors faţa de la Isus, când El era încărcat cu păcatele tuturor la cruce.

Oamenii întreabă, uneori, cum poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad. Cum este Iadul? Iadul este un loc complet părăsit de Dumnezeu, un loc unde Dumnezeu nu poate fi găsit. Acest Pământ nu a fost părăsit de Dumnezeu. De aceea sunt încă atâtea bunătăţi şi frumuseţi pe Pământ. Uitaţi-vă la frumuseţea creaţiei, de exemplu! Uitaţi-vă la decenţa şi bunătatea care este în multe fiinţe omeneşti! Demonii ar vrea să posede TOATE fiinţele omeneşti, dar ei nu reuşesc, deoarece Dumnezeu a pus un zid restrictiv în jurul oamenilor; de aceea demonii nu pot face tot ce vor. Este indulgenţa lui Dumnezeu că oamenii au sănătate, prosperitate şi multe alte elemente de confort. Toate aceste binecuvântări sunt acordate de Dumnezeu atât oamenilor buni, cât şi celor răi. Toate acestea ne arată că Dumnezeu nu a părăsit această lume. Dar Iadul nu este la fel. În Iad nu este deloc îndurare, deoarece Iadul este un loc cu adevărat părăsit de Dumnezeu.

Există bunătate în mulţi oameni nepocăiţi în această lume, deoarece influenţele lui Dumnezeu sunt încă peste ei. Dar aceiaşi oameni, de-ndată ce merg în Iad, vor ajunge la fel de răi ca diavolul însuşi, pentru că harul lui Dumnezeu nu va mai fi peste viaţa lor.

În Iad oamenii experimentează pentru prima oară cum e să fii complet părăsit de Dumnezeu. Aceasta a fost ceea ce a experimentat Isus pe cruce. Isus a trăit Iadul pe cruce în toate cele trei ore de întuneric, când Dumnezeu Îl părăsise în mod real. Se vede cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

Atunci, care este răspunsul la întrebarea: Poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad? Răspunsul îl descoperim, dacă răspundem la o altă întrebare: Poate un Dumnezeu al dragostei să-L lase pe singurul Lui Fiu să experimenteze durerile teribile ale Iadului pe cruce, când păcătoşenia lumii era peste El? Dacă a putut face aceasta, El poate şi să trimită oameni în Iad. Un Dumnezeu al iubirii îşi va întoarce faţa de la aceia care continuă în păcătoşenie, care-I spun lui Dumnezeu: „Eu nu voi asculta de Tine. Mi-am ales propria cale şi voi continua să merg pe ea pentru totdeauna.”

Biblia ne spune în Proverbe 29:1 că „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac”. Cu alte cuvinte, un om care este mustrat de mai multe ori şi refuză să accepte corecţia va fi zdrobit la un moment dat şi el nu va mai avea o altă şansă. Dacă un om nu se opreşte din a refuza invitaţiile pline de iubire ale lui Dumnezeu, se află într-un pericol real.

Acum nu vreau ca nici unul din voi, fraţi şi surori, care aveţi un cuget foarte sensibil, să vă simţiţi condamnaţi auzind acestea, pentru că acest verset nu a fost scris pentru cei care cad în păcat, ci pentru a avertiza pe aceia cărora le place să păcătuiască şi care vor să continue să fie păcătoşi. Nu a fost scrisă pentru cei care încearcă să trăiască în nevinovăţie, dar adesea cad. A fost scrisă pentru cei răzvrătiţi, care-L sfidează pe Dumnezeu şi vor să păstreze posibilitatea de a păcătui.

Cum poţi să ştii dacă eşti un răzvrătit? E foarte uşor de constatat: întreabă-te pe tine însuţi, dacă ai vreo dorinţă de a te pocăi şi a te întoarce înapoi la Dumnezeu? Dacă există în tine chiar şi cea mai slabă dorinţă de a te întoarce la Dumnezeu şi a-L iubi pe El, aceasta certifică faptul că Duhul Sfânt încă lucrează în viaţa ta şi că Dumnezeu caută să te apropie de El. Poate eşti un căzut, dar nu eşti un răzvrătit. Este o diferenţă enormă între unul care a căzut (eşuat) şi unul care se răzvrăteşte.

A existat un scop pentru care Dumnezeu l-a lăsat pe Petru să cadă. Aceasta s-a întâmplat pentru a-l cerne pe Petru. Ceea ce Satan ar fi vrut cu adevărat era să-l distrugă cu desăvârşire pe Petru, însă Dumnezeu nu ar fi vrut una ca asta. Dumnezeu nu permite ca noi să fim încercaţi sau triaţi peste puterile noastre. Aşa că lui Satan i s-a permis să-l cearnă pe Petru. Ca un rezultat al eşecului prin care a trecut, Petru a fost curăţit de o mulţime de nonvalori din viaţa lui.

Acesta e adevăratul scop pentru care ne lasă Dumnezeu şi pe noi să cădem.

Nu e acesta un lucru bun, să fie îndepărtată pleava din viaţa noastră? Cu siguranţă! Când un agricultor recoltează grâul, mai întâi îndepărtează pleava de pe el. El trebuie să-l cearnă înainte de a-l putea folosi.

Domnul îl foloseşte pe Satan ca să îndepărteze nonvaloarea din viaţa noastră. Este uimitor faptul că Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile, lăsându-ne să eşuăm în mod repetat!! Dumnezeu a folosit pe Satan pentru a împlini acest scop în cazul lui Petru şi El va folosi pe Satan pentru a împlini acest scop şi în viaţa noastră. Există o mulţime de pleavă în fiecare din noi: îngâmfare, încredere în propriile puteri, autoîndreptăţire; şi Dumnezeu îl foloseşte pe Satan să ne facă să cădem în mod repetat pentru a îndepărta complet această pleavă din noi.

Tu însuţi cunoşti dacă Domnul a reuşit sau nu să împlinească planul Său în viaţa ta. Căci, dacă pleava este îndepărtată, tu vei fi mai smerit şi mai puţin autoîndreptăţit. Nu te vei uita de sus la alţii care trec prin eşecuri în viaţa lor. Nu te vei considera mai vrednic decât oricare altul.

Aşa cum am spus, Dumnezeu permite ca Satan să acţioneze pentru a îndepărta pleava de la noi, prin faptul că ne lasă să cădem în mod repetat. Aşa că nu vă descurajaţi dacă aveţi eşecuri. Sunteţi mai departe în mâna lui Dumnezeu. Există un scop glorios, care este împlinit prin căderile voastre repetate. În aceste timpuri de eşec trebuie neapărat să nu se împotmolească încrederea voastră în iubirea lui Dumnezeu pentru voi. Aceasta a fost atunci rugăciunea lui Isus pentru Petru, dar şi pentru noi azi. El nu se roagă ca noi să nu cădem niciodată, ci El se roagă ca, atunci când atingem nivelul cel mai scăzut, să rămână neclintită certitudinea noastră cu privire la iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Numai prin mai multe insuccese vom atinge un „punct zero”, unde vom fi îndeajuns de zdrobiţi. Acesta e punctul în care Petru a avut o a doua întoarcere (Luca 22:32). El a avut o întoarcere radicală. Dovada faptului că rugăciunea lui Isus pentru Petru a fost ascultată este că, atunci când Petru s-a lovit de fundul prăpastiei, el s-a pocăit cu adevărat. El n-a stat acolo întins, doborât şi descurajat. El nu şi-a pierdut credinţa, ci s-a ridicat printr-o înnoire a minţii la o nouă perspectivă. Dumnezeu nu a rupt legătura dintre El şi Petru, ci doar a lăsat ca frânghia de legătură să fie lungă. Dar, când Petru a ajuns la distanţa maximă, Dumnezeu l-a tras înapoi.

Este un lucru minunat să fii copilul lui Dumnezeu. Dacă ne-am predat în mâna Lui, ne leagă de El cu o frânghie ca să ne protejeze. Sunt multe bucle pe această funie de legătură, aşa că, probabil, vei face greşeli şi vei cădea de multe mii de ori şi căderile vor fi chiar în sensul îndepărtării de Domnul. Dar într-o zi tu vei ajunge la capătul frânghiei de legătură şi atunci Dumnezeu te va trage înapoi la El, ca să ajungi mai aproape de El ca înainte.

Bineînţeles, când eşti la capăt şi frânghia e tensionată la maxim, tu poţi decide să tai frânghia şi să fugi dinaintea Domnului. Sau poţi alege să fii zdrobit în prezenţa bunătăţii Domnului, să plângi şi să te întorci la El. Aceasta a făcut Petru: a plâns şi s-a întors înapoi la Domnul. Dar Iuda Iscarioteanul nu a făcut aşa. În răzvrătire faţă de autoritatea Domnului peste viaţa lui, el a tăiat frânghia şi a fost pierdut pe veci. Dar sper că tu vei face ceea ce a făcut Petru.

Isus a mai spus lui Petru: „…după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. Cu alte cuvinte, când te vei întoarce şi vei fi întărit, să întăreşti pe fraţii tăi.

Numai după ce suntem zdrobiţi putem fi întăriţi destul de mult pentru a fi în stare să-i întărim pe alţii.

Numai după ce Petru a fost slab şi zdrobit a devenit cu adevărat puternic. Aşa de puternic, încât era capabil să-i întărească pe fraţii şi surorile lui. Am putea spune că pregătirea lui Petru pentru o slujire plină de Duhul Sfânt a venit prin experienţa căderii lui. Dacă ar fi fost umplut cu Duhul Sfânt fără această experienţă a căderii, el s-ar fi ridicat în ziua Cinzecimii ca un om mândru, ca unul care niciodată n-a căzut, uitându-se în jos cu dispreţ la săracii păcătoşi pierduţi din faţa lui. Şi Dumnezeu ar fi devenit duşmanul lui, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri‼

Aceasta e tragedia care-i surprinde pe mulţi creştini din zilele noastre, care au avut odată experienţa umplerii cu Duhul Sfânt. Ei n-au fost zdrobiţi niciodată. Poate că au avut o umplere autentică cu Duhul Sfânt, dar ei niciodată n-au devenit cu adevărat zdrobiţi (vulnerabili în prezenţa lui Dumnezeu – nota trad.). Şi astfel, prin mândrie, ei au pierdut ungerea foarte curând.

În propria mea viaţă, Dumnezeu m-a învăţat adevărurile căii crucii şi ale zdrobirii cu mult timp înainte de a mă umple cu Duhul Sfânt. Aceasta a fost bine pentru mine, deoarece m-a păzit de a o lua pe căi greşite. Prin mulţi ani de căderi, Dumnezeu a sfărâmat încrederea în propriile-mi puteri şi autoîndreptăţirea mea. Da, au fost ani de căderi, zi după zi. Dacă ar trebui să reprezint grafic cei 60 de ani ai vieţii mele, ar fi ceva de genul: când m-am născut am fost inocent şi drăgălaş, aşa cum sunt toţi bebeluşii, fără să fac nici un păcat. După ce m-am născut din nou (când aveam 19 ani), lucrurile au mers bine o perioadă de timp, de câţiva ani. Graficul a început să urce lent. Însă, pe măsură ce Dumnezeu a început să binecuvânteze slujirea mea şi să fiu mai bine cunoscut în cercurile creştine, m-a cuprins mândria şi graficul meu a început să meargă în jos, fără ca măcar să-mi fi dat seama de aceasta. În aparenţă eram încă un predicator bine cunoscut. Dar viaţa mea interioară şi umblarea mea cu Dumnezeu au început să se deterioreze. În omul meu dinlăuntru am devenit un recidivist. În final, am ajuns la un punct în care graficul vieţii mele a atins minimul. Aceasta a fost acum 26 de ani. În acest punct al vieţii mă gândeam în mod serios să renunţ de tot la slujirea publică, deoarece nu voiam să continui să-i înşel pe oameni, predicându-le ceea ce nu puneam în practică. În acel moment eu meritam numai condamnare din partea lui Dumnezeu pentru ipocrizia mea şi recidivismul meu. Însă în loc să mă judece şi să mă trimită în Iad, ştiţi ce a făcut Dumnezeu? El m-a umplut cu Duhul Sfânt.

De ce a făcut El asta? Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Permiteţi-mi să folosesc o ilustrare să înţelegeţi minunea aceasta!

Gândiţi-vă că aţi fi un angajat al unei mari companii multinaţionale şi aţi fi necredincioşi companiei, neascultând ordinele primite, abuzând şi profitând de avantajele bunătăţii ei şi dizgraţiind numele ei. Într-o zi aţi face ceva teribil de rău, aceasta fiind ultima picătură care umple paharul. Atunci, preşedintele ar veni la voi şi în loc să vă dea afară, v-ar spune: „Am hotărât în consiliul de administraţie să vă iertăm totul şi să vă triplăm salariul de azi înainte”. Puteţi să vă imaginaţi un astfel de lucru întâmplându-se? Nu? Bine, aceasta ilustrează chiar diferenţa dintre căile lui Dumnezeu şi căile omului. A fost o ilustraţie a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, acum 25 de ani.

Care a fost rezultatul tratamentului pe care mi l-a administrat Dumnezeu? Oare m-a făcut un profitor de bunătatea Lui şi m-a făcut din acea zi un om care păcătuia tot mai mult? Nu! Din contră, aşa cum scrie în Romani 2:4 că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”, aceasta m-a condus la o adâncă mâhnire şi la zdrobire. Bunătatea lui Dumnezeu m-azdrobit şi a produs în mine, de atunci înainte, o dorinţă arzătoare să trăiesc o viaţă curată şi sfântă pentru El.

Dar aici aş vrea să fiu sincer cu voi. Din acea zi graficul vieţii mele nu a fost doar crescător. Nu. Am mai avut suişurile şi coborâşurile mele, ca alţi creştini care se luptă din greu. Ca şi Pavel, am mai avut „de afară lupte, dinăuntru temeri”. Încă mai am nevoie de ajutorul fraţilor mei pentru a fi „consiliat când sunt apăsat”. Dar caut cu insistenţă să ajung desăvârşit.

Dumnezeu a trebuit să mă lase în mod repetat în groapa căderii, înainte de a mă putea folosi în lucrarea Lui. Şi acesta I-a luat 16 ani după naşterea mea din nou, înainte de a putea să mă aducă la acel punct zero. La acel moment eu aveam 35 de ani. Jumătate din viaţa mea s-a dus. Probabil că în cazul tău nu va lua atât de mult timp, pentru că nu vei fi atât de încăpăţânat cum am fost eu. Dar am vrut să-ţi încredinţez mărturia mea pentru a te încuraja, astfel ca niciodată să nu îţi pierzi nădejdea. Dacă Dumnezeu a putut face asta pentru mine, atunci poate să o facă pentru oricare dintre voi.

Nu există cazuri fără speranţă. Ai auzit asta? Nu există cazuri fără speranţă. Există speranţă pentru fiecare din voi, pe toată durata cât eşti încă în viaţă. Speranţa este pierdută numai când ai murit.

Petru a trebuit să ajungă şi el la un astfel de punct zero înainte de a putea fi ceea ce voia Dumnezeu să fie.

Odată ce noi înşine am fost în fundul prăpastiei, nu vom mai putea niciodată să dispreţuim pe alţii care încă mai sunt acolo. Nu vom putea să ne mai uităm în jos la cei care păcătuiesc ori la credincioşi care au recidivat, chiar la conducători creştini care cad. Nu vom putea să fim mândri pentru biruinţa noastră asupra păcatului, pentru că ştim în ce prăbuşiri am fost noi înşine odată.

De aceea însuşi Petru avertiza pe alţi creştini spunând: „să nu uitaţi niciodată cum aţi fost voi înşivă curăţiţi cândva de păcatele voastre” (2 Petru 1:9). El îi avertiza că, dacă vor uita, vor deveni orbi, întocmai ca cei care umblă cu ochii închişi. Vreau să umblu cu ochii deschişi şi să am o vedere ascuţită, cu orizont larg, pentru a vedea tot timpul valorile cereşti şi veşnice.

Cine sunt cei orbi? Cei în ochii cărora au preţ lucrurile pământeşti, plăcerile păcatului, bunăstarea materială, onoarea dată de oameni şi aprobarea dată de ei. Toţi aceşti oameni sunt orbi. Ei nu pot să vadă mai departe de ceea ce pot pipăi.

Noi trebuie să simţim regret pentru astfel de credincioşi. Dacă vezi un om orb fizic sau unul care are vederea atât de slabă, încât nu vede mai departe de câţiva metri, nu te enervezi pe el. Simţi întristare pentru starea lui. Dacă vezi un om care ţine o carte la câţiva centimetri de ochii lui ca să poată citi, nu devii mânios pe el. Simţi milă pentru el, nu? În cazul în care un doctor oftalmolog întrebă pe un om care poartă ochelari cu lentile groase dacă poate citi literele din diagrama oftalmologică şi omul răspunde că vede doar litera cea mai mare, dar nu e sigur că este “E” sau “S”, ce va face doctorul? Se va supăra pe acel bolnav? Nu. Va simţi compasiune pentru el.

Şi, când vedem credincioşi care sunt atât de orbi, încât trăiesc pentru bani, pentru plăcerea păcatului şi pentru aprobarea oamenilor, nu trebuie să le reproşăm, plini de supărare. Trebuie să ne fie milă de ei, pentru că ei au ajuns să aibă vederea teribil de scurtată şi îngustată. Ei sunt pe calea care duce la mari regrete, când vor sta, într-o zi, în faţa Domnului.

Sunt mulţi, prea mulţi astfel de credincioşi. Şi ştiţi cum au devenit ei orbi? Ei au uitat de păcatele de care au fost curăţiţi (2 Petru 1:9). După ce Dumnezeu i-a ridicat din groapa lor, ei au uitat de prăpastia din care i-a scos El şi au devenit mândri de faptul că Dumnezeu i-a binecuvântat.

Nu vreau să uit niciodată de prăbuşirea din care m-a ridicat Dumnezeu. Ştiu că toate păcatele mele au fost şterse şi Dumnezeu nu mai ţine în evidenţa Lui niciun singur păcat pe care l-am comis vreodată. Stau în faţa lui Dumnezeu azi prin meritele Lui, aşa ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată în toţi cei 60 de ani din viaţa mea, pentru că am fost „socotit neprihănit prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Aşa mă vede Dumnezeu. Dar nu voi uita niciodată ce am fost cândva. Dumnezeu mi-a spus: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile tale” (Evrei 8:12). Dar eu îmi voi aduce aminte întotdeauna ceea ce am fost cândva.

Acum, nu-mi aduc aminte trecutul meu într-un mod în care să-l las pe Satan să mă condamne sau să mă deprime, prin amintirea păcatelor mele. Nu! Niciodată. Căci „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Când diavolul mă acuză îi spun în faţă că: „sângele lui Isus m-a curăţit de TOATE păcatele mele”. Îl biruiesc pe Satan „prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12:11). Dar nu voi uita niciodată de groapa în care am fost cândva, când Dumnezeu s-a întâlnit cu mine, şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.

Aşa cum a spus odată Dumnezeu lui Iuda, aşa eram eu: „La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldat în apă, ca să fii curăţit, nici n-ai fost frecat cu sare, şi nici n-ai fost înfăşat în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncat pe câmp, aşa de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale. Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălit în sângele tău (…) erai tot gol, gol de tot. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost al Meu! Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn (…) Te-am îmbrăcat în mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe,…astfel, ai fost împodobit cu aur şi cu argint (…) căci erai desăvârşit de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezechiel 16:4-14).

Cum stau lucrurile în cazul tău, fratele meu şi sora mea? Ştiu că mulţi dintre voi aţi fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Dar n-aş putea spune exact dacă Dumnezeu a terminat sau nu zdrobirea voastră, spulberarea încrederii în voi înşivă şi mândriavoastră. Îţi poţi da seama foarte uşor dacă au avut loc în viaţa ta aceste transformări. Trebuie doar să răspunzi la următoareledouă întrebări:

În primul rând: Te uiţi de sus la alţii, poate la cei care sunt din alte confesiuni?

Poate că în materie de doctrină nu suntem de acord cu mulţi credincioşi, dar niciodată n-avem voie să ne uităm de sus la niciunul din ei. Pot spune, în mod sincer, că eu consider pe mulţi bărbaţi credincioşi din alte confesiuni, ca fiind mai buni decât mine. Nu pot lucra împreună cu mulţi dintre ei datorită diferenţelor doctrinare, dar nu dispreţuiesc pe niciunul din ei.

Spui tu totdeauna ca fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11)? Dacă da, atunci nu eşti un om zdrobit, oricare ar fi experienţa pe care ai fi avut-o cu Duhul Sfânt.

Şi apoi, a doua întrebare: Cu privire la progresul tău spiritual, la înzestrările tale şi la realizările tale eşti îngâmfat, mândru, încrezut sau arogant?

Un om zdrobit recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească şi este gata să dea toată slava lui Dumnezeu pentru orice rod pe care-l vede în viaţa lui sau în slujirea lui publică.

Deci, acestea sunt cele două trăsături caracteristice ale unui om zdrobit:

El nu se uită de sus la nimeni, nici la credincioşi, nici la necredincioşi.

El nu-şi atribuie o slavă proprie pentru creşterea lui spirituală sau pentru slujirea lui publică.

Iacov este un exemplu clasic de om în care a avut loc zdrobirea lui Dumnezeu. El a avut două întâlniri cu Dumnezeu: una la Betel (Geneza 28), iar cealaltă la Peniel (Geneza 32).

Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” (un simbol al bisericii), iar Peniel înseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Noi toţi avem nevoie să trecem mai departe de intrarea în Biserica lui Dumnezeu, pentru a vedea Faţa lui Dumnezeu.

La Betel citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). Acesta pare a fi doar o împrejurare geografică, dar de fapt e şi unindicativ spre ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Iacov, deoarece următorii 20 de ani au fost pentru el o perioadă de adânc întuneric. Apoi,? la Peniel, citim că „răsărea soarele” (Geneza 32:31). Din nou o împrejurare geografică, dar şi Iacov a intrat definitiv în lumina lui Dumnezeu.

Aşa cum Petru a avut cele două întoarceri la Dumnezeu, tot aşa mulţi credincioşi, care au umblat cu Dumnezeu de-a lungul anilor, au avut două întâlniri cu Dumnezeu. Prima a fost când ei au intrat în Casa lui Dumnezeu (Biserica), prin naşterea lor din nou. A doua a fost când ei l-au întâlnit pe Dumnezeu faţă-n faţă, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi viaţa lor a fost transformată.

Citim că la Betel Iacov „a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12). În Ioan 1:51 Isus interpretează această scară ca referindu-se la El Însuşi, Calea de la pământ la Cer: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului”. Deci, ceea ce a văzut Iacov, era de fapt o viziune profetică despreIsus, care deschide calea către Cer. În acel vis, Domnul a promis multe lucruri lui Iacov. Dar Iacov era atât de înclinat spre lucrurile pământeşti, încât el s-a putut gândi numai la siguranţa vieţii pământeşti, la sănătate fizică şi la prosperitate financiară. Şi acolo, „Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:20-22). Iacov l-a perceput pe Dumnezeu ca pe o gardă personală care avea grijă de el. Iar dacă Dumnezeu făcea asta, Iacov Îi dădea comision 10% din venitul lui‼

Exact la fel îl tratează pe Dumnezeu şi mulţi credincioşi din zilele noastre. Ei doresc numai confort material de la El. Iar dacă Domnul le dă aceste lucruri, ei frecventează regulat adunările bisericii şi dau pentru lucrarea lui Dumnezeu o parte din banii lor. Astfel de credincioşi fac de fapt afaceri cu Dumnezeu la fel ca un negustor din lume, căutând confortul şi profitul propriu.

Iacov a petrecut 20 de ani din viaţa lui agonisind lucruri materiale. El a încercat să intre în posesia unei soţii din familia lui Laban şi s-a ales cu două! El n-a vrut două, dar i-a fost exploatată dorinţa de a o avea pe cea pe care şi-a pus ochii‼ Apoi el a folosit metode frauduloase de însuşire a oilor lui Laban, ajungând astfel foarte bogat. A intrat în casa lui Laban fără un ban, dar a ieşit cu mari avuţii de acolo. Fără îndoială că el a atribuit prosperitatea aceasta binecuvântării lui Dumnezeu, ca mulţi credincioşi ai zilelor noastre‼

Dar care este adevăratul semn distinctiv al „binecuvântării lui Dumnezeu”? Este prosperitatea? Nu. Este să fiitransformat în asemănare cu Hristos.

