“Pentrucă aveai o ură vecinică şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor, în vremea când nelegiuirea era la culme, de aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că te voi face sânge şi te va urmări sângele; fiindcă n’ai urât sângele, de aceea sângele te va urmări. Voi preface muntele Seir într’o pustietate şi… “(Ezech.35/5-7) “Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit.” (Obadia 2/10) Căci de la Haman la Hamas şi Puti-Hezbolah nu este nici un pas; Oricât vă împotriviţi îndumnezeirii omului şi întregului cosmos, biruinţa este aproape! Aşadar, să-l ajutăm pe Satana să-și cunoască înfrângerea…” Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s’au auzit glasuri puternice, cari ziceau: Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s’au aruncat cu feţele la pământ şi s’au închinat lui Dumnezeu şi au zis: Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit minia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul! Şi…” (Ap.11/15-19) Ca şi strigătul sfâşietor din cuptorul încins cu nelegiuiri faraonice (Ex. 2/23-25), ecoul lui Marhodeu şi al Esterei cheamă Poporul Ales la pocăinţa (prin care a întors planul mortal al Poporului Evreu), împotriva tuturor HAMANILOR de azi… (Estera, cap. 9)” Mardoheu, aflând tot ce se petrecea şi -a sfâşiat hainele, s’a îmbrăcat cu un sac şi s’a presărat cu cenuşă. Apoi s’a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare şi… Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentrucă eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera, cap.4)

Publicat la: Noiembrie 1, 2023

Nici un comentariu

Klaus Schwab, unul din demenții tătuci ai Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx; MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”; Inteligenţa Artificială poate deveni „Dumnezeu” pe Pământ – avertizează mai mulţi lideri; Forțele care atacă umanitatea sunt spirituale; Elitele de la Davos și noul război cultural global; Forumul lui Schwab ordonă guvernelor să „aresteze” cetățenii care citesc „știri false” online! Teoria conspirației globaliste în ochii unui profan în materie; CURSA GLOBALIŞTILOR ÎMPOTRIVA TIMPULUI. SFÂRȘITUL E MAI APROAPE DECÂT CRED; Licheluțele lichelelor; Editorial: Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social; Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial); Sclav la nivel înalt al elitelor, face dezvăluiri; Războiul împotriva lui Dumnezeu (II); Începe Marea Bătălie împotriva Satanei. Ridicați-vă și rupeți lanțurile! „Conspiraţionistul” David Icke dezvăluie: „O forţă invizibilă a preluat controlul asupra noastră! Trebuie să ne deconectăm de la Program şi să le luăm puterea!” Un fost ofiţer CIA, în cartea sa „Matrix”, ne dezvăluie cum entităţile interdimensionale se hrănesc cu energia noastră şi ne „reciclează” trupul pentru reîncarnare; Codul culorilor hainelor. Efectele nebănuite asupra personalității. Rozul calmează agresivitatea; Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre; Bine aţi venit în viitor: o Inteligenţă Artificială uimitoare prezintă ştirile în China; A fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta, din lume! Inteligența Artificială ar putea fi… Satana?O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Fost director Google avertizează: cercetătorii pot crea din Inteligenţa Artificială un „zeu al răului”; (Tartorul raulai de astăzi il reseteaza ca sa fie maine si mai rau…) MAREA RESETARE a lui Klaus Schwab, o dulce utopie; CINE ESTE, CU ADEVĂRAT, KLAUS SCHWAB, INIȚIATORUL „MARII RESETĂRI“;Elita lumii continuă să viseze la următorul lider, dar „succesiunea” se… Ciolacu, scos „la tablă” de un parlamentar constănțean: Firmele rusești „zburdă” prin economia românească; (Prin privati-hotia ILIESCIANA –pana si combustibilii sunt rusificați) … Rușii care au nimicit hălci uriașe din industria românescă.Cum au acaparat oligarhii Kremlinului aluminiul, oțelul, rafinării și bănci; Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate; Dependența de China sau cum devenim cu toții chinezi; Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă; Alex Ștefănescu, EU ȘI COMUNISMUL; Ultima frontieră a lui Patrick Stewart; România sub guvernarea înaltelor trădări, de General Br. (r) Aurel I. Rogojan; Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.! Alexandr Soljenițîn (3)- prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio;O nouă armă a globalismului, marxismul cultural; Henry Kissinger, după ce musulmanii au sărbătorit la Berlin atacul Hamas: Germania a lăsat prea mulți străini să intre în țară; Invazia neomarxistă; Rusia continuă să penetreze politica și economia României; ”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial; (Desi am fost indopati cu preparate si carnuri sintetice –dupa 1990,suntem aburiti…) Carnea sintetică, interzisă în România. Ce amenzi riscă cei care o vând; Dughin prezice Apocalipsa;DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție; Transumanism sau cum ne jucăm de-a Dumnezeu; Ce mai rămâne uman în transumanism? Măgarii şi libertatea. (Dedicație pentru zmeu); PERLELE LUI PĂSTOREL; ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL; CANDIDAT LA PREMIUL NOBEL; RĂPIT DE SECURITATE; Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea; Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact*)…Cele mai bune 20 de cărți despre inteligența artificială pe care trebuie să le citiți…(Elevii de nota doi ne vor guverna tot mai gooi…)Elevii de nota 2 nu vor mai primi burse de merit …Hamas caută opt OSTATICI RUȘI din Gaza, la cererea Moscovei: „Îi vom găsi și elibera, privim Rusia ca fiind cel mai apropiat PRIETEN al nostru”…Putin, interesat ca războiul Israel-Hamas să continue. Analist: Îi ține pe americani mai puțini capabili să dedice suficiente resurse pentru Ucraina; (Inca un fleac…) „Rețeaua Stăneștilor”. Cum au ajuns fonduri europene de sute de mii de euro la firme controlate de familia secretarului general al PSD; Revenge porn, fenomen îngrijorător printre adolescenți. O elevă din Vaslui a… România a plătit în 2022 peste un miliard de lei pentru pensiile speciale ale magistraților. Pensia medie a acestora este de 21.000 de lei, din care doar 1.400 de lei din contribuție, restul fiind subvenție; Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global! Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului?Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin; Orașul de 15 minute – închisoare digitală (II);Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 1

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei? Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum! Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu; Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei; La fel ca în zilele lui Noe oamenii i-au în derâdere pe Noe; Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu biblia-deschisă; Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe; Ca în zilele lui Noe; Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie; Dughin prezice Apocalipsa; Mişcarea New Age Noua Eră; Habacuc; Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia; Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ; Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; A VII-a trâmbiță; Sângele lui Abel şi sângele lui Isus; (Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta… Dumnezeu culcat într-o iesle;Rugaţi-vă pentru Trezire spiritual; Plinătatea în Cristos; Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului; Dumnezeu intervenind; Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu; A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen; Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi si Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper de John Piper; Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare; Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei; Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi; Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu; Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh; ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU; Prin ascultarea unui singur om; Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos; Neascultarea lui Adam şi Eva; Adam și Eva – caractere biblice; CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM; Consecinţele căderii…Vindecare divina, de Andrew Murray… Charles Finney…Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3);Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu; DESPRE RAPIRE….Alertă! Kloşca burgheziei sataniste a umplut omenirea cu pui întronaţi în toate fotoliile lumii; Pregătiţi-vă, pentru că trăim vremurile de pe urmă, când scăpă numai acela care se pocăieşte (care, gratis, îi dă lui Hristos toate mizeriile gunoierului) şi se naşte din nou, din Sămânţa Sfântă, din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se umple cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămână Una cu Voia Lui, cu Învăţătura şi Întruparea poruncilor; Prin Uşa Cerurilor, încă deschisă, Iisuss ne invită pe fiecare să-i înălţăm mireasma căinţei ”de la viaţă spre viaţă” (2 Cor.2/14-17); Cât se mai poate, să învăţăm şi de la „cocoşul” Petru, care a plâns cu amar, când s-a lăsat străpuns de privirea sângerândă de pe cruce… „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem că sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Apocalipsa lui Ioan 4/1……………………………………….Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă… Matei 24.10-14 Semnele vremurilor din urmă în biserică…Neemia 8 Studierea Sfintelor Scripturi…Biserica lui Satan şi Ulanem …Satan în familia lui Marx…Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer… Apostazia lui Engels …O CUMPLITĂ FALSIFICARE– Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov…Bătălia Armaghedonului …Babilonul acuzat în faţa Tribunalului Suprem…„Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus” de Nabeel Qureshi…Recomandările prietenilor – Calea Crucii…„Calmul din mijlocul furtunii“ de Max Lucado…„Costul uceniciei“ de Dietrich Bonhoeffer…„Nimic fără Isus” de Corrie ten Boom

.Marx credea în iad. Programul său, ideea care l-a călăuzit şi l-a însufleţit de-a lungul vieţii a fost de a-i trimite pe oameni în iad.Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”… „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste…” Organizaţia Iadul…Liturghia satanică…MARX SAU CRISTOS?… „Preotul Iosif Trifa. O viață de propovăduitor al lui Hristos” de Pr. Gheorghe Gogan; SEMNE ale vremurilor din urmă – Erezia Numărului 666…Cu ajutorul lui hristos sa traversam…SEMNELE VREMURILOR DE PE URMA…Semne ale unei ”Apocalipse climatice”…„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“ de Andrei Pleșu – Partea a treia…„Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus” de Nabeel Qureshi…Recomandările prietenilor – Calea Crucii… „Amintiri cu sfinți”, de Daniel Brânzei… „Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară“ de Joni Eareckson Tada… „Dimineața și seara. Meditații pentru fiecare zi a anului” de Charles Spurgeon…Oameni, ţări şi popoare, noi l-am supărat prea mult pe Dumnezeu şi suntem mai vinovaţi decât evreii, pe care-i judecăm, fără a ne vedea propria bârnă din ochii orbiţi de comunismul satanic ! De aceea, cât se mai poate, hotărâţi într-o zi de sabat- un post global, (trupesc si Duhovnicesc) insoţit de pocăinţă, studiu Biblic, meditaţie, cereri, înnoire (Ioan, cap.3) şi rugăciune, după modelul Neemia, cap.9 şi 1o- căci …”

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei? Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum! Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu; Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei; La fel ca în zilele lui Noe oamenii i-au în derâdere pe Noe; Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu biblia-deschisă; Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe; Ca în zilele lui Noe; Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie; Dughin prezice Apocalipsa; Mişcarea New Age Noua Eră; Habacuc; Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia; Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ; Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; A VII-a trâmbiță; Sângele lui Abel şi sângele lui Isus; (Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta… Dumnezeu culcat într-o iesle;Rugaţi-vă pentru Trezire spiritual; Plinătatea în Cristos; Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului; Dumnezeu intervenind; Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu; A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen; Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi si Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper de John Piper; Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare; Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei; Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi; Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu; Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh; ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU; Prin ascultarea unui singur om; Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos; Neascultarea lui Adam şi Eva; Adam și Eva – caractere biblice; CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM; Consecinţele căderii…Vindecare divina, de Andrew Murray… Charles Finney;…Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3);Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu; DESPRE RAPIRE….

Charles Finney (1792-1875)

Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.

A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.

A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.

Convertirea: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.

Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.

În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.

A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.

Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:

-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”

La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.

Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.

Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.

În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:

-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.

Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.

Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?

Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:

-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Ţie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!

Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.

Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.

Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:

-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.

În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.

-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.

Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.

Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?

Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.

După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.

Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.

Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.

Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.

Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.

Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:

-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!

Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.

-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.

-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă.

După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:

-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.

El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.

În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.

După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.

Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:

-Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.

Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.

Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.

Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:

-Te îndoieşti?

-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.

Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.

În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.

În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.

Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:

-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.

Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.

https://www.perlasuferintei.ro/autori/11

////////////////////////////////////////

ANDREW MURRAY

Biografie

Andrew Murray s-a născut pe 9 Mai, 1828 în Graaff Reinet, Africa de sud. Murray a avut o moştenire creştină deosebită. Tatăl lui a fost un slujitor german reformat care citea săptămânal familiei relatări despre treziri, şi se ruga regulat pentru o trezire în Africa de Sud.

În 1838, când Murray avea 10 ani, a plecat cu fratele lui John să studieze în Scoţia. Au plecat cu unchiul lor Rev. John Murray, cu trenul. În primăvara anului 1840 omul folosit de Dumnezeu în trezire, William C. Burns, a vorbit în Aberdeen, Scoţia. Burns a făcut o impresie profundă asupra lui Andrew. Stătea în casa unchiului său şi petreceau serile împărtăşind despre lucrarea lui Dumnezeu. Burns a fost instrumentul folosit de Dumnezeu în marea trezire din Kilsyth în 1839. Inima lui era frântă pentru cei pierduţi şi plângea şi se ruga ore în şir pentru mântuirea lor. Andrew asculta cu uimire în timp ce Burns predica, şi a văzut un model a ceea ce ar fi vrut să ajungă şi el. Andrew şi John au mers la Colegiul Marischal şi au absolvit în 1844.

Cei doi fraţi au plecat apoi în Utrecht, Olanda, pentru a continua studiile teologice. Au ajuns să fie parte din grupul zelos numit „Sechor Dabar” (Adu-ţi aminte de Cuvânt). Aici, au găsit pe alţii cu aceeaşi pasiune pentru cei pierduţi şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Veştile despre o trezire care se desfăşura în Mottlingen, Germania, prin Johann Blumhardt, au ajuns până la ei. A început printr-o eliberare extraordinară care a dus la trezire, vindecări şi minuni. Andrew şi John s-au dus să se întâlnească cu el şi au văzut cu ochii lor manifestarea puterii lui Dumnezeu în zilele lor.

În 1848, cei doi fraţi au fost ordinaţi şi s-au întors în Africa de Sud. Andrew trebuia să călătorească mult, călare pe cal, câteodată săptămâni, pentru a ţine întâlniri fermierilor vorbitori de limbă germană din Africa de Sud. A fost un timp de adâncă cercetare de sine şi de înflăcărare a focului pentru rugăciune şi pentru Evanghelie. În 1856 s-a căsătorit cu Emma Rutherford, fiica unui pastor englez. În 1860 Andrew a acceptat un pastorat în Worcester. A ajuns la această biserică în acelaşi timp cu o întâlnire pe tema trezirii şi a misiunii care fusese programată. Acolo s-a împărtăşit despre treziri din America de Nord şi din Europa. Strigătul pastorilor a fost ca trezirea să vină şi în Africa de Sud. Şi trezirea a venit, dar nu aşa cum o aştepta Andrew. I se părea că aduce dezordine, dar Dumnezeu l-a făcut pe Andrew să înţeleagă că aceasta era lucrarea Lui. Andrew a avut o perspectivă complect diferită asupra trezirii după acea experienţă.

În 1877 a călătorit în Statele Unite şi a vorbit la întâlnirile pe tema sfinţeniei în toată ţara.Viaţa lui Murray era să predice şi să dea învăţătură. Apoi, tragedie! În 1879 s-a îmbolnăvit şi gâtul lui a fost afectat. Şi-a pierdut vocea şi au început cei doi „ani de tăcere”. Aceşti ani l-au format pe Murray într-un mod nou. A predat totul lui Dumnezeu. A ajuns într-un loc al umilinţei adânci, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. În 1881 s-a dus în Londra la Bethshan, unde a fost vindecat complet şi nu a mai avut probleme cu gâtul din nou.

Murray a început din nou să călătorească şi să vorbească. De două ori a avut accident cu maşina şi l-a lăsat şchipătând. Dumnezeu nu a ales să-l vindece de data asta. Dar aşa a ajuns să scrie mai mult. Între 1858 şi 1917 a scris peste 240 de cărţi. Multe dintre ele sunt considerate clasice şi se găsesc şi astăzi. Cărţile lui au atins o mare muţime de oameni. Pe 18 Ianuarie 1917, Andrew Murray a plecat lăudându-L pe Dumnezeu.

https://www.perlasuferintei.ro/autori/31

//////////////////////////////////////////

Vindecare divina, de Andrew Murray

Credinţa ne pune în posesia a tot ceea ce moartea lui Cristos şi învierea Sa au obţinut pentru noi, iar viata lui Isus cel înviat nu îşi manifestă prezența aici, pe pământ, doar în duhul nostru sau în sufletul nostru, ci ea va acţiona de asemenea şi în trup conform măsurii credinţei noastre. Vindecarea divină este o minunată ancoră care ne leagă de Domnul.

Andrew Murray prezintă în această carte adevărurile biblice legate de vindecarea pe care Dumnezeu o poate oferi prin credință, ca răspuns la rugăciunea fierbinte a credincioșilor Săi.

Murray depune mărturie şi aduce argumente biblice despre faptul că vindecarea divină este posibilă ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă a celor care îl cunosc pe El ca „Domnul, care te vindecă”.

Cuprins

Iertare și vindecare
Din pricina necredinței voastre
Isus și doctorii
Sănătate și mântuire în numele lui Isus
Nu prin puterea noastră
Potrivit măsurii de credință
Calea credinței
Trupul vostru este templul Duhului Sfânt
Trupul este pentru Domnul
Domnul este pentru trup
Nu vă uitați la trupul vostru
Pedeapsa și sfințirea
Boala și moartea
Duhul Sfânt, Duhul vindecării
Rugăciunea perseverentă
Cel vindecat să‑L laude pe Dumnezeu
Nevoia de manifestare a puterii lui Dumnezeu
Păcatul și boala
Isus a purtat boala noastră
Este boala o pedeapsă?
Rețeta lui Dumnezeu pentru cel bolnav
Domnul, care te vindecă
Isus vindecă bolnavii
Rugăciunea fierbinte
Rugăciunea de mijlocire
Voia lui Dumnezeu
Ascultarea și sănătatea
Boala și vindecarea lui Iov
Rugăciunea făcută cu credință
Ungerea în numele Domnului
Mântuirea deplină, marele nostru privilegiu
„Voi sunteți mlădițele”

Andrew Murray (1828-1917) a scris cartea Vindecare divină ca urmare a faptului că el însuşi a avut parte de o asemenea vindecare şi pentru a prezenta învăţătura clară a Scripturii cu privire la acest subiect. A fost un predicator, un misionar şi un scriitor foarte iubit şi apreciat, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru răspândirea Evangeheliei şi întărirea credinţei Bisericii Sale.

https://www.gramma.ro/viata-din-belsug/vindecare-divina.html

/////////////////////////////////////////

Consecinţele căderii

Căderea în păcat a avut un impact uriaş. Neascultarea lui Adam şi a Evei a declanşat distrugerea interdependenţei armonioase dintre toate formele de viaţă. Iar în planul relaţiei dintre oameni, a declanşat discordia, disensiunea şi separarea care se văd până azi. Pierderea armoniei se poate vedea în încercarea lor de a arunca vina asupra altcuiva (Geneza 3:12,13). Astăzi o întâlnim la tot pasul.

Care au fost urmările păcatului şi impactul lui asupra lumii armonioase create de Dumnezeu?

Geneza 3:16-19

Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”
Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;
spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp.
În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Geneza 4:1-15

Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”
A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.
Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”
Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.
Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.
Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău!

12Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.
Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorî.”
Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare.

Neascultarea lui Adam a avut consecinţe care au afectat întreaga lume creată de Dumnezeu. Au fost afectate atât natura, cât şi relaţiile interumane. Cain şi Abel, fraţii care ar fi trebuit să se iubească şi să aibă grijă unul de altul, s-au înstrăinat din cauză că unul şi-a urmat înclinaţiile egoiste, în loc să respecte porunca lui Dumnezeu. Şi aceasta a dus la violenţă şi la moarte. Cain a fost mânios nu în primul rând pe Abel, cât pe Dumnezeu (Geneza 4:5), iar mânia l-a condus la resentimente faţă de Abel. Neascultarea a rupt şi mai mult relaţiile umane.

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Răutatea aceasta a atras în final potopul şi teribila devastare a lumii. Dar Dumnezeu nu a abandonat omenirea, ci a păstrat o rămăşiţă, pe Noe şi familia lui, care să ia totul de la început.

După potop, El le-a dat un semn: curcubeul, care avea să le aducă aminte de grija Sa şi de făgăduinţele Sale, de bunătatea şi de îndurarea Sa (Geneza 9:12-17, Isaia 54:7-10). Şi a făcut un legământ cu Noe, reinstituind planul iniţial de a avea pe pământ o singură familie, unită şi credincioasă Lui şi Cuvântului Său.

Pe ce căi distruge păcatul armonia? Cum poți contribui la refacerea armoniei în cercul apropiaților tăi?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2018/10/01/consecint%CC%A7ele-ca%CC%86derii.html

//////////////////////////////////

CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM

Text de referinţă: Geneza 3:1-24

De-a lungul istoriei sale, omenirea a căutat să explice care este cauza eşecurilor permanente în încercările lor de a făuri o societate perfectă, în care să existe o pace veşnică, o armonie desăvârşită între toţi oamenii, o lume în care toţi oamenii să fie preocupaţi de binele comunităţii, o lume care să propăşească mereu, astfel încât într-o bună zi să poată declara, că prin eforturile tuturor oamenilor, prin educaţie şi prin aplicarea celor mai înalte principii în vieţile lor, oamenii au reuşit să elimine tot răul din lume, că nu mai există boală, că nu mai există sărăcie şi mai mult de atât, că a fost descoperit chiar secretul vieţii veşnice.

Este visul dintotdeauna al omenirii, o dorinţă explicabilă prin faptul că omul a fost conceput de Creatorul său chiar pentru o astfel de lume perfectă.

Şi totuşi aceste încercări ale oamenilor au eşuat invariabil şi de fiecare dată oamenii au fost nevoiţi să admită adevărul că o astfel de societate nu poate funcţiona tocmai din cauza naturii omeneşti. Indiferent dacă omul este religios sau nu, indiferent dacă este filozof sau matematician, bine educat sau mai puţin, bogat sau sărac lipit pământului, toţi vor admite într-un fel sau altul că omul, în starea sa naturală actuală, este o fiinţă coruptă, egoistă şi capabilă de cele mai oribile fapte ce se pot imagina.

Oare aşa a fost conceput omul de către Creatorul său? Oare nu a fost capabil Dumnezeu să creeze o fiinţă umană care să fie perfectă? Dacă omul nu a fost creat aşa, dacă nu a fost de la început aşa, atunci când şi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici? Există vreo şansă ca omul să revină la starea iniţială de fiinţă perfectă? Are Dumnezeu vreo soluţie pentru această problemă? Acestea sunt întrebările cele mai arzătoare şi cele mai des puse de către majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei.

După cum era de aşteptat, răspunsuri la aceste întrebări au fost nenumărate şi dintre cele mai diferite. Însă nu poţi pretinde ca răspunsurile să fie pertinente şi satisfăcătoare atât timp cât acestea sunt produse de imaginaţia sau părerile oamenilor. Singurul îndreptăţit să ofere răspunsuri clare şi precise este Cel care a fost martor de la început la ceea ce s-a întâmplat cu fiinţa umană după crearea sa. Astfel că singurele scrieri îndreptăţite să ofere răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări sunt Scripturile iudeo-creştine sau ceea ce avem noi astăzi sub denumirea de Biblie, singura colecţie de scrieri considerate a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre ele, cea mai veche relatare despre ceea ce s-a întâmplat cu omul după crearea sa, este capitolul 3 din cartea Genezei.

Scriptura ne relatează că, în adevăr, omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă perfectă, liberă de păcat, o fiinţă care era considerată pe drept cuvânt cununa creaţiei Sale. A fost aşezat de Dumnezeu în grădina Edenului ,,ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Însă nu se poate să nu-ţi pui întrebarea firească :,, de cine anume trebuia păzită grădina Edenului dacă tot universul era perfect? Geneza 1:31:,,Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”. Capitolul 3 din Geneza începe brusc cu o afirmaţie uluitoare în acest sens: ,,Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”(Geneza 3:1)

Cine era ,,şarpele”? Sau mai bine zis: cine era în şarpe? Răspunsul îl găsim în ultima carte a Bibliei şi anume în Apocalipsa 12:9:,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Explicaţia este că, undeva între evenimentele de la Geneza 1:31 până la Geneza 3:1, în universul creat de Dumnezeu s-a întâmplat ceva legat de lumea îngerilor şi anume trebuie să fi avut loc o răzvrătire a mai multor îngeri în frunte cu căpetenia lor Satan, care s-au întors împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că aceşti îngeri răzvrătiţi s-au transformat în îngeri malefici sau demoni. Ei sunt de atunci duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi prin urmare şi duşmanii oamenilor creaţi de El. Prin natura lor căzută ei nu pot să facă nimic bun, ci toate acţiunile lor sunt rele şi distrugătoare în esenţă.

Şarpele deci, era însuşi Satana, care s-a înfăţişat înaintea femeii cu intenţia de a o face să păcătuiască prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Porunca Sa era cât se poate de clară cu privire la interdicţia de a nu se atinge de un anumit pom din mijlocul grădinii: Geneza 2:16-17: ,,Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Cu toate că porunca a fost comunicată de Dumnezeu la început doar lui Adam, Eva cunoştea şi ea foarte bine această poruncă de la soţul ei, pentru că răspunsul ei a fost ferm şi exact: Geneza 3:2-3 :,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.” Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Eva cunoştea atât porunca cât şi consecinţele neascultării de poruncă care nu însemnau nici mai mult nici mai puţin decât moartea. Însă, aşa cum obişnuieşte să procedeze, atunci când omul rezistă tentativelor sale, Satan schimbă metodele de atac din mers şi, dacă nu a funcţionat cu o minciună atunci va încerca cu o jumătate de adevăr, care, fiind doar pe jumătate, nu poate fi adevărul complet care clarifică lucrurile, ci doar creează confuzie în mintea celui care-l aude: Geneza 3:4-5: ,, Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri! dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aici este momentul crucial în care omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea cu care a fost înzestrat de Însuşi Creatorul său şi totodată şi posibilitatea de a alege: să asculte de porunca lui Dumnezeu sau de glasul Diavolului. Era testul suprem, dar absolut necesar pe care omul trebuia să-l treacă pentru a-şi putea ocupa locul cuvenit în lumea creată de Dumnezeu, în calitate de cunună a creaţiei Sale. Şi omul a ales…

Nenorocirea a fost că a ales greşit: Geneza3:6: ,,Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el.” Trei cuvinte din acest text par să exprime tot ceea ce înseamnă simţuri omeneşti care, necontrolate, au produs ceea ce se cheamă ispita : ,,văzut” ,,, plăcut”, ,,dorit”. Este evident faptul că Eva a fost prima care a săvârşit păcatul, dar este oare doar ea responsabilă pentru aceasta? Nicidecum, căci textul ne spune clar că Adam era în acel moment chiar lângă ea, şi nu reiese nicidecum că acesta ar fi avut vreo obiecţie faţă de ceea ce Eva, soţia lui, tocmai făcea. Dimpotrivă, a fost pe deplin de acord cu hotărârea soţiei sale făcând la fel ca ea. Totuşi în ce anume a constat păcatul săvârşit de cei doi? Pomul acela să fi fost cu totul special aşa încât fructele sale să fi fost deosebit de periculoase pentru oricine s-ar fi atins de ele? Nu se poate afirma aşa ceva deoarece relatările ulterioare ale Scripturii cu privire la acest subiect sugerează că păcatul săvârşit de cei doi a fost de fapt neascultarea, călcarea poruncii izvorâte din punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu vizavi de credulitatea pe care au manifestat-o faţă de afirmaţiile Diavolului.

Mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului este tipic păcatului în general pentru că păcatul răspunde în mod greşit întrebărilor de genul:

– este oare adevărat ceea ce spune Dumnezeu când afirmă ,, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” sau este adevărat ce spune Diavolul când afirmă ,, hotărât, că nu veţi muri!”. Eva s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a hotărât ,,să experimenteze” spusele diavolului pentru a se convinge pe deplin;

– este oare drept ca Dumnezeu să interzică omului anumite lucruri cum ar fi mâncatul unui anumit fruct dintr-un pom care le era înaintea ochilor în fiecare zi? Adam şi Eva şi-au pus încrederea în propria lor evaluare despre ceea ce era drept şi bun pentru ei, în loc să-L lase pe Dumnezeu să decidă;

– suntem noi oamenii creaturile lui Dumnezeu, dependente de El şi întotdeauna subordonate Lui ca şi Creator şi Domn al nostru, sau dimpotrivă Diavolul are dreptate când afirmă că putem fi ,,ca Dumnezeu” ? Adam şi Eva au cedat ispitei încercând să se pună în locul Creatorului lor.

Consecinţele însă au fost imediate şi catastrofale: Geneza 3:7-11: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Primul sentiment trăit de cei doi imediat după cădere a fost ruşinea: au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcaţi. Ruşinea că erau goi i-a determinat să-şi acopere trupurile şi să se ascundă. Apoi, cunoaşterea binelui şi răului dobândită de acum îi făcea conştienţi că erau vinovaţi şi că în această stare nu puteau să mai stea în prezenţa Dumnezeului Cel de trei ori Sfânt. Puternicul sentiment de vinovăţie îi îngrozea, le producea frică şi îi determina să se comporte iraţional. Toată fiinţa lor era afectată de păcat, atât latura trupească a lor cât şi mai ales cea spirituală.

La întrebarea lui Dumnezeu despre respectarea poruncii Sale, Adam răspunde, după cum era de aşteptat de acum, cu lipsă de responsabilitate , refuzând să-şi asume păcatul săvârşit: Geneza 3:12: ,,Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Prin răspunsul său: ,, Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine”, Adam nu numai că nu-şi asumă în nici un fel responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o atribuise ci mai mult, într-un anume fel îl face responsabil chiar pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiindcă, nu-i aşa: Dumnezeu era Acela care i-a dat femeia, care la rândul ei l-a determinat să păcătuiască. Un asemenea tip de răspuns dovedeşte cât de tare erau afectate de acum toate capacităţile şi abilităţile sale de a raţiona şi de a înţelege gravitatea faptei sale împreună cu consecinţele ce urmau să apară pe plan spiritual.

Bineînţeles după cum era de aşteptat nici Eva nu-şi asumă în vreun fel vina neascultării ci o atribuie mai departe şarpelui. Geneza 3:13: ,,Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Dumnezeu însă, fiindcă este Dumnezeu şi ştia exact cum stăteau lucrurile, nu poate să nu rostească sentinţa în conformitate cu dreptatea şi sfinţenia Sa desăvârşită şi veşnică. Scriptura ne relatează că Dumnezeu a început rostirea sentinţelor pentru fiecare dintre personajele învinuite începând cu cel mai vinovat dintre ei care era şarpele, adică Satan: Geneza 3:14-15: ,,Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Nu ştim cât de mare era gradul de vinovăţie al animalului numit şarpe dar s-ar putea ca între acesta şi diavol să fi existat o învoire în ce priveşte folosirea trupului său de către diavol care este spirit şi de aceea Dumnezeu a rostit această sentinţă şi asupra şarpelui blestemându-l să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână. Nicăieri în Biblie nu se mai vorbeşte despre vreo astfel de sentinţă rostită asupra vreunui alt animal.

În versetul 15 însă, Dumnezeu se adresează acum lui Satan, rostind sentinţa de condamnare şi totodată apare prima relatare de pe paginile Bibliei despre planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omului. Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui este imaginea figurativă a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în mod miraculos doar din femeie, dintr-o fecioară, prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt (Isaia 7:14 împlinită în Luca 1:26-35).

Urmează rostirea sentinţei pentru femeie: Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Probabil că femeile nu vor şti niciodată cum ar fi decurs o naştere a unui copil înainte de cădere, dar cert este faptul că durerile care însoţesc naşterile de atunci încoace sunt consecinţa păcatului Evei. Dacă până atunci relaţia dintre Adam şi Eva era una armonioasă bazată pe dragoste şi respect reciproc, în care autoritatea lui Adam asupra soţiei sale era exercitată cu tact şi bunătate, păcatul din fiinţele lor avea să transforme toate acestea într-un fel care va aduce mereu în relaţia dintre bărbat şi femeie dorinţa permanentă de competiţie, incapacitatea unuia de a înţelege pe deplin sentimentele celuilalt, tentaţia permanentă a bărbatului de a folosi duritatea în încercarea de a-şi impune autoritatea cu care a fost investit, şi permanenta încercare a femeii de a-i uzurpa sau contesta autoritatea. Acestea sunt motivele pentru care foarte mulţi bărbaţi sunt misogini, iar multe femei sunt feministe, ambele atitudini fiind profund greşite şi păcătoase.

În ce-l priveşte pe bărbat, sentinţa acestuia a fost pe măsura responsabilităţii sale: Geneza 3:17-19: ,,Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Tot pământul peste care omul era pus să-l stăpânească avea să sufere de atunci încoace transformări radicale până când a ajuns în starea de degradare actuală. Cu toate că planeta noastră încă păstrează destule urme ale frumuseţii iniţiale de la începuturile creaţiei, totuşi este departe de felul în care arăta pe vremea lui Adam, înainte de cădere. ,,Spinul şi pălămida”, zonele imense de deşert şi pustietate, catastrofele naturale, la care se adaugă exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale de către om, poluarea excesivă, foametea, cauzată de secetă sau inundaţii devastatoare dar şi de lăcomia şi indiferenţa omului căzut, toate acestea confirmă cu tărie ceea ce a prezis Dumnezeu. Acestea aveau să fie condiţiile în care omul urma să-şi trăiască viaţa pământească, atât cât îi mai rămăsese din ea, pentru că, în ciuda minciunii diavolului care-i asigura că nu aveau de ce să se teamă, totuşi, omul, din cauza păcatului, devenise muritor. Trupul său plămădit de palmele lui Dumnezeu din ţărâna pământului, peste care El suflase viaţă (Geneza 2:7), în clipa căderii a intrat într-un proces ireversibil de degradare şi îmbătrânire care avea să sfârşească cu moartea fizică a omului, adică întoarcerea în ţărâna din care fusese luat.

Din păcate, moartea fizică a omului nu era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla omului căzut în păcat. Cea mai groaznică consecinţă a păcatului a fost şi este despărţirea omului de Creatorul său prin ceea ce se numeşte moarte spirituală (Efeseni 2.1; 2:5; Coloseni 2:13;). Omul păcătos nu mai putea să vadă faţa lui Dumnezeu, nu mai putea să aibă părtăşie cu Dumnezeu tocmai din pricina păcatului său care pune un zid de despărţire între el şi Creatorul său: Isaia 59:2: ,, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”

Dragostea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de fiinţa umană L-a determinat pe Dumnezeu să aibă milă de omul căzut în păcat. El însuşi le-a făcut haine, probabil din pielea unor animale, cu care i-a îmbrăcat, ascunzându-le goliciunea trupurilor faţă de care simţeau ruşine şi ferindu-i probabil de frigul de afară pe care de acum îl simţeau. (versetul 21).

De acum însă, exista încă un pericol imens pentru cei doi, de care Dumnezeu a ales să-i ferească: Geneza 3:22-24: ,,Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” E lesne de înţeles că dacă omul, în starea sa actuală, ar fi apucat să mănânce şi din pomul vieţii, ar fi ajuns să trăiască pentru vecie în stare păcătoasă, fără posibilitatea de a se mai reabilita vreodată. Se poate chiar presupune că astfel ar fi ajuns în starea în care se află diavolul şi îngerii săi căzuţi, trăind veşnic fără posibilitatea de a fi mântuiţi vreodată. Însă Dumnezeu, în atotştiinţa Sa şi din pricina dragostei lui pe care o manifestă faţă de om, a împiedicat o astfel de tragedie, hotărând să-l izgonească pe om din grădina Edenului, din preajma pomului vieţii. Mângâierea ne vine din siguranţa pe care ne-o oferă cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cei răscumpăraţi vor avea ocazia nu numai să stea din nou în preajma pomului vieţii, dar chiar să şi guste din roadele acestuia. Apocalipsa 2:7 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”; 22:2: ,,În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor; 22:14: ,,Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!; 22:19: ,,Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Dacă păcatul săvârşit de Adam şi Eva i-ar fi afectat doar pe ei ca indivizi, atunci consecinţele s-ar fi oprit după moartea lor fizică. Însă gravitatea păcatului lor a constat mai ales în faptul că păcatul lor s-a răsfrânt inevitabil asupra întregii rase umane care a coborât din ei până în zilele noastre. Toţi oamenii care s-au născut de atunci încoace şi care se vor mai naşte cât va mai îngădui Dumnezeu, sunt muritori din punct de vedere fizic, morţi din punct de vedere spiritual şi condamnabili la o moarte veşnică despărţiţi pe vecie de Dumnezeu. Romani 5:12: 12: ,, De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Apostolul Pavel confirmă faptul că Adam, ca persoană istorică reprezentativă a rasei umane, a fost elementul prin care a pătruns păcatul în lume. Apoi moartea, în toate sensurile ei: fizică, spirituală şi veşnică, este o consecinţă a păcatului. Toţi oamenii, fără excepţie, au dobândit o natură păcătoasă şi mai ales toţi, fără excepţie, au săvârşit păcate, astfel încât nici un om nu se poate dezvinovăţi în vreun fel înaintea lui Dumnezeu: Romani 3:23: ,, Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Cu toate că întreaga Biblie tratează problema păcatului omenirii în termeni cât se poate de serioşi şi de gravi, totuşi mesajul principal al tuturor scrierilor sale este unul optimist, în sensul că Dumnezeu în dragostea Sa infinită a ales să manifeste har faţă de fiinţele omeneşti. Promisiunea Sa din Geneza 3:15 cu privire la Cel ce va zdrobi capul şarpelui s-a împlinit la timpul hotărât de El, după planul Său întocmit încă înainte de întemeierea lumii: Efeseni 1:4-7: ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său; 2 Timotei 1:9: ,, El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 1 Petru 1:20: ,, El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi”

Mesajul central al Bibliei nu este depravarea umană şi nici stăruinţa omului în păcat, ci glorioasa posibilitate a restaurării lui prin lucrarea izbăvitoare a lui Cristos. Capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani este poate cel mai complet text din scriptură privitor la modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe omul, care, prin credinţă, capătă ceea ce nu se poate căpăta nici prin faptele Legii şi nici prin vreun alt mod, indiferent de orice efort omenesc. Romani 5:15-17: ,,Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”. Contrastul dintre Adam şi Cristos este foarte clar şi categoric. Adam s-a făcut vinovat de neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu şi toate urmările nefaste pe care le experimentăm noi astăzi sunt cauzate de ,,neascultarea” sa. Cristos, la rândul Său, ne-a dăruit binecuvântările prin ,,ascultarea” Lui de Tatăl. Toate binecuvântările mântuirii noastre sunt datorate ,,ascultării unui singur om”. Această ascultare a lui Cristos s-a manifestat în toată viaţa Lui pământească şi a fost încununată la Calvar: Ioan 4:34: ,,Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui; Ioan 6:38: ,,căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”; Filipeni 2:8: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”

Prin naşterea firească, fiecare om se trage din Adam şi moşteneşte de la el o natură înrobită poftelor cărnii, împotrivitoare faţă de Dumnezeu, surdă şi oarbă faţă de lucrurile divine şi încăpăţânată în necredinţă. Dacă nu este reînnoit, omul care posedă o astfel de natură rămâne sub condamnarea morţii veşnice. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici ,,educat”, nici ,,reformat”. Singura posibilitate de recuperare este regenerarea lui prin Duhul Sfânt. Transformarea aceasta este numită ,,naştere din nou”, ,,tăiere împrejur a inimii”, ,,îmbrăcarea cu omul cel nou”, ,,învierea împreună cu Cristos”, etc. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane. Aceasta produce în om o nouă stare în care el îşi dă seama cât de mult are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta îl face pe el însuşi un om îndurător şi plin de înţelegere faţă de alţii. Un credincios regenerat este plin de dragoste faţă de semenii săi, trăieşte spre slava lui Dumnezeu şi experimentează o unire cu Cristos care se manifestă în exterior prin evlavie, smerenie, răbdare şi un duh de ascultare în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum el este ,,o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17: ,, Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”) destinată să trăiască în prezent ca o anticipare şi proclamare a frumuseţii veacului care va veni.

Dumnezeu promite o restaurare completă a tuturor lucrurilor aşa cum au fost ele înainte de cădere, ba mai mult de atât, poziţia omului va fi mult înălţată în noua ,,societate” a lui Dumnezeu, în comparaţie cu cea de dinainte de cădere: Apocalipsa 3:21: ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Toată durerea şi suferinţa pricinuite de păcat vor dispărea şi vor fi uitate de cei ce vor moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu: Apocalipsa 21:1-5: ,, Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Fie ca Domnul, prin harul Său, să ne facă vrednici de bucuria acestor binecuvântări! Amin.

Cu dragoste in Cristos

Claudiu LUPU

https://bissperanta.com/2010/07/17/caderea-in-pacat-a-lui-adam/

////////////////////////////////////

Adam și Eva – caractere biblice

Scris de Ioan Sinitean

“Apoi Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mișcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Geneza 1: 26-27)

Introducere

Cartea Genezei a Vechiului Testament începe cu relatarea despre creație, care culminează cu plasarea ființelor umane în centrul universului. Începe cu faptul că Dumnezeu a creat lumea într-o manifestare a puterii și a scopului divin, inspirată de măiestrie și de uimire.

Biblia spune că Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. El a făcut acest lucru formând omul din praful pământului. Biblia nu spune că Dumnezeu și-a folosit mâinile pentru a modela țărâna în forma unui om, dar indică faptul că aceasta a fost o manieră mult mai activă a creației decât ceea ce a făcut Dumnezeu. Anterior Dumnezeu doar a vorbit despre existența obiectelor. Dar Dumnezeu a format omul și apoi a suflat viața în el într-un mod aparent personal.

Nume si familia

Adam, nume, dat în Scriptură primului om. Numele lui Adam în l. ebraică – Adamah (Concordanța Strong # H120) înseamnă “roșu” sau “pământ roșu”. Numele lui este o referire la creația sa de către Dumnezeu, “din praful pământului” (Geneza 2: 7, NKJV).

Creația omului a fost lucrarea celei de-a șasea zile – ultimul act de creație a lui DUMNEZEU. Adam a fost creat (nu s-a născut) un om perfect în trup și spirit, dar nevinovat și complet lipsit de experiență ca un copil. Adam a fost unic în întreaga creație prin faptul că Dumnezeu I-a inspirat PERSONAL duh pentru al face să prindă viață . Acest act special, de o singură dată, subliniază faptul minunat că omul a fost conceput să fie în imaginea lui Dumnezeu (Geneza 1:27).

Omul Adam a fost așezat într-o grădină pe care Domnul Dumnezeu a plantat-o “spre răsărit în Eden”, cu scopul de a-se îngrijii de ea.

Eva (al cărei nume înseamnă “viață”) a fost prima femeie, ea a fost prima soție și ea a fost prima mamă. Ea este singura femeie care a fost făcută vreodată fără mamă sau tată. Biblia ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Eva a fost creată pentru a fi ajutor și partener lui Adam. Scopul principal al Evei a fost să fie ajutorul lui Adam și să lucreze împreună ca o echipă..

Locul in familie

Adam și Eva au fost primii oameni, conform Bibliei, Talmudului și chiar Coranului. Trei religii: iudaismul, islamul și creștinismul consideră că toți oamenii au coborât din ei. Biblia afirmă că Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu pentru a avea grijă de creația Lui, de a popula pământul și de a avea o relație cu El. Scriptura este clară când relatează că Adam a fost primul om (1 Corinteni 15:45) și că Eva a fost prima femeie, mama omenirii (Geneza 3:20). Nu erau oameni înaintea lor.

Termenul de “om” din versetul citat mai sus este generic. Are înțelesul atât de bărbat (Adam) cât și de femeie (Eva). Numele lor sunt indicative pentru rolurile lor.

Adam a fost primul bărbat creat de Dumnezeu și în același timp a fost singura persoană la un moment dat. (Geneza 2:18).

Adam a fost primul om. Adam nu s-a născut dintr-o femeie ( 1 Corinteni 15:45 și În Geneza 2: 7)

Adam a avut prima operație. Geneza 2: 21-22:

Adam și Eva a fost prima familie. Adam a fost primul soț și Eva prima soție

Adam și Eva au fost primii grădinari. Locuiau în Grădina Edenului, un loc perfect fără spini sau buruieni, și unde pomii făceau fructele cu ușurință.

Adam a fost primul zoolog și botanist. În Geneza 2: 19-20, ni se spune că Adam a numit toate animalele.

Adam a fost primul lingvist. Adam a fost capabil să vorbească din prima zi a existenței sale. Probabil că are o limbă complexă.

Adam și Eva au fost primii părinți. Atât religia iudaică, islamică și creștină susțin că toți oamenii sunt descendenți lor.

Adam și Eva au fost primii oameni păcătoși. Ei au fost primii care au făcut ceva greșit.,

Adam și Eva au fost primii oameni care au murit spiritual. Dumnezeu Le-a spus că vor muri dacă vor mânca fructul. Nu știm ce fel de fruct a fost în acel copac. (Milton a introdus ideea că era un măr). Pentru că nu au ascultat de ceea ce le-a spus Dumnezeu în mod explicit și au ales să-l creadă pe Satan, au început să experimenteze moartea spirituală și curând moartea fizică.

Locul in istorie – Unicitatea lui Adam.

Adam și Eva au fost un adevărat cuplu istoric. Narațiunea din Geneza 1 începe cu crearea universului și culminează cu creația specială a lui Adam și a Evei. Creștinismul istoric susține că Adam și Eva au fost primii doi oameni, făcuți unic în chipul lui Dumnezeu, și că toată omenirea a coborât din ei. Genealogiile biblice (atât Vechiul, cât și Noul Testament), învățăturile lui Isus și epistolele lui Pavel se referă la Adam ca la un individ adevărat.

Apostolul Pavel tratează ca fapt istoric că Adam a adus păcatul și moartea în lume (Romani 5:12, 1 Corinteni 15: 21-22) și că Eva a fost creată din Adam și a fost înșelată de Satana (1 Corinteni 11: 8-9; Corinteni 11: 3; 1 Timotei 2: 13-14).

Deși Apostolul Ioan și Apostolul Petru nu menționează direct pe Adam sau Eva, Ioan se referă la asasinarea lui Abel de către Cain (1 Ioan 3: 11-12). Petru a crezut că relatarea potopului a fost la fel de istorică ca și relatarea judecății Sodomei și a Gomorei, subliniind chiar că doar opt oameni au fost mântuiți în Arcă (1 Petru 3:20, 2 Petru 2: 4-9) , și că oamenii care neagă a doua venire și potopul și creația sunt agresori deliberați (2 Petru 3: 3-7). Iuda spune că Enoch era al șaptea generație după Adam (Iuda 14).

Genealogiile lui Adam și a Evei sunt descoperite în Geneză și în Cronici. Dacă povestea lui Adam și a Evei este un mit, atunci nu ar fi putut avea copii. Genealogia lor este înregistrată în Biblie și noi știm că copiii lor sunt oameni istorici. Oamenii nu pot fi descendenți ai unui mit.

Astfel, Adam și Eva au fost literali, oameni istorici care au căzut literalmente în păcat în Grădina Edenului, după ce Eva a ascultat cuvintele înșelătoare ale șarpelui.

Relația cu Cristos

Să ne uităm la ceea ce dezvăluie Biblia despre Adam și Hristos pentru a vedea ce au în comun și în ce diferă:

Ambii sunt desemnați ca fii lui Dumnezeu” (fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Luca 3:38); Matei 3:17b

Primul Adam. Nu avea părinți pământești. El a fost creat un adult (Geneza 2: 7). El a fost creat din praful pământului, din elementele deja existente. Duhul lui Dumnezeu a fost agentul creației sale (Geneza 33: 4).

Nici ultimul sau Al Doilea Adam nu s-a născut din părinții umani: Isus avea o mamă umană, dar existența lui nu a început în Betleem (Ioan 1: 1). În nașterea Sa umană, Duhul Sfânt a fost agentul creator (Luca 1: 35). Al doilea Adam nu avea tată pământesc, “Fiul lui Dumnezeu”. Marcu 1: 1 Ioan 20:31

Ambii au căpătat autoritate supremă de la Dumnezeu.

Adam a primit stăpânire supremă peste tot pământul (Geneza 1: 26-28) și „L-ai făcut puțin mai jos decât ființele cerești și l-ai încununat cu slavă și cinste. (Psalm 8: 5). El a primit putere asupra întregii lumi create de Dumnezeu. El și-a abuzat autoritatea și păcatul a stricat creația.

Ultimul Adam are o autoritate și mai mare(Evrei 2: 6-9 citează Psalm 8). El a fost încoronat pe baza morții și a învierii sale.

III. Amândoi au venit în lume perfecți și fără păcat:

Adam a fost creat perfect. Făcea parte dintr-o creație perfectă (Geneza 1:31). Dumnezeu a făcut omenirea fără păcat (Evrei 1: 3).

Adam și toți descendenții săi au păcătuit. Păcatul și moartea sunt în această lume deoarece Adam le-a introdus. Ultimul Adam, Isus Hristos, a venit să introducă iertarea și să restaureze viața.

Biblia ne spune că ultimul Adam a trăit o viață fără păcat: El este marele nostru preot fără păcat ( Evrei 7:26. Nimeni nu a răspuns când le-a provocat să găsească vina cu El (Ioan 8:46). El a rezistat oricărei ispite (Evrei. 4:15). Ultimul Adam, deși fără păcat, a trebuit să moară pentru păcat. Pentru păcatele noastre.

Ambii au primit o mireasă

Adam a primit-o ca “ un ajutor potrivit” din propria sa carne și oase (Geneza 2:18).

Unirea dintre Adam și Eva se compară cu relația dintre ultimul Adam și Biserica Sa (Efeseni 5: 22-32; 2 Corinteni 11: 2, 3).

Ambii sunt donatori ai vieții:

Primul Adam a primit viața prin suflarea lui Dumnezeu (Geneza 2:7), în timp ce al doilea Adam este un spirit dăruitor de viață (1 Corinteni 15:45). Din Adam moștenim corpurile noastre fizice ( Faptele Ap. 17:26) (I Corinteni 15:47, 48). Din păcate, el a adus și păcatul în lume prin neascultare (Romani 5:12).

Primul Adam a dat viață tuturor urmașilor săi. Ultimul Adam, Isus Hristos, dă viața veșnică celor care Îl primesc și cred în Numele Lui, (Ioan 1: 1 -14).

Ultimul Adam ne dă viață spirituală, veșnică: În Adam, avem nașterea fizică. În Hristos, avea nașterea spirituală. Ne-am născut ca omul pământesc Adam , dar putem deveni ca ultimul Adam ceresc. (I Corinteni 15: 48b, 49). El a adus viața și nemurirea.( II Timotei 1:10)

Hristos, al Doilea Adam a învins moartea prin înviere. Din acest motiv, putem aștepta la o înviere și o viață veșnică.

Ultimul Adam ne aduce la lumină vieții și nemurire. El a murit pentru a anula efectele și pedeapsa păcatului și a ne elibera de puterea păcatului.

În primul Adam toți mor, dar în al doilea Adam (Isus Hristos) suntem făcuți vii (1Corinteni 15,22). Primul Adam a fost natural, al doilea spiritual (1 Corinteni 15: 46-47).

La creație, primul Adam a fost perfect, dar prin neascultare sa, moartea a intrat în lume și toți de atunci încoace suntem născuți păcătoși. Pe când al doilea Adam, Isus Hristos (care a fost perfect și a rămas la fel), a venit să ne dea viață nouă. Și cu această viață nouă în El, într-o bună zi vom avea, de asemenea, un corp perfect, așa cum trebuia să fie de la început.

În timp ce Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, Hristos este “chipul Dumnezeului invizibil” (Coloseni 1:15).

Adam era capul omenirii. Isus Hristos este capul omenirii răscumpărate ( Efeseni 5:23).

De vreme ce Hristos a murit o dată pentru totdeauna (Evrei 7:27; 9:28; 10: 10-14), nu va mai fi niciodată nevoie de nici un alt “Adam”. De aceea El este ultimul Adam.

Primul Adam, reprezentând omenirea, a primit stăpânire asupra lumii create (Geneza 1:26). Pe când, Dl Isus Hristos, Al Doilea Adam, după ce a fost înviat din morți, a fost înălțat la dreaptă a lui Dumnezeu și a primit stăpânire peste toate lucrurile “puse sub picioarele Lui.

Primul Adam era domn peste un domeniu limitat, ultimul Adam este Domnul tuturor (Fapte 10:36). Ap. Pavel ne spune în Romani 8:22 că toată creația geme din cauza păcatului, așteptând timpul în care toate lucrurile vor fi reînnoite. Moartea și suferința pe care o vedem astăzi în lume au rezultat din primele acțiuni ale lui Adam.

Concluzia:

Primul Adam avea nevoie de “ultimul Adam”

Dumnezeu a oferit un al doilea Adam – un Adam perfect care să fi jertfa perfectă … Dumnezeu însuși a venit pe pământ ca om. Isus Hristos, cel de-al doilea membru al Trinității, s-a născut dintr-o femeie pentru a deveni un om, astfel încât sacrificiul perfect să poată fi făcut. Isus a fost Dumnezeu, dar El a fost și omul, așa cum Dumnezeu a intenționat să fie – fără păcat. El a fost crucificat pe crucea Calvarului. El a vărsat sângele Său și a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre și a fost înviat din morți, învingând moartea, judecata pe care Dumnezeu a adus-o asupra omului din pricina păcatului.

Informația biblică despre Adam și Eva este foarte importantă pentru noi deoarece demonstrează planul inițial al lui Dumnezeu pentru existența umană și urmările căderii în păcat atrași de Satan. Povestirea are o putere explicativă uimitoare și oferă claritate cu privire la lumea noastră căzută. Cu toate acestea, povestirea este de asemenea semnificativă prin faptul că introduce în scena istoriei pe Isus. Chiar dacă Adam și Eva L-au respins pe Dumnezeu, El nu I-a respins, ci le-a oferit răscumpărarea. Prin sacrificiul lui Hristos, Dumnezeu a oferit din nou răscumpărare lumii care L-a respins. Pedeapsa păcatului este moartea, dar pedeapsa a fost deja plătită.

Informația biblică despre Adam și a Evei este reflecția finală asupra omenirii și poate fi citită începând din Geneza 2: 4. Aceasta explică faptul că omenirea a fost creată pentru a reflecta gloria lui Dumnezeu, asemănătoare cu o statuie creată pentru a reflecta slava unui vechi rege. Dumnezeu ne-a poruncit să ne reflectăm prin respectarea poruncilor Sale. Adam și Eva au decis să nu urmeze planul lui Dumnezeu.

Istoria tristă a lui Adam și a Evei arată cum rasa umană a căzut în ispita lui Satan. Și mai degrabă decât să reflectăm neprihănirea lui Dumnezeu, noi reflectăm decizia lui Adam și a Evei.

Dumnezeu va judeca omenirea prin aceleași standarde prin care a judecat pe Adam și Eva. Dumnezeu este consistent și nu se schimbă. Natura lui cere ca perfecțiunea absolută să fie îndeplinită. Dumnezeu cere ascultarea noastră absolută față de El, iar ignorarea ei duce la mânia lui Dumnezeu.