La ce foloseşte să ai o slujbă bună, o casă bună şi multe elemente de confort, dacă viaţa ta rămâne nefolositoare lui Dumnezeu şi oamenilor?

Dar Dumnezeu nu Şi-a terminat încă socotelile cu Iacov. El i-a dat o a doua întâlnire, la Peniel.

Vreau să vă spun, fraţi şi surori, că mulţi dintre voi aveţi nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, o întâlnire care va avea loc atunci când veţi ajunge la punctul cel mai critic din viaţa voastră şi când Dumnezeu, în loc să vă judece şi să vă trimită în Iad, vă va umple cu Duhul Său cel Sfânt!

Citim în Geneza 32 că Iacov era îngrozit, pentru că tocmai auzise de ieşirea lui Esau (de la care, cu 20 de ani înainte, luase prin înşelăciune dreptul de întâi născut) pentru a se întâlni cu el. Acum era sigur că Esau căuta să-l omoare. Ne prinde bine atunci când Dumnezeu ne lasă să ajungem în situaţii care ne îngrozesc. Pentru că, fiind înfricoşaţi de ceea ce ar putea să ne facă omul, ne vom trage cât mai aproape cu putinţă de Dumnezeu.

La Peniel Iacov era singur (Geneza 32:24). Înainte de a se putea întâlni cu noi, Dumnezeu trebuie să prindă un moment când suntem singuri. De aceea Satan a impus un ritm alert şi supraaglomerat de viaţă (mai ales în oraşele mari), pentru ca în viaţa multor credincioşi timpul petrecut singur cu Dumnezeu să fie redus la minim. Viaţa lor a devenit atât de ocupată, încât activităţile mai puţin prioritare (cum ar fi Dumnezeu) sunt scoase mereu din orarul lor! Aceasta e tragedia creştinătăţii de azi.

Dumnezeu s-a luptat cu Iacov ore întregi în noaptea aceea, dar Iacov nu s-a lăsat. Această luptă ne relevă antagonismul în care a ajuns Iacov faţă de Dumnezeu în cei 20 de ani care au trecut. Şi când Dumnezeu a văzut că Iacov era înverşunat în încăpăţânarea lui, în final, i-a dislocat articulaţia şoldului. Iacov avea în acea vreme cam 40 de ani şi era un om foarte puternic. Avraam, bunicul lui, a trăit peste 175 de ani. Deci putem spune că Iacov era în floarea tinereţii lui, având de trăit încă 75% din viaţa lui. La o aşa vârstă a tinereţii, a avea dislocată articulaţia şoldului trebuie să fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi putut dori Iacov, pentru că, dintr-odată, şi-a văzut spulberate toate planurile pe care şi le făcuse pentru viitor. Gândiţi-vă că era ca şi cum un tânăr de 20 de ani, din zilele noastre, ar avea dizlocată articulaţia şoldului şi ar trebui să umble în cârje tot restul vieţii‼ Aceasta poate fi o experienţă zdrobitoare. În tot restul vieţii lui, Iacov n-a mai putut umbla niciodată fără cârje.

Dumnezeu a încercat în atât de multe moduri să-l zdrobească pe Iacov, dar n-a reuşit; şi, în final, i-a dat o dizabilitate fizică permanentă. Prin aceasta, în sfârşit, a reuşit să-l zdrobească pe Iacov.

Dacă consideră că e spre binele nostru, Dumnezeu poate face acelaşi lucru şi pentru noi. El disciplinează numai pe cei pe care Îi iubeşte, pentru a-i păzi de catastrofe mult mai mari.

Dacă totuşi Dumnezeu a încetat să te corecteze, atunci poate că te lasă, chiar ca recidivist, să trăieşti deplin sănătos, să câştigi bani din abundenţă şi să-ţi iroseşti viaţa. Dar cine vrea aşa ceva? Eu mai degrabă aş vrea ca Dumnezeu să mă determine cât mai repede să fac voia Lui, să mă disciplineze şi să mă zdrobească chiar acum (chiar şi fizic dacă e necesar), astfel încât să pot umbla cu El şi să împlinesc scopurile Lui pe pământ.

Pentru a-l ţine zdrobit, chiar şi marele apostol Pavel a avut nevoie de un ţepuş în carnea lui (2 Corinteni 12:7). Ţepuşul din carnea lui putea fi vreo dizabilitate fizică care-l deranja permanent. El s-a rugat lui Dumnezeu din nou şi din nou ca acest„mesager al lui Satan” să fie îndepărtat. Dar Dumnezeu a spus: „Nu; chiar dacă este un mesager al lui Satan, nu-l voi îndepărta; ai nevoie de el să te ţină umil, astfel încât, să poţi fi folositor Mie şi oamenilor de lângă tine!”.

După ce Dumnezeu a dizlocat şoldul lui Iacov, El i-a spus: „În regulă, Mi-am făcut lucrarea. Acum lasă-mă să plec. Tu niciodată nu M-ai vrut. Tu ai vrut numai femeie şi bani”. Dar Iacov acum n-a vrut ca Dumnezeu să plece. În sfârşit, eratransformat! Acest om, care şi-a petrecut viaţa agonisind femeie şi proprietăţi, acum se ţinea strâns de Dumnezeu şi spunea:„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” ( Geneza 32:26). Ce mare lucrare s-a înfăptuit în inima lui Iacov când i-a fost dizlocată articulaţia şoldului, astfel că acum Îl dorea numai pe Dumnezeu!

Aşa cum spune vechea zicală: „Când nu ai nimic în afară de Dumnezeu, vei descoperi că Dumnezeu este mai mult decât destul”‼ Este adevărat.

Acum Dumnezeu l-a întrebat: „Care-i numele tău?”. Şi Iacov a răspuns: „Numele meu este Iacov”. „Iacov” înseamnă înşelător, amăgitor, escroc. Iacov a admis, în final, că el este un înşelător.

Oare nu eşti şi tu un înşelător? Oare nu ai păcălit pe cei din jurul tău că eşti un om spiritual? Dacă da, ai vrea astăzi să fii sincer cu Dumnezeu şi să-I spui că eşti un ipocrit?

Cu mulţi ani înainte, când tatăl său, Isaac, care era orb, l-a întrebat care îi este numele, Iacov a pretins că era Esau. Daracum a fost sincer. Şi Domnul i-a spus imediat: „Nu vei mai fi un înşelător niciodată”: „Numele tău nu va mai fi Iacov” (Geneza 32:28).

Nu este acesta un cuvânt de încurajare?

L-ai auzit? „Numele tău nu va mai fi Iacov (Înşelător)”. „Nu vei mai fi un înşelător niciodată”

Aleluia!

Aceasta nu înseamnă că niciodată nu vei mai cădea în păcat. Dar niciodată nu va mai fi vreo înşelătorie sau viclenie în viaţa ta. Niciodată nu va mai fi nici o şiretenie în viaţa ta.

Apoi, Dumnezeu i-a mai spus lui Iacov: „de azi înainte te vei chema Israel [’Cel ce luptă cu Dumnezeu’ sau ’Prinţ al lui Dumnezeu’]; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor”. Ce transformare! Dintr-un înşelător un prinţ al lui Dumnezeu! Şi aceasta a fost complet săvârşită numai când Iacov a fost zdrobit.

Aceasta este şi chemarea noastră, de a fi înscăunaţi ca prinţi împreună cu Hristos pe tronul Lui, exercitând autoritate spirituală peste Satan şi eliberând bărbaţi şi femei care au fost înrobiţi de el. Ca membri ai trupului lui Hristos, noi suntemchemaţi să avem putere să biruim cu Dumnezeu şi cu oameni. Suntem chemaţi să fim o binecuvântare pentru toţi oamenii. Dar acestea pot avea loc numai când suntem zdrobiţi. Şi putem fi zdrobiţi numai când, în legătură cu făţărnicia şi viclenianoastră, suntem sinceri cu Dumnezeu.

Cu multe secole după aceea, când Domnul Isus s-a întâlnit cu un descendent al lui Iacov, şi anume cu Natanael, „a zis despre el: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug” ( Ioan 1:47). „Iată un Israel (prinţ al lui Dumnezeu) adevărat, în care nu este nimic din Iacov (nici o şiretenie, şmecherie, înşelătorie)”‼ Apoi, El a reamintit lui Natanael de scara pe care a văzut-o Iacov la Betel şi i-a spus că şi el era un „Israel”, nu pentru că Natanael ar fi fost perfect, ci pentru că nu era în el nici o viclenie sau prefăcătorie.

Iacov a numit acel loc „Peniel”, pentru că acolo a văzut în sfârşit faţa lui Dumnezeu. La Betel el a fost fascinat de casalui Dumnezeu. Tu poţi fi în casa lui Dumnezeu de mulţi ani şi încă n-ai văzut faţa lui Dumnezeu. Atunci tu ai nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, în care vei vedea faţa Lui.

Iacov a exclamat plin de emoţie: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30).

„Acum văd faţa Ta, o Doamne, şi totuşi rămân în viaţă‼”

„Trebuia să fiu dat afară din companie, dar mi s-a triplat salariul‼”

„Trebuia să ajung în Iad, dar, în loc de aceasta, El m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt‼ Aleluia‼”

Cred că acum ne putem da seama de justeţea faptului că mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt. Ei încearcă să câştige această umplere. Ei încearcă să o merite, să fie vrednici de a o poseda. În acelaşi mod, o mulţime de oameni sinceri, în multe religii, caută iertarea păcatelor lor. De ce nu obţin siguranţa iertării? Pentru că ei încearcă să câştige această iertare prin fapte.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai obţinut-o pe bună dreptate, ca răsplată pentru munca ta? Nu. A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că nu vei fi niciodată vrednic de iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost imediat iertate. În acelaşi mod, trebuie să venim şi pentru a primi plinătatea Duhului.

Sunt mulţi credicioşi în zilele noastre care postesc, se roagă şi stăruiesc timp îndelungat pentru a primi plinătatea Duhului Sfânt. Nu este nimic rău în a face oricare din aceste lucruri. Toate acestea sunt bune. Dar, dacă tu faci oricare din acestea pentru a deveni vrednic de a primi plinătatea Duhului, atunci ai intrat pe un făgaş greşit.

Dacă nu primeşti plinătatea Duhului, poate chiar întrebi pe Dumnezeu spunând: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat în stăruinţă. De ce nu m-ai umplut?” Însă tu nu poţi să câştigi prin muncă sau să-L meriţi pe Duhul Sfânt, la fel cum nu poţi câştiga prin merite iertarea păcatelor tale. Ambele le primim cadou de la Dumnezeu. Şi tu nu poţi plăti pentru niciunul din acestea. Trebuie să le primeşti ca pe daruri nemeritate, sau, dacă nu, nu le vei primi deloc.

Toate darurile lui Dumnezeu sunt fără plată. Dar omul face greşeala de a încerca să plătească lui Dumnezeu pentru ele şi, astfel, nu primeşte niciunul din aceste daruri. Dacă încerci să te faci vrednic pentru a merita darurile lui Dumnezeu, nu le poţi avea. Acesta poate fi principalul motiv pentru care încă nu ai fost umplut cu Duhul Sfânt.

Când a fost Isus pe pământ, fariseii considerau că sunt cei mai vrednici dintre toţi ca să aibă păcatele iertate. Dar ei n-au obţinut această iertare şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat, în dar, iertarea păcatelor lor. Un tâlhar, care a trăit o viaţă plină de hoţii şi crime, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Paradis, chiar în noaptea care a urmat după crucificare.

Dumnezeu dă darurile Sale cele mai bune acelora care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la ceasul al unsprezecelea erau cunoscuţi de toţi ca fiind cei care nu merită nimic, aşa că Stăpânul i-a plătit pe ei întâi. Dar cei ce veniseră cel mai devreme, care simţeau că-şi meritau salariul, au fost retribuiţi ultimii.

În pilda fiului risipitor citim că tatăl avea un inel în deget. Într-o zi, el şi-a dat jos inelul şi l-a dat fiului mai tânăr, care irosise toţi banii lui. De ce nu l-a dat fiului mai mare? Pentru că acesta era autoîndreptăţit. În ochii oamenilor el era fiul mai mare care merita acel inel. Dar tatăl l-a dat fiului mai tânăr.

Aceasta e calea lui Dumnezeu. El face astfel de lucruri pentru a smeri trufia omului, astfel ca nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.

Dacă aţi înţeles acest adevăr, pe care încerc să vi-l scot în evidenţă, atunci aţi înţeles un principiu fundamental al modului în care Dumnezeu tratează cu omul.

A fost bunăvoinţa lui Dumnezeu că m-a condus pe mine primul la pocăinţă. Şi toată bunăvoinţa, de care Dumnezeu a dat dovadă în continuare după aceea, m-a condus numai la pocăinţă şi pocăinţă tot mai mare.

Lasă bunăvoinţa lui Dumnezeu să te conducă şi pe tine la pocăinţă. Nu abuza de bunătatea Lui, prin faptul că-ţi avantajezi firea pământească. Dumnezeu este bun cu noi în multe feluri. Dar n-ar trebui să ne imaginăm că El e şi mulţumitde noi, deoarece este bun cu noi. Nu! El este bun cu toţi oamenii. Bunătatea Lui ne este dată numai pentru a ne conduce la pocăinţă. Când ne întoarcem la El, fără nici o falsitate sau viclenie, El va pune inelul Său şi pe mâna noastră. El a păstrat acel inel în mod special pentru păcătoşi ca noi.

Isus le-a spus odată, usturător, fariseilor că: „Voi toţi sunteţi sănătoşi şi n-aveţi nevoie de doctor. Cei ce au nevoie de doctor sunt oamenii bolnavi. Şi Eu pentru ei am venit” (Matei 9:12). „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi (…) căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Dorind să-i trezească la realitate, El a fost caustic cu ei, dar motivat pe deplin de dragoste.

Isus nu a venit să cheme pe cei ce se consideră virtuoşi, ci pe cei ce recunosc că sunt păcătoşi. E foarte posibil că mulţi dintre cei care staţi aici şi mă ascultaţi să fiţi la fel de bolnavi cum erau acei farisei şi nici măcar să nu vă daţi seama de aceasta. Bolnavi de prefăcătorie, înfumurare şi autoîndreptăţire. Aceste boli sunt mai periculoase decât SIDA şi cancerul şi pot să vă distrugă! Comparativ cu acestea, alte păcate, cum ar fi crimele sau adulterul, sunt numai ca o răceală sau o febră. Poate că ai reuşit să înţelegi că ucigaşul şi curvarul sunt bolnavi. Dar voi puteţi fi mai bolnavi decât amândoi la un loc‼

Dumnezeu vrea să ne dea viaţa Lui, puterea Lui şi autoritatea Lui. De aceea ne lasă să cădem din nou şi din nou, până când, în final, are loc zdrobirea noastră.

În relatarea despre Iov, vedem cum Dumnezeu l-a adus până la nivelul cel mai scăzut, lăsând să-şi piardă proprietăţile, copiii şi sănătatea. Într-un anumit sens el îşi pierduse chiar şi soţia (care a devenit cicălitoare şi-l îndemna la răzvrătire) şi a pierdut trei prieteni (care l-au înţeles greşit şi l-au criticat). Prietenii lui, transformaţi în predicatori autoîndreptăţiţi, se întreceau în a-l „călca în picioare” prin cuvântările lor. Ei au continuat să „dea cu picioarele”, până când Dumnezeu, în îndurarea Lui, a intervenit El însuşi şi a pus capăt lucrurilor. În mijlocul tuturor acestor presiuni, Iov s-a dezvinovăţit pe sine în mod repetat. În final, când Dumnezeu i-a vorbit, Iov a văzut putreziciunea propriei autoîndreptăţiri şi s-a pocăit.

Într-adevăr, Iov „era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău” (Iov 1:1). Aceasta era bine. Însă era mândru de neprihănirea lui. Aceasta era rău. Dar, după ce Dumnezeu s-a socotit cu el, a devenit un omzdrobit. Din acel moment a slăvit numai pe Dumnezeu. Aşa că scopul lui Dumnezeu pentru Iov s-a împlinit.

Reţineţi ce a spus Iov lui Dumnezeu când a fost zdrobit: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6). Aceasta a fost Peniel-ul luiIov! Şi el a văzut faţa lui Dumnezeu şi totuşi a rămas în viaţă. Şi care a fost rezultatul? S-a pocăit în praf şi cenuşă. Dumnezeu, printr-o descoperire a bunătăţii Lui, a săvârşit în Iov, într-o clipă, ceea ce predicatorii aceia n-au putut face nici chiar după zile întregi de predicare. Ceea ce l-a zdrobit pe Iov şi l-a condus la pocăinţă a fost bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi auzim despre Dumnezeu de la predicatori, în adunări. Însă ceea ce avem nevoie este o întâlnire faţă-n faţă cu Dumnezeu, unde vedem bunătatea Lui îndreptată spre noi şi revărsându-se înspre noi; şi prin aceasta suntem zdrobiţi. Aceasta s-a întâmplat şi cu Petru. Vă amintiţi ce s-a întâmplat imediat după ce Petru s-a lepădat de trei ori şi a cântat cocoşul? El a văzut faţa Domnului. Şi Petru a avut Peniel-ul lui! Citim că: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru” (Luca 22:61). Şi care a fost rezultatul: „[Petru] a ieşit afară şi a plâns cu amar” (Luca 22:62).

Acea privire a lui Isus, plină de bunătate şi iertare, a zdrobit inima aceea aspră de pescar.

În Vechiul Legământ, Dumnezeu a promis lui Israel sănătate, bogăţie şi orice binecuvântare materială. Dar era o binecuvântare care era cea mai mare dintre toate, şi anume cea descrisă în Numeri 6:22-26. Aici citim că i s-a poruncit lui Aaron să binecuvânteze poporul astfel: „Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”

Nu e regretabil faptul că mulţi credincioşi din zilele noastre caută binecuvântările inferioare ale sănătăţii şi bogăţiei materiale (pe care necredincioşii le obţin fără rugăciune) şi experienţe emoţionale (dintre care multe nu sunt autentice), în loc să caute cea mai mare binecuvântare, care le poate transforma în totalitate viaţa, şi anume întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu?

Chiar dacă n-am deveni niciodată bogaţi şi niciodată nu ne-am vindeca, dacă vedem faţa Domnului, avem împlinirea tuturor nevoilor noastre.

Când s-a întâlnit cu Dumnezeu, trupul lui Iov era plin de furuncule, dar el nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre vindecarea lui. Întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu e de aşa natură, încât omul care are parte de ea spune: „Am văzut faţa Domnului şi aceasta este îndeajuns pentru mine”. Cei trei predicatori, care pretindeau să aibă „judecată limpede” şi „un cuvânt de la Dumnezeu”, au spus lui Iov că el era pedepsit pentru ceva păcate secrete din viaţa lui. Există şi astăzi profeţi autoproclamaţi, care vin cu mesajele lor false de genul: „aşa vorbeşte Domnul”, care condamnă şi rănesc oamenii lui Dumnezeu, aidoma celor care-l necăjeau pe Iov. Dar Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu judecata, aşa cum au făcut acei trei predicatori.

Dumnezeu nu a vorbit cu Iov despre căderile lui şi nici nu i-a reamintit de lamentările şi reclamaţiile (împotriva lui Dumnezeu) pe care le făcuse când era sub presiune. Dumnezeu doar şi-a descoperit bunătatea înaintea lui Iov, bunătate revelată în universul minunat pe care L-a creat pentru desfătarea oamenilor şi revelată, de asemenea, în animale, care sunt subordonate oamenilor. A fost acel gen de descoperire a bunătăţii Lui, aşa cum ştie Dumnezeu s-o dea, încât aceasta l-a condus pe Iov la pocăinţă. Mulţi profită de bunătatea lui Dumnezeu, avantajându-şi firea pământească şi abuzând de favoarea acestei bunătăţi. Cât despre Iov, bunătatea lui Dumnezeu l-a condus la pocăinţă. Şi apoi, Domnul l-a binecuvântat pe Iov cu dublul a tot ceea ce a avut înainte.

Scopul final al lui Dumnezeu cu zdrobirea noastră este să ne facă fericiţi, aşa cum citim în Iacov 5:11. Obiectivul, pe care l-a avut Dumnezeu în minte pentru Iov, a fost spulberarea autoîndreptăţirii şi mândriei lui şi transformarea lui într-unom zdrobit, astfel încât Domnul să-I poată arăta faţa Lui şi să-l poată binecuvânta din abundenţă. Dacă nu vedem faţa Lui în spatele tuturor acestor lucruri, tocmai binecuvântările materiale şi fizice pe care ni le dă Dumnezeu pot să ne ruineze, prin faptul că ne abat direcţia de la El. Cât de mulţi credincioşi au deviat de la Dumnezeu prin prosperitatea materială!

O viziune a feţei lui Dumnezeu ne poate elibera de pofta nestăvilită după toate lucrurile pe care ni le poate oferi lumea:

„Arată-mi faţa Ta, o întrezărire doar a frumuseţii Tale divine;

Şi niciodată nu mă voi gândi şi nu voi visa la o altă iubire în afară de a Ta.

Toate luminile mai slabe se vor întuneca, orice glorie mai mică va intra-n declin.

Frumuseţea pământului nu va mai apărea frumoasă niciodată”.

Petru a văzut faţa Domnului şi a plâns cu amar. Acum ne-am putea închipui că Petru a fost zdrobit definitiv. Dar nu a fost aşa. Înainte ca el să fie gata pentru Peniel-ul lui, Domnul avea să-l mai conducă printr-o experienţă de eşec.

În Ioan 21:3 citim că Petru a spus colegilor lui apostoli: „Mă duc să prind peşte”. Prin aceasta, el n-a vrut să spună că mergea la pescuit doar în seara aceea. El se întorcea la slujba lui de pescar, renunţând la apostolia lui, deoarece eşuase ca apostol.

Cu câţiva ani în urmă, când a fost chemat de Domnul, Petru renunţase la ocupaţia lui de pescar. El a abandonat totul şi L-a urmat sincer pe Domnul, în cel mai bun mod pe care l-a ştiut el. Însă a eşuat. Acum, el simţea că această ocupaţie, de a fi un apostol, nu era pentru el. După trei ani şi jumătate de audiere a celor mai minunate mesaje care s-au predicat vreodată, venite de la cel mai mare predicator care a trăit vreodată, el, Petru, s-a lepădat de Isus categoric şi în public, nu numai o dată, ci de trei ori. Se săturase să tot încerce să fie un apostol.

Dar exista un lucru pe care încă ştia să-l facă bine: pescuitul. A practicat aceasta din copilărie şi era un expert în domeniu. Aşa că a decis să fie din nou un pescar. Unii din ceilalţi apostoli au simţit şi ei la fel. Şi ei Îl părăsiseră pe Domnul chiar în ceasul nevoii Lui, au evadat de lângă El şi s-au ascuns. Aşa că şi ei s-ar fi întors la pescuit, pentru că eşuaseră în a fi „apostoli”.

Ei erau oameni sinceri, apreciaseră mesajele lui Isus şi inimile lor ardeau în ei când Îl ascultau. Ei au vrut din toată inima să fie ucenicii Lui. Dar au căzut!

Experienţa ta poate fi similară cu a lor. Poate ai auzit mesaje pline de putere şi ai fost mişcat de ele. Poate că inima ta ardea în tine când ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Poate ai lăsat totul şi ai căutat în mod sincer să-L urmezi pe Domnul. Poate şi tu te-ai străduit plin de speranţă, luând decizii din nou şi din nou, după ce auzeai acele mesaje pline de viaţă. Ai mers poate chiar mai departe de atât şi, după căderi repetate, îţi spuneai din timp în timp: „de data aceasta chiar că-s hotărât să reuşesc”. Dar ai căzut din nou şi ai simţit că te-ai epuizat. Azi, dacă te uiţi înapoi în timp, poate că poţi vedea doar o mulţime de eşecuri, cădere peste cădere, poate un morman format din mii de nereuşite. „Nu ies la liman. Tot aşa de bine m-aş putea retrage. Această Evanghelie poate că funcţionează la alţii. Dar în cazul meu nu s-ar părea că merge. Lucrurile s-au stricat prea tare la mine. Niciodată nu voi reuşi”.

Te simţi cumva aşa astăzi? Ai decis să nu mai încerci niciodată, pentru că nu e de niciun folos să mai încerci? Ai decis să mergi înapoi în lume, să-ţi cauţi acolo norocul sau ceva plăceri deşerte? Simţi că ar fi mai bine pentru tine să devii o persoană lumească, pământească în carne şi sânge, cu viaţă mondenă, care trăieşte clipa cu adevărat şi care nu are pretenţia de a fi un creştin? Ar fi mai bine decât să afirmi că eşti un ucenic al Domnului Isus?

Ei bine, exact aşa s-au simţit acei apostoli când au decis să se întoarcă la ocupaţia de pescar. Şi Domnul i-a lăsat să plece, ca şi cum ar fi zis: „Daţi-i drumul înainte. Încercaţi să pescuiţi şi vedeţi dacă veţi izbuti în asta”. Aşa că Petru şi prietenii lui au încercat toată noaptea să prindă peşte şi au eşuat îngrozitor. Niciodată înainte, în toată viaţa lor, n-au avut aşa o noapte urâtă.

Odată ce Dumnezeu te-a chemat să fii al Lui, nu te va putea despărţi nimic de dragostea Lui. El se va asigura că tu eşuezi la pescuit şi la orice altceva ai încerca să faci! Poţi încerca cât de mult vrei, dar vei eşua. Iubirea lui Dumnezeu nu-ţi va permite să-ţi iroseşti viaţa în banalităţi. Aşa că, dacă încerci să o iei în sensul depărtării de El, frânghia dragostei Lui se va tensiona şi vei fi un ratat, pe oriunde vei merge, în orice vei încerca, până când te vei întoarce la El.

Dar aceasta nu se aplică la cei pe care Domnul nu i-a chemat. Sunt mulţi oameni de afaceri şi politicieni necinstiţi, care au făcut o mulţime de bani „negri”, care continuă să trăiască sănătoşi, fără Dumnezeu. De ce permite Dumnezeu asta? Pentru că ei nu sunt copiii Lui. Dar nu vorbesc despre ei acum. Îţi vorbesc ţie, pe care Dumnezeu te-a chemat dinainte de întemeierea lumii, ca să fii al Lui personal.

Oricât ar părea de ciudat, erau mulţimi de peşti în lacul Galileii şi sunt sigur că alţi pescari au prins belşug de peşte în noaptea aceea. Acei peşti au mers în jurul altor bărci. Dar Dumnezeu i-a ţinut departe de barca lui Petru, aşa că niciun peşte nu s-a apropiat. Acei alţi pescari, poate, chiar au vâslit aproape de barca lui Petru, spunându-i ce pescuire bogată au avut. Şi aceasta i-a făcut, probabil, pe Petru şi pe prietenii lui să se mire şi mai mult de faptul că ei nu prindeau nimic!

Te-ai mirat vreodată de ce n-ai putut niciodată să faci bani la bursa de valori, în timp ce alţii din jur făceau? Te-ai mirat de ce afacerea ta nu pare să vâneze „milioane”, ca afacerile altora? Oamenii din jurul tău par să se îmbogăţească din ce în ce, dar prosperitatea nu pare să vină deloc pe calea ta. E din cauza chemării pe care o are Dumnezeu pentru viaţa ta; El vrea ceva mai bun pentru tine decât ceea ce au oamenii din lume.

Petru a păşit în afara chemării pe care o avea Dumnezeu pentru viaţa lui şi Dumnezeu l-a lăsat să cadă, pentru că trebuia să-l zdrobească încă o dată. Acei apostoli au început să pescuiască cam pe la ora 6 seara. Dar Isus n-a venit la ei până în ziua următoare, pe la 5 dimineaţa. Domnul ştia că Petru nu va prinde niciun singur peşte în noaptea aceea. De ce nu a venit la ei mai devreme, de îndată ce au ieşit la pescuit, astfel încât să nu-şi mai piardă vremea? De ce nu a venit la ei, în seara aceea, să zicem pe la ora 9? De ce a aşteptat chiar până la 5 dimineaţa? De ce a aşteptat până când ei erau sleiţi de puteri, după ce s-au zbătut 11 ore şi n-au prins nimic?

În răspunsul la această întrebare descoperim schema după care ne lasă Dumnezeu să cădem. Aici vom vedea scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Vom înţelege de ce n-a venit niciodată să ne ajute în acele situaţii critice, pe care ni le amintim din trecut, când noi ne trudeam din greu, cu toate că strigam în mod repetat după ajutor, şi de ce unele din cererile noastre rămân încă fără răspuns.

Când Petru şi prietenii lui au ieşit în seara aceea la pescuit, pe la ora 6, încă nu erau nişte eşuaţi. Ei erau plini de speranţa reuşitei pe care o vor avea în curând. Pe la ora 9 seara n-aveau niciun peşte prins şi probabil erau puţin descurajaţi. Dar nici acum încă expediţia lor nu se putea numi un „eşec”. Pe la miezul nopţii, probabil că erau deja foarte deprimaţi. Pe la 4 dimineaţa au început să-şi piardă orice speranţă de reuşită. Dar ei urmau să devină total falimentari. Pentru aceasta trebuia să mai cadă de câteva ori. Graficul încrederii în ei înşişi a început să coboare vertiginos. Dar trebuia să continue căderea până la zero, până la capătul de jos. Şi aceasta s-a întâmplat numai la ora 5 dimineaţa. Atunci erau gata să abandoneze. Acum erau nevoiţi să spună: „N-are niciun rost să mai încercăm. Să mergem acasă!”.

Acela a fost momentul în care a apărut Domnul. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Şi Domnul a umplut plasele lor până la refuz. În toată viaţa lor, în nicio altă zi, ei n-au avut o pescuire aşa bogată. În dimineaţa aceea ei au prins 153 de peşti mari.Ei prindeau în zilele bune probabil 20 sau 30 de peşti. Dar aceasta a fost o minune reală. Nimeni n-a mai prins pe lacul acela, într-o singură zi, atât de mulţi peşti. Această prindere a intrat în cartea recordurilor din Galilea! Ei îşi vor aminti în veci că Domnul a făcut o minune pentru ei, chiar atunci când nu mai aveau nicio speranţă!

Eşti cumva astăzi în situaţia în care „ai fost lăsat perplex”, neştiind pe care cale s-o mai apuci sau ce să faci mai departe, pentru că, peste tot unde te-ai întors, ai avut numai dezamăgire şi eşec? Atunci eşti probabil foarte aproape de locul în care Domnul este gata să apară. Nu te teme. El doar aşteaptă ca încrederea în tine însuţi să atingă punctul zero. Dacă n-a venit încă la tine înseamnă doar că graficul încrederii tale în propriile aptitudini n-a scăzut încă la zero. El încă mai vede că au rămas în tine întărituri ale Eului care, de asemenea, trebuie să plece. Lazăr avea să moară şi să fie îngropat înainte ca Domnul să vină!

Ce i-a întrebat Isus când a venit, în final, în acea dimineaţă pe malul lacului? El ştia că n-aveau niciun peşte. Totuşi i-a întrebat: „Aveţi ceva peşte?” (Ioan 21:5). Îmi închipui tonul pe care ucenicii au răspuns: „Nu”. Ei au recunoscut că sunt falimentari. Au fost sinceri, aşa cum au fost înaintea lor Iacov şi Iov. Aceasta a fost tot ce a vrut Domnul – ca ei să recunoască în mod sincer că erau la pământ.

Una din marile bucurii din viaţa mea a fost când am descoperit acest adevăr glorios că: Principalul lucru pe care Dumnezeu îl pretinde de la noi, în orice moment al vieţii noastre, este sinceritatea. El poate atunci să facă minuni pentru noi.

„Aveţi ceva peşte?” „Nu”. „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă”. Şi ce minune a avut loc‼

„Care e numele tău?” „Înşelător”. „Numele tău nu va mai fi Înşelător, ci Prinţ al lui Dumnezeu”. Iată ce minune a avut loc‼

Fraţii mei şi surorile mele – aceasta e calea lui Dumnezeu.

Tot ce pretinde Dumnezeu de la noi este sinceritatea.

Simţi că azi încă nu poţi fi sincer cu El?

Biserica noastră e ca un spital. Aici, noi toţi suntem pacienţi. Nu suntem specialişti sau experţi. Unii din noi suntem în acest spital mai de mult timp decât alţii. Dar noi toţi suntem pacienţi. Există numai un singur Doctor şi acesta e Isus Însuşi. Nu avem consultanţi în mijlocul nostru. Specialiştii şi consultanţii se găsesc printre oamenii autoîndreptăţiţi din cadrul cultelor, şi nu în Biserica Dumnezeului celui viu. Toţi sunteţi bine veniţi în spitalul nostru. Cu cât sunteţi mai grav bolnavi, cu atât aveţi mai mare nevoie să fiţi în mijlocul nostru pentru a găsi vindecare. Chiar acesta este mesajul nostru: „Isus n-a venit pentru sănătoşi, ci pentru bolnavi” şi „Hristos Isus a venit în lume să salveze pe cei păcătoşi, dintre care cei dintâi suntem noi”.

Dumnezeu caută să întâlnească pe cei care n-au niciun merit. Rugăciunea vameşului spune: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El se numea pe sine „păcătosul”. Aceasta înseamnă că el îi simţea pe toţi în jurul lui ca pe nişte sfinţi în comparaţie cu el! În ochii lui, el era SINGURUL PĂCĂTOS de pe faţa pământului! Isus a spus că acest om s-a dus acasă socotit neprihănit (îndreptăţit, justificat, aliniat – nota trad.). Numai pe astfel de oameni îi socoteşte Dumnezeuneprihăniţi.

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc ceva, despre ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt „a socoti neprihănit (a justifica)”. Este un cuvânt frumos şi totodată un cuvânt eliberator (Luca 18:14).

Uitaţi-vă la paginile unei cărţi. Vedeţi cum este aliniată, pe fiecare pagină, marginea din dreapta a scrisului la fel ca marginea din stânga? Ca să obţii acest fel de aliniere când scrii pe calculator, foloseşti comanda „justify” (care înseamnăalinierea tuturor liniilor (justificare) prin umplerea spaţiilor dintre cuvinte cu caractere netipăritoare – nota trad.). Deşi la fiecare rând numărul de litere este diferit, totuşi calculatorul va alinia marginea din dreapta, adică o va face să fie perfect dreaptă. Acum, dacă vrei să scrii ceva pe calculator, fără să faci această „aliniere”, vei constata că marginea din dreaptă este neregulată. Aşa ieşeau paginile noastre, în zigzag, pe vremea când foloseam maşinile de scris. Era imposibil să scrii, chiar şi o singură pagină, într-un mod în care toate rândurile să aibă aceeaşi lungime. Dar acum vedem „minunea alinierii”, şi aceasta nu doar prin despărţirea în silabe a cuvintelor de la capătul rândurilor. Nu. Dacă te uiţi la paginile unei cărţi, vei vedea că, de obicei, nici nu se fac despărţiri în silabe, pentru că ar arăta tot neplăcut. Calculatorul ajustează spaţiile dintre cuvintele fiecărui rând, aşa încât fiecare rând este perfect „aliniat”.

Chiar dacă ai scris deja 30 de linii pe o pagină care au marginea din dreapta a textului neregulată, acum poţi da calculatorului comanda de „aliniere” la tot ce ai scris deja – şi ce să vezi, prin apăsarea unei singure taste, toate liniile sunt imediat „aliniate”!!

Dumnezeu face exact acelaşi lucru cu noi, când ne justifică (ne socoteşte neprihăniţi – trad. Cornilescu), ne aliniază în raport cu dreptatea (sfinţenia lui Dumnezeu – nota trad.). Poate că în trecut ţi-ai murdărit viaţa şi fiecare zi a vieţii tale s-a terminat aidoma unei linii nealiniate, prea scurte, ce lasă marginea în zigzag. Dar, dacă vii la Hristos, în mod similar Dumnezeu TE ALINIAZĂ (te justifică, te socoteşte neprihănit – nota trad.) într-o clipă. Fiecare din liniile vieţii tale din trecuteste transformată într-o linie perfectă, ca şi cum n-ai fi păcătuit niciodată în toată viaţa ta, ci ai fi făcut numai fapte neprihănite, aliniate perfect la sfinţenia lui Dumnezeu. Nu mai rămân linii insuficiente ce dau zigzag, ci rămâne doar o singură aliniere perfectă.
Aceasta este nemaipomenit, nu-i aşa? Ceea ce face calculatorul pentru paginile noastre, face Dumnezeu pentru viaţanoastră. Astfel avem o ilustraţie potrivită cu secolul XXI pentru expresia „socotit neprihănit” (justificat, aliniat în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, pus într-o stare după voia lui Dumnezeu (trad. Cornilescu, Isaia 53.11 – nota trad.).

Permiteţi-mi să vă dezvălui ceva chiar mai mult de atât. Odată ce am dat calculatorului comanda de „aliniere” (justificare), fiecare din rândurile pe care le scriem după aceea vor fi şi ele automat aliniate, perfect aliniate cu celelalte linii.„Alinierea” se aplică şi la viitorul nostru, exact în aceeaşi măsură ca la trecutul nostru. Aceasta este cu adevărat o Evanghelie nemaipomenită!

Acum, Dumnezeu ne vede în Hristos. Nu mai avem nicio neprihănire a noastră proprie care ar putea fi vreodată obiectul mândriei noastre. Hristos Însuşi este neprihănirea noastră.

Când Dumnezeu ne consideră neprihăniţi prin meritele lui Hristos este ca şi cum, în toată viaţa noastră, n-am fi comis niciun singur păcat şi n-am fi făcut nicio singură greşeală. Şi suntem în mod continuu socotiţi neprihăniţi prin sângele lui Hristos, pentru că, în timp ce noi umblăm în lumină, sângele lui Hristos ne curăţeşte continuu de toate păcatele noastre, atât de cele de care avem cunoştinţă, cât şi de cele de care nu suntem conştienţi.

Una din cele mai mari greşeli pe care le putem face când citim Scripturile este să folosim raţionamentul logic, specific rezolvării unei probleme de matematică. Nu putem înţelege inima lui Dumnezeu în acest mod, pentru că Dumnezeu nu lucrează corespunzător logicii matematice‼ Aşa că pentru viaţa noastră nu putem utiliza logica seacă, atunci când încercăm să pricepem cum se face că, după ce am făcut atâtea greşeli în trecut, încă putem să împlinim planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În concordanţă cu logica unei rezolvări aritmetice aceasta ar fi imposibil. La rezolvarea unei probleme de matematică, dacă un singur pas este greşit, întotdeauna rezultatul final este greşit.

Dacă ai folosi acest fel de logică, ar trebui să spui că, dacă în trecut ai ratat voia lui Dumnezeu vreodată (indiferent că aveai 2 ani sau 52 de ani), acum n-ai mai putea împlini niciodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu, indiferent cât de conştiincios te-ai străduit şi indiferent cât de mult te-ai pocăit, pentru că, indiferent la care pas ai făcut o greşeală, ca în cadrul rezolvării problemei matematice (la pasul 2 sau la pasul 52), rezultatul final ar fi tot greşit‼

Dar Dumnezeu spune: „Căile Mele nu sunt căile voastre.” (Isaia 55:8-9).

Mulţumim lui Dumnezeu că planul Lui pentru viaţa noastră nu lucrează în concordanţă cu logica matematică. Dacă ar funcţiona astfel, atunci nici o singură fiinţă omenească (nici chiar apostolul Pavel) n-ar fi fost capabil să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Pentru că, într-un moment sau în altul, fiecare din noi am căzut. Chiar şi după ce am devenit credincioşi, am căzut de atât de multe ori! Toţi cei care sunt sinceri recunosc aceasta imediat. Dar adevărul copleşitor este că mai există speranţă pentru fiecare din noi.

Matematica condamnă fără milă pe toţi cei care au comis cea mai mică greşeală. Nu este permisă nici cea mai mică eroare. 2 + 2 nu-i egal cu 3,99999999. Trebuie să fie exact 4. Cu nimic mai mult şi cu nimic mai puţin.

Dar planul lui Dumnezeu nu lucrează ca matematica. În planul Lui, eşecul este necesar.

Nu există nicio altă modalitate, prin care oricare din noi ar putea fi zdrobit, în afară de modalitatea eşuărilor repetate. Şi deci, putem spune că, în educaţia noastră spirituală, eşuarea este o parte esenţială a planului de învăţământ. Isus a fost Singurul care a trăit fără să fi căzut niciodată în păcat. Dar noi ceilalţi, inclusiv şi cei mai buni dintre noi, toţi am avut nevoie să fim zdrobiţi de Dumnezeu prin eşecuri. Chiar şi Petru şi Pavel au trebuit să fie zdrobiţi prin căderi repetate.

Deci, bucuraţi-vă de mesajul Evangheliei şi fie ca bunătatea lui Dumnezeu să vă conducă la pocăinţă. Lăsaţi-o să vă conducă într-o viaţă plină de bucurie şi odihnă desăvârşită în Dumnezeu, o odihnă care vine prin cunoaşterea faptului că, Dumnezeu, „în Prea Iubitul Lui” Fiu (Efeseni 1:6), v-a acceptat şi vă acceptă permanent.

În fiecare zi noi facem atât de multe greşeli! Noi alunecăm şi cădem în păcat, chiar dacă numai accidental sau în mod inconştient. Câteodată, presiunile exercitate asupra noastră pot fi atât de mari, încât devenim depresivi şi descurajaţi; atunci suntem ispitiţi să păcătuim chiar mai mult. Dumnezeu înţelege presiunile noastre şi este plin de compasiune. El nu ne va lăsa să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre, ci va face o cale de scăpare pentru noi. El va îndrepta toate lucrurile în viaţa fiecăruia dintre noi.

Viaţa creştină nu funcţionează conform logicii umane. Ea lucrează în conformitate cu puterea care face minuni, cu înţelepciunea perfectă şi cu dragostea desăvârşită a Tatălui ceresc.

Nimeni nu poate să-şi scrie rândurile vieţii cu linii perfecte şi să producă o aliniere desăvârşită a vieţii lui la sfinţenia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care ne consideră neprihăniţi pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai buni dintre noi. Niciun om nu va putea să se mândrească niciodată înaintea lui Dumnezeu.

Deci, haideţi să fim milostivi faţă de alţii, care n-au mai putut ţine piept şi au căzut în bătăliile vieţii, pentru că şi noi înşine am căzut la rândul nostru şi fiecare dintre noi am primit mult har de la Dumnezeu!

Permiteţi-mi să vă mai spun aceste cuvinte în final, în Numele lui Isus: POŢI SĂ ÎNCEPI DE ACOLO DE UNDE EŞTI CHIAR ACUM, ORIUNDE TE-AI AFLA, ŞI ÎNCĂ SĂ ÎMPLINEŞTI PLANUL PERFECT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA.

Dacă vei cădea mâine, du-te la Dumnezeu imediat cu pocăinţă şi El te va pune din nou într-o stare după voia Lui.

Niciodată să nu spui că această Evanghelie nu funcţionează în cazul tău. Dacă eşti tentat să spui aşa, este pentru că ai ascultat prea mult de învăţători falşi, de predicatori legalişti şi de diavolul. Opreşte-te din a le mai da ascultare, opreşte-te din citirea cărţilor lor, iar de-acum înainte ascultă de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui! Mărturiseşte ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Fie ca credinţa ta să nu eşueze în momentul încercării!

Haideţi să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum Domnul nostru se roagă pentru noi! Amin.

Capitolul 2

PLANUL DESĂVÂRŞIT AL LUI DUMNEZEU PENTRU CEI CARE AU CĂZUT

 

Există mulţi fraţi şi surori care simt că, din cauza faptului că au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu într-o anumită perioadă a vieţii lor din trecut, ei nu mai pot împlini acum planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lor.

Haideţi să ne uităm la ceea ce au de spus Scripturile în această privinţă, şi să nu ne sprijinim pe priceperea noastră sau pe propriul nostru simţ raţional.

În primul rând, observaţi cum începe Biblia. La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul (Geneza 1:1). Când le-a creat Dumnezeu, Cerurile şi Pământul trebuie să fi fost perfecte pentru că nimic imperfect sau incomplet nu poate veni vreodată din mâna Lui. Însă câţiva dintre îngerii creaţi de El au decăzut şi acest episod ne este descris în Isaia 14:11-15 şi înEzechiel 28:13-18. Acesta a fost momentul când Pământul a ajuns în starea descrisă în Geneza 1:2: „pustiu, gol şi întunecos”.

Restul capitolului 1 din Geneza descrie cum Dumnezeu a prelucrat acest material pustiu, gol şi întunecos şi a făcut din el ceva aşa de frumos, încât El Însuşi l-a declarat a fi „foarte bun” (Geneza 1:13). Citim în Geneza 1:2-3 că Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra Pământului şi Dumnezeu rostea Cuvântul Lui; şi acestea au produs marea schimbare.

Ce mesaj actual ne comunică aceste versete? Faptul că, indiferent cât de mult am căzut sau cât de rău am încurcat lucrurile în viaţa noastră, Dumnezeu, prin Duhul şi Cuvântul Lui, poate scoate încă ceva glorios din viaţa noastră.

Dumnezeu, când a creat Cerurile şi Pământul, avusese un plan desăvârşit pentru ele, dar acest plan a trebuit dat la o parte din cauza căderii lui Lucifer. Dumnezeu însă a refăcut Cerurile şi Pământul, producând totuşi din haos ceva „foarte bun”.

Acum fiţi atenţi la ce s-a întâmplat mai departe!

Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi a început totul din nou. Dumnezeu trebuie să fi avut un plan desăvârşit şi pentru ei, plan care în mod evident nu includea păcătuirea lor prin neascultarea de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Dar ei, totuşi, au mâncat din fructul oprit şi au zădărnicit planul iniţial al lui Dumnezeu pentru ei, oricare ar fi fost acela.

Logica ne-ar sugera că ei nu mai puteau împlini vreodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Totuşi, vedem că atunci când Dumnezeu a venit să-i întâlnească în grădină, El nu le-a spus că de acum înainte vor trăi restul vieţii lor în cel mai bun plan secundar care a mai rămas posibil. Nu! El le promite în Geneza 3:15 că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Aceasta a fost o promisiune a jertfei lui Hristos pentru păcatele lumii şi a biruinţei asupra lui Satan la Calvar.

Acum, luaţi aminte la acest fapt şi vedeţi dacă puteţi raţiona lucrurile!

Ştim că încă din veşnicie jertfa lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu, căci în Apocalipsa 13:8(traducerea directă din original) este menţionat „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii”. Mai ştim, de asemenea, că Hristos a murit numai din cauză că Adam şi Eva au păcătuit şi au căzut din prezenţa lui Dumnezeu. Deci, în mod logic, noi am putea spune că planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos ca să moară pentru păcatele lumii a fost împlinit nu în ciuda căderii lui Adam, ci din cauza căderii lui Adam! Noi nu am fi cunoscut iubirea lui Dumnezeu arătată la crucea de la Calvar dacă nu ar fi fost păcatul lui Adam.

Aceste lucruri sunt greu de înţeles, motiv pentru care Biblia spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbe 3:5).

Dacă Dumnezeu ar fi lucrat după logica matematică, atunci ar fi trebuit să spunem că venirea lui Hristos pe Pământ a fost planul secundar cel mai bun al lui Dumnezeu. Însă ar fi blasfemiator să spunem aşa ceva. Venirea lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu nu face nicio greşeală. Însă, din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi veşnic, cunoscând sfârşitul încă de la început, şi deoarece, motivat fiind de iubire, plănuieşte mereu în mod tainic în favoarea noastră, raţionamentele omeneşti dau greş atunci când încearcă să explice raportarea Lui faţă de noi.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferenţa dintre ele este aşa de mare ca distanţa de la cer la pământ (Isaia 55:8-9). Aşa că e bine pentru noi ca atunci când încercăm să înţelegem căile lui Dumnezeu să punem deoparte raţionamentele noastre ingenioase şi logica omenească.