Din fericire, istoria nu se încheie cu Adam și Eva. Dumnezeu a luat pedeapsa noastră și a plătit în întregime pentru ea. Fiul Său, Isus Christos a fost în întregime neprihănit și a plătit prețul pentru păcatele noastre. Asupra lui a căzut mânia lui Dumnezeu în locul nostru. Asta face ca jertfa lui Hristos la cruce să fie atât de uimitoare. Aceasta este culminarea povestii despre Adam și Eva.

Primul Adam a avut nevoie de cel de-L doilea Adam (Isus) și noi avem nevoie la fel. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să convingă pe fiecare cititor al acestui articol să caute mântuirea în cel de-al Doilea Adam care este Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Ioan Sinitean, Prezbiter in Biserica Logos din Chicago

https://www.romaniantimes.com/index.php/categorii/meditatii-crestine/ioansinitean/1798-adam-si-eva-caractere-biblice.html

/////////////////////////////////////

Neascultarea lui Adam şi Eva

de Julius Schorr von Carolsfeld

VECHIUL TESTAMENT

Neascultarea lui Adam şi Eva
Blestemarea pământului
Izgonirea lui Adam şi Eva din grădina Edenului
Cain omoară pe fratele său Abel
Cain începe o nouă civilizaţie
Fiii lui Dumnezeu văd fetele oamenilor
Nimicirea pământului prin potop
Ieşirea lui Noe şi a familie sale din arcă
Blestemarea lui Ham
Încurcarea limbilor la Babel
Plecarea lui Avraam spre Ţara Promisă
Melhisedec vine la Avraam
Vizita celor trei îngeri la Avraam
Pedepsirea Sodomei şi Gomorei
Izgonirea Agarei şi a lui Ismael
Îngerul Domnului opreşte jertfirea lui Isaac
Eliezer o întâlneşte pe Rebeca
Întâlnirea lui Rebeca cu Isaac
Binecuvântarea lui Iacov
Scara cerului
Întâlnirea lui Iacov cu Rahela
Iacov se tocmeşte cu Laban pentru Rahela
Fuga lui Iacov de la Laban
Lupta lui Iacov cu îngerul
Întâlnirea lui Iacov cu Esau
Vinderea lui Iosif de către fraţii săi
Ispitirea lui Iosif
Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon
Iosif este numit prim-ministru al Egiptului
Întâlnirea lui Iosif cu fraţii săi
Întâlnirea lui Iosif cu tatăl său Iacov
Robia poporului Israel în Egipt
Moise este găsit de fiica lui Faraon
Moise omoară un egiptean
Moise şi Aaron fac semne înaintea faraonului
Primul Paşte
Faraonul dă drumul poporului Israel
Salvarea lui Israel la Marea Roşie
Aaron şi Hur îl ajută pe Moise la Gabaon
Moise sfărâmă tablele Legii
Pedepsirea poporului pentru idolatrie
Moise aduce poporului Legea
Întoarcerea celor doisprezece iscoade
Pedepsirea lui Core, Datan şi Abiram
Aaron este confirmat ca preot al Domnului
Moise înalţă şarpele de aramă
Un înger îl opreşte pe Balaam
Moise îl numeşte pe Iosua succesorul său
Moartea lui Moise
Rahav salvează iscoadele trimise la Ierihon
Poporul Israel trece Iordanul
Întâlnirea lui Iosua cu Căpetenia Oştirii
Prăbuşirea zidurilor Ierihonului
Căderea cetăţii Ai
Oprirea soarelui la bătălia de la Gabaon
Prinderea celor cinci împăraţi aliaţi ai Canaanului
Împărţirea ţării Canaan
Barac îl găseşte pe Sisera în cortul lui Iael
Îngerul Domnului se arată lui Ghedeon
Ghedeon bate tabăra madianiţilor
Moartea lui Abimelec
Iefta este întâmpinat de fiica sa Acsa
Samson omoară un leu
Samson omoară o mie de filisteni cu o falcă de măgar
Prinderea lui Samson
Răzbunarea şi moartea lui Samson
Bărbaţii din Beniamin îşi iau neveste
Rut rămâne cu soacra sa Naomi
Boaz o ajută pe Rut
Rugăciunea Anei, mama lui Samuel
Domnul vorbeşte lui Samuel
Moartea preotului Eli
Ungerea lui Saul ca împărat
Saul pierde tronul
Samuel unge pe David ca împărat
David omoară uriaşul Goliat
Saul încearcă să-l omoare pe David
Ultima întâlnire a lui David cu Ionatan
David cruţă viaţa lui Saul în peşteră
Abigail merge la David
Saul merge la o vrăjitoare
Moartea lui Saul
David devine împărat peste tot Israelul
Mical dispreţuieşte pe David
Păcatul lui David cu Bat-Şeba
Profetul Natan îl demască pe David
Moartea copilului Bat-Şebei
Şibei blesteamă pe David
Moartea lui Absalom
Vitejia soldaţilor lui David
David se căieşte pentru numărătoarea poporului
Solomon devine împărat
Judecata lui Solomon
Solomon zideşte un Templu lui Dumnezeu
Împărăteasa din Seba vizitează pe Solomon
Solomon cade în idolatrie
Divizarea împărăţiei lui Israel
Ilie este hrănit de corbi
Ilie înviază fiul văduvei din Sarepta
Preoţii lui Baal şi ai Astarteii sunt învinşi
Moartea lui Ahab
Înălţarea lui Ilie la cer
Elisei înviază fiul sunamitei
Moartea Izabelei
Îngerul lui Dumnezeu bate tabăra asirienilor
Iosia aude Legea şi se căieşte
Robia babiloniană
Întoarcerea evreilor sub Ezra
Punerea temeliilor celui de-al doilea Templu
Neemia organizează paza zidurilor Ierusalimului
Trezire spirituală între evreii întorşi din robie
Estera devine împărăteasă
Haman onorează oficial pe Mardoheu
Iov primeşte veşti de nenorocire
Prietenii lui Iov îl vizitează
Iov este binecuvântat şi răsplătit
David cere lui Dumnezeu călăuzire
Psalmul pocăinţei lui David
David cântă laudă lui Dumnezeu
Sulamita laudă frumuseţea iubitului ei
Viziunile lui Isaia despre Mesia
Ieremia plânge pentru Ierusalim
Daniel tălmăceşte scrierea de pe perete

NOUL TESTAMENT

Îngerul Gabriel se arată preotului Zaharia
Îngerul Gabriel se arată fecioarei Maria
Preotul Zaharia dezvăluie numele copilului său
Un înger se arată lui Iosif în vis
Vizita Mariei la Elisabeta
Un înger se arată păstorilor din Betleem
Păstorii găsesc Pruncul în iesle
Păstorii anunţă naşterea Mântuitorului
Pruncul Isus este prezentat în Templu
Vizita magilor la Prunc
Fuga în Egipt
Omorârea pruncilor din Betleem
Isus la doisprezece ani în Templu
Predica lui Ioan Botezătorul
Isus transformă apa în vin
Ioan Botezătorul mărturiseşte despre Domnul Isus
Tăierea capului lui Ioan Botezătorul
Ispitirea lui Isus
Vindecarea unui îndrăcit
Predica de pe munte; fericirile
Alegerea şi trimiterea celor doisprezece ucenici
Isus vindecă un olog purtat de patru oameni
Isus iartă păcatele femeii păcătoase
Schimbarea la faţă
Samariteanul cel milostiv
Maria şi Marta
Întoarcerea fiului risipitor
Hrănirea celor cinci mii
Pilda cu Lazăr şi bogatul nemilostiv
Vameşul şi fariseul în Templu
Învierea tânărului din Nain
Isus primeşte pe copii
Potolirea furtunii
Isus vindecă doi orbi
Petru se îndoieşte când merge pe mare
Învierea fiicei lui Iair
Isus curăţă Templul de vânzători şi schimbătorii de bani
Isus vorbeşte cu o samariteancă
Femeia prinsă în preacurvie
Învierea lui Lazăr
O femeie Îl unge pe Isus cu mir
Domnul Isus vorbeşte ucenicilor despre înălţarea Sa
Isus şi Nicodim
Intrarea lui Isus în Ierusalim
Cina cea de taină
Isus spală picioarele ucenicilor Săi
Isus în Ghetsimani
Prinderea lui Isus
Judecarea lui Isus de către Sobor
Evreii cer moartea lui Isus
Lepădarea lui Petru
Soldaţii îşi bat joc de Isus
Moartea lui Iuda
Isus ducându-Şi crucea spre Golgota
Moartea lui Isus
Îngroparea lui Isus
Învierea lui Isus
Un înger se arată femeilor la mormânt
Isus Se arată după înviere Mariei Magdalena
Maria Magdalena Îl recunoaşte pe Isus înviat
Isus Se arată viu lui Toma
Isus Se arată la doi ucenici pe drumul spre Emaus
Arătarea lui Isus la Marea Tiberiadei
Înălţarea lui Isus la cer
Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii
Vindecarea ologului de la „Poarta Frumoasă”
Omorârea lui Ştefan cu pietre
Filip şi famenul etiopian
Pavel se întâlneşte cu Isus pe drumul Damascului
Vedenia lui Petru şi trimişii lui Corneliu
Oamenii din Listra vor să aducă jertfe lui Pavel şi Barnaba
Cuvântarea lui Pavel în Areopag
Pavel se desparte de credincioşii din Efes
Sosirea lui Pavel la Roma
Cei şapte îngeri cu cele şapte trâmbiţe
Satan este aruncat pe pământ
Noul Ierusalim

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2020/12/1-neascultarea-lui-adam-si-eva.html

///////////////////////////////////////

Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos

Autor: John Piper

Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

Referințe Romani 5:12-21

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… 13 (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. 14 Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. 15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. 16 Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. 17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) 18 …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. 19 Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. 20 Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; 21 pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Isus este suprem

Unul dintre scopurile acestei serii de predici este acela de a întipări în minţile noastre faptul că Isus Hristos este cea mai importantă persoană din univers – nu mai importantă decât Dumnezeu Tatăl sau Dumnezeu Duhul Sfânt. Cu ei este este egal atât în valoare cât şi în frumuseţe şi înţelepciune şi dreptate şi dragoste şi putere. Dar Isus Hristos este mult mai important decât toate celelate persoane – fie îngeri sau demoni sau regi sau comandanţi sau oameni de ştiinţă sau artişti sau filozofi sau atleţi sau muzicieni sau actori – care trăiesc acum, sau care au trăit, sau care vor trăi vreodată. Isus Hristos este suprem.

Toate lucrurile pentru Isus – chiar şi răul

Această serie este deasemeni menită să arate că tot ce există – inclusiv răul – este stabilit de către un Dumnezeu infinit de sfânt şi atoate-înţelept pentru a face ca slava lui Hristos să strălucească mai puternic. Unii dintre noi tocmai am citit săptămâna aceasta, parte a planului de citire a Bibliei, din Proverbe 16:4, „Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.” Dumnezeu a făcut acest lucru într-un mod misterios al Său care păstrează şi responsabilitatea celor răi şi sfinţenia inimii Sale. Am văzut acum două săptămâni că toate lucrurile au fost făcute prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16). Iar Pavel spune că toate aceste lucruri includ “fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri” care au fost învinse de Hristos la cruce. Acestea au fost făcute “pentru ziua nenorocirii.” Iar în ziua aceea a fost arătată puterea, dreptatea, mânia şi dragostea lu Hristos. Mai devreme sau mai târziu, fiecare răzvrătire îndreptată împotriva Lui va cunoaşte nenorocirea.

Dumnezeul care este acolo

Această serie ţinteşte desemeni către solidificarea convingerii că creştinismul nu este doar un set de idei, practici şi sentimente plănuite pentru binele nostru psihologic – fie că sunt plănuite de Dumnezeu sau de om. Nu acesta este creştinismul. Creştinismul începe cu convingerea că Dumnezeu este o realitate obiectivă dincolo de noi, sau în afara noastră. Aşa cum spunea Francis Schaefer, El este Dumnezeul care este acolo. Nu noi îl creem pe El. El ne creează pe noi. Nu noi decidem cum va fi El. El decide cum vom fi noi. El a creat universul şi universul are înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu, nu înţelesul pe care i-l dăm noi. Dacă dăm universului un înţeles diferit decât acela pe care i l-a dat Dumnezeu, suntem nebuni. Iar vieţile noastre vor sfîrşi tragic. Creştinismul nu este un joc; nu este o terapie. Toate doctrinele creştinismului decurg din cine este Dumnezeu şi din ceea ce a făcut El în istorie şi corespund unor întâmplări clare. Dar creştinismul este mai mult decât întâmplări. Este credinţă şi nădejde şi dragoste. Dar acestea nu plutesc în aer. Ele cresc ca nişte cedri mari în stânca adevărului lui Dumnezeu.

Motivul pentru care fac din acest lucru unul din scopurile seriei acesteia este deoarece am din Biblie convingerea deplină că bucuria, tăria şi sfinţenia ta veşnică depind de soliditatea acestei perspective care întăreşte fibra coloanei vertebrale a credinţei tale. Perspectivele slabe produc creştini slabi. Iar creştinii slabi nu vor supravieţui zilelor viitoare. Emoţionalismul neînrădăcinat care tratează creştinismul ca pe o opţiune terapeutică va fi spulberat în Zilele din Urmă. Aceia care vor fi lăsaţi stând pe picioarele lor vor fi aceia care şi-au zidit casa pe stânca adevărului măreţ şi obiectiv care-l are la origini, la centru şi ca scop pe Isus Hristos.

Slava lui Isus plănuită în păcatul lui Adam

Astăzi ne îndreptăm atenţia asupra păcatului spectaculos al primului om, Adam, şi cum acest păcat a pregătit scena pentru contra-reacţia mult mai spectaculoasă a lui Isus Hristos. Să deschidem Bibliile la Romani 5:12-21. În vara anului 2000 am petrecut cinci săptămâni asupra acestor versete. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra unui lucru complet diferit faţă de cele la care ne-am uitat pe parcursul acelor săptămâni.

Astăzi vreau să privim la slava lui Hristos ca fiind scopul principal pe care l-a avut Dumnzeu în minte atunci când a plănuit şi a îngăduit păcatul lui Adam, şi împreună cu acesta căderea în păcat a omenirii. Amintiţi-vă ce am spus săptămâna trecută: Tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, îngăduie cu un anumit motiv. Iar motivele Lui sunt întotdeauna înfinit de înţelepte şi pline de scop. Dumnezeu nu era obligat să lase ca să aibă loc Căderea. Ar fi putut-o opri, tot la fel cum ar fi putut opri căderea lui Satana (aşa cum am văzut săptămâna trecută). Faptul că nu a oprit-o înseamnă că are pentru ea un motiv, un scop. El nu-şi face planurile din mers. Lucrurile înţelepte pe care le ştie Dumnezeu, le-a ştiut dintotdeauna ca fiind înţelepte. Aşadar, păcatul lui Adam şi căderea în păcat şi mizerie a rasei umane împreună cu Adam nu l-au luat prin surprindere pe Dumnezeu, ci fac parte din planul măreţ al lui Dumnezeu de a face vizibilă plinătatea slavei lui Isus Hristos.

Unul din modurile cele mai clare prin care poţi să arăţi din Biblie acest lucru– şi nu vom intra în detalii – este să priveşti la pasajele în care jertfa prin care Hristos a biruit păcatul este arătată ca fiind prezentă în mintea lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Spre exemplu, în Apocalipsa 13:8, Ioan scrie despre „toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat.” Deci înainte de întemeierea lumii exista o carte intitulată “cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.” Înainte ca lumea să fi fost creată, Dumnezeu deja plănuise că Fiul Lui avea să fie junghiat ca un Miel pentru a-i mântui pe toţi aceia care sunt scrişi în carte. Am putea merge la multe alte texte ca acesta (Efeseni 1:4-5; 2 Timotei 1:9; Tit1:1-2; 1 Petru 1:20) pentru a vedea perspectiva biblică şi anume că suferinţele şi moartea lui Hristos pentru păcat nu au fost planificate după păcatul lui Adam, ci înaintea acestuia. Ca urmare, atunci când are loc păcatul lui Adam, Dumnezeu nu este luat prin surprindere, ci El îl făcuse deja parte a planului Său – şi anume un plan prin care să-şi arate răbdarea şi harul şi dreptatea şi mânia Lui în istoria răscumpărării, şi apoi, într-un mod culminant, să descopere măreţia Fiului Său ca şi al doilea Adam, superior din toate punctele de vedere primului Adam.

Aşadar, privim în Romani 5:12-21 ţinând minte de data aceasta faptul că păcatul spectaculos al lui Adam nu a frustrat scopurile lui Dumnezeu de a-L înălţa pe Hristos, ci a slujit scopurilor acestora. Iată cum vom privi la aceste versete. Sunt cinci referinţe explicite cu privire la Hristos. Una dintre ele stabileşte modul cum gândeşte Pavel cu privire la Hristos şi Adam. Iar restul referinţelor arată cum este Hristos mai mare decât Adam. Două dintre aceste afirmaţii sunt similare aşa că le vom uni într-una singură. Ceea ce înseamnă că ne vom uita la trei aspecte ale superiorităţii lui Hristos.

Isus, “Cel ce avea să vină”

Să privim mai întâi la modul în care se referă versetul 14 la Hristos şi o vom face citind verstele 12-13 ca şi context: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Iată referirea la Hristos: “Cel ce avea să vină.” Versetul 14 stabileşte modul cum gândeşte Pavel în restul pasajului. Pavel se referă la Adam ca la un “arhetip” a celui care avea să vină, a lui Hristos. Observaţi mai întâi lucrul cel mai clar: Hristos “avea să vină.” Hristos a fost de la început “Cel ce avea să vină.” Pavel arată aici că Hristos nu a fost un gând secundar. El nu spune că Hristos s-a născut ca o copie a lui Adam. Ci spune că Adam a fost un arhetip a lui Hristos, adică Dumnezeu s-a ocupat de Adam într-un fel în care l-a făcut pe Adam un arhetip al modului prin care plănuise să-L glorifice pe Fiul Său. Un arhetip este o umbră a ceva care va veni mai târziu şi va fi ca arhetipul – numai că va fi mai mare. Aşdar, Dumnezeu s-a ocupat de Adam în aşa fel încât să-L facă pe acesta un arhetip a lui Hristos.

Acum observaţi unde anume în derularea ideii lui, alege Pavel să spună că Adam este un arhetip a lui Hristos. Versetul 14: “Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Alege să ne spună că Adam este un arhetip a lui Hristos după ce spune că până şi cei care nu păcătuiseră ca Adam au avut parte de aceeaşi pedeapsă de care a avut parte Adam. De ce ne spune Pavel tocmai aici că Adam a fost un arhetip a lui Hristos?

Isus, capul reprezentativ al nostru

Ceea ce tocmai a spus Pavel, ne duce la esenţa modului cum se aseamănă unul cu celălalt şi cum diferă unul de celălalt, Adam şi Hristos. Iată paralela: Oamenii care nu au păcătuit ca Adam au murit ca Adam. De ce? Deoarece erau conectaţi la Adam. El era capul reprezentativ al omenirii. De aceea este Adam numit un arhetip sau o icoană preînchipuitoare a lui Hristos – deoarece ascultarea noastră nu este ca ascultarea lui Hristos şi cu toate acestea avem viaţă veşnică cu Hristos. De ce? Deoarece noi suntem conectaţi la Hristos prin credinţă. El este capul reprezentativ al noii omeniri iar neprihănirea Lui este socotită ca fiind neprihănirea noastră datorită conecţiei cu El (conform Romani 6:5).

Iată paralela prin implicaţie în urma numirii lui Adam ca arhetip a lui Hristos:

Adam > Păcatul lui Adam > Omenirea condamnată în Adam > Moartea veşnică Hristos > Neprihănirea lui Hristos > Noua omenire justificată în Hristos > Viaţa veşnică

Restul pasajului revelează cu cât este mai mare Hristos şi lucrarea sa răscumpărătoare faţă de Adam şi lucrarera sa distrugătoare. Amintiţi-vă ce am spus la început. Ceea ce vedem aici este revelarea pe care o face Dumnezeu a realităţilor care definesc lumea în care trăieşte fiecare persoană de pe planeta aceasta. Fiecare persoană de pe planeta aceasta este inclusă în textul acesta deoarece Adam a fost tatăl fiecăruia. Ca urmare, fiecare persoană pe care o întâlneşti în America sau în orice altă ţară de orice etnie stă faţă în faţă cu lucrul despre care vorbeşte textul acesta. Moarte în Adam sau viaţă în Hristos. Acesta este un text cu implicaţii globale. Nu treceţi pe lângă el. Aceasta este realitatea definitorie a fiecărei persoane pe care o veţi întâlni. Perspectivele slabe produc creştini slabi. Aceasta nu este o perspectivă slabă. Ci se întinde peste întreaga istorie şi peste întregul pământ. Afectează în mod profund fiecare persoană din lumea aceasta şi fiecare ştire de pe internet.

Sărbătorind superioritatea lui Isus

Acum să privim la cele trei moduri în care Pavel sărbătoreşte superioritatea lui Hristos şi a lucrării Sale faţă de Adam şi lucrarea acestuia. Ele pot fi sumarizate în trei fraze: 1) Abundenţa harului; 2) Perfecţiunea ascultării, şi 3) Stăpânirea vieţii.

1) Abundenţa harului

Să privim mai întâi la versetul 15 şi la abundenţa harului. “Dar cu darul fără plată [adică darul fără plată al neprihănirii, versetul 17] nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” Înţelesul la ceea ce spune Pavel aici este că harul lui Dumnezeu este mult mai puternic decât greşeala lui Adam. Aceasta este semnificaţia cuvintelor “cu mult mai mult”: “cu mult mai mult harul lui Dumnezeu . . . a dat din belşug celor mulţi.” Dacă păcatul omului a adus moartea, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu aduce viaţa.

Însă Pavel este mult mai specific. Harul lui Dumnezeu este în mod specific “harul într-un singur om, adică în Isus Hristos.” “Cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. “Harul într-un singur om, Isus Hristos” este întruparea harului lui Dumnezeu. Astfel vorbeşte Pavel despre el, spre exemplu, în Tit2:11, “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat [şi anume în Isus Hristos].” Apoi în 2 Timotei 1:9, “…după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus…” Aşadar harul care este în Isus este harul lui Dumnezeu.

Harul acesta este un har suveran. Cucereşte tot ce întâlneşte în cale. Vom vedea imediat că are puterea Împăratului universului. Este un har stăpânitor. Aceasta este prima celebrare a superiorităţii lui Hristos faţă de Adam. Atunci când greşeala omului Adam şi harul omului Isus se întâlnesc, Adam şi greşeala lui pierd. Hristos şi harul câştigă. Aceasta este o veste foarte bună pentru cei care-i aparţin lui Hristos.

2) Perfecţiunea ascultării

În al doilea rând, Pavel sărbătoreşte felul în care harul lui Hristos cucereşte greşeala şi moartea lui Adam, şi anume perfecţiunea ascultării lui Hristos. Verstul 19: “Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [şi anume, a lui Adam], cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om [şi anume, a lui Hristos], cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Aşadar, harul unui singur om, Isus Hristos, îl ţine pe acesta de la a păcătui – îl ţine ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2:8) – pentru ca acesta să ofere Tatălui o ascultare fără greşeală şi completă pentru aceia care sunt conectaţi la El prin credinţă. Adam a căzut prin neascultarea lui. Hristos a izbândit în mod perfect. Adam a fost sursa păcatului şi a morţii. Hristos a fost sursa ascultării şi vieţii.

Hristos este ca Adam, care a fost un arhetip a lui Hristos – ambii sunt capi reprezentativi a unei vechi şi a unei noi omeniri. Dumnezeu impută greşeala lui Adam omenirii lui Adam, şi Dumnezeu impută izbânda lui Hristos omenirii lui Hristos, datorită modului cum sunt unite cele două omeniri cu capetele lor. Marea superioritate a lui Hristos stă nu numai în faptul că izbuteşte în ascultarea perfectă, ci că o face în aşa fel încât milioane de oameni sunt socotiţi neprihăniţi datorită ascultării Sale. Eşti tu conectat doar la Adam? Faci parte doar din prima omenire care este sortită morţii? Sau eşti conectat şi la Hristos, şi faci parte şi din noua omenire sortită vieţii veşnice?

3) Stăpânirea vieţii

În al treilea rând, Pavel sărbătoreşte nu numai abundenţa harului lui Hristos şi ascultarea perfectă a lui Hristos, ci în cele din urmă, şi stăpnânirea vieţii. Harul duce prin ascultarea lui Hristos la triumful vieţii veşnice. Versetul 21: “pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Harul stăpâneşte prin neprihănirea (adică prin neprihănirea perfectă a lui Hristos) culminând cu viaţa veşnică – şi toate acestea se întâmplă “prin Isus Hristos, Domnul nostru.”

Sau, încă o dată acelaşi mesaj în versetul 17: “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” Acelaşi lucru: Harul prin darul fără plată al neprihănirii duce la triumful vieţii, şi toate acestea prin Isus Hristos.

Am menţionat mai devreme că harul lui Dumnezeu în Hristos pe care-l menţionează Pavel în aceste versete este har suveran. Aici vezi lucrul acesta, şi anume în cuvântul a stăpâni sau a domni. Moartea exercită un anumit tip de suveranitate asupra omului şi stăpâneşte peste toţi. Toţi mor. Dar harul cucereşte păcatul şi moartea. Stăpâneşte în viaţă chiar şi peste cei care erau morţi odinioară. Acesta este harul suveran.

Ascultarea spectaculoasă a lui Hristos

Aceasta este marea slavă a lui Hristos – îl surclasează enorm de mult pe primul Adam. Păcatul spectaculos al lui Adam nu este la fel de mare ca harul spectaculos şi ascultarea spectaculoasă a lui Hristos şi ca darul vieţii veşnice. Într-adevăr, planul lui Dumnezeu a fost de la bun început, în neprihănirea Sa perfectă, ca Adam, capul reprezentativ al omenirii, să fie un arhetip a lui Hristos capul reprezentativ al noii omenirii. Planul Său a fost ca prin comparaţie şi contrast slava lui Hristos să strălucească tot mai puternic.

Versetul 17 pune problema la modul cel mai personal şi urgent posibil. Unde stai tu? “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” Observă cuvintele cu mare grijă şi cât mai personal posibil: “cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii.”

Cuvinte preţioase pentru păcătoşi

Acestea sunt cuvinte preţioase pentru păcătoşi. Harul este fără plată, darul este fără plată, neprihănirea lui Hristos este fără plată. Îl vei primi tu ca pe nădejdea şi comoara vieţii tale? Dacă-l vei primi, vei “domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos.” Primeşte-l acum. Mărturiseşte-l prin botez. Şi fii parte a poporului lui Hristos.

https://www.resursecrestine.ro/predici/131064/neascultarea-fatala-a-lui-adam-si-ascultarea-triumfatoare-a-lui-hristos

/////////////////////////////////

Prin ascultarea unui singur om

(Geneza 3:1-19, Romani 5:12-21)

Dr. Kim Riddlebarger

Mai devreme în cartea Romani Pavel a vorbit despre gravitatea păcatului omenesc şi despre impactul acestuia asupra rasei umane. Evaluarea făcută de Pavel condiţiei umane este una sumbră. Nu este nici unul neprihănit, nici unul măcar. Toţi s-au îndepărtat. Însă Pavel a vorbit şi despre modul în care păcătoşii nelegiuiţi, atât Evrei cât şi Neamuri, sunt eliberaţi de păcatele lor prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Astfel că în Romani 5:12-21 Pavel se va ocupa de problema sursei păcatului omenesc, Adam, punându-l pe Adam în contrast cu Cel care a reparat consecinţele păcatului lui Adam, şi anume Isus Hristos, care este al doilea Adam. Dacă primele 11 versete din Romani 5 au fost încărcate cu termeni teologici importanţi, ultimele 10 versete din Romani 5 se ocupă de cele două personaje cheie ale acestei drame măreţe a răscumpărării. Primul om, Adam, este capul atât biologic cât şi federal, adică el este reprezentantul nostru, al întregii rase umane, înaintea lui Dumnezeu. Adam îndeplineşte amândouă rolurile, de cap biologic şi federal în timpul perioadei de încercare din grădina Edenului, sub ceea ce noi numim legământul faptelor. În Geneza 3, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, citim care a fost rezultatul încercării lui Adam. Nu a fost unul foarte bun. După cum spuneau puritanii, „În căderea lui Adam cu toţii am păcătuit.” Însă moartea nu este ultimul cuvânt pentru poporul lui Dumnezeu. Unde păcatul abundă, harul e şi mai abundent. Al doilea Adam, Isus Hristos, este Capul viu şi federal al tuturor celor răscumpăraţi şi îndreptăţiţi, toţi aceia pe care Tatăl i-a ales în Hristos şi pentru care El îndeplineşte lucrarea Sa de Preot. De aceea, în pasajul din Romani 5:12-21 Isus este descris de Pavel ca fiind al doilea Adam, a cărui ascultare desăvârşită până la moarte, spre deosebire de neascultarea primului om Adam, revocă efectiv condamnarea la moarte care atârnă asupra întregii rase umane ca rezultat al căderii lui Adam în păcat.

Deşi acest pasaj este foarte important din punct de vedere doctrinar, el este şi unul din pasajele cu cele mai variate interpretări. Punctul cheie al acestei dezbateri este semnificaţia expresiei de la sfârşitul versetului 12, „din pricină că toţi au păcătuit”. Probabil este important să vorbim pe scurt despre istoria modului în care a fost interpretat acest pasaj. Există patru interpretări majore ale acestei expresii din versetul 12, „din pricină că toţi au păcătuit”, şi toate patru au avut o influenţă foarte semnificativă asupra istoriei Bisericii creştine şi asupra teologiei creştine. Una din cele mai vechi şi mai influente interpretări este cea a lui Pelagius, principalul oponent al Sfântului Augustin, care argumenta că Pavel se referă prin această expresie, „din pricină că toţi au păcătuit”, doar la păcatul efectiv; la păcatul nostru, doar la păcatele noastre efective. Din moment ce plata păcatului este moartea, noi toţi murim pentru că toţi facem păcate. Conform acestei interpretări, legătura noastră cu Adam este doar una istorică. Atunci când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a introdus păcatul în lume iar tot păcatul omenesc care i-a urmat este o imitare a actului de răzvrătire al lui Adam. Noi călcăm pe urmele paşilor primului nostru părinte şi păcătuim aşa cum şi el a păcătuit.

Deşi această interpretare recunoaşte că toţi suntem vinovaţi pentru propriile noastre păcate, ea nu reuşeşte să explice contrastul pe care îl face Pavel de-a lungul acestei întregi analogii între păcatul lui Adam şi ascultarea celui de-al doilea Adam. Dezastrul produs de actul de răzvrătire al lui Adam este reparat de ascultarea celui de-al doilea Adam. Astfel că pelagianul trebuie să fie consecvent aici. Dacă nu putem fi traşi la răspundere pentru actul de răzvrătire al lui Adam (pelagienii spun că nu ar fi corect să fim traşi la răspundere pentru o faptă făcută de altcineva), atunci nici nu putem fi consideraţi neprihăniţi pe baza neprihănirii altcuiva, a lui Hristos. Astfel, neimputarea păcatului lui Adam este o sabie cu două tăişuri.

Încă o problemă cu interpretarea pelagiană este faptul că nu poate explica realitatea tragică a morţii infantile. Conform lui Pelagius, copiii sunt inocenţi până când sunt suficient de maturi ca să comită propriile lor păcate. Dar dacă sunt inocenţi şi prea imaturi ca să comită păcate, de ce mor atât de tragic? Moartea nu e naturală, spune Pavel. Ea este consecinţa păcatului. Ei bine, al cui păcat? Cu siguranţă nu al copiilor.

A doua interpretare principală este cunoscută ca semi-pelagianism, considerată de unii ca fiind interpretarea romano-catolică, însă ea e susţinută şi de mulţi wesleyeni şi arminieni. După semi-pelagieni, atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, el vorbeşte despre propriile noastre păcate pe care le facem din cauză că moştenim de la Adam o natură păcătoasă care ne provoacă o înclinaţie sau o tendinţă către rău. Această înclinaţie către rău este cunoscută în teologia romano-catolică sub numele de concupiscenţă. Este o atracţie puternică înspre natura noastră căzută, rea şi păcătoasă.

Însă această interpretare nu rezistă din motive exegetice, pentru că în tot acest pasaj Pavel atribuie vina întregii rasei umane actului de răzvrătire al lui Adam, nu păcatelor efective ale copiilor lui Adam. Pentru Pavel, această natură păcătoasă sau firea înseamnă mult mai mult decât o simplă înclinaţie sau o tendinţă către rău. Pentru că ne naştem cu o natură păcătoasă, noi suntem în totalitate depravaţi, după cum spune tradiţia noastră, suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, suntem incapabili să facem vreun bine, oricât de mic. Nu suntem doar bolnavi de păcat. Dimpotrivă, Pavel spune că suntem morţi în păcat şi nelegiuire.

A treia interpretare este cea a lui Calvin, care este o modificare a interpretării semi-pelagiene. După Calvin, Pavel vorbeşte aici despre păcate efective bazate pe corupţia moştenită de la Adam. Însă Calvin spune că această corupţie moştenită nu este doar o tendinţă spre păcat, aşa cum afirmă pelagienii. Această corupţie înseamnă o depravare totală şi aduce toţi copiii lui Adam sub judecata lui Dumnezeu. Astfel, deşi este o îmbunătăţire majoră a interpretării semi-pelagiene, nici interpretarea lui Calvin nu poate explica de ce ideea subliniată de Pavel aici este că noi nu suntem doar total depravaţi şi merităm judecata lui Dumnezeu, dar suntem şi vinovaţi pentru actul de răzvrătire al lui Adam. Acel păcat al lui Adam a adus condamnarea asupra întregii rase umane.

A patra interpretare este interpretarea protestantă istorică în care se susţine că expresia „din pricină că toţi au păcătuit” se referă la vina păcatului lui Adam care este imputată, atribuită sau trecută în contul tuturor urmaşilor acestuia. Conform acestei interpretări, Adam este capul federal al rasei umane iar vina pentru păcatul lui este imputată tuturor acelora pe care el îi reprezintă în cadrul legământului faptelor. Desigur, e vorba aici de întreaga rasă umană. Aceasta e ideea subliniată de analogia lui Pavel dintre primul Adam şi al doilea Adam, pentru că Isus Hristos este Acela care împlineşte legământul faptelor, pe care primul Adam l-a încălcat. Ascultarea desăvârşită a lui Hristos sub acel legământ este creditată tuturor acelora pe care El îi reprezintă conform termenilor legământului harului. Astfel, Adam este capul biologic şi federal al rasei umane sub legământul faptelor, aducând condamnarea universală asupra rasei umane. Însă Isus este mediatorul legământului harului. El aduce harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru toţi cei pe care îi reprezintă sub acest legământ, legământul harului.

Cu acest context istoric în minte, haideţi să revenim la textul nostru din această dimineaţă. Romani capitolul 5, versetele 12-21. În Romani 5:12 Pavel scrie: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Acest verset începe cu o conjuncţie (foarte tipic pentru scrierile lui Pavel), „de aceea”, care ar trebui să ne atenţioneze de faptul că Pavel prezintă aici o nouă idee (deşi acest subiect este rezultatul discuţiei anterioare despre împăcare). Aşa cum ne-a spus Pavel în Romani 5:10, crucea lui Hristos a adus împăcarea dintre Dumnezeu şi păcătoşi, înlăturând motivul înstrăinării dintre cele două părţi, şi anume păcatul nostru. Dacă nu ar fi existat o cădere a rasei umane în păcat, nu ar fi fost nevoie de o împăcare. Însă, din cauza păcatului omenesc, trebuie să existe o împăcare dacă vrem să fim salvaţi de mânia lui Dumnezeu. Însă de unde vine acest păcat omenesc? Şi de ce s-au înstrăinat Dumnezeu şi omenirea? După cum arată Andres Nygren, comentatorul luteran suedez, „Gândurile lui Pavel se revarsă aici ca un pârâu torenţial de munte, pe măsură ce prezintă această măreaţă panoramă a istoriei răscumpărării.”

Deci, cuvintele lui Pavel pur şi simplu curg la vale şi câştigă viteză pe măsură ce înaintează. El se ocupă acum de subiectul fundamental care stă la baza întregii sale discuţii de mai devreme, din Romani 1 până în Romani 3, prin care explică originea urii care există între Dumnezeu şi om şi care trebuie rezolvată de cruce. Pentru a face acest lucru, Pavel ne duce înapoi la primul om şi la căderea istorică a rasei umane în Eden. Pavel spune: „păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor…” Dacă rasa umană căzută stă sub mânia lui Dumnezeu, ea se găseşte acolo din cauza păcatului şi răzvrătirii primului om, Adam. Adam nu este doar capul legământului faptelor, el este şi cel cu care se identifică întreaga rasa umană şi în care noi suferim blestemul păcatului şi plata lui, care este moartea. Din punct de vedere escatologic, sau în lumina zilelor din urmă, a vremurilor din urmă, Adam este reprezentantul acestui veac păcătos, în el noi ne găsim cu toţii sub domnia sau stăpânirea păcatului. În Adam noi murim cu toţii. Prin urmare, Pavel poate spune că păcatul a intrat în lume prin fapta acestui singur om. Asta înseamnă (şi e foarte important să înţelegem acest lucru) că păcatul nu e o caracteristică normală a naturii umane. Păcatul este o depravare a naturii umane. Păcatul nu este consecinţa inevitabilă a limitărilor umane. Păcatul intră ca o consecinţă directă a căderii. Iar păcatul nostru are consecinţe oribile. Moartea.

Aşa cum păcatul omenesc este rezultatul căderii, la fel este şi moartea. Moartea este rezultatul păcatului, nu al limitărilor umane. Se spune că singurele certitudini în viaţă sunt moartea şi impozitele. S-ar putea ca acest lucru să fie adevărat, însă cu siguranţă amândouă sunt rezultatul căderii. Trebuie să fim foarte clari aici. Moartea este rodul neascultării lui Adam şi consecinţa căderii rasei umane în păcat. De aceea accentuează Pavel atât de mult ideea învierii trupului ca împlinire a răscumpărării noastre. Isus moare pe cruce ca să realizeze împăcarea noastră cu Dumnezeu, să ne răscumpere de vina pentru păcatele noastre. Însă Isus învie din morţi ca prim rod al unui mare seceriş în care şi noi vom fi înviaţi din morţi în trup la sfârşitul veacurilor.

Atunci când vorbim despre păcat şi moarte ca rezultat al căderii, trebuie să înţelegem că mântuirea atrage după sine eliberarea noastră de păcat şi de toate consecinţele oribile ale acestuia, inclusiv moartea. Deci, răscumpărarea include răscumpărarea trupurilor noastre.

Ajungem astfel la expresia critică „din pricină că toţi au păcătuit”. Ce vrea să spună Pavel prin aceste cuvinte? Vorbeşte doar despre păcatele efective? Vorbeşte despre păcatul efectiv care izvorăşte din depravarea noastră moştenită, sau se referă la faptul că noi toţi am păcătuit în Adam, din moment ce Adam a fost reprezentantul nostru sub legământul faptelor şi, în realitate, a acţionat în numele tuturor celor pe care îi reprezenta? Din mai multe motive, ultima interpretare este cea corectă. De-a lungul acestei întregi analogii, Pavel argumentează că moartea domneşte asupra întregii rase umane fără excepţie. Dacă moartea e universală, atunci motivul acestei morţi, păcatul, trebuie să fie la rândul lui universal. Adam nu se reprezintă doar pe sine ci el reprezintă întreaga rasă umană, al cărei cap biologic şi federal este.

Observăm apoi o a doua idee în versetele 15-19, în care Pavel arată cât se poate de clar că moartea vine asupra întregii rase umane prin păcatul unui singur om, Adam, şi nu prin păcatele efective ale urmaşilor lui Adam. După cum spune Pavel în versetul 19, „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi (în sensul că au fost consideraţi sau priviţi ca) păcătoşi.”

Atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, această expresie nu se referă la păcatele individuale pe care le facem, nici la corupţia morală moştenită, sau la concupiscenţa ce a fost transmisă în mod natural de către Adam tuturor urmaşilor săi, deşi ea este o consecinţă a păcatului lui Adam. Mai degrabă, atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, el se referă la faptul că Adam este capul federal sau reprezentantul rasei umane. Din moment ce Adam i-a reprezentat pe toţi urmaşii lui în legământul faptelor, întreaga omenire se trage din el şi, prin urmare, a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Aici este inclusă atât vina pentru păcatul lui Adam cât şi corupţia morală ce a urmat, care devine baza pentru păcatele efective pe care le facem. La acest lucru ne referim atunci când vorbim despre păcatul originar. Cu toţii am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam. Pentru că toţi am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam, noi facem de-acum ce este firesc pentru noi să facem, şi anume păcătuim.

Există un motiv întemeiat pentru care toate versiunile moderne ale Biblie în limba engleză încheie versetul 12 cu puncte de suspensie, lăsând propoziţia neterminată până în versetul 18. Pavel devine emoţionat. De aceea făcea Nygren acel comentariu cu pârâul torenţial de munte. Pavel devine emoţionat şi se întrerupe în mijlocul propoziţiei ca să explice cuvintele pe care tocmai le-a spus despre păcat, moarte şi legătura dintre acestea şi noi. Cum se potrivesc păcatul şi moartea în cursul istoriei răscumpărării? De aceea, Pavel se întrerupe, se abate de la subiect de două ori în următoarele cinci versete. Prima digresiune o găsim în versetele 13-14, unde Pavel se opreşte la condiţia propoziţiei din versetul 12 – o lasă pur şi simplu neterminată. El face acest lucru ca să ofere o explicaţie pentru păcat şi moarte. Apoi mai face o digresiune în versetele 15-17 ca să aducă lumină asupra acestui uriaş contrast care există între ce a adus neascultarea lui Adam şi ce a realizat ascultarea lui Hristos.

În versetele 13-14 Pavel scrie: „(Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.”

Dacă sunteţi familiari cu cartea Romani, ştiţi că acest verset ridică o problemă evidentă. Conform Romani 4:15, oamenii nu pot încălca legea dacă nu există nici o lege care să fie încălcată. În ciuda acestui lucru, Pavel spune că păcatul era în lume de pe vremea lui Adam până pe vremea lui Moise, însă cum e posibil acest lucru dacă nu a existat o lege până la Moise? Există două rezolvări des întâlnite ale acestei probleme. Un mod de a rezolva problema este să spunem că Legea este mai cuprinzătoare decât Legea lui Moise. În Romani 2 versetele 12-16 Pavel a vorbit deja despre o lege care este înscrisă în inimile oamenilor şi, după cum reiese cu claritate din Geneza 6 de exemplu, păcatul a fost o realitate prezentă în întreaga perioadă dintre Adam şi Moise. Atât de prezentă încât Dumnezeu a trimis potopul peste întregul pământ ca un act de judecată asupra locuitorilor pământului, despre care citim că gândurile lor erau îndreptate încontinuu numai spre rău.

Cealaltă interpretare este că, din moment ce Pavel accentuează atât de puternic ce a făcut Adam, el s-ar putea referi la faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra tuturor. Însă eu cred că nici una din aceste două interpretări nu sunt satisfăcătoare.

Există o a treia interpretare care, cel puţin pentru mine, este foarte plauzibilă. Este şi poziţia mai multor scriitori protestanţi cum ar fi Francis Turretin şi alţii. A fost reafirmată recent de Meredith Kline. Conform acestei interpretări, Pavel nu vorbeşte despre întregul curs al istoriei umane de la Adam până la Moise. El vorbeşte despre administrarea legămintelor – legămintele pe care le-a menţionat deja pe măsură ce se desfăşoară în istoria răscumpărării. Deci, pentru a valida această interpretare, revenim pur şi simplu la contrastul Lege/Evanghelie pe care l-a prezentat Pavel, ne referim la legămintele de care s-a ocupat deja în Romani şi aplicăm aceste lucruri la comentariile lui Pavel de aici. Astfel, pentru a explica consecinţele păcatului şi moartea, Pavel ne oferă o scurtă recapitulare a istoriei răscumpărării – mai precis a istoriei legămintelor. În Romani 5:12-21, Pavel s-a concentrat asupra rolurilor jucate de Adam şi Isus în istoria răscumpărării. Atât Adam cât şi Isus sunt căpetenii federale pentru cei din legământul faptelor, Adam, şi pentru cei din legământul harului, Hristos. Ascultarea sau neascultarea lor în aceste roluri este imputată sau atribuită celor mulţi pe care îi reprezintă ca şi cap al legământului. De aceea, cheia pentru înţelegerea acestei prime digresiuni este să păstrăm în minte distincţia paulină dintre har şi fapte, cât şi cea dintre Lege şi Evanghelie. E foarte simplu.

Prin urmare, prima parte a versetului 13 trebuie interpretată după cum urmează: „Căci păcatul a fost în lume înainte de Lege, sau înainte de Moise.” Astfel, Pavel stabileşte limita finală, înainte de Lege, ca fiind vremea lui Moise. Păcatul a existat înainte de Moise. Ştim din relatarea Genezei că păcatul a fost prezent pentru că Adam a încălcat… ce? Legământul faptelor.

Apoi, trecând la a doua jumătate a versetului 13, observaţi că Pavel spune ceva diferit. „Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.” La ce se referă aici? Lucrul vital ce trebuie observat este accentul pe care îl pune Pavel aici pe har. Neimputarea păcatului. Unde am mai citit despre asta? În Romani capitolul 4, când Pavel vorbeşte despre Avraam, care l-a precedat pe Moise, şi David, care a venit după Moise, aceştia amândoi au fost binecuvântaţi pentru că păcatul nu le-a fost ţinut în seamă. Luând în considerare această perioadă de timp, de la Adam până la Moise, şi faptul că aici se vorbeşte despre har, păcatele nu le sunt ţinute în seamă celor de sub legământul harului, e clar că aceasta este o istorie a liniei legământului şi că e vorba aici despre răscumpărare. Pavel vorbeşte aici despre cei de sub legământul harului cărora le sunt iertate păcatele, deşi păcatul există deja în lume.

Acelaşi lucru se aplică şi în versetul 14. Pavel scrie: „moartea… (consecinţa păcatului) a domnit de la Adam până la Moise.” Adam este capul legământului faptelor în timp ce Moise este cel ce a primit Legea la Sinai. Asta înseamnă că Pavel, încă o dată, ne arată că perioada de la Adam până la Moise ne indică faptul că moartea a domnit din cauza vinovăţiei păcatului lui Adam pentru că a încălcat legământul faptelor. Mergeţi înapoi şi amintiţi-vă ce ştiţi despre Geneza capitolul 5, de exemplu, în acele lungi genealogii – cutare a născut pe cutare, cutare a născut pe cutare, şi a trăit atâţia ani. După fiecare persoană ce citim? „Apoi a murit.” Moartea este un factor critic aici, pentru că moartea a domnit de la Adam până la Moise din cauză că legământul faptelor rămâne în picioare. Oamenii mor pentru că au păcătuit în Adam şi pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă care produce păcatele efective care au adus mânia lui Dumnezeu sub forma potopului, printre altele. Aceasta e mărturia repetată a profeţilor lui Israel care privesc înapoi spre aceste evenimente. În Isaia 24:5 citim: „Căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!” În Osea 6:7, profetul declară despre Israel: „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci.” Ce legământ a fost încălcat? Legământul faptelor, pe care l-a făcut Dumnezeu cu Adam.

Observaţi cum, în versetul 14, Pavel spune: „moartea a domnit… chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.” Aceste cuvinte sunt în contrast cu ce s-a spus mai devreme, însă într-un sens ele repetă ce Pavel tocmai a spus – că oamenii la care se referă aici nu sunt ca Adam şi nu sunt sub legământul faptelor, care nu prevedea o clauză de iertare a păcatelor. Dimpotrivă, aceşti oameni nu sunt ca Adam pentru că sunt sub legământul harului iar păcatul lor este tratat diferit deoarece sunt sub legământ, spre deosebire de cei din afara legământului. Pentru ei există această clauză plină de har. Păcatul lor nu le este ţinut în seamă.

Apoi, în ultima parte a versetului 14 citim că Adam este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Pavel revine aici la punctele de suspensie pe care le-a lăsat în versetul 12, unde şi-a întrerupt gândul. Adam este capul federal al rasei umane. Adam este modelul, prototipul Celui ce avea să vină, care este Isus Hristos. Prin urmare, Romani 5:13-14 nu se referă la istoria lumii în general, de la Cădere până la Moise. Acest pasaj este o recapitulare a istoriei răscumpărării de la legământul faptelor până la noul legământ care s-a împlinit odată cu Isus Hristos. Pavel completează această istorie dintre primul şi ultimul legământ în Romani 5 trasând caracteristicile principale ale istoriei răscumpărării. Legământul faptelor şi capul acestuia, care este Adam. Legământul harului, apărut mai întâi lui Avraam şi apoi lui Hristos. Iar apoi acel legământ cu Moise. În lumina acestei istorii trebuie să înţelegem noi, cititorii lui Pavel, ce este păcatul, moartea şi care este relaţia noastră cu păcatul şi cu moartea acum că ne găsim în legământul harului iar păcatele noastre nu ne mai sunt ţinute în seamă.

În versetele 15-17 Pavel este foarte emoţionat. El face o nouă paranteză. De data asta se concentrează asupra imensei deosebiri dintre Hristos şi Adam, înainte să îi compare din nou în versetul 18. Este prezentat aici contrastul dintre rezultatele dezastruoase ale păcatului lui Adam şi răscumpărarea minunată realizată de al doilea Adam. Pavel tocmai ne-a spus că Adam a fost o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, de aceea ar trebui să observăm puternicul cuvânt de contrast cu care începe versetul 15. „Dar”. El ne arată că ceea ce urmează va prezenta deosebirile care există între Adam şi Hristos. Neascultarea lui Adam este pusă în contrast cu ascultarea lui Hristos. Astfel, Pavel spune simplu: „Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala.”

Adam şi Isus se aseamănă în anumite privinţe – amândoi sunt căpetenii federale ale legămintelor majore de răscumpărare. Însă există şi deosebiri majore, pentru că darul lui Hristos pentru noi nu este la fel cu greşeala lui Adam care a adus păcatul, moartea şi distrugerea asupra rasei umane. Observaţi că moartea vine prin păcatul lui Adam şi nu prin păcatele urmaşilor lui Adam. Pavel spune: „căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea…” Prin urmare, expresia „din pricină că toţi au păcătuit” se referă la întreaga omenire care a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Pentru Pavel e semnificativ faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra întregii rase umane – asupra celor mulţi (referindu-se la toţi cei pe care Adam îi reprezintă sub legământul faptelor). Prin urmare, păcatul lui Adam a avut consecinţe dezastruoase. Asta înseamnă că noi toţi vom muri.

Însă ascultarea lui Hristos este mai puternică decât neascultarea lui Adam. Pavel spune: „…cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” Observaţi folosirea termenilor care sugerează contrastul. Hristos realizează cu mult mai mult decât răul făcut de Adam. După cum spune un scriitor atât de elocvent: „Lucrarea lui Hristos este rezumată aici prin cuvântul ‘har’. Harul care face legătura în primul caz cu Dumnezeu şi în al doilea caz cu Hristos. Împreună cu harul, Pavel asociază darul care a venit prin harul unui singur om. Cuvântul ‘dar’ subliniază gratuitatea şi în Noul Testament este folosit doar pentru darurile bune ale lui Dumnezeu pentru omenire – gratuitatea subliniată prin legătura cu harul. Acest dar a venit printr-un singur Om, fapt care ne arată clar că întreaga lucrare de mântuire este îndeplinită de Hristos.” De fapt, acest dar s-a dat din belşug celor mulţi. Cine sunt cei mulţi de aici? Toţi cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului.

Pavel se grăbeşte să treacă mai departe şi continuă contrastul în versetele 16 şi 17 atunci când scrie (ascultaţi la cuvintele care sugerează aici contrastul): „Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)”

Contrastul este imens. Darul e plin de har – referindu-se la această neimputare a păcatului mai devreme în versetul 13, şi nu e vorba de păcatul unui singur om; actul de răzvrătire al lui Adam, care a adus păcatul şi moartea asupra rasei umane, ne-a fost imputat şi nouă. Cu aceasta Pavel lansează aici patru comparaţii distincte. În prima dintre acestea Pavel scrie: „…judecata venită de la unul, a adus osânda…”. Această expresie nu are nici un sens pentru o interpretare pelagiană sau semi-pelagiană. Judecata, moartea prin păcat, este adusă de acel act al lui Adam, nu prin transmitere naturală, nu prin păcatul meu şi nu prin imitarea mea. Acest lucru, desigur, sprijină interpretarea protestantă istorică, şi anume că întregul pasaj se referă la actul de răzvrătire al lui Adam – nu la faptele noastre păcătoase care izvorăsc din natura căzută pe care am moştenit-o.

Apoi, în al doilea contrast citim: „…dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.” Darul plin de har al lui Hristos a venit în urma multor păcate. A adus îndreptăţirea. Dacă harul este o favoare nemeritată şi dacă Dumnezeu nu ne datorează nimic, atunci Dumnezeu în mod gratuit şi plin de îndurare ne asigură acest dar care repară tot ce a stricat Adam. Care este darul pe care ni-l asigură Dumnezeu? Este neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos.

În al treilea contrast, Pavel scrie: „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur…”. O propoziţie incompletă dar un contrast important. După cum spune Martin Lloyd Jones (şi cred că e un lucru cu care toţi trebuie să ne confruntăm): „Lumea este un loc al cimitirelor.” Indiferent cât de mult am ignora moartea, noi toţi vom muri. Dacă nu va reveni Hristos pe pământ până atunci, moartea va domni şi asupra noastră. Boala este un rod al acelui act de răzvrătire al lui Adam şi ne aminteşte de domnia hidoasă a morţii. Rezultatul actului de răzvrătire al lui Adam a fost o boală universală care ne infectează pe toţi, din cap până în picioare, şi care lucrează chiar acum în noi. Chiar în această clipă, noi suntem pe moarte.

Însă observaţi contrastul final. Pavel declară: „cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)” Pavel ajunge astfel la punctul principal al celei de-a doua digresiuni. Deosebirea dintre Hristos şi Adam este de-acum evidentă. Păcatul lui Adam a adus moartea, dar este de-acum înghiţit de harul lui Hristos care, prin moartea Lui şi prin neprihănirea Lui repară pe deplin ce a stricat Adam. Cu adevărat, cei care primesc în toată plinătatea harul asigurat de Dumnezeu vor primi toate binefacerile triumfului lui Hristos, inclusiv triumful Său asupra morţii şi asupra mormântului, pentru că lor le este atribuită neprihănirea Lui. Domnia păcatului şi a morţii va fi distrusă iar aici atenţia trece din nou asupra dimensiunii escatologice, devenind clar că în Adam noi suntem sub domnia păcatului şi a morţii, deci în Hristos suntem sub domnia neprihănirii şi a vieţii, pentru că Hristos este Domnul neprihănirii.