Care este deci mesajul pe care încearcă Dumnezeu să ni-l transmită încă din primele pagini ale Bibliei? Tocmai faptul că El poate să ridice un om care a căzut şi să facă ceva glorios din el; El încă poate să-l facă pe omul acela în stare să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Acesta e mesajul lui Dumnezeu pentru om şi nu avem voie să-l uităm niciodată: Dumnezeu poate lua un om care a eşuat în mod repetat şi încă poate să-l facă să împlinească planul Lui desăvârşit; nu planul secundar cel mai bun care i-a mai rămas lui Dumnezeu, ci planul Lui cel mai bun.

Aceasta deoarece chiar căderea poate face parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu în scopul de a-l învăţa pe cel căzut câteva lecţii de neuitat. Logica omenească nu poate pătrunde acest aspect, deoarece noi Îl cunoaştem atât de puţin pe Dumnezeu.

Dumnezeu poate folosi numai bărbaţi zdrobiţi şi femei zdrobite şi un mod de a ne zdrobi este prin eşecuri repetate. Eşecul a făcut parte din pregătirea apostolului Petru ca lider. Domnul a folosit eşecul lui Petru pentru a-l zdrobi.

Una din problemele majore pe care le are Dumnezeu cu noi este să ne binecuvânteze în aşa fel încât binecuvântarea să nu ne umfle de mândrie. A obţine biruinţă asupra unui acces de mânie şi apoi a deveni încrezut datorită acestei victorii înseamnă a cădea într-o prăpastie incomparabil mai adâncă decât cea în care ai fost înainte! Dumnezeu trebuie să ne ţină smeriţi în biruinţe.

Adevărata biruinţă asupra păcatului este însoţită întotdeauna de cea mai adâncă umilinţă. Tocmai aici, eşecurile repetate au un rol important în distrugerea încrederii în noi înşine; astfel devenim convinşi că biruinţa asupra păcatului nu e posibilă separat de harul lui Dumnezeu, care a făcut posibilă acea biruinţă. După aceea, când vom obţine biruinţa, niciodată nu ne vom mai putea mândri cu ea.

Mai mult, dacă noi înşine eşuăm în mod repetat, nu vom putea niciodată dispreţui pe alţii care cad. Din contră, vom putea simţi împreună cu cei care cad deoarece am ajuns să cunoaştem slăbiciunea firii noastre pământeşti prin nenumăratele noastre căderi. Vom putea fi „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi fiindcă şi noi suntem cuprinşi de slăbiciune” (Evrei 5:2).

Auzind un astfel de mesaj, omul care reduce totul la logica omenească ar putea spune atunci: „Hai să păcătuim cât mai mult ca să putem obţine acel beneficiu”! Însă pasajul din Romani 3:7-8 răspunde unui astfel de om: „Tu spui: ‚necinstea mea aduce slavă lui Dumnezeu prin faptul că scoate în relief integritatea caracterului Său’. Dacă mergi mai departe pe această linie de gândire ajungi la ideea: ! Însă cei ce spun astfel de lucruri sunt osândiţi, pe bună dreptate, la chinurile veşnice ale iadului” (Romani 3:7-8 trad.LB).

Nu, noi nu predicăm că ar trebui să păcătuim ca să poată rezulta binele din aceasta. Nici nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu pentru a ne avantaja firea pământească şi că putem rămâne, deliberat şi sfidător, în neascultare faţă de Dumnezeu şi, cu toate acestea, să evităm recoltarea a ceea ce am semănat prin aceste atitudini. Nu, nicidecum!

Însă afirmăm că logica omenească nu poate pătrunde harul lui Dumnezeu manifestat faţă de omul căzut. Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, nici chiar aducerea noastră în voia Lui desăvârşită după ce am căzut îngrozitor şi repetat. Numai necredinţa noastră Îl poate împiedica.

Dacă spui: „Dar eu am încurcat rău lucrurile de atât de multe ori! Sunt într-o stare din care Îi este imposibil lui Dumnezeu să mă mai aducă în planul Lui desăvârşit”, atunci fii foarte atent la ceea ce afirmi, căci va fi ”imposibil pentru Dumnezeu” numai pentru că TU nu poţi crede în ceea ce poate face El pentru tine. Însă Isus a spus că, atunci când e vorba să facă ceva pentru noi, nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu, cu condiţia însă ca noi să credem.

„Facă-vi-se după credinţa voastră!” este regula lui Dumnezeu în toate situaţiile (Matei 9:29). Vom obţine acele lucruri pentru care vom avea credinţă. Dacă credem că e imposibil ca Dumnezeu să facă ceva anume pentru noi atunci acea binecuvântare nu va fi împlinită în viaţa noastră.

Pe de altă parte, la Scaunul de Judecată al lui Hristos vei descoperi că alt credincios, care a încurcat mai rău lucrurile în viaţa lui decât tine, a împlinit totuşi planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui – numai pentru că a crezut că Dumnezeu poate să adune cioburile vieţii lui şi să facă ceva foarte bun din ele. Ce mare îţi va fi regretul în ziua aceea când vei descoperi că nu căderile tale (oricât de numeroase ar fi fost ele) au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, ci necredinţa ta!

Pilda fiului risipitor, în care fiul cel tânăr a irosit atâţia ani, ne arată că Dumnezeu dă tot ce are mai bun chiar celor căzuţi. În favoarea unuia care îl dezamăgise amarnic, tatăl a spus: „aduceţi repede haina cea mai bună”. Acesta e mesajul Evangheliei: un nou început; nu numai o dată, ci din nou şi din nou, pentru că Dumnezeu nicidecum nu renunţă la cineva care mai poate fi recuperat.

Pilda „gospodarului care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie” (Matei 20:1-16) ne dă aceeaşi învăţătură. Oamenii care au fost angajaţi la ceasul al unsprezecelea au fost aceia care au fost răsplătiţi primii. Cu alte cuvinte, cei care şi-au irosit viaţa în proporţie de 90% (corespunzător raportului 11/12), nefăcând nimic pentru valoarea veşnică, pot încă să facă ceva superb pentru Dumnezeu în restul de 10% din viaţa lor. Aceasta e o încurajare enorm de mare pentru toţi cei ce au căzut.

„Motivul pentru care S-a arătat Fiul lui Dumnezeu a fost pentru a strica [desfiinţa] lucrările făcute de diavolul” (1 Ioan 3:8 Biblia Amplificată). Acest verset înseamnă, de fapt, că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de Diavolul” în vieţile noastre. Gândiţi-vă la următoarea imagine: am putea spune că, atunci când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi un ghem înfăşurat perfect. Pe măsură ce trăiam viaţa de zi cu zi, am început să desfăşurăm acest ghem, spiră de spiră, şi am început să încurcăm aţele, făcând din ce în ce mai multe noduri (adică să păcătuim). Azi, după mulţi ani de desfăşurări şi încurcări, am ajuns la disperare văzând miile de înnodări pe care le-am făcut. Isus însă a venit să „desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de diavol”! Aşa că există speranţă chiar şi pentru cei ce au încurcat cel mai rău iţele din viaţa lor. Domnul poate să desfacă toate nodurile şi să dea din nou în mâinile tale un ghem perfect rotund. Acesta e mesajul evangheliei: poţi avea un nou început.

Însă dacă spui: „Asta-i imposibil!”. Ei bine, ţi se va face după credinţa ta! Va fi imposibil, dar numai în cazul tău. Am auzit însă pe cineva care trăise o viaţă mai coruptă decât a ta, spunând ceva diferit, de genul: „Da, eu cred că Dumnezeu va face lucrarea aceea în mine”; lui i se va face, de asemenea, după credinţa lui. În viaţa lui, planul desăvârşit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

În pasajul din Ieremia 18:1-6, Dumnezeu i-a vorbit lui Ieremia printr-o ilustraţie practică. L-a trimis pe Ieremia în casa olarului, unde acesta tocmai încerca să facă un vas de lut. Dar vasul „pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului”. Ce a făcut olarul? „Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă”.

Atunci a urmat aplicaţia (versetul 6): întrebarea lui Dumnezeu a fost: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui ……………?”. (Completează numele tău în locul liniilor punctate şi aceasta ar putea fi întrebarea lui Dumnezeu pentru tine).

Dacă există în viaţa ta o mâhnire sfântă pentru toate căderile tale, atunci chiar „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna”, aşa cum a promis Dumnezeu sub Vechiul Legământ (Isaia 1:18); dar în Noul Legământ El a promis chiar mai mult: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12).

Oricare ar fi greşelile grosolane pe care le-ai comis sau eşecurile pe le-ai avut, tu poţi avea un nou început cu Dumnezeu; şi chiar dacă ai făcut o mie de începuturi noi în trecut şi ai ajuns să cazi, tu încă poţi face astăzi al 1001-lea nou început. Dumnezeu încă mai poate scoate ceva glorios din viaţa ta. Cât timp mai este viaţă, mai este speranţă.

Aşadar, niciodată să nu eşuezi în a te încrede în Dumnezeu. El nu poate face multe din lucrările Lui pline de putere pentru mulţi din copiii Lui, nu pentru că au eşuat în raport cu Dumnezeu cândva, în trecut, ci pentru că nu se încred în El acum, în prezent.

Haideţi ca „întăriţi prin credinţa noastră să dăm slavă lui Dumnezeu” (Romani 4:20) şi să ne punem încrederea în El pentru zilele care vor urma şi în legătură cu situaţiile pe care până acum le consideram imposibile.

Toţi oamenii, tineri sau vârstnici, pot avea nădejde, indiferent cât de mult au căzut în trecut; trebuie doar să îşi recunoască eşecurile, să vină cu umilinţă şi să se încreadă în Dumnezeu.

Noi toţi putem învăţa din eşecurile noastre şi înainta înspre împlinirea planului desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Iar în veacurile viitoare, Dumnezeu ne va putea folosi ca exemple pentru a arăta altora ceea ce a putut El face din aceia ale căror vieţi au fost complet eşuate.

În acea zi, El va arăta ceea ce a putut face în noi prin „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7).

Aleluia!

Amin şi Amin.

 

ÎN
RUGĂCIUNEA
DE LAUDĂ ESTE O DINAMITĂ

 

 

Cum să primeşti răspuns la rugăciunile tale-de DON GOSSETT

 

 

 

TRADUCEREA DE DANIELA DOMAINSCHI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Marea majoritate a oamenilor nu realizează ce rezultate extraordinare pot obţine dacă Îl laudă pe Domnul. Dar în ultima vreme tot mai mulţi oameni au descoperit că îşi pot rezolva problemele prin laudă.

 

Prin lauda adevărată către Dumnezeu se deschid izvoare de putere pe care nici nu le-ai bănuit. Odată ce ai făcut această descoperire, lauda şi închinarea vor deveni o experienţă emoţionantă care-ţi va schimba întreaga atitudine faţă de viaţă.

 

 

Introducere

 

În călătoriile mele ca misionar evanghelist am slujit unor oameni care vorbeau alte limbi. Dar peste tot unde am fost, am aflat că există un cuvânt pe care îl înţeleg toţi oamenii: cuvântul Aleluia.

Şi ce minunat că Dumnezeu a făcut ca acest cuvânt să fie universal! Ce cuvânt înălţător! Ce optimism binecuvântat! Şi ce putere de neimaginat se ascunde în acele silabe!

Cuvântul înseamnă simplu „Lăudaţi pe Domnul“. Şi este un cuvânt care va predomina în vocabularul nostru în cer. Ioan spune în Apocalipsa 19.1: „Am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă care zicea: Aleluia!“ Şi din nou în versetul 4 Ioan spune: „Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: Amin! Aleluia!“ Şi încă o dată, în versetul 6, Ioan declară: „Şi am auzit ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia!“

Poate vei fi surprins citind în aceste pagini despre puterea laudei. Dar orice creştin trebuie să înţeleagă acest secret şi să-l practice. Mă rog să fiţi binecuvântaţi din belşug când veţi răspunde provocării acestei cărţi.

 

Don Gossett

 

 

 

 

Capitolul 1

 

Cum am descoperit puterea laudei

 

N-am fost crescut într-un cămin creştin şi n-am ştiut nimic despre puterea laudei până m-am făcut mare. Am fost născut din nou într-o biserică baptistă, am fost chemat să predic ca baptist şi mi-am început slujba de predicator în bisericile baptiste.

Soţia mea a fost crescută într-un cămin penticostal tradiţional. Tatăl ei a fost mulţi ani predicator penticostal. Astfel noi proveneam din medii foarte diferite.

Eu eram baptist, iar soţia mea penticostală. Dar am trăit ani minunaţi împreună, completându-ne unul pe altul.

La câteva săptămâni după ce Joy şi cu mine ne-am căsătorit, am avut o experienţă prin care eul meu a fost zdrobit. Lucram pentru evanghelistul William Freeman ca redactor al revistei lui. Cunoscând importanţa unei vieţi pline de devotament, mă sculam în fiecare dimineaţă şi mă rugam timp de o oră. Joy nu se ruga de obicei odată cu mine şi întrucât apartamentul nostru era mic, fără să vrea, mă auzea.

„Dragul meu“, a zis într-o zi, „ţi-aş sugera ca într-una din aceste dimineţi să înregistrezi pe casetofon rugăciunea ta de o oră. Apoi în loc să treci prin toate rigorile acestei rugăciuni în fiecare dimineaţă, doar dai drumul la casetofon şi-l laşi să meargă“.

„Ce vrei să spui cu asta?“ am replicat, oarecum surprins.

„Dragul meu“, a zis ea cu blândeţe, „n-aş vrea să te supăr, dar sincer îţi spun, tu spui aceleaşi lucruri în fiecare dimineaţă exact în acelaşi fel şi rugăciunea ta este doar o oră de repetiţie“.

„Adevărat?“ am întrebat uimit. „Nu m-am gândit niciodată la asta“.

„Ei bine, ce ar fi să te gândeşti“, a replicat ea, întorcându-se la lucrul ei.

Câteva săptămâni mai târziu, în timpul rugăciunii noastre de seară pe care întotdeauna o aveam împreună, Joy a zis: „Dragul meu, Domnul a fost atât de bun cu noi, n-ai vrea să-L lăudăm în seara aceasta, în loc să-I facem cereri? Hai să-I mulţumim pentru toate binefacerile Lui faţă de noi“.

„Un întreg timp de rugăciune dedicat laudei?“ m-am gândit. „Nu cred că sunt pregătit pentru asta!“

Mai mult, însăşi ideea de a-L lăuda pe Dumnezeu fără a-I cere nimic mă deranja, din punct de vedere teologic. Citisem foarte mult despre rugăciune şi unul dintre autori, pe care îl admiram foarte mult, învăţa că, în mod practic, rugăciunea este formată dintr-un singur element de bază: cererea. El învăţa că atât lauda, cât şi mulţumirea şi cântarea sunt bune, dar ele nu sunt ca rugăciunea. Rugăciunea implică doar procesul simplu de a cere şi a primi. Şi iată soţia mea îmi sugerează acum să petrec un întreg timp de rugăciune fără să cer nimic – ceea ce în mintea mea era echivalent cu a nu mă ruga!

„Nu, Joy“, am insistat. „Ne vom ruga. Lauda este foarte bună, dar noi trebuie să ne rugăm“.

„Dar, dragul meu“, a protestat ea, „nu este lauda către Dumnezeu tot una cu rugăciunea?“

„Nu, deloc“, am replicat. „Rugăciunea înseamnă cerere. Răspunsul la rugăciune înseamnă primire. Lauda este cu totul altceva“.

„Nu ştiu“, a spus ea cu îndoială. „Se pare totuşi că noi nu-L lăudăm pe Dumnezeu aproape niciodată“.

„Joy, tu pur şi simplu nu înţelegi“, am răspuns. De ce nu iei cartea aceea despre rugăciune din biblioteca mea şi să citeşti capitolul despre cerere? Sunt sigur că te-ar ajuta“. Apoi, după o pauză de gândire, am spus: „Acum, hai să ne vedem de treabă şi să începem să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie“.

Eram foarte încăpăţânat şi ea s-a supus. Soţia mea experimentase o minunată izbăvire de o suferinţă nervoasă chiar înainte să o întâlnesc. Timp de 11 luni lungi din tinereţea ei fusese chinuită de o depresie psihică şi aceasta constituise o grea încercare pentru ea.

„Tu nu vei apuca să ajungi la 21 de ani“, o chinuia diavolul.

„Ce gând îngrozitor!“ îşi răspundea în sinea ei, fără să realizeze sursa gândurilor ei.

„Da, vei muri“, îi spunea fără milă diavolul, „şi încă foarte curând!“

Ea plângea întruna când îi veneau aceste gânduri chinuitoare, dar nimic din ce făcea nu le putea alunga. Îşi cumpăra hainele cu gândul că va muri în curând şi poate rochia pe care şi-o cumpărase va fi printre hainele ei de înmormântare. Partea cea mai incredibilă a abilităţii diavolului a fost că, pentru un timp, a făcut-o să creadă că Dumnezeu era Cel care îi spunea că va muri.

Accesele nocturne de depresie au devenit insuportabile. Se tot gândea că dacă avea să moară atât de curând, trebuie să stea trează şi să profite din plin de ultimele clipe de viaţă care i-au mai rămas. Îşi petrecea nopţile făcând una sau alta. Într-un târziu, dându-şi seama că trebuie să meargă la lucru dimineaţă, încerca să se odihnească puţin. Dar în momentul acela, când dorea cu înfrigurare să doarmă, îşi petrecea restul nopţii întorcându-se de pe o parte pe alta, luptându-se adesea cu fiori reci şi imaginaţii chinuitoare.

Timp de unsprezece luni a trăit ca într-un sac de plastic transparent. Vedea tot ce se întâmpla în jurul ei, dar ea era într-o altă lume. Din când în când oamenii o cercetau cu atenţie, dar nu reuşeau să-i înţeleagă temerile. Duminicile mergea la adunarea lui Dumnezeu unde tatăl ei era pastor şi cânta la pian, dar inima ei nu era acolo. În timpul săptămânii încerca să-şi ocupe tot timpul cu îndatoririle nesfârşite ale poziţiei de conducere pe care o avea într-un magazin. Dar oricât ar fi fost de ocupată, gândul obsedant îi stăruia în subconştient: „Vei muri în curând. Nu mai este mult …“

Disperată, a început să studieze foarte atent Cuvântul lui Dumnezeu, căutând un răspuns la temerile ei. Spre marea ei bucurie, a aflat că Dumnezeu face pentru poporul Său multe promisiuni de viaţă lungă, precum şi de împlinire a tuturor dorinţelor noastre. Şi cum dorinţa ei era să trăiască pentru a-I sluji Domnului, s-a simţit mai încurajată.

„Dar dacă aceste gânduri despre moarte vin de fapt de la Duhul Sfânt“ s-a întrebat. „Dacă Dumnezeu încearcă să mă înştiinţeze?“ Astfel a început să oscileze. Cât timp privea la Cuvântul lui Dumnezeu, avea pace. Dar când lăsa ca atenţia să i se îndrepte spre vechile temeri, nimic nu-i mai putea reda pacea decât tranchilizantele pe care începuse să le folosească.

„Dacă măcar aş fi sigură că aceste gânduri despre moarte nu sunt de la Dumnezeu!“ se gândea. Dar apoi i-a apărut foarte clar într-o zi că Dumnezeu nu i-ar vorbi niciodată prin Duhul Sfânt despre ceva care contrazice Cuvântul Său. Şi Cuvântul spunea foarte clar că partea ei era o viaţă lungă şi îmbelşugată. Diavolul este cel care vine să ucidă, să fure şi să distrugă!

Treptat, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, Joy a început să se simtă liberă – nu tot timpul – dar ori de câte ori se dăruia cu toată inima Cuvântului lui Dumnezeu. În timpul acela, s-a surprins lăudându-L pe Dumnezeu din ce în ce mai mult. Şi cu cât Îl lăuda mai mult, cu atât experimenta o mai mare victorie.

Ultima depresie pe care a avut-o a fost într-o duminică seară de Paşti. Bunica ei venise să viziteze familia cu acea ocazie. Paştele era întotdeauna o zi foarte plină pentru familia lui Joy şi în mijlocul agitaţiei generale nimeni n-a observat că Joy trecea din nou printr-un moment de întuneric.

Când au plecat cu toţii la adunare în seara aceea, Joy era foarte deprimată. A cântat la pian ca de obicei. Şi când a început să cânte corul, ea a cântat mai frumos ca niciodată. Dar înăuntrul ei era la limita rezistenţei.

„O, Dumnezeule“, a strigat în sinea ei, în timp ce în mod mecanic apăsa clapele pianului, „nu mai pot! Am făcut tot ce am ştiut să fac. M-am rugat. Am postit. Nu mai pot să suport un alt serviciu ca acesta – nici o altă zi de muncă! E prea mult, Doamne!“

Îndată ce a terminat de cântat la instrumentul ei, s-a aşezat lângă bunica ei.

„Bunico, vrei să mergi cu mine acasă?“ a şoptit. „Mi-e foarte rău“. Dându-şi seama că Joy era foarte tulburată, a consimţit să meargă. Aşa că au ieşit amândouă din biserică în vârful picioarelor şi au mers un bloc şi jumătate până la casa pastorului.

Cum au intrat în casă, Joy a fugit în camera ei şi s-a aruncat pe pat, plângând din străfundul inimii ei până n-a mai avut lacrimi. Bunica, înţelegând că Joy dorea să fie singură, a rămas în sufragerie şi se ruga în tăcere.

În timp ce Joy stătea acolo, vărsându-şi inima înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a spus din nou să înceapă să-L laude pe Dumnezeu. Ea a înţeles că era un moment crucial, când Domnul îi cerea să se dăruiască o dată pentru totdeauna unei vieţi de laudă. Aceasta era singura ei ieşire.

„Iată-mă, Doamne!“ a strigat. „Mă dăruiesc Ţie!“ Şi din adâncul fiinţei ei a ţâşnit un şuvoi puternic de laudă către Dumnezeu.

Din noaptea aceea Joy a fost eliberată. Nu mai era nevoie de tranchilizante. Ori de câte ori venea un nor de depresie, lauda către Domnul alunga complet acele duhuri de întuneric şi apăsare.

Aşa că nu era de mirare că tânăra mea mireasă iubea lauda către Domnul. Şi nu era de mirare că-i venea greu să înţeleagă ciudatele mele idei cu privire la distincţia ce trebuia făcută între rugăciune şi laudă.

Împărtăşind cu mine din când în când din experienţele ei, în cele din urmă adevărul cu privire la puterea laudei a început să pătrundă în duhul meu. M-am pomenit întorcându-mă iarăşi şi iarăşi la Biblie pentru a vedea dacă ceea ce spunea ea era adevărat. Cu cât cercetam mai mult, cu atât eram mai copleşit de bogăţia învăţăturii biblice despre importanţa laudei. În sfârşit, am fost de acord să folosim o parte din timpul nostru de rugăciune pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Şi, în mod uimitor, am descoperit mai multe binecuvântări, mai multă bucurie şi ni s-au întâmplat mai multe lucruri minunate din momentul în care am început să-L lăudăm pe Dumnezeu împreună.

Curând am aflat că rugăciunea şi lauda sunt cele două aripi ale puterii spirituale. Nu există nici un conflict între ele. „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“, declara Pavel în Filipeni 4.6. De asemeni, „stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Deci pe măsură ce mi-am deschis inima pentru Cuvânt, am început încet-încet să lepăd prejudecăţile mele împotriva laudei şi am descoperit lucrări mari ale lui Dumnezeu în viaţa mea.

Am întâlnit acest text important: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).

Domnul locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Aceasta înseamnă că Domnul Se manifestă atunci când Îl lăudăm. Cuvântul „locuieşte“ înseamnă „trăieşte în, stă în“. Aceasta a fost o revelaţie pentru inima mea – că Dumnezeul cel Atotputernic locuieşte în, trăieşte în, Se manifestă în laudele noastre. Voi mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu că S-a folosit de scumpa mea mireasă ca să mă conducă spre acest principiu al laudei. Acum, după mulţi ani, Domnul a păstrat sănătatea psihică a soţiei mele. Ea a născut cinci copii sănătoşi, a pierdut două sarcini, dar nervii ei au rămas tari şi sănătoşi. Ori de câte ori Satan căuta s-o facă să sufere, noi făceam apel cu curaj la puterea laudei şi Dumnezeu răspundea, vindecându-i nervii.

Am spus adesea că nimeni care practică puterea laudei nu va ajunge vreodată la epuizare nervoasă. De ce? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre şi, unde lucrează Dumnezeu, nici o stare nervoasă nu poate învinge. Frica, îngrijorarea, întristarea, frustrarea – toţi aceşti factori negativi care conduc la epuizare nervoasă sunt înfrânţi prin bucuria laudei către Dumnezeu.

Lauda se armonizează atât de bine cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, încât puterea ei face ca vieţile noastre să fie înmiresmate cu tot ce este mai bun în cer.

 

 

Capitolul 2

 

Să-L lăudăm pe Dumnezeu neîncetat

 

Una din primele mele experienţe în ce priveşte puterea laudei a avut loc în primul nostru an de căsnicie. Conduceam spre coasta de vest, când s-a stricat motorul maşi­nii. Eram în munţi. După un timp a trecut pe acolo un om care era mecanic şi m-am gândit că el ar putea să pornească maşina. După mult efort, el a renunţat. S-a oferit totuşi să împingă maşina în speranţa că va porni motorul.

După câteva mile de împins la deal, a claxonat şi m-a scos de pe autostradă. Mi-a explicat că nu mai putea să mă împingă, pentru că maşina lui s-a încins. Apoi s-a oferit să trimită o echipă de service care să mă remorcheze până la un garaj. Întrebându-l, am aflat că era la patruzeci şi cinci de mile de cel mai apropiat oraş şi că serviciul de remorcare costa 2$. Asta făcea în total 90$ şi eu mai aveam doar 15$.

I-am mulţumit omului pentru eforturile lui, dar i-am spus că eu şi soţia mea trebuie să găsim altă soluţie la dilema noastră.

Această „altă soluţie“ era să ne întoarcem către Domnul. Ne-am scos Bibliile şi am început să citim. După aproximativ cincisprezece minute de citire a Bibliei în acel loc singuratic din munţi, Cuvântul ne-a inspirat credinţa să-I cerem lui Dumnezeu o minune.

I-am cerut lui Dumnezeu cu toată inima să Se ocupe de motorul mort. N-am să uit niciodată emoţiile pe care le-am avut când am răsucit cheia de contact, am apăsat pe accelerator şi motorul a pornit imediat. Ce fericit eram când am urcat muntele acela cu cincizeci de mile pe oră!

Îl lăudam pe Dumnezeu cu voce tare când, deodată, motorul a început să tuşească şi să moară din nou. Când a început să moară, au murit şi laudele mele.

Soţia mea mi-a spus încet: „Dragul meu, e uşor să-L lauzi pe Dumnezeu când totul merge bine; ce ar fi să aducem lauda către Dumnezeu ca jertfă?“

Am tras maşina pe dreapta şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte pentru păcatul inconsecvenţei: să-L laud pe Dumnezeu când maşina merge bine şi să încetez să-L mai laud când maşina s-a oprit din nou.

După ce am jertfit laude către Dumnezeu un timp, ne-am continuat călătoria. În timpul ultimelor 450 de mile până la destinaţia noastră, motorul s-a mai oprit de câteva ori, dar L-am lăudat pe Dumnezeu tot mai tare şi am reuşit să ajungem cu bine în noaptea aceea. Este putere în laudă.

Aceasta nu înseamnă că orice ni se întâmplă este de la Dumnezeu; ci înseamnă pur şi simplu că noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru siguranţa că oricare ar fi problema, El are soluţia. Aleluia!

Cu cât experimentam mai mult puterea laudei, cu atât cercetam mai adânc Scriptura să văd ce mai puteam găsi referitor la acest subiect.

Într-o zi, pe când stăteam la biroul meu, am dat peste un verset din Evrei 13.15 care mi-a atras atenţia: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.

„Cum poate cineva să-L laude pe Dumnezeu întotdeauna?“ m-am întrebat cu nedumerire. „Înţeleg că este bine să-L lăudăm pe Dumnezeu, dar desigur nu tot timpul!“

Ştiind că cea mai bună cale de a interpreta un anumit verset din Scriptură este să-i studiezi contextul, am început să mă gândesc la mesajul principal al cărţii Evreilor. Mi-am amintit de numeroasele contraste pe care autorul le scoate în evidenţă între preoţia şi jertfele din Vechiul şi din Noul Testament. Cu privire la aceste lucruri, promisiunile lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos sunt mai bune decât vechiul legământ.

Îmbunătăţirea era evidentă în special în ce priveşte jertfele. În timp ce fumul arderilor de tot din Vechiul Testament se înălţa neîncetat de pe altar, acum, în perioada Noului Testament, jertfa unică a Domnului Isus face inutile toate celelalte jertfe.

„Dar, staţi puţin!“ am spus. „Este doar un adevăr parţial să spui că Dumnezeu nu mai cere jertfe. În adevăr, El nu mai cere jertfe pentru păcat, dar cere jertfe de laudă. Aceasta spune aici: „…să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă“. Am ezitat un moment înainte să citesc cuvântul: „… întotdeauna“.

Gândindu-mă că poate, cine ştie, s-ar putea să fie o greşeală de traducere aici, am decis să caut şi alte pasaje care ar putea arunca o lumină asupra acestui subiect. Şi am găsit Psalmul 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“.

Aici este şi mai clar decât la Evrei 13.15! Şi dacă David Îl binecuvânta şi Îl lăuda pe Dumnezeu în orice vreme în zilele Vechiului Testament, atunci eu de ce n-aş face la fel? De ce să nu-L laud pe Dumnezeu mai mult decât acum?“

„Fii atent!“ m-a avertizat o altă voce. „Doar nu vrei să devii fanatic, nu?“

Imediat mi-am amintit de câţiva prieteni creştini pe care îi cunoşteam şi care Îl lăudau tot timpul pe Dumnezeu fără să se ascundă. Când îi întâlneai pe stradă, primul lucru pe care îl spuneau era: „Lăudaţi pe Domnul!“ Îl spuneau chiar şi în restaurant sau la bancă şi nu-mi plăcea să fiu văzut împreună cu ei.

Dar apoi am început să-mi spun: „Dar a-L lăuda pe Domnul prea mult nu este problema mea; problema mea este că nu-L laud destul!“

„Mmmm, nu ştiu ce să zic acum“, a replicat cealaltă voce. „Tu Îl lauzi pe Dumnezeu mult mai mult decât marea majoritate a oamenilor“.

„Dar nu asta este ideea!“ am insistat. „Dumnezeu spune aici să aducem jertfa de laudă întotdeauna, nu doar din când în când“.

Mi-am înclinat scaunul în spate pe două picioare şi am stat şi m-am gândit puţin. Şi, credeţi-mă, aveam la ce să mă gândesc! Dumnezeu îmi spunea că dorea ca eu să trăiesc o viaţă de laudă. El dorea ca eu să-L laud când conduc sau când completez formularele de impozit, când duc gunoiul sau când fac baie, în vremuri bune sau rele. Oricând. Tot timpul.

„Foarte bine, Doamne“, am spus în sfârşit. „Dacă aceasta doreşti, cine sunt eu să zic nu?“ Şi am făcut un legământ cu Dumnezeu atunci şi acolo, că voi începe să-L laud în toate lucrurile.

A fost un mare pas înainte, deşi nu pot să spun că am înţeles perfect misterul laudei şi de ce a dezlănţuit o putere aşa de mare în viaţa mea. Abia mai târziu a început să-mi fie mai clar.

Într-o zi am fost atras din nou de Evrei 13.15. Pe când îl citeam, am observat că scriitorul definea lauda ca fiind„rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“. Mi-a atras atenţia cuvântul „rod“. Mi-am amintit cum spunea Domnul Isus: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl meu va fi glorificat“ (Ioan 15.8). Deşi sunt multe căi prin care putem aduce rod ca şi creştini, iată aici o cale sigură: prin rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Ori de câte ori mulţumim şi-L lăudăm pe Domnul, purtăm rod. Cu cât Îl lăudăm mai mult, cu atât purtăm mai mult rod. Cu cât purtăm mai mult rod, cu atât mai mult este glorificat Tatăl! Şi cu cât este mai mult glorificat Tatăl, cu atât se manifestă mai mult puterea Sa.

Un alt termen care m-a interesat din pasajul din Evrei a fost cuvântul „jertfă“. Trebuie să-I oferim lui Dumnezeu jertfa de laudă. Aceasta ne sugerează că nu trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu numai când totul merge bine. Trebuie să-L lăudăm neîncetat. Chiar şi atunci când nu suntem dispuşi, trebuie să jertfim laudă.

Aceasta doreşte Dumnezeu. Când circumstanţele sunt triste, jertfeşte laudă. Când boala loveşte trupul nostru şi puterea noastră este redusă la zero, jertfeşte laudă.

Mi-am dat seama că tocmai găsisem un adevăr cheie al Bibliei. Dumnezeu ne porunceşte să-I oferim jertfa de laudă neîncetat. Lauda nu este opţională pentru creştini. Dumnezeu o aşteaptă de la noi. A aşteptat-o de la mine. Nu I-am făcut nici o favoare lui Dumnezeu lăudându-L, ci pur şi simplu L-am ascultat.

Uneori întâmpinăm obiecţii din partea oamenilor, că lauda este fanatică, emoţională, sau nepotrivită. Dar noi nu oferim lauda ca să plăcem oamenilor. Noi ştim că „cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23). Laudele noastre întotdeauna Îl glorifică pe Domnul.

Desigur, este posibil să oferi laudă în mod nesincer, mecanic. Dar lauda adevărată, din inimă către Dumnezeu întotdeauna Îl glorifică pe El.

Şi nu este suficient să spui: „Eu Îl laud pe Domnul în inima mea“. Acesta este un lucru bun. Dar Dumnezeu doreşte să folosim glasurile noastre pentru a-L lăuda. „Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“ (Psalmul 66.8).

Pentru aplicaţia practică:

Iată un plan simplu de zece puncte cu suport scripturistic, care vă va fi un ajutor practic pentru a învăţa cum să-L lăudaţi pe Dumnezeu tot timpul. Vă recomand să memoraţi acest material informativ şi să-L redaţi cu voce tare când vă simţiţi deprimat, descurajat sau indiferent. Apoi acţionaţi conform instrucţiunilor din Scriptură şi victoria va fi a voastră!

1. Porunca lui Dumnezeu pentru creştinii Noului Testament: „Prin El, să aducem întotdeaunalui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).

2. Jurământul lui David, omul după inima lui Dumnezeu: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“ (Psalmul 34.1).

3. Practica primilor creştini: „Şi tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53).

4. Voia lui Dumnezeu pentru orice creştin: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tes. 5.18).

5. O dovadă vitală a vieţii adevărate pline de Duhul Sfânt: „… fiţi plini de Duh…. Mulţumiţi întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (Efes. 5.18, 20).

6. Funcţia principală a preoţiei imperiale: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).

7. Felul în care cei ce cred în Biblie încep orice strângere: „Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele!“ (Psalmul 100.4).

8. Un mesaj demn de luat în seamă de la tron: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: «Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!»“ (Apoc. 19.5).

9. Obligaţia creştinului cât timp are suflare: „Tot ce are suflare, să-L laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“(Psalmul 150.6).

10. Un obicei ce trebuie practicat toată ziua: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat!“ (Psalmul 113.3).

 

 

Capitolul 3

 

Când nu mai merge nimic, încearcă lauda

 

Am fost invitat să vorbesc unei biserici care trecuse prin încercări mari. Satan asaltase acea biserică cu confuzie, dezbinare şi înfrângere. Înainte de serviciul de dimineaţă, câţiva oameni mi-au vorbit despre marea îngrijorare a inimii lor cu privire la biserica lor.

„N-a fost mântuit nici un suflet în biserica noastră de mai bine de un an“, mi-a spus o doamnă.

Un altul a spus: „Serviciile noastre sunt lipsite de viaţă şi de rod“.

„Tinerii noştri sunt indiferenţi faţă de Evanghelie şi de lucrările Duhului Sfânt“, a declarat un creştin mai în vârstă.

Apoi toţi aceşti oameni mi-au spus cum s-au rugat şi au strigat către Dumnezeu ca să facă o trezire în biserica lor. Cineva a spus că au mijlocit pentru această problemă timp de aproape doi ani, dar fără rezultat.

În acea dimineaţă am predicat despre „Confirmarea promisiunilor lui Dumnezeu prin laudă“. Am amintit acelui grup de oameni sinceri că promisiunile lui Dumnezeu sunt „da şi amin în Hristos Isus“. I-am asigurat că nu era voia Tatălui lor ceresc să fie mereu înfrânţi.

Când am ajuns la sfârşitul mesajului meu, am împărtăşit cu ei acest verset: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Le-am spus că este bine să se roage în continuare pentru nevoile lor, dar că acum este timpul să primească răspunsul, oferind mulţumiri pentru garanţiile lui Dumnezeu de binecuvântare, de mântuire a sufletelor şi de trezire.

I-am invitat pe toţi să mi se alăture într-o rugăciune fierbinte, după Matei 18.19: „dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri“. Ne-am învoit în rugăciune că Tatăl va lucra prin Duhul Său ca să mântuiască suflete în seara aceea! Apoi ne-am învoit pentru o reînsufleţire spirituală a oamenilor.

De asemenea i-am încurajat pe toţi să primească împreună cu mine Marcu 11.24: „orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea“. Am cerut să fie mântuite suflete, ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu manifestarea prezenţei Sale. Aşa că am spus oamenilor SĂ CREADĂ că am primit acele lucruri şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că le avem. Prin credinţă, lucrurile cerute erau ale noastre!

I-am încurajat pe toţi să ridice mâinile împreună cu mine într-un act de credinţă şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru garantarea lucrurilor pe care tocmai le cerusem şi pentru care ei se rugaseră atâta timp.

Apoi am citit din nou Coloseni 4.2, accentuând ultima parte, „vegheaţi în ea cu mulţumiri“.

„Fraţilor“, am spus, „în după-amiaza aceasta doresc ca voi să vegheaţi cu mulţumiri, aşa cum ne porunceşte Cuvântul. Când vă gândiţi la serviciul din seara aceasta, priviţi în sus şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor, pentru vindecarea bolnavilor, pentru binecuvântare şi pentru împlinirea nevoilor voastre“.

Oamenii erau nerăbdători să iasă şi să facă lucrul acesta: Să vegheze cu mulţumiri!

Mulţi dintre ei mi-au spus mai târziu în seara aceea cum reuşiseră să facă acest lucru. O doamnă a spus: „De obicei, în timpul după-amiezii, plângeam pentru biserica noastră şi Îl imploram pe Dumnezeu să intervină. Dar în după-amiaza aceasta, în loc să fiu neliniştită cu privire la strângerea noastră, inima mea a fost liniştită şi tare şi L-a lăudat pe Domnul. Am vegheat cu mulţumiri“.

Şi Dumnezeu care veghează asupra Cuvântului Său ca să-l împlinească, ne-a răspuns în seara aceea.

Chiar înainte să se termine serviciul principal, doi tineri au fost convinşi de păcatele lor şi de nevoia lor de Domnul Hristos, chiar la serviciul pentru tineri, înainte de adunarea de evanghelizare. Amândoi L-au primit pe Hristos!

Alţi şase au fost convertiţi la serviciul de evanghelizare când am predicat. Ce bucurie a fost în seara aceea, după ce opt suflete au fost născute din nou! Domnul a confirmat Cuvântul Său cu semnele care au urmat şi toţi cei prezenţi au fost binecuvântaţi din belşug.

Toţi au fost de acord că vegherea noastră cu mulţumiri a făcut să se producă aceste manifestări cereşti. Da, putem să ne rugăm şi iar să ne rugăm, dar trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu. Prin mulţumiri LUĂM ceea ce El ne-a dat. Aleluia!

Ce se-ntâmplă cu nevoile tale? Ai cerut, şi te-ai rugat, şi L-ai implorat pe Dumnezeu? Acum este timpul să începi să aduci mulţumiri prin credinţă pentru ceea ce Dumnezeu ţi-a promis.

Te sfătuiesc să te dedici „vegherii cu mulţumiri“. Cu siguranţă că te-ai rugat destul. Mulţumesc lui Dumnezeu că face exact ceea ce promite să facă şi te asigur că Dumnezeu va răspunde.

„Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).

În 1955, s-au organizat adunări de evanghelizare la o biserică din Willamina, Oregon. Pastorul Harry Olsen m-a rugat să vorbesc întregului grup adunat în sala principală a bisericii, pentru că erau mulţi nemântuiţi printre ei.

La timpul hotărât, am vorbit oamenilor despre Domnul Isus Hristos, despre mântuire, despre cer, despre iad şi despre alte subiecte. Am făcut o invitaţie fermă pentru cei nemântuiţi să-L primească pe Domnul Hristos în acea dimineaţă. Am cântat „Aşa cum sunt“ şi aşteptam să vină păcătoşii la Domnul Hristos. Dar nimeni n-a răspuns.

Am făcut apel din nou, prezentând Evanghelia cu toată puterea, am cântat „Încet şi tandru Isus cheamă“. Din nou, spre marea mea dezamăgire, nimeni n-a venit în faţă să-L primească pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal.

Ştiam că erau mulţi care aveau nevoie de Domnul Hristos şi am refuzat să accept eşecul acelei invitaţii. Aşa că le-am vorbit despre dragostea lui Dumnezeu, despre harul Domnului Isus şi despre chemarea Duhului Sfânt pentru ei, în ziua aceea. Am cântat o altă invitaţie şi am stat acolo uimit peste măsură de lipsa de răspuns.

M-am plecat în tăcere pentru rugăciune, cerând Duhului Sfânt călăuzire. Deodată mi-a trecut prin minte acest verset: „Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).

Cu această călăuzire a Duhului Sfânt, am cerut fiecărui creştin din audienţă să mi se alăture pentru a oferi o laudă vocală Domnului. La început mulţi creştini au ezitat să-L laude pe Domnul, cu aşa mulţi vizitatori în biserică. Dar eu am continuat să conduc oamenii în această minunată jertfă de laudă care-I place foarte mult Domnului.

De fapt, adevăratul duh de laudă nu-i îndepărtează pe oameni, ci îi atrage. În Fapte 2.47 creştinii Îl „lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi“. Oamenii vor să vadă realitate în Hristos. Ei nu doresc o tradiţie moartă sau o formalitate lipsită de valoare. Când Îl lăudăm pe Domnul, nu facem ceva neplăcut sau nepotrivit. Laudele către Domnul sunt frumoase, în armonie cu cerul şi plăcute lui Dumnezeu.

În timp ce-L lăudam pe Domnul în dimineaţa aceea, Duhul lui Dumnezeu a plutit peste serviciul acela în mare putere. Deodată, fără alt apel din partea mea, oamenii nemântuiţi au început să vină la Hristos. Bărbaţi, femei, tineri au venit la Domnul Isus pentru mântuire. Lacrimile curgeau pe feţele păcătoşilor în timp ce veneau în faţă.

M-am dat înapoi uimit de ceea ce vedeam. Dumnezeu locuia în mijlocul nostru ca răspuns la laudele noastre şi sufletele au fost mântuite – multe din ele.

La sfârşitul acelei invitaţii glorioase, am numărat mai mult de douăzeci de oameni care Îl primiseră cu bucurie pe Domnul Hristos în acea dimineaţă.

Este bine să-L lăudăm pe Domnul întotdeauna. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23). Ori de câte ori Îl lăudăm, glorificăm Numele Său.

Cineva a întrebat: „Dar ce părere aveţi de versetul care zice că toate lucrurile trebuie să fie făcute cuviincios şi cu rânduială?“ Este vorba de 1 Corinteni 14.40. Toate lucrurile în închinare trebuie să fie făcute cuviincios şi cu rânduială.

Dar spuneţi-mi, vă rog, este ceva în neorânduială când Îl lăudăm pe Dumnezeu? Lauda este porunca lui Dumnezeu. Porunca omului în închinarea religioasă poate fi ceremonialul, ritualurile, formalul. Dar porunca lui Dumnezeu este demnitate, viaţă şi libertate. Nu există nimic nedemn în lauda către Domnul, nici necuviincios.

Când nu mai merge nimic, lauda învinge. Convingerea omenească, implorarea cu lacrimi şi toate celelalte adesea nu reuşesc să producă rezultatele aşteptate. Dar lauda reuşeşte întotdeauna să ne aducă răspunsul lui Dumnezeu la nevoile şi situaţiile noastre.

De ce învinge lauda? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Reţineţi: lauda este limbajul credinţei, şi credinţa este victoria.

Dacă eşti bolnav, laudă-L pe Domnul, spunând: „Prin rănile Lui sunt vindecat“. Nu poţi să spui de zece ori „Lăudat să fie Domnul“, fără să apară un zâmbet pe faţa ta şi fără să se schimbe împrejurările. Foarte mulţi oameni au fost vindecaţi când L-au lăudat pe Domnul.

Dr. John Lucas, Senior, slujitor veteran timp de mulţi ani în Canada, are acum peste nouăzeci de ani şi este în continuare tare pentru Domnul său. L-am întrebat pe fratele Lucas care este secretul? „ Motivul pentru care Dumnezeu m-a ţinut cu sănătate până acum este că Îl laud pe Domnul des. Da, lauda Domnului este motivul pentru care m-am bucurat de aceste binefaceri din partea Lui“, mi-a spus pastorul Lucas.

Este uneori caracteristic bătrânilor să devină îmbufnaţi şi plângăcioşi la vârstă înaintată. Dar am întâlnit mulţi creştini bătrâni care au învăţat, ca pastorul Lucas din Calgary, Alberta, să-L laude pe Domnul; şi Dumnezeu îi ţine veseli şi sclipitori pentru El.

Deseori când predic despre binecuvântările laudei, accentuez beneficiile imense pe care le au cei care Îl laudă pe Domnul zilnic. Şi cum beneficiile laudei sunt foarte mari, greşim ţinta dacă Îl lăudăm numai pentru beneficii.

Eu Îl laud pe Domnul pentru că cred în laudă. Cuvântul lui Dumnezeu abundă de versete care mă cheamă să-L laud pe Domnul.

Cred că este un lucru bun să-L lăudăm pe Domnul des. Cred că lui Dumnezeu Îi sunt foarte plăcute laudele noastre.

Cred că sunt în centrul voii Sale desăvârşite când Îi mulţumesc pentru toate lucrurile. Cred că aceasta este jertfa pe care Dumnezeu o doreşte de la mine: să-L laud neîncetat.

Da, cred cu adevărat în adâncul inimii mele că lauda pentru Domnul este bună, este biblică, este plăcută lui Dumnezeu şi este o dovadă a vieţii adevărate pline de Duhul Sfânt.

Cred că în cer ne vom uni cu toţi cei răscumpăraţi pentru a-L lăuda pe Mielul care a fost înjunghiat pentru noi. Lauda este limba cerească.

Dacă şi voi credeţi în laudă, alăturaţi-vă mie. „Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalmul 34.3).

„Cât timp trăiesc va fi o lege gravată pe limba mea să aduc laudă ca rod pentru jertfă şi buzele mele ca un dar de jertfă. Voi face muzică iscusită cu lira şi cu harfa ca să slujesc gloriei lui Dumnezeu, şi flautul buzelor mele se va înălţa în laudă pentru legea dreptăţii Sale. Şi dimineaţa şi seara voi intra în legământul lui Dumnezeu: şi la sfârşitul lor voi recita poruncile Sale, şi cât timp vor exista ele, acolo va fi hotarul meu şi ţinta călătoriei mele.

De aceea voi binecuvânta Numele Său în tot ce fac, înainte să mişc mâna sau piciorul, când ies sau când intru, când mă aşez şi când mă ridic, chiar şi când stau în patul meu, voi cânta lauda Sa.

Buzele mele Îl vor lăuda când stau la masa pusă pentru toţi, şi înainte să ridic mâna ca să împart orice hrană din minunatele roade ale pământului.

Când frica şi groaza vin şi este numai chin şi nenorocire, Eu tot Îl voi binecuvânta şi-I voi mulţumi pentru faptele Lui minunate şi voi medita la puterea Sa şi mă voi bizui pe îndurările Sale toată ziua. Pentru că ştiu că în mâna Sa este dreptate pentru tot ce are viaţă şi toate lucrările Lui sunt adevărate. Deci când vine necaz sau salvare, Eu Îl laud la fel“.

 

Să-L lăudăm pe Dumnezeu în orice vreme

(Coloana X, Manual de disciplină, Manuscrisele de la Marea Moartă)

 

 

Capitolul 4

 

Deci vreţi mai degrabă să-L lăudaţi pe Domnul
în particular?