După două digresiuni, Pavel completează acum în versetul 18 propoziţia pe care a întrerupt-o în versetul 12. În versetul 18 Pavel scrie: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.”

Pavel reia acum această idee de bază din versetul 12. Printr-o singură greşeală a lui Adam, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii. Această propoziţie e foarte dificil de tradus din greacă. Nu există nici un verb care să se aplice aici, aşa că trebuie să deduci verbul în engleză ca să-ţi dai seama ce vrea să însemne în greacă. În orice caz, rezultatul e cât se poate de clar. Fapta lui Adam a adus condamnarea asupra tuturor oamenilor. Modul în care fapta lui Adam a adus condamnarea nu este prin imitare sau prin transmitere naturală, ci prin imputare. Adam acţionează ca reprezentant al întregii rase umane. Prin urmare, vina păcatului său este trecută în contul tuturor urmaşilor lui, le este creditată sau imputată acestora. Toţi, spune Pavel, au păcătuit în Adam şi au fost condamnaţi în virtutea celor făcute de Adam. Însă, la fel cum Adam a adus păcatul peste toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul faptelor), fapta lui Hristos de neprihănire înseamnă îndreptăţire pentru toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul harului, toţi cei reprezentaţi de Hristos). Şi aici limbajul folosit în greacă e dificil de tradus. De aceea versiunile din limba engleză sunt puţin diferite. Însă NIV [Noua Versiune Internaţională] îl vede în mod corect pe Pavel făcând o antiteză între păcatul şi greşeala lui Adam şi actul de neprihănire al lui Hristos. Fapta lui Hristos aduce viaţa pentru toţi cei pe care El îi reprezintă ca şi cap al legământului harului, în acelaşi fel în care fapta lui Adam de condamnare a adus moartea asupra tuturor celor reprezentaţi de Adam.

În versetul 19 Pavel spune, făcând lucrurile şi mai clare: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Observaţi echilibrul – acest echilibru foarte atent în analogia lui Pavel dintre cele două părţi ale propoziţiei. După cum prin Adam, tot aşa prin Hristos. În mod clar, „cei mulţi” de aici din prima parte a versetului sunt cei de sub legământul faptelor care au fost făcuţi păcătoşi în virtutea actului de răzvrătire al lui Adam. Nu e vorba aici de păcatul lor sau de păcatul părinţilor lor. Astfel interpretarea pelagiană este respinsă. Cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi în virtutea faptului că actul de răzvrătire al lui Adam este imputat tuturor descendenţilor lui. La fel stau lucrurile şi cu cei mulţi care au fost socotiţi neprihăniţi în a doua jumătate a versetului. E vorba aici de o atribuire, o creditare sau o considerare. În virtutea unui păcat al lui Adam, toţi cei pe care el îi reprezintă sunt declaraţi vinovaţi în el şi împreună cu el. Vina lui e imputată tuturor celor pe care îi reprezintă. Însă ceea ce urmează e un complement perfect. Pentru că, datorită ascultării desăvârşite a lui Hristos, datorită faptului că El a împlinit toate cerinţele Legii şi datorită morţii Sale sacrificiale, ascultarea lui Hristos este în acelaşi fel atribuită tuturor celor pe care El îi reprezintă sub legământul harului. Cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi în virtutea atribuirii neprihănirii lui Hristos, nu printr-o transformare interioară şi nu prin ceva ce noi facem, ci din cauză că neprihănirea lui Hristos ne-a fost atribuită nouă. Printr-o greşeală a lui Adam sub legământul faptelor noi suntem consideraţi păcătoşi. În acelaşi fel, prin ascultarea lui Hristos, cei mulţi, cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului, vor fi socotiţi neprihăniţi. Aceasta este doctrina noastră a îndreptăţirii.

În încheiere, ajungem aici în punctul culminant al unui argument care a început de fapt în versetul 5:12, însă dacă priviţi la întreaga carte Romani veţi observa că acest punct culminant rezumă întreaga carte, de la Romani 3:21 în continuare… Pavel încheie aici iar punctul central al ultimelor versete nu mai este contrastul dintre Adam şi Hristos. Pavel face acum o declaraţie foarte simplă şi directă despre lucrarea pe care a făcut-o Hristos pentru noi, sfărâmând domnia păcatului şi a morţii care a venit prin greşeala lui Adam. Încheind în versetele 20-21, Pavel spune (observaţi schimbarea de subiect de aici): „Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.”

E destul de interesant că Pavel face referire la Lege, făcând de fapt legătura cu comentariile din Romani 2-4. Observaţi că Legea nu a fost dată ca să împiedice păcatul sau ca să ne facă sfinţi. Dimpotrivă, Pavel spune că Legea ne-a fost dată ca să se înmulţească păcatul. Pentru că Legea poate doar să ne condamne. Ea nu ne oferă nici o putere cu ajutorul căreia să-i putem îndeplini cerinţele. Legea stârneşte natura noastră păcătoasă, făcând ca păcătoşenia noastră intrinsecă să izbucnească, la fel ca atunci când turnăm benzină peste nişte tăciuni aprinşi. Pavel va explica acest lucru mai în detaliu în Romani 7. Însă acum, făcând contrastul dintre păcat şi har, Pavel ne spune că harul s-a înmulţit şi mai mult. Dumnezeu înfrânge efectele păcatului, această domnie a păcatului şi a morţii asupra noastră, printr-un har care se înmulţeşte şi mai mult pentru toţi cei ce sunt în Hristos. Acest har super-îmbelşugat ne eliberează de acest tiran crud, păcatul şi moartea. Toate acestea au în centru gratuitatea şi îndurarea lui Dumnezeu cu care El ne oferă în Isus Hristos tot ce este necesar pentru eliberarea noastră. Dumnezeu nu ne datorează nimic. Însă pe când eram noi morţi în păcat, când nu vroiam şi nu eram în stare să venim la El, Dumnezeu în harul Lui Şi-a turnat îndurarea asupra noastră în Persoana Fiului Său şi în faţa domniei păcatului şi a morţii asupra noastră. Harul lui Dumnezeu, spune Pavel, se înmulţeşte şi mai mult. Celor ce eram morţi în păcat, care nu vroiam să-L căutăm pe Dumnezeu, care nu eram neprihăniţi, nouă, celor nelegiuiţi, ni se promite acum victoria, această măreaţă victorie asupra tiraniei păcatului şi morţii. Cei ce erau sub tirania morţii, sub legământul faptelor, sunt de-acum sub domnia vieţii în legământul harului. Harul super-îmbelşugat vine la noi ca să răstoarne tirania morţii. Păcatul ne-a robit, ne-a ţinut legaţi, noi nu ne puteam elibera singuri. La fel spune Pavel că domneşte păcatul peste cei din Adam. Însă exact pe acest tiran cu două capete a venit Isus Hristos să-l distrugă. Aşa cum ne aminteşte Pavel, prin Isus Hristos se ivesc zorii acestei ere a mântuirii, în care noi suntem eliberaţi, suntem liberi de tirania păcatului şi a morţii pentru că Hristos domneşte acum în viaţa poporului Său, în locul păcatului şi al morţii. Pentru că Hristos domneşte în neprihănire, în El noi avem viaţa veşnică. El e al doilea Adam, a cărui ascultare a câştigat pentru noi acel har super-îmbelşugat, nu doar restaurându-ne în poziţia pe care am pierdut-o în Adam ci şi dăruindu-ne atât de multe în plus. În Isus Hristos noi, cei ce eram păcătoşi nelegiuiţi, vom primi toate bogăţiile şi comorile cerului. Toate acestea le-am primit prin ascultarea unui Singur Om, acel om în care harul lui Dumnezeu pentru noi se înmulţeşte şi mai mult. Aceasta e vestea bună a Evangheliei.

Haideţi să ne rugăm.

Tată Ceresc, ne amintim din nou de realitatea descurajantă a ceea ce suntem noi în Adam şi cum acea greşeală a lui a adus un aşa de mare dezastru asupra rasei umane. Însă suntem recunoscători, o Doamne, că ne aminteşti în această dimineaţă prin cuvintele lui Pavel că, acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult, răsturnând acele lucruri care ne robeau, păcatul şi moartea, şi eliberându-ne de sub tirania lor ca să putem trăi în viaţă şi neprihănire, ştiind că Hristos este Capul nostru şi că noi suntem trupul Lui, că El ne dă viaţa, pacea şi neprihănirea şi ne eliberează de toate acele lucruri care ne robeau. De aceea, ajută-ne, o Doamne, să avem inimi pline de bucurie. Ajută-ne să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Ta. Ajută-ne, o Doamne, să trăim în libertatea pe care ai câştigat-o pentru noi prin harul super-îmbelşugat al lui Isus Hristos, Domnul nostru. În Numele Lui ne rugăm. Amin.

Tradus de Florin Vidu

https://rcrwebsite.com/romans12.htm

////////////////////////////////////////

ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU

Jim Cymbala

Când ne petrecem timpul cu Dumnezeu, ar trebui să facem mai mult decât să-I prezentăm o listă de cereri – trebuie să ascultăm vocea Lui! Cineva a spus odată: „Ce este mai important, să-i prezentăm lui Dumnezeu? Cererile noastre, pe care oricum le știe înainte să i le spunem, sau să-I ascultăm vocea, ca să putem auzi ce este în inima Lui?”

Știu că unii oameni nu cred că mai putem auzi vocea lui Dumnezeu. „El a spus deja ceea ce scrie în Biblie.” Aceştia vor susține că a auzi ceva din partea lui Dumnezeu presupune să trăieşti un fanatism religios sau o formă de a-ţi stârnii nişte emoții înfricoșătoare. Dar istoria bisericii creștine neagă în totalitate această credință. Cum altfel ar fi existat oameni ca misionarul britanic Hudson Taylor – care, în timp ce-și petrecea timpul cu Domnul, a simțit că Dumnezeu i-a pus o chemare în inimă pentru a merge în China – oameni care au dus Evanghelia oamenilor către care nu ajungea nimeni, din Asia? De fapt, cum ar putea orice misionar care a făcut vreodată ceva măreț pentru Dumnezeu să ducă această chemare la îndeplinire decât dacă Dumnezeu nu i-ar fi comunicat misiunea mai întâi? Nu există nici un verset în Biblie care să spună: „Du-te în Bangladesh!”

Deși știm cu toții că Biblia este completă și că Dumnezeu nu spune ceva anume doar pentru a înlocui doctrina, El încă mai vorbește. El ar putea dărui cuvinte vitale de avertizare sau mesaje care să aducă convingere de păcat care să aibă o aplicaţie personală. Uneori este vorba despre un cuvânt de îndrumare – o direcție spre care trebuie să ne îndreptăm. O asemenea călăuzire este luată în seamă doar de o ureche care vrea să audă sau de o inimă care vrea să se deschidă.

Unul dintre pasajele mele preferate se regăsește în Isaia. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici.” (Isaia 50:4, sublinierea a fost adăugată).

Jim Cymbala a început lucrarea Brooklyn Tabernacle, cu mai puțin de douăzeci de membri într-o clădire mică, dărăpănată, într-o zonă dificilă a orașului. Nativ din Brooklyn, el este un vechi prieten al lui David și al lui Gary Wilkerson.

https://www.worldchallenge.org/ro/ascultarea-c%C4%83l%C4%83uzirii-lui-dumnezeu

////////////////////////////////////

Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh

În articolul anterior (Autoritate şi putere) am atras atenţia cititorilor asupra faptului că, în îndurarea Sa infinită, Dumnezeul nostru dă alor Săi, chiar în această lume de întuneric şi răutate, autoritate şi putere pentru a-şi cunoaşte calea şi pentru lucrările pe care sunt chemaţi să le facă.

În Cuvânt găsim îndrumări şi putem conta pe puterea lui Dumnezeu în toate greutăţile prin care trebuie să trecem în lume până să ajungem acasă, în odihna eternă din cer. Avem autoritate şi putere pentru toate lucrurile.

rugaciune

Dar trebuie să ne amintim că, dacă Dumnezeu ne dă autoritate, noi trebuie să fim ascultători, iar dacă ne dă putere, trebuie să fim dependenţi de El. La ce bun să avem o autoritate, dacă nu ne supunem acesteia?

Pot da servitorului cele mai clare indicaţii unde să se ducă, ce să facă şi ce să spună, dar dacă, în loc să lucreze potrivit indicaţiilor primite, el începe să gândească şi să tragă concluzii, să judece singur şi să acţioneze după voia lui, atunci la ce foloses indicaţiile pe care le-a primit? La nimic altceva decât ca să demonstreze cât de mult s-a abătut de Ia el. Este limpede că datoria unui slujitor este să asculte, nu să pună la îndoială, să acţioneze potrivit indicaţiilor stăpânului, nu potrivit voinţei şi gândurilor proprii. Numai dacă face exact ce îi spune stăpânul, nu este tras la răspundere pentru consecinţe.

Lucrul cel mai important la un slujitor este ca el să asculte, în aceasta stând perfecţiunea morală a unui slujitor. Dar, vai! Cât este de rară această trăsătură! În întreaga istorie a lumii nu a existat decât un singur slujitor absolut ascultător şi în totul – omul Isus Hristos. Mâncarea şi băutura Lui au fost ascultarea. El Şi-a găsit bucuria în ascultare. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui“ (loan 4:34). „În jertfă şi dar de mâncare nu Ţi-ai găsit plăcerea: mi-ai străpuns urechile; n-ai cerut ardere-de-tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin: în sulul cărţii este scris despre mine. Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta şi legea Ta este înăuntrul inimii mele“ (Psalmul 40:6-8 ).

Binecuvântatul nostru Domn Isus a avut voinţa lui Dumnezeu ca unic motiv pentru orice lucrare a făcut. În El n-a existat nimic care să fi trebuit sa fie înfrânat prin autoritatea lui Dumnezeu. Voia Lui a fost desăvârşită şi, în mod necesar, datorită firii Sale desăvârşite, fiecare mişcare a Lui a fost în acord cu voinţa divină. „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ). „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“ (loan 6:38).

Şi ce a putut face Satan în faţa unui asemenea Om? Absolut nimic. El a căutat să-L facă să se abată de pe calea ascultării şi să-L scoată de sub dependenţă, dar zadarnic. „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine“ (Luca 4:3 ). Bineînţeles că Dumnezeu Îi va da pâine Fiului Său. De aceea Omul desăvârşit a refuzat să-Şi facă singur pâine. El nu primise nici o poruncă pentru aceasta, nu avea autoritate în acest sens, deci nu avea nici un motiv să lucreze astfel. „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu»“. Şi aşa a făcut El pe tot parcursul ispitirii. Nimic nu L-a putut face pe Omul binecuvântat să se abată de la calea ascultarii. Întotdeauna El a răspuns: „Este scris“. El nu putea acţiona fără motiv, iar singura Lui motivaţie era voia lui Dumnezeu. „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ).

Atât de ascultător a fost lsus Hristos – ascultător de la început până la capăt. Şi El a fost nu numai ascultător, ci şi în totul dependent. Deşi era şi Dumnezeu, atotstăpân şi binecuvântat în veci, când a venit în lumea aceasta ca om, El a trăit în totul în dependenţă de Dumnezeu. El putea spune: „Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare. Pentru că Domnul Dumnezeu mă va ajuta, de aceea nu m-am ruşinat; de aceea mi-am făcut faţa ca o cremene şi ştiu că nu voi fi dat de ruşine“ (Isaia 50:4-7 ). Şi: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule, pentru că în Tine Mă încred“ (Psalmul 16:1 ). „Din pântecele mamei Mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“ (Psalmul 22:10 ).

El a fost necontenit dependent de Dumnezeu, din iesle până la crucea de pe Golgota, iar după ce a împlinit totul Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, iar trupul I s-a odihnit în speranţă. Ascultarea şi dependenţa Lui au fost de o perfecţiune divină în orice situaţie.

Dar acum trebuie să-i cerem cititorului să-şi îndrepte atenţia spre două exemple contrarii celor date de Domnul nostru, spre două cazuri în care neascultarea şi independenţa au avut consecinţe dezastruoase. Fără îndoială, cunoaştem istorie, dar s-o privim în legătură cu tema de faţă.

„Dar iată că un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, trimis de cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului, după cuvântul Domnului” ( 13:1-2 ). Până aici totul era bine. El a rostit cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu a însoţit mărturia lui şi împăratul a fost umilit şi supus pe moment.

Dar aceasta n-a fost tot, ci omul lui Dumnezeu a refuzat invitaţia împăratului de a mânca cu el. „Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată prin Cuvântul Domnului: «să nu mănânci pâine, nici să bei apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care le vei duce»” ( 13:8-9 ).

Era perfect, era minunat să fi respectat acestea. Picioarele omului lui Dumnezeu stăteau ferm pe calea ascultarii, care i-a adus victoria. Ofertele împăratului au fost respinse fără şovăire. Nici chiar jumătate din averea casei regale nu-l putea ispiti pe cel ce urma calea îngustă, sfântă şi fericită a ascultarii. El respinge orice ofertă şi urmează calea dreaptă deschisă prin cuvântul Domnului. Nu a stat să judece sau să se întrebe şi n-a ezitat nici o clipă. Cuvântul Domnului rezolva totul. Lui nu-i rămânea decât să asculte, indiferent de consecinţe, şi, cât timp a ascultat, totul a mers bine.

Dar să fim atenţi la ce a urmat: „În Betel locuia un profet bătrân“ (versetul 11). Şi acest profet bătrân s-a dus după omul lui Dumnezeu şi i-a spus: „Vino cu mine acasă şi să iei ceva să mănânci“ (versetul 15). Acesta era diavolul sub altă înfăţişare. Deci, cititorilor, păziţi-vă de „profeţii bătrâni!“ Cuvântul unui profet poate reuşi acolo unde a dat greş cuvântul unui împărat. Aceasta era o viclenie a lui Satan pentru care, evident, omul lui Dumnezeu nu era pregătit. Înfăţişarea unui profet l-a înşelat şi l-a făcut să lase jos garda, pentru că imediat putem înţelege schimbarea de ton.

Răspunsul dat împăratului „Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine“ – denotă forţă şi hotărâre fermă, după care a adăugat la fel de hotărât motivul: „Iată ce poruncă mi-a fost dată prin cuvântul Domnului“. Dar în răspunsul dat acestui profet se vede o energie redusă şi mai puţină forţă şi hotărâre. El a spus: „Nu pot nici să mă întorc cu tine, nici să intru la tine” (versetul 16). lar ca motiv, el nu spune că Domnul i-a poruncit, ci că i-a spus.

Pe scurt, nu mai avea atâta putere. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea locul cuvenit în sufletul lui. Cuvântul nu se schimbase. „Doamne, cuvântul Tău este întemeiat în ceruri din veşnicie”, şi dacă acel cuvânt ar fi fost ascuns în inima omului lui Dumnezeu, dacă ar fi locuit din belşug în sufletul lui, răspunsul dat de el profetului ar fi fost la fel de limpede şi hotărât ca acela dat împăratului. „Prin cuvântul buzelor tale eu m-am păzit de căile celui violent“ (Psalmul 17:4 ).

Duhul de ascultare este marea protecţie morală împotriva oricărei uneltiri sau curse a vrăjmaşului. Vrăjmaşul poate ataca altundeva, poate schimba tactica şi poate recurge la alţi agenţi, dar simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de toate maşinaţiunile şi invenţiile lui. Diavolul nu-i poate face nimic unui om care este condus în totul numai de Cuvântul lui Dumnezeu şi refuză să se abată cât de puţin de la autoritatea divină.

Dar să fim atenţi cum a reuşit vrăjmaşul să se impună înaintea omului lui Dumnezeu: „I-a zis: «Şi eu sunt profet ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: Adu-l acasă cu tine, ca să mănânce pâine şi să bea apă»“ (versetul 18).

Ce ar fi trebuit să răspundă omul lui Dumnezeu la aceasta? Dacă ar fi ţinut Cuvântul Domnului, ar fi spus imediat: «Dacă zece mii de profeţi şi zece mii de îngeri ar zice: „Întoarce-te!“, i-aş privi pe toţi ca pe nişte mincinosi, trimişi de diavol ca să mă departez de calea sfăntă şi fericită a ascultării». Ar fi fost un răspuns sublim, punând aceeaşi aură ca şi cuvintele apostolului: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema“ (Galateni 1:8 ).

Dar, vai! Omul lui Dumnezeu s-a abătut de la calea ascultării şi chiar omul pe care Satan l-a folosit pentru a-l îndepărta a fost acela prin a cărui gură Domnul l-a anunţat consecinţele grozave ale neascultării. Profetul bătrân a minţit când a fost folosit de Satan şi a spus adevărul când l-a folosit Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu care greşise a fost ucis de un leu, pentru că nu a ascultat de Cuvântul Domnului. S-a abătut de la calea îngustă a ascultării şi a intrat pe terenul propriei voinţe şi acolo a fost omorât.

Cititori, să ne păzim de „profeţii bătrâni“ şi de „îngerii de lumină!“ Cu un adevărat duh de ascultare să respectăm îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel vom vedea cum calea ascultării este atât sigură, cât şi plăcută, sfântă şi fericită.

Şi acum, înainte de a încheia, să aruncăm o privire peste Iosua 9 , unde, ca o mustrare pentru noi, este consemnat felul în care însuşi Iosua a fost înşelat din cauza faptului că nu a rămas în dependenţă de Dumnezeu. Nu vom cita pasajul, nici nu vom intra în detalii. Cititorul se poate opri asupra acestui capitol şi poate medita la el.

De ce a fost Israel înşelat de viclenia gabaoniţilor? Pentru că s-au bazat pe propria raţiune şi au judecat după cele văzute cu ochii, în loc sa aştepte îndrumarea lui Dumnezeu.

Domnul nu a fost înşelat de zdrenţele lor, nici de pâinea lor mucegăită; şi nici israeliţii nu ar fi fost înşelaţi dacă L-ar fi întrebat pe Domnul. Dar aici au dat greş. Ei nu L-au întrebat pe Dumnezeu, care i-ar fi îndrumat şi le-ar fi spus cine erau acei străini vicleni. Numai să fi realizat ei slăbiciunea şi ignoranţa lor şi să-L fi întrebat pe Domnul, şi El le-ar fi lămurit totul. Dar nu, ei au gândit singuri, au judecat singuri şi au tras singuri concluzii potrivit cu ceea ce au văzut. Aşa au făcut ei şi de aceea zdrenţele gabaoniţilor au reuşit să facă ceea ce nu au putut face zidurile lerihonului.

Putem fi siguri că Israel nici nu s-a gândit să facă un legământ cu canaaniţii. Ei au fost chiar foarte indignaţi când au aflat ce făcuseră, dar, odată făcut, aşa rămânea. Este mai uşor să faci o greşeală decât s-o îndrepţi. Şi astfel gabaoniţii au rămas ca să amintească de răul de a nu-L întreba pe Dumnezeu pentru a primi sfat şi călăuzire.

Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe, prin cele ce s-au întâmplat înainte, cât de importantă este „ascultarea şi dependenţa“.

https://comori.org/viata-de-credinta/ascultare-si-dependenta/

///////////////////////////////////

Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu

Păcatul lui Acan a condamnat un popor întreg. Inima lui nu a luat aminte la cuvintele venite de la Dumnezeu. Probabil a gândit la fel ca mulți azi, ce-mi poate vorbi mie Dumnezeu prin omul acesta care predică? Posibil să se fi gândit că oricum, un lucru mic și ascuns nu poate dăuna cu nimic.

El și-a pus viața în primejdie, a luptat cu ceilalți pentru cucerirea Ierihonului. Jertfa de sine însă nu înlocuiește ascultarea, sfințirea și o viață curată cu Dumnezeu. Sunt mulți oameni care se sacrifică pentru familia lor, pentru alții, încearcă să ajute, să fie buni. Dumnezeu apreciază o astfel de atitudine dar numai dacă este însoțită de ascultare față de Cuvântul Lui.

Dumnezeu condamnă omul pentru un singur păcat. Un lucru ascuns și păcătos poate crea răni în viața celor din jur, în viața ta și despărțire față de Dumnezeu. Când toată biserica se unește să facă un lucru, tu nu poți și ești reținut pentru că acolo undeva în inima ta există ceva care te ține. La fel ca la Acan, acel ceva se poate sedimenta. Poate fi o nemulțumire, un raționament, un gând sau o lăcomie, toate astea te pot despărți de Dumnezeu.

Acan avea pornirile acelea greșite în inima lui dinainte să atace poporul israel Ierihonul. Nu s-a trezit dintr-o dată cu doința după aur. Atunci a fost momentul în care a căzut. Dumnezeu le-a oferit tuturor șansa și le-a atras atenția. Dacă Acan avea inima deschisă, lua aminte la vorbele lui Dumnezeu pentru el.

Este important când Dumnezeu ne vorbește să punem la inimă. Nu are importanță prin cine ne vorbește sau prin ce ne vorbește atât timp cât El ne atrage atenția. Nu e treaba noastră să judecăm motivul pentru care Dumenzeu se folosește de cineva sau de ceva ci treaba noastră este să luăm aminte.

Dumnezeu i-a dovedit lui Acan că îl iubește prin faptul că l-a atenționat. În Talmudul evreiesc, la un moment dat scria, “atenție la gândurile tale căci ele vor fi fapte”. În Sfânta Scriptură ni se atrage și nouă atenția cu privire la gândurile noastre ca să fie supuse ascultării de Hristos.

Numai așa vom fi feriți… Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii…

https://resurse.fiti-oameni.ro/editorial/ascultarea-de-dumnezeu-este-secretul-fericirii-alexandru-fintoiu/

/////////////////////////////////////////

Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi

James W. Lowry

A-L auzi pe Dumnezeu e o aventura.

Dumnezeu tanjeste sa aiba o relatie mai profunda si mai intima cu tine. Cand ne rugam, El asculta. Dar asculti tu raspunsul pe care ti-l da? Ar trebui. A-L auzi pe Dumnezeu este un privilegiu si o bucurie, disponibile pentru fiecare copil al Lui.

Ce inseamna sa Il asculti pe Dumnezeu? Cum deosebim vocea Lui?

James Goll impartaseste principii biblice despre rugaciune si iti demonstreaza cum poti trai avand o inima care asteapta sa Il auda pe Dumnezeu. Continand instrumente practice si intamplari din viata cotidiana, cartea de fata te va echipa si te va inspira:

– sa te apropii mai mult de Dumnezeu

– sa crezi ca vrea sa Iti vorbeasca

– sa Ii recunosti glasul

– sa depasesti obstacolele care te impiedica sa Il auzi

– sa nu te lasi indus in eroare de cuvinte care nu sunt ale Lui

Te poti inscrie azi in Scoala Duhului Sfant, si vei avea cursuri in fiecare zi!

„Volumul simplu, biblic si practic iti va revolutiona umblarea cu Dumnezeu.” – SID ROTH, prezentatorul emisiunii E supranatural!

„Vei invata din cartea lui James si vei fi binecuvantat prin ea.” – DR. RANDY CLARK, supervizor al Apostolic Network of Global Awakening, si autor al The Healing Breaktrough

„Daca vrei sa fii mai sigur ca Dumnezeu iti vorbeste, volumul te va ajuta, oferindu-i inimii tale un plus de incredere.” – JENNIFER LECLAIRE, editor senior al revistei Charisma Magazine, autoare a The Making of a Prophet si directoare a Awakening House of Prayer

Dr. James W. Goll e presedintele Encounters Network, director international al Prayer Storm si fondatorul God Encounters Training. Autor a peste 30 de carti, James a impartasit dragostea lui Isus in mai mult de 50 de tari, vorbind despre puterea mijlocirii, despre lucrarea profetica si despre viata in Duhul Sfant. Traieste in Franklin, Tennessee.

https://www.scriptum.ro/librarie/ascultarea-vocii-lui-dumnezeu-astazi.html

////////////////////////////////////////

Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei

Ascultarea este o acceptare practică a autorităţii şi voii lui Dumnezeu. Include atât supunerea cât şi expresia supunerii în acţiune, cuvinte şi gânduri. A fi în ascultare înseamnă a fi de acord cu Dumnezeu. A fi de acord cu Dumnezeu înseamnă a fi într-o poziţie de putere în Hristos.

Neascultarea este cauzată de rebeliune şi neîncredere în Dumnezeu. A fi neascultător înseamnă a ceda dorinţelor eului în schimbul predării lui Dumnezeu şi a dori voia Lui în toate lucrurile. Dumnezeu aşteaptă ascultarea (Deuteronom 11:26-28). A-L alege pe Hristos înseamnă a alege ascultarea (Ioan 14:15, 21). A deveni neascultător înseamnă a păcătui sau a fi rebel împotriva lui Dumnezeu (1 Samuel 15:22, 23).

CE SPUNE SCRIPTURA

„Iată, pun astăzi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi.” (Deuteronom 11:26-28).

„Samuel a zis: Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele. Şi păzirea cuvântului Său mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Samuel 15:22, 23).

„De veţi voii şi veţi asculta, veţi mânca din cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:15, 21).

„De ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne! Şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46).

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” (Iacov 1:22).

CUM SĂ CORECTEZI PĂCATUL NEASCULTĂRII

Următoarele sugestii ar trebui să te ajute să descoperi domeniile unde există nesupunere faţă de Dumnezeu, fie deliberată, fie în subconştient, şi faţă de cei care sunt în autoritate peste tine. Începe prin a te întreba dacă tu te supui lui Dumnezeu în diferite domenii din viaţa ta, cum ar fi relaţiile personale, comportament, domnia lui Dumnezeu în căsătoria ta sau slujba ta sau alte domenii, devotament personal, etc.

Fă un inventar sincer al vieţii tale. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru domeniile de neascultare pe care le-ai descoperit. Odată identificate, ele pot fi înlăturate. Acest lucru va rezulta într-o nouă bucurie şi o mai mare credinţă.

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul său” (Romani 8:28).

„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5:20).

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18).

Mărturiseşte neascultarea ca păcat. Cere-I lui Dumnezeu iertare şi afirmă promisiunea Lui de iertare completă. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Dacă actul tău de nesupunere implică şi alte persoane care sunt în autoritate peste tine, trebuie să îndrepţi situaţia împreună cu ei. Biblia ne învaţă că trebuie să trăim în pace cu noi înşine şi cu alţii. Neascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de cei în autoritate peste tine pot bloca bucuria, binecuvântările şi pacea interioară pe care Dumnezeu le doreşte pentru tine. Foloseşte-ţi voinţa pentru a renunţa specific la fiecare act al neascultării. Denunţă fiecare dorinţă de a fi neascultător. Aşa cum a făcut şi Pavel, obligă-ţi firea să se supună. Biblia spune că fiind creştin, ai arme puternice de război care vor dărâma zidurile neascultării. Bizuieşte-te pe credinţa în Isus şi pe puterea Duhului Sfânt. Planifică acţiuni specifice. Cere-ţi iertare de la alţii, despăgubeşte unde este cazul.

„Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22, 23).

În timp ce fiecare dintre aceste calităţi se dezvoltă în viaţa ta, vei descoperi că nu doar păcatul neascultării păleşte, ci şi toate celelalte păcate.

ÎN TIMP CE TE ROGI

Roagă-te ca roada Duhului, credincioşia faţă de Dumnezeu şi alţi oameni să se dezvolte în tine. Mulţumeşte-I şi laudă-L pe Dumnezeu pentru descoperirea neascultării tale şi pentru că ţi-a dat blândeţe (supunere) şi dragoste pentru El şi alţii – chiar şi pentru duşmanii tăi. Bucură-te de noua ta libertate şi bucurie în Domnul realizând că eşti eliberat din sclavia neascultării.

REFERINŢE / TEMĂ DE CASĂ

1 Ioan 5:2, 3 – Testul ascultării şi dragostei

Coloseni 3 – Avertizare în a-L urma pe Isus

Psalmul 51 – Exemplul lui David despre o nouă ascultare de Dumnezeu

Ia o foaie de hârtie şi desenează o linie verticală până la centru.
La stânga liniei scrie domeniile în care ai fost neascultător.
La dreapta liniei scrie alternativele ascultării.

Începe să acţionezi conform alternativelor, formând noi tipare de viaţă.

https://vesteaevangheliei.wordpress.com/2012/09/30/ascultarea-si-neascultarea/

/////////////////////////////////////\\

Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare

Ascultarea de Dumnezeu ar trebui să fie răspunsul logic la dragostea Sa și la tot ceea ce a făcut și face pentru noi. O viață de ascultare de Dumnezeu este o viață cu o temelie solidă, capabilă să facă față furtunilor vieții fără să se prăbușească complet. Vrei ca viața ta să fie așa? Trăiți în ascultare față de Dumnezeu.

De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. (Matei 7:24)

1) A alege bine aduce binecuvântare

Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul:

binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; (Deuteronom 11:26-27)

Primul lucru pe care trebuie să-l știți este că Dumnezeu nu impune și nu forțează copiii Săi să asculte: sunteți liberi să alegeți dacă vreți sau nu să ascultați. Dar el dorește cu ardoare ca voi să îl ascultați, pentru că dorește să vă binecuvânteze. Care este alegerea voastră?

2) Binecuvântările lui Dumnezeu îi însoțesc pe cei ascultători

Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău: (Deuteronom 28:2)

În Deuteronomul 28 găsim o listă lungă de binecuvântări pe care Dumnezeu le-a promis poporului Israel dacă se supuneau poruncilor Sale. Aceste binecuvântări vor fi ale lor pentru totdeauna. În același mod, atunci când te supui, vei ajunge și tu să te bucuri de toate binecuvântările pe care Dumnezeu dorește să ți le dea. Ele vor fi cu tine pentru totdeauna, în fiecare zi a vieții tale… dacă trăiești în ascultare de El.

3) Vei avea orientare și viață

Luaţi seama, dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga.

Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi şi să aveţi zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. (Deuteronom 28:32-33)

Calea ascultării este o cale dreaptă, trasată și dirijată de Dumnezeu. Pentru a-l urma este nevoie de determinare, de un angajament real și continuu. Poate părea un mare sacrificiu și, da, uneori chiar este. Dar răsplata este mare: viața! Veți găsi viața adevărată atunci când îi veți permite lui Dumnezeu să vă călăuzească pașii.

4) Claritatea obiectivului

De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică. (1 Corinteni 15:58)

Decizia de a asculta de Dumnezeu îți va arăta mai clar scopul pentru care ai fost creat. Nu numai că veți avea mai multă claritate cu privire la ceea ce trebuie să faceți, dar veți avea curajul și dorința de a persevera, știind că Dumnezeu vă apreciază, aplaudă și răsplătește efortul.

5) Vă veți bucura de dragostea și prezența lui Dumnezeu.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. (Ioan 14:23)

Îl iubești pe Dumnezeu? Vei dori să-L asculți! Este atât de simplu. Și, pe măsură ce vă arătați dragostea pentru Dumnezeu prin ascultare, veți simți convingerea prezenței Sale în voi. Trăind în conformitate cu voia lui Dumnezeu te va face mai sensibil la prezența și iubirea Lui. Acest lucru se datorează faptului că veți elimina consecințele păcatului și sentimentul de vinovăție care rezultă din neascultare.

6) Vei vedea mai multe rugăciuni ascultate

Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.

Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui. (1 Ioan 3:21-22)

Când umbli în voia lui Dumnezeu, ascultând de poruncile Lui, te rogi și ceri conform cu ceea ce este în inima Lui. Iar asta are ca rezultat faptul că rugăciunile voastre sunt ascultate. Trăiți în voia lui Dumnezeu, cereți în voia Lui și primiți tot ceea ce El dorește să vă dea.

7) Succes în tot ceea ce faci.

Păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului tău umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui, după cum este scris în Legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei întoarce (1 Imparati 2:3)

Acest sfat al regelui David către fiul său Solomon ar trebui să ne inspire pe toți. Dacă vreți să întreprindeți ceva, asigurați-vă că o faceți în ascultare de Dumnezeu și că sunteți în voia Lui. Atunci veți avea binecuvântarea Lui și veți avea succes. De aceea trebuie să te străduiești să cunoști voia Lui pentru viața ta. Petreceți timp cu Dumnezeu în rugăciune, studiați Cuvântul Său și acționați întotdeauna conform direcției Sale.

8) Vă veți bucura de o prietenie mai strânsă cu Isus.

Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14-15)

¿Vrei să te bucuri de o prietenie frumoasă cu Isus? Ascultă de poruncile Lui! Isus este cel mai bun prieten pe care l-ai putea avea vreodată: credincios, iubitor, drept, înțelept… tot ce ți-ai putea dori de la o prietenie perfectă. Nu ar trebui să fie greu să i te supui. Și, pe lângă faptul că îți este prieten, Isus are grijă să-ți împărtășească ceea ce Tatăl îi vorbește: revelație și înțelepciune de sus!

9) Vei fi capabil să urmezi exemplul lui Isus

Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. (Luca 9:23)

Fie că treci prin momente de fericire sau prin momente de suferință, poți conta pe exemplul lui Isus, pe compania lui și pe puterea pe care ți-o dă pentru a depăși situația. Nu ești singur! Orice s-ar întâmpla, Domnul te înțelege, pentru că și el a suferit mult. Urmați-i pașii și nu vă veți rătăci.

10) Vei simți bucurie, fericire

Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Luca 11:28)

Ești binecuvântat, bucuros, fericit atunci când nu numai că asculți cuvântul lui Dumnezeu, dar te hotărăști să îl pui în practică. Nu mulți sunt suficient de curajoși pentru a rămâne fermi în această decizie! Pentru că adevărul este că a trăi în ascultare de Dumnezeu în toate lucrurile necesită curaj. Cu toate acestea, trebuie să vă amintiți că, făcând acest lucru, vă veți bucura de prezența Sa constantă și de binecuvântările Sale nesfârșite. Asta da bucurie adevărată!

11) Transformare și înțelegere

Când vezi ascultarea ca pe un act de închinare la Domnul, mintea ta este transformată. Nu mai pare atât de sacrificial să faci ceea ce Dumnezeu îți poruncește; o vezi ca pe o jertfă de dragoste pentru El. Iar această schimbare de smerenie îți permite să înțelegi care este voia lui Dumnezeu pentru viața ta.

12) Îndrumarea Duhului Sfânt

Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! (Psalmi 143:10)

Dacă Dumnezeu este Regele inimii tale, Îi poți cere în mod liber să te învețe să asculți și să te ajute să umbli în voia Lui. Duhul Său cel Sfânt așteaptă ca tu să-i ceri ajutorul și te va îndruma pentru a-ți face viața de ascultare mai ușoară. Nu trebuie să o faci singur!

13) Vei rămâne pentru totdeauna

Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:17)

Tot ceea ce este fizic va dispărea, va fi distrus. Dar dacă inima ta este plină de Domnul și îi este supusă, vei face voia Lui și îți vei investi timpul, banii și efortul în Împărăție, în ceea ce va rămâne veșnic. Cu Dumnezeu ca Rege al inimii tale, dai prioritate celor veșnice, pentru că asta este ceea ce contează cel mai mult pentru El.

14) Afirmarea și ajutorul Tatălui

Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui;

dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână. (Psalmi 37:23-24)

Când umbli în ascultare de Dumnezeu, El te însoțește și îți confirmă ceea ce trebuie să faci. Pe măsură ce mergi înainte, pașii tăi devin mai fermi pentru că ai prezența și plăcerea lui Dumnezeu. Cel mai bun lucru? Domnul te ține de mână. S-ar putea să te împiedici de câteva pietre pe drum, dar vei reuși să te ridici și să continui, pentru că Tatăl tău iubitor nu te va lăsa să pleci. El te susține și te ajută!

15) Bucurie, mulțumire și binecuvântare

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.

Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă,

şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.

Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1:22-25)

Ascultarea de Dumnezeu aduce o mare satisfacție în partea cea mai profundă a ființei noastre. Atunci când îți concentrezi eforturile pentru a umbla cu credincioșie în cadrul principiilor biblice, inima ta este umplută de o bucurie incomparabilă. Este semnul cel mai clar al unei inimi transformate de puterea iubirii și iertării lui Dumnezeu. ¡Trăiește simțind această mare satisfacție în fiecare zi a vieții tale!

https://caleaingusta.com/15-versete-despre-ascultarea-care-aduce-binecuvantare/

///////////////////////////////////////////

Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit.

Împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi (Iacov 4:7).

Cu cât mai real pare Satana în vremurile noastre – și mai evident activ – cu atât mai prețioasă va deveni biruința lui Hristos pentru cei care își pun credința în El.

Noul Testament ne învață că, atunci când Hristos a murit și a înviat, Satana a fost învins decisiv. Da, lui i s-a dat o vreme limitată de libertate, dar puterea lui împotriva copiilor lui Dumnezeu este frântă, iar distrugerea lui este sigură.

(1) „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).

(2) „El însuși [Hristos] a fost deopotrivă părtaș la ele [carne și sânge], pentru ca, prin moarte, să-l nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2:14).

(3) Dumnezeu „a dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15).

Cu alte cuvinte, lovitura decisivă a fost dată la Calvar. Și, într-o zi, când se va încheia timpul limitat de libertate al Satanei, Apocalipsa 20:10 spune că „diavolul… a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă…. și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”.

Ce înseamnă asta pentru aceia dintre noi, care Îl urmăm pe Isus Hristos?

(1) „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1).

(2) „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!” (Rom. 8:33).

(3) „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39).

(4) „Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

(5) „Ei [sfinții] l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (Apoc. 12:11).

De aceea, „împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi!” El a fost învins, iar nouă ni s-a dat biruința. Acum, sarcina noastră este să trăim în acea biruință și să îl facem pe Satana să își cunoască înfrângerea.

https://www.magnagratia.org/devotional/8-aprilie-fa-l-pe-satana-sa-si-cunoasca-infrangerea-3/

/////////////////////////////////////

Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi, de John Piper

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit

„Iubiți-i pe vrăjmașii voștri… și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44).

Rugăciunea pentru dușmanii tăi este una dintre cele mai profunde forme de dragoste, pentru că ea arată că vrei cu adevărat ca lucruri bune să aibă loc în viețile lor.

Ai putea să faci lucruri drăguțe pentru vrăjmașii tăi, dar fără a avea vreo dorință adevărată ca să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este făcută în prezența lui Dumnezeu, care îți cunoaște inima, iar rugăciunea înseamnă să mijlocești înaintea lui Dumnezeu pentru ei.

Se poate să te rogi pentru convertirea lor. Se poate să te rogi pentru pocăința lor. Se poate să te rogi să fie treziți ca să își vadă dușmănia din inimi. Se poate să te rogi ca să fie opriți din spirala lor în jos, în păcat, chiar dacă asta ar însemna să fie loviți de boală sau de vreo nenorocire. Dar rugăciunea la care Isus se referă aici țintește întotdeauna binele lor.

Tocmai asta a făcut Isus când era pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34).

Și exact asta a făcut Ștefan când era omorât cu pietre: „Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: ‚Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!’” (F.A. 7:60).

Isus nu ne cheamă doar să le facem bine vrăjmașilor noștri, cum ar fi să îi salutăm sau să ajutăm la împlinirea nevoilor lor (Matei 5:47); El ne cheamă și să le dorim tot binele, și să exprimăm aceste dorințe în rugăciune, chiar dacă vrăjmașii nu mai roiesc în jurul nostru.

Inimile noastre ar trebui să dorească mântuirea lor, prezența lor alături de noi în Rai și fericirea lor veșnică. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să ne rugăm cum s-a rugat apostolul Pavel pentru poporul evreu, chiar dacă mulți dintre ei i-au făcut viața foarte grea:

„Dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți, este să fie mântuiți (Rom. 10:1).

https://www.magnagratia.org/devotional/7-aprilie-ce-inseamna-sa-te-rogi-pentru-dusmanii-tai-3/

///////////////////////////////////////

A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen

Cuprins

CUNOSCÂND CĂILE LUI DUMNEZEU

CÂTEVA ADEVĂRURI IMPORTANTE PE CARE LE-AMÎNVĂŢAT

PRINCIPIILE SLUJIRII LUI DUMNEZEU

CUM DECADE O MIŞCARE SPIRITUALĂ

TREI PARTICULARITĂŢI ALE UNUI OM DUHOVNICESC

CINCI PĂCATE PE CARE ISUS LE-A URÂT CEL MAI MULT

FIECARE BISERICĂ TREBUIE SĂ AIBĂ UN UŞIER

O SECURE LA RĂDĂCINĂ

SLUJITORII NOULUI LEGĂMÂNT ŞI BISERICILE NOULUI LEGĂMÂNT

LECŢII DE LA CAIN ŞI ABEL

SĂ NU DATOREZI NIMIC NICIUNUI OM

ACUZI SAU MIJLOCEŞTI?

UN FOC MISTUITOR ÎN MIJLOCUL BISERICII

PREŢUIND BISERICA

VĂZÂND SLAVA LUI HRISTOS ŞI FIINDU-I PĂRTAŞI

O INIMĂ CURATĂ ŞI O VIAŢĂ PURĂ

CEI ŞAPTE STÂLPI AI ÎNŢELEPCIUNII

ADEVĂRATUL HAR AL LUI DUMNEZEU

ADEVĂRUL DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

ŞIBOLEŢI PRINTRE CREDINCIOŞI

A ÎNŢELEGE ADEVĂRUL CU ACURATEŢE

A- | A+

CUNOSCÂND CĂILE LUI DUMNEZEU

„El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel” (Psalmul 103:7).

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Este o diferenţă semnificativă între perceperea acţiunilor lui Dumnezeu (chiar a minunilor Lui) şi înţelegerea căilor Lui.

Majoritatea creştinilor observă doar acţiunile Lui Dumnezeu. Ei sunt impresionaţi de minuni exterioare. Caută înverşunaţi vindecare şi binecuvântări materiale. Majoritatea rugăciunilor lor sunt, de asemenea, legate de aspecte pământeşti în care doresc să-L vadă pe Dumnezeu acţionând pentru binele lor şi binecuvântându-i în domeniul material. Acest lucru se datorează faptului că ei se află într-o stare de copilărie spirituală.

Biblia spune că viaţa veşnică este „să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos” (Ioan 17:3).

Viaţa veşnică nu se referă la existenţa eternă. Viaţa veşnică este doar o altă expresie pentrru viaţa şi natura lui Dumnezeu.

Existenţa eternă va fi experimentată de toate fiinţele umane – chiar şi de către cei care merg în iad. Dar foarte puţini se bucură de viaţa veşnică. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus, cu atât mai mult vom avea din viaţa veşnică.

În zilele lui Moise, numai Moise a putut înţelege căile lui Dumnezeu. Astăzi, sub noul legământ, acest privilegiu ne este oferit tuturor.

Cu toate acestea, foarte, foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu şi căile Lui, fiindcă cei mai mulţi credincioşi sunt captivaţi doar de acţiunile în exterior ale lui Dumnezeu. Şi atunci când ei experimentează o minune exterioară, cum ar fi obţinerea unui loc de muncă, câştigarea mai multor bani, dobândirea unei case noi, găsirea unei soţii sau a unui soţ, ori trăirea unei vindecări, ei sunt entuziasmaţi şi se grăbesc să mărturisească despre ea, pentru că astfel de

„minuni” sunt cele mai importante lucruri din viaţa lor.

Dacă astfel de lucruri încă ne entuziasmează, atunci înseamnă că nu am văzut slava noului legământ.

Un semn distinctiv al celor care sunt maturi spiritual este acela că ei nu sunt atât de mult preocupaţi de acţiunile exterioare ale lui Dumnezeu cât de cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea căilor Lui.

Numai când Îl înţelegem pe Dumnezeu şi căile Lui vom putea înţelege, de exemplu, ce înseamnă cu adevărat „lumescul”.

Numeroşi credincioşi se gândesc la „lumesc” ca la ceva exterior, cum ar fi purtatul machiajelor, a podoabelor şi a hainelor scumpe, sau deţinerea de echipamente electronice scumpe etc..

Dar Romani 12:2 arată clar cum conformitatea sau asemănarea cu lumea se întâmplă, în primul rând, în mintea unei persoane. O persoană trebuie să reziste potrivirii lumii în mintea sa şi aceasta să fie reînnoită astfel încât să înţeleagă voia perfectă a lui Dumnezeu.

O persoană se poate descotorosi de toate semnele exterioare ale lumii şi să aibă parte de o mărturie bună înaintea oamenilor, dar să fie total lumească în modul de gândire.

Pentru majoritatea credincioşilor, definiţia „lumescului” depinde de propriul lor standard de viaţă!! De regulă, ei consideră că tot ceea ce posedă din bunurile lumii nu îi fac lumeşti. Dar dacă o persoană posedă mai mult decât ei, atunci o astfel de persoană ESTE lumească! Şi atunci când standardul lor de viaţă creşte, este ajustat în mod direct proporţional şi calibrul a ceea ce ei consideră a fi lumesc!

Dar nici un credincios nu este standardul perfect. Doar Isus este Standardul nostru. Pentru a recunoaşte lumescul, trebuie să-l cunoaştem pe Isus Hristos. Numai în lumina vieţii Lui putem vedea ce este lumesc şi ce nu este.

Fariseii au devenit auto-îndreptăţiţi în urmărirea neprihănirii pentru că ei nu L- au cunoscut pe Dumnezeu. Ei urmăreau dreptatea, fără a fi înfometaţi sau însetaţi după Dumnezeu Însuşi. Nu putem scăpa de fariseism doar prin evitarea actelor fariseilor.

Putem, de exemplu, să auzim de anumite semne care îl demască pe un fariseu şi să ne debarasăm de ele. Dar ar însemna numai ruperea fructului dintr-un pom rău. Fructul cel rău va reapărea pe o altă ramură.

Se poate ca un credincios să-şi petreacă toată viaţa doar desprinzând diverse fructe de fariseism din viaţa lui, devenind la sfârşit un fariseu mai mare decât era la începutul vieţii lui creştine!

Însă, când Îl cunoaştem pe Dumnezeu, vom realiza că singurul mod de a fi salvat din auto-îndreptăţire este prin tăierea din rădăcini a copacului.

Să luăm în considerare chestiunea „vindecării mulţimilor” care are loc peste tot în lume în aceste zile. Milioane de euro sunt colectaţi pentru aceste campanii de la credincioşii creduli. Rar găseşti un credincios care poate discerne că nu e nimic din spiritul lui Hristos într-un astfel de „creştinism” comercializat.

Însă, când Îl cunoşti pe Isus Hristos, atunci, pe oricine care se pretinde a fi un slujitor al lui Dumnezeu, îl vei compara cu Isus Însuşi.

În lumina vieţii lui Isus va deveni evident că nu este nici o similitudine între Domnul Isus şi aşa numiţii „vindecători”. Dar, dacă nu-L cunoşti pe Isus Hristos, multe lucruri care se fac în astfel de campanii îţi pot părea foarte impresionante şi poţi fi înşelat.

Duhul Sfânt a precizat cu certitudine că, în ultimele zile, va fi un puhoi de duhuri înşelătoare care vor invada lumea şi care îi vor conduce pe mulţi în rătăcire (1 Timotei 4:1). Isus Şi-a avertizat adeseori ucenicii să fie atenţi să nu fie înşelaţi. El a precizat înşelăciunea ca fiind primul semn al sfârşitului veacului (Matei 24:3,4). Singurul mod de a scăpa de o asemenea înşelăciune este prin cunoaşterea Domnului.

Atunci vom putea să discernem între ceea ce Îl glorifică pe Dumnezeu şi ce nu. În aceste zile, părinţii creştini sunt adesea confuzi cu privire la ceea ce ar trebui să permită copiilor lor să facă şi ce nu, ce programe şcolare sunt potrivite pentru copiii lor şi care nu, ce fel de haine ar trebui să le permită fetelor lor să poarte, etc., etc..

Oare noi trebuie doar să imităm standardele adoptate de alţi fraţi evlavioşi? Biblia pare să susţină că imitarea acţiunilor altora ne poate conduce la înnecarea propriei fiinţe (Vezi Evrei 11:29). Trebuie să imităm credinţa altora şi nu acţiunile lor (Vezi Evrei 13:7). Trebuie să înţelegem principiile prin care un frate a ajuns la o decizie, şi nu doar să imităm acţiunile lui.

Daţi-mi voie să ilustrez cu un exemplu. Mi s-a povestit despre un frate care, ştiind despre cumpătare că este o parte esenţială a evlaviei, obişnuia să pună pastă de dinţi doar pe jumătate din periuţă, astfel încât pasta de dinţi să dureze de două ori mai mult. Poţi imita această practică în fiecare zi şi să nu devii evlavios!! Ceea ce noi putem imita însă este principiul cumpătării pe baza căruia trăia acel frate, iar nu cantitatea de pastă de dinţi pe care el o utiliza pe periuţa lui!! Dacă dinţii tăi necesită mai multă pastă, poţi utiliza o cantitate suficientă, chiar dacă eşti un om evlavios!!

Pasiunea noastră ar trebui să fie să-L cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, pentru că aceasta este viaţa veşnică. Urmează să ne petrecem toată veşnicia cunoscându-L din ce în ce mai mult pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care veşnicia nu va fi plictisitoare pentru nici un om a cărui pasiune este să-L cunoască pe Dumnezeu. Având această pasiune, nici viaţa noastră pământească nu va mai fi deloc plictisitoare.

Haideţi să învăţăm ceva din viaţa lui Dumnezeu şi despre căile Lui din Geneza 2, din modul în care El se relaţiona cu Adam. Acolo vedem că Dumnezeu a fost Acela Care a văzut nevoia lui Adam pentru o soţie şi Care a împlinit această nevoie şi a creat o soţie pentru el. Acolo vedem cum este natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna alert la nevoile oamenilor şi face totul pentru a împlini acele nevoi.

Când suntem părtaşi naturii Divine, şi noi vom deveni aşa – întotdeauna atenţi la nevoile şi problemele celor din jurul nostru, făcând tot ce putem pentru a împlini acele nevoi!

Adesea, această atitudine va presupune un sacrificiu destul de mare din partea noastră. De aceea e nevoie să ne întrebăm dacă suntem dispuşi să plătim preţul părtăşiei naturii Divine.

Natura noastră Adamică este exact opusul acestei naturi Divine. Viaţa lui Adam este totalmente egoistă şi ne alertează doar la nevoile proprii şi la cele ale membrilor familiei noastre. În realitate, este aşa de plină de egoism şi gelozie încât nu doreşte ca nevoile altora să fie împlinite nici măcar de un altul. Dimpotrivă, se bucură să-i vadă pe oameni suferind.

Când omul a păcătuit, Dumnezeu a plasat heruvimi în faţa pomului vieţii cu o sabie care se învârtea în toate direcţiile ca să păzească drumul către acel pom. Pomul vieţii simbolizează viaţa veşnică – cunoaşterea lui Dumnezeu.

Prin această sabie pusă în faţa pomului vieţii, Dumnezeu îi arăta în mod simbolic lui Adam că, de atunci încolo, oricine dorea să aibă parte de pomul vieţii, trebuia mai întâi să experimenteze lovitura sabiei peste propria viaţă egoistă.

Citim în Geneza 3:21 că, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a ucis un animal în Eden şi i-a îmbrăcat cu haine făcute din pielea acelui animal. Şi acolo, Dumnezeu i-a învăţat aceeaşi lecţie – că, din acel moment, singura cale pentru ei de a fi acoperiţi era pe calea sacrificiului şi a morţii.

Adam şi Eva încercase să se acopere la început fără nici o „moarte” – numai cu frunze de smochin.

Dar Dumnezeu a aruncat acele frunze şi le-a arătat modul corect de acoperire. Îl vedem, deci, chiar de la început, pe Dumnezeu arătând sacrificiul drept calea omului de a-L urma şi de a se îmbrăca cu natura Lui.

Dumnezeu i-a spus lui Cain că problema lui fundamentală era că el nu avea intenţii bune faţă de fratele său (Geneza 4:7).

Iuda vorbeşte despre cei care merg „pe calea lui Cain” (Iuda 11). Cine sunt ei? Sunt aceia care nu au gânduri bune faţă de fraţii lor.

Este bine pentru noi toţi să ne facem o cercetare spirituală în această chestiune.

Poţi spune cu sinceritate că doreşti tot ce e mai bun pentru toţi fraţii şi surorile din biserica ta locală şi pentru familiile lor? Poţi spune, de asemenea, că doreşti ce este mai bun pentru alţi credincioşi pe care-i cunoşti din alte denominaţiuni? Apoi, lărgeşte cercul şi mai departe şi întreabă-te dacă tot mai doreşti ce este mai bun pentru toţi oamenii pe care-i cunoşti, inclusiv pentru

rudele tale, pentru duşmanii tăi şi pentru cei care te-au rănit în vreun fel sau altul.

Dacă descoperi în inima ta tulburare (în loc de bucurie) când ceva bun i se întâmplă altei persoane sau copiilor ei, sau dacă simţi bucurie (în loc de durere) când ceva rău i se întâmplă ei sau familiei ei, ce indică oare aceste atitudini? Ţi se arată doar că viaţa lui Adam este vie şi activă în tine.

Dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei descoperi curând dacă mergi sau nu pe calea lui Cain. Trebuie să te grăbeşti să dai morţii viaţa Adamică atunci când o vezi în tine, dacă vrei ca focul şi ungerea lui Dumnezeu să fie mereu peste tine.

Numai atunci când grăuntele cade pe pământ şi moare TOTAL va fi mult fruct. Acela care moarte total pentru sine nu se va ofensa niciodată indiferent de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi. Întotdeauna va urmări binele pentru toţi. Nu se va supăra niciodată în nici o problemă care-l priveşte pe sine însuşi şi nu se va certa niciodată cu nimeni. Nu va vărsa nici măcar o singură lacrimă de autocompătimire pentru el însuşi- pentru că, în mod sigur, oamenii morţi nu plâng în mormintele lor!!

Faţa lui Cain era posomorâtă şi întunecată când nu gândea bine despre fratele lui (Geneza 4:6). Noi nici nu realizăm că atitudinea pe care o avem în inimile noastre se reflectă adesea pe feţele noastre. Dacă ai intenţii bune faţă de toţi, faţa ta va străluci întotdeauna cu bucuria Domnului.

Mulţi credincioşi umblă pe calea lui Cain. În spatele zâmbetelor lor slabe şi a binecuvântărilor „Lăudat fie Domnul!” care vin de pe buzele lor, se găsesc atitudini greşite faţă de fraţii lor în credinţă.

Când oamenii se întorc împotriva ta şi-ţi fac rău, Dumnezeu îi foloseşte să-ţi scaneze condiţia reală a inimii proprii. Dacă nu-i poţi iubi, ecografia inimii tale va arăta că NU eşti părtaş naturii lui Dumnezeu, pentru că natura lui Dumnezeu este una care iubeşte chiar şi pe vrăjmaşii Lui. Isus avea gânduri bune chiar şi faţă de Iuda Iscarioteanul.

Dumnezeu doreşte ce este cel mai bine pentru toţi oamenii. Mesajul evangheliei este că şi noi putem fi părtaşi ai acestei naturi. Aceia care n-au înţeles evanghelia în acest fel înseamnă că nu au înţeles evanghelia deloc.

Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu nu i-a blestemat. El a blestemat şarpele. Dar lui Adam şi Evei le-a dat acea făgăduinţă minunată a venirii lui Hristos ca „sămânţă a femeii” (Geneza 3:15) care să zdrobească capul şarpelui. În acest proces, însuşi călcâiul lui Hristos urma să fie zdrobit. Acea zdrobire a fost preţul pe care El l-a plătit ca să salveze rasa lui Adam din păcatele ei.

Aceasta este dragostea divină – o dragoste care este dispusă să-şi pună viaţa la bătaie ca să salveze pe acela pe care-l iubeşte.

Când vedem adâncimea dragostei lui Dumnezeu, ne vedem pe noi cât de mici suntem în dragostea noastră faţă de ceilalţi. Noi nu putem manifesta niciodată această viaţă a lui Dumnezeu de unii singuri, chiar dacă ne străduim un milion

de ani. Ea trebuie să ne fie dată de către Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit să ne inunde inimile cu această dragoste (Romani 5:5).

Numai acela care este dispus să trăiască pe baza acestui principiu al dragostei care se sacrifică poate fi folosit de Dumnezeu pentru a-Şi construi biserica pe pământ.

În 2 Cronici 3:1, citim că „Solomon a început construirea casei Domnului în Ierusalim, pe Muntele Moria”. Muntele Moria era locul unde Avraam adusese drept jertfă lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (Geneza 22). Acolo, pe acel munte, Avraam a înţeles calea lui Dumnezeu drept o cale de sacrificiu şi s-a supus ei. Dumnezeu a sfinţit acel loc şi, 1000 de ani mai târziu, El a hotărât să fie construită chiar acolo casa Lui. Până şi astăzi acesta este locul unde Dumnezeu Îşi construieşte casa Lui (biserica) – oriunde îi găseşte pe aceia care au spiritul şi credinţa lui Avraam.

Pe Muntele Moria, Avraam a spus, în mod simbolic, exact opusul a ceea ce Adam şi Eva Îi spuseseră lui Dumnezeu în Eden.

Cu alte cuvinte, în Eden, prin acţiunea lor de a mânca din fructul oprit, Adam şi Eva I-au spus lui Dumnezeu că lucrurile create, care le aduceau plăcere, erau mai preţioase pentru ei decât Însuşi Creatorul.

Şi aceasta este ceea ce miliarde de fiinţe umane Îi spun lui Dumnezeu chiar şi astăzi „…au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului” (Romani 1:25).

Însă, pe Muntele Moria, Avraam a spus opusul: şi anume că Dumnezeul lui şi Creatorul lui era mai preţios pentru el decât cea mai dragă posesiune de pe pământ (Isaac). Şi el era dispus să-l sacrifice pe Isaac ca să dovedească aceasta. Dumnezeu îi va onora pe toţi cei care trăiesc pe baza acestui principiu al sacrificiului. Până şi astăzi, adevărata casă a lui Dumnezeu se construieşte prin aceia care sunt pasionaţi de această cale.

Pe dealul Calvarului, Isus a murit nu doar pentru păcatele lumii. Acolo, Isus a demonstrat principiul sacrificiului prin care Dumnezeu Îşi face întreaga lucrare. Nimeni nu-I poate sluji Domnului în alt mod.

Cei care caută o viaţă confortabilă în această lume şi care doresc în acelaşi timp să zidească şi biserica, nu vor face decât să se înşele singuri. Cei care caută maximum pentru ambele lumi sunt total înşelaţi de Satan. Mulţi au încercat să-I slujească lui Dumnezeu fără a face vreun sacrificiu. Cu toate acestea, eforturile lor au fost încununate cu eşec după eşec!!

„Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe SINE pentru ea” (Efeseni 5:25).

Ca să zidim biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi fel. Nu este suficient să dăm banii sau timpul nostru. Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa Sinelui nostru.

Cont. aici………………………………….. https://romanian.cfcindia.com/ro/books/knowing-gods-ways

/////////////////////////////////////

(Pe langa multi altii…) Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu

Manuel Seibel

Dumnezeu a făcut cunoscut poporului Său Israel diferiții dușmani care locuiau în Canaan atunci când erau aproape să treacă Iordanul și să intre în țară (Iosua 3:10). Aceasta arată că Dumnezeu dorește ca poporul său să știe:

dușmanii care sunt gata să-i înfrunte.

trăsăturile esențiale ale acestora pentru a le putea rezista;

căile de rezistență față de acești dușmani – moartea lui Hristos (Iordanul) și aplicația practică în viețile lor având credința că Hristos este de partea lor.

Aceasta ne aduce aminte de două versete din Noul Testament “ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui.” (2 Cor. 2:11), și “împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” (Iacov 1:7). Satan este dușmanul din spatele tuturor celorlalți dușmani. Lui nu îi este frică de noi dar va fugi de noi din cauza lui Hristos, învingătorul, care este de partea noastră. Oricum, pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să rămînem aproape de Hristos.

În Deutoronom 7:1 și Iosua 3:10, Dumnezeu a numit cele șapte națiuni ale țării care urmau să fie dușmanii lui Israel acolo. Nu găsim totdeauna aceleași nume în alte liste ale dușmanilor lor, dar în mod invariabil găsim șapte. Acesta pare să fie un indiciu în legătură cu vrăjmășia absolută a acestor popoare împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.

Cele șapte națiuni pe care le considerăm, sunt o imagine a dușmanilor poporului ceresc al lui Dumnezeu. Dușmanii noștrii nu sunt carnea și sângele ci “stăpânitori lumii întunericului acestuia, …puterile spirituale ale răutăţii în cele cereşti.” (Efeseni 6:12). Acești dușmani sunt Satan și îngerii săi (demonii) și alte ființe spirituale care vor să ne jefuiască de toate binecuvântârile noastre cerești. De multe ori ei se folosesc de oameni pentru a ni se opune, dar trebuie să ne aducem aminte că noi de fapt nu ne luptăm cu oamenii, ci cu Satan.

Nu este totdeauna posibil să spunem că semnificația numelor persoanelor, orașelor sau națiunilor ne dau un indiciu direct a semnificației lor spirituale. Atenția trebuie să fie exersată mai ales în cazurile în care semnificația nu este foarte clară. Cu toate acestea știm că Dumnezeu nu a dat aceste nume (sau a îngăduit să fie folosite) într-un mod hazardat. Atunci când numele sunt menționate în Scriptură putem să presupunem că au importanță, deci aș dori să schițez pe scurt semnificația numelor acestor șapte națiuni.

Canaaniții: Aceste nume pot fi traduse ca “negustori” indicând dispoziția de a negocia sau a ajunge la compromis lucru pe care îl fac comercianții atunci când fac afaceri. Un cananit era o persoană care se apleca spre pământ pentru a-și prezenta bunurile, și astfel într-un sens figurat, era legat de pământ. Din punct de vedere spiritual, canaaniții încearcă să-i aducă pe creștini înapoi la pământ astfel încât să fie gata să facă compromis pentru a fi împliniți aici. Satan se folosește de asemenea oameni pentru a ne împiedica să intrăm în mod practic în posesiunea binecuvântărilor divine. El vrea ca noi să facem compromisuri false în viețile noastre și să ne concentrăm pe carieră, bogăție, familie și hobiuri: “pentru că mulți umblă…al cărui dumnezeu este pântecele…care gândesc cele pământești…cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:18-20)

Hetiți: Traducerea numelui acestui popor este “teroare, frică sau teamă”. Satan vrea să ne facă să ne temem să cucerim locurile cerești într-un mod practic. El va face tot ce poate ca să ne facă să dăm înapoi în această luptă împotriva lui și a îngerilor lui. De aceea el vine ca un leu care răcnește (1 Petru 5:8), dorind să ne sperie și să ne fure energia de a-l urma pe Hristos și să ne facem timp în viețile noastre pentru binecuvântările cerești.

Heviții: Hevit înseamnă “locuitor al satului” sau “imitator al vieții”. Nu sunt oare aceștia dușmanii care pretind că au, și transmit, viața, când de fapt în realitate ei sunt falși mărturisitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu? Ei nu numai că se prefac dar caută să ne facă să credem că sunt buni. Dacă vom fi înșelați ne vor depărta de la ceea ce Dumnezeu are pentru noi. De fapt ei doresc ca noi să ne “stabilim” mai degrabă în satele acestui pământ decât a intra în posesiunea locurilor cerești. Iacov îi descrie ca pe aceia care mărturisesc credința dar nu au și faptele acesteia. (Iacov 2:14)

Fereziții. Unii cred că acest nume înseamnă “locuitori ilegali” oameni cu drepturi de ocupare. Pentru că citim de ei în legătură cu uriașii (Iosua 17:15), fereziții personifică intenția lui Satan de apuca puterea în viața celor credincioși și a-i distrage de la ascultarea față de Hristos (compară 2 Corinteni 10:4-5). Alții preferă semnificația “locuitorii țării deschise”, referindu-se la cei care trăiesc în așezări împrăștiate și care nu doresc cultivarea țării. În acest sens fereziții sunt o imagine a lui Satan acționând astfel încât să ne distragă de la a ne lua locul nostru în cele cerești într-un mod organizat (cultivat). Satan dorește să fim schimbători și nestatornici în viețile noastre (compară 1 Tes. 5.14, 1 Cor. 14:10) astfel încât Duhul lui Dumnezeu să fie împiedicat să ne călăuzească în circumstanțele de fiecare zi ale vieții noastre.

Ghirgasiții: Unii prezintă acest nume ca însemnând „bunăstarea apelor întunecate”; alții îl traduc „noroi sau sol argilos”. Oricum, Satana vrea ca noi să fim ocupați cu mizeria acestei lumi și să fim asociați cu ea. Apoi devenim nepotriviți pentru lucrurile cerești și prezența lui Dumnezeu. El face tot ce poate ca să ne facă să fim murdăriți de această lume. Dar nouă ni se spune: „depărtează-te de nelegiuire” (2 Tim. 2:19); și „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. ” (1 Ioan 3:3).

Amoriții: : Acest nume este în legătură cu „naratorul”, „orator”, „cineva care se face mare” sau „locuitor de munte”. În legătură cu primele două sensuri, Satana este un mare orator. Cu minciunile lui, el poate convinge și abate creștinii de la adevăr. El ar dori, de asemenea, ca noi să ne dedăm la bârfă sau altfel să ne obosească clevetind despre alții. Pavel scrie despre acest comportament rău: “Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi, şi nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire.” (Efes. 5:3-4). În legătură cu ultimele două semnificații, Satan dorește să se înalțe (compară Isaia 14 și Ezechiel 28) și să apară mare pentru a ne inspira frica și să ne impresioneze. Cu toate acestea, ar trebui mai degrabă să fim impresionați de lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2 Cor. 4:6).

Iebusiții: Am putea asocia acest nume cu ideea de a fi „călcat în picioare” sau „învins” sau cu actul de „a călca în picioare”. Iebusiții sunt o imagine a Satanei care a fost învins cu mult timp în urmă, dar care încă încearcă totul ca să-i calce în picioare pe ceilalți. Trebuie să fim în alertă să nu fim intimidați de el, ca să-l lăsăm să ne “calce în picioare”, ca să spunem așa, din locurile cerești. El are puterea morții (Evrei 2:14) și, deși un dușman învins chiar astăzi, va fi în curând călcat în picioare sau zdrobit sub picioarele noastre (Rom.16:20).

În Iosua 9:1 Girgashiții nu sunt numiți. Suntem surprinși? Poate că după câteva încercări eșuate Satan schimbă direcția și nu mai vine ca unul care caută în mod vizibil să ne întineze pentru că vrăjmășia lui ar fi mult prea evidentă și ne-am apăra de el imediat. În schimb, el vine ca și gabaoniții, pretinde a fi „creștin” și în nevoie, în timp ce, în realitate, el este un dușman al poporului lui Dumnezeu. Lui Satana îi place să vină sub forma unui înger al luminii (2 Cor. 11:14), dar să nu ne înșelăm; El este însăși simbolul întunericului.

Hristos este mai puternic!

Șapte dușmani — puterea cumulată și unificată a dușmanului satanic. Cu toate acestea, ne putem aduce aminte că Hristos a „dezbrăcat stăpânirile şi autorităţile”, adică, el le-a dezarmat complet (compara Col. 2:15), astfel încât acestea nu au nicio putere asupra noastră atunci când ne dăm învingătorului de la Golgota. Domnul este mai puternic decât toți dușmanii Săi adunați împreună.

https://biblecentre.org/content.php?lng=30&mode=7&item=2279

///////////////////////////////////

Dumnezeu intervenind

EDITORIAL

Martyn Lloyd Jones

Capitolul 21 din cartea „Trezirea”

„Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? – „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” – „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” – „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” (Isaia 63: 1-6)

În comentariul pe care l-am făcut capitolului 62, am văzut cum profetul suferă din cauza condiţiei disperate a Ierusalimului, Biserica lui Dumnezeu. Şi am văzut reacţia lui faţă de aceasta, şi cum el decide să vegheze şi să se roage. El va pune străjeri pe ziduri şi va îndemna poporul să se roage fără încetare, să nu-I dea răgaz lui Dumnezeu, să nu se odihnească ei înşişi, până când Sionul nu va fi restaurat, iar Ierusalimul va fi o laudă pe pământ. Era o chemare la acţiune, la confruntare cu caracterul urgent al situaţiei. Şi l-am lăsat pe profet acolo, îndemnându-şi poporul şi angajându-se el însuşi să se dedice aşteptării înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să trimită alinare şi să-i aducă din nou într-o poziţie de privilegiu şi de putere.

Iar acum, în acest paragraf, ajungem la acest tablou extraordinar, pe care-l găsim în aceste şase versete. La prima vedere, cineva poate fi tentat să spună că acestea au fost intercalate. Nu par să aibă nici o legătură directă cu ceea ce s-a petrecut înainte. Rugăciunea profetului continuă în versetul şapte, care duce mai departe, mai mult sau mai puţin, ceea ce am lăsat la sfârşitul capitolului 62. Dar iată acest paragraf care apare deodată în mijlocul rugăciunii sale, a marelui său act de mijlocire. Bineînţeles, au existat unii care au spus că aici este ceva străin, care a fost adăugat doar. Asta este perspectiva celor care nu cred în unitatea acestei cărţi a profetului Isaia, ci o privesc ca pe o colecţie de profeţii răzleţe, făcute în diferite perioade de timp, care au fost mai apoi ajustate şi combinate de vreun editor. Sunt unii care susţin că acest paragraf nu ar trebui să fie aici, că locul lui ar fi în altă parte. Ei spun că această viziune i-a fost dată profetului cu altă ocazie dar, din nefericire, a fost introdusă aici şi întrerupe rugăciunea.

Ei bine, aceasta este manifestarea unei lipse totale de pătrundere spirituală, o ignoranţă îngrozitoare cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În felul acesta, aceşti oameni cu o gândire raţionalistă pierd întotdeauna gloriile cele mai strălucitoare ale experienţei şi ale vieţii creştine.

Nu, aceasta nu este o intercalare. Aceasta este una dintre cele mai caracteristice acţiuni ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Îl vedem aici pe profet într-o situaţie disperată, îndemnând şi chemând poporul său să i se alăture în veghere şi rugăciune, căci situaţia este, într-adevăr, disperată. Iar Dumnezeu priveşte spre ei, înţelege slăbiciunea lor şi condiţia dezolantă în care se află şi le oferă o încurajare. El face doar ceva care să le dea putere să continue în rugăciune şi veghere, şi aceasta este ilustrat în cele şase versete. Este o viziune care i-a fost dată profetului, o licărire a finalului, pentru ca el să nu slăbească, nici să nu se clatine, ci să poată merge mai departe şi să-i determine pe concetăţenii săi să continue marea luptă din domeniul spiritual. Cu alte cuvinte, i-a fost dată pentru a-l încuraja, pentru a-l întări. Iar aceasta este una dintre cele mai tipice acţiuni ale lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Avem nevoie de încurajare în lupta în care suntem implicaţi. Într-adevăr, nu am fi capabili să mergem mai departe, dacă Dumnezeu nu ne-ar da aceste încurajări din când în când.

Culegerile noastre de imnuri sunt pline de ele:

Uneori o lumină surprinde

Creştinul în timp ce cântă;

Este Domnul care Se ridică

Cu vindecare pe aripile Sale.

(W. Cowper)

El o face din când în când. Deodată are loc o spargere a norilor şi apare o străfulgerare, o rază de lumină. Este dată de Dumnezeu, în îndurarea Sa, pentru a ne încuraja, pentru a ne ajuta să mergem mai departe. Suntem chemaţi să ne confruntăm cu situaţia. Este sumbră, jalnică, chinuitoare, epuizantă. Iar tendinţa noastră este de a eşua şi de a ne poticni. De fapt, noi toţi ne-am poticni dacă, din când în când, Dumnezeu nu ar face pentru noi exact lucrul pe care l-a făcut la acest punct pentru Isaia şi pentru copiii lui Israel.

Să înţelegem că există anumite lucruri de care trebuie să ne amintim în mod constant. Scripturile au fost date, după cum ne spune apostolul Pavel, nu doar pentru învăţătura noastră, ci şi pentru încurajarea noastră. De aceea Biserica Noului Testament, în înţelepciunea ei, a fost condusă de Duhul Sfânt să încorporeze aceste Scripturi ale Vechiului Testament cu cele ale Noului. Este acelaşi Dumnezeu care acţionează şi ceea ce a făcut atunci, face încă pentru noi. Acesta este modul în care Dumnezeu lucrează, încă, cu poporul Său credincios. Doresc să sugerez, aşadar, că ceea ce vom privi acum constituie cea mai mare încurajare posibilă pentru rugăciune şi mijlocire. Şi numai când vom înţelege semnificaţia acestui tablou măreţ, această viziune care i-a fost dată profetului, vom putea merge mai departe într-un mod care să ducă la binecuvântarea unei revărsări puternice a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Întâi avem problema, apoi îndemnul la rugăciune şi după aceea doar o încurajare, ca să nu ne descurajăm chiar înainte să fi început.

Când privim, aşadar, la acest pasaj, vedem că este o viziune. Profetului i s-a dat deodată o viziune a cuiva care venea din Edom, din Boţra, care era capitala Edomului. El apare şi este minunat de privit. Dar lucrul care atrage deodată atenţia profetului este că veşmintele îi sunt pătate de sânge. Iată că vine cineva care, evident, a fost implicat într-o luptă mare, într-o mare încăierare. Şi totuşi pentru profet este evident că omul este biruitor. El a trecut printr-o luptă cât se poate de sângeroasă şi totuşi a triumfat, şi iată-l stropit cu sânge, venind în măreţia puterii sale. Ce înseamnă aceasta? Care este mesajul de aici pentru poporul lui Dumnezeu?

Există câteva dificultăţi în această privinţă. Observaţi că Apocalipsa 19 este un comentariu cât se poate de uimitor despre toate acestea, şi există şi alte locuri în Scriptură care se referă la acelaşi lucru. Edom este întotdeauna folosit în Biblie pentru a simboliza şi reprezenta puterile care Îi sunt opuse lui Dumnezeu şi poporului Său. Edom, la origine, provine din Esau. Astfel că puteţi vedea aceasta ca o imagine a contrastului dintre Iacov şi Esau. Esau este omul profan, omul care nu obţine dreptul de întâi născut, omul care preţuieşte o mâncare de linte şi alte lucruri mai mult decât un drept de întâi născut – perspectiva lumească, tot ceea ce Îi este opus lui Dumnezeu şi lucrurilor Duhului. Când citiţi Scripturile, urmăriţi acest cuvânt Edom şi referirile la edomiţi şi veţi descoperi întotdeauna că în tipologia scripturală îi reprezintă pe duşmanii lui Dumnezeu, pe duşmanii ultimi ai lui Dumnezeu, cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a gloriei Sale şi a împărăţiei Sale.

Astfel dar, când citiţi despre ei în Scriptură, veţi descoperi că îi reprezintă pe cei care se opun în mod literal şi real copiilor lui Israel. Au făcut aceasta când copiii lui Israel trebuiau să intre în ţara promisă şi au făcut-o şi ulterior, după ce au intrat în ea. Acest popor al Edomului reprezintă duşmanul tradiţional al Israelului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, bineînţeles, nu se opreşte la aceasta. Edomiţii reprezintă, de asemenea, puterile care s-au opus Domnului Isus Hristos. Nu contează cui aparţin sau din ce naţiune provin; simbolic, acesta este Edomul. Toate forţele şi puterile care s-au adunat împotriva Fiului lui Dumnezeu reprezintă Edomul spiritual. Şi, în acelaşi fel, reprezintă opoziţia şi ostilitatea care au fost manifestate împotriva Bisericii primare. Nu la multă vreme după ce Biserica a luat fiinţă, a început persecuţia şi, după cum vă amintiţi, s-au făcut încercări pentru exterminarea Bisericii. Există o mare ilustraţie a acesteia în Fapte, capitolul 12. Dar există multe altele, multe puteri care s-au adunat în încercarea de a înăbuşi şi a nimici Biserica primară.

Edom reprezintă, de asemenea, puterea care s-a opus Bisericii Creştine de-a lungul secolelor. Dacă nu am văzut nimic altceva în timpul acestor studii ţinute despre această chestiune a trezirii, am încrederea că ne-au oferit măcar un sens al istoriei. Biserica luptă astăzi pentru viaţa ei, dar nu este prima dată când o face. S-a întâmplat de multe ori până acum. Edom rămâne, Edom stă mereu de veghe, gata să se năpustească asupra noastră, gata să ne distrugă. Edomul spiritual este acolo şi de multe ori a avut succese mari, a fost triumfător, iar Biserica pare să fi fost într-o stare muribundă, aproape moartă. Este la fel şi astăzi, iar toate puterile şi forţele care se ridică împotriva noastră sunt simbolizate de Edom: împărăţia întunericului, împărăţia iadului, împărăţia Diavolului, împărăţiile acestei lumi. Suntem în aceeaşi condiţie ca cea din perioada de istorie la care se referă Isaia, pustiită şi părăsită.

Iar, în cele din urmă, trebuie să reţinem faptul că Edom reprezintă, de asemenea, forţele care se vor aduna în încercarea finală de a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe Cristosul Său şi pe creştini, într-o luptă mare la Armaghedon. Acesta este Edom; toată această putere care Îl urăşte pe Dumnezeu şi doreşte să-L doboare, adunându-şi oştirile nevăzute pentru conflictul final. Edom!

Vedeţi acum imaginea care a fost descrisă aici de profet în viziunea sa. Iar de-a lungul secolelor, când Biserica lupta pentru viaţa ei şi când s-a confruntat cu teama dispariţiei, a fost obiceiul ei să facă referire la acest pasaj şi, adeseori, acesta a dat o nouă viaţă copiilor lui Dumnezeu. Ei s-au rugat probabil ani de zile, dar nimic nu s-a întâmplat. Duşmanul părea să devină mai puternic, în timp ce puterile Bisericii păreau să scadă, iar oamenii au început să se întrebe dacă merita să meargă mai departe. Totul era împotriva lor. Deodată s-au întors la aceasta şi au avut viziunea într-un mod proaspăt, fiind încurajaţi şi continuând să se roage. Fie ca acesta să fie efectul asupra noastră, privind şi noi la această viziune! Eşti epuizat şi slăbit? Te simţi descurajat? Ai un sentiment al disperării cu privire la întregul viitor al Bisericii Creştine şi al cauzei lui Dumnezeu? Cunoaştem ceva despre aceste puteri ostile. Ni se vorbeşte în mod constant despre ele. Ce ne poate fi de folos? Există vreo speranţă pentru noi? Când începem să ne simţim astfel, nu există nimic mai important decât să ne menţinem ochii deschişi, să fim străjeri pe ziduri, cu privirea aţintită la orizont, la dealurile îndepărtate. Există vreo speranţă? Aici nu există nici una, aşa că haideţi să privim în depărtare. Ne-am organizat forţele, ne rugăm, priveghem şi totuşi ne întrebăm cum ar putea ceva să ne salveze când, deodată, cineva strigă „Cine este acesta? Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii?” Şi, imediat, apare o speranţă. În mijlocul întunericului şi al disperării, al deznădejdii, apare această persoană. „Cine este acesta?” Şi relatarea continuă.

Trebuie să ne amintim, pur şi simplu, de această Persoană binecuvântată, singura speranţă, ultima speranţă, da, dar speranţa neclintită. „Cine este Acesta …?” Haideţi să privim la El împreună. Să ne oprim din a mai privi lumea din jurul nostru şi să privim la El. Asta este ceea ce Biserica are nevoie să facă – să-şi ridice capul şi să privească la El. „Cine este Acesta…?” Să încetăm să mai privim la comunism. Să încetăm să mai privim la materialism, la ştiinţă şi la toate lucrurile despre care auzim atât de mult şi despre care vorbim atât de mult. Să ne întoarcem ochii de la ele. „Cine este Acesta…?” Aici se află speranţa pentru Biserică. Acesta este modul de a fi încurajaţi în rugăciune, în mijlocire. Ştiţi, prietenii mei, necazul nostru se datorează faptului că privim atât de mult la alte lucruri şi că am uitat adevărul despre El. De aici frământarea noastră, febrilitatea noastră şi sentimentul de deznădejde. Responsabilitatea noastră, repet, este să privim la El. Şi ce vedem?

Primul lucru care-l izbeşte pe profet este gloria Persoanei Sale. „Acesta, care vine… în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” De aici trebuie să începem întotdeauna. Cuvintele „calcă mândru” înseamnă, de fapt „falnic, grandios”: „…în haine strălucitoare, grandios în măreţia puterii Sale?” Ce Persoană importantă! Priviţi-L de aproape. Cine este Acesta? „Veniţi”, strigă profetul, „voi oameni abătuţi şi descurajaţi. Veniţi şi aruncaţi o privire acestei Persoane. Cine este Acesta?” Şi se retrag înapoi de uimire la vederea gloriei, a grandorii, a demnităţii, a maiestăţii şi a puterii Sale. El este un izbăvitor care vine din Edom. A existat o luptă crâncenă, iar El a biruit. Cine este El? Iată singura speranţă pentru Biserică – să privească la El.

Dar cine este acesta, atât de slab şi modest? Cine este acesta care lucrează ca tâmplar? Cine este acesta care doarme într-o corabie, care este flămând şi însetat? Cine este acesta care este arestat, judecat şi condamnat, dat la moarte în slăbiciune aparentă, care moare pe cruce şi este îngropat într-un mormânt? Cine este acesta? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că noi cunoaştem răspunsul – Împăratul slavei, Fiul lui Dumnezeu! Dragii mei prieteni, acesta este creştinismul în totalitatea sa. În orice situaţie, acesta este lucrul de care trebuie să ne ţinem şi la care trebuie să privim întotdeauna. Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul.

Bineînţeles, aceasta este marea temă a acestui profet. Când revine la acest aspect al profeţiei sale în capitolul 40, el o introduce imediat, exprimând-o în următoarele cuvinte: Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum….” Pentru cine? „…pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.”

Este vorba de această Persoană grandioasă, glorioasă, nimeni altul decât Fiul etern al lui Dumnezeu.

Profeţii şi psalmiştii, în momentele lor profetice, au văzut cu toţii asta. În adâncurile deznădejdii lui Israel, ale disperării sale, un psalmist strigă: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz” (Ps. 89: 19). „La ce vă uitaţi?”, spun ei. „De ce priviţi doar la duşmanii voştri? Priviţi la El, a dat ajutorul Său unui viteaz.” Care este speranţa noastră astăzi? Este aceasta: „Mare este taina evlaviei…: ‘[Dumnezeu] a fost arătat în trup’” (1 Tim. 3: 16). Privim la lume. Ne amintim că psalmistul, în Psalmul 8, vorbeşte despre ceruri şi despre lună, despre soare şi despre stele, şi spune „Ce este omul? …toate le-ai pus sub picioarele lui.”

Dar noi privim în jur şi spunem „Nu le vedem puse sub picioarele omului.” „Spui că Biserica Creştină este Biserica lui Dumnezeu, dar uită-te la situaţia ei”, spune cineva. Atacată de edomiţi, înfrântă de duşmanii ei, luptându-se pentru a înainta, apelând la cutare şi la cutare. Simţim că totul este împotriva noastră, că suntem pustiiţi şi părăsiţi. Nu vedem că toate lucrurile ne sunt supuse. „Nu”, răspunde autorul epistolei către Evrei, „dar… pe Isus, Îl vedem ‘încununat cu slavă şi cu cinste’” (Evrei 2: 9). Acesta este răspunsul. Şi pentru că vedem aceasta, spune el, vedem totul. Să ne deposedeze de bunurile noastre, să ne dea la moarte, să ne masacreze, să facă ce doresc. Noi Îl vedem pe Isus şi, pentru că El este acolo, vom fi şi noi acolo. El este ancora de după perdea. Îl vedem pe Isus încoronat cu slavă şi cinste. Şi doar creştinii sunt cei care Îl văd încoronat cu slavă şi cinste, care sunt încrezători şi siguri şi care pot să continue cu rugăciunile şi mijlocirile lor. „Cine este Acesta…?” Este Împăratul gloriei; este Fiul atotputernic al lui Dumnezeu. Nu suntem lăsaţi singuri, El este alături de noi, El este printre noi, El este în tabără.

Acum trebuie să mergem mai departe, să luăm în considerare celelalte lucruri care ni se spun despre El, dar există un punct de la care trebuie să pornim întotdeauna. Dacă aş crede, aşa cum fac unii, că Isus din Nazaret a fost doar un om, şi nu Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, şi că singura noastră speranţă este că am primit învăţătura Sa şi că trebuie să ne luptăm să o punem în practică, aş fi, dintre toţi oamenii, cel mai lipsit de speranţă şi cel mai pesimist. Aş spune „Haideţi să închidem Biserica. Suntem terminaţi. Este sfârşitul.” Dar El este Fiul etern al lui Dumnezeu. El este Împăratul, Dumnezeul cel veşnic, nemuritor, invizibil, în veşminte strălucitoare, în demnitatea, grandoarea şi măreţia puterii Sale.

Citim apoi, mai departe, despre neprihănirea Sa. Îşi răspunde Sie Însuşi. Profetul spune: „Cine este acesta…?” El răspunde, „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea”. Aceasta este marea lui caracteristică. El este Împăratul neprihănirii. Lumea este plină de minciuni şi de înşelăciune, de vanitate şi de fals. Dar Dumnezeu este drept şi sfânt, iar El a făcut o lume perfectă şi dreaptă. Apoi au pătruns păcatul şi nelegiuirea. Iar Domnul este preocupat de neprihănire. Este pasiunea vieţii Sale. El a venit în această lume datorită neprihănirii. El este descris ca Odrasla neprihănirii, Odrasla neprihănită (Ier. 33: 15). De aceea a venit. Păcatul este dezordine şi nelegiuire, păcatul este fărădelege şi răzvrătire. Iar Dumnezeu este neprihănit, şi scopul venirii acestei Persoane în lumea aceasta este de a aduce înapoi neprihănirea. De aceea a învăţat El aşa cum a făcut-o, de aceea a murit aşa cum a făcut-o: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispăşire… în aşa fel încât să fie neprihănit” – neprihănit – „şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:25-26). Întregul obiectiv al mântuirii este restaurarea neprihănirii, neprihănire pe pământ, precum şi neprihănirea care este în cer. Scopul Său este de a produce o stare în care pacea va fi ca un râu, şi neprihănirea ca valurile mării. „Vorbesc în neprihănire, aceasta este preocuparea mea, aceasta este conversaţia mea, acesta este modul meu de a gândi, totul este legat de neprihănire.”

El este adevărul; El este viaţa. Da, înseamnă aceasta, dar cred că mai înseamnă ceva, care este foarte mângâietor. El vorbeşte în neprihănire, ceea ce înseamnă că nu există echivoc în vorbirea Sa, că nu există incertitudine. El a făcut o promisiune, a făcut cunoscut scopul Său, a arătat planul Său, şi spune poporului Său tremurând şi înfricoşat, „Eu vorbesc în neprihănire”. Ceea ce a promis va înfăptui cu siguranţă. „Căci îndurările Sale dăinuiesc, mereu statornice, mereu sigure.” Unul din titlurile care I se acordă în cartea Apocalipsa este „Cel credincios”. Şi, oameni descurajaţi, amintiţi-vă aceasta. Indiferent ce s-ar întâmpla în jurul tău, El a promis, El a spus şi, cu siguranţă, va duce la îndeplinire: „Eu vorbesc în neprihănire.”

Dar este mai mult. Încerc să ofer aici o imagine compozită. Am putea să ne petrecem timpul cu oricare din aceste descrieri ale Sale, dar vreau să menţionez un alt lucru pe care El îl repetă. Observaţi că există o repetare a mâniei şi a urgiei. Profetul întreabă, de asemenea, „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

Răspunsul este „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” Şi, din nou, „Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” Nu există nimic mai încurajator decât aceasta. Înseamnă că aceasta este mângâierea şi speranţa noastră astăzi, că mânia Sa şi urgia Sa sunt împotriva edomiţilor. El a spus „Nu era nimeni să M-ajute… atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit.” Iată-L, lăsat singur să lupte cu această teribilă putere şi El spune „urgia Mea M-a sprijinit.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru urgie. „Ce înseamnă aceasta?” întreabă cineva. Daţi-mi voie să o exprim în termeni obişnuiţi, în felul următor: neprihănirea şi gloria lui Dumnezeu sunt pasiunea Lui. De aceea a venit din cer. El a venit din cer, în primul rând pentru a revendica gloria lui Dumnezeu şi onoarea Sa şi nu doar pentru a ne salva. Nu mă înţelegeţi greşit, dar marele motiv a fost gloria lui Dumnezeu, care a fost necinstită de Diavolul şi de păcat. Iar Hristos a venit pentru a restabili, ca să spunem aşa, gloria şi onoarea lui Dumnezeu. El este mânios împotriva răului. Mânia Sa este îndreptată împotriva duşmanilor Sfântului şi Neprihănitului Său Tată. El era mistuit de o râvnă pentru casa lui Dumnezeu. Nu a spus El astfel? „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine” (Ioan 2: 17).

Nu cunosc nimic mai mângâietor decât aceasta. Vedem ceva din puterea şi urgia duşmanilor moderni, a Edomului modern. Ce se poate face în această privinţă? Putem, tu şi cu mine, să găsim o modalitate de a o potoli şi controla? Eşuăm în mod evident. Lucrurile merg din rău în mai rău, în ciuda tuturor eforturilor noastre. Trebuie răul să triumfe deasupra tuturor, nu poate nimic să fie făcut cu privire la forţele iadului? Iată singura mea mângâiere. Vedeţi Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu, El îl urăşte cu o ură divină şi sfântă. Mânia Sa este asupra lui. Urgia Sa este împotriva lui. Şi El este hotărât să îl zdrobească, să îl reprime şi să îl distrugă, pentru ca Numele şi gloria lui Dumnezeu să domnească peste tot, iar poporul Său să fie răscumpărat.

Apoi, următorul lucru pe care-l accentuează este victoria Sa. Deşi este pătat de sânge şi stropit în felul acesta, de parcă ar fi călcat struguri în teasc, El a triumfat, i-a ucis, i-a distrus şi i-a zdrobit. Un alt accent este asupra faptului că a făcut-o singur: „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine… Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească.” El a călcat singur în teasc. Şi trebuie să accentuăm aceasta, pentru un moment, pentru că este faptul mare şi central al mântuirii creştine. Este marea temă a Bibliei, de la început până la sfârşit, că lucrarea mântuirii este în întregime, în exclusivitate, lucrarea Domnului Isus Hristos. Nimeni nu a participat la ea. Nimeni nu a fost cu El. Tot ce a fost făcut, El a făcut singur. Prima profeţie din Biblie ne spune că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3: 15). Şi este această unica Persoană. Apostolul Pavel, în Galateni 3: 16, se abate din discuţia sa pentru a accentua acest punct. El spune „Acum, făgăduinţele au fost făcute ‘lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‘Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‘Şi seminţei tale’, adică Hristos.” Da, s-a ajuns la un punct în care poporul lui Dumnezeu s-a rezumat la o singură persoană, şi a fost această Persoană binecuvântată, care a venit ca sămânţă a lui Avraam, nu asumându-şi natura îngerilor. El şi numai El a devenit reprezentantul nostru în luptă. Şi cât de des s-a referit El la aceasta. Cât de adesea a fost singur. „Şi s-a întors fiecare acasă”, citesc la sfârşitul capitolului 7 din Ioan, iar următoarea propoziţie este „Isus S-a dus la muntele Măslinilor”. De ce? Ei bine, El nu avea casă. Singuraticul Isus, singur.

Vă amintiţi de El, spre sfârşit, spunând ucenicilor Săi care protestau afirmându-şi loialitatea: „Iată că vine ceasul… când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur” (vezi Ioan 16:32). Şi, din nou, în acel moment teribil de agonie din Grădina Ghetsimani, El îl alege pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan dintre cei doisprezece, îi ia deoparte, îi lasă şi pleacă singur. Iată-i; le cere să Îşi amintească de El şi să se roage, doreşte ca ei să vegheze împreună cu El. Ei dorm. El merge mai departe şi este singur în agonia Lui. Singur, înfruntând chestiunea ultimă, a bea paharul. „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26: 39). Singur, fără să aibă pe nimeni care să-L ajute, El ia paharul. Singur, căci citim „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Petru L-a tăgăduit. Îndrăzneţul, impulsivul, încrezătorul în sine Petru, care a protestat spunând că va merge împreună cu El prin iad. Toţi L-au părăsit şi au fugit. El a călcat singur în teasc. El a murit singur. El a luat asupra Lui, pe umerii Lui, păcatele lumii, singur.

Şi aceasta continuă chiar şi după aceea, căci, în Apocalipsa 5, citim următoarele. Lui Ioan i se oferă viziunea unei cărţi având sigiliile istoriei, cartea istoriei. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea….”

Când nimeni altul în cer sau pe pământ nu poate să o facă, este Unul care poate. „Eu singur am călcat în teasc.” Şi El singur este Domnul istoriei, şi poate să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile. Mântuirea este în totalitate, în întregime, şi în exclusivitate în Domnul Isus Hristos. Să nu aduci un petic al neprihănirii tale care este ca o cârpă murdară lângă El. Cel ce se laudă, să se laude în Domnul. Nu vorbi despre bunătatea şi eforturile tale, totul este în El. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că este aşa. „Eu singur am călcat în teasc.” El poate să o facă singur, El a făcut-o singur. Ce a făcut El? În Vechiul Testament i-a cucerit pe duşmanii lui Israel. El a fost îngerul care a fost cu Biserica, spune Ştefan în marea lui predică. El a fost Cel care i S-a arătat lui Moise în rugul care ardea. El a fost Căpetenia oştirii Domnului care i S-a arătat lui Iosua, în afara Ierihonului, în acel moment de criză. El, Domnul oştirilor, Căpetenia armatelor lui Israel, aceeaşi Persoană.

Şi am putea merge mai departe, astfel, în Vechiul Testament, privind la El şi luând în considerare ce a făcut. Dar să venim acum la cruce. Ce se întâmpla acolo? O mare luptă se desfăşura, o mare bătălie. Toate puterile iadului ieşiseră împotriva lui. „Dar iată ce s-a întâmplat”, ne spune Pavel, în Coloseni 2: 15: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Prin moartea Sa. Ele crezuseră că L-au terminat. Şi-au adunat ultimele rezerve, lupta se dădea mai departe. Edomiţii şi-au scos ultimele rezerve, dar El le-a cucerit, le-a zdrobit, le-a făcut de ruşine în mod deschis, biruind asupra lor, a făcut-o singur. Nimeni nu L-a ajutat. Nimeni nu a fost capabil să-L ajute. El, prin moartea Sa singuratică şi solitară, l-a distrus pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul.

Apoi, în cele din urmă, haideţi să privim la El acolo, murind pe cruce. El moare, ei coboară trupul Său şi îl pun într-un mormânt. Rostogolesc o piatră la intrarea acestuia, îl pecetluiesc, iar soldaţii sunt acolo pentru a veghea şi a păzi. Iată-L zăcând acolo, este terminat. Dar aşteptaţi un moment! Ce este aceasta? Ce văd? Cine este Acesta pe care-L văd deodată, stând pe ţărm, dimineaţa, după ce Petru şi alţii fuseseră la pescuit toată noaptea şi nu prinseseră nimic? Este cineva la ţărm. Cine este Acesta?

Mormântul este gol. Credincioşii s-au adunat împreună într-o cameră încuiată, de frica iudeilor. Deodată, cineva apare în mijlocul lor. Cine este Acesta? Este aceeaşi Persoană. El a triumfat chiar asupra morţii, şi a mormântului. El a adus la lumină viaţa şi nemurirea. El poate să privească moartea, mormântul, şi la fel putem face şi noi, şi să spună „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15: 55).

Priviţi, voi, sfinţilor: priveliştea este minunată:

Vedeţi Omul Suferinţei acum,

Din luptă S-a întors biruitor:

Orice genunchi se va pleca înaintea Lui.

(T. Kelly)

L-aţi văzut? Priviţi, sfinţilor, ridicaţi-vă capetele, priviţi la El. Cine este Acesta? Este Împăratul gloriei. „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24: 7). Oh, primirea glorioasă, regală, eternă a cerului. Aceasta a făcut El.

Şi, de-a lungul istoriei Bisericii, de-a lungul secolelor, El a făcut acelaşi lucru. Biserica a fost pe moarte, părea terminată. Deodată apare El, duşmanii sunt împrăştiaţi şi Biserica este adusă din nou la viaţă. Aceasta este ceea ce se înţelege prin trezire: timpuri de înviorare datorită prezenţei Domnului. Aceasta înseamnă trezirea: că Biserica are încă o licărire a viziunii. Biserica Îl vede şi, văzându-L, poate să zâmbească şi să râdă la toţi duşmanii ei. Trezirea este întotdeauna lucrarea Lui. El întotdeauna calcă singur în teasc. Bineînţeles, El foloseşte oameni, dar nu trebuie să aduci laudă oamenilor. Pot fi Calvin, Luther, Wesley, Whitefield sau oricare altcineva. El calcă singur în teasc. Atunci când apare El, cu vindecarea pe aripile Sale, duşmanul este înfrânt, iar Biserica este adusă la viaţă. Este întotdeauna El, şi numai El. Iar trezirea înseamnă să-L vezi în gloria Sa, să te întorci la El şi să te rogi Lui.

Aceasta este trezirea dar, stai o clipă! Va veni o zi măreaţă şi grandioasă. O zi care va întrece în glorie şi în uimire tot ce ne putem imagina. Va veni o zi când se va vedea Cineva venind pe norii cerului, trecând peste aceştia, înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Iar oamenii vor striga „Cine este Acesta care vine?” Iar răspunsul este acelaşi. Persoana maiestuoasă, în haine strălucitoare, care calcă mândru în plinătatea puterii Sale, este Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, venind pentru lupta finală, pentru înfrângerea finală a tot ceea ce aparţine iadului. Totul este acolo, în Apocalipsa 19. „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: «Cuvântul lui Dumnezeu» … le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (v. 13, 15). El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iar El a venit ca să distrugă pentru totdeauna, fiecare duşman şi tot ceea ce I se opune: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor”, da, toate imperiile acestei lumi. Toate „ism”-urile – comunismul, materialismul şi toate celelalte. Apostolul Ioan le-a văzut pe toate:

Şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat de carnea lor.

Crezi că se va întâmpla aceasta? Se va întâmpla. Trăim cu această speranţă. Aceasta este esenţa creştinismului. El vine. Eşti înfricoşat de aceşti duşmani din prezent? El îi va nimici cu cuvântul gurii Sale, cu strălucirea şi cu gloria venirii Sale. Oroarea care pare să fie lăsată să se dezlănţuie pe pământ astăzi va fi nimicită complet, până când nu va rămâne nici un vestigiu. El va veni să facă aceasta. Hristosul care a venit ca un Prunc în Betleem, tâmplarul, fiul Mariei, va veni în gloria şi maiestatea Sa deplină. Şi întreaga lume, orice ochi Îl va vedea, da, chiar şi cei care L-au lovit şi L-au străpuns. Iar împăraţii şi toţi mai marii lumii vor fi umiliţi şi înfrânţi. „Ziua încoronării se apropie curând”. Creştini, L-aţi văzut? Aţi fost uimiţi de El? Aţi strigat plini de mirare „Cine este Acesta? Cine este Acesta care m-a salvat? Cine este Acesta care îmi asigură eternitatea? Cine este Domnul Bisericii?” Şi cunoaşteţi răspunsul? Nu există nimic mai minunat decât să fii cetăţean într-o asemenea împărăţie, să aparţii unui asemenea Mântuitor.

Glorioase lucruri s-au spus despre tine,

Sion, cetatea Dumnezeului nostru;

Cel al cărui Cuvânt nu poate fi încălcat,

A făcut din Tine locuinţa Lui.

Aşezată pe Stânca Veacurilor,

Cine poate tulbura odihna ta sigură?

Înconjurată de zidurile mântuirii,

Poţi zâmbi la toţi duşmanii tăi.

(John Newton)

Uită-te din nou la ei şi uită-te cu dispreţ. Zâmbeşte-le. Chiar şi Diavolului împotriveşte-i-te în Numele lui Hristos şi el va fugi de la tine. Ce privilegiu să aparţii unui asemenea împărat! Ce bucurie, ce mângâiere şi încurajare să ştii că biruinţa Lui este sigură, că triumful Său va fi total.

Prin urmare, aşa cum ne găsim astăzi, haideţi să privim la El, să ne rugăm Lui, să-I cerem să ne dea o manifestare, doar o mostră a ceea ce urmează să facă, o încurajare între timp. Să-L rugăm să Se ridice, să nimicească aceşti duşmani şi să ne ridice din nou, să ne facă tari în puterea Lui. Ce privilegiu să putem face aceasta! Există, pe de altă parte, ceva mai teribil sau mai îngrozitor, decât să nu Îi aparţii Lui? Oh, tragedia oamenilor care aparţin lumii şi nu lui Hristos şi împărăţiei Sale. Este valabil pentru tine – tu, care trăieşti pentru lume, a cărui inimă este fermecată de ea, care te desfătezi în ea şi care te scuzi pentru creştinismul tău; tu, a cărui inimă este cu lumea şi nu cu acest Hristos. Ştii că dacă vei muri astfel, va veni o zi când vei fi călcat sub picioarele Sale, ca strugurii în teasc, şi nimicit de la gloria prezenţei Sale şi de la bucuria însoţirii Sale binecuvântate?

Creştini, aceasta va fi soarta tuturor necredincioşilor. Nu apasă aceasta asupra inimii tale, a minţii şi a spiritului tău? Nu te îngrijorează? Nu te rogi pentru ei? Nu Îi ceri lui Dumnezeu să împuternicească slujitorii Săi? Nu te rogi pentru trezire? Ei vor merge în iad, vor fi zdrobiţi sub picioarele Sale. Nu crezi că este timpul să începem să simţim povara sufletelor lor în duhurile noastre? Nu crezi că ar trebui să ne rugăm fără încetare, cerându-I să dea putere Evangheliei Sale, să vină la noi, să ne învioreze, să ne dea această putere şi această autoritate irezistibilă, pentru ca ei să poată fi izbăviţi de mânia care va veni – da, de mânia Mielului, a Mielului lui Dumnezeu, „care ridică păcatul lumii”?

În aceasta a constat încurajarea care i-a fost dată profetului. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ne este dată încă şi nouă! L-ai văzut? Ai întrebat sau întrebi acum „Cine este Acesta?” Domnul meu! Dumnezeul meu! Mântuitorul meu! Răscumpărătorul meu! Totul în toate!

https://www.perlasuferintei.ro/editorial/41

////////////////////////////////////////

Cei trei vrăjmaşi ai creştinului

Bruce Anstey

Aş dori să cercetăm puţin acest subiect cu privire la cei trei vrăjmaşi ai creştinului. Pentru început să mergem la un pasaj din cartea 2. Împăraţi 8:11,12 : „Şi el şi-a aţintit privirea asupra lui Hazael şi s-a uitat la el până când a fost ruşinat; apoi omul lui Dumnezeu a plâns. Şi Hazael a zis: „Pentru ce plânge domnul meu?” Şi Elisei a răspuns: „Pentru că ştiu răul pe care-l vei face fiilor lui Israel”.

Era un timp de război în ţara lui Israel. Poporul lui Dumnezeu se afla într-un conflict aprig cu vrăjmaşii lui, căutând să-şi păstreze moştenirea în ţara Canaan. Domnul i-a descoperit profetului Elisei că acel om, Hazael, avea să devină conducătorul armatei vrăjmaşe. Elisei a fost biruit de întristare prevăzând nenorocirea pe care Hazael urma s-o aducă asupra fiilor lui Israel. Şi noi suntem angajaţi într-o luptă împotriva vrăjmaşilor noştri spirituali. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, prin harul Lui, putem fi biruitori asupra acestor vrăjmaşi formidabili şi ne putem trăi vieţile pentru gloria Sa.

La fel ca profetul Elisei, sunt şi eu foarte îngrijorat cu privire la soarta celor credincioşi, îndeosebi a celor tineri, căci ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu ce vor vrăjmaşii să facă celor din poporul Său. Incursiunile acestor duşmani au făcut prăpăd în mărturia creştină şi s-au soldat cu multe pierderi în rândurile credincioşilor angajaţi în această luptă spirituală. Acest lucru este foarte serios. Acum câţiva ani vorbeam cu un frate şi el îmi spunea despre tinerii care fuseseră odinioară în adunarea din care făcea parte. Mi-a spus că la un moment dat erau cam 70 de tineri care crescuseră în adunare şi care plecaseră, dintr-un motiv sau altul. Nu rămăseseră decât 10 sau 12. Cuvintele lui m-au pus în uimire. Ce se întâmplase?, m-am întrebat. Unde au plecat toţi aceşti tineri? Vrăjmaşul îi împrăştiase într-un fel sau altul. Am făcut un calcul simplu şi am descoperit că circa 80% dintre ei plecaseră. Fratele a precizat că nu toţi dintre ei o luaseră pe drumuri destrăbălate şi ticăloase, însă oricum toţi se îndepărtaseră de locul unde Domnul era în mijloc, unde întreg adevărul era mărturisit şi practicat, deşi în multă slăbiciune. Deci, în mare, cam 20% dintre toţi tinerii rămăseseră!

Am împărtăşit mai târziu aceste lucruri unui alt frate, pe care l-am întâlnit la o conferinţă. El mi-a mărturisit cu mâhnire că aşa se întâmplase şi în adunarea lui locală. Era vizibil la fel de zguduit de aceste statistici ca şi mine. Pe când ne întorceam de la conferinţă, am discutat cu soţia mea despre acest subiect şi am făcut împreună un mic calcul cu privire la tinerii din adunarea noastră în ultimii zece ani. Trebuie să vă mărturisesc că în această privinţă adunarea noastră stătea şi mai prost. Cam 85% din tineri se împrăştiaseră! Oricum am privi la această situaţie, statistica ne spune că procentajul tinerilor care pleacă din adunările celor strânşi pentru numele Domnului Isus este foarte ridicat.