 

Una din cele mai mari probleme cu care ne confruntăm mulţi dintre noi în lauda deschisă către Domnul este aceea a depăşirii inhibiţiilor noastre naturale. Ne simţim stânjeniţi să-L lăudăm pe Dumnezeu, pur şi simplu pentru că nimeni altcineva n-o face. Şi toţi înţelegem ce greu este să faci ceva ce nimeni altcineva nu face – mai ales dacă ştii în mod cert că lucrul acela îţi va atrage batjocuri din partea celorlalţi.

Voi aminti un incident din copilărie care ilustrează acest lucru. În timpul Crizei, familia noastră a fost deseori în dificultate – dar atunci aproape toţi erau săraci, aşa că situaţia era suportabilă. Dar îmi amintesc că în cele din urmă tatăl meu a găsit o slujbă de electrician în Enid, Oklahoma, aşa că ne-am mutat acolo, gândindu-ne că în curând împrejurările se vor schimba.

Dar nu după mult timp el a pierdut slujba şi am fost nevoiţi să ne mutăm înapoi în vechea noastră locuinţă. Călătoria trebuia făcută cu autobuzul şi tata nu avea bani să cumpere bilete decât pentru mama, pentru sora mea şi pentru mine. (Fratele meu mai mic putea să călătorească gratis).

„Dar cum ai să ajungi acasă?“ a întrebat mama neliniştită.

„Am să fac autostopul“, a răspuns tata. „Nu va dura mult“.

Astfel ne-a condus la staţia de autobuz din Enid, unde am aşteptat până a venit autobuzul. Tatăl meu, însă, a rămas pe jos, cărându-şi geanta grea de electrician.

După aproape o oră, ne-am urcat în autobuz ca să pornim spre casă. Când am ajuns la marginea oraşului Enid, pe autostrada principală care iese din oraş, deodată l-am văzut pe tatăl meu stând la marginea autostrăzii şi făcând autostopul.

Când l-am văzut, am sărit de la locul meu şi am exclamat: „Acela este tatăl meu!“ Mama a fost foarte stânjenită de ieşirea mea, pentru că se simţea prost că tatăl meu a trebuit să facă autostopul până acasă în timp ce noi mergeam cu autobuzul.

Dar eu eram mândru să-l văd pe tatăl meu şi am zis din nou: „Este tatăl meu!“ când autobuzul a trecut de locul unde stătea el.

Toţi oamenii din autobuz ştiau că era tatăl meu. Şi, probabil, toţi ştiau de ce făcea autostopul – dar mie nu mi-a păsat. Eram prea tânăr ca să realizez cât de stânjenitor era lucrul acesta pentru mama mea. Ştiam doar că îl iubeam pe tatăl meu şi eram foarte mândru că el plătise preţul călătoriei mele spre casă.

Când am împlinit doisprezece ani, am realizat în mod solemn ce mult a plătit Domnul Isus pentru mine când Şi-a dat viaţa pentru păcatele mele şi a stat în locul meu pe cruce, ca să-mi asigure un loc în cer pentru totdeauna. Dar abia după mulţi ani, prin intervenţia blândă a soţiei mele, Duhul Sfânt a înlăturat inhibiţiile care mă opreau să-L laud pe Domnul Isus fără stânjeneală. Acum sunt fericit că pot să spun că sunt mândru de Domnul Isus Hristos. Îmi place să mă laud cu El şi să vorbesc altora despre gloriile Lui.

D. L. Moody a povestit odată despre un bătrân care a dat mărturie în public la una din strângerile lui. El locuise cea mai mare parte a vieţii lui pe „Strada Cârcotaşilor“, a spus. Dar după ce a devenit creştin s-a mutat pe „Strada Mulţumirii“. Chiar şi după mulţi ani de la primirea Domnului Hristos, era plin de mulţumiri către Domnul care i-a salvat sufletul. Bucuria recunoştinţei era scrisă pe faţa lui.

Adesea ar fi bine să ne punem această întrebare: „Am o inimă mulţumitoare?“ Dacă nu avem, cu greu putem spune că suntem vrednici de numele de „creştin“.

Dar adevărata mulţumire nu este deplină dacă nu este şi exprimată. Trebuie să devină verbală. Unii se scuză spunând: „Sunt recunoscător în inima mea“. Este bine, dar nu este acceptat de Domnul Isus. Lauda trebuie să fie exprimată deschis. Aminti­ţi-vă de cei zece leproşi din Luca 17?

Este atâta descurajare în lumea aceasta. Majoritatea dintre noi suntem grabnici la a ne plânge, dar înceţi la a-I mulţumi lui Dumnezeu.

Cred că mulţi oameni care au nevoie de vindecare astăzi ar fi pe deplin eliberaţi dacă recunoştinţa faţă de Dumnezeu ar fi exprimată. Şi în special acele suferinţe de natură spirituală (frica, îngrijorarea, poverile, depresia) ar fi vindecate ori de câte ori am aduce laudă Domnului.

Te întreb, prietene, unde locuieşti? Dacă locuieşti pe Strada Mulţumirii, eşti un om sănătos spiritual. Satan caută să ne facă să ne concentrăm atenţia asupra problemelor, durerilor şi persecuţiilor noastre. Făcând aceasta, încetăm să-L mai lăudăm pe Domnul şi ajungem să fim chinuiţi de problemele noastre.

Unul din adevărurile vieţii este că avem vrăjmaşi: oameni care ne critică, ne găsesc nod în papură şi caută să ne demoralizeze. Dar „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“ Ştim că suntem creştini prin harul lui Dumnezeu. Când suntem conştienţi de dragostea Lui, ar trebui să ne întoarcem către Domnul într-o revărsare de mulţumire.

Prietene, dacă chiar acum eşti supărat din cauza loviturilor crude ale criticii, rosteşte o rugăciune pentru critica ta, apoi întoarce-te către Domnul în laudă şi te asigur că duhul de laudă va reînsufleţi inima ta tulburată şi îţi va da siguranţa lăuntrică a victoriei în Domnul tău.

 

Capitolul 5

 

Întâi laudă – Apoi creştere

 

Lauda către Dumnezeu este secretul de a avea tot mai multe binecuvântări în viaţă. De aceea vă sugerez să luaţi următoarele versete ca principii de bază pentru viaţa voastră de zi cu zi: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Pământul îşi dă roadele; Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează“ (Psalmul 67.5, 6).

Când Îl lăudăm pe Domnul, ATUNCI vine creşterea şi belşugul şi Dumnezeu ne binecuvântează. Dacă vrei ca Dumnezeu să Se ocupe de viaţa ta deficitară, începe să-L lauzi pe Domnul; APOI vei experimenta creşterea. Dumnezeu o promite. Şi Dumnezeu nu poate să mintă.

Dumnezeu ne binecuvântează DUPĂ ce Îl lăudăm pe Domnul. Nu numai când totul merge bine. Nu numai când suntem bine sănătoşi. Nu numai când toate datoriile ne sunt plătite. Ci chiar în nenorocire – atunci trebuie să-L lăudăm pe Domnul. Şi atunci Dumnezeu ne binecuvântează.

O legendă spune că doi îngeri vin din cer în fiecare dimineaţă şi îşi fac rondul. Unul este Îngerul Cererilor. Celălalt este Îngerul Mulţumirii. Fiecare poartă un coş. Coşul Îngerului Cererilor este curând umplut de dă peste el, pentru că toţi varsă în el grămezi mari de cereri; dar la sfârşitul zilei Îngerul Mulţumirii are în coşul lui numai două sau trei mici ofrande de recunoştinţă.

Un lucru pe care Duhul lui Dumnezeu l-a ars în inima mea iarăşi şi iarăşi este acesta: că marea majoritate a oamenilor nu cunosc puterea imensă a laudei.

Un misionar în China trăia o viaţă de înfrângeri. Totul în jurul lui părea atins de tristeţe. Deşi s-a rugat multe luni pentru victorie asupra depresiei şi a descurajării, n-a primit nici un răspuns. Viaţa lui a rămas exact la fel. S-a hotărât să-şi părăsească postul şi să meargă la o staţiune din interior unde putea să stea liniştit şi să petreacă multe ore în rugăciune. Când a ajuns acolo, a fost primit în casă de un alt misionar. Pe peretele din dormitorul lui atârna acest motto: „Încearcă mulţumirea“.

Cele două cuvinte i-au atins inima şi s-a gândit în sinea lui: „M-am rugat tot acest timp şi n-am mulţumit?“ S-a oprit şi a început să-L laude pe Domnul, şi a fost ridicat mult. În loc să se ascundă ca să agonizeze în rugăciune, s-a întors imediat la băştinaşii convertiţi care-l aşteptau ca să le spună despre puterea laudei. Minunată binecuvântare a rezultat din această mărturie şi băştinaşii convertiţi au fost încurajaţi să înceapă să-L laude pe Domnul.

Ţineţi minte: Rugăciunea cere. Lauda primeşte, sau obţine răspunsul.

Dar când vrem să ne rugăm, se întâmplă adesea că vrăjmaşul ne face „conştienţi de păcat“, cu sensul acut de nevrednicie. Aceasta are un efect real de descurajare în rugăciune. Deci înainte de a face ceva pentru a ne apropia de Dumnezeu, avem porunca aceasta: „Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele! Pentru că Domnul este bun“ (Psalmul 100.4, 5). Începeţi să vă apropiaţi în mod pozitiv de minunatul şi sfântul nostru Dumnezeu, lăudându-L.

Aţi întâlnit vreodată un creştin în preajma căruia vă place să fiţi? Persoana aceea a aflat probabil secretul laudei către Domnul. Ştiu că sunt atât de mulţi care au atitudini acre faţă de viaţă. Dar cei care au vitalitate şi avânt pentru a trăi au aflat secretul laudei către Dumnezeu.

Practicaţi puterea laudei! Lauda către Dumnezeu are putere să-ţi înalţe duhul, să te elibereze de tot ce te ţine legat şi să-ţi dea biruinţă în orice situaţie. „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4.4).

Realizăm noi ca creştini că I se cuvine lui Dumnezeu de pe buzele noastre jertfa de laudă necurmată? Ne-am străduit noi să ajungem la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tes. 5.18)?

Mulţi cer şi continuă să ceară mereu de la Dumnezeu, dar sunt înceţi în ce priveşte cunoaşterea binecuvântărilor pe care Dumnezeu ni le-a dat şi ni le-a promis din belşug. Desigur că aceasta nu va continua dacă vom realiza cât de scumpe sunt pentru Dumnezeu laudele poporului Său.

„O, veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!“ (Psalmul 95.1, 2).

„Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!“(Psalmul 32.11).

„Bucuraţi-vă întotdeauna“ (1 Tesaloniceni 5.16).

„Tot ce are suflare, să laude pe Domnul“ (Psalmul 150.6).

„Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte“ (Psalmul 92.1).

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).

Cuvântul lui Dumnezeu abundă de acest subiect al laudei din scoarţă-n scoarţă.

Puterea laudei a lucrat atât de multe binefaceri minunate. Când Domnul mi S-a descoperit la vârsta adolescenţei, El a sădit în inima mea dorinţa de a cânta mereu: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai salvat sufletul“. Vedeam minunea dragostei Lui ori de câte ori Îi cântam această frumoasă cântare.

Puterea laudei a adus o vindecare miraculoasă soţiei mele, când era pe moarte din cauza febrei reumatice în 1953.

În 1949, când s-a văzut la radiografie că aveam inima mărită, puterea laudei mi-a adus o eliberare imediată.

Dacă aş fi în locul celor bolnavi, aş fi zilnic încrezător şi fără teamă, mustrându-l pe vrăjmaş în Numele Domnului Isus. Apoi aş folosi puterea laudei. Lăudaţi-L pe Domnul repetând acest verset: „Prin rănile Lui sunt vindecat“. Aceasta Îl onorează pe Domnul Isus pentru ceea ce ne-a oferit. Lăudaţi-L pe Domnul Isus pentru ceea ce ne-a dat. Ţineţi minte: întâi lauda – apoi creşterea.

Dacă aş fi în locul celor care au suflete nemântuite printre cei dragi din familiile lor, aş lua ca pentru mine această promisiune din Fapte 16.31: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit, tu şi casa ta“. Începe să-L lauzi pe Domnul pentru mântuirea celor dragi ai tăi. Am cunoscut peste 3000 de convertiri la Hristos ca urmare a acestei practici. Oameni care au luat ca pentru ei această promisiune şi L-au lăudat pe Dumnezeu prin credinţă până au primit răspunsul şi cei dragi ai lor au venit la Domnul Hristos.

Dacă aş fi în locul celor apăsaţi de frică, L-aş lăuda pe Domnul cu voce tare şi aş proclama adevărul eliberator din 2 Timotei 1.7: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă“.

Dacă m-aş lupta cu un obicei rău, cum ar fi fumatul sau băutura, L-aş lăuda pe Domnul pentru eliberare chiar înainte ca obiceiul respectiv să fie desfiinţat. Folosind puterea laudei, faceţi să se manifeste acele forţe care zdrobesc orice lanţ şi aduc belşug de binecuvântare.

 

 

Capitolul 6

 

Lauda: Cheia puterii

 

În călătoriile mele pe continentul nord-american şi peste ocean, am slujit pentru multe rase de oameni care vorbeau diferite limbi. Cu toate acestea, am observat că printre oamenii lui Dumnezeu cuvântul care reprezintă esenţa laudei este aproape neschimbat în orice limbă. Acesta este cuvântul „Aleluia“, care este în adevăr un cuvânt universal.

Cuvântul „Aleluia“ înseamnă literal: „Lăudaţi pe Domnul“. Este printre cuvintele cele mai des întâlnite în Biblie, pentru că apare de sute de ori în Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, ultimii cinci psalmi încep şi se termină cu cuvintele:„Lăudaţi pe Domnul“, care înseamnă „Aleluia“. Ar fi un lucru bun dacă vorbirea noastră ar începe şi s-ar sfârşi întotdeauna în acelaşi fel în fiecare zi: lăudându-L pe Domnul.

Este bine să ne folosim limba pentru laudă, ascultând de repetata poruncă din Psalmul 107.31: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!“ Putem, desigur, să ne folosim limba şi în alte feluri dacă vrem. Unii oameni o folosesc ca să înjure şi să hulească. Creştinii se feresc s-o folosească în felul acesta, dar unii o folosesc în alte feluri care nu-I sunt plăcute Domnului.

De exemplu, să-ţi foloseşti limba pentru a te plânge, pentru a critica, pentru a bârfi – aceste întrebuinţări Îl întristează pe Domnul.

Dacă vei alege să-ţi foloseşti limba în sens negativ, tot ce vei obţine este o proastă dispoziţie şi o faţă acră, care vor face din tine o companie nedorită de ceilalţi.

Vreau să te provoc la această trăire a laudei, la acest principiu al laudei, care îţi va menţine viaţa plină de bucurie şi de binecuvântări.

1. Lauda lucrează minuni. Mulţi din poporul lui Dumnezeu de astăzi au descoperit secretul pe care poporul lui Dumnezeu l-a aflat cu mult timp în urmă. Când împăratul Iosafat a pus cântăreţii să zică: „Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!“ (2 Cronici 20.21), atunci Domnul a luptat pentru poporul Său. Da, lauda aduce şi astăzi biruinţe binecuvântate!

2. Lauda este secretul credinţei. Biblia spune clar că credinţa este foarte importantă în primirea vindecării, şi adevărata credinţă conţine ca element vital lauda. Când crezi cu toată inima ta că „prin rănile Lui eşti vindecat“, Îl vei lăuda pe Domnul prin credinţă, ca şi cum ai fi primit deja vindecarea. Şi Dumnezeu onorează această credinţă. Sute de oameni au dat mărturie că au fost deplin vindecaţi, spunând cu toată inima: „Mulţumesc, Doamne Isuse, prin rănile Tale sunt vindecat!“

3. Lauda precede primirea Duhului Sfânt. Înainte de Cincizecime cei 120 de ucenici „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53). La fel este şi astăzi: lauda către Dumnezeu ne apropie de Cel care ne dă darul Duhului Sfânt. Cel cu adevărat plin de Duhul Sfânt este caracterizat de o revărsare continuă de laudă (Efeseni 5.18-20).

4. Lauda aduce răspunsul lui Dumnezeu. Psalmul 22.3 ne asigură că Domnul locuieşte în mijlocul laudelor poporului Său. De multe ori am descoperit că lauda aduce prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre într-un mod binecuvântat. Când norii deprimării coboară asupra ta apăsători, lauda îi va alunga. Evanghelistul englez Smith Wigglesworth obişnuia să spună: „Dacă este o zi de luni mohorâtă, stai în pat câteva minute şi laudă-L pe Domnul“.

Da, avem foarte multe motive să-L lăudăm pe Domnul. Putem să-L lăudăm pentru binecuvântările naturale, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru putere, şi pentru iscusinţa în munca noastră. Cineva spunea: „Mă plângeam mereu că trebuie să mă scol devreme, până când, într-o dimineaţă, n-am mai putut să mă scol“.

Trebuie să-L lăudăm pe Domnul pentru mâncarea pe care o mâncăm. Domnul Isus ne-a dat exemplu prin faptul că mulţumea înainte să mănânce. Sunt milioane de oameni care nu au ce mânca.

Trebuie să-L lăudăm pe Domnul pentru binecuvântările spirituale. Gândiţi-vă la minunea mântuirii – viaţa eternă – şi tot ceea ce înseamnă să fii cu adevărat scăpat de păcat şi iad. Apoi gândiţi-vă la darul minunat al Duhului Sfânt. Da, şi la înviorările care vin de la Domnul, şi la prezenţa Lui manifestată în sufletele noastre! Ce binecuvântaţi suntem, şi cum ar trebui să-L lăudăm pe Domnul neîncetat!

5. Lauda este personală. Apelul Bibliei este: „Lăudaţi pe Domnul!“ Nimeni nu poate să vă substituie în acest exerciţiu. Păcătoşii nu pot să-L laude pe Domnul, pentru că ei nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Şi creştinii căldicei nu-L vor lăuda pe Domnul, pentru că ei nu au părtăşie cu Domnul. Ei sunt ca acei oameni din poporul Israel care, în călătoria lor prin pustiu, au încercat să păstreze mana pentru a doua zi. Şi n-au reuşit. Nici noi nu vom reuşi dacă vom încerca să trăim astăzi pe baza binecuvântărilor de ieri.

Dar noi ar trebui să dorim să-L lăudăm pe Domnul. Ştim din Scriptură cât de mult Îi place lucrul acesta lui Dumnezeu.„Cine aduce mulţumiri ca jertfă acela Mă proslăveşte“ (Psalmul 50.23).

Ar trebui să dorim să-L lăudăm, pentru că este întotdeauna voia Sa să facem aşa (1 Tes. 5.18). Nici păcătoşii, nici creştinii reci nu pot să-L laude pe Domnul cu adevărat, aşa că noi care umblăm cu El trebuie să-L lăudăm des. Răspunsul pe care aceasta îl aduce este atât de sfânt şi de profund! Aleluia!

6. Lauda este curată. Lauda noastră este către Domnul Însuşi. Adevărata laudă ne menţine smeriţi înaintea Domnului, pentru că smerenia este totala dependenţă de Domnul. Noi ştim că dacă am fost vreodată o binecuvântare pentru alţii, toată este de la Dumnezeu, şi El trebuie să primească lauda şi gloria. Dacă avem vreun dar special sau vreo destoinicie, de unde a venit? Da, a provenit de la Domnul, aşa că lauda este a Lui. „Este bine să-L lăudăm pe Domnul“.

În vindecări, unde puterea Domnului este prezentă pentru a face minuni, întotdeauna îi încurajăm pe oameni să-L laude pe Dumnezeu din toată inima lor, pentru că El singur este Divinul Vindecător.

Învăţăm de asemenea să-L lăudăm pe Domnul de la sfinţii din vechime. Oamenii care laudă sunt eroii faptelor de vitejie ale Bibliei. După ce au traversat Marea Roşie, Moise i-a condus pe copiii lui Israel într-o cântare de laudă, şi Miriam cu tamburina ei a condus femeile într-un cor care răspundea. David a adus chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim cu strigăte de laudă. Solomon a condus pe Israel în laude către Dumnezeu la dedicarea templului. Îngerii la Betleem au lăsat păstorii să audă corul lor de laudă. Când Îl lăudăm pe Domnul vom fi întotdeauna într-o companie bună.

Cei doisprezece ucenici şi Maria, mama Domnului Isus, „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ neîncetat (Luca 24.53).

7. Lauda ne pune în armonie cu cerul. Când Îl lăudăm pe Domnul suntem de fapt în ton cu limbajul ceresc. Cerul va fi plin de laudă. Apocalipsa 4 ne relatează cum cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat, aruncându-şi cununile înaintea tronului lui Dumnezeu, „şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor“. Apocalipsa 5 ne spune despre o oaste mare, „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii“, care aduceau laudă Mielului.

Apoi Apocalipsa 7 vorbeşte de o mare mulţime care aducea laudă lui Dumnezeu. Cei care se simt jenaţi de aşa-numitul „zgomot excesiv“ produs de lauda către Domnul în viaţa aceasta vor trebui să se corecteze în cer, pentru că acolo zgomotul va fi „ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice“. Şi ce vor spune? „Aleluia!“ (Apocalipsa 19.6). Strigând aleluia aici jos înseamnă să vorbeşti dinainte minunatul limbaj ceresc. Aleluia, lăudaţi pe Domnul!

Psalmii au fost numiţi „Cartea de imnuri a evreilor“. Ultimul psalm, Psalmul 150, se încheie cu cuvintele: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“

Viaţa de laudă vă va menţine în prima linie, acolo unde Duhul Sfânt face minuni. Practicaţi principiul laudei şi viaţa voastră va fi plăcută lui Dumnezeu şi El va împlini cele mai bune şi mai înalte scopuri pentru viaţa voastră!

Întrebări pe care să vi le puneţi despre laudă:

1. Sunt eu un „creştin de vreme bună“ care Îl laudă pe Domnul numai când toate sunt bune şi împrejurările sunt ideale? (1 Tesaloniceni 5.18)

2. Lipseşte din viaţa mea acea revărsare a duhului de laudă care îi caracterizează pe cei care sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în credinţă? (Coloseni 2.6,7)

3. M-am predat eu Domnului ca să primesc darul Duhului Sfânt, prin lauda şi binecuvântarea permanentă a lui Dumnezeu? (Luca 24.53)

4. Sunt eu un „creştin care dă înapoi“, în care Dumnezeu nu-Şi găseşte plăcerea, pentru că nu-L laud neîncetat cu bucurie pe Domnul meu? (Evrei 10.38)

5. Neglijez eu mulţumirea şi lauda care sunt esenţiale pentru o viaţă de rugăciune eficientă? (Filipeni 4.6)

6. Am înţeles eu bine că ori de câte ori aduc cuvinte de laudă lui Dumnezeu, Îl glorific cu adevărat? (Psalmul 50.23)

7. Experimentez eu biruinţa în războiul spiritual care nu poate fi trăită decât prin laudă? (2 Corinteni 10.4)

 

Lauda descuie porţile cerului;

Lauda face să înceteze îndoielile;

Lauda aduce scumpe binecuvântări;

Lauda lasă în urmă pacea cea mai dulce.

 

Lauda taie toate legăturile;

Lauda eliberează pe captivi;

Lauda uşurează orice povară;

Lauda este cheia principală.

 

Lauda schimbă împrejurările;

Lauda întăreşte inima;

Când lauda devine veşnică,

Lauda este o artă sfântă.

Frances Metcalfe

 

Vă provoc să practicaţi principiul laudei. Lauda este scumpă. Lauda este puternică. Lauda este personală. Lauda Îi place lui Dumnezeu!

 

 

Capitolul 7

 

Atitudinea de recunoştinţă

 

Priviţi această întrebare: Am eu o atitudine de recunoştinţă? Nouă din zece oameni sunt nerecunoscători, practicând nerecunoştinţa josnică, prin aceea că nu-L laudă şi nu-I mulţumesc lui Dumnezeu. Acesta este un fapt biblic!

Dumnezeu are un avertisment cu privire la consecinţele pierderii atitudinii de recunoştinţă: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat“ (Romani 1.21). Nerecunoştinţa stinge lumina lui Dumnezeu din inima ta. Dumnezeu declară că nerecunoştinţa este marca unei inimi nebune.