Acest lucru nu este caracteristic doar unei ţări sau unui continent, ci se întâmplă cam peste tot. Oamenii cu care am crescut împreună în adunare, pe care i-am cunoscut foarte bine, s-au depărtat într-un fel sau altul! N-au picat cu toţii în păcate scandaloase, dar s-au depărtat de drumul pe care, prin harul lui Dumnezeu, noi continuăm să umblăm. Epafras se ruga pentru sfinţi ca ei să să fie „desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu” (Coloseni 4:12 ). Dacă renunţăm la oricare parte din adevărul care ne-a fost încredinţat, nu suntem desăvârşiţi „în toată voia lui Dumnezeu”. Acest lucru s-a întâmplat cu cea mai mare parte din cei care au fost odată strânşi pentru Numele Domnului, iar acum sunt împrăştiaţi prin alte locuri.

Nu este intenţia mea să-i critic pe cei care s-au depărtat, fiindcă ştiu că noi, cei care am rămas, nu suntem mai buni decât ei. Doar prin harul lui Dumnezeu ne mai aflăm încă aici. Menţionez însă aceste lucruri pentru a scoate în evidenţă faptul de necontestat că avem un vrăjmaş formidabil de puternic, care a avut multe succese printre cei tineri. Ce se va întâmpla cu această generaţie? Vor sta lucrurile altfel?

Versetul pe care l-am citat din 2. Împăraţi 8 mi-a venit în minte acum două zile, pe când cântam acea cântare: „Nu, nu este un drum uşor…” Atunci mi-am zis: „Oare aceşti tineri ştiu cu adevărat despre ce cântă? Înţeleg ei oare cu adevărat cât este de periculos drumul şi cât de puternici sunt duşmanii noştri spirituali?” Planul acestor duşmani este unul singur – să-l împingă pe creştin pe un drum al compromisului, unde să-L dezonoreze pe Domnul. Cea mai eficientă metodă a vrăjmaşului de a aduce necinste Numelui Domnului este de a folosi un creştin pentru acest lucru. Diavolul foloseşte şi necredincioşi pentru a ataca mărturia creştină, dar când foloseşte un creştin (unul care poartă acest nume), atacul lui este mult mai eficient.

RESURSELE PREGĂTITE DE DOMNUL

Vreau să arăt acum din Scripturi că Dumnezeu a pregătit resurse minunate pentru noi, astfel ca să-i putem birui pe cei trei vrăjmaşi ai noştri şi, în consecinţă, să trăim o viaţă creştină fericită, biruitoare şi rodnică.

Aşa cum am spus deja, fără harul Domnului am fi fost şi noi împrăştiaţi la fel ca ceilalţi. Calea creştină este plină de pericole şi de capcane, însă este o cale fericită dacă ne ţinem aproape de Domnul şi ne folosim de resursele pe care El ni le-a pregătit. Biblia spune: „Preaiubitul Domnului va locui în siguranţă lângă El” (Deuteronom 33:12 ). Singurul loc sigur pentru noi este „lângă El”. Apropierea de Hristos este extrem de necesară dacă dorim să fim păziţi. David, care este o imagine a lui Hristos, i-a spus lui Abiatar: „Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel care caută să ia viaţa mea, caută să o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit” (1. Samuel 22:23 ).

Să privim la un alt verset în 2. Petru 1:3 : „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Acest verset ne spune că Dumnezeu a pregătit orice resursă necesară nouă pe drumul credinţei. Cineva ar putea întreba: „Care sunt aceste resurse pe care le avem?” Daţi-mi voie să enumăr câteva dintre ele:

Mai întâi avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne călăuzească picioarele (Psalmul 119:105 ).

Avem de asemenea Duhul lui Dumnezeu, care ne oferă puterea pentru a umbla pe cale (Romani 8:2 ).

Avem apoi lucrarea de mijlocire a lui Hristos ca Mare Preot şi Avocat al nostru, pentru a ne păzi de păcat sau pentru a ne restabili, dacă este necesar (Evrei 7:25 ; 1. Ioan 2:1 ).

Avem scaunul harului, pentru a căpăta îndurare şi har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16 ).

Avem toată armura lui Dumnezeu, pentru a ne proteja de uneltirile Diavolului (Efeseni 6:11-18 ).

Avem activitatea fiinţelor îngereşti, pentru a ne izbăvi de pericolele din această lume (Evrei 1:14 ).

Avem părtăşia frăţească, pentru încurajarea noastră pe cale (2. Timotei 2:22 ).

Ni s-a dat deci „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Cu alte cuvinte, am primit toate lucrurile de care avem nevoie pe calea creştină. Prin urmare, nu avem nici un motiv să falimentăm în vreun fel. Este drumul meu astăzi mai uşor decât atunci când eram tânăr? Nu; acelaşi vrăjmaş mă încolţeşte şi nimic nu-l poate îmblânzi. Ce trist că, în ciuda tuturor resurselor pregătite de Dumnezeu, vrăjmaşul continuă să-şi facă lucrarea – şi şi-o face foarte bine. Mulţi au căzut datorită atacurilor lui!

LUPTA CREŞTINĂ

Suntem într-un adevărat război, nu unul fizic, ci spiritual. Ni se spune în Efeseni 6:12 că „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Iar în 2. Corinteni 10:4 : „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt ale firii păcătoase, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile”.

Dacă suntem creştini, suntem angrenaţi în acest război, fie că vrem sau nu. Conflictul începe chiar din ziua în care suntem mântuiţi. Când suntem botezaţi, ne îmbrăcăm în mod oficial cu uniforma creştină. „Toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27 ).

Ne găsim pe teritoriul inamicului. Străbatem acest teritoriu în drumul către ţara noastră – cerul. Asta înseamnă că trebuie să fim foarte vigilenţi, căci vrăjmaşul ne pândeşte din toate părţile. Trebuie să fim pregătiţi pentru un conflict care durează întreaga noastră viaţă; nu vom scăpa de aceşti vrăjmaşi până nu vom pleca la Domnul, sau până când va veni El să ne răpească.

Sunt câteva lucruri importante pe care nu trebuie să le pierdem din vedere în acest conflict spiritual:

1) Această coaliţie a vrăjmaşilor noştri este cu mult mai puternică decât noi! Multele victime făcute în rândul creştinilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Cei trei vrăjmaşi ai noştri sunt mult mai puternici decât ne închipuim. Dacă ne încredem în puterea noastră, este sigur că vom eşua şi vom cădea în luptă. Versetul 26 din Proverbe 28 spune aşa: „Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Asta înseamnă că trebuie să ne facem socoteala şi să luăm în serios acest război. Biblia spune: „Care împărat, când merge la război cu un alt împărat, nu stă jos mai întâi, să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?” (Luca 14:31 ). Este important să realizăm că, din punct de vedere natural, nu avem nici o şansă; şi că dacă nu luăm în serios drumul nostru creştin, mai devreme sau mai târziu vrăjmaşul ne va doborî. Acest lucru îmi aduce aminte de împăratul Roboam, despre care se spune că „a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul” (2. Cronici 12:14 ). Nu ne putem permite să fim neglijenţi şi nepăsători. Partea bună este că ne aflăm în tabăra câştigătoare! Din fericire Dumnezeu este de partea noastră, iar acest lucru este suficient pentru a birui orice stratagemă şi înşelăciune a vrăjmaşilor noştri. „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ).

2) Trebuie să ne menţinem tot timpul la un nivel bun de pregătire spirituală. La început, soldaţii sunt supuşi la un regim riguros de instrucţie, care să-i facă apţi pentru luptă. După aceea, ei sunt responsabili să se menţină la un nivel corespunzător de pregătire, pentru a fi oricând gata de luptă. În acelaşi fel suntem chemaţi şi noi să ne menţinem permanent la un nivel bun de pregătire spirituală. Pavel s-a adresat către Timotei: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi o conştiinţă bună, pe care unii au lepădat-o şi au naufragiat în ce priveşte credinţa” (1. Timotei 1:18,19 ). Vedem din acest pasaj că există două lucruri necesare în mod special pentru a ne menţine într-o formă spirituală bună: credinţa şi o conştiinţă bună. Dacă Timotei păstra aceste două lucruri în viaţa sa, Pavel îi spune că astfel era într-o stare potrivită pentru a lupta lupta cea bună. La fel vor sta lucrurile şi cu noi!

Trebuie să păstrăm „credinţa”, în sensul de a lua toate împrejurările noastre ca din mâna Domnului, fără să punem la îndoială înţelepciunea căilor Sale cu noi. A păstra credinţa nu este aşa de simplu cum am crede. Vrăjmaşul face tot posibilul pentru a tulbura credinţa noastră. El încearcă să dărâme încrederea sufletului nostru în Dumnezeu şi adesea foloseşte în acest scop încercările şi dificultăţile cu care ne confruntăm pe cale. Vrăjmaşul încearcă să-i descurajeze pe sfinţii lui Dumnezeu (Daniel 7:25 ); aceasta a fost cea mai eficientă armă în mâna lui. El ştie că un creştin descurajat este unul pe care îl poate întoarce uşor de pe drumul voii lui Dumnezeu. Când reuşeşte să introducă o îndoială în inimile noastre cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, credinţa noastră va fi zdruncinată. Atunci începem să ne plângem cu privire la felul cum acţionează Dumnezeu faţă de noi. Fiind descurajaţi, putem ajunge la concluzia că Dumnezeu ne-a lăsat singuri să ne descurcăm în situaţia respectivă; atunci suntem în pericol să facem un pas greşit. Vom fi tentaţi să dobândim ceva ce nu face parte din voia Lui pentru noi, iar dacă facem un pas în acea direcţie – deşi nu este decât un simplu pas – pornim pe drumul care duce la naufragiu.

A păstra credinţa în împrejurările vieţii înseamnă a spune: „Ştiu că tot ce Domnul a îngăduit în viaţa mea este doar pentru că El mă iubeşte, şi va face tot ce este mai bine pentru mine. Mă voi încrede în El şi El va schimba toate lucrurile înspre binecuvântarea mea”. Este demn de remarcat faptul că Domnul nu i-a lăudat niciodată pe ucenicii Săi pentru credinţa lor, ci i-a mustrat în diferite ocazii pentru lipsa ei. Nu este uimitor că aceia care au petrecut cel mai mult timp cu El au dat dovadă de lipsă de credinţă?

În al doilea rând, trebuie să păstrăm şi „o conştiinţă bună”, practicând zilnic judecata de sine, chiar şi în cele mai mici lucruri în care greşim. Dacă ţinem socoteala din scurt cu Dumnezeu, judecând tot ce spunem sau facem greşit, orice lucru care nu se potriveşte cu chemarea noastră creştină, atunci vom păstra o conştiinţă bună. Dacă nu practicăm judecata de sine, deschidem uşa pentru vrăjmaşii noştri. Fără să ne judecăm pe noi înşine, vom deveni tot mai împovăraţi de greşelile noastre, având o conştiinţă rea. Dacă refuzăm să judecăm păcatul care ne-a produs o conştiinţă rea, vom fi tentaţi să modificăm lumina Scripturii pentru a se potrivi cu drumul nostru inconsecvent. Cu alte cuvinte, ne vom ajusta doctrina după purtare. Când se întâmplă acest lucru, ne îndreptăm cu paşi repezi către naufragiu. Cât de periculos este să neglijăm judecata de sine! Drumul către „naufragiu” începe prin a lăsa nejudecat un păcat, oricât de mic.

Putem spune deci că „credinţa” Îi face loc lui Dumnezeu înăuntru, în timp ce „o conştiinţă bună” dă păcatul afară; astfel suntem ţinuţi pe linia de plutire şi navigăm în siguranţă cu Dumnezeul nostru.

3) Trebuie să fim pregătiţi să suferim. A suferi este un lucru normal atunci când Îl urmezi şi Îl slujeşti pe Domnul. Dacă dorim să ne purtăm cu credincioşie, nu vom putea evita persecuţiile şi batjocura. Acestea sunt lucruri de care nu putem scăpa. Pavel i-a spus lui Timotei: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:3 ). Nimeni n-a spus că drumul creştinului este uşor, însă este un drum sigur şi fericit dacă ne ţinem aproape de Domnul.

4) Trebuie să avem grijă să nu ne încurcăm cu treburile vieţii acesteia, altfel nu vom putea răspunde chemării Aceluia care ne-a înscris la oaste (2. Timotei 2:4 ). Acest lucru aduce înaintea noastră nevoia de separare. Dacă vrem să luptăm lupta cea bună, trebuie să ne ţinem strâns alipiţi de cauza lui Hristos. Este posibil să devenim atât de înfăşuraţi în lucrurile vieţii acesteia – şi în grijile care ţin de ea – încât să nu mai fim capabili să răspundem chemării Domnului în lucrare. Un soldat bun este pregătit să aştepte în orice clipă orice comandă de la superiorul său. Treaba lui este să placă celui care l-a înrolat. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât pură ascultare. Să căutăm să nu fim atraşi în tot felul de preocupări pământeşti. Viaţa noastră nu trebuie să fie încurcată de astfel de lucruri, ci să avem ca ţel suprem să fim plăcuţi Domnului în toate lucrurile.

5) Trebuie să purtăm tot timpul armura lui Dumnezeu. Efeseni 6:11 spune: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Aceste diferite componente ale armurii ne aduc înainte ideea dependenţei în rugăciune faţă de Domnul. După ce sunt enumerate, se adaugă: „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (vers.18). Asta înseamnă că trebuie să ne înfruntăm vrăjmaşul stând pe genunchi. Şi să ne aducem aminte că nu avem nici o piesă în armură care să ne apere spatele. Dacă întoarcem spatele vrăjmaşului, vom fi doborâţi în luptă. „Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, au întors spatele în ziua luptei” (Psalmul 78:9 ).

Ca un sumar, pentru a lupta cum trebuie lupta cea bună, avem nevoie de:

1) O idee corectă cu privire la puterea vrăjmaşului.

2) A menţine credinţa şi o conştiinţă bună, prin care vom fi pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru luptă.

3) A fi pregătiţi să suferim batjocura şi suferinţa.

4) A nu ne încurca cu treburile vieţii acesteia.

5) A purta toată armura lui Dumnezeu.

COALIŢIA VRĂJMAŞĂ

Acum aş dori să spun câteva lucruri despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului şi de asemenea despre calea lui Dumnezeu de a-i birui, astfel încât să fim victorioşi pentru slava lui Dumnezeu. Aceşti trei vrăjmaşi sunt lumea, carnea şi diavolul. Ei lucrează împreună, într-o coaliţie al cărei comandant suprem, ca să zicem aşa, este Satan. Carnea din noi este inamicul infiltrat în spatele liniilor noastre, şi ea lucrează în directă comunicaţie cu ceilalţi doi, pentru ca astfel scopul acestei coaliţii să fie îndeplinit – anume, să fim doborâţi în luptă.

LUMEA şi MIJLOACELE DE A FI BIRUITORI ASUPRA EI

Să deschidem la 1. Ioan 2:15-17 : „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

Când privim la acest subiect despre „lume”, trebuie să înţelegem că despre el se vorbeşte în cel puţin trei feluri în Scriptură.

1) Mai întâi, lumea este privită ca fiind un loc. De exemplu, 1. Timotei 1:15 spune: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi”. Aici este clar că lumea e privită ca un loc – această planetă. Domnul S-a coborât din cer în această lume pentru a muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a rezolva problema noastră ca păcătoşi.

2) În al doilea rând, lumea este privită ca fiind sistemul construit de om pentru a se simţi confortabil în înstrăinarea lui faţă de Dumnezeu. Versetele pe care le-am citat din 1. Ioan 2 sunt un exemplu cu privire la acest aspect al lumii. Acest sistem a început în zilele lui Cain, când acesta a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu. El şi urmaşii lui au pus bazele a tot felul de lucruri menite să-i facă fericiţi în viaţa pe care o trăiau departe de Dumnezeu. Astăzi acest sistem a devenit foarte sofisticat, având extrem de multe lucruri care să-l distragă pe om de la nevoia lui reală. Sunt multe sectoare în acest vast sistem: artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. Există câte ceva pentru orice om. Scopul din spatele acestui mecanism este de a ţine departe de minţile oamenilor orice gând cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi, dacă este posibil, să-l ţină pe om fericit şi nepăsător în păcatele sale. Mai simplu spus, lumea poate fi privită ca o societate din care Hristos este exclus. Acesta este aspectul lumii la care vreau să privim în mod special în studiul nostru despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului.

3) În al treilea rând, lumea este privită ca reprezentând totalitatea oamenilor pierduţi ce sunt captivi în vastul sistem despre care am vorbit la punctul precedent. Un exemplu despre acest aspect al lumii îl găsim în Psalmul 17:14 : „…oamenii lumii acesteia, care îşi au partea lor în viaţa aceasta…”. Un alt exemplu îl găsim în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16 ). Este vorba deci de aceia care fac parte din sistemul lumii, care îşi trăiesc viaţa în păcatele lor. Ei sunt atât de afundaţi în acest sistem încât sunt numiţi lume.

Este important, atunci când citim Scriptura, să distingem despre ce aspect e vorba atunci când întâlnim cuvântul lume. Altfel putem ajunge la interpretări foarte eronate. Contextul este un lucru foarte important. Ştiţi că atunci când cumpărăm o casă, specialiştii ne spun că există trei lucruri, cele mai importante, de care trebuie să ţinem seama: mai întâi unde se află casa, apoi unde se află casa, iar în cele din urmă unde se află casa. Cu alte cuvinte locaţia unei case înseamnă totul. Tot aşa, atunci când citim Scriptura, cele trei principii importante care trebuie să ne guverneze sunt: 1) contextul, 2) contextul şi 3) contextul; asta fiindcă în interpretarea Bibliei contextul reprezintă totul. Multe, dacă nu chiar toate, din cultele care există în creştinătate astăzi nu împart drept Cuvântul adevărului (2. Timotei 2:15 ); şi, ca rezultat, au ajuns la tot felul de interpretări ciudate. Trebuie să ţinem seama de contextul pasajului atunci când citim Biblia.

Revenind la subiectul nostru despre lume, vom avea nevoie să cunoaştem neapărat contextul pasajului unde apare acest cuvânt, pentru a ne da seama la ce aspect al lumii se referă acolo Scriptura. De exemplu, când Ioan 3:16 spune că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, înţelegem că aici nu poate fi vorba de acel sistem urâcios care îi îndepărtează pe oameni de Hristos. Ni se spune în altă parte să nu iubim acel sistem; cu siguranţă că Dumnezeu n-ar iubi ceva ce nouă ne-ar spune să nu iubim. Nici nu poate fi vorba în Ioan 3:16 de lume ca loc. Cuvântul lui Dumnezeu, atât cât ştiu eu, nu spune nicăieri că Dumnezeu ar iubi această planetă. Nu citim nicăieri în Biblie că Dumnezeu iubeşte munţii, copacii, râurile, etc. Este evident că semnificaţia cuvântului lume în Ioan 3:16 este totalitea oamenilor ce se află în sistemul lumesc. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se află acolo, pe aceia care sunt împiedicaţi să vină la Domnul Isus de chiar acel sistem în care se află.

Îndemnul din 1. Ioan 2:15-17 este să fim atenţi ca nu cumva – acum după ce am fost mântuiţi şi scoşi din lume în ce priveşte poziţia noastră (Ioan 17:16 ; Galateni 1:4 ) – afecţiunile noastre să se îndrepte către acel sistem lumesc. În caz contrar, vom fi traşi în jos de către el. Motivul cel mai important pentru care nu trebuie să iubim lumea este că afecţiunea faţă de ea va lua locul afecţiunii faţă de Hristos. Acest proces poate fi lent, însă cu siguranţă că el va înălţa un zid între inimile noastre şi Hristos. În conflictul în care suntem angajaţi, trebuie să ne păzim inimile mai mult decât orice. Inima este locul afecţiunilor, iar vrăjmaşul tocmai asta caută – afecţiunile noastre. Cu toţii ştim foarte bine că dacă loveşti pe cineva direct în inimă, îi dai o lovitură fatală – respectivul moare pe loc. De aceea se spune în Proverbe 4:23 : „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”.

Deci lucrul cel mai important este că „dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Cu alte cuvinte, nu poţi să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lumii în acelaşi timp. Aşa ceva e imposibil! Fie te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lui Hristos, fie iubeşti lumea; aceste două lucruri nu pot merge împreună. Unul îl elimină pe celălalt.

Sistemul acestei lumi este cu adevărat un vrăjmaş cu privire la care trebuie să fim atenţi. Primul lui scop este să anihileze afecţiunea pentru Hristos din inimile noastre. Un creştin ale cărui afecţiuni pentru Domnul s-au răcit, este un creştin care va fi îndepărtat cu uşurinţă de pe drumul ascultării. Aşa cum am spus, lumea are multe compartimente – artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. – există câteva ceva pentru toţi. Toate acestea au scopul de a îndepărta orice gând al lui Dumnezeu şi al lui Hristos din minţile noastre, cu intenţia de corupe afecţiunile pe care le avem faţă de Hristos. Care creştin adevărat ar dori aşa ceva? Ultimul lucru pe care l-am dori este de a ne conforma acestei lumi; Biblia spune că mai degrabă trebuie să fim „transformaţi în duhul minţii noastre” (Romani 12:2 ).

Amintiţi-vă că aceşti trei vrăjmaşi lucrează împreună. Diavolul ne va prezenta vreun lucru din lume, lucru care atrage carnea din noi. Puterea constrângătoare a influenţei lumii, cuplată cu înclinaţiile cărnii, este incredibil de mare. Cu toţii am fost afectaţi de ea într-un fel sau altul.

Lumea are metodele ei de a ne tranchiliza simţurile morale şi de a ne conforma căilor şi standardelor ei. Un astfel de proces este periculos şi greu de sesizat, fiindcă se desfăşoară încetul cu încetul. Acest vrăjmaş foloseşte presiunea anturajului pentru a ne determina să-i îmbrăţişăm stilurile şi standardele. Este o anumită presiune a societăţii, care ne izolează dacă nu ne conformăm ei. De exemplu, când eram tânăr, toată lumea purta un gen de cravată foarte lată, care arăta ca o bavetă de bebeluş. Cine nu purta atunci o astfel de cravată, parcă nici nu exista pentru ceilalţi. Din nefericire, am purtat şi eu aşa ceva în vremea aceea, iar acum mi-e ruşine şi să mă gândesc la aşa ceva. Cu foarte mult timp în urmă am rupt din albumele mele toate pozele în care apăream cu „baveţica” aceea. De aceea vă spun, peste câţiva ani, unii dintre voi vor privi în urmă şi vor zice: „Cum oare am putut să cred că hainele pe care le purtam atunci arătau bine?”.

Cu cât umblăm mai mult în compania oamenilor lumii, sau chiar a credincioşilor lumeşti, cu atât vom simţi o presiune mai puternică de a ne conforma lor. Iar acest lucru nu se va vedea doar în felul de haine pe care le purtăm, ci şi în standardele morale din interiorul nostru.

Daţi-mi voie să adaug că nu este greşit să dorim să fim acceptaţi, însă întrebarea este: de cine dorim să fim acceptaţi? Dorim aprobarea Domnului Isus? Sau pe cea a lumii? Suntem deja „acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), iar acum căutăm să-I fim plăcuţi Lui (2. Corinteni 5:9 ).

Poţi vedea dacă un credincios este lumesc sau nu, după felul în care se îmbracă. Un alt criteriu este hrana spirituală cu care el se alimentează. Romanele, revistele, televizorul, muzica, toate sunt lucruri cu care se hrănesc oamenii din lume. Ce trist să vezi credincioşi care se hrănesc cu asemenea lucruri.

Un lucru deosebit de serios este că cei care se află sub influenţa lumii îşi pierd încetul cu încetul sensibilitatea. Se obişnuiesc treptat cu lumea şi nu li se mai pare nimic ciudat. Dacă încerci să le atragi atenţia cu privire la vreun lucru lumesc, care este periculos din punct de vedere spiritual, ei zâmbesc neîncrezători şi se uită la tine de parcă ai fi de pe altă planetă. Ei par, cel puţin la suprafaţă, cu totul mulţumiţi să se lase duşi de curentul căilor lumii. Domnul vorbeşte despre acest sindrom în Luca 11:21 . El spune că atunci când diavolul „îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost [sau, în pace]”. Casa lui este această lume, construită şi împodobită în aşa fel încât să-i atragă pe oameni; averile lui sunt sunt aceia pe care i-a adormit cu anestezicele lui. Drept rezultat, aceştia sunt la adăpost, sau în pace, în sistemul lui lumesc. Vedem de aici că diavolul foloseşte lucrurile lumii pentru a induce supuşilor săi o stare de insensibilitate spirituală. Cei care se adapă din fântânile lumii vor sfârşi având simţurile adormite încetul cu încetul, fără nici măcar să bănuiască acest lucru.

Am auzit că acum câţiva ani s-a făcut un experiment ştiinţific cu o broască. Cercetătorii au încercat să pună broasca într-un vas plin cu apă fierbinte, dar ea sărea imediat afară din vas. Apoi au pus-o într-un vas cu apă rece şi ea a rămas acolo. După aceea au încălzit apa din vas, încetul cu încetul, cu câte un grad la câteva minute. Broasca s-a obişnuit treptat cu temperatura şi a rămas în apă până când a murit fiartă. Încălzirea treptată a apei a făcut-o insensibilă la pericol. Tot aşa, diavolul foloseşte tranchilizantele acestei lumi pentru a ne anihila, dacă nu suntem atenţi, standardele morale şi a ne afecta astfel întreaga purtare. Totul în jurul nostru lucrează cu scopul de a ne aduce la nivelul corupt al lumii.

Mai demult, pe când se folosea la construcţia caselor un anumit material (care acum este interzis), s-a întâmplat un eveniment care poate şi el ilustra ceea ce vreau să spun. O astfel de casă a luat foc, iar gazul degajat de acel material era extrem de toxic. Oamenii au strigat la geamul dormitorului locatarilor, iar când femeia a deschis, avea o faţă palidă şi pierdută din cauza gazului. I s-a spus să plece imediat din dormitor, deoarece casa luase foc. Ea a închis fereastra şi s-a culcat la loc. A murit la scurt timp după aceea. Sărmana femeie fusese făcută insensibilă de către gazul acela şi nici nu şi-a mai dat seama ce se petrecea. Acesta este efectul pe care atmosfera acestei lumi îl are asupra noastră. Ne face insensibili din punct de vedere spiritual – şi ajungem ca nici măcar să nu ne mai dăm seama de acest lucru! Cartea Proverbe 23:29-35 ne descrie un om care s-a îmbătat – ceea ce arată efectul adormitor al plăcerilor lumii – şi care devine insensibil la loviturile celor care doresc să-l corecteze. El spune: „M-au lovit…dar nu mă doare!…M-au bătut…dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!” Iată un mic test pentru fiecare dintre voi, cei tineri: dacă ceea ce spun sună ca o nebunie pentru voi, atunci poate că „gazul” acestei lumi v-a afectat deja! După câte am observat, unii dintre voi sunt pe jumătate gazaţi!

Iacov ne avertizează: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4 ). Samson s-a făcut prieten cu lumea şi acest lucru i-a provocat căderea. A stat pe genunchii Dalilei atunci când trebuia să stea pe proprii lui genunchi (Judecători 16:19 ). Când filistenii s-au aruncat asupra lui, el a încercat să se scuture şi să-i îndepărteze ca în celelalte dăţi, însă „nu ştia că Domnul Se depărtase de el”. Îşi pierduse puterea şi el nu ştia! Era insensibil. Filistenii l-au luat prizonier şi i-au scos ochii!

Şapte lucruri pe care Samson le-a pierdut din cauza prieteniei lui cu lumea

1) Şi-a pierdut secretul.

2) Şi-a pierdut părul.

3) Şi-a pierdut puterea.

4) A pierdut simţământul prezenţei Domnului.

5) Şi-a pierdut ochii.

6) Şi-a pierdut libertatea.

7) Şi-a pierdut viaţa.

Când întreţii o prietenie cu lumea, va veni peste tine o stare de somnolenţă spirituală. Lumea are metodele ei de a ne adormi din punct de vedere spiritual. Trebuie să fim foarte atenţi. De aceea există acele îndemnuri în Noul Testament de a ne trezi din starea de adormire spirituală (1. Tesaloniceni 5:5 ; Efeseni 5:14 , etc). J.N. Darby spunea că chiar atunci când nu vrei să ai nimic de a face cu lumea, ea găseşte o cale să se agaţe de tine. Cu cât mai mult îi va copleşi ea pe aceia care de bună voie o îmbrăţişează!

Să vorbim acum despre calea lui Dumnezeu de a birui lumea. Apostolul Ioan spune: „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel care biruie lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5:4,5 ). Aici, în scrierile lui Ioan, Dumnezeu ne oferă soluţia pentru a obţine biruinţa asupra lumii. Ioan scrie într-un fel abstract. El ne oferă aici doar principiul acestei biruinţe, de aceea lucrurile ar putea părea ceva mai greu de înţeles.

Apostolul vrea să spună că sunt două lucruri care ne ajută să dobândim victoria asupra lumii. Există, pe de-o parte, aspectul suveranităţii lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, aspectul responsabilităţii noastre. Daţi-mi voie să explic acest lucru. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, El ne-a dat o natură nouă prin naşterea din nou, natură care se poate bucura de lucrurile divine; aceste lucruri sunt de asemenea cereşti, adică nu sunt deloc din această lume. Dacă nu eşti născut din Dumnezeu, dacă nu eşti trecut din moarte la viaţă, nu te poţi bucura cu adevărat de astfel de lucruri.

Totuşi, biruinţa asupra lumii nu depinde doar de acest prim aspect subliniat mai sus. Dumnezeu vrea ca noi să fim exersaţi din punct de vedere spiritual în conflictul cu lumea. Acest lucru pune un frâu voinţei noastre şi ne dă pe faţă adevărata stare de suflet. Dacă vrem biruinţă, trebuie să ne facem şi noi partea. Iată motivul pentru care cea de-a doua parte a versetului 4 citat anterior ne spune că trebuie să ne exersăm credinţa („credinţa noastră”). Aici nu este vorba de credinţa în Hristos pentru a fi mântuiţi, fiindcă apostolul se adresează unor copii ai lui Dumnezeu, deci unor oameni deja mântuiţi. Este mai degrabă vorba de credinţa ca putere vie şi lucrătoare, care să funcţioneze practic în viaţa noastră de zi cu zi. Este acea credinţă care se concentrează asupra lui Hristos, văzându-L acolo unde El este acum, înălţat în slavă, ca centru al unei lumi cu totul diferite de cea în care trăim pe acest pământ. Pe măsură ce prin credinţă Îl contemplăm pe Hristos aflat acolo şi ne bucurăm de acea scenă a slavei, vom fi izbăviţi de lumea în care trăim. Când ne bucurăm în mod practic de lucrurile cereşti, lumea aceasta îşi pierde puterea de atracţie.

Vedem deci că atunci când sufletul ne este pus în legătură cu ceva mai înalt, lumea îşi pierde puterea asupra noastră. În felul acesta o biruim. Cu mulţi ani în urmă, un frate era în drum spre adunare când s-a întâlnit cu un cunoscut de-al lui, care l-a întrebat: „Te duci să vezi spectacolul (în oraş tocmai se dădea un spectacol celebru)?” Fratele i-a răspuns: „Dacă ai şti ce spectacol se desfăşoară înaintea sufletului meu, nu mi-ai pune o asemenea întrebare”. Avem responsabilitatea să ne preocupăm cu lucrurile cereşti, „unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1 ). Când procedăm aşa, puterea pe care lumea ar avea-o asupra sufletului nostru este frântă.

Este demn de notat faptul că Ioan, vorbind despre biruinţa asupra lumii, nu spune că aceasta s-ar realiza prin separare, deşi acesta va fi cu siguranţă rezultatul atunci când credinţa noastră lucrează. Dacă cineva se bucură de lucrurile cereşti, separarea lui de lume va urma în mod natural.

În timp ce 1. Ioan 5 ne oferă principiul eliberării de lume, Vechiul Testament ne pune înainte imagini care ilustrează acest fapt. Cât de preţioase sunt imaginile Vechiului Testament care ne ajută să înţelegem mai bine principiile morale ale lui Dumnezeu.

Geneza 14:17-24 spune: „După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care erau împreună cu El, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în Valea Şave sau Valea Împăratului. Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Prea Înalt. Şi el l-a binecuvântat şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”. Şi el i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine”. Avram a spus împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avraam…” Nimic pentru mine, afară de ce au mâncat tinerii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei să-şi ia partea lor”.

Aici ni se dă o lecţie despre cum putem obţine biruinţa asupra lumii. Sodoma este o imagine a acestei lumi, privită în caracterul ei corupt. Împăratul Sodomei este o imagine a lui Satan însuşi, care este dumnezeul şi prinţul lumii acesteia (2. Corinteni 4:4 ; Ioan 12:31 ; 14:30 ). Ca prinţ al acestei lumi, el este capul părţii civile a ei; iar ca dumnezeul lumii, este capul părţii ei religioase – a acelei religii fără Hristos.

După ce Avram a câştigat bătălia împotriva lui Chedorlaomer şi a împăraţilor aliaţi cu el, doi oameni i-au ieşit în întâmpinare. Unul era Melhisedec, împăratul Salemului, care este o imagine a lui Hristos; celălalt era Bera, împăratul Sodomei. Melhisedec venise pentru a-l ajuta pe Avram, iar Bera pentru a-l ispiti. Bera l-a invitat pe Avram să ia bunurile Sodomei. El a spus: „Ţine bogăţiile pentru tine”. Era însă şi o condiţie: „Dă-mi oamenii (sufletele)”. Aşa procedează şi Satan cu noi. Ne spune să luăm cât dorim din plăcerile lumii şi din distracţiile ei, atâta vreme cât poate pune stăpânire pe sufletul nostru. El ştie că sistemul lumii, cu plăcerile ei, va reuşi să corupă afecţiunile noastre pentru Hristos şi să ne facă nefolositori pentru orice lucrare a lui Dumnezeu.

Este însă atât de minunat să vedem că Melhisedec l-a întâmpinat pe Avram mai înainte ca împăratul Sodomei să apuce să-l ispitească. Aşa cum am spus, Melhisedec este o imagine a Domnului Isus Hristos. El i-a dat lui Avram pâine şi vin, care vorbesc despre întărire spirituală şi bucurie. Iată ce vrea Hristos să ne dea! A mânca acele lucruri din mâna lui Melhisedec simbolizează comuniunea cu Hristos. Dumnezeu doreşte să gustăm această comuniune. Avram a primit acele lucruri şi a fost binecuvântat de cel care era preot al Dumnezeului Prea Înalt. Când Bera s-a apropiat de Avram cu ispitele lui, Avram a fost în stare să-l refuze. El a spus: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte”. Faptul că Avram gustase mai înainte ceva cu mult mai bun, i-a dat putere să refuze oferta lui Bera. Aşa vor sta lucrurile şi cu noi. Dacă gustăm din ceea ce Hristos ne oferă şi ne bucurăm de lucrurile cereşti şi spirituale, vom avea putere să refuzăm lumea. Mai simplu spus, mijlocul pentru a învinge ispitele lui Bera este să mănânci hrana lui Melhisedec!

Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu acele bogăţii ale Sodomei? Au ars împreună cu ea! Ceea ce oferă lumea este trecător şi niciodată nu poate sătura sufletul nostru – dacă trăiţi pentru lucrurile lumii, veţi pierde totul. Însă ceea ce oferă Hristos este veşnic. Ce trist este să vezi creştini care caută lucrurile lumii acesteia. Îţi dai seama imediat că astfel de oameni nu se bucură deloc de lucrurile cereşti. Dacă s-ar bucura de ele, n-ar mai alerga după cele ale lumii.

Vedem din ultimul verset citat (vers. 24) că Avram n-a vrut să ia o decizie pentru oamenii care merseseră cu el la luptă. Ceea ce a putut face, a fost să acţioneze prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, dându-le astfel un exemplu. Ei trebuiau să fie în mod personal exersaţi cu privire la aceste lucruri. La fel stau lucrurile şi azi: cei bătrâni nu pot decide în locul tinerilor. Într-un anumit sens, am dori să putem decide pentru voi, însă drumul uceniciei este individual. Fiecare trebuie să-şi exercite credinţa. Dumnezeu să vă dea harul să vă hrăniţi cu Hristos, iar separarea de rău va urma în mod natural. Ţineţi minte un lucru: când e vorba de lume, există doar două categorii de creştini: biruitori şi biruiţi! Voi din care categorie faceţi parte?

FIREA PĂCĂTOASĂ şi CUM PUTEM TRĂI DEASUPRA ÎNCLINAŢIILOR EI

Firea păcătoasă (carnea) este natura păcătoasă care există în orice persoană de pe pământ. Ea ne-a fost transmisă de la părinţii noştri. David a spus: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Această natură veche, fiind căzută, este înclinată în întregime către rău, neputând fi reabilitată sau corectată! Domnul i-a spus lui Nicodim: „Ceea ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Aceasta înseamnă că orice efort pentru a o îmbunătăţi este zadarnic. Ea va rămâne întotdeauna ceea ce este – carne păcătoasă şi căzută. Este imposibil s-o schimbi.

După ce am fost mântuiţi, această fire căzută nu a fost luată din noi. Faptul că are două firi îl face pe creştin să fie diferit de orice altă creatură. El are o natură căzută şi una nouă, primită prin naşterea din nou. Una vrea să facă răul, cealaltă binele. Nu suntem răspunzători că firea veche se află în noi, însă suntem răspunzători dacă îi îngăduim să acţioneze. Dacă firii vechi i se permite să stăpânească în vieţile noastre, atunci vom fi caracterizaţi de activitatea ei. Deci de prezenţa ei nu vom putea fi eliberaţi câtă vreme ne aflăm pe acest pământ, însă vestea bună este că putem fi eliberaţi de puterea ei, dacă acţionăm după principiile la care vom privi în continuare.

Firea păcătoasă este un vrăjmaş infiltrat în spatele liniilor noastre de luptă; ea este, ca să zicem aşa, şarpele crescut la sânul nostru. Fiind un vrăjmaş foarte subtil, ea lucrează în combinaţie cu ceilalţi doi vrăjmaşi din coaliţia răului – cu lumea şi cu diavolul. Unul dintre lucrurile care fac foarte dificilă lupta împotriva cărnii este că ea adesea îşi camuflează adevărata identitate, pretinzând că este un aliat al nostru. Cineva poate acţiona prin carne şi să nu-şi dea seama de acest lucru, nici el nici ceilalţi din jurul lui! Alteori acest lucru este evident pentru toţi. Trebuie să ne temem de activitatea acestui vrăjmaş în permanenţă; dacă n-o facem, vom cădea pradă lui. W.T.P. Wolston spunea că ziua în care încetăm să ne temem de cădere este ziua în care vom cădea! Iată cât de rapid este acest vrăjmaş!

De vreme ce înclinaţia cărnii este numai către rău, ea învaţă căile răului cu repeziciune şi fără greutate. Nu trebuie să vadă sau să audă decât o singură dată un lucru rău, că îndată îl şi învaţă. Un frate bătrân spune că, în copilărie, mama lui n-a trebuit să-l ia niciodată pe genunchi ca să-l înveţe cum să spună o minciună – el ştia din instinct cum să mintă! Mai mult decât atât, firea păcătoasă are o abilitate uimitoare în a-şi aminti răul din alţii. De exemplu, dacă auzim ceva rău despre cineva, este uimitor cât de bine şi cât de mult timp ţinem minte lucrul respectiv – chiar atunci când nu vrem aceasta! Natura noastră căzută se mulează perfect pe orice lucru negativ sau păcătos. De cealaltă parte, uităm constant lucrurile importante pe care ar trebui să le ţinem minte, precum adevărul Scripturii (de aceea trebuie să ni-l împrospătăm mereu). Un frate spunea aşa: „Îmi amintesc lucrurile pe care ar trebui să le uit şi uit lucrurile pe care ar trebui să le ţin minte”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!

Marea problemă cu acest vrăjmaşi al nostru – lucru pe care-l ştim cu toţii prea bine – este că el vrea să acţioneze în vieţile noastre. Rezultatul este că suntem împiedicaţi să umblăm în sfinţenie şi să trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Cineva poate să vrea să umble în sfinţenie, dar descoperă că nu poate, fiindcă firea păcătoasă acţionează încontinuu.

Cum putem deci să fim biruitori asupra acestui vrăjmaş? Haideţi să deschidem la Galateni 5:16,17 , unde putem vedea calea pentru acest lucru. „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi”. Aşa cum am văzut în 1. Ioan 5 , când am vorbit despre biruinţa asupra lumii, la fel şi aici apostolul Pavel, la rândul lui, oferă numai un principiu, fără să-l dezvolte. Vom cerceta şi alte locuri din Scriptură care aruncă lumină asupra acestui subiect. Vedem din pasajul citat că Dumnezeu a pregătit o resursă pentru lupta cu acest vrăjmaş, aşa încât să putem trăi o viaţă sfântă pentru gloria Lui. Remediul pentru activitatea cărnii în cel credincios este să umble „prin Duhul”. Aceasta înseamnă că puterea necesară pentru eliberarea de firea păcătoasă vine ca rezultat al faptului că Duhului lui Dumnezeu I se dă locul cuvenit în viaţa noastră.

Totuşi, a umbla prin Duhul este o expresie abstractă, care necesită unele explicaţii. Pentru acest lucru, să mergem la Romani 8:1,2 : ”Deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Iar în versetele 5,6: „Căci cei care sunt potrivit cărnii gândesc lucrurile cărnii, iar cei care sunt potrivit Duhului gândesc lucrurile Duhului. Căci gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului este viaţă şi pace”. Aceste pasaje se ocupă de subiectul eliberării de sub puterea păcatului din noi. Primele două versete oferă principiul eliberării de carne, apoi celelalte ne arată cum putem avea o eliberare practică şi constantă, de zi cu zi. Capitolul începe cu prezentarea acceptării de care se bucură cel credincios; el este „în Hristos” (vers.1). Aceasta vorbeşte despre cum este primit Duhul Sfânt (care va acţiona pentru eliberarea noastră). În momentul în care credinciosul îşi vede, prin credinţă, locul în „în Hristos”, Duhul lui Dumnezeu îl pecetluieşte şi în felul acesta Îşi face locuinţa în el. Versetul 1 vorbeşte despre acceptarea noastră (de către Dumnezeu), iar versetul 2 despre eliberare. Aceasta este poziţia şi starea creştină normală.

Vedem deci că Duhul lui Dumnezeu Îşi face locuinţa în cel credincios cu scopul de a-i oferi acestuia putere şi eliberare de „legea păcatului şi a morţii”. Această lege a păcatului şi a morţii este o expresie care desemnează lucrarea constantă a naturii vechi (a cărnii), care este întotdeauna către „păcat”. În cele din urmă ea aduce „moartea”. Pentru a lucra biruinţa asupra cărnii, Dumnezeu introduce în viaţa celui credincios un principiu nou numit „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Duhul lui Dumnezeu are sarcina de a ţine în frâu activitatea cărnii, astfel încât credinciosul să poată trăi o viaţă sfântă pentru Dumnezeu. El este astfel făcut capabil să ducă o viaţă deasupra înclinaţiilor cărnii, fără să mai fie rob tendinţelor ei.

Pentru a ilustra acest lucru, gândiţi-vă la legea gravitaţiei: orice obiect este atras înspre pământ de o forţă invizibilă numită gravitaţie. Niciun lucru de pe pământ nu face excepţie de la această lege. Ea este universală. Ori de câte ori aruncaţi un lucru în sus, el va reveni întotdeauna pe pământ. Tot aşa, această lege a păcatului şi a morţii este şi ea o lege universală, fiind prezentă în orice fiinţă omenească. Iar această lege nu vrea să facă decât un singur lucru – să coboare, din punct de vedere moral, către păcat.

Revenind la ilustraţia de mai înainte, dacă luăm un obiect şi de el agăţăm un balon umplut cu heliu (care este mai uşor decât aerul), vom constata că, atunci când dăm drumul obiectului din mână, el nu va cădea, ci se va ridica. De ce? Cumva fiindcă forţa gravitaţiei nu ar mai exista, sau ar fi modificată? Nu, ci fiindcă am pus în funcţiune o forţă mai puternică pentru a acţiona asupra obiectului. Forţa gravitaţiei acţionează în continuare, însă cealaltă forţă care duce obiectul în sus este mai puternică; prin urmare, obiectul nu mai cade, ci se ridică.

Într-un fel asemănător a lucrat şi Dumnezeu cu privire la cel credincios. Când cineva este mântuit, natura păcătoasă nu este luată din el. Nu vom scăpa de prezenţa acestui vrăjmaş până la venirea Domnului. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne lase în această lume cu firea păcătoasă încă în noi. Astfel, starea inimii noastre este în mod continuu testată prin acest mijloc. Însă El ne-a pregătit toate cele necesare pentru a trăi deasupra puterii acestei naturi vechi. „Duhul de viaţă în Hristos Isus”, precum balonul cu heliu, a fost introdus în vieţile noastre pentru a învinge tendinţa constantă a cărnii de a ne trage în jos. Astfel putem trăi eliberaţi de lucrările ei. Iată adevărata biruinţă asupra acestui duşman perfid!

Ştim însă cu toţii prea bine că adesea se întâmplă să nu experimentăm puterea Duhului în vieţile noastre, chiar dacă Duhul locuieşte în noi. De ce stau lucrurile aşa? Fiindcă una este ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent în noi, şi cu totul alta ca El să acţioneze constant pentru noi. Marea întrebare este: „Cum să facem ca Duhul Sfânt să-Şi manifeste puterea în vieţile noastre?” Dumnezeu ne-a dat Duhul, ceea ce constituie aspectul suveranităţii divine; mai există însă şi aspectul responsabilităţii noastre. Suntem răspunzători să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne umple şi să-Şi facă lucrarea în noi.

Intervine bineînţeles întrebarea: „Cum pot să fac asta?”. Răspunsul îl găsim, cred, în versetele 5-13. Apostolul arată că sunt două sfere în care o persoană poate trăi: sfera care aparţine cărnii şi sfera care aparţine Duhului. El vorbeşte despre „lucrurile cărnii”, fără să intre în exemplificări, însă cu toţii ştim ce fel de lucruri sunt acelea către care carnea este înclinată. În versetul 5, Pavel spune: „Cei care sunt potrivit cărnii, gândesc lucrurile cărnii”. A gândi ceva înseamnă a da atenţie acelui lucru. Cei ce dau atenţie lucrurilor cărnii sunt potrivit cărnii. Iată sfera în care trăieşte omul pierdut; el nu cunoaşte altceva. Din nefericire însă, este posibil şi pentru creştini să trăiască în acea sferă de lucruri!

Apoi apostolul menţionează „lucrurile Duhului”, din nou fără să facă specificaţii. Acestea sunt lucrurile care au de-a face cu interesele lui Hristos în această lume. Poate fi vorba de studierea Scripturilor, de a cânta cu bucurie în inimile noastre, de a merge la strângerile de zidire, de studiu şi de rugăciune, de a scrie scrisori altor credincioşi, de a vizita bolnavii şi a-i încuraja, de a mărturisi evanghelia, de a împărţi tractate, etc. Aceste două sfere, a cărnii şi a Duhului, sunt perfect opuse una alteia, iar interesele fiecăreia sunt de asemenea la poli opuşi. Una slujeşte intereselor eului, cealaltă intereselor lui Hristos. Fiecare din ele are un drum propriu, iar aceste două drumuri duc în direcţii opuse: unul duce la „moarte” – moarte morală, celălalt la „viaţă şi pace”.

Apoi, în versetele 12 şi 13, Pavel trage o concluzie serioasă, spunând: „Căci dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Aceasta arată că dacă trăim în sfera în care trebuie, vom avea puterea Duhului prezentă în vieţile noastre! E simplu! Vrăjmaşul din noi nu va avea nici un punct de sprijin dacă trăim şi ne mişcăm în sfera binecuvântată a Duhului. Însă apostolul avertizează: „Dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri”. Iată un lucru deosebit de serios! Înţelegeţi? Dacă trăiţi în sfera cărnii, ea va conduce vieţile voastre către moarte, din punct de vedere moral.

Aceasta înseamnă că dacă ne trăim viaţa de dimineaţa până seara în sfera lucrurilor cărnii, nu ne putem aştepta ca puterea Duhului Sfânt să se manifeste în noi. Sunt sigur că ştiţi ce vreau să spun. Dacă după ce veniţi acasă de la şcoală sau de la serviciu vă apucaţi să vă uitaţi la televizor sau să jucaţi jocuri pe computer, ori să faceţi cine ştie ce alte lucruri deşarte şi păguboase, înseamnă practic să petreceţi întreaga zi în sfera cărnii. În felul acesta trebuie să fiţi siguri că ea îşi va arăta colţii în viaţa voastră. Nu spun că toate lucrurile care aparţin sferei cărnii sunt păcătoase şi rele în ele însele, însă nu aparţin sferei Duhului.

Felul în care se vorbeşte despre moarte în acest capitol este diferit de cel din alte locuri din Biblie. Apostolul nu vorbeşte de moartea fizică, ci de moartea morală în viaţa celui credincios, care în mod inevitabil se sfârşeşte cu falimentul. Moartea, aşa cum ştiţi, întotdeauna are semnificaţia de separare. În acest verset ea se referă la o separare în legătura noastră de comuniune cu Dumnezeu. Este simplu: dacă trăieşti în sfera cărnii, trebuie să te aştepţi ca ea să-ţi aducă moartea. Dar dacă trăieşti în sfera Duhului, vei avea belşug de putere pentru a trăi spre slava lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă să fii plin de Duhul (Efeseni 5:18 ).

Prin urmare, iubiţi tineri, un lucru este clar: motivul pentru care bătăliile cu acest vrăjmaş sunt pierdute este că petrecem prea mult timp în sfera în care nu trebuie, gândind la lucrurile cărnii! În care din cele două sfere trăiţi? Ce preocupă viaţa voastră în primul rând? Sunt acele lucruri care ţin de interesele lui Hristos, sau sunt lucrurile cărnii? Este timpul să începem să trăim în sfera în care trebuie – în cea a Duhului. Dacă eşti cu adevărat creştin, aceasta este sfera vieţii tale, sau, cel puţin, ar trebuie să fie! Şi să ne aducem întotdeauna aminte că a trăi azi în sfera Duhului nu ne va fi suficient şi pentru mâine. Nimeni să nu-şi spună: „Am petrecut ceva timp asupra Cuvântului duminică; aceasta ar trebui să-mi fie de ajuns pentru întreaga săptămână”. Nu, ci trebuie să căutăm să trăim în sfera Duhului în fiecare zi; atunci vom avea biruinţă asupra vrăjmaşului din noi.

Să deschidem acum la 2. Samuel 3:1 , unde vom găsi o ilustraţie a lucrurilor spuse până acum. „Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. Dar David era tot mai tare şi casa lui Saul devenea tot mai slabă”. Saul, aşa cum probabil ştiţi deja, este o imagine a omului carnal, în timp ce David este imaginea lui Hristos. În timpul acela Israel trebuia să decidă pe cine avea să-l urmeze.

În 2. Samuel 5:1-3 citim: „Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron, şi au zis: Iată, noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai şi strângeai pe Israel. Şi Domnul ţi-a zis: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenie peste Israel. Astfel toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat, în Hebron, şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. Apoi, în 2. Samuel 8:1 : „După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a cucerit”. Filistenii sunt o imagine a vrăjmaşului dinăuntrul nostru.

Ceea ce vreau să arăt din aceste pasaje este că atâta vreme cât fiii lui Israel l-au urmat pe Saul, ei nu au avut parte decât de tulburare din partea vrăjmaşilor lor, filistenii. De fapt, Saul n-a câştigat niciodată vreo bătălie împotriva filistenilor, în timp ce David n-a pierdut nicio bătălie împotriva lor. Nu este semnificativ acest lucru? După o lungă perioadă de indecizie, Israel ajunge în punctul când este gata să-l recunoască pe David ca împărat. Aceasta este o imagine a credinciosului care-I dă lui Hristos locul cuvenit în viaţa sa. Primul lucru care se întâmplă este că David îl subjugă pe acel popor vrăjmaş care le produsese israeliţilor atâta suferinţă! Ce lecţie pentru noi! Asta n-a însemnat că toţi filistenii au fost nimiciţi. Ei erau încă acolo, însă câtă vreme David s-a aflat pe tron, ei nu i-au mai tulburat pe fiii lui Israel. Iată o ilustraţie despre cum se poate câştiga biruinţa asupra cărnii, vrăjmaşul din fiecare dintre noi.

DIAVOLUL şi CUM POT FI BIRUITE UNELTIRILE SALE

Pentru acest subiect, vom deschide la 1. Petru 5:8 : „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”. În Luca 22:31 , Domnul spune: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu”. Al treilea vrăjmaş al creştinului este Satan, diavolul. El este comandantul suprem al coaliţiei duşmanilor noştri. Satan îi foloseşte pe ceilalţi doi vrăjmaşi pentru a ne atrage în lucruri care vor compromite adevărul într-un fel sau altul şi astfel, dacă este cu putinţă, pentru a ne face să-L dezonorăm pe Domnul.

Primul lucru pe care-l observăm în aceste două pasaj este că Satan are anumite planuri cu privire la mine şi la tine! Există mulţi tineri devotaţi, iar unii chiar au daruri spirituale; diavolul cunoaşte toate aceste lucruri. El vrea să vă cearnă, aşa cum a făcut cu Petru. Ştiţi ce înseamnă a cerne, nu? Înseamnă a separa ceva din mijlocul unor alte lucruri cu care acel ceva este amestecat. Aceasta este exact ceea ce Satan doreşte să facă cu fiecare dintre voi – să vă separe, să vă scoată, din mijlocul adunării. Vrea să fiţi parte din acele optzeci de procente de care vorbeam la începutul articolului. Nu există nici un motiv care să mă facă să cred că această generaţie în care trăiţi voi azi va fi în vreun fel diferită de cea în care am trăit eu.

Remarcaţi felul de exprimare al Domnului aici: „Simon, Simon…”. Se pare că atunci când Petru acţiona potrivit cărnii, Domnul i Se adresa cu numele său vechi – Simon. Când acţiona potrivit noii sale naturi, Domnul i Se adresa cu acel nume nou – Petru – pe care El i-l dăduse. Petru urma să fie cernut de Satan. Era necesar ca prin acest proces să înveţe o lecţie pe care n-ar fi putut-o altfel învăţa. Din pricină că Petru era cumva ca un conducător între ucenici, Satan a dorit în mod deosebit să-l cearnă. Ştia că dacă-l va îndepărta pe Petru, ar fi reuşit mai uşor să-i îndepărteze şi pe alţii odată cu el. Vedeţi, în această privinţă, Ioan 21:2,3 . Vreau să spun apăsat, îndeosebi celor tineri: dacă vreunul dintre voi aveţi un oarecare potenţial primit de la Dumnezeu pentru a conduce pe cei din poporul Lui, atunci Satan vă are în mod special în vizor! Gândiţi-vă bine la asta! Luaţi creştinismul foarte în serios, fiindcă există un vrăjmaş care ar face orice ca să vă doboare!

Avem o imagine a acestui lucru în 20:1-3 . Ben-Hadad, care este o imagine a lui Satan, a venit împotriva fiilor lui Israel şi le-a cerut pe copiii lor, îndeosebi pe „cei mai frumoşi” dintre ei. La fel, în 24:14 , împăratul Babilonului, o altă imagine a lui Satan, a venit şi a luat pe toate căpeteniile, pe toţi oamenii viteji, împreună cu toţi teslarii şi fierarii, lăsând în ţară doar poporul sărac. Ceea ce vreau să spun prin aceste exemple este că cei cu daruri de la Dumnezeu sunt în mod special ţinte ale lui Satan.

Cineva ar putea spune: „Mă bucur că eu sunt doar un creştin obişnuit; Satan mă va lăsa în pace”. Cine crede aşa ceva, se înşală. Remarcaţi că în pasajul citat din Luca 22 se spune: „Satan a cerut să vă cearnă”. Adică, „pe voi”, la plural. Aceasta înseamnă că Satan vroia să-i cearnă pe toţi, şi cu deosebire pe Petru. La fel stau lucrurile şi cu noi. Diavolul doreşte să ne distrugă pe toţi, atât pe cei cu mai multe daruri, cât şi pe cei cu mai puţine.

Acum, normal, intervine întrebarea: „Cum putem birui un asemenea vrăjmaş viclean?” Să deschidem la 1. Petru 5:9 . Aici ni se spune: „Împotriviţi-vă lui [diavolului] tari în credinţă”. Vedem deci că trebuie să ne împotrivim diavolului folosind „credinţa”, care reprezintă aici întreaga revelare a adevărului ce ne-a venit prin apostoli. De asemenea, în Iacov 4:7 citim: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi”. Aici diavolul este biruit prin supunerea noastră faţă de Dumnezeu. Ea vorbeşte despre ascultarea de gândul lui Dumnezeu, gând pe care-l găsim în Cuvântul Său. Apostolul Ioan, la rândul lui, ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi biruit pe Cel Rău” (1. Ioan 2:14 ). Aici diavolul este biruit prin Cuvânt. În Luca 4 , unde diavolul L-a ispitit pe Domnul, el a fost învins prin ascultarea Domnului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare dintre aceste pasaje soluţia pentru conflictul cu Satan este adevărul găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.

Remediul pentru orice vicleşug al diavolului stă în ascultarea noastră simplă de principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru însă, bineînţeles, necesită cunoaşterea acestui Cuvânt şi păstrarea lui în inimile noastre, astfel încât să ne putem folosi de el atunci când avem nevoie. Pentru a beneficia de această cunoaştere şi înmagazinare a Cuvântului, trebuie să petrecem timp asupra lui, strângând din el acele principii necesare vieţii noastre; căci, dacă suntem slabi într-un anumit punct, să fim siguri că diavolul ne va ataca chiar acolo.

În 6:8-10 vedem o imagine a lucrurilor despre care vorbim. „Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc”. Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci sirienii au coborât acolo”. Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care-l înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori”. Împăratul Siriei, care este o altă imagine a lui Satan, căuta să-i surprindă pe fiii lui Israel. Hotăra câte un loc unde să-şi aşeze tabăra, dar de fiecare dată planurile îi erau date peste cap, fiindcă profetul îi spunea împăratului lui Israel să se ferească de locul respectiv. Ceea ce îl salva pe împăratul lui Israel era Cuvântul lui Dumnezeu (rostit în acel caz, nu scris, cum îl avem noi). Şi aşa cum existau anumite locuri unde el nu trebuia să meargă, fiindcă acolo duşmanul l-ar fi surprins cu siguranţă, la fel şi în această lume există locuri unde noi nu trebuie să mergem, fiindcă diavolul ne aşteaptă acolo ca să ne prindă în capcană. Locurile nu sunt aceleaşi pentru fiecare dintre noi; depinde ce interese avem. Diavolul ne-a examinat vieţile cu suficientă atenţie ca să ştie unde mergem şi ce facem fiecare de obicei. Ştie şi ce slăbiciuni avem, şi ne aşteaptă cu răbdare în locuri în care n-ar trebui să fim, pentru a ne face să cădem. El caută astfel de locuri, unde să ne atragă, potrivit cu slăbiciunea fiecăruia. Dacă ai o viaţă integră din punct de vedere moral, poate că el te va ataca în sfera religioasă a vieţii tale. Poate că te va încurca cu vreun principiu despre adunare pe care nu l-ai înţeles, şi va reuşi astfel să te depărteze. Satan este foarte viclean şi n-avem, omeneşte vorbind, nici o şansă să-i rezistăm. Singura metodă de a-l birui este să ne ţinem picioarele pe calea pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-a marcat-o. Dacă rămânem pe ea, vrăjmaşul nu ne poate atinge!

John Bunyan a ilustrat acest lucru în cartea sa, „Călătoria creştinului”. Creştinul, în călătoria sa către cetatea cerească, aude la un moment dat înaintea lui nişte răgete cumplite de lei. El şi-a spus: „Cu siguranţă, n-am nici o şansă!”. Dar când şi-a consultat harta, care-i trasa foarte precis drumul pe care trebuia să meargă, a descoperit cu uimire că fiecare dintre lei era legat cu un lanţ, iar lungimea lanţurilor era atât cât ei să nu poată să-l apuce pe cel ce respecta cu stricteţe traseul indicat. Leii puteau să ragă cât vroiau, însă nu-l puteau atinge! Bunyan a folosit în cartea sa această hartă ca pe o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, care reprezintă îndrumătorul nostru. Ni se spune în 1. Petru 5:8 că vrăjmaşul nostru, diavolul, ne dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Dacă ne ţinem picioarele pe cărarea însemnată de Cuvântul lui Dumnezeu, vom scăpa de atacurile duşmanului nostru.

Vedeţi deci că nu avem niciun motiv întemeiat pentru a ne lăsa doborâţi de vreunul dintre aceşti trei vrăjmaşi. Dumnezeu ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a-i birui pe fiecare dintre ei. Să facem un sumar al lucrurilor la care am privit:

LUMEA – obţinem victoria asupra ei prin credinţa noastră, prin care ne apucăm cu toată puterea de Hristos, centrul unei lumi cu totul diferite, cu mult mai glorioasă şi mai minunată decât cea în care ne aflăm acum.

CARNEA – dobândim biruinţa asupra ei umblând prin Duhul.

DIAVOLUL – îl biruim prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

https://comori.org/tanarul-crestin/cei-trei-vrajmasi-ai-crestinului/

//////////////////////////////////////////

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă

Întrucât tema cărţii Coloseni este suficienţa lui Cristos, versetul 10 din capitolul 2 poate fi considerat unul din versetele cheie ale epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Asta înseamnă că în Cristos există soluţii la toate problemele vieţii cu care cineva s-ar putea confrunta. Studiul acestei cărţi ne va fi folositor doar în măsura în care vom învăţa să beneficiem de toate resursele pe care le avem în Cristos. Însă dacă pe viitor vom rămâne săraci, lipsiţi şi neajutoraţi, ce folos să ştim că noi avem totul deplin în El?

Numai că, Cristos nu este un cont bancar inepuizabil, din care noi putem scoate lichidităţi, cu cardul credinţei, ori de câte ori avem nevoie, ci Cristos este un perimetru în care trebuie să intrăm. Cristos nu este o cutie magică cu soluţii, pe care o ţinem în vitrină, şi la care apelăm în momentele de criză, urmând ca după aceea să o aşezăm frumos la locul ei, ci Cristos este Capul nostru, ţărâna care susţine şi hrăneşte rădăcinile copacului vieţii noastre. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cum să învăţăm tehnici de a extrage, scoate sau sustrage soluţii din Cristos, ci cum să intrăm să ne legăm şi să ne ţinem cât mai strâns de El. Pe Cristos nu trebuie să-L gândim ca pe o sursă exterioară, auxiliară şi independentă de viaţa noastră, ci ca pe cel fără de care murim. El nu ne face viaţa ceva mai bună ci El ne dă viaţa. Relaţia noastră cu Cristos este una organică, vitală, de genul: mlădiţă-viţă, cap-trup, plantă-sol, şi nu una comercială sau socială de genul: muncitor-plătitor, medic-pacient, prieten-prieten. Fără salariu, doctori sau prieteni încă mai poţi trăi, dar fără cap în nici un caz.

Prin urmare, pentru a beneficia din belşug de toate comorile pe care le avem în Cristos, trebuie să înţelegem foarte bine natura relaţiei noastre cu El. De aceea Pavel porneşte de la condiţia noastră umană pe care o aveam înainte de a-L cunoaşte pe El şi explică natura schimbării noastre în momentul acceptării Sale în viaţa noastră. Din cunoaşterea acestor realităţi derivă şi cunoaşterea modului în care putem beneficia de tot ce avem în Cristos.

Condiţia noastră înainte de a-L cunoaşte pe Cristos.

,, Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur,” (2:13) În momentul când am fost găsiţi de Cristos, noi eram morţi în 2 lucruri: în greşelile noastre şi în firea noastră pământească. Asta înseamnă că păcatele noastre ne-a adus moartea, iar natura noastră păcătoasă făcea zadarnică orice încercare de a scăpa de păcat. Deşi aveam legământul de pe Sinai, prin care ştiam ce este bine şi ce este rău, deşi aveam săpat în carnea noastră semnul acestui legământ, datorită firii noastre netăiate împrejur, n-am reuşit să fim decât călcători ai legământului, atrăgând asupra noastră robia şi condamnarea.

Natura schimbării vieţii noastre în Cristos.

,,În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:11-15)

În aceste versete, Pavel menţionează cel puţin trei aspecte ale lucrării lui Cristos de la cruce, şi de care noi am beneficiat, în momentul când L-am primit pe El: tăierea împrejur a lui Cristos, înlăturarea condamnării şi eliberarea din robie. Să le luăm pe rând:

2.1. Tăierea împrejur a lui Cristos.

Această tăiere împrejur nu este făcută de vreun om ci de Cristos însuşi. Ea are ca efect eliberarea noastră din robia lăuntrică a firii noastre pământeşti. Ea s-a realizat prin identificarea noastră cu Cristos în actul istoric al morţii şi învierii Sale. Practic, prin moartea noastră împreună cu Cristos, firii pământeşti i s-a luat obiectul muncii. Noi fiind morţi, ea nu mai are ce să înrobească. Prin învierea noastră în Cristos şi împreună cu El, avem posibilitatea să fim împlinitori ai legământului Său, iar semnul că-l vom împlini nu este o tăiere împrejur a cărnii, ci chiar această moarte şi înviere cu Cristos. Această tăiere împrejur se identifică cu naşterea din nou. Această transformare a naturii noastre o mărturisim la botez şi beneficiem de ea prin credinţă. Dar despre credinţă vom vorbi puţin mai târziu.

2.2. Înlăturarea condamnării.

În înţelesul vremii, zapisul era un act făcut de mână. Conform versetului 14 zapisul este actul de acuzare care ne condamna la moarte, pe baza călcărilor noastre de Lege. Prin moartea Domnului Isus, Legea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, iar condamnarea noastră înlăturată.

2.3. Eliberarea din robie.

Prin păcat, noi am devenit proprietatea diavolului. El a devenit tatăl şi stăpânul nostru. Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a anulat celui rău dreptul de proprietate asupra noastră. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13)

Deci în moartea şi învierea lui Cristos, am fost izbăviţi de condamnarea pentru păcatele săvârşite, am fost eliberaţi de robia lăuntrică a firii şi eliberaţi de robia exterioară a diavolului. Întrebarea este cum beneficiem de această lucrare a lui Cristos?

Rolul Credinţei, în ce privete beneficierea de lucrarea lui Cristos.

Există un singur mod prin care se poate beneficia de lucrarea lui Cristos: şi anume prin credinţă. Pavel vorbeşte destul de mult în Coloseni despre credinţă: În primul rând Pavel face referire la credinţa iniţială a Colosenilor prin care L-au primit pe Cristos, în urma auzirii evangheliei propovăduită de către Epafras. (1:4) Apoi Pavel le spune că Cristos îi va face să se înfăţişeze înaintea Tatălui sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă vor continua să rămână şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. (1:22-23) Pentru aceasta, credinţa trebuie să aibă intensitate sau tărie.(2:5) Din capitolul 2 aflăm că îngroparea şi învierea noastră în Cristos se realizează tot prin credinţă, cât şi înrădăcinarea şi zidirea noastră în El. (2:7,12)

Dar ce înseamnă credinţă, la modul cel mai practic? Vă propun să ilustrăm credinţa în ce priveşte acţiunea de omorâre a omului nostru vechi.

Credinţa şi omorârea omului vechi.

Să ne imaginăm puţin un scenariu: Eu, copilul lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp bărbat sănătos, ies pe stradă şi văd o femeie provocatoare. În acel moment, într-un mod cât se poate de natural, în trupul meu, se aprinde un beculeţ, numit poftă. În clipa aceea, nu simt deloc că aş fi mort faţă de păcat, ci dimpotrivă chiar foarte viu. Însă notaţi un lucru foarte important: omorârea omului vechi nu are de a face cu ceea ce simţim ci cu credinţa. Noi suntem îndemnaţi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Simţămintele sunt foarte înşelătoare, însă dacă sunt supuse unei gândiri sănătoase, se vor alinia şi ele acolo unde trebuie. Mai important decât ceea ce simt eu într-un anumit moment este ceea ce-mi spune Dumnezeu. În acel moment trebuie să intervină credinţa mea şi să zică: Eu am murit împreună cu Cristos, şi faţă de păcatul curviei. Aşa îmi spune Dumnezeu şi pentru mine Cuvântul Său este mai vrednic de încredere decât simţurile mele. Prin urmare, mă voi comporta ca atare, şi în situaţia dată. Mă voi socoti mort faţă de păcat. De fapt, gândind în felul acesta, nu fac altceva decât să împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu care îmi spune: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.6:11) Cu alte cuvinte, mă voi comporta ca un mort. Acest mod de a acţiona nu înseamnă schizofrenie ci credinţă, înseamnă a crede că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat, nu ceea ce simt eu. Dar întrebarea care urmează este următoarea: Ce înseamnă a mă considera mort faţă de păcat? Moarte înseamnă despărţire. Prin urmare, a mă considera mort faţă de păcat înseamnă a mă despărţi de sursa de păcat. În cazul nostru concret, a mă socoti mort faţă de păcatul curviei înseamnă: să-mi separ ochii de trupul femeii care mă ispiteşte, să fac legământ cu ochii mei ca Iov, să-mi separ gândurile mele şi imaginaţia mea de la multele scenarii diabolice care vor să-mi invadeze mintea, şi să-mi separ inima şi simţămintele de cea care este nevasta aproapelui meu. Procedând în felul acesta tocmai am împlinit Coloseni 3:5 ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.” Expresia: ,,de aceea” cu care începe versetul ne trimite în urmă la versetul 1, şi ne dă baza în care să acţionăm în felul acesta: ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos,…” Aşadar procesul de omorâre a mădularelor noastre care sunt pe pământ, nu este altceva decât un act al credinţei în îngroparea şi învierea noastră cu Cristos. Separându-mă de păcat, nu eu realizez, prin puterea mea, omorârea omului vechi, ci eu îmi exprim practic credinţa, că această lucrare a fost făcută de Domnul Isus. În urma exprimării credinţei mele în mod practic beneficiez de biruinţa şi viaţa lui Cristos. Lucrul acesta este valabil în cazul tuturor păcatelor, nu numai în cazul curviei, ci şi al lăcomiei, mâniei, vorbelor ruşinoase, minciunilor şi aşa mai departe. Cine nu-şi opoară mădularele sale care sunt pe pământ, cele menţionate în 3:5 cât şi în restul capitolului, de fapt nu crede în faptul că a murit şi a înviat împreună cu Cristos, şi prin urmare demonstrează că de fapt el nici n-a murit şi nici n-a înviat împreună cu Cristos. De fapt, împlinirea tuturor poruncilor date în capitolele 3 şi 4 nu este altceva decât expresia credinţei că am murit cu Cristos faţă de păcat, şi că am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Moartea şi învierea mea împreună cu Cristos s-a realizat prin credinţă, şi credinţă înseamnă, ca în baza Cuvântului lui Dumnezeu, nu în baza simţămintelor mele, să mă socotesc mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu. În felul acesta se împlineşte ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 4: 10-11: ,,Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna Suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După separarea de păcat trebuie să urmeze unirea cu Cristos în gândire, simţire şi faptă, pentru ca viaţa Lui să se arate în noi. În felul acesta, lucrarea lui Cristos devine eficientă în viaţa noastră, prin credinţă. Procesul sfinţirii este un act al credinţei mele în lucrarea înoitoare, pe care Cristos a realizat-o în mine, prin lucrarea Sa de la calvar. Scoaterea sfinţirii din cadrul procesului mântuirii, nu înseamnă altceva decât lepădare de credinţă. Din păcate, trăim aceste vremuri, iar Domnul Isus s-a întrebat, dacă la venirea Sa va găsi credinţă pe pământ. Lucrul acesta ar trebui să ne dea serios de gândit. De aceea, Pavel reacţionează atât de ferm la atitudinea celor care ziceau: ,,să păcătuim mai departe ca să se înmulţească Harul”. O astfel de atitudine nu poate fi calificată altfel decât ca necredinţă, şi fără credinţă nu primim nimic de la Dumnezeu.

În concluzie:

Acesta este modul în care eu înţeleg credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, arătată prin fapte nu prin vorbe. Credinţa în lucrarea mântuitoare a lui Cristos, se dovedeşte cel mai bine prin implicarea noastră în procesul dezbrăcării omului cel vechi şi îmbrăcării omului cel nou. Vom mai reveni asupra acestui subiect, în mesajele ulterioare.

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă.

///////////////////////////////////////////

Plinătatea în Cristos

,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:10)

Aş vrea să mai zăbovim puţin asupra acestui verset, deoarece el reprezintă versetul cheie al epistolei, şi este unul din versetele cheie ale Scripturii.

Expresia: ,,Voi aveţi totul deplin în El”, înseamnă mai mult decât că în Cristos avem resurse la toate problemele şi nevoile cu care ne confruntăm. Ea înseamnă că aceste resurse ne sunt date într-un mod deplin sau plenar. Noi, nu doar că avem totul în El, ci avem totul la modul deplin în El. Dumnezeu nu face nimic pe jumătate. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)

Când am înţeles acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne, Tu îmi spui că în Cristos, eu am totul la modul deplin, plenar şi din belşug. Prin urmare nu vreau să-mi mai trăiesc viaţa creştină cu jumătăţi de măsură, târându-mă de pe o zi pe alta. Eu vreau să experimentez din plin această plinătate în Cristos, şi aceasta pentru simplul fapt că tu mi-ai dat-o. Dacă Tu mi-ai dat Har în Cristos, atunci vreau să am Har din belşug, nu cu ţârăita. Dacă Tu mi-ai dat pace în Cristos, atunci vreau ca ea, să nu fie ca pacea lumii care tulbură şi înspăimântă, ci să întreacă orice pricepere şi să-mi păzească toate gândurile şi inima. (Ioan 14:29, Filipeni 4:8) Dacă Cristos a fost făcut pentru mine sfinţire, (1Cor.1:30) atunci vreau să fiu desăvârşit dupăcum şi Tatăl meu este desăvârşit. (Matei 5:48) Nu mai vreau să fiu îngenunchiat, în fiecare zi, de tot felul de pofte şi ispite. Dacă în Cristos, mi-ai dat putere pentru trăire şi lucrare, atunci vreau s-o am din belşug, în a mă împotrivi până la sânge împotriva păcatului, în a-l birui pe cel rău şi în a propovădui Evanghelia. Nu mai vreau să cad neputincios sub povara ispitelor sau a greutăţilor lucrării. Dacă Cristos a fost făcut pentru mine înţelepciune (1 Cor.1:30), atunci o vreau din belşug. Nu mai vreau să fiu în criză de viziune, în pană de idei şi făcând tot felul de prostii din pricina propriei mele ignoranţe. Dacă în Cristos am asigurată biruinţa, atunci o vreau deplină, nu discutabilă. Vreau să domnesc în viaţă împreună cu Cristos, peste firea mea pământească, peste păcat şi peste lumea spirituală din locurile cereşti. Dacă în Cristos am primit Duhul Sfânt, atunci doresc plinătatea Duhului. Vreau ca El să se manifeste liber în mine, cu toată forţa, în ce priveşte roada, darurile, puterea şi călăuzirea în lucrare. Vreau ca manifestarea Duhului în mine, să fie comparabilă cu manifestarea Lui în perioada bisericii primare, ca în Petru, Pavel sau în Domnul Isus. Dacă în Cristos am primit bucurie, atunci vreau ca aceasta să fie atât de puternică încât să nu mi-o poată tulbura nici cele mai cumplite necazuri sau încercări. Dacă în Cristos am un Logodnic desăvârşit, atunci vreau ca dragostea dintre noi să fie la cele mai înalte cote. Vreau ca toată forţa minţii, aspiraţiilor, trăirilor şi sentimentelor mele să ţintească numai spre El, aşa încât să-I pot rămâne fidel în ciuda tuturor provocărilor ademenitoare ale lumii acesteia. Dacă în Cristos am un prieten minunat, atunci vreau să-mi fie cel mai apropiat. Vreau să-i pot împărtăşi chiar cele mai adânci trăiri ale sufletului meu, şi să rămân statornic şi echilibrat chiar dacă toţi ceilalţi prieteni m-ar părăsi. Dacă în Cristos am asigurată destoinicia în lucrare, atunci o vreau din belşug. Nu vreau să fiu un lucrător de mâna a doua ci de mâna întâi. Dacă în Cristos am o familie minunată, părtăşie cu fraţi preaiubiţi, unitate şi slujire în dragoste, atunci vreau să am aceste lucruri pe deplin. Vreau să se termine odată cu intrigile, măştile şi cu scopurile ascunse.”

Aceasta este rugăciunea mea, şi vreau să continui să mă rog în felul acesta, cu referire la toate cele peste 150 de lucruri, pe care am descoperit că le avem în Cristos, şi din care am prezentat 75 în mesajul intitulat: ,,Voi aveţi totul deplin în El” Dacă eu beneficiez de aceste lucruri în Cristos, atunci le vreau din belşug, şi asta nu pentru că aşa îmi place mie ci pentru că aşa mi le-a promis Dumnezeu.

Dar întrebarea este următoarea: ,,De ce anume depinde măsura plinătăţii în care voi avea aceste lucruri în viaţa mea? Care este factorul de care depinde abundenţa sau sărăcia în care aceste lucruri vor fi în mine?” Singurul răspuns biblic care poate fi dat, este format dintr-un singur cuvânt, şi anume: credinţa. În 2:5 Pavel vorbeşte despre tăria credinţei iar în 2:7 spune că noi suntem întăriţi prin credinţă. Deci o credinţă slabă va produce oameni slabi iar o credinţă tare va produce oameni tari. Intensitatea credinţei, determină intensitatea plinătăţii noastre în Cristos. Dar marea întrebare abia acum urmează să fie pusă: ,,Ce înseamnă în mod concret şi practic a crede în Isus?” Pentru mulţi creştini, credinţa este un lucru atât de teoretic şi de ambiguu încât nu mai reprezintă nimic. De aceea este absolut esenţial să definim ce înseamnă practic a crede în Isus. Deci:

Cum se manifestă în mod practic credinţa în Isus, în vederea beneficierii din belşug de lucrurile pe care le avem în El? Pentru cine este plinătatea în Cristos?

Plinătatea lui Cristos este pentru cei care se ţin strâns de Capul Cristos.

,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Lucrurile pe care le avem în Cristos, din 2:10, le găsim prezente şi în v 19, în expresia: ,,creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. În acest verset, Pavel ne prezintă scopul pentru care noi am primit totul în Cristos. De ce ne-a dat Dumnezeu totul în Cristos? Cu ce scop? Ca să risipim în poftele şi plăcerile noastre? Nu , ci pentru creştere. Scopul pentru care noi avem totul în Cristos este creşterea noastră şi creşterea altora. Din context, a ne ţine strâns de capul Cristos, înseamnă a avea pentru viaţa noastră acelaşi scop pe care îl are şi Dumnezeu. Pavel şi-a definit scopul vieţii sale în 1:28-29: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Prin această aliniere a sa la voia lui Dumnezeu, Pavel s-a ţinut strâns de Cristos. Versetele 18 şi 19 din capitolul 2, prezintă nişte învăţători falşi care nu urmăreau voia lui Dumnezeu ci urmăreau planurile şi scopurile lor personale, de a se scoate pe ei în evidenţă şi a câştiga popularitate printre credincioşi, mânaţi de o mândrie deşartă. Despre aceştia Pavel afirmă că nu se ţin strâns de Capul Cristos.

Noi nu primim nimic de la Dumnezeu pentru a deveni vedete sau celebrităţi, nici pentru a risipi în poftele şi plăcerile noastre, însă dacă dorim să creştem sau să îi ajutăm pe alţii să crească în Cristos, atunci noi avem totul deplin în El.

Prin urmare, dacă constatăm că viaţa noastră spirituală este caracterizată de sărăcie, lipsuri sau neajunsuri, este timpul să ne cercetăm mai bine motivaţiile şi scopurile vieţii. Căutăm noi cu adevărat să-L proslăvim pe Cristos, lăsându-L să-şi facă lucrarea Lui în noi şi prin noi, sau urmărim o slavă deşartă? În Ioan 14:13 Domnul Isus ne promite că doar la acele rugăciuni va răspunde care fac ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Pericolul mândriei este foarte suptil, şi foarte adesea vine pe fondul unei false smerenii.

Plinătatea lui Cristos, este pentru cei care se ţin strâns de Trupul lui Cristos:Biserica.

Recitim 2:18-19, şi ne punem întrebarea: ,,Cu ajutorul a ce, dă Dumnezeu creşterea?, sau care este mijlocul prin care noi ajungem să avem totul deplin în El?” ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Deci: noi avem totul deplin în El prin Trupul lui Cristos care este Biserica. Credincioşii uniţi în dragoste, sunt metoda lui Dumnezeu prin care noi primim totul deplin în Cristos. Măsura plinătăţii mele în Cristos, depinde de măsura unităţii mele cu Biserica.

Dar ce se întâmplă dacă eu mă izolez de biserică? Îmi pare rău dacă dezamăgesc pe cineva, nu-mi pot permite să ofer nădejdi înşelătoare, dar dacă mă izolez de biserică, mor. Ştiu că sună revoltător şi în totală contradicţie cu individualismul, spiritul de independenţă şi răzvrătire la tot ce înseamnă autoritate, a societăţii nihiliste postmoderne în care trăim, dar Dumnezeu nu-şi schimbă metodele şi planurile în funcţie de tendinţele vremii. Singurul mod prin care cineva îşi primeşte creşterea, este prin slujirea acelor fraţi şi surori imperfecţi şi cu slăbiciuni. La fel stau lucrurile şi în trupul fizic: După mii de ani de la creerea omului, obrajii sunt spălaţi tot de mâini chiar dacă şi-au pierdut vreo două degete într-un accident, stomacul este hrănit tot de gură chiar dacă între timp şi-a pierdut câţiva dinţi, iar picioare sunt călăuzite tot de ochi chiar dacă au cataractă şi văd în ceaţă. Mădularele separate de trup, sunt în viziunea lui Ezechiel, şi nu au viaţă în ele, ci acolo domneşte moartea şi uscăciunea. Când apare viaţa, mădularele se adună, interacţionează unele cu altele formând un trup.

Plinătatea în Cristos, este pentru cei care rămân în Biserica lui Cristos, în ciuda imperfecţiunilor ei şi a tendinelor vremii. A pleca din biserică înseamnă a ieşi din trup. Aceasta este echivalentul amputării şi conduce spre moarte.

Plinătatea lui Cristos este pentru cei care umblă şi se gândesc la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.

,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (3:1-2) Întrebarea este: Care sunt lucrurile de sus şi care sunt lucrurile de pe pământ? Conform textului, lucrurile de sus sunt lucrurile lui Cristos, sau cu alte cuvinte lucrurile pe care le avem în El, lista cu cele peste 150 lucruri pe care le avem în El. Conform versetelor 5, 8-9, lucrurile de pe pământ sunt: curvia, necurăţia, pofta rea, lăcomia, mânia, răutatea, clevetirea, minciuna şi aşa mai departe.

De plinătatea în Cristos beneficiază doar cei care umblă şi se gândesc la lucrurile lui Cristos. De fapt, cum şi-ar putea închipui cineva, că va avea pace deplină în Cristos, în timp ce nici măcar nu ştie unde scrie: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filip.4:6-7), decum să mai vorbim de lupta împotriva îngrijorărilor şi discutarea tuturor problemelor, în rugăciune cu Dumnezeu. Cum îşi imaginează cineva că va fi desăvârşit, în timp ce toată ziua şi-o petrece la televizor şi în compania unor prieteni care-l îndeamnă la rău. Cum îşi închipuie cineva că va primi înţelepciune de sus, în timp ce el se întâlneşte cu Biblia din an în paşti. Cum îşi imaginează cineva că va fi plin de Duhul Sfânt în timp ce în trupul său are un spaţiu destinat şi pentru alcool. Am putea continua mult cu astfel de întrebări.

Este aici un lucru esenţial pe care trebuie să-l înţelegem: Dumnezeu nu ne dă lucruri pe care nu ni le dorim, la care nu ne gândim şi după care nu umblăm. Dumnezeu nu aleargă după noi ca distribuitorii de reclame publicitare. El nu face risipă. El nu aruncă mărgăritare înaintea porcilor. El ne spune: ,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat.7:7-11) Împărăţia lui Dumnezeu este ca o comoară ascunsă ce trebuie căutată, şi acela o dobândeşte care este dispus să vândă pentru ea tot ce are.

Plinătatea în Cristos este pentru cei care o caută şi se gândesc la ea. Ce înseamnă practic acest lucru. Aceasta înseamnă să luăm pe rând toate lucrurile pe care le avem în Cristos, să ne gândim la ele, să ni le dorim şi să facem tot ce ne îndeamnă Scriptura pentru a creşte în ele. Vrem sfinţenia lui Cristos, s-o rupem cu păcatul. Vrem înţelepciunea lui Cristos, să ne împrietenim cu Scriptura, şi aşa mai departe.

În concluzie:

Asta înseamnă practic a crede în Isus: A avea pentru viaţa mea scopul pe care El îl are pentru mine, adică creşterea mea în Cristos, şi să-i ajut şi pe alţii la aceasta. A crede în Isus înseamnă a mă ţine strâns de biserica Sa, în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei. A crede în Isus înseamnă a umbla şi a mă gândi la lucrurile Sale. De fapt este logic: Cred în acele lucruri după care umblu şi la care mă gândesc. Umblu toată ziua după bani şi mă gândesc tot timpul la bani, înseamnă că cred în valoarea acestora. Mă gândesc necurmat la Cuvântul lui Dumnezeu şi umblu în aşa fel încât să-l împlinesc, înseamnă că cred în valoarea lui.

Plinătatea lui Cristos se dobândeşte prin credinţă, iar credinţă înseamnă a-mi alinia viaţa scopurilor lui Dumnezeu pentru mine, a mă ţine strâns de biserică, a umbla şi a mă gândi la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.

Plinătatea în Cristos

///////////////////////////////////////

Rugaţi-vă pentru Trezire spirituală

De când mă ştiu, mi-am dorit, cu tot dinadinsul, să fiu mai deosebit decât ceilalţi oameni. Să realizez ceva ce ei nu au realizat şi să ajung undeva unde ei nu au ajuns. Fiind un om religios, transpuneam toate aceste ambiţii personale în domeniul spiritual. Mă identificam adesea cu fiii lui Zebedei, în dorinţa de a sta pe scaunul de la dreapta sau de la stânga, în Împărăţie. Încă din copilărie, visam să devin cel mai mare predicator al generaţiei mele, despre care să se ducă vestea nu numai în ţară dar şi peste hotare. În studenţie, mi-am făcut chiar şi un plan scris după care îmi vedeam desfăşurându-se viaţa. În acea notiţă personală, printre altele, se putea citi: ,,La treizeci de ani, vreau să fiu un păstor de succes, într-o biserică locală. La patruzeci, vreau să fiu implicat într-o misiune de anvergură naţională. La cincizeci, trebuie să devin, nici mai mult nici mai puţin, decât evanghelistul Europei, iar la şaizeci să scriu o carte’’. Pe atunci eram foarte sincer în naivitatea mea, însă mai târziu, mi-am dat seama că existau două probleme majore cu aceste ,,măreţe idealuri” spirituale. Prima era legată de Dumnezeu. În timp ce eu îmi făuream aceste planuri, undeva în ceruri, dealtfel cu un zâmbet binevoitor ca şi în cazul fiilor lui Zebedei, Dumnezeu gândea în Sine despre mine: ,,Să vezi ce-ţi pregătesc: La treizeci de ani, vei vinde roşii în piaţă, la treizeci şi trei te vei angaja ca muncitor necalificat. La patruzeci, te vei vedea numai bun de nimic, deci pregătit pentru lucrare’’. Astăzi, cred că Dumnezeu a avut dreptate şi că planul Său a fost mai bun decât al meu. Aveam nevoie de multă frângere şi zdrobire, a ambiţiilor fireşti, deşi multă vreme m-am considerat un om destul de smerit, mai ales când începeam să mă compar cu alţii. Astăzi încă mă găsesc în acest proces extrem de dureros. Sunt încă multe ambiţii personale şi dorinţe fireşti în mine, pe care Dumnezeu trebuie să le frângă, şi lucrul acesta mă doare de-mi vine să urlu, dar ştiu că n-am altă şansă. A doua problemă era legat de mine. Niciodată devotamentul meu în ce priveşte sfinţirea, educaţia şi lucrarea nu s-au ridicat la nivelul visurilor măreţe pe care le nutream. Vorba mamei mele:,, Brânză bună în burduf de câine”. Totdeauna consideram că înzestrările pe care mi le-a dat Dumnezeu, şi care mă menţineau, mai peste tot, în primele rânduri, vor fi mai mult decât suficiente, în realizarea acestui deziderat. Deasemenea, considerându-mă încă foarte tânăr, aveam impresia că mai am timp suficient în viitor pentru a renunţa la plăcuta comoditate şi a mă apuca serios de treabă. Însă anii treceau pe nesimţite, îndatoririle mele creşteau, iar timpul pe care l-aş fi putut folosi cu maxim de randament se subţia din ce în ce mai mult. În scurt timp am constatat că cei mai frumoşi ani ai vieţii, îmi scăpaseră printre degete şi atunci a început să mă cuprindă disperarea. Fraza mea favorită a devenit una din amintirile copilăriei lui Ion Creangă: ,,Ia am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost” Am simţit că pentru mine totul s-a sfârşit. Serviciul, familia, îndatoririle materiale ale gospodăriei, cât şi biserica pe care o păstoream, mă absorbeau atât de mult, încât am înţeles că soarta mea este pecetluită definitiv. Mă simţeam condamnat la rutină şi mediocritate, lucruri pe care le uram cu înverşunare. Contextul favorabil salvator, pe care îl aşteptam de ani de zile, părea că nu va mai veni niciodată. Am risipit în lenevie şi comoditate ani preţioşi din viaţă, iar acuma când chiar aş vrea să fac ceva mai mult pentru Domnul nu mai am timp. Cu un ultim reflex al omului care este gata să cadă în gol şi care simte că ,,acum ori niciodată’’, am hotărât să acţionez cu tot ce îmi stă în putinţă, în contextul concret în care mă aflu. Am renunţat la o facultate tehnică pe care o începusem, ca un gest de disperare, şi din care făcusem aproape trei ani. Am început să folosesc cele patru ore zilnice disponibile, înafara serviciului, în studiu biblic şi rugăciune. Dar îmbunătăţirile produse încă nu m-au mulţumit. M-am tot întrebat cum aş putea folosi şi timpul alocat muncii fizice într-un mod mai folositor. Am constatat că se iroseau zilnic mai bine de două ore în călătoria cu autobuzul de acasă la serviciu. Mulţi colegi de-ai mei îşi omorau acest timp ascultând muzică la căşti. Atunci mi-a venit o idee salvatoare. Fiindcă îmi era penibil să mă înfiinţez în faţa lor cu cărţi de citit sau cu Biblia, mi-am cumpărat un MP3 la care am început să audiez predici şi cărţi audio descărcate de pe internet. Eram cu căştile pe urechi ca şi ei. Când cineva mă întreba: ,,Ce asculţi, Stana Izbaşa?”, eu răspundeam: ,,Nu, Honore de Balzac” Dar tot nu am fost mulţumit cu rezultatele obţinute. M-am rugat Domnului să mă aşeze într-un loc de muncă în care să pot face aceasta chiar şi în timpul lucrului. Domnul m-a ascultat, şi am fost mutat pe un utilaj destul de izolat de ochii şefilor şi ai colegilor şi unde munca pe care trebuia să o prestez era în mare parte de rutină. Aşa s-a întâmplat că pe lângă cele opt ore de muncă din fabrică şi alte patru de rugăciune şi studiu biblic de acasă, uneori reuşeam să mai recuperez încă vreo zece ore pe zi pentru audierea de predici şi cărţi audio. Într-un an de zile am audiat peste două mii de predici, punându-mă în temă cu tot ce se predică la nivel de vărf în ţară. În alt an am audiat aproape o sută de cărţi audio, creştine şi seculare, de toate categoriile, unele dintre ele fiind de peste o mie de pagini. Astfel m-am familiarizat cu marii clasici ai literaturii, religiei şi filosofiei. În prezent îmi continui mai departe acest stil de viaţă, din lipsa altuia mai bun, şi fac tot ceea ce îmi stă în putinţă spre a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu şi spre a-L descoperi mai eficient oamenilor. Sunt în aşteptarea unei mari treziri spirituale. Nu mă pot obijnui cu ideea că aş putea să o ratez. Prin Duhul, văd în România biserici ticsite de oameni flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu şi după neprihănire, mai mult decât după bani şi după plăceri. Văd oameni alergând din toate părţile spre locuri de adunare pentru a experimenta manifestarea autentică şi profundă a slavei lui Dumnezeu. Dacă nu voi fi eu omul învrednicit de Dumnezeu pentru a îndeplini această lucrare, mi-ar place măcar să-i pot ţine Biblia. Până una alta, caut să mă sfinţesc mai mult, să mă rog, să studiez Scriptura, să-L cunosc pe El şi să supravieţuiesc atacurilor furtunoase ale diavolului, dezlănţuite cu toată furia împotriva mea şi împotriva bisericii pe care o păstoresc. Viziunea unei treziri spirituale naţionale de proporţii este ceea ce mă ţine în viaţă. Cănd sub presiunea atacurilor celui rău, se întâmplă să-mi pierd această viziune, îmi pierd şi sensul de a mai trăi. Dacă mă mai ţine ceva legat de acest pământ, este o dorinţă fierbinte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru cu o putere la fel ca pe vremea lui Moise şi Ilie. Într-o vreme în care diavolul lucrează cu atâta putere, pe toate căile şi prin toate mijloacele, nu pot concepe că Dumnezeu ar putea fi mai prejos. De aproximativ doi, trei ani de zile, mulţi membri din Biserica noastră împărtăşesc cu mine această viziune. Transformarea radicală realizată în viaţa lor, de către Duhul Sfânt, în urma trezirii mele, este mai mult decât evidentă. Entuziasmul, rugăciunile şi slujirea lor îmi dau aripi. Este adevărat că nici diavolul nu doarme. De o vreme încoace, avem senzaţia că trăim cu sabia lui Damocles deasupra capului nostru, gata să ne sfărâme ţestele, în orice moment. Uneori, ni se pare că fiecare clipă pe care o trăim este ultima pe acest pământ. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că lupta spirituală este atât de crâncenă, când îndrăzneşti lucruri mari cu Dumnezeu. Dar ne agăţăm, ca disperaţii, de Cuvântul lui Dumnezeu, ,, căci scut şi pavăză este credincioşia Lui”. Nu am pretenţia că suntem singurii care ne rugăm pentru o trezire spirituală de mare anvergură. Sunt convins că Domnul are mai mult de şapte mii de bărbaţi, în ţara aceasta, care fac lucrul acesta. Nu mă consider un fel de Ilie al României, deşi mărturisesc faptul că mi-ar place să devin. Nu cred că o astfel de dorinţă este păcat, din moment ce şi Elisei cere, aproape cu neruşinare, o dublă măsură din duhul lui Ilie. Sunt convins că mândria, ambiţiile personale şi încrederea în sine sunt monştri care au devorat de-a lungul timpului mii de oameni ai lui Dumnezeu, şi cer cu stăruinţă lui Dumnezeu să mă păzească de acestea. Dar mai ştiu şi că doar cei care au îndrăznit să viseze la lucruri ce sunt peste puterile lor, L-au văzut pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa. Rugaţi-vă pentru România! Rugaţi-vă pentru trezire spirituală! Cereţi lui Dumnezeu să ridice bărbaţi de calibrul lui Moise, Ilie, Petru şi Pavel, care pe lângă bagajul intelectual să aibă şi unul moral şi spiritual la fel de dezvoltat. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice oameni cu viziune, curaj, frică de Domnul, disponibilitate la sacrificiu şi smerenie, care nu urmăresc înălţarea slavei lor personale, ci a slavei lui Hristos. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice lucrători pe faţa cărora să strălucească slava lui Dumnezeu la fel ca pe a lui Moise şi Ştefan. Rugaţi-vă şi pentru mine.

Rugaţi-vă pentru Trezire spirituală

///////////////////////////////////////////

Dumnezeu culcat într-o iesle

Dumnezeu culcat într-o iesle

Unul dintre cele mai zguduitoare şi emoţionante tablouri surprinse în decursul istoriei universului, a fost şi rămâne tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle.

De-a lungul istoriei şi civilizaţiei umane, acest tablou a reprezentat sursă de inspiraţie şi temă principală, pentru pensula pictorilor şi pana scriitorilor. Priveliştea Dumnezeului culcat într-o iesle, a stârnit visarea poeţilor, dând naştere celor mai extraordinare versuri recitate vreodată. Acest spectacol inedit a reprezentat izvor de melodie şi armonie, pentru muzicieni şi compozitori, zmulgându-le din inimă monumentale cântece şi opere muzicale, care au supravieţuit peste secole. Filosofi, scenarişti, oameni de rând şi predicatori, au găsit, de-a lungul timpului, în acest tablou, sursă inepuizabilă de inspiraţie.

După două mii de ani de la petrecerea evenimentului, tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle, încă rămâne una din marile fascinaţii ale crăciunului. Indiferent că eşti un sentimentalist, raţionalist sau un tip pragmatic, nu poţi trece chiar indiferent pe lângă acest tablou.

De aceea provocarea mea este, ca prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, şi folosindu-ne de puterea imaginaţiei luminate de Duhul Sfânt, să ne mai oprim o clipă în dreptul acestui tablou, spre a-i admira farmecul: Un Dumnezeu culcat într-o iesle.

Dar ce fel de Dumnezeu este acela care stă culcat într-o iesle?

Iată primul lucru care şochează atunci când priveşti spre acest tablou. Nu există nici un fel de compatibilitate între noţiunea de Dumnezeu şi noţiunea de iesle. Locul lui Dumnezeu nu este nicidecum într-o iesle.

Ce poţi gândi despre un Dumnezeu culcat într-o iesle? Ori este un Dumnezeu sărac lipit pământului, ori este un Dumnezeu învins în lupta cu ceilalţi dumnezei, sau poate un Dumnezeu fals, un idol, o plăsmuire a minţii, o închipuire a imaginaţiei sau, cine ştie, vreo tradiţie bisericească. Dar de ce n-ar putea fi un Dumnezeu neânţeles, respins, abandonat, nedorit sau neacceptat? De ce n-ar putea fi un Dumnezeu a cărui dragoste de oameni, întrece orice imaginaţie şi închipuire omenească?

Dar haideţi să ne apropiem mai mult de tablou, ca să vedem despre ce este vorba: Cine este Dumnezeul culcat în iesle?

El este creatorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute: ,,Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan1:3), ,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.” (Col.1:16) El este Cel care acoperă iarna câmpul, ca de sărbători, cu o manta albă imaculată, şi umple văzduhul cu steluţe albe şi strălucitoare. El este Cel care primăvara îl îmbracă, ca pe un copilaş, cu hăinuţe colorate, şi rochiţe verzi brodate cu floricele, de cele mai variate nuanţe şi culori. El este Cel care ne îmbată simţurile cu parfumul florilor şi cu mirosul câmpului. El este Cel care caută să ne stârnească dragostea şi să ne-o cucerească prin muzica izvoarelor, freamătul pădurii, concertele păsărelelor şi liniştea muntelui.

El este creatorul fiinţelor noastre: Este Cel care ne-a înzestrat cu un trup atât de minunat. El este Cel care ne-a dat minte ca să putem gândi, ochi ca să putem privi, mâini ca să putem atinge, crea sau chiar strica şi gură ca să putem binecuvânta sau blestema. El este Cel care ne-a dat picioare cu care să putem alerga spre El sau de El, inimă cu care să-L putem iubi sau urâ, şi voinţă liberă cu care să-L putem face Împărat sau răstigni.

Dumnezeul culcat în iesle este creatorul universului. El este Cel care a aşezat soarele pe cer ca să ne lumineze şi să ne încălzească. El este Cel care ne hrăneşte, în fiecare zi, cu pâine şi cu apă, din cămările sale îmbelşugate. El este Cel care a ascuns aurul, cu mâna Sa, în burta munţilor, ca împăraţii pământului să-şi poată construi din el tronuri şi coroane, făurite cu multă migală, ca apoi pentru Creator să nu găsească decât o iesle rece şi o coroană de spini.

Cine este Dumnezeul culcat în iesle? Este Cel care, prin puterea Lui, l-a înălţat pe Irod cel Mare, ca împărat al Iudeii, iar pe marii preoţi în fruntea naţiunii lui Israel. El este cel mai mare Împărat, în faţa Căruia, se aruncă cu faţa la pământ, îngerii şi toate fiinţele cereşti, este Cel căruia îi cântă corurile celeste, este Cel mai slăvit din univers.

Dumnezeul culcat în iesle este susţinătorul tuturor lucrurilor. Datorită Lui planetele îşi urmează mersul pe orbite, şi nu se ciocnesc unele de altele. Datorită Lui ziua şi noaptea, vara şi iarna, căldura şi frigul, semănatul şi seceratul, continuă de mii de ani, şi vor mai continua până la vremea hotărâtă tot de El. Datorită susţinerii Lui pământul încă n-a fost înghiţit de ape sau topit de flăcări. Datorită Lui, în această dimineaţă, ai putut să te scoli din pat. Singurul motiv pentru care, în această clipă, inima nu ţi se opreşte în loc, şi nu dai ochii peste cap, este că El te ţine în palma Lui şi te iubeşte mult.

Cine este Dumnezeul culcat într-o iesle? Este Cel care a venit să hrănească pe cei flămânzi, să vindece pe cei bolnavi, să ofere un adăpost văduvelor şi orfanilor, să dea speranţă celor disperaţi şi să moară pentru cei păcătoşi. Dumnezeul culcat într-o iesle este Cel care te iubeşte mai mult decât întregul univers, este Cel care are cele mai înalte planuri şi idealuri pentru viaţa ta. El vrea să te ducă în slavă şi să facă din tine Prinţesa Cerurilor, Mireasa Măririi. El este Cel care vrea să-ţi dea demnitate, cinste, dragoste, fericire, cum niciodată n-ai fi putut visa.

Cuvintele mele sunt mult prea sărace pentru a-L descrie pe Cel care stă în iesle.

Dar, vai, un asemenea Dumnezeu ce caută într-o iesle?

Cristos stă în iesle pentru că în palatul lui Irod nu este loc pentru încă un împărat. Irod nu este dispus să-şi împartă tronul cu nimeni. Pentru un asemenea Dumnezeu, Irod nu are, în casa lui, decât o sabie, cu care să-L omoare. Pentru Irod, Dumnezeul din iesle este un rival, o ameninţare, şi nu are linişte până nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a-L elimina.

Cristos stă în iesle, pentru că la Templu, marii preoţi sunt deosebit de încântaţi de religia lor, care le conferă prestigiu şi câştig, şi nu au nevoie de nimeni care să vină să le încalce datinile şi să le anuleze privilegiile.

Cristos stă în iesle, pentru că la casa de poposire din Betleem nu este vremea actelor de caritate, nici a primirii cerşetorilor, ci este sezonul câştigurilor.

Cristos se află într-o iesle, pentru că cei care L-au primit erau oameni săraci, dar care au oferit cu bucurie puţinul lor, spre a-I face bucurie Domnului Isus.

Cristos se află într-o iesle ca să ne arate că El este gata să intre chiar şi în casa celui mai neânsemnat dintre oameni.

Dacă vă veţi uita cu băgare de seamă, la ceea ce se întâmplă în universul religios, cu ocazia sărbătorilor, ve-ţi observa că lucrurile s-au schimbat atât de puţin, în două mii de ani: Cristos este tot în iesle, pentru că cei mai mulţi se comportă faţă de El aşa cum s-au comportat şi cei din vremea Lui.

Unii se raportează la Domnul Isus, la fel ca Irod, zicând: ,,Isuse în palatul vieţii mele nu există loc pentru încă un împărat. Dacă vrei, ca slugă te pot primi, şi chiar am nevoie de una ca Tine, care se pricepe la înmulţit pâinile, la vindecat bolile şi la potolit furtunile. Însă nu uita lucrul cel mai important: locul slugilor este în iesle. Pe tron stau eu. Eu comand şi tu execuţi. În casă nu am loc pentru Tine. În living este pomul de crăciun, şi mai am şi ceva musafiri, de care trebuie să mă ocup. În bucătărie totul este plin ochi: frigiderele sunt pline, sticlele şi paharele deasemenea, iar despre locurile de la masă ce să mai vorbim. În dormitor mă îndoiesc că o să-ţi placă, deoarece televizorul va merge non-stop. Dar dacă vrei am o iesle, în care te pot primi. Animalele oricum le-am vândut, aşa că poţi locui acolo, iar când o să am nevoie de Tine, ca să-mi slujeşti, vin eu până acolo ca să te chem.”

Alţii se raportează la Domnul Isus, ca marii preoţi din Ierusalim zicând: ,,Doamne n-am vrea să ne strici tradiţiile şi obiceiurile noastre care ne sunt atât de dragi. Ne mai gândim noi, de crăciun, şi la Tine, dar personajul principal este tot ,,Moşu”, mai dăm noi şi pe la Biserică, dar religia noastră este să mâncăm şi să bem. Acuma este crăciun, ne mai vedem pe la paşti, iar între timp lasă-ne un număr de telefon, ca în caz de boală sau necaz să te putem apela. De fapt, să ne fie cu iertare, dar nu ne prea place de Tine, deoarece eşti foarte curios şi indiscret. Îţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala. Te interesează ce vorbim, ce gândim, umbli prin acte, tragi cu ochiul prin bibliotecă, cauţi prin portmoneu, şi pe lângă toate astea mai pui şi tot felul de întrebări incomode, cum ar fi: ,,Ce caută, banii ăştia negri în portofelul tău? Ce caută sticla asta în pivniţa ta?” Doamne deja ai depăşit orice limită, nu te mai suportăm, pleacă afară din casa noastră, altfel Te răstignim din nou, locul Tău este în iesle! Nu faci altceva decât să ne strici sărbătorile!” Ei, a prins ceva Dostoievski în Marele închizitor, din Fraţii Karamazov.

Alţii se raportează la Domnul Isus la fel ca patronul hotelului din Betleem, zicând: ,,Acuma nu-i vreme de umblat după năluci, nici după vorbe de ,,popi beţi” care n-au chef de lucru. Astea nu ţin de foame. Acuma-i sezonul de făcut bani. ,,Doamne, dacă pică ceva părăluţe, mai stăm de vorbă, dar nu de alea în valută de vatican, ci în valută mai profană, cu care ne-am obijnuit. Dacă ne îmnulţeşti pâinile şi ne transformi apa în vin mai discutăm, altfel să şti că noi avem treabă.”

Însă din când în când, se întâmplă câte o minune extraordinară, pentru care Domnul Isus zice că s-a meritat să stea în iesle. Din când în când, câte un suflet sătul de toate minciunile Diavolului, dezamăgit de toate sclipirile înşelătoare ale lucrurilor din lume, dezgustat de hrana otrăvită care i-a servit-o Satana pe tavă, ani de zile, …din când în când câte un suflet trudit şi împovărat de păcatele sale şi cu visele spulberate, se apropie de ieslea Domnului Isus şi zice: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! N-am să-ţi ofer decât păcate, dezamăgiri, regrete, dureri şi o inimă zdrobită. Doamne m-ai biruit! Ai învins! M-ai cucerit. Nu mai pot rezista stând nepăsător şi rece privind la tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle. Mă prăbuşesc cu totul înaintea ieslei Tale. Mă pocăiesc pe deplin înaintea Ta. Nu vreau să mai lupt împotriva Ta. Dragostea Ta este irezistibilă. Sunt al Tău în întregime pentru tot restul vieţii. Fă tot ce vrei cu mine. Din inima mea fă-Ţi tron, din viaţa mea fă-Ţi împărăţie, din casa mea fă rai, din biserică fă-Ţi Mireasă iar din lumea aceasta fă cer.”

N-ai vrea să fi tu omul acesta? N-ai vrea ca ziua de astăzi să fie ziua întâlnirii tale cu cea mai frumoasă persoană din univers, sau ziua rededicării tale faţă de acest minunat Împărat? N-ai vrea să-I spui?: ,,Doamne m-am săturat de formalismul meu religios lipsit de putere. Nu mai suport să-mi conduc viaţa din faliment în faliment. Nu mai simt nici o satisfacţie în nimic din ceea ce-mi poate oferi lumea aceasta. Te vreau pe Tine.Vreau ca veşnicia să umple spaţiul meu limitat. Vreau ca puterea Ta să înghită toate neputinţele mele. Vreau ca slava Ta să acopere toată hidoşenia mea. Vreau ca abundenţa Ta să îndestuleze tot pustiul din mine.”