Zece leproşi au fost curăţaţi în chip miraculos de Domnul Isus, dar numai unul a avut atitudinea de recunoştinţă. El a strigat: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi“ (Luca 17.13). Apoi a realizat că datorită milei Învăţătorului a fost vindecat. Numai când recunoşti că ai intrat în posesia darurilor lui Dumnezeu prin har şi îndurare poţi într-adevăr să fii recunoscător cu o inimă plină de dragoste şi închinare.

Acest lepros a făcut plăcere Domnului Isus cu mulţumirea pe care I-a adus-o. El L-a glorificat pe Dumnezeu pentru că s-a întors să aducă mulţumiri. De aceea este atât de important. Lauda, mulţumirea şi recunoştinţa reală întotdeauna Îl glorifică pe Dumnezeu.

Beneficiile recunoştinţei nu sunt numai pentru Dumnezeu; Dumnezeu de asemenea ne binecuvântează din belşug când Îl lăudăm. Creştinii de la început întotdeauna „lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“ (Luca 24.53). Acesta era secretul vital al puterii lor cu Dumnezeu.

Acum Dumnezeu doreşte să-ţi redea puterea laudei. Încearc-o! Vei descoperi sursa unei puteri nemaipomenite în această lume. Domnul Hristos ţi-a dat deja biruinţa deplină asupra păcatului, a nedreptăţii, a bolii şi a infirmităţii, când a murit pe cruce. Acum pune în practică această biruinţă prin credinţă. Şi ţine minte: limbajul credinţei este LAUDA.

Atitudinea de recunoştinţă trebuie cultivată. „De şapte ori pe zi Te laud“ (Psalmul 119.164). Pune deoparte şapte momente din zi ca să-L lauzi pe Domnul. Aceasta va produce minuni în sufletul tău. „Mă scol la miezul nopţii să Te laud“ (Psalmul 119.62). În timpul primei săptămâni a fiecărei luni, scoală-te la miezul nopţii şi adu laudă şi mulţumire Domnului. Îţi garantez că vei avea o umblare şi o legătură mai strânsă cu Domnul Isus decât ai cunoscut vreodată!

Lauda către Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El sunt cele mai importante preocupări ale oricărui creştin. De aceea zice psalmistul: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea. Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalmul 34.1-3).

Inventatorii ne-au dat descoperiri remarcabile şi invenţii care să facă viaţa mai uşoară şi mai fericită. Scriitorii au scris multe volume de literatură bună. Cântăreţii au fost dotaţi ca să încânte mari audienţe cu vocile lor minunate. Artiştii cu o rară iscusinţă au pictat tablouri impresionante şi noi ne minunăm de lucrarea lor. Dar nici una din marile personalităţi ale lumii nu a făcut vreodată ceva atât de măreţ ca ceea ce face un copil al lui Dumnezeu când Îl laudă, Îl înalţă şi Îl glorifică pe Domnul Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu.

Am fost creaţi de Dumnezeul cel Atotputernic ca să avem comuniune cu El. Psalmistul ne spune că scopul cel mai înalt pentru care am fost creaţi este să-L lăudăm pe Domnul şi să-I dăm glorie.

În contrast cu această afirmaţie, unul din cele mai timpurii păcate ale omenirii a fost acela de a nu-L mai lăuda pe Domnul.

Apostolul Petru a primit revelaţia a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la poporul Său: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9).

Preoţia Vechiului Testament trebuie să aducă jertfe de animale, dar noi, preoţia împărătească, aducem jertfe de laudă. „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).

„Să-I aducă jertfe de mulţumiri şi să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie“ (Psalmul 107.22). David a spus-o cu aceste cuvinte: „Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului“ (Psalmul 116.17).

Cartea Psalmilor este o carte care are nota cheie a laudei. Lauda presupune efort, un efort real şi hotărât. De aceea lauda este considerată o jertfă. Sunt momente când poate nu suntem DISPUŞI să-L lăudăm pe Domnul, dar Domnul doreşte să-L lăudăm – da, jertfiţi o laudă pentru vrednicia Numelui Său.

Pentru a-L lăuda pe Domnul avem nevoie de putere de voinţă şi de îndrăzneală. Omul natural este răzvrătit şi nu vrea să-L laude pe Domnul. Dar pe măsură ce începi să-I jertfeşti laudă şi mulţumire, dulcea prezenţă a Domnului îţi va inunda sufletul.

Nu este de ajuns să spui: „Eu Îl laud pe Domnul Isus în inima mea“. Biblia ne porunceşte să-L lăudăm cu voce tare.„Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“ (Psalmul 66.8).

Vrei să-L glorifici pe Domnul? Atunci laudă-L! Lauda este cea mai sigură cale de a-L lăuda.

Adesea când venim înaintea Domnului ca să ne rugăm şi intrăm în prezenţa Sa, pare dificil să-I simţim prezenţa. Citiţi Psalmul 100.4. Poţi fi sigur de o intrare din belşug în prezenţa Lui sfântă, cântându-I laudă şi intrând pe porţile Lui cu mulţumiri şi în curţile Lui cu laude şi fiindu-I recunoscători şi binecuvântând Numele Său.

Lauda produce o înviorare binecuvântată dinspre Domnul către tine. Poţi fi obosit fizic, dar Domnul Isus este Locul de Odihnă pentru cei care-L iubesc şi Îl laudă. Odihna Lui (Matei 11.28) este foarte bogată; ea te ridică şi îţi reface repede şi mintea şi trupul.

De multe ori am stat într-o cameră aşteptând ca Domnul să mă pregătească pentru serviciu. Timp de cincisprezece sau treizeci de minute nu făceam altceva decât să-L laud pe Domnul. O, ce glorie, ce pace sfântă, ce atmosferă cerească inunda acea cameră!

Când Îl lăudăm şi Îl înălţăm şi Îl glorificăm pe Domnul Isus, curg binecuvântări peste noi. Cu cât Îl lăudăm mai mult, cu atât ne binecuvântează mai mult. Lauda aduce puterea de vindecare a bolnavilor, puterea de a face minuni.

Cei care şi-au format obiceiul de a-L lăuda pe Domnul Isus primesc răspunsuri minunate la rugăciuni. Nu numai că se bucură de sănătate, dar au o pace şi o bucurie desăvârşită, şi biruinţă în slujba Domnului. Cei care Îl laudă des sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

David spunea: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale“ (Psalmul 103.1-3).

Odată ţara lui Iuda era atacată de trei armate mari. Ei au strigat la Domnul, au mărturisit neputinţa lor de a face faţă situaţiei şi au spus: „ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine“ (2 Cronici 20.12). În mijlocul oricărui conflict în viaţa ta, întoarce-ţi ochii spre Domnul Isus şi El va fi un ajutor mereu prezent la vreme de nevoie. El nu ne va lăsa niciodată şi cu nici un chip nu ne va părăsi.

Atunci Duhul Domnului a vorbit poporului prin Iahaziel. Dumnezeu le-a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine coborâţi împotriva lor. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul“ (2 Cronici 20.15-17). Aşa că, în loc de soldaţi, împăratul lui Iuda a trimis o ceată de oameni care să cânte şi să laude pe Domnul. Când au început să-L laude, cele trei armate mari au început să se lupte între ele – şi s-au luptat până au fost nimicite complet.

Domnul luptă în locul nostru şi astăzi. Hai să lăudăm şi să glorificăm Numele Său!

În 2 Cronici 5, citim despre o mulţime care Îl lăuda pe Domnul, şi gloria Domnului a umplut templul în aşa măsură încât preoţii n-au mai putut să slujească.

Destul am tot cerut de la Dumnezeu; haideţi să-L lăudăm pentru ce a făcut deja pentru noi!

În Fapte 16, citim despre Pavel şi Sila care mergeau la Filipi să vestească Evanghelia. În această cetate ei au stârnit mare tulburare pentru că au scos duhul de ghicire dintr-o roabă, în Numele Domnului Isus. Şi pentru aceasta au fost bătuţi şi aruncaţi în închisoare şi li s-au pus picioarele în butuci.

Dar aceşti doi oameni erau dinamite vii pentru Dumnezeu, plini de Duhul Sfânt, trimişi ai cerului, cu dragostea Domnului Isus locuind în inimile lor. Drept urmare, ei nu erau descurajaţi şi nu-şi plângeau soarta. Ci, la miezul nopţii, ei se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Atunci, ca rezultat al laudei, Dumnezeu a trimis un cutremur şi a deschis acea închisoare.

Până să treacă noaptea, temnicerul şi familia lui au fost mântuiţi, şi toţi prizonierii au cunoscut că Dumnezeul lui Pavel şi Sila era real.

Aşa cum a spus poetul, există închisori fără gratii. Poate astăzi eşti într-o închisoare a îndoielii şi nesiguranţei. Sau poate eşti într-o închisoare a bolii şi suferinţei. Începe să-L lauzi pe Domnul – jertfindu-I laudă pentru dragostea Sa, pentru îndurările Sale, pentru puterea Lui de vindecare; te vei vedea intrând pe tărâmul harului, unde credinţa în vindecare va fi uşor de găsit şi eliberarea de orice formă de asuprire va fi a ta. O, lăudaţi Numele Lui!

„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4.4).

Un evanghelist renumit care fusese mult folosit de Dumnezeu a suferit un atac de inimă sever. Doctorii spuneau că va muri curând. Mulţi fraţi se rugau pentru însănătoşirea lui. Dar el continua să sufere. Atunci Duhul Sfânt i-a dat acest mesaj: „Cea mai mare lipsă în Biserică astăzi este lauda“. Duhul Sfânt l-a făcut să înţeleagă că nu va fi vindecat prin multele rugăciuni, ci prin laudă.

Când evanghelistul a început să-L laude pe Domnul cu toată puterea, Dumnezeu Şi-a întins mâna şi l-a vindecat complet. După ce l-a vindecat, Domnul i-a dat acest mesaj să-l predice oriunde va merge: „Spune poporului Meu să Mă laude, să Mă iubească şi să Mi se dăruiască“.

Unii ar putea spune: „Lipsa de sfinţenie sau de separare este cea mai mare lipsă printre creştinii de astăzi“. Dar când creştinii Îl laudă cu adevărat pe Domnul, ei vor menţine o viaţă de sfinţenie faţă de Domnul. Lauda adevărată şi viaţa nededicată nu se armonizează.

Alţii pot spune: „Lipsa de credinţă este cea mai mare lipsă printre creştini“. Dar adevărata laudă este chiar limbajul credinţei, deci dacă există laudă puternică, există şi credinţă puternică.

Un alt evanghelist cunoscut mi-a spus: „Am observat că starea spirituală a unei adunări locale se apreciază după atitudinea ei faţă de laudă. Acolo unde este cu adevărat un duh de laudă, starea spirituală este bună. Dar acolo unde nu există un duh de laudă adevărat, carnalul şi lumescul aleargă liberi printre creştini. Lauda este acea putere spirituală care aruncă afară răceala, formalitatea moartă în slujbele de închinare. Acolo unde oamenii Îl laudă pe Domnul, se văd mari binecuvântări spirituale: sufletele sunt mântuite, bolnavii sunt vindecaţi şi oamenii primesc darul Duhului Sfânt“.

Dacă această regulă se aplică bisericilor locale, cred că se poate aplica şi creştinilor individuali.

Este lauda cea mai mare lipsă din viaţa ta?

Dacă da, atunci pierzi o mulţime de binecuvântări pe care Dumnezeu le revarsă peste cei care-L laudă cu inima plină de bucurie.

Rodul buzelor noastre

„Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).

1. Testul uceniciei mele este să port mult rod şi să-L glorific pe Tatăl meu. „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi glorificat; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei“ (Ioan 15.8).

2. Lauda este rodul pe care Dumnezeu doreşte să-l audă venind de pe buzele mele. Cu cât laud mai mult Numele Său, cu atât port mai mult rod. Cu cât port mai mult rod, cu atât mai mult este glorificat Tatăl meu. Multă laudă produce mult rod. Puţină laudă produce puţin rod. Fără laudă nu este rod.

3. Cuvintele cu care Îl laud pe Domnul sunt cuvinte adevărate; cât de înduplecătoare şi roditoare sunt ele! „O, cât de înduplecătoare sunt cuvintele adevărului!“ (Iov 6.25).

4. Chiar şi sfinţii în vârstă pot aduce mult rod, lăudându-L pe Dumnezeu fără încetare! „Ei aduc roade şi la bătrâneţe“(Psalmul 92.14).

5. Tatăl ia din acest rod al buzelor noastre şi este încântat! Lauda Îi place nespus de mult. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă acela Mă glorifică“ (Psalmul 50.23).

6. Dumnezeu îmi promite că mă voi sătura de bunătăţi dacă Îi dau rodul buzelor mele. „Prin rodul gurii te saturi de bunătăţi“ (Proverbe 12.14).

 

 

Capitolul 8

 

100 de versete de laudă

 

Cine doreşte serios să înceapă o viaţă de laudă trebuie să se întărească împotriva descurajării şi deprimării, memorând câteva pasaje biblice despre laudă. În acest capitol veţi găsi o listă de o sută de versete de laudă pe care le-am selectat personal pentru inspiraţia voastră.

 

1. Cum să memoraţi aceste versete

 

O sută de versete pare cam mult de memorat, dar dacă veţi urma acest plan simplu, veţi reuşi. Întâi, aveţi nevoie de 100 de cartonaşe. Pe fiecare cartonaş veţi scrie versetul de memorat, iar pe verso veţi scrie referinţa. După ce veţi termina aceasta, veţi fi gata să începeţi programul de memorare.

Memoraţi un verset pe zi, cu referinţa lui. Repetaţi-l până când îl veţi putea spune fără să vă uitaţi la cartonaş. Învăţaţi să daţi referinţa fără să întoarceţi cartonaşul. După ce aţi făcut aceasta, întoarceţi cartonaşul pe verso şi învăţaţi să daţi versetul privind numai referinţa. În fiecare zi adăugaţi un nou verset şi revedeţi-le pe cele anterioare.

După ce aţi memorat patru sau cinci versete, în fiecare zi întoarceţi cartonaşele cu referinţa în sus. Ar trebui să puteţi recita versetul din memorie, în momentul în care vedeţi referinţa. Apoi întoarceţi cartonaşele cu versetul în sus. Ar trebui să puteţi da referinţa în momentul în care vedeţi versetul.

Cheia acestui program de memorare este repetarea. Pe măsură ce asimilaţi versete noi şi le repetaţi în fiecare zi, numărul de versete memorate va creşte.

 

2. Beneficiile memorării acestor versete

 

Întâi, veţi primi mai multe răspunsuri la rugăciuni. Domnul Isus a spus foarte clar că nu puteţi primi răspunsuri la rugăciuni decât dacă Cuvântul Său rămâne în voi. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da“ (Ioan 15.7).

În al doilea rând, veţi avea mai multe binecuvântări de sănătate fizică.

„Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei care le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor“ (Prov. 4.20-22).

În al treilea rând, veţi fi în stare să mânuiţi Sabia Duhului cu mai multă autoritate. Motivul pentru care Satan caută „să vă spele creierul“, făcându-vă să credeţi că nu puteţi memora aceste versete, este faptul că el ştie că odată echipaţi cu Sabia Duhului veţi deveni vrăjmaşi puternici pentru el. Când aveţi Cuvântul lui Dumnezeu în mintea şi inima voastră, Duhul Sfânt poate să scoată din această bancă de cunoştinţe pentru a-l înfrânge pe Satan de fiecare dată. „Luaţi … sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6.17).

În al patrulea rând, veţi putea învinge întristarea şi deprimarea. Am cerut tuturor oamenilor care lucrează împreună cu mine să memoreze aceste versete. Aşa sunt sigur că nu vor fi printre noi suflete negative, pesimiste, mâhnite, nici sfinţi trişti care împiedică lucrarea lui Dumnezeu. „Buzele mele să vestească lauda Ta, căci Tu mă înveţi orânduirile Tale!“ (Psalmul 119.171).

 

3. Mărturia unui învingător

 

Dacă memoraţi un verset pe zi, o să vă ia cam trei luni şi ceva. Din cauza tendinţei omeneşti de a începe bine şi a termina slab, vă sugerez să faceţi următoarele afirmaţii în timpul programului de memorare:

Pot memora Cuvântul minunat al lui Dumnezeu!

Dumnezeu spune că pot – deci pot!

Indiferent ce cred eu despre mine, pot s-o fac!

Nu contează vârsta mea, pot memora Cuvântul lui Dumnezeu!

În ciuda eşecurilor trecute, acum pot memora Cuvântul lui Dumnezeu!

Când pare greu, refuz să mă dau bătut!

Dacă greşesc, ştiu că Dumnezeu mă ajută!

„Nu uit Cuvântul Tău“ (Psalmul 119.16).

„Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4.13).

De ce sunt atât de sigur? Dumnezeu m-a făcut să fiu sigur.

 

100 de versete de memorat

 

1. 1 Cronici 29.13: „Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău glorios“.

2. 2 Cronici 5.13,14: „Când cei ce sunau din trâmbiţe şi cei ce cântau, unin­du-se într-un glas ca să mărească şi să laude pe Domnul, au sunat din trâmbiţe, chimvale şi celelalte instrumente şi au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Pentru că este bun, pentru că îndurarea Lui ţine în veci!» în clipa aceea, casa, şi anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului; pentru că gloria Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu“.

3. 2 Cronici 20.21: „Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: «Lăudaţi pe Domnul, pentru că îndurarea Lui ţine în veac!»“

4. Psalmul 5.11: „Atunci toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli întotdeauna, pentru că Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău“.

5. Psalmul 7.17: „Eu voi lăuda pe Domnul pentru dreptatea Lui şi voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Preaînalt“.

6. Psalmul 9.1,2: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui. Voi face din Tine bucuria şi veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule Preaînalte“.

7. Psalmul 9.11: „Cântaţi Domnului care împărăţeşte în Sion, vestiţi printre popoare isprăvile Lui“.

8. Psalmul 13.6: „Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine“.

9. Psalmul 18.3: „Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!» şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei“.

10. Psalmul 18.49: „De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri, voi cânta spre slava Numelui Tău“.

11. Psalmul 22.3: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“.

12. Psalmul 22.22: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării“.

13. Psalmul 28.6: „Binecuvântat să fie Domnul, pentru că ascultă glasul rugăciunilor mele“.

14. Psalmul 29.2: „Daţi Domnului gloria cuvenită Numelui Său! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!“

15. Psalmul 31.19: „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei care se tem de Tine şi pe care o arăţi celor care se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!“

16. Psalmul 32.11: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!“

17. Psalmul 33.1: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le stă bine cântarea de laudă“.

18. Psalmul 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“.

19. Psalmul 35.18: „Şi eu Te voi lăuda în adunarea cea mare şi Te voi slăvi în mijlocul unui popor mare la număr“.

20. Psalmul 35.27: „Să se bucure şi să se veselească cei ce găsesc plăcere în nevinovăţia mea şi să zică neîncetat: «Mărit să fie Domnul, care vrea pacea robului Său!»“

21. Psalmul 35.28: „Şi atunci limba mea va lăuda dreptatea Ta, în toate zilele va spune lauda Ta“.

22. Psalmul 40.3: „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul“.

23. Psalmul 42.11: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu“.

24. Psalmul 44.8: „Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururea slăvim Numele Tău“.

25. Psalmul 47.1: „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!“

26. Psalmul 47.6: „Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!“

27. Psalmul 48.1: „Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt“.

28. Psalmul 50.14: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi promisiunile făcute Celui Preaînalt“.

29. Psalmul 50.23: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu“.

30. Psalmul 51.15: „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta“.

31. Psalmul 52.9: „Te voi lăuda întotdeauna, pentru că ai lucrat; şi, în faţa copiilor Tăi, voi nădăjdui în Numele Tău, pentru că este binevoitor“.

32. Psalmul 54.6: „Atunci Îţi voi aduce jertfe de bunăvoie, voi lăuda Numele Tău, Doamne, pentru că este binevoitor“.

33. Psalmul 56.4: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?“

34. Psalmul 56.10: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui“.

35. Psalmul 56.12: „Dumnezeule, trebuie să împlinesc promisiunile pe care Ţi le-am făcut; Îţi voi aduce jertfe de mulţumire“.

36. Psalmul 57.7: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele“.

37. Psalmul 57.9: „Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri“.

38. Psalmul 63.3: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale“.

39. Psalmul 63.4: „Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile“.

40. Psalmul 63.5: „Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze“.

41. Psalmul 66.2: „Cântaţi glorie Numelui Său, măriţi gloria Lui prin laudele voastre“.

42. Psalmul 66.8: „Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“

43. Psalmul 67.3: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă“.

44. Psalmul 68.19: „Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, mântuirea noastră“.

45. Psalmul 69.30: „Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări“.

46. Psalmul 71.8: „Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească!“

47. Psalmul 71.14: „Şi eu voi nădăjdui pururi, Te voi lăuda tot mai mult“.

48. Psalmul 74.21: „Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău!“

49. Psalmul 79.13: „Şi noi, poporul Tău, turma păşunii Tale, Te vom lăuda în veci şi vom vesti din neam în neam laudele Tale“.

50. Psalmul 86.10: „Căci Tu eşti mare şi faci minuni, numai Tu eşti Dumnezeu“.

51. Psalmul 92.1: „Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte!“

52. Psalmul 95.1,2: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!“

53. Psalmul 100.1-4: „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele“.

54. Psalmul 103.1,2: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui!“

55. Psalmul 105.1,2: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!“

56. Psalmul 106.2: „Cine va putea spune isprăvile măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?“

57. Psalmul 106.12: „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui“.

58. Psalmul 107.8: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!“

59. Psalmul 113.3: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui fie Numele Domnului lăudat!“

60. Psalmul 116.17: „Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului“.

61. Psalmul 119.171: „Buzele mele să vestească lauda Ta, pentru că Tu mă înveţi orânduirile Tale“.

62. Psalmul 134.2: „Ridicaţi-vă mâinile spre sfântul locaş şi binecuvântaţi pe Domnul!“

63. Psalmul 138.1: „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor“.

64. Psalmul 145.1-3: „Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă“.

65. Psalmul 145.21: „Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!“

66. Psalmul 147.1: „Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, pentru că este plăcut şi se cuvine să-L lăudăm“.

67. Psalmul 147.7: „Cântaţi Domnului cu mulţumiri, lăudaţi pe Dumnezeul nostru cu harfa!“

68. Psalmul 149.1: „Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui!“

69. Psalmul 150.1,2: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în locaşul Lui cel sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!“

70. Psalmul 150.6: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“

71. Isaia 25.1: „Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, pentru că ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie“.

72. Iona 2.9: „Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini promisiunile pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul“.

73. Luca 17.15,16: „Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean“.

74. Luca 18.43: „Numaidecât orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu“.

75. Luca 19.37,38: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: «Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi glorie în locurile preaînalte!“

76. Luca 24.53: „Şi tot timpul ei stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“.

77. Fapte 2.46,47: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi“.

78. Fapte 3.8: „Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu“.

79. Fapte 16.25: „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“.

80. 1 Corinteni 14.15,16: „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Altfel, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile pe care le aduci tu cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui?“

81. 1 Corinteni 15.57: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“

82. 2 Corinteni 2.14: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă întotdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui“.

83. 2 Corinteni 9.15: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“

84. 2 Corinteni 10.17: „Oricine se laudă, să se laude în Domnul“.

85. Efeseni 5.4: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire“.

86. Efeseni 5.19,20: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“.

87. Filipeni 4.4: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“

88. Filipeni 4.6: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“.

89. Coloseni 1.12: „Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.

90. Coloseni 2.7: „Fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu“.

91. Coloseni 3.15: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători“.

92. Coloseni 4.2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“.

93. 1 Tesaloniceni 5.18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“.

94. 1 Timotei 4.4: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri“.

95. 2 Timotei 3.1,2: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele. Pentru că oamenii vor fi … nemulţumitori …“

96. Evrei 13.15: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.

97. 1 Petru 2.9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“.

98. 1 Petru 4.11: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“.