Dacă din toată inima, Îi vei adresa Domnului o astfel de rugăciune, atunci El te va copleşi cu o pace cum n-ai avut niciodată. Te va inunda cu o bucurie căreia abia că îi vei putea rezista. Fiecare zi petrecută de tine cu Domnul va fi o nouă aventură spre infinit, spre profunzimi şi tărâmuri nebănuite. Cititul Bibliei, rugăciunea, închinarea publică cu poporul Domnului, trăirea în sfinţenie, se vor transforma din poveri greu de purtat în pasiunea vieţii tale. În prezenţa lui Dumnezeu vei ajunge să uiţi de foame, de sete, de neputinţa din trup, de necazuri, de crize şi de neajunsuri. Noaptea nici nu-ţi va veni să te duci să te culci, de dulceaţa umblării tale cu Domnul.Vei uita de pat şi de pâine, la fel ca Moise pe muntele Sinai, iar când vei coborâ de acolo, în mijlocul oamenilor, faţa ta va străluci, şi tot poporul va şti că în cer există un Dumnezeu Minunat, care merită să fie iubit şi ascultat, şi că tu eşti slujitorul Său. Duhul Sfânt se va odihni peste tine şi va face lucrări şi minuni demne de Numele lui Dumnezeu în şi prin viaţa ta. Trăirea ta va deveni asemenea lui Cristos, familia ta un colţ de rai, iar pământul pe care calci se va asemăna din ce în ce mai mult cu cerul.

Acesta este adevăratul creştinism. Aceasta este adevărata religie. Religia pe care o practică cei mai mulţi oameni de astăzi, este o minciună, un surogat, un fals pe care li l-a vârât Diavolul pe gât, ca să-i ţină cât mai departe de viaţă, iar pe Fiul lui Dumnezeu coborât din cer, ca să ne mântuiască, l-au făcut sluga lor, aruncându-L într-o iesle.

În concluzie:

În încheierea acestui mesaj, aş dori să pun câteva întrebări, iar cei care simt cercetarea Duhului Sfânt să răspundă: Cât mai dorim să credem minciunile Diavolului? Cât mai avem de gând să rămânem neputincioşi, neajutoraţi şi nenorociţi? Cât mai vrem să ne hrănim cu roşcove, când Dumnezeu are pentru noi Pâinea vieţii? Cât timp vom mai rămâne cu mentalitate de cerşetori, când Dumnezeu vrea să fim prinţi ai cerurilor? Cât ne vom mai târâ prin viaţă, în timp ce Dumnezeu vrea să fim luceferi strălucitori?

Biblia are peste treizeci de mii de versete, şi aproape tot atâtea promisiuni. Aproape fiecare verset biblic conţine câte o promisiune a lui Dumnezeu. Când avem de gând să le luăm în serios?…sau este mai credibil Diavolul care le pune la îndoială?

Nu se vede suficient de clar că lumea aceasta se prăbuşeşte în toate hăurile şi abisurile posibile, şi asta doar datorită faptului că ne-am făcut pe noi înşine dumnezei, iar pe Cristos L-am aruncat într-o iesle, făcându-L sluga noastră?

Haideţi să-L întronăm iarăşi pe Cristos ca Domn al vieţilor noastre, al caselor noastre, al bisericilor noastre cât şi al Ţării noastre. Haideţi să ascultăm de El, în mod necondiţionat, indiferent de ce va zice gura lumii şi indiferent cât ne-ar costa. Haideţi să renunţăm la orice păcat, că tot mai tare doare despărţirea de Dumnezeu decât despărţirea de păcat.

Şi nu uitaţi un lucru foarte important: Cristos nu rămâne pentru totdeauna în iesle. El stă acolo doar o anumită vreme, iar în Scriptură, această vreme este numită: ,,îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, vreme în care El ne dă şansă şi Har de pocăinţă. Dar El este şi rămâne Stăpânul absolut al universului, şi într-o zi va trebui să stăm în faţa Lui pentru a da socoteală de vieţile noastre. Dacă vrei să fi fericit, fă din inima ta o iesle pentru El, iar El la rândul Său, va împărţi tronul Lui cu tine.

Dumnezeu culcat într-o iesle

////////////////////////////////////////////

Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta

,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14)

Deja ne-am familiarizat cu faptul că ideea centrală a cărţii Estera, este providenţa lui Dumnezeu, adică acea acţiune prin care El dirijează evenimentele şi circumstanţele, spre împlinirea planurilor Sale desăvârşite.

În capitolul întâi, am văzut că Dumnezeu pregăteşte soluţia, chiar mai înainte ca problema să apară. Înainte ca Haman să-i urască pe evrei, înainte ca evreii să se îmbrace cu saci, să plângă şi să postească, strigând la Dumnezeu după ajutor, cu mulţi ani înainte de toate acestea, Dumnezeu deja lucra la realizarea planului de eliberare, folosind împăraţi, sfetnici, legi, drepturi civile, şi chiar şi răul din lume.

În capitolul doi, am văzut că Dumnezeul nostru nu ne dă socoteală totdeauna de ceea ce face. El nu ne răspunde totdeauna la întrebările pe care le ridicăm, despre rostul suferinţei. Ne arată că, în calitate de Dumnezeu, nu este dator să dea socoteală, în faţa lutului, de ceea ce face. Alteori nu ne răspunde pentru că suntem prea mici pentru a înţelege măreţia planurilor Sale. Alteori doreşte să vadă dacă ne vom încrede în El, chiar şi atunci când nu-I înţelegem planurile şi intenţiile. Providenţa lui Dumnezeu are de a face şi cu suferinţe, dar cu toate acestea putem spune, împreună cu Apostolul Pavel, plini de încredere: ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)

În capitolul trei, am văzut motivele pentru care, în providenţa Sa, Dumnezeu permite ca poporul Său să aibă duşmani, dar chiar şi aceştia împlinesc tot planurile lui Dumnezeu, cu privire la ei.

În capitolul patru al cărţii, vom observa cum Dumnezeu, tot în providenţa Sa, ridică oamenii potriviţi, la locul potrivit, pentru un moment potrivit. Dumnezeu calculează cu precizie, fiecare amănunt şi detaliu, al planurilor Sale, astfel încât totul să se desfăşoare după o precizie şi exactitate divină.

Estera a fost pregătită de către Dumnezeu, într-un mod special, pentru vremea şi lucrarea ei, iar noi suntem pregătiţi de către Dumnezeu pentru vremea şi lucrarea noastră.

Lucrul cel mai important este să înţelegem vremea pentru care ne-a pregătit şi ridicat Dumnezeu, şi să ne îndeplinim misiunea în conformitate cu voia Lui.

În continuare, aş dori să urmărim, în capitolul patru al cărţii, câteva vremuri speciale, în care Dumnezeu are nevoie de oameni pregătiţi care să intervină.

Vremuri de groază în poporul lui Dumnezeu.

,,Mardoheu, aflînd tot ce se petrecea, şi-a sfîşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţînd cu putere strigăte amare, şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi Hotărârea lui, a fost o mare jale printre Iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace, şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. Atunci Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase, şi i-a spus suma din argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi Iudeilor. I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul.” (Estera 4:1-8)

Există vremuri în care poporul lui Dumnezeu, este chemat să plângă, să se jelească şi să se tânguiască. Mulţi dintre prorocii Domnului au fost proroci ai lacrimilor. Ieremia a spus: „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrămi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ier.9:1) Neemia ne spune cum a reacţionat în clipa când a auzit despre starea jalnică, în care se găsea poporul Domnului, din Ierusalim: ,,Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile.” (Neemia 1:4) Domnul Isus, deasemenea a plâns pentru cetatea care irosea o ultimă cercetare, şi care urma să fie distrusă şi nimicită, încă odată: ,,Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”

Oamenii mari ai lui Dumnezeu, au fost oameni ai lacrimilor, pentru că ei au văzut starea de înstrăinare a poporului lui Dumnezeu, şi au strigat la El după ajutor.

Pentru ce trebuie să plângem? Trebuie să plângem pentru păcatele noastre, pentru sufletele celor nemântuiţi care se duc în iad, pentru lipsa de mărturie a Bisericii în lume, pentru creştinii care au doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea, pentru lupii îmbrăcaţi în piei de oi care fac ravagii prin biserici, pentru prorocii mincinoşi după care aleargă mulţimile orbite de diavolul, pentru lipsa de ungere divină a lucrătorilor creştini, pentru decăderea morală şi spirituală din ţară, pentru corupţia instalată la nivel înalt, pentru crizele economice care afectează viaţa noastră cât şi a urmaşilor noştri.

Iată doar câteva motive pentru care trebuie să plângem. Dacă vremurile de pe timpul Esterei au fost vremuri de groază, atunci cred că şi noi trăim astfel de timpuri. Cred că trăim vremuri în care ar trebui să ne trezim la realitate, şi în care ar trebui să ne umple groaza, legat de starea bisericii în lume, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ne apropiem de venirea Domnului.

În împărăţia lui Dumnezeu, adevărata bucurie vine totdeauna în urma plânsului.

Vremuri în care cineva trebuie să-şi asume riscuri şi responsabilităţi.

Situaţia disperată în care a ajuns poporul lui Dumnezeu, nu se putea rezolva numai cu plâns. A fost nevoie de cineva care să fie gata să-şi asume riscuri cât şi responsabilităţi. A fost nevoie de acţiunea unor oameni responsabili şi cu mintea lucidă, care au fost pregătiţi de către Dumnezeu, tocmai pentru o vreme ca aceea.

Un astfel de om a fost Estera. Situaţia ei n-a fost deloc roză, iar misiunea încredinţată, deloc uşoară. Estera primeşte din partea lui Mardoheu, şi în numele întregului popor evreu, misiunea de a merge la împărat şi de a mijloci în favoarea acestuia.

Însă lucrul acesta nu era deloc uşor. Dacă ar fi intrat la împărat nechemată, ar fi avut de a face cu legea care pedepsea cu moartea pe orice om, fie bărbat fie femeie, care ar fi avut îndrăzneala să pătrundă în curtea dinlăuntru a împăratului, afară de cazul în care împăratul i-ar fi întins toiagul lui împărătesc. Estera nu mai fusese chemată la împărat de 30 de zile şi acesta nu era deloc un semn bun.

Dacă ar fi ales să nu intre la împărat, atunci ar fi intrat sub incidenţa altei legi, prin care Haman obţinuse dreptul de ucidere al evreilor.

Situaţia Esterei era la fel ca a celor patru leproşi de la poarta Samariei, chinuite de foamete, în urma împresurării ei de către Sirieni. Erau ameninţaţi cu moartea indiferent de decizia pe care er fi luat-o: ,,La intrarea porţii erau patru leproşi, care au zis unul către altul: „La ce să şedem aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta aici, de asemenea, vom muri. Haide, deci, să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorâ, vom muri.” (2Împ.7:3-4)

Estera avea de ales între o moarte probabilă şi o moarte sigură. Dacă ar fi intrat la împărat, exista probabilitatea morţii ei, iar dacă nu ar fi intrat la împărat exista certitudinea morţii ei, împreună cu tot poporul evreu.

Estera şi-a asumat riscul şi responsabilitatea intrării la împărat, nemaigândindu-se la soarta ei, ci la soarta poporului din care făcea parte. Estera a pus mai presus interesul naţional şi cel al poporului lui Dumnezeu, decât interesul ei personal. În acel moment Estera s-a lepădat de sine, alegând să-şi piardă propria viaţă pentru cauza lui Dumnezeu. Estera a împlinit cuvintele Domnului Isus din Ioan 12, devenind un urmaş al Său: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde Sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” (Ioan 12:24-28)

Dupăcum Estera a avut o vreme pentru care a pregătit-o Dumnezeu, tot aşa şi Domnul Isus a fost pregătit, de către Tatăl, încă din veşnicie, pentru un ceas astral al omenirii, în care să moară pentru păcatele noastre.

În cuvintele pe care le adresează Mardoheu, Esterei, găsim încă o învăţătură foarte importantă, la care trebuie să medităm puţin: ,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14) Mesajul lui Mardoheu pentru Estera era următorul: ,,Dumnezeu te-a ridicat la împărăţie, tocmai pentru o vreme ca aceasta, ca să izbăvească pe poporul Său prin tine. Dar să n-ai impresia că eşti indispensabilă. Izbăvirea pentru evrei oricum va veni, nimeni nu poate s-o împiedice. Ceea ce poţi să alegi este dacă această izbăvire va veni prin tine sau nu. Tu poţi să alegi dacă vei fi unealta lui Dumnezeu sau nu.”

Există două extreme în care pot cădea oamenii lui Dumnezeu, atunci când sunt aleşi special, pentru astfel de vremuri. Prima extremă este cea a lui Ilie, şi anume să creadă că lucrarea Domnului atârnă numai de ei, că sunt atât de importanţi, şi că Dumnezeu ar trebui să fie foarte încântat de serviciile lor. Dar Domnul îl avertizează pe Ilie că mai are încă 7000 de bărbaţi sfinţi, pe care oricând, poate să-i folosească, după plăcere. A doua extremă este cea a lui Ghedeon, sau Moise, şi anume să se eschiveze de la misiunea încredinţată, invocând numeroasele incompetenţe personale. Oricum, Dumnezeu când ne cheamă la o lucrare, nu o face pe baza competenţelor noastre personale, ci pe baza Harului pe care ni-l acordă.

Atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem, atunci când Dumnezeu ne cheamă la o lucrare, este una de ascultare în smerenie, şi de atârnare de El în fiecare clipă.

Vremuri în care poporul lui Dumnezeu, trebuie să se mobilizeze la post şi rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă.

,,Estera a trimis să spună lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.” Mardoheu a plecat, şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.” (Estera 4:15-17)

Ceea ce găsim în Estera capitolul 4, este o mobilizare generală a poporului lui Dumnezeu, la post, rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă. Dacă numai acesta ar fi fost rostul suferinţelor lui Israel, şi tot ar fi fost suficient. Încercarea i-a ajutat să redescopere, dulceaţa unităţii în părtăşie, puterea postului şi rugăciunii cât şi binefacerile smereniei şi ale pocăinţei.

Oare de ce trebuie să aşteptăm vrenurile de încercare, pentru a practica cu seriozitate aceste lucruri? De ce trebuie să aşteptăm nuiaua lui Dumnezeu, pentru a ne pune pe genunchi?

De fapt, poporul lui Dumnezeu trebuie să se mobilizeze la unitate, post şi rugăciune, smerenie şi pocăinţă, în orice clipă. Această chemare a lui Dumnezeu pentru noi, este una continuă, nu doar atunci când ne este ameninţată viaţa cu moartea. Aceasta este o atitudine permanentă în care trebuie să trăim.

În concluzie:

Cunoaştem noi vremea în care trăim, cât şi locul în care Dumnezeu vrea să fim? Am înţeles, oare că nimic, din ceea ce ne priveşte nu este întâmplător? Dacă ne-am născut într-o familie, se datorează faptului că acolo ne-a vrut Dumnezeu. Dacă a aşezat lângă noi nişte oameni, este pentru că pe ei vrea să-i slujim. Dacă ne-am născut într-o anumită ţară, generaţie, sau perioadă istorică, se datorează faptului că doreşte să fim oamenii potriviţi, la locul potrivit şi în momentul potrivit.

Prin providenţa Sa divină, Dumnezeu ne pregăteşte ani de zile pentru o anumită misiune. La un moment dat al vieţii noastre, El ne iese în cale şi ne arată ceea ce aşteaptă de la noi: pe cine trebuie să zidim, şi pe cine trebuie să slujim. În acel moment noi putem alege să ne supunem voii Sale, sau să ne împotrivim ei. Lucrarea lui Dumnezeu oricum va merge înainte, cu sau fără noi. Dacă ne hotărâm, totuşi, să ne supunem voii lui Dumnezeu, atunci trebuie să o facem cu umilinţă, fără să ne credem prea importanţi, dar şi fără să punem accentul pe incompetenţele noastre. Harul Său ne este deajuns, pentru a ne îndeplini misiunea încredinţată.

Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta

///////////////////////////////////////

(Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis

Un mesaj cutremurător adresat americanilor de către Emanuel Pastreich pe blogul său Fear no Evil, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

Râurile de sânge și mormanele de moloz marchează rănile care acoperă atât Palestina, cât și Israelul. care sunt făcute din același sol și apă, și locuite de oameni obișnuiți.

Aceste răni sunt urmele unei bătălii subterane care implică evrei, arabi și o mulțime de parteneri secreți.

O bătălie care amenință acum întreaga lume, așa cum asasinarea arhiducelui Ferdinand al Imperiului Austro-Ungar a amenințat Europa în 1914.

Singurul lucru pe care politicienii nu vi l-au spus după atacurile care au lăsat morți israelieni și apoi mulți alți morți palestinieni este că, înainte de a lua orice măsură, ar trebui să fim siguri că știm ce s-a întâmplat.

Că, înainte de a începe să fluturăm sabia, ar trebui să știm cine sunt adevărații noștri dușmani.

Politicienii știu foarte bine că, odată ce Forțele de Apărare Israeliene (IDF) vor începe procesul de înfometare și ucidere a populației sărace din Gaza, nu va mai exista cale de întoarcere la rațiune, la o politică echilibrată.

Vom fi angajați într-un război oribil pe care nu l-am dorit niciodată. Acesta este elementul crucial. Odată ce ameninți milioane de oameni prizonieri într-un ghetou să dispară că altminteri…, atunci orice lucru oribil devine posibil.

Protestatarii evrei din New York care cer eliminarea tuturor palestinienilor din Gaza au fost în mod clar actori de criză, nu cetățeni atenți. Asistăm la un spectacol, dar morțile care vor urma vor fi cât se poate de reale.

Această grabă de a acționa, de a judeca, acest plonjon în adâncul isteriei tulburi nu este întâmplător.

Nu, scopul blitz-ului mediatic a fost, la fel ca și după evenimentele de la 11 septembrie, să ne constrângă să luăm măsuri ireversibile.

Măsuri care nu doar că vor lăsa sute de mii de morți în Palestina, dar ar putea duce cu ușurință la un război între Israel și Iran, Statele Unite și Iran, sau Statele Unite, NATO și Israel împotriva Rusiei și Iranului – adică un război mondial.

Războiul mondial după care jinduiau de ani de zile unele minți bolnave.

Îngăduiți-mi de la bun început să afirm că nu știu cu exactitate ce s-a întâmplat.

Asta mă plasează cu ani lumină înaintea acelor experți din mass-media, politicieni și reprezentanți ai guvernului, care presupun că știu totul pe baza surselor de știri, rapoartelor serviciilor de informații sau bârfelor – dar care au greșit în aproape toate ocaziile, în ultimii douăzeci și trei de ani.

Suntem obligați de circumstanțe să speculăm cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Voi specula aici cu bună-credință, în acord cu metoda științifică, cerând în același timp să fiu corectat acolo unde mă înșel.

Nu avem timp să așteptăm cincizeci de ani pentru ca toate dispozițiile clasificate să fie făcute publice.

MICUL 11 SEPTEMBRIE AL ISRAELULUI

În primul rând, acest atac atribuit Hamas este de o amploare și o intensitate care nu s-ar fi putut produce fără știrea deplină a IDF – ținând cont de milioanele pe care le plătesc informatorilor din teritoriile ocupate și de zecile de miliarde pe care le plătesc. pentru senzori, drone, sateliți și cea mai avansată tehnologie de supraveghere din lume – finanțată parțial de contribuabilul american.

De asemenea, știm că prim-ministrul israelian Netanyahu se confruntă cu o nepopularitate extremă în rândurile marii majorități a populației evreiești, furioasă din cauza corupției sale și care este implicată în proteste masive împotriva oprimării brutale asupra lucrătorilor evrei.

Elemente din armata și din seriviciile de informații israeliene au declarat că sunt în opoziție clară cu Netanyahu și că nu ar tolera controlul acestuia asupra Justiției, în tentativa de a controla întreaga țară.

Exact asta a făcut Netanyahu după aceste atacuri, folosind doctrina șocului.

Ce moment mai bun putea găsi pentru a flirta cu Hamas – care a mai cooperat cu elemente corupte ale armatei israeliene – și pentru a crea un incident care duce la război?

Nu este oare 7 octombrie micul 11 septembrie al Israelui?

UN RĂZBOI CU IRANUL ESTE IMINENT

Dar a fost de-abia începutul.

Acum, că Statele Unite au aderat total la războiul împotriva Hamas, președintele Biden referindu-se la Hamas ca fiind „răul pur”, putem bănui că au fost create condițiile pentru ceva și mai mare, și mai oribil.

Mai știm și că „răul pur” este exact limbajul folosit de Partidul Nazist în legătură cu evreii, înainte ca aceștia să fie privați de drepturi, aruncați în lagăre și apoi exterminați.

Aici nu e vorba doar de faptul că Israelul, cu sprijinul tuturor guvernelor marilor țări industriale, va opri apa, hrana și curentul electric al palestinienilor care trăiesc în mizerie, în timp ce le bombardează blocurile de locuințe și îi aruncă în mare.

Un război cu Iranul este iminent. Tot ce ne trebuie este un titlu de pe CNN care să țipe că Iranul a fost implicat într-un fel (și că Israelul, desigur, nu a fost).

Veriga lipsă va fi ca dovezile despre Al Qaeda care au apărut brusc după 11 septembrie.

Iranul și-a exprimat întotdeauna sprijinul pentru Hamas, iar un război cu Iranul va urma în mod firesc calea deja trasată cu grijă către un război cu Rusia și Iran.

Care, la rândul său, va trage în NATO și aproape orice altă țară ai cărei lideri au semnat acorduri clasificate de schimb de informații și de cooperare militară cu Statele Unite sau cu NATO, în ultimii ani de carnavale diplomatice internaționale.

Această creare a unui lanț de comandă care nu răspunde în fața legii pentru armatele fiecărei țări din Occident, oferit de firme IT private precum Amazon, Google și Facebook, urmează exact modelul folosit la declanșarea Primului Război Mondial.

După asasinarea arhiducelui Ferdinand, Anglia, Franța și Rusia au urmat un plan de război ca un mecanism de ceas, de parcă politicienii și generalii ar fi fost înlocuiți cu mașini dinainte programate.

Mai târziu, lumea avea să afle că aceste țări semnaseră o serie de tratate secrete care au anulat toată dezbaterea națională privind acțiunile militare și au făcut posibil războiul mondial.

CUI FOLOSEȘTE UN RĂZBOI MONDIAL?

Ați putea să vă întrebați, în mod corect, cine și-ar putea dori un război mondial care ar produce sute de milioane de morți și care ar putea chiar pune capăt vieții pe Pământ printr-un holocaust nuclear?

Ai zice că doar un psihopat și-ar putea dori asta.

Ei, aici e problema! Căci, iată, în zilele noastre, lumea este condusă de psihopați.

Războiul mondial oferă două cadouri prețioase psihopaților bogați și puternici în zilele și lunile de dinainte ca acesta să ducă la măcel în masă și calamitate pentru toți.

În primul rând, războiul mondial întărește puterea statului, dând o autoritate înnoită instituțiilor corupte și discreditate, fie că este vorba de CDC, Universitatea Harvard sau New York Times, instituțiile care au târât omenirea prin noroiul fraudei Covid și demolarea controlată a societății de către finanțele globale.

Împingerea situației până la un război mondial poate fi singurul instrument rămas în cutiile de scule ale administrațiilor Netanyahu și Biden în acest moment.

În al doilea rând, războiul mondial creează consum și cerere masivă.

Uciderea a milioane de oameni va crea o cerere pentru corporații de a furniza arme și combustibil și alte produse, și va oferi o scuză pentru a prelua controlul asupra mijloacelor de finanțare, producție și distribuție.

Contradicțiile profunde ale unei culturi a consumului narcisist și pericolele rezultate din supraproducția sistematică astfel creată, pot fi băgate sub preș – cel puțin pentru o perioadă – de un război.

În ceea ce îi privește pe politicienii miopi, cu cât războiul este mai mare și mai distructiv, cu atât mai bine.

UN RĂZBOI MONDIAL DE CLASĂ

Guvernul Israelului este dominat de ultrabogați, la fel ca și guvernele Statelor Unite, Rusiei, Chinei, Germaniei și chiar Iranului .

Războiul planificat între culturi și etnii servește ca acoperire pentru un război mai sistematic al celor puțini împotriva marii majorități a omenirii.

Un Război Mondial de clasă.

Am spus că bogații sunt psihopați? Ei sunt dispuși să își asume orice risc – mai ales dacă alții sunt cei care vor muri – pentru a se proteja pe ei înșiși și fundurile lor – adică, bunurile lor.

Să vorbim despre relația particulară dintre statul Israel și Statele Unite

Dacă vrem să evităm un război mondial, trebuie mai întâi să începem să vorbim sincer despre ce este și ce nu Israelul și despre cum în care Israelul este legat în mod ciudat și paradoxal de Statele Unite.

PĂCATUL ORIGINAR

Israelul și Statele Unite au multe în comun și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care între ele există o legătură atât de ciudată.

Palestina a fost concepută ca un loc de refugiu pentru evreii din toată Europa din anii 1890 și mai ales în anii 1930.

Acești evrei au suferit de secole discriminări și brutalități teribile. Așezările evreiești din Palestina au oferit speranță celor care au fost adunați mai târziu în ghetouri, deportați spre lagăre de concentrare și înghesuiți în trenuri pentru a ajunge în lagărele morții.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost creat statul Israel care a oferit evreilor supraviețuitori speranța unei patrii.

O patrie despre care ei credeau că poate fi apărată, spre deosebire de ghetourile din Europa de Est care au fost lichidate fără milă.

Dar acea patrie nu a apărut de nicăieri și nu a fost dăruită evreilor de către Dumnezeu. Trecuseră mii de ani de când evreii nu își mai aveau acolo regatul.

Nu, acel „stat” al Israelului era legat de interesele imperiale britanice și de alte cauze cu totul diferite.

Nu, pământul a fost confiscat de la palestinienii care trăiseră acolo de secole, și aceștia au fost alungați din casele lor de către coloniștii evrei – la fel cum evreii fuseseră alungați din casele lor de către germani, polonezi și ucraineni.

Promisiunea unui legământ între acest nou Israel și evreii îndurerați, rămași după măcelul din lagărele Poloniei și Rusiei impunea ca poporul Palestinei să dispară, așa cum dispăruseră și evreii.

Acesta a fost păcatul care nu a putut fi șters, oricât s-au străduit evreii după aceea.

O mulțime de evrei au mers și în Statele Unite și au găsit în America o mare promisiune și o oportunitate pe care nu le-au putut găsi în Europa, cu ostilitățile ei profunde împotriva evreilor.

Trebuie să menționez că cei din familia tatălui meu era evrei care au venit în America fără nimic. Satul lor de lângă Budapesta a fost distrus în timpul Holocaustului și nu a mai rămas nimic din el. În America au găsit mari oportunități.

Această tragedie a Americii și legăturile ei cu Orientul Mijlociu și cu Israelul sunt direct legate de mine – chiar dacă nu am pus niciodată piciorul în Israel.

PÂNZA DE PĂIANJEN

O relație ciudată s-a dezvoltat între Statele Unite și Israel în ultimii optzeci de ani. Nu era o relație clară, nu era definită juridic, dar era legată de umbra lungă a Imperiului Britanic care lăsase urme adânci în ambele țări, mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nu putem vorbi despre Israel fără a vorbi despre „pânza de păianjen”, rețeaua ascunsă de finanțare care se ascunde în vestigiile Imperiului Britanic.

Israelul a fost fondat în Palestina, un experiment imperial britanic pentru a extinde puterea Coroanei britanice în Orientul Mijlociu și a obține controlul asupra petrolului.

Israelul ar trebui să fie considerat similar cu Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Bermuda și alte foste colonii britanice, care au devenit locuri de ascundere a banilor, de a plăti oamenii în secret.

Și care, în cele din urmă, au devenit paradisuri neimpozabile pentru numeroase persoane și companii multinaționale care se pretind „americane”.

În spatele eforturilor cinstite ale supraviețuitorilor Holocaustului de a-și construi o viață nouă, Israelul a devenit o parte a acelei „pânze de păianjen” de bani, informații și servicii secrete pentru cei bogați și puternici.

Pe măsură ce bogăția celor puțini din Statele Unite și Israel a crescut, pe măsură ce armatele ambelor țări au devenit o parte din ce în ce mai mare a economiilor, s-a atins un nou nivel de corupție de neimaginat, care a pătruns societățile până în măduva oaselor.

Statele Unite și Israel au ajuns să aibă cele mai strânse legături în armată și informații, și totuși nu a existat un tratat de alianță oficial care să definească ce este această alianță.

Relația specială cu Israelul nu se regăsea nici în Capitoliu, nici în Knesset. Nu, miezul alianței era ceva informal între contractorii militari, subcontractanții de informații, instituțiile financiare legate de ambele țări și, de asemenea, de Londra și de alte relații informale – controlate adesea de indivizi extrem de bogați și de cele mai multe ori secreți.

Sume masive de bani, chipurile destinare apărării Israelului, au plutit în această pânză de păianjen formată din contractori militari din ambele țări, la adăpost de privirile indiscrete? Sau poate că nu?

Nimeni nu poate spune cu certitudine unde s-au dus banii cu adevărat.

CONTROLUL ASUPRA LUMII

Acea corupție din ce în ce mai adâncă, acel râu subteran de murdărie care curgea atât pe sub Statele Unite, cât și pe sub Israel, a alimentat putreziciunea din instituții și a făcut posibil incidentul din 11 septembrie.

Forțele obscure din Statele Unite, din Israel și din alte părți, au creat atunci o criză care a deturnat atenția de la corupția internă sub administrația Bush în 2001 și a declanșat un război global care va distrage atenția lumii timp de peste 20 de ani.

11 septembrie a fost pus pe seama islamului și a fost folosit ca o scuză pentru a purta un război împotriva numeroaselor națiuni care aveau puțin sau deloc de-a face cu acest „terorism”.

Miliardarii au făcut din Israel și Statele Unite jucăriile lor, folosind armatele, economiile și tehnologiile acestor două țări pentru a-și promova planurile de dominare a lumii.

Natura ascunsă a legăturilor dintre SUA și Israel a fost perfectă pentru planurile lor. Această alianță informală a fost cel mai bun loc pentru a pune la cale cucerirea lumii de către finanțele globale, departe de privirile indiscrete.

Comercializarea tehnologiei de supraveghere și control dezvoltată de Israel în teritoriile ocupate și folosirea acesteia în întreaga lume este partea nevăzută a operațiunii actuale, dar trebuie luată la fel de în serios.

Chiar în acest moment în care Forțele de Apărare Israeliene intenționează să curețe Gaza, Statele Unite, Uniunea Europeană și multe alte țări pun în aplicare politici radicale de limitare a libertății de exprimare pe internet.

Aceasta nu este o coincidență, este partea de bază a planului militar. Expertiza Israelului în urmărire și supraveghere, în controlul internetului și în controlul psihologic a fost privatizată și vândută puterilor corporative din întreaga lume, care o folosesc pentru a urmări și manipula cetățenii din Statele Unite și China, din Germania, din Rusia, practic peste tot folosind tehnologii și expertiză controlate de firme israeliene de IT și informații.

Aceste forțe, care nu au nimic de-a face cu evreii lucrători din Israel, dar totul de-a face cu Israelul care este ascuns în pânza de păianjen, au preluat funcțiile IT ale guvernelor locale din Statele Unite și, din ce în ce mai mult, ele sunt spațiul în care funcțiile poliției sunt externalizate către forțe care nu au de dat socoteală în fața legii.

Fie că este granița cu Mexicul, fie că este vorba de centrul orașului Detroit, Statele Unite devin teritorii ocupate.

A spune că Statele Unite sunt ocupate de Israel nu este corect, dar Israelul este folosit ca mijloc. Un mijloc pentru a extinde controlul corporativ asupra noastră.

SE VA STRIGA DIN NOU „MOARTE EVREILOR!”

În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că, pe măsură ce acest proiect de control total global începe să se prăbușească, cei bogați și puternici se vor lansa rapid într-o campanie de „învinovățire a evreilor”, așa cum au făcut-o în anii 1930.

Prăbușirea financiară va fi pusă pe seama Israelului și a „evreului” denigrat. Să nu aveți nici o îndoială că așa va fi.

Dacă Netanyahu îi numește pe palestinieni „animale” astăzi, viitorii politicieni din Statele Unite și Europa nu vor ezita să se refere la evrei în termeni similari pentru a evita dezvăluirea identității celor care se ascund în spatele pânzei de păianjen întinse în cenușa contaminată a Imperiului Britanic.

Iată-ne, deci! Îi vedem pe copiii care i-au văzut pe germanii și pe polonezii furioși strigând „Moarte evreilor!” – și ce fac ei?

Colaborează cu forțele obscure care pun la cale lichidarea tuturor palestinienilor din Gaza.

O karma oribilă s-a produs.

Ce facem acum?

Nimeni de pe holurile guvernului american nu îndrăznește să admită că acest atac asupra Israelului a fost probabil planificat de un grup disperat de israelieni bogați ca o modalitate de a se asigura că administrația lor coruptă rămâne la putere.

Dar toți cei din Washingtonul știu acest adevăr interzis. Le este însă frică să o spună.

Nimeni nu îndrăznește să admită că această campanie de curățare a Gazei este concepută perfect încât să declanșeze un război cu Iranul, care va duce inevitabil la un război cu Rusia și apoi la un război mondial.

Dar toată lumea din Washington știe exact ce se întâmplă. Și știe de ce.

Cei de pe holurile guvernului, arătând atât de respectabili și de autoritari, repetă ficțiuni, platitudini și basme de adormit copiii, în timp ce știu dintr-o oglindă întunecată că se întâmplă ceva cu totul diferit.

Că porțile iadului au fost deschise larg, chiar dacă sunt decorate cu ornamente frumoase pentru a le face să pară mai puțin periculoase.

PACE ȘI ADEVĂR

Iată-ne deci în Era Monștrilor!

Ce este de făcut? Există un singur răspuns. Pacea este răspunsul.

Dar trebuie să fie o pace reală, o pace spirituală, o pace înrădăcinată în moral, în onestitate. Nici o fraudă nu ne poate aduce pacea.

Și care este soluția? Există o singură soluție. Există un singur medicament în cabinet care poate să vindece această cangrenă sufletească.

Acesta este purgativul caustic pe care nu vrem să îl bem.

Acel tonic amar cunoscut sub numele de Adevăr.

Emanuel Pastreich este președinte al Institutului „Asia”, un think tank cu birouri în Washington D.C., Seul, Tokyo și Hanoi, și director general al Institutului pentru Medii Urbane Viitoare.

Pastreich și-a anunțat candidatura ca independent la președinția SUA, în 2020, dar s-a retras după scurt timp.

https://www.activenews.ro/opinii/Ultima-faza-a-Marii-Resetari-Al-III-lea-Razboi-Mondial-Un-candidat-la-presedintia-SUA-rosteste-Adevarul-Interzis-185148

//////////////////////////////////////

Sângele lui Abel şi sângele lui Isus

Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Genesa 4, 10)

… de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12, 24)

Prima vărsare de sânge omenesc a fost o faptă îngrozitoare. Dacă atacul sângeros al lui Cain a fost planificat sau nu, nu constituie tema noastră acum, însă privirea unui cadavru omenesc sângerând trebuie să fi fost ceva nou şi îngrozitor pentru el. El nu a fost călit prin citirea descrierilor incidentelor din război sau prin ascultarea relatărilor despre asasinate; omorârea şi uciderea prin lovire erau orori noi pentru omenire şi el, primul criminal, trebuie să se fi mirat de rezultatul loviturii lui şi totodată să fi fost plin de griji cu privire la urmări. Îl văd stând lângă cadavru, pentru un moment împietrit de groază, înspăimântat la privirea sângelui. Va arunca cerul săgeţi aprinse asupra lui? Va trimite pământul îmbibat cu sânge răzbunători rapizi din solul lui cuprins de uimire? Ce întrebări ar fi trebuit să fi zvâcnit în sufletul ucigaşului! Dar nimic de felul acesta! Sângele cald se scurge într-un şiroi roşu pe pământ şi o mângâiere oribilă vine în sufletul păcătosului vinovat, când a văzut că pământul absoarbe sângele. El nu rămâne într-o băltoacă, ci pământul îşi deschide gura, ca să primească sângele fratelui său şi să-l ascundă. Semne comemorative triste pătează iarba şi colorează pământul în roşu, şi totuşi urma îngrozitoare se usucă şi criminalul simte o bucurie de scurtă durată. Probabil Cain a mers pe drumul lui şi s-a gândit că fapta lui îngrozitoare a trecut definitiv. El a făcut-o, şi nu mai putea s-o refacă la loc; a lovit, s-a eliberat de omul pe care îl ura; sângele s-a scurs în pământ, şi prin aceasta chestiunea s-a încheiat, şi ea nu mai trebuia să-i dea bătăi de cap. În zilele acelea nu era nici o maşinărie de poliţişti şi legi, de judecători şi spânzurători, şi de aceea Cain nu avea de ce să se teamă; era un bărbat solid, puternic, şi nu era nimeni care să-l poată pedepsi, şi nimeni care să-l acuze sau să-l mustre, cu excepţia tatălui şi mamei sale, dar probabil şi aceştia au fost zdrobiţi de necaz şi ştiau foarte bine de păcătoşenia lor, ca să mai arate mânie faţă de întâiul lor născut. De aceea probabil că el s-a gândit, că fapta lui va rămâne mută, fără grai, aşa că va putea merge mai departe pe drumul său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Dar nu a fost aşa, căci cu toate că sângele nu a vorbit conştiinţei lui împietrite, glasul lui s-a auzit în altă parte. Un glas tainic s-a înălţat spre cer; el a ajuns la urechile Celui nevăzut şi a mişcat inima dreptăţii veşnice, aşa că Dumnezeu a rupt perdeaua, care ascunde pe Cel nemărginit faţă de oameni, S-a arătat şi a zis lui Cain: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Atunci a ştiut Cain că sângele nu poate fi vărsat la bunul nostru plac, şi crima va fi pedepsită, căci în fiecare picătură de sânge scursă din cel ucis era o limbă, şi ea a fost auzită de Dumnezeu, aşa că El a intervenit şi a rânduit cercetări solemne.

Fraţilor, a fost o faptă mult mai îngrozitoare, care a avut loc pe Golgota, căci acolo nu a fost omorât primul om, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu; El, Cel care era Om, dar mult mai mult decât un om, El era Dumnezeu devenit Om. Era o faptă îngrozitoare, când ei, după ce L-au dus înaintea scaunului de judecată, L-au condamnat sub jurământ fals şi au strigat »Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!«, au avut curajul să ia cuiele şi să bată în cuie pe lemnul blestemat pe Fiul lui Dumnezeu, să-I înalţe trupul între cer şi pământ şi să privească durerile Lui, care s-au sfârşit odată cu moartea Lui, şi apoi I-au străpuns coasta, până a curs sânge şi apă din ea. Fără îndoială, Pilat, care şi-a spălat mâinile în apă, s-a gândit, că din aceasta nu va rezulta nici o nenorocire. Cărturarii şi fariseii au plecat şi au zis: am redus la tăcere vocea care ne acuza. Pe străzi nu se va mai auzi vocea Lui, care striga: »Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici.« Nu vom mai fi deranjaţi în făţărnicia noastră şi în practicile formelor noastre prin prezenţa unui Om sfânt şi curat, a cărui sinceritate simplă era un reproş aspru îndreptat împotriva noastră. L-am omorât, L-am ucis fără un motiv bine justificat, dar acum chestiunea s-a terminat. Acest sânge nu va mai avea nici un glas. Ei nu ştiau, că strigătul Ierusalimului se înălţase deja la cer. »Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri!« era notat pe tabla dreptăţii, şi în scurt timp Ierusalimul a devenit trezoreria suferinţei şi iadul nenorocirii, că aşa ceva, cum a fost nimicirea lui, nu a mai existat pe pământ, şi nici nu va mai fi. Mult mai îmbucurător este, că un alt strigăt, mai melodic, s-a înălţat la cer de pe crucea Golgota. »Tată, iartă-i!« Sângele lui Abel n-a fost fără glas; sângele lui Isus n-a fost mut; a strigat în aşa fel, că a fost auzit la scaunul de domnie din cer, şi, Dumnezeu fie lăudat, el a vorbit pentru noi, şi nu împotriva noastră, nu era un strigăt de răzbunare, aşa cum pe drept ar fi putut să fie, ci un strigăt de iertare – un alt strigăt decât acela al sângelui lui Abel. El nu cerea o răzbunare mai aspră, decât aceea pe care Cain a trebuit s-o sufere; nu cerea ca noi să rătăcim încoace şi încolo pe pământ, fără odihnă, şi în cele din urmă să fim veşnic alungaţi dinaintea lui Dumnezeu, să mergem în iad, ci a strigat: »Tată, iartă-i!«, şi a biruit, şi blestemul a fost îndepărtat de la noi, şi binecuvântarea a venit la fiii oamenilor. Ne-am propus, ca astăzi să comparăm vorbirea glasului sângelui lui Abel şi a glasului sângelui lui Isus. Amândouă glasurile vorbesc. Aceasta este vizibil. Abel vorbeşte încă, cu toate că a murit, spune apostolul, şi noi ştim, spre mângâierea noastră veşnică, că sângele lui Isus vorbeşte înaintea scaunului de domnie veşnic. Fiecare sânge are glas, căci Dumnezeu veghează atent, ca să se păstreze glasul lui; sângele oamenilor buni şi drepţi are o vorbire mai cerească, dar glasul sângelui lui Isus le depăşeşte pe toate şi poartă cununa victoriei între zeci de mii de glasuri.

În primul rând, sângele lui Isus vorbeşte în general mai bine.

Ce a zis sângele lui Abel? Nu era el sângele mărturiei?

Când Abel a căzut la pământ sub loviturile de ciomag ale fratelui său, el a depus mărturie despre o religie spirituală. Cain era amatorul simplei închinări la Dumnezeu în exterior; credinţa nu îşi avea locul în inima lui. El iubea închinarea la Dumnezeu însoţită de spectacol şi ceremonii, el a ornamentat altarul cu roade şi l-a împodobit cu flori; religia lui era plină de gust şi elegantă, o religie inventată de el; dar ei îi lipsea o relaţie spirituală, smerită, de credinţă, cu Eliberatorul făgăduit. Abel stătea acolo ca un mărturisitor al religiei lipsite de podoabe, a religiei credinţei în jertfa promisă. Pe altar era un miel sângerând din cauza unei răni de moarte şi aşezat ca să fie ars; o privelişte care nu oferea nici o bucurie de gust plăcut, un lucru de la care iubitorii de frumos s-ar fi întors cu groază. Abel a ales o astfel de jertfă, deoarece Dumnezeu a ales-o şi pentru că ea era mijlocul potrivit ca să călăuzească credinţa spre adevăratul ei simbol, spre Domnul Isus. În mielul sângerând vedea prin credinţă semnul marii iertări a păcatelor înfăptuite de Domnul, care nu putea fi văzută în darurile din roadele pământului, aduse de Cain, oricât de plăcute ar fi putut fi ele. Abel stă pentru noi pe primul loc dintr-un nor de martori, care toţi au depus o mărturie curajoasă şi au fost gata s-o pecetluiască cu viaţa lor. El a murit ca martir pentru adevăr, marele şi sublimul adevăr, că Dumnezeu primeşte pe oameni prin credinţa lor. Toată cinstea sângelui martirilor, care vorbeşte aşa de puternic pentru adevărul preţios. Domnul nostru Isus, şi El un Martor al credinţei în Dumnezeu, a vorbit mai bine decât Abel, deoarece el avea mai mult de spus şi deoarece El putea să vorbească dintr-o intimitate mai mare cu Dumnezeu. El a fost un Martor mult mai desăvârşit al adevărului divin, decât putea Abel să fie, căci El a adus viaţa şi nemurirea la lumină şi a vorbit cu ai Săi foarte clar despre Tatăl. Domnul nostru Isus Hristos a fost la sânul Tatălui şi El cunoştea taina divină; această taină a descoperit-o fiilor oamenilor în predicile Sale şi apoi a confirmat-o prin sângele Său. Să nu uităm, că cu toate că moartea lui Hristos a fost în primul rând ispăşire pentru păcat, ea a fost totodată şi mărturie pentru adevăr, căci se spune despre El, că a fost pus Martor pe lângă popoare, Cap şi Stăpânitor al popoarelor, şi că El a fost un Martir sângerând şi muritor, o dovedeşte sângele Său (aceasta vă este clar), un adevăr mult mai deplin, mai luminos şi mai glorios decât sângele lui Abel. În afară de aceasta: sângele lui Abel vorbeşte bine, deoarece el era dovada credincioşiei. Acest slujitor credincios al marelui Stăpân a fost credincios, cu toată împotrivirea fratelui său; da, credincios până la moarte. Nu se putea spune despre el, aşa cum apostolul putea să spună despre unii: »Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.« El s-a împotrivit păcatului până la sânge; el a fost credincios în toată casa lui, ca slujitor; el nu s-a lăsat împiedecat în curăţia sufletului lui, şi nu a considerat că viaţa lui este scumpă. Sângele lui vorbea, atunci când cădea pe pământ: Dumnezeule mare, Abel este credincios Ţie. Dar sângele lui Hristos dovedeşte o credincioşie şi mai mare, căci el venea dintr-o viaţă desăvârşită, fără pată, care niciodată nu a fost întinată de vreun păcat; în opoziţie cu moartea lui Abel, care cei drept punea capăt unei vieţi de credinţă, dar nu era o viaţă desăvârşită. Credincioşia lui Isus a fost desăvârşită începând din ziua naşterii Lui şi până în ceasul morţii Lui; şi deoarece nu era o necesitate ca El să moară, dăruirea de bună voie a vieţii Lui era cu atât mai mult o faptă a ascultării şi o dovadă mult mai bună a credincioşiei Lui faţă de ceea ce I s-a încredinţat.

Să nu uităm, că tot ce putea să spună sângele lui Abel, atunci când el cădea pe pământ, era numai o umbră a fiinţei mult mai minunate, pe care ne-o garantează moartea lui Isus. Isus nu era un simbol al ispăşirii, ci El a făcut ispăşirea; El nu era simbolul unei jertfe, ci era marea Jertfă însăşi, şi deoarece fiinţa vorbeşte totdeauna mai bine decât umbra, aşa vorbeşte sângele lui Isus mai bine decât sângele lui Abel.

Este bine să adăugăm, că Domnul nostru era cu mult mai nemărginit de demn şi de glorios decât Abel; de aceea moartea Lui trebuie să vorbească cu o gură mult mai elocventă decât moartea unui om simplu, aşa cum era Abel. El, cel care murea din mâna lui Cain, este numai unul dintre noi, care mărturiseşte despre adevăr şi neprihănire, care mărturiseşte prin credinţă despre o jertfă viitoare; dar El, Cel care a murit prin mâna lui Irod şi a lui Pilat, era divin şi nu a venit la noi cu un mesaj obişnuit. Când Fiul glorios al lui Dumnezeu Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, vocea care venea din sângele Lui a trebuit în mod necesar să fie mai tare, mai plăcută, mai deplină şi mai divină decât vocea sângelui de martir a lui Cain. De aceea înţelegem, înainte de a intra în detalii, că după principiile generale putem fi foarte în clar, că sângele lui Isus va vorbi mai bine decât sângele lui Abel.

II.

Vrem să intrăm acum în miezul textului nostru, în timp ce ne vom aminti, că sângele lui Isus vorbeşte lui Dumnezeu mai bine decât sângele lui Abel. Sângele lui Abel a strigat la urechile Domnului, căci El a zis lui Cain: »Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Acest strigăt nu s-a îndreptat într-o direcţie oarecare, ca să caute un mijlocitor, ci s-a îndreptat direct spre scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi a adus o acuzare criminalului. Dar ce a zis sângele lui Abel lui Dumnezeu? Dacă aţi fi stat în locul unde a căzut Abel şi aţi fi putut vedea pământul din jur colorat în roşu de sângele scurs, ce v-ar fi spus sângele? Ce v-aţi fi putut imagina, că poate sângele să spună lui Dumnezeu? El a spus: „O, Dumnezeule, creatura Ta de odinioară, rezultatul artei Tale incomparabile, este sfărâmat în bucăţi şi distrus în chip barbar! Un trup viu, cu simţuri, alcătuit cu o artă şi iscusinţă, cum numai Tu o poţi arăta, a fost distrus cu îndrăzneală. Olarul nu permite ca vasul, format pe roată cu multă muncă şi cheltuială, să fie distrus cu îndrăzneală, dar aici este un trup mult mai preţios, mult mai minunat decât orice poate să creeze arta omenească, şi acesta a fost distrus. Dumnezeule mare, Creatorul tuturor lucrurilor, vei privi cu răbdare aceasta, vei îngădui ca lucrarea mâinilor Tale să fie distrusă cu atâta cruzime?” Nu era destul în acest strigăt? Apoi sângele a vorbit mai departe: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost distrusă fără motive. Nu a existat nici un motiv îndreptăţit pentru mânie, nu a fost nici o jignire, care să merite o astfel de lovitură îngrozitoare; ci una din creaturile Tale slabe, care are dreptul la ocrotirea Ta prietenoasă, a fost lovit cu îndrăzneală şi fără motive: – sângele lui Te strigă! Tu, Judecător al întregului pământ, vei permite ca cei slabi să fie nimiciţi de cei tari şi vei tolera, ca cei nevinovaţi să fie omorâţi de mâna păcătoşilor?” Vedeţi cum strigătul devine tot mai puternic. Mai întâi este: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost nimicită”, apoi: „O, Dumnezeule, supusul Tău a fost maltratat de un supus ca şi el, de unul care a devenit duşmanul Tău: nu vrei să intervii?” Dar sângele lui Abel a spus mai mult decât atât; el a zis: „Dacă nu ar fi fost dragostea pentru Tine, nu s-ar fi vărsat acest sânge! Dacă aceste picături nu ar fi fost închinate prin evlavie, dacă acest sânge nu ar fi curs prin venele unui om care a iubit din toată inima pe Dumnezeu, nu s-ar fi vărsat pe pământ.” „O, Dumnezeule”, strigă fiecare picătură, „am căzut pe pământ pentru Tine, vei răbda Tu aceasta? Să-şi dea o creatură, pe care Tu ai făcut-o, viaţa cu durere şi chinuri pentru Tine şi Tu să priveşti ca o statuie rece, neclintită, nepăsătoare, nemişcată şi fără inimă? Nu vrei să Te scoli, o, Dumnezeule? Să se verse sânge din pricina Ta, pe nedrept şi pe lângă aceasta sângele aceluia care este creatura Ta iubită şi neprihănită, şi nu vrei să intervii?” Ce putere este într-o astfel de voce! Dar sângele mai adaugă: „O, Dumnezeule, eu am fost vărsat în răzvrătire faţă de Tine, căci lovitura, care a venit din mâna lui Cain, nu a avut ca ţintă pe Abel, ci după duhul a fost îndreptată împotriva Ta, căci dacă Cain ar fi putut face împotriva Ta, ce a făcut fratelui său Abel, ar fi făcut-o fără îndoială! El era dintre cei răi, şi de aceea a lovit pe fratele său, şi răul, care era în el, era ucigaş al lui Dumnezeu; el ar fi lovit de moarte chiar pe Dumnezeu, dacă i-ar fi stat în putere, şi de aceea sângele strigă: „O, Dumnezeule, aici mănuşa de luptă a împotrivirii Ţi-a fost aruncată. Cain Ţi se opune. El a dat prima lovitură împotriva Ta, el a distrus avanpostul oştirii aleşilor Tăi. Vrei să priveşti în linişte? Nu vrei să Te răzbuni? Nu vrei să iei în seamă? Să tacă cerul, când pe pământ sunt suspine şi ţipete? Să rămână inima cerului rece, când inima duşmanului se înfierbântă de mânie şi devine feroce de răzvrătire? O, Dumnezeule, nu vei interveni?” Acesta este un strigăt care sfâşie cerul, dar nu este totul. Sângele primului martir a mai adăugat la toate acestea încă un strigăt: „O, Dumnezeule, acesta este primul sânge omenesc, care se varsă prin crimă, şi prin mâna unui frate neobişnuit. Vei trece Tu cu vederea această faptă? Cum poţi atunci să fii drept?” Nu a provocat acest sânge de fapt dreptatea lui Dumnezeu? O, Dumnezeule, dacă Tu nu pedepseşti pe acest prim criminal barbar, care omoară pe fratele său, atunci pe parcursul secolelor oamenii se vor deda cu pasiune la sânge şi se vor desfăta prin crimă, şi vor zice: „Cum poate Dumnezeu să ştie? El, Cel care stă în cer, nu va lua seama la aceasta, El nici nu va vorbi?” Ar fi ca şi cum Dumnezeu ar da o scrisoare oamenilor, că unul poate vărsa sângele altuia şi crima este permisă să domnească în toată creaţia, dacă prima crimă nu ar fi luată în seamă de marele Judecător al tuturor.

Ascultaţi, fraţii mei, ce strigăt trebuie să fi avut sângele lui Abel, şi cu ce putere s-a ridicat spre cer.

Dar noi nu trebuie să facem presupuneri cu privire la puterea acestui strigăt, căci Biblia ne spune, că Dumnezeu l-a auzit, şi, când l-a auzit, a venit să ceară socoteală de la Cain, şi a zis: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Apoi a venit sentinţa distrugătoare. Pământul, care a absorbit sângele, a fost blestemat pentru Cain, aşa că, chiar dacă Cain l-ar fi prelucrat cu multă hărnicie, nu putea să dea recoltă din belşug; oricât l-ar fi arat, cu toată arta şi îndemânarea, pământul nu-i va da niciodată bogăţia sa. Blestemul iniţial al spinilor şi al pălămizii, pe care Dumnezeu l-a rostit, când Adam după căderea în păcat mai era încă în viaţă, a fost acum dublat pentru Cain, aşa că el aduna acum snopi sărăcăcioşi şi câteva mâini pline de recoltă.

Aceasta era ceva amar, care acum era amestecat cu pâinea zilnică, şi pe lângă aceasta a primit un blestem în inima sa, care l-a făcut sclavul temerilor proprii. El a slujit fricii şi groazei ca propriilor lui idoli, şi a rătăcit pe pământ, având întuneric în suflet şi în jurul lui; el nu s-a mai bucurat, ci purta pe frunte semnul lepădării lui. Viaţa lui a fost fără îndoială iadul pe pământ, şi în cele din urmă a fost alungat pentru totdeauna dinaintea feţei Dumnezeului Preaînalt. Sângele are voce, şi când aceasta este auzită împotriva unui om, ea aduce asupra lui un blestem de nedescris. Acum, fraţii mei, este o misiune foarte plăcută, să vă rog să vă îndreptaţi privirea de la sângele lui Abel la sângele lui Isus. Sunt convins, că aţi înţeles glasul sângelui lui Abel, şi doresc, ca sufletele voastre să audă cu aceeaşi claritate glasul sângelui lui Isus, căci sunt aceleaşi motive pentru vorbirea lui tare, dar ele sunt mult mai accentuate. Puteţi să staţi acum pe Golgota şi să priviţi cum curge sângele Mântuitorului din mâinile, din picioarele şi din coasta Sa? Ce gândiţi voi cu privire la ce spune acest sânge lui Dumnezeu? Gândiţi-vă acum la piciorul crucii. Sângele strigă cu glas tare spre Dumnezeu, şi ce zice el? Nu spune el: „O, Dumnezeule, de data aceasta nu este o creatură, care sângerează, ci cu toate că trupul, care atârnă pe cruce, este creatura Duhului Tău Sfânt, el este însă Fiul Tău, care acum îşi varsă sufletul în moarte. O, Dumnezeule, este Singurul Tău născut, scump pentru Tine, fundamental una cu Tine, Unul în care Tu Îţi ai toată plăcerea, a cărui ascultare este desăvârşită, a cărui dragoste pentru Tine a fost de nezguduit – El este, Cel care moare. O, Dumnezeule, vei sfida Tu strigătul şi lacrimile, suspinele, geamătul, sângele Fiului Tău? Tu, Tată plin de dragoste, la al cărui sân a fost Isus înainte de întemeierea lumii, El moare, şi nu vrei să-L bagi în seamă? Să curgă sângele Lui degeaba pe pământ?” Glasul mai zice: „Este nu numai Fiul Tău, ci este Fiul Tău nevinovat, desăvârşit, pentru care nu exista nici o necesitate să moară, deoarece nu avea nici un păcat moştenit, care ar fi putut să aducă putrezirea peste El. El nu a avut nici un păcat, şi în toată viaţa Lui nu a făcut nici un păcat, ca să-L facă vrednic de moarte.”

„O, Dumnezeule, este singurul Tău născut, care, fără pată, ca un miel a fost dus la tăiere, care stă ca o oaie înaintea celor ce o tund. Poţi Tu să vezi aceasta, Tu, Dumnezeu peste toate lucrurile, poţi să priveşti pe nemărginit de sfânt şi drept Fiu al inimii Tale cum este dus la moarte – poţi să priveşti, şi să nu simţi puterea sângelui, cum strigă către Tine? Nu s-a adăugat la aceasta, că Domnul nostru a murit, ca să apere onoarea Tatălui Său? Pentru Tine, o, Dumnezeule, pentru Tine moare El! El, Cel care atârnă pe Golgota, atârnă acolo în veneraţie faţă de hotărârile Tale, pentru împlinirea ţelului Tău, pentru apărarea onoarei Legii Tale, ca Tu Însuţi să fi glorificat, pentru ca dreptatea Ta să se poată arăta şi îndurarea Ta să domnească neîngrădită. O, Dumnezeule, Cel ce sufere în paloarea Sa cadaverică, ale cărui răni sunt pricinuite de cuiele îngrozitoare şi al cărui suflet este biciuit de chinuri de nedescris, El moare pentru Tine. Dacă nu ar exista Dumnezeu, atunci El nu ar trebui să moară. Dacă nu ar exista o Lege, care să trebuiască apărată, nici un adevăr, de apărat, dacă nu ar exista nici o onoare, nici o maiestate şi nici o dreptate care să ceară omagiu, atunci nu ar fi fost nevoie ca El să moară. Dacă Tu ai fi mulţumit, ca onoarea Ta să fie pătată, sau să nu-Ţi arăţi îndurarea, atunci nu ar fi fost necesar, ca El să moară. Dar este pentru Tine, orice durere este pentru Tine, orice oftat este pentru Tine, fiecare picătură de sânge este pentru Tine, şi nu vrei să Te laşi mişcat de aceasta?” Fraţilor, nu este putere în această voce? Dar în afară de aceasta, sângele trebuie să fi vorbit lui Dumnezeu aşa: „O, Dumnezeule, sângele, care se varsă acum, cu atâta onoare şi glorie în el însuşi, se varsă dintr-un motiv de har divin. El, Cel care moare pe cruce, moare pentru duşmanii Lui, suspină pentru aceia care Îl chinuie, sufere pentru aceia care au înfipt pumnalul în sufletul Său şi care apoi batjocoresc durerea pe care au provocat-o. O, Dumnezeule, există un lanţ pentru Dumnezeu în cer, care leagă jertfa de coarnele altarului, un lanţ al dragostei veşnice, de o nemărginită bunătate.”

Prietenii mei, noi nu am putea să privim din pură bunăvoinţă pe un om suferind, fără ca prin aceasta să nu fim mişcaţi – să rămână Dumnezeu nemişcat? Dumnezeul desăvârşit de sfânt şi îndurător, să rămână El indiferent, când noi suntem profund mişcaţi? Privirea sângelui îngrozeşte pe unii din noi; privirea sângelui unuia cu totul nevinovat – vărsat de mâna brutalităţii – ar da naştere la fiori de groază înăuntrul nostru; dar gândul, că acest sânge a fost vărsat dintr-un motiv aşa de minunat, dintr-o dragoste dezinteresată faţă de criminali nedemni – aceasta ne-ar pune în mişcare; credeţi că nu a mişcat inima lui Dumnezeu? Preamărit să-I fie Numele, noi nu trebuie să avem astfel de presupuneri; a mişcat aşa de mult pe Tatăl nostru ceresc, că Dumnezeu a venit la oameni până în zilele noastre, şi prin acest sânge ne-a zis: „Ce ai făcut? Orice ai fi făcut, oricât de negre şi de murdare ar fi fost păcatele tale, glasul sângelui Fiului Meu strigă la mine din pământ, şi începând din această zi, din pricina Lui, am ridicat blestemul de pe pământ, şi nu vreau să-l mai blastăm. Voi veţi fi binecuvântaţi la venire şi la plecare. V-am iertat fărădelegile; am aşezat un semn pe voi, şi nici un om să nu vă producă pagubă, şi dreptatea să nu vă pedepsească, căci v-am primit în Persoana Fiului Meu iubit, aşa vinovaţi cum sunteţi. Mergeţi pe drumul vostru şi trăiţi fericiţi şi în pace, căci v-am îndepărtat fărădelegile şi păcatele voastre le-am aruncat înapoia Mea, şi a venit ziua, când se vor căuta fărădelegile voastre, dar nu va mai fi nici una, şi păcatele voastre, dar nu va fi găsit nici unul, căci Eu le voi ierta acelora, pe care îi voi lăsa.” Sângele lui Abel a avut putere mare pentru blestem, dar sângele lui Isus are putere să binecuvânteze pe fiii oamenilor.

Vreau să rămân puţin mai mult la acest gând. Doresc să am puterea să vi-l întipăresc pe inimă; dar aceasta o poate face numai Duhul Sfânt. Dar vreau să rămân puţin asupra lui, ca să pătrundeţi în miezul lui. Observaţi, că sângele lui Abel a vorbit lui Dumnezeu cu mult înainte ca el să vorbească lui Cain. Cain a fost surd cu privire la glasul sângelui fratelui său, dar Dumnezeu l-a auzit. Păcătosule, cu mult înainte ca tu să auzi glasul sângelui lui Isus, Dumnezeu îl aude şi protejează sufletul tău păcătos. Cu mult înainte ca sângele să pătrundă în sufletul tău, ca să te moaie pentru pocăinţă, el este înaintea lui Dumnezeu pentru tine. Nu a fost vocea lui Cain, care a adus răzbunarea, ci a fost glasul sângelui lui Abel; şi nu strigătul păcătosului, care caută îndurarea, este cauza îndurării, ci strigătul sângelui lui Isus. Ştiu că îmi vei zice, că nu poţi să te rogi; ah, cât de bine este, că sângele poate s-o facă, şi că dacă tu nu te poţi ruga, ca să biruieşti, sângele se roagă. Dacă tu trebuie să ai parte de har de la Dumnezeu şi să primeşti iertarea, atunci aceasta nu va fi prin efectul rugăciunilor şi lacrimilor tale, ci prin acţiunea sângelui Fiului iubit al lui Dumnezeu. Cain nu s-a rugat pentru răzbunare, dar ea a venit prin sânge, fără ca el s-o caute; şi tu, cu toate că simţi, că nu îndrăzneşti să cauţi harul, îl vei găsi totuşi, dacă te vei încrede în sângele lui Isus, care vorbeşte pentru tine. Sângele nu are nevoie de vocea ta, ca să-şi mărească puterea la Dumnezeu; El va auzi vocea ta, dar din cauză că El a auzit mai înainte glasul sângelui lui Isus. Este bine pentru noi, că sângele lui Isus Hristos vorbeşte pentru cei vinovaţi, aşa cum sângele lui Abel vorbeşte împotriva celor vinovaţi.

Sângele lui Isus nu vorbeşte pentru cei nevinovaţi, dacă există din aceştia, căci ei nu au nevoie de rugăciunea unei jertfe de împăcare. Isus se roagă pentru cei răzvrătiţi, ca Dumnezeu, Domnul, să locuiască între ei; pentru voi, care călcaţi legile Sale şi dispreţuiţi dragostea Sa, şi aţi luptat împotriva puterii Sale; sângele lui Isus se roagă pentru aceia, ca voi, căci El a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut.

Sângele scump vorbeşte permanent. Aţi observat că în text se spune: vorbeşte, nu se spune: a vorbit, ci vorbeşte? Sângele lui Isus s-a rugat pentru tâlharul de pe cruce, dar

nu îşi va pierde puterea,

până când toţi cei mântuiţi,

eliberaţi fiind de păcat,

în veci vor triumfa.

Fraţilor, dacă păcatul victorios apasă conştiinţa, este bine, de o mie de ori bine, să ştim, că noi înşine avem un Mântuitor biruitor. Deja cu mulţi ani în urmă unii dintre noi au venit la Hristos şi au găsit iertarea, dar credinţa noastră este mereu slabă, şi îndoielile noastre devin tari. Veniţi, haideţi să mergem din nou la Izvor, să privim iarăşi la cruce, căci sângele încă mai vorbeşte. În ceea ce priveşte eficienţa, sângele Domnului Isus are aceeaşi putere ca şi acum 1800 de ani, căci sângele Său are putere înaintea lui Dumnezeu, ca şi atunci, când tâlharul a zis: Doamne, adu-Ţi aminte de mine. Să ne gândim la aceasta şi să ne bucurăm. Sufletul meu, dacă nu poţi implora pe Dumnezeu, dacă nu îndrăzneşti s-o faci, dacă limba ta este liniştită şi îndoiala îţi închide gura, chiar şi atunci Isus se roagă. Apucă mijlocirea; vino şi încrede-te în El; bazează-te în totul pe El, El trebuie să biruiască, chiar dacă tu nu poţi, Lui trebuie să-I reuşească, chiar dacă tu nu ai nici o putere. Vino şi leagă-te de puterea biruitoare a sângelui scump, şi totul va fi bine cu tine, vei fi sigur, sigur pentru eternitate. Dumnezeu să ne dea harul să facem aceasta, fiecare din noi, şi a Lui să fie lauda pentru aceasta!

III.

Dar să mergem mai departe: sângele lui Isus vorbeşte mai bine inimilor noastre, decât sângele lui Abel.

Presupun că cei mai mulţi din voi au citit relatările corespondenţilor de ziar, care au mers pe câmpurile de bătaie din Königgrätz sau Sadowa. Cât de înfiorător a fost să citim despre morminte, care erau pline cu sânge, şi despre mirosul cadavrelor în putrefacţie, care a fost aşa de insuportabil, că vizitatorii au trebuit să părăsească cât mai repede posibil câmpul de bătaie. Eu nu vreau să fiu iniţiatorul unui război sângeros. Cât de neînsemnat este deseori motivul pentru lupte disperate, care durează săptămâni. Presupun că unii conducători de oşti sunt obişnuiţi cu astfel de lucruri; presupun, că fără să fie impresionaţi pot să citească despre mii de oameni care au fost mutilaţi de proiectile şi bombe şi pot să privească grămezile de cadavre fără să fie cuprinşi de fiori, dar sunt sigur, că eu aş înnebuni. Să fi vinovat de sângele unui singur om, ar fi de ajuns, să alunge toată bucuria din viaţa mea; dar să verşi sângele a zeci de mii de oameni, ca să-ţi satisfaci ambiţiile, după părerea mea ar trebui să-ţi pierzi imediat minţile. Trebuie să fie o lipsă de conştiinţă, din care cauză „raţiunea” îşi mai păstrează tronul, dacă oamenii merg până la genunchi în sângele semenilor lor, numai din cauza câştigului egoist. Deoarece în timpul lui Cain nu erau războaie şi inima omenească nu era aşa de brutală, aşa cum este acum, când putem vorbi de război cu expresii blânde, aşa cum deseori are loc, pentru el, dacă a avut cu adevărat conştiinţă, trebuie să fi fost un gând înfiorător, că a omorât pe fratele său. Eu am omorât un om, eu i-am vărsat sângele. Cu siguranţă s-a trezit din somn. Cum putea să fie liniştit în patul lui singuratic? Omul cu mâna roşie! Vina, un camerist feroce, cu degetele roşii de sânge a tras perdelele de la patul său. Nu îi apărea permanent scena înaintea sufletului? Discuţia avută pe câmp, imboldul venit deodată, lovitura, sângele, privirea victimei sale, cum cerea îndurare, când o lovitură cădea după alta; şi apoi priveliştea oferită de corpul mutilat, sângele care curgea şiroaie şi semnele roşii pe pământul umed.

Trebuie să fi fost o amintire, care atârna ca vipera de corpul ucigaşului, oriunde s-ar fi aflat el! Desigur el vrea să zidească o cetate, aşa cum ni se spune, ca să stingă aceste amintiri de foc. Apoi i-a venit gândul: l-ai lovit, cu toate că era fratele tău. Sunt eu păzitorul fratelui meu? a zis el, dar oameni vorbesc uneori cu lăudăroşenie, când inima lor vorbeşte în taină. Groaza fratricidului trebuie să-l fi urmărit pe Cain: am omorât pe fratele meu, eu, cel întâi născut din femeie, am omorât pe al doilea născut. Şi apoi s-a întrebat: pentru ce l-am omorât? Ce rău mi-a făcut? Dacă el a adus o altă jertfă decât mine, şi chiar dacă Dumnezeu pe el l-a primit, şi nu pe mine, ce suferinţă mi-a produs el? Nevinovăţia victimei sale trebuie să fi mărit neliniştea lui, dacă Cain avea o conştiinţă, căci trebuia să-şi amintească cât de paşnic şi-a păzit Abel oile, şi el însuşi era ca una din ele, ca un miel, acest păstor era o adevărată oaie pe câmpia lui Dumnezeu. Şi totuşi Cain a trebuit să spună, l-am omorât, căci eu uram pe Dumnezeu, pe Dumnezeul în a cărui judecată curând va trebui să stau. Vă puteţi imagina omul care zilnic trebuia mustrat şi şcolarizat prin sângele fratelui său? Sufletul unui poet este pentru a-l învăţa. Gândeşte-te ce ai simţi, dacă ţi-ai omorî fratele, cum ar atârna vina deasupra ta, ca un nor negru şi ar picura oroare în sufletul tău.

Dar, fraţii mei, în strigătul sângelui lui Isus este mai multă putere, lucrează altfel şi vorbeşte mai bine. Din sângele lui Isus se înalţă mângâiere, care este tot aşa de puternică ca şi groaza care se înalţă din sângele lui Abel. Când păcătosul priveşte la Isus cel omorât, el poate să spună: dacă nu aş şti, că acest sânge a fost vărsat atât pentru mine, cât şi prin mine, frica mea ar fi de mii de ori mai mare; dar dacă mă gândesc, că acest sânge scump este un sânge care a fost vărsat în locul sângelui meu, că este sângele, pe care Dumnezeu l-a rânduit şi l-a hotărât înainte de întemeierea lumii, ca să se verse pentru mine, dacă mă gândesc că este sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, pe care El L-a lovit, în loc să mă lovească pe mine, şi L-a făcut să poarte toată mânia Sa, pentru ca eu să nu o port, o, Dumnezeul meu, ce mângâiere curge din acest izvor binecuvântat! Aşa cum gândul la crima lui Cain v-a făcut să suferiţi, credinţa să vă facă fericiţi, când vă gândiţi la Isus Hristos Cel omorât; căci sângele lui Hristos nu poate, aşa cum am spus la începutul predicii, să aibă o voce mai puţin puternică; el trebuie să aibă un glas mult mai puternic decât al sângelui lui Abel, şi de aceea strigă mai tare pentru voi, decât a strigat sângele lui Abel împotriva fratelui său Cain. Şi atunci, păcatele mele, care strigaţi, vă pot auzi, dar nu mie teamă înaintea voastră, căci sângele lui Isus strigă mai tare decât voi. Şi atunci, conştiinţă, pot să-ţi înţeleg acuzarea, dar nu mă sperii, căci Mântuitorul meu a murit pentru mine. Eu vin înaintea lui Dumnezeu cu încredere desăvârşită, deoarece eu sunt stropit cu sângele Locţiitorului meu. Dacă grozăvia lui Cain este insuportabilă pentru o conştiinţă trezită, pacea, care îmi este dată prin sângele scump al lui Isus, este de nedescris şi nespus de mare, o pace ca un râu, o dreptate ca valurile mării. Toţi cei care aud sângele vorbind în sufletele lor, cum le spune, că păcatele au fost iertate, că Dumnezeu a fost împăcat, că noi am fost primiţi în Preaiubitul, şi că noi suntem acum păziţi în Isus şi nimeni nu va pieri şi nimeni nu ne va putea smulge din mâna Sa, toţi aceştia au o pace dulce.

Sper, că voi cunoaşteţi puterea dulce a acestui sânge, care rosteşte pacea. Acest sânge nevinovat, rânduit să dea pace, este mai de preţ decât orice. O, sufletul meu, nu căuta niciunde în altă parte pacea, şi nu te teme niciodată, că aici nu poţi găsi pacea. Dacă tu, creştine, ţi-ai pierdut astăzi încrederea, dacă astăzi eşti conştient că ai fost greşit înaintea Domnului tău şi te-ai împotrivit Duhului Său, dacă astăzi te ruşinezi chiar de numele de „creştin”, deoarece l-ai dezonorat, dacă deznădejdea este astăzi gata să-ţi sufoce speranţa, şi eşti ispitit să renunţi la totul, vino totuşi acum, tocmai acum, la acest sânge scump. Nu te gândi că Mântuitorul meu poate să mântuiască numai pe păcătoşii mici; El este un Mântuitor mare – puternic să mântuiască. Ştiu, păcatele tale vorbesc foarte tare – sper, să le auzi glasul şi în viitor să le urăşti, dar ele nu pot să vorbească aşa de tare, ca sângele lui Isus. El zice: „Tată, Tată, degeaba am murit? Tată, Eu plătesc cu sângele Meu pentru păcătoşi, să nu fie păcătoşii mântuiţi? Eu am fost lovit pentru cei vinovaţi, să fie şi cei vinovaţi loviţi?” Sângele spune: „Dumnezeule, eu am apărat Legea Ta, ce ceri Tu mai mult? Eu am onorat dreptatea Ta, de ce să arunci Tu pe păcătoşi în iad? O, Tu bunătate divină! Poţi Tu să iei plată dublă pentru o vină, şi să pedepseşti pe aceia, pentru care a suferit Hristos? O, dreptate! Vrei să Te răzbuni? O, îndurare! Dacă drumul este făcut liber, nu vrei să vii la păcătoşii vinovaţi? O, dragoste divină! Dacă cărarea este deschisă pentru Tine, nu vrei să Te arăţi celor răzvrătiţi şi infami?” Sângele nu va mijloci în zadar; noi păcătoşii vom fi mântuiţi, sper aceasta şi pentru voi, spre lauda şi onoarea harului Său.

IV.

Două sau trei cuvinte în încheiere. Sângele lui Isus vorbeşte, chiar şi în textul meu, mai bine decât sângele lui Abel.

El vorbeşte acelaşi lucru, dar într-un sens mai bun. Aţi fost atenţi la primul text? Dumnezeu a zis lui Cain: »Ce ai făcut?« Deci, aceasta este, ce sângele lui Isus îţi zice: „Ce ai făcut?” Iubitul meu ascultător, nu şti, că păcatele tale au omorât pe Mântuitorul? Dacă noi ne-am jucat cu păcatul, şi am considerat, că este un lucru mărunt, o nimica toată, cu care te poţi juca şi de care poţi să râzi, să corectăm atunci rătăcirea. Mântuitorul nostru atârnă pe cruce, şi prin păcatele noastre a fost ţintuit acolo; să le considerăm atunci mici? Privind de pe cruce la noi, Isus ne zice: „Ce ai făcut?” O, ascultătorul meu, ce ai făcut? Ai omorât pe cel mai bun Prieten al tău şi pe tine te-ai condamnat la moarte! Permiteţi-mi să mă adresez fiecăruia din voi în parte. Evaluează-ţi păcatele. Parcurge lista neagră, începând din copilărie şi până acum. Ce ai făcut? Ah! Doamne, am făcut multe, ca să plâng veşnic, dacă Tu nu ai fi plâns pentru mine. Picăturile de durere nu pot niciodată să plătească, ceea ce noi suntem datori sângelui Tău. Ah! Am făcut rău, Doamne, dar Tu mi-ai făcut bine. Ce ai făcut? Ce ai făcut? A fost o acuzare gravă a lui Cain, ea putea să-l străpungă ca o săgeată; dar pentru voi şi pentru mine este vocea blândă, întrebătoare, a dragostei Tatălui, care ne cheamă la pocăinţă. Fie ca ea să ne aducă astăzi la pocăinţă!

Ceea ce am vrut să spun în mod deosebit, este aceasta. Dacă priviţi textul al doilea, sângele este numit »sângele stropirii«. Dacă sângele lui Abel a stropit sau nu pe Cain, nu pot să spun, dar dacă a făcut-o, atunci groaza lui trebuia să fie şi mai mare, căci el avea sângele cu adevărat asupra sa. Dar în cazul nostru bucuria se măreşte, căci sângele lui Isus nu are nici o valoare pentru noi, atâta timp cât noi nu am fost stropiţi cu el. Credinţa moaie isopul în sângele ispăşitor şi îl stropeşte asupra sufletului, şi sufletul devine curat. Stropirea cu sângele lui Isus este adevăratul motiv al bucuriei şi izvorul sigur al mângâierii creştine; stropirea cu sângele lui Abel trebuie să fi fost groază, dar stropirea cu sângele lui Isus este rădăcina şi cauza desfătării.

Mai există ceva în acest text, şi cu aceasta închei. Apostolul spune: »noi am venit la sângele stropirii«. El numeşte aceasta printre alte lucruri, la care noi am venit. Dar, orice om cu judecată va fugi de sângele lui Abel. Cine a ucis pe aproapele lui îşi doreşte o depărtare cât mai mare între el şi cadavrul acuzator. Dar noi venim la sângele lui Hristos. Este un lucru, de care ne bucurăm, dacă contemplarea lui din partea noastră ni-l aduce tot mai aproape. Vă rog, prieteni creştini dragi, să veniţi în dimineaţa aceasta mai aproape de el, decât aţi fost până acum. Gândiţi-vă la marele adevăr, că El este Locţiitorul nostru. Zugrăviţi-vă suferinţele Mântuitorului. Staţi înaintea ochilor Lui, staţi la piciorul crucii de pe Golgota, rămâneţi în apropierea crucii Sale, şi nu vă îndepărtaţi de această privelişte mare a îndurării şi suferinţei. Veniţi mai aproape! Nu vă fie teamă. Voi păcătoşilor, care niciodată nu v-aţi încredinţat lui Isus, priviţi şi trăiţi! Veniţi la El acum!

Vino, suflet vinovat,

Zboară ca porumbeii,

În rănile lui Isus.

Nu, nu fugiţi de rănile, pe care le-aţi făcut, ci căutaţi-vă protecţia în ele; nu uitaţi suferinţele lui Hristos, ci odihniţi-vă în ele! Singura voastră speranţă constă în încrederea în Isus, în deplina încredere. Gândiţi-vă mult la durerile Domnului vostru, şi dacă am voie să propun unora dintre voi, care astăzi după masă nu vor pleca, ar fi probabil bine, dacă veţi petrece o oră sau două între serviciile divine, preocupându-vă cu suferinţele Mântuitorului. Această preocupare ar putea să fie mijlocul prin care credinţa va veni la voi. Credinţa vine prin auzire, dar prin auzirea care meditează; şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie meditat asupra Cuvântului. Deschideţi Cuvântul, citiţi istoria crucii, rugaţi pe Domnul s-o binecuvânteze cu privire la voi, şi cine ştie, dacă nu cumva unii din voi, prin Duhul divin vor auzi glasul sângelui, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Domnul să binecuvânteze pe fiecare din voi, din pricina Numelui Său! Amin.

http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Sangele_lui_Abel_si_sangele_lui_Isus.htm

///////////////////////////////

A VII-a trâmbiță

Apocalipsa 11:15-19

Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

Apocalipsa 11:14 A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând.

Din nou, tranziția dintre cel de-al doilea și cel de-al treilea vai ne spune că, pentru ca cel de-al treilea vai să vină (a treia nenorocire), cel de-al doilea trebuie să treacă. Nu există vreo suprapunere între cele două. Haideți să începem a săpa pentru ca să vedem ce eveniment marchează această tranziție.

Apocalipsa 11:15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiță. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau . . .

Apocalipsa 19:1 După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea . . .

Ni se spune că glasurile puternice care se aud în cer este unul din semnele celui de-al treilea vai. Apoc. 19:1 ne spune că acestea aparțin unei mari mulțimi („gloate” sună cam nepotrivit) care constituie un cor măreț ce cântă în cer. Această expresie (πολύς ὄχλος – polus oklos), apare de trei ori în cartea Apocalipsei, tradusă fiind în VDC prin „gloată multă” în versetul 1 și 6 al cap. 19, iar în Apoc. 7:9 prin sintagma similară „marea gloată”. Putem observa nu numai că glasurile puternice ale celui de-al treilea vai aparțin marii mulțimi, dar există și o temă comună a cântecului de laudă a glasurilor din capitolul 11 cu aceea din capitolul 19:

Apocalipsa 19:6 Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ,,Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.

Apocalipsa 11:15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiță. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: ,,Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.„

Deci, o temă comună a cântecului de laudă al marii gloate este aceea că împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Cartea lui Daniel arată clar că Hristos își primește împărăția după judecata de cercetare preadventă (verifică Daniel 7:10, 12-14, 26-27). Când această judecată se încheie, Hristos va pune deoparte hainele Sale de Mare Preot și se va îmbrăca cu hainele răzbunării, ridicându-se în apărarea copiilor lui Dumnezeu care, după încheierea timpului de probă pentru omenire, vor trebui să treacă prin necazul cel mare (Dan. 12:1). Dar, din moment ce deja am văzut că cel de-al doilea vai (a șasea trâmbiță) începe după încheierea timpului de probă iar trâmbița a șaptea (cel de-al treilea vai) va veni doar după ce al doilea vai se va fi terminat, trebuie să fim mai exacți cu privire la timpul ultimului vai.

Apocalipsa 11:19 Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

Apocalipsa 15:5 După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.

Apocalipsa 16:18, 21 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare . . . O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni.

În introducerea la secțiunea ultimelor șapte plăgi avem o viziune a templului ceresc și se amintește de deschiderea acestuia. Găsim că același lucru se întâmplă la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, ceea ce ne dă de înțeles încă o dată că ne aflăm după încheierea timpului de probă, când plăgile au început să cadă. Privind însă mai îndeaproape, la evenimentele pământești legate de cea de-a șaptea trâmbiță, vedem că aceste evenimente se întâmplă în timpul celei de-a șaptea plăgi: fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

În Apocalipsa 10, Îngerul legământului se pune Garant că în zilele în cari îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu, după (potrivit cu) vestea bună (gr. evanghelia) vestită de El robilor Săi proorocilor (Apoc. 10:7). Când se va sfârși taina lui Dumnezeu?

Efeseni 5:31-32 „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).

Apostolul Pavel ne spune că împlinirea tainei lui Dumnezeu echivalează cu faptul că Hristos și biserica Sa sunt una. Pentru această biserică a plătit El un preț de răscumpărare atât de mare și pentru ea așteaptă momentul când taina lui Dumnezeu, taina Evangheliei, se va fi împlinit în sfârșit:

Efeseni 5:25-27 . . . cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.

Apocalipsa 19:7-8 „Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor, şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)

Viziunea paralelă din Apocalipsa 19 asociază nunta Mielului (v. 7) cu evenimentul luării în primire a împărăției de către Hristos (v. 6). Aceasta va avea loc după judecata finală a lui Dumnezeu asupra Babilonului (Apoc. 19:1-3). Acum putem vedea mai clar unde are loc tranziția dintre cel de-al doilea și cel de-al treilea vai. Dacă al doilea vai începe odată cu încheierea generală a timpului de probă pentru omenire și se încheie cu judecata asupra Babilonului mistic la cea de-a șaptea plagă (vezi Apoc. 16:19), cel de-al treilea vai începe când încă ne aflăm în timpul celei de-a șaptea plăgi, dar după distrugerea Babilonului. Acum, armatele adunate pentru marea bătălie de la Armaghedon sunt distruse de slava arătării Mântuitorului.

Apocalipsa 19:19 Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.

Apocalipsa 17:14 Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, cari sunt cu El, de asemenea îi vor birui.

Apocalipsa 16:21 O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.

Apocalipsa 6:13-17 şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Apocalipsa 11:18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!„

În originalul grecesc, cuvântul mânie din Apoc. 11:18 nu este același cu mânia din Apoc. 15:1 și 16:1 (mânia ultimelor șapte plăgi). În Apoc. 15 și 16 cuvântul grecesc este θυμὸς (thumos) în timp ce în Apoc. 11:18 avem cuvântul ὀργή (orge), la fel ca în Apoc. 6:16-17. Astfel că, mânia celui de-al treilea vai nu se referă la cele șapte plăgi, ci la distrugerea celor nelegiuiți la Cea de-a Doua Venire a Domnului Hristos. De fapt, versetul 18 din Apocalipsa 11 schițează trei evenimente care se succed în ordine pe axa timpului profetic:

mânia neamurilor = legile duminicale, inclusiv decretul de moarte din Apoc. 13:15 (înainte de cea de-a șaptea trâmbiță);

mânia lui Dumnezeu = distrugerea celor nelegiuiți la a Doua Venire – Apoc. 6:17 (în timpul celei de-a șaptea trâmbițe);

judecata celor morți (vezi Apoc. 20:12-13) și răsplata celor credincioși = mia de ani (după cea de-a șaptea trâmbiță).

tr7

În vechiul Israel anul jubiliar, care era anul eliberării – anul când fiecare trebuia să se întoarcă la proprietatea lui și la familia lui, era anunțat cu sunet de trâmbiță în toată țara în ziua ispășirii din anul precedent (Lev. 25:9-13). Pe măsură ce se succed, fiecare sunet de trâmbiță a Apocalipsei spune poporului lui Dumnezeu că izbăvirea … se apropie (Luca 21:28). Cea de-a șaptea trâmbiță marchează începutul jubileului. Aceasta este nimic altceva decât cea din urmă trâmbiță din 1Cor. 15:52, cea care cheamă pe cei adormiți în Hristos afară din paturile lor de țărână. Cei înviați, împreună cu cei 144000, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ (Apoc.14:3) sunt luați la cer ca să-L întâmpine în văzduh pe Domnul și Mântuitorul lor care vine împreună cu sfinții îngeri. Această armată a răscumpăraților din toate timpurile constituie acea mare gloată a cărei glas puternic se aude în cer cântând cântarea lor de biruință și de laudă la adresa Împăratului lor care S-a arătat pentru a-Și lua în primire împărăția.

a VII-a trâmbiță

////////////////////////////////////////

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu

Autor: Anastasia Filat

Sursa: https: //moldovacrestina. md/

Într-adevăr este o diferență între necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu.

Necazul cel mare

Când vorbim despre „necazul cel mare” în contextul profețiilor se are în vedere necazul despre care găsim scris la Matei 24 și Daniel 12 și despre a cărui intensitate se spune că „n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta”.

Potrivit cu textul de la Matei 24 și Daniel 12, necazul cel mare începe cu așezarea urâciunii pustiirii în Templu, lucru care se întâmplă la mijlocul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel și se va sfârși la venirea Domnului Isus:

De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel „așezată în locul sfânt”- cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în zilele acelea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. … Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24: 15-22, 29-30)

În vremea aceea (când ultimul împărat, adică antihristul, își va întinde palatele între mare și muntele slăvit și sfânt – Daniel 11: 45) se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mîntuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. … „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfârși cînd puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12: 1, 7)

Deci, necazul cel mare este legat de activitatea antihristului și este îndreptată împotriva poporului Israel.

Mânia lui Dumnezeu

Potrivit cu textul de la Apocalipsa 11: 14-18, mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea și se sfârșește înainte de venirea Domnului Isus cu cele 7 potire:

A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor”. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: „Îți mulțămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul! (Apocalipsa 11: 14-18)

Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, cari aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu. (Apocalipsa 15: 1)

Vedem că mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea, care este a treia nenorocire vestită pentru locuitorii pământului:

M-am uitat, și am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului, și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, cari au să mai sune”. (Apocalipsa 8: 13)

Dacă urmărim ce se întâmplă la potire, vom vedea că urgiile lor vor afecta tot pământul. La ultimul potir vor suferi toate cetățile neamurilor și Dumnezeu Își va aminti de cetatea Babilon ca să o pedepsească:

Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui. (Apocalipsa 16: 19)

Din Apocalipsa 11 aflăm că mânia lui Dumnezeu va veni după ce se va începe necazul cel mare, fiindcă trâmbița a șaptea va suna peste cel puțin trei zile și jumătate după ce antihristul se va așeza în Templu:

Cînd își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî. Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam, vor sta trei zile și jumătate, și vor privi trupurile lor moarte, și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentrucă acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei, și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici! ” Și s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmașii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași, s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului. A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. (Apocalipsa 11: 7-14)

Concluzie:

Mânia lui Dumnezeu începe puțin mai târziu după începutul necazului celui mare.

Necazul cel mare este din partea Antihristului împotriva poporului Israel, iar mânia este din partea lui Dumnezeu (Apocalipsa 15: 7, 16: 1) împotriva locuitorilor pământului.

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu se vor sfârși la a doua venire a Domnului Isus.

https://www.resursecrestine.ro/studii/170258/necazul-cel-mare-si-mania-lui-dumnezeu

//////////////////////////////////////

Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu

Dupa cum am vazut in articolul „Doua imparatii”,in aceasta lume exista doua imparatii spirituale.

Intre cetatenii celor doua imparatii exista o lupta la nivel spiritual. Aceasta lupta este continua. Ea se va termina la sfarsitul vremurilor cand va fi stabilita definitiv Imparatia lui Dumnezeu.

Apocalipsa 11:15

Ingerul al saptelea a sunat din trambita. Si in cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Imparatia lumii a trecut in mainile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. Si El va imparati in vecii vecilor.”

Apocalipsa 12:10

Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru si stapanirea Hristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

Pentru ce se lupta cele doua imparatii? Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa ajunga la mantuire iar Satana vrea sa nu piarda nici un cetatean al imparatiei lui, iar daca poate, sa ii ia si pe cei ce sunt in Imparatia lui Dumnezeu.

Crestinul se afla in continuu in razboi spiritual pentru ca tot ceea ce face el este un atac direct asupra lui Satana. Rugaciunea, marturia, studiul biblic, toate activitatile pe care le face un crestin aduc daune imparatiei intunericului.

Lupta spirituala este o lupta care este dusa la nivelul mintii. Acolo ataca Satana si duhurile necurate, iar daca crestinul nu este bine ancorat in cuvantul lui Dumnezeu, acolo pierde batalia. Daca Satana il poate face pe crestin sa creada ceva ce este contrar invataturii biblice atunci a castigat in acel domeniu si incet, incet, incearca sa il faca pe crestin sa isi piarda credinta si/sau sa nu aduca roade.

Faptul ca Satana este invins iar crestinul este scos de sub puterea lui este un fapt. Aceasta insa nu il impiedica sa incerce sa scoata crestinul de sub protectia lui Dumnezeu prin ceea ce el face/spune/gandeste.

In general atacurile spirituale se desfasoara astfel:

– in minte apar ganduri contrare cuvantului lui Dumnezeu. Aceste ganduri pot veni prin ceea ce citim, auzim la altii.

– gandurile contrare cuvantului lui Dumnezeu produc frica

– frica produce modificari chimice in organism. Aceste modificari produc tulburari psihice si fizice.

– crestinul incearca sa se roage intr-o stare de frica. Aceasta rugaciune este total ineficienta pentru ca frica inseamna necredinta. Nu poti sa ai credinta in cuvantul lui Dumnezeu si sa ai frica in acelasi timp.

Pentru a fi feriti de atacurile spirituale este necesar ca orice gand sa il facem rob ascultarii de Cristos.

Armele pe care le avem impotriva lui Satana sunt:

Orice gand contrar cuvantului lui Dumnezeu este contracarat si inlocuit:

2 Corinteni 10

Macar ca traim in firea pamanteasca, totusi nu ne luptam calauziti de firea pamanteasca.
Caci armele cu care ne luptam noi nu sunt supuse firii pamantesti, ci sunt puternice, intarite de Dumnezeu ca sa surpe intariturile.
Noi rasturnam izvodirile mintii si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos.

Marturisirea cuvantului lui Dumnezeu:

Apocalipsa 12

Ei l-au biruit prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte.

Suntem invingatori prin sangele lui Isus si prin ceea ce marturisim.

Armura spirituala:

Efeseni 6

Incolo, fratilor, intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui.
Imbracati-va cu toata armura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului.
Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.
De aceea, luati toata armura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea si sa ramaneti in picioare, dupa ce veti fi biruit totul.
Stati gata, dar, avand mijlocul incins cu adevarul, imbracati cu platosa neprihanirii,
avand picioarele incaltate cu ravna Evangheliei pacii.
Pe deasupra tuturor acestora, luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale celui rau.
Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu.
Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta, cu toata staruinta, si rugaciune pentru toti sfintii

Elementele armurii:

-adevarul,

-neprihanirea,

-vestea buna a pacii

-credinta

-mantuirea/salvarea

-cuvantul lui Dumnezeu

-rugaciunea, vegherea

Ce inseamna „Stati gata, dar, avand mijlocul incins cu adevarul, imbracati cu platosa neprihanirii”?

Adevarul:

Ioan 1

Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava Singurului nascut din Tatal.

Isus este adevarul. El a spus doar ce I-a zis Tatal sa spuna. Orice cuvant spus de Isus este adevarul. Fara acest adevar armura nu este completa. Adevarul nu inseamna rastalmacirea spuselor lui Isus.

Neprihanirea:

Matei 5

Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc.
Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile.
Asa ca, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci si va invata pe oameni asa, va fi chemat cel mai mic in Imparatia cerurilor; dar oricine le va pazi si va invata pe altii sa le pazeasca, va fi chemat mare in Imparatia cerurilor.
Caci va spun ca, daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.

Nici fara neprihanire armura nu este completa. Neprihanirea este cea definita de Isus. Ea este explicata in predica de pe munte in Matei capitolele 5, 6 si 7 si nu numai.

PE SCURT: ASCULTAREA DE CUVANTUL LUI DUMNEZEU ESTE ARMURA NOASTRA SPIRITUALA SI ARMA IMPOTRIVA DUHURILOR IMPARATIEI INTUNERICULUI.

Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu

/////////////////////////////////////

Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ

Evangheliile abundă în referiri la Împărăţia lui Dumnezeu, toate împreună confirmând faptul că, în şi prin Domnul Isus, a fost inaugurată o nouă ordine.

Ce ne spune Luca 11:2 despre Împărăţia cerurilor? A cui este această Împărăţie şi de ce este lucrul acesta atât de important?

Luca 11:2

El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.

Când spunem că Împărăţia aceasta este a lui Dumnezeu, exprimăm un adevăr evident, dar, mai mult decât atât, arătăm că ea nu este un concept filosofic sau un sistem etic. Nu este o evanghelie socială, care proclamă pâine şi apă pentru cei săraci sau egalitate şi dreptate pentru cei asupriţi politic. Ea transcende bunătatea şi faptele morale ale omului şi îşi are sursa în lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin Fiul întrupat, care a venit să propovăduiască vestea bună a Împărăţiei (Luca 4:42-44; Matei 4:23-25).

Luca 4:42-44

Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.
Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
Şi propovăduia în sinagogile Galileii.

Matei 4:23-25

Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.
I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.
După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Cine a asigurat restaurarea Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi care va fi viitorul ei?

Luca 1:32,33

El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.
Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Pasajul acesta este extraordinar de important din două motive: în primul rând, Mesia cel aşteptat în Vechiul Testament nu este nimeni altul decât Isus, „Fiul Celui Preaînalt”; în al doilea rând, „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Aceasta înseamnă că, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, Isus a respins acuzaţia adusă de Satana la adresa suveranităţii lui Dumnezeu şi a restaurat pentru veşnicie Împărăţia lui Dumnezeu.

„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). După căderea lui Adam şi a Evei, Satana a pretins că a biruit. Însă Isus a dovedit falsitatea pretenţiilor lui, l-a înfrânt la fiecare pas şi, odată cu moartea şi învierea Sa, a oferit întregului univers asigurarea că Împărăţia lui Dumnezeu a sosit.

Reflectă viaţa noastră realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu? Ce ar trebui să fie diferit În modul cum trăim noi, cetăţenii acestei Împărăţii?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2015/06/07/restaurarea-imparatiei-lui-dumnezeu-pe-pamant.html

///////////////////////////////////

Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia

Tema de față este un studiu obiectiv și realist a cărții „Estera”. Autorul cărții surprinde un episod din viața evreilor aflați robi în imperiul Medo-Persan. Studiile s-au făcut pe baza legilor divine în vigoare la vremea respectivă (Deut. 7/3,4; Dan. 2/43)

Vă invit să-l urmărim:

Cartea „Estera” este o carte de istorie. Titlu corect a cărții ar fi fost: „Ascensiunea unui informator a Securității”.

. Nu este deloc surprinzător, că nicăieri în carte nu este amintit numele lui Dumnezeu. Explicația este simplă: evenimentele descrise aici nu au nici o legătură cu voia lui Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu intervine și schimbă cursul evenimentelor, deoarece „corabia” în care se găseau evreii, urma să fie „scufundată” din pricina „vântului stârnit pe marea cea mare” (Dan. 7/2)

Actorul principal al acestei cărți este Estera care în traducere înseamnă „steaua care strălucește”. Într-adevăr Estera a fost o stea, dar nu una strălucitoare ci una rătăcitoare (Iuda vers13) care s-a rătăcit printre „norii negri” ai imperiului Medo-Persan.

Dar vă recomand să urmărim cu atenție desfășurarea evenimentelor:

Împăratul Ahașveroș a făcut un banchet cu domnitorii țării care a durat zile și nopți. La acest eveniment, împărăteasa Vasti (care se traduce prin „frumusețe”) nu a fost invitată, așa că ea a făcut un ospăț paralel cu femeile.Evenimentele s-au precipitat când datorită „alcoolului”(cap.1/10), împăratul a poruncit să fie adusă împărăteasa Vasti pentru a face paradă în scopul de a-și arăta frumusețea.(cap.1/11)

Oricare femeie frumoasă, ar fi fost încântată să facă această prezentare, numai că în fața unor oameni în stare de ebrietate-fie ei și domnitori – ea se consideră dezonorată, așa că refuză în mod categoric și preferă să-și piardă poziția de împărăteasă.

Refuzul scoate în evidență demnitatea acestei împărătese. Vom observa pe parcursul cărții că Estera deși pretindea că este „creștină” nu se poate compara cu împărăteasa Vasti.

Cum era de așteptat „slugarnicii” din preajma împăratului, în loc să repare greșeala, ei îl sfătuiesc să o izgonească pe împărăteasă. Așa că postul de împărăteasă cât și de soție rămâne vacant.

Concurență maximă…

Dar în învălmășeala evenimentelor, care se succed cu repeziciune, iese la iveală un rob beniamit, ce locuia în capitala Susa – un politician deosebit de abil…

Cariera lui politică a început în momentul în care verișoara lui ajunge printre concurente.

Însetat de putere și cu gândul de a ajunge într-o poziție înaltă, face „naveta” în fiecare zi la curtea împărătească să vadă cum îi merge Esterei: Reușește? Nu reușește?

Odată cu intrarea Esterei în acest concurs josnic a început și campania electorală a politicianului Mardoheu. Dar să nu scăpăm din vedere că, atât Estera cât și Mardoheu făceau parte dintr-un popor ales pe care Dumnezeu l-a numit „popor sfânt”; evreilor fiindu-le interzis căsătoriile cu neamurile păgâne. (Deut.7/3,4)

Dar asta nu mai conta acum.

Concluzie: Dacă în fiecare zi ar fi fost slujbă la sinagogă, sunt sigur că Mardoheu nu ar fi avut timp pentru aceasta, dar pentru politică era disponibil în fiecare zi. Miza era foarte mare…

Dacă ar fi să adaptăm viața Esterei la timpul nostru, am putea spune că este posibil ca ea să fi cântat în corul bisericii, mergea cu grupul la azilul de bătrâni, frecventa studiul biblic…

Dar acum? Sora Estera este captivă pentru 12 luni și dacă înainte slujea altora, acum ea slujește unui singur idol numit „Estera” care îl alifia, parfuma, farda, machia, colora ș.a.m.d. Fiind într-o pregătire maximă. Și dacă s-ar fi întâlnit cu iubitul vieții ei, eram cu toții de-acord – numai că ea trebuia să se întâlnească cu cel mai imoral om din tot imperiul Medo-Persan care a distrus „tinerețea” atâtor fete înaintea ei și pe care ea nu-l văzuse niciodată.

Și dacă ar fi fost un concurs de inteligență? Dar aici nu era nevoie de așa ceva, deoarece concursul era unul specific păgânilor. Și dacă nu ar fi reușit cu bine testul? Ar fi putut ea să spună ca și Tamar: unde mă voi duce cu „rușinea” aceasta?

Ziua „examenului” a fost așteptată, cu „sufletul la gură” de politicianul Mardoheu, care a regizat cu atenție rolul actorului principal Estera. El i-a dat indicațiile necesare ce trebuia să spună și ce nu, deoarece erau și „secrete” ce nu trebuia să fie deconspirate deoarece erau dăunătoare.

Ahașveroș nu avea nevoie de o creștină. Ea într-adevăr a fost dusă cu sila la palat, dar dacă și-ar fi spus identitatea și proveniența ar fi fost descalificată…

Așa că pentru a avea succes, Mardoheu îi dă de grijă:

a) să nu spună nimic de poporul în care făcea parte (cap. 2/20) deoarece evreii erau considerați un popor sfânt (1 Petru 2/9)
b) să nu spună nimic de nașterea ei – concret: să nu spună că face parte din biserica celor întâi născuți (Evrei 12/23)

Politicianul Mardoheu a hotărât să petreacă mai mult timp la poarta palatului împărătesc, pentru o implicare mai mare cât și pentru a nu scăpa lucrurile de sub control.

În această situație, cum era de așteptat, el devine informator a Securității.

Informațiile „transmise” de Mardoheu, către serviciile Securității erau codificate și aveau numele de cod „D.P.L.M”. care însemna: „Din partea lui Mardoheu.(conf.4/22b)

Această implicare și colaborare este primul pas în promovarea lui.

Beneficii?

Dintr-un rob umil și sărac ajunge „peste noapte” să fie plimbat cu calul împărătesc, cu cununa pe cap și îmbrăcat cu hainele împărătești…Câtă fală! Câtă aroganță!

Ce nu a reușit să facă un politician cu academie în științe-politice, reușește un rob evreu-colaborator al Securității.

Securitatea știa întotdeauna să-și încurajeze clienții voluntari…

Concluzie: Intrarea în politică, cât și colaborarea cu securitatea a început să dea roadele așteptate. Dar aceasta este doar începutul…

Unii necunoscători îl laudă pe Mardoheu că nu și-a plecat genunchii în fața lui Haman. Dar întrebarea este altfel pusă: Ce căuta „creștinul” acesta în poarta palatului în fiecare zi, ca un „ghimpe”, când acolo erau niște reguli care trebuiau respectate și nu erau potrivite pentru un creștin? (Exemplu: Dacă eu m-aș așeza în fiecare zi în poarta palatului prezidențial, iar SPP-ul m-ar „disciplina” și aș suferi, aș putea spune că am suferit pentru Hristos?)

Și nu cred, că nu și-a plecat genunchii din respect față de Dumnezeu, ci mai degrabă din aroganță personală-deoarece „visurile” lui începeau să devină realitate.

Foarte important: Politica lui Mardoheu dusă cu vicleșug, postarea lui în poarta palatului împărătesc, au pus în pericol viața întregului său popor.

Dacă el și-ar fi văzut liniștit de „treburile casei” nu s-ar fi ajuns aici.

De dragul evreilor iubiți de Dumnezeu din pricina părinților lor, Dumnezeu a intervenit și a schimbat cursul evenimentelor… Unii consideră că schimbarea bruscă a evenimentelor se datorează postului Esterei. Asta ar însemna că și postul Izabelei i-a fost de folos pentru uciderea lui Nabot. (bagă-te în „mocirlă” în mod voluntar și după aceea postește și roagă-te…)

Finalul a fost peste așteptări:

Cu Estera împărăteasă, Haman este detronat și omorât, locul lui fiind luat cum era de așteptat, chiar de către politicianul Matrdoheu. Scopul a fost atins-„jocurile au fost făcute”.

Pentru că această carte se încheie și vorbește despre: putere, isprăvile, mărimea, vază-exact ce și-a dorit Mardoheu.

Concluzie generală: Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

Întrebarea finală este următoarea:

„Scufundați în politică” într-un imperiu păgân, a mai avut timp Estera și Mardoheu să-L slujească pe Dumnezeu, „ori s-au înecat în apele reci și învolburate” ale imperiului Medo-Persan…?

Publicat de Adrian Timișag

http://adriantimisag.blogspot.com/2017/01/cartea-esterapolitica-intersectata-cu.html

//////////////////////////////////////

Habacuc

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice.

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc” şi se poate traduce prin „cel ce ţine în braţe”.

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer” spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul” – Hab. 2:1).

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada premergătoare robiei babiloniene.

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec” în Egipt de faraonul Neco, care a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială, dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru Iuda.

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul.

Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea”. Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4).

Atunci când ne confruntăm cu încercarea, de orice fel ar fi ea, să procedăm şi noi precum Habacuc: să ne suim în acest turn (comp. cu Proverbe 18.10), care pe de o parte ne apără şi ne ţine departe de zbucium, iar pe de altă parte ne permite să privim totul de sus, din însăşi perspectiva lui Dumnezeu (Isaia 55.8,9).

Iată cheia pentru situaţia prezentă. În jurul lui nimic nu s-a schimbat: vrăjmaşii sunt mereu acolo, iar formele de nelegiuire se desfăşoară toate nestingherite. Credinţa celui drept se poate însă sprijini pe certitudinile Cuvântului Dumnezeului său. Întrebările lui neliniştite încetează. Crede şi înţelege că acelaşi pământ care astăzi este plin de deşertăciune în curând „se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului” (v. 14; Isaia 11.9). Este învăţat cu privire la soarta celor răi, deşi judecata lor este încă suspendată (v. 6-20). Şi observaţi cât contrastează faptele celor necredincioşi cu dreptatea şi trăirea prin credinţă credinţă necesară atât pentru a fi mântuit, cât şi pentru a străbate lumea!

,,Aceste cuvinte, „Cel drept va trăi prin credință“ (Habacuc 2:4), sunt citate în trei epistole din Noul Testament. De fiecare dată, ele prezintă o nouă perspectivă asupra vieții și umblării creștinului.

În Romani 1, Pavel scrie despre stricăciunea omului și despre dreptatea lui Dumnezeu. Omul natural este într-o stare de ruină morală, lipsit de orice îndreptățire conformă standardului divin. Legea, de partea ei, nu poate face altceva decât să-l condamne pe om, din cauza neputinței lui de a produce acea dreptate pe care ea o cere de la el. Vedem însă în Romani că Dumnezeu îl îndreptățește pe credincios prin credință și, astfel, „Cel drept va trăi prin credință“. Singurul om drept este cel care crede.

În Evrei 10 citim: „Încă puțin, foarte puțin și Cel care vine va veni și nu va întârzia. Și cel drept va trăi prin credință“. Aici citatul vine la sfârșitul unui pasaj al cărui scop este să-l îndemne pe cel credincios să nu se descurajeze și să nu dea înapoi. De asemenea, el vine chiar înaintea capitolului 11, în care viața de credință a sfinților din Vechiul Testament este prezentată într-un mod remarcabil. Fie că este vorba de o umblare în comuniune cu Dumnezeu, sau de așteptarea judecății care va veni asupra lumii, sau de viața de străin și călător, ori de biruința asupra vrăjmașilor, accentul este pus aici pe felul în care acești oameni din vechime au trăit prin credință și au fost socotiți vrednici de către Dumnezeu.

În Galateni 3.11 avem o altă apariție a acestei expresii: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credință»“. Aici, apostolul combate gândul îndreptățirii prin faptele legii. Îndreptățirea este doar prin credință și nicidecum prin lege. Acesta este gândul principal din Epistola către Galateni.

Iată un rezumat al acestor gânduri. În Romani, accentul este pus pe cel drept, care trăiește prin credință; în Evrei vedem că cel drept va trăi prin credință; iar în Galateni ni se spune că cel drept va trăi prin credință.“ – W Kelly

Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului”. O astfel de atitudine este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui” (Hab. 2:20).

SCHIŢA CĂRŢII

UN PROFET CU PROBLEME
Problema #1:

De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4

Răspunsul, 1:5-11
Problema #2:

Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1

Răspunsul, 2:2-20

ODA CREDINŢEI
Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2
Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7
Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16
Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

+++

Comentariu la text

Habacuc 1

Profetul Habacuc este un om „normal“ într-o lume anormală. Dilema lui este nedreptatea din jur. Întrebarea lui este: „Cum poate un Dumnezeu drept să existe într-o lume nedreaptă. În prima parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat de nedreptatea celor din poporul lui Dumnezeu.

„Prorocia descoperită prorocului Habacuc. Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruie pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Hab. 1:14)

În cea de a doua parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat la gândul că Dumnezeu alege să pedepseascp nedreptatea din poporul Lui printr-un popor și mai nedrept, prin Haldei (Caldeeni).

„Aruncaţi-vă ochii printre neamuri şi priviţi, uimiţi-vă şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-aţi crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!

Iată, voi ridica pe haldeeni – popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe care nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi ies dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să jefuiască; privirile lui lacome caută înainte şi strânge prinşi de război ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi şi voievozii sunt o nimica pentru el, râde de toate întăriturile, căci îngrămădeşte pământ şi le ia. Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui! “ (Hab. 1:5-11).

Problema lui Habacuc este veche de când lumea și nouă cu fiecare zi. Cum poate funcționa Dumnezeul cel drept într-o lume nedreaptă?

Răspunsul lui se bazează pe ceea ce el știe deja despre Dumnezeu. Priceperea lui este mărită când se sprijină pe ceea ce cunoaște deja despre Dumnezeu din revelația biblică.

Dumnezeu locuiește în eternitate, necaracterizat de ceea ce se întâmplă în lumea de acum.

„Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu?“ (Hab. 1:12-13).

Dumnezeu este dincolo de lumea aceasta și nu este afectat de starea ei. Ceea ce se întâmplă în lumea de acum nu