99. Apocalipsa 19.1: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă, care zicea: «Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, gloria, cinstea şi puterea!“

100. Apocalipsa 19.5: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: «Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!“

 

Capitolul 9

 

Cum să trăim cu „Aleluia“

 

Acum câţiva ani am fost într-o campanie cu pastorul A. E. Wunder. Într-o zi fratele Wunder a fost condus de Dumnezeu să cumpere de mâncare pentru un pastor tânăr, care deschisese o lucrare de pionierat într-o zonă neevanghelizată.

Când a ajuns la casa pastorului, i-a auzit rugându-se. A ascultat un moment când a păşit pe poarta din faţă. Tânăra soţie se ruga pentru mâncare.

Cum fratele Wunder era încărcat cu cutii de mâncare, pur şi simplu a dat buzna pe uşa din faţă şi a exclamat: „Puteţi să vă ridicaţi, dragii mei, răspunsul a sosit; am adus mâncarea“.

Oamenii s-au ridicat şi s-au bucurat că Dumnezeu în adevăr a răspuns rugăciunilor lor.

În timp ce tânăra soţie pregătea mâncarea, fratele Wunder a observat că ea arăta foarte deprimată ori de câte ori se apropia de frigider.

„Soră“, a zis el, „pari deprimată ori de câte ori te apropii de frigiderul acela. De ce?“

„Nu mi-am dat seama că arăt deprimată“, a replicat ea, „dar cred că este din cauză că frigiderul acesta a fost adesea gol atunci când aveam nevoie de mâncare pentru copiii mei“.

Fratele Wunder s-a simţit călăuzit de Dumnezeu să arunce o provocare credinţei ei. „Soră, eu cred că dacă vei striga «aleluia» la frigiderul acela ori de câte ori treci pe lângă el, Dumnezeu va răspunde şi va umple acel frigider şi-l va ţine plin pentru tine“.

Tânăra soţie l-a privit cu uimire. Părea ridicol.

Fratele Wunder a spus: „Părea o prostie ca israeliţii să înconjoare Ierihonul strigând, ca să vadă acele ziduri căzând. Dar ei au strigat totuşi, şi zidurile au căzut. Era ridicol ca Iosafat să pună cântăreţii să meargă înainte, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, în faţa a trei armate mari. Dar lui Dumnezeu I-a plăcut şi le-a dat o mare victorie şi eliberare în ziua aceea. Era ciudat ca Pavel şi Sila să-L laude pe Dumnezeu la miezul nopţii în acea închisoare veche şi murdară, dar Dumnezeu a răspuns şi a trimis cutremurul şi eliberarea. Aşa că, soră, eu cred că Dumnezeu îţi va răspunde dacă vei zice «aleluia» ori de câte ori treci pe lângă frigider!“

Doamna îl respecta pe fratele Wunder ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu, aşa că a început să spună încet «aleluia» ori de câte ori trecea pe lângă frigider. În scurt timp, binecuvântarea acestei experienţe a fost atât de mare, încât a început să strige tare: „Aleluia!“

Câteva zile mai târziu, fratele Wunder s-a întors să vadă ce mai fac. Tânărul cuplu l-a văzut venind şi l-a întâmpinat la poartă cu un sănătos «Aleluia».

Apoi soţia i-a povestit. „Am început să strig «aleluia» ori de câte ori treceam pe lângă frigider. Şi Domnul a mişcat pe un om nemântuit din oraşul acesta să ne aducă tot felul de alimente îngheţate care se ţin în frigider. E pur şi simplu plin până la refuz“.

Câteva luni mai târziu, l-am văzut pe fratele Wunder din nou şi l-am întrebat de tânărul pastor şi familia lui.

„I-am văzut de curând“, a spus pastorul Wunder. „Tânăra soţie încă Îl mai laudă pe Dumnezeu şi strigă «aleluia» la frigider, şi Dumnezeu îl menţine plin!“

Aceasta este îndrăzneala credinţei. Vreau să fiu îndrăzneţ, chiar şi în a-L lăuda pe Dumnezeu. Îndrăzneala de a-L lăuda dovedeşte îndrăzneala credinţei.

Am relatat aceasta cu diferite ocazii. A inspirat pe alţii să înceapă să strige «aleluia» la barierele şi obstacolele lor.

Este ceva magic legat de cuvântul „aleluia“? Bineînţeles că nu. Dar Dumnezeu răspunde credinţei. Strigând aleluia sau lăudându-L în alte feluri arată credinţa noastră autentică în resursele dragostei Lui.

Domnul locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel (Psalmul 22.3). Dumnezeu trăieşte, locuieşte, Se manifestă ca răspuns la laudele noastre îndrăzneţe.

Pot să strig aleluia chiar şi în faţa împotrivirii, a bolii, a descurajării şi a nevoilor. Am încercat aceasta şi ştiu că merge!

Cinci motive pentru

RIDICAREA MÂINILOR ÎN LAUDĂ

 

O modalitate de a-L lăuda pe Dumnezeu cu îndrăzneală este prin ridicarea mâinilor noastre spre El. Deşi acest mod deosebit de închinare poate părea ciudat pentru unii, există destule argumente biblice pentru această practică. Iată cinci motive pentru care ar trebui să ne ridicăm mâinile în laudă:

1. Ridicarea mâinilor reprezintă un mod scripturistic de a exprima mulţumirea către Dumnezeu: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile“ (Psalmul 63.3,4).

2. Ridicarea mâinilor este un mod potrivit de a ne închina lui Dumnezeu în biserică. Ştiu că în închinarea publică totul trebuie făcut „în chip cuviincios şi cu rânduială“ (1 Corinteni 14.40); dar nu este nimic necuviincios în a-L lăuda pe Domnul Isus în biserică prin ridicarea mâinilor mele! „Ridicaţi-vă mâinile în sfântul locaş şi binecuvântaţi pe Domnul!“ (Psalmul 134.2).

3. Este voia lui Dumnezeu să ne închinăm în acest fel. Rânduiala omului în religie este adesea ceremonială, cu ritualuri şi după tradiţia omenească. Dar rânduiala lui Dumnezeu în închinare este viaţă, libertate şi ridicare a mâinilor! „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli“ (1 Timotei 2.8).

4. Ridicarea mâinilor este un mod simbolic de a exprima închinarea care se înalţă: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!“ (Psalmul 141.2).

5. Ridicarea mâinilor este un mod de a exprima setea spirituală: „Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat“ (Psalmul 143.6).

 

 

Capitolul 10

 

Aventuri în laudă

 

Iată câteva mărturii ale unor prieteni care au încercat să trăiască viaţa de laudă şi au văzut că este glorios de practică.

Doamna Jane Terry din Orlando, Florida, are o frumoasă mărturie despre un eveniment recent din viaţa ei:

„Azi dimineaţă am intrat în bucătărie să pregătesc micul dejun. Când am deschis frigiderul, totul era dezgheţat! Am pus mâinile pe frigider şi m-am rugat cu voce tare. Cei doi copii ai mei au venit şi m-au urmărit cu interes, curioşi să vadă ce reacţie voi avea în faţa acestei «catastrofe majore».

La micul dejun am mulţumit lui Dumnezeu şi L-am lăudat.

Mai târziu, tot felul de gânduri au început să-mi vină în minte, cum ar fi: «Îţi trebuie un frigider nou; vinde maşina şi cumpără un frigider nou; du-te la vecina şi roag-o să sune un depanator; du-te la magazin şi cumpără un frigider pe credit». Cu fiecare gând de acest fel, a început să mă doară capul. M-am rugat ca, dacă este voia lui Dumnezeu să vând maşina şi să cumpăr un frigider nou, să-mi spună El unde să mă duc. Aşa că m-am îmbrăcat şi am continuat să-I mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeu cu voce tare. Apoi am citit Psalmii de la 26 la 30 cu voce tare şi L-am lăudat pe Dumnezeu cu mâinile ridicate, adorându-L cu adevărat şi fiind recunoscătoare, ştiind că am biruinţa Domnului Isus Hristos, indiferent cum ar fi situaţia.

Tocmai vroiam să ies pe uşă, când Domnul mi-a sugerat să mă mai uit o dată la frigider. Aşa am făcut. Şi ce să vezi, mergea foarte bine! Lăudat să fie Domnul!“

 

Adesea este necesar să stăm tari împotriva adversarului în Numele Domnului Isus, după care să intrăm în laudă pentru biruinţa Domnului nostru.

Doamna Pat Cruse din Renton, Washington, a avut experienţa unei duble victorii spirituale. Ea a simţit că sursa împotrivirii era satanică şi l-a mustrat pe Satan şi L-a lăudat pe Dumnezeu. Înţelept este creştinul care discerne că problema lui este de origine satanică şi apoi face apel la puterea laudei împotriva diavolului. Iată mărturia ei:

„Într-o zi partea din spate a capului a început să-mi pulseze aproape de gât. Mai aveam de lucru câteva ore şi apoi trebuia să aştept nişte rude de-ale mele la aeroport. Când am ajuns la aeroport, simţeam că-mi plesneşte capul de durere. În mai multe rânduri l-am mustrat pe Satan şi L-am lăudat pe Dumnezeu. În tot acest timp durerea a continuat să crească în intensitate, cu perioade de ameţeală. Aproape că nu mai eram în stare să conduc spre casă, dar Domnul era Însoţitorul meu. Când am ajuns acasă am sunat la biserică, şi un frate drag împreună cu pastorul s-au învoit să se roage pentru vindecarea mea. Durerea nemiloasă a revenit cu şi mai mare furie. Ajunsesem la exasperare din cauza atacului neruşinat al lui Satan după ce cerusem vindecarea mea. Am găsit remediile bazate pe laudă ale fratelui Gossett şi am început să le citesc. Nu le-am citit încet; le-am citit aşa de tare că răsunau pereţii. A fost foarte dureros – cu tot zgomotul şi efortul acela! Mi-am ridicat mâinile şi am cântat tare «Eliberează-mi duhul ca să mă închin Ţie», «Aleluia» şi «Voi lăuda pe Domnul în orice vreme». Durerea ascuţită a trecut. Aleluia! Durerea a continuat să scadă până a dispărut complet şi laudele mele s-au transformat în «Mulţumesc, mulţumesc, Doamne Isuse!» Dumnezeu a locuit în mijlocul laudelor mele şi mi-a adus vindecarea. Lăudat să fie Dumnezeu, îndurarea Lui ţine în veac!“

 

Domnişoara Ruth Weber din Red Deer, Alberta, mărturiseşte:

„Eram în vacanţa de vară şi vroiam să-i vizitez pe fraţii şi surorile mele din Ontario. Când m-am dus la gara din Toronto, am aflat că mai aveam două ore şi jumătate până la plecarea trenului. Eram singură şi aşteptam, când mi-am deschis geanta şi am văzut că nu mai am portofelul. Ştiam unde îl lăsasem: la hotel, într-o cabină telefonică, unde dădusem un telefon. Mintea mea a intrat în panică, dar inima mea Îl lăuda pe Dumnezeu – ceva complet nou pentru mine. Învăţam să laud în orice împrejurare.

Mă gândeam la faptul că nu mai aveam nici un ban, nici cărţi de credit, nici acte, totul era în portofel. Totuşi lauda aceea a continuat. M-am întors la hotel şi mi-am găsit portofelul în siguranţă împreună cu cei de la serviciul de pază al hotelului. Când le-am mulţumit, au spus: «Nu ne mulţumi nouă. Un oaspete al hotelului l-a adus şi apoi a plecat».

I-am mulţumit mult lui Dumnezeu pentru o experienţă ca aceasta. Când L-am întrebat pe Dumnezeu ce a încercat să mă înveţe, mi-a venit îndată gândul: «Ai încredere în Mine; Eu voi avea grijă de tine». Cât L-am lăudat pentru această experienţă! Mi-a întărit mult credinţa şi m-a făcut să mă încred şi mai mult în El.

«Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi» (1 Tesaloniceni 5.18)“.

 

Doamna Linda J. Dunford, care locuia cu soţul ei în Germania, ne povesteşte cum a pus în practică principiul laudei:

„În timpul iernii, într-o sâmbătă, soţul meu se pregătea să plece într-un oraş din Bavaria pentru o săptămână de şcoală. Cum îi plăcea foarte mult să schieze, dar nu prea avea ocazii să facă aceasta, am hotărât să plece sâmbăta devreme şi să schieze în week-end. Şi-a planificat de asemenea să folosească acel timp pentru o mini-părtăşie intimă cu Domnul.

Ne-am sculat devreme şi-am pregătit maşina. Apoi au început problemele. Întâi o problemă cu carburatorul, apoi o problemă cu radiatorul. Apoi motorul a pornit, dar când a apăsat pe accelerator s-a oprit. Pe la ora două după-amiază, carburatorul mergea, radiatorul era reparat, dar maşina tot nu mergea. Soţul meu avea de făcut un drum de şapte ore şi era deja târziu, aşa că a spus că va duce maşina în garaj. Eu am intrat în casă şi am început să fac curat în bucătărie. Eram supărată la gândul că cel rău încerca să-l oprească pe soţul meu să plece în week-end. Atunci am strigat: «Voi, duhuri rele, în Numele Domnului Isus Hristos vă poruncesc să vă luaţi mâinile de pe maşină şi să-l lăsaţi pe soţul meu să plece!» Am auzit o voce mică spunând: «Hi, hi, n-o să meargă». Atunci am zis: «Ba o să meargă, pentru că este în Numele Domnului Isus şi tu trebuie să te supui!» În mai puţin de 5 minute soţul meu a intrat şi a spus:

– Plec.

– Unde? La garaj?

– Nu, în Bavaria. Maşina merge foarte bine acum.

Există o putere minunată în Numele Lui. De multe ori Domnul mă uimeşte cu ceea ce face atunci când mă îndrept spre El cu credinţă“.

 

Ce aţi face dacă aţi primi un telefon după miezul nopţii care v-ar informa că fiul dumneavoastră şi-a pierdut viaţa într-un accident?

Această experienţă reală a trăit-o doamna Jean King din South Edmonton, Alberta, în vara anului 1971. Reacţia normală a unei mame în această situaţie ar fi să intre în panică. Dar iată ce a făcut doamna King:

„Am căzut în genunchi şi am spus acest verset: «Voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic» (Isaia 12.2). N-am putut să spun mai mult. Duhul Sfânt m-a ajutat totuşi să-L laud pe Dumnezeu timp de aproape o oră.

Ce se întâmplase? Fiul meu fusese în acel accident îngrozitor pe motocicleta lui, mergând pe autostradă la ora 11 noaptea. Ploua aşa de tare că el şi prietenii lui a trebuit să se oprească într-un garaj şi să aştepte să mai treacă ploaia; apoi au pornit din nou, neştiind că la mică distanţă înaintea lor era o maşină oprită în mijlocul autostrăzii, fără nici un fel de lumini sau semnale de avertizare. Fiul meu mergea pe mijlocul autostrăzii, iar prietenii lui în stânga şi în dreapta lui. Prietenii lui au avut loc să ocolească maşina, dar el a lovit-o la şaizeci de mile pe oră. A avut maxilarul fracturat în trei locuri, câţiva dinţi scoşi, glezna fracturată şi o fractură craniană.

Cu puţin timp înainte de accident, Duhul Domnului mă înştiinţase că Larry avea nevoie de rugăciunile mele pentru protecţie. Apoi am aflat de accident. La spital, inima lui Larry a încetat să mai bată, dar doctorii şi asistentele s-au ocupat de el şi i-au dat adrenalină, şi inima a pornit din nou. În timpul acela eu Îl lăudam pe Dumnezeu. Vă puteţi imagina bucuria mea când am aflat că Larry trăieşte! Era în spitalul din Edson, dar Dumnezeu ştia că nu pot ajunge acolo, aşa că din nou a făcut o minune şi Larry a fost mutat la spitalul din Edmonton. În fiecare zi, pe când mergeam cu soţul meu la spital ca să-l vedem, Domnul îmi păstra credinţa tare prin lauda Lui, şi de fiecare dată vedeam o îmbunătăţire în starea lui Larry. Într-o săptămână a fost acasă şi s-a refăcut foarte bine.

Mă bucur nespus de mult că Domnul a preluat controlul şi m-a ajutat să-L laud fără încetare până a terminat tot ce a avut de făcut. Nu-i aşa că Domnul nostru este minunat?

Sunt adânc recunoscătoare că El a locuit în mijlocul laudelor mele în favoarea fiului meu Larry şi l-a adus din nou la viaţă prin puterea Lui nemaipomenită.

 

 

Medicina a afirmat recent că un corp omenesc nu poate supravieţui cu arsuri mai mari de patruzeci la sută din suprafaţa lui. Dar avem aici mărturia domnului George Godkin din Turner Valley, Alberta, care a avut arsuri adânci şi extinse pe o suprafaţă de peste şaizeci şi cinci la sută din corpul său.

„Pe data de 7 ianuarie 1948, s-a produs o fisură în conducta de gaz care intra în casa noastră şi gazul a pătruns în bucătărie şi s-a aprins de la cuptor. Eram la subsol când s-a produs explozia şi am fost nevoit să alerg prin focul din bucătărie ca să ies din casă. Când am ajuns afară, soţia mea mi-a spus că fetiţa noastră în vârstă de şase săptămâni era în casă. Am alergat imediat înapoi în infern şi am scos-o de acolo.

În urma acestor treceri repetate prin foc, am suferit arsuri grave, extinse pe o suprafaţă de peste şaizeci şi cinci la sută din corpul meu. Până şi urechile mele mi-au fost arse complet. La vremea aceea medicina susţinea că un corp omenesc nu poate supravieţui cu arsuri mai mari de patruzeci la sută din suprafaţa lui. Dar Domnul nostru cel îndurător a găsit cu cale să-mi salveze viaţa, să-mi ofere o călătorie fantastică în lumea spirituală şi să mă înveţe să îndur durerea fizică lăudându-L pe El.

Dacă creştinii ar pune în practică acest remediu de a-L lăuda pe Domnul când trec prin dureri fizice, ar vedea că durerea intensă le-ar fi uşurată în timp ce-L laudă pe Dumnezeu.

Acum pot să înţeleg cum au reuşit Petru, Pavel şi alţii să-L laude pe Domnul când erau în închisoare cu spatele brăzdat de bice şi nuiele.

Mi-am format obiceiul de a-L lăuda pe Domnul în orice împrejurare şi atunci când moartea va veni peste acest trup pământesc al meu, voi părăsi această lume lăudându-L pe Domnul nostru“.

 

Necazul vine şi ne vizitează pe toţi. Este lauda o reacţie a creştinului când pierde pe cineva drag?

Doamna Mary Flower din Chilliwack, British Columbia, ne relatează experienţa pe care a trăit-o la pierderea celor dragi ei şi cum lauda către Dumnezeu a fost un izvor de mare mângâiere pentru ea:

„Mă bucur să împărtăşesc mărturia biruinţei mele prin laudă. Uneori când Îl laud pe Domnul timp de jumătate de oră, experimentez curăţire, înviorare şi vindecare. Cuvântul lui Dumnezeu este demn de încredere şi adevărat, asigurându-ne că Domnul locuieşte într-adevăr în mijlocul laudelor noastre.

Dacă Îi construiesc o casă a laudei, aceasta Îi va atrage atenţia şi El va onora Cuvântul Său şi va intra în ea. Aleluia!

Am fost deplin convinsă de lucrul acesta când iubita mea mamă a plecat acasă la Domnul în glorie. În mod natural ar fi trebuit să fiu foarte îndurerată şi plină de tristeţe; dar auzisem mesajul despre laudă şi cum poate aduce ea eliberarea, aşa că am început să-L laud pe Dumnezeu şi am continuat până am trecut dincolo de adânca vale a durerii. Cât timp L-am lăudat pe Domnul, am fost îmbrăcată cu haina de laudă în locul duhului de apăsare.

La fel, când singura mea fiică a plecat la Domnul, ar fi trebuit să fie o durere foarte adâncă pentru mine; dar în timp ce stăteam în capelă, ploaia prezenţei Lui a coborât peste mine şi m-a umplut de bucurie.

Domnul este atât de minunat şi Îi place să-Şi reverse gloria peste cei care sunt cu adevărat copiii Săi născuţi din nou, plini de Duhul Sfânt, închinători adevăraţi.

Ştiu de asemenea că Satan nu poate suporta să ne audă lăudându-L pe Domnul Isus. Dar puterile întunericului sunt alungate când Îl lăudăm şi Îl înălţăm pe Domnul Isus. A Lui fie toată gloria! Amin!“

 

Deci vedeţi, este putere în laudă! Lauda către Dumnezeu pentru orice este cheia unei vieţi creştine fericite şi biruitoare. William Law a scris această formulă pentru fericire:

„Cea mai scurtă şi mai sigură cale către fericire este aceasta:

Faceţi-vă o regulă din a-I mulţumi şi a-L lăuda pe Dumnezeu pentru tot ce vi se întâmplă, pentru că este cert că, orice aparentă calamitate ar veni asupra voastră, dacă Îi mulţumiţi şi Îl lăudaţi pe Dumnezeu pentru ea, o veţi transforma într-o binecuvântare“.

Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru lucrurile neplăcute la fel ca şi pentru cele plăcute care vin pe calea ta? Plângerea te trage în jos în întunericul disperării. Lauda te ridică în lumina glorioasă a prezenţei lui Dumnezeu. Lauda te poate ridica deasupra împrejurărilor.

Când psalmistul David nu vedea un prezent prea plăcut, Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru binecuvântările din trecut. L-ai lăudat pe Dumnezeu de curând pentru toate binefacerile Lui trecute?

Este putere în laudă! Deci, ascultaţi de porunca biblică: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (1 Tesaloniceni 5.18).

Aveţi puterea de a decide fie să fiţi un creştin nemulţumit, învins, fie să fiţi un creştin mulţumitor şi triumfător. Trebuie să luaţi o decizie! O, prietene, decide-te să-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate – plăcute sau neplăcute. Începe o viaţă de laudă, şi începe-o chiar ACUM!

 

Laudă-L pe Domnul orice ar fi!

„Lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“ (Psalmul 34.1).

1. Simţi bucuria Domnului în inima ta? Laudă-L pe Domnul! Sau simţi un gol înăuntru, sau chiar mai rău, eşti deprimat? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Ni s-a poruncit „să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă“(Evrei 13.15). „Jertfa de laudă“ înseamnă să-L lauzi pe Domnul orice ar fi, mai ales când nu eşti dispus!

2. Sunt toţi copiii tăi mântuiţi? Laudă-L pe Domnul! Sau unii mai umblă încă în păcat? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Dumnezeu îţi promite că, prin credinţă, TOŢI cei din casa ta vor fi mântuiţi (Fapte 16.31). Lăudându-L pe Domnul pentru mântuirea lor mai înainte să-i vezi mântuiţi este dovada că tu crezi cu adevărat.

3. Sunt toate datoriile tale plătite la zi? Laudă-L pe Domnul! Sau eşti confruntat cu probleme financiare? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Lauda face activă promisiunea lui Dumnezeu cu privire la împlinirea tuturor nevoilor tale. Laudă-L în timp ce spui: „Dumnezeul meu să îngrijească acum de toate trebuinţele mele“ (Filipeni 4.19). Repetă aceasta de şapte ori. Apoi spune: „Mulţumesc, Tată, acum, pentru bogăţiile Tale“.

4. Te bucuri de sănătate? Laudă-L pe Domnul! Sau ai probleme de sănătate? Laudă-L pe Domnul orice ar fi! Vindecarea se primeşte prin credinţă, iar lauda este limbajul credinţei. „Facă-ţi-se după credinţa ta“ (Matei 8.13).

5. Este vremea bună şi pe placul tău? Laudă-L pe Domnul! Sau este vreme rea? Laudă-L pe Domnul orice ar fi!„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!“ (Psalmul 118.24).

6. Ai prieteni adevăraţi care te încurajează când treci prin încercări? Atunci fii ca Pavel; când i-a văzut pe prietenii lui în timp ce era dus la închisoarea din Roma, „a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îmbărbătat“ (Fapte 28.15). Dar poate că ai probleme cu oamenii, cu cei care ţi se opun, te dispreţuiesc sau te dezamăgesc. Laudă-L pe Domnul orice ar fi!

7. Laudă-L pe Domnul orice ar fi! De ce? „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“ (Romani 8.28). Nu pierde planul lui Dumnezeu, lăudându-L pe Domnul numai pentru lucrurile pe care le etichetezi ca fiind „binecuvântări“. Porunca Lui este: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tesaloniceni 5.18)…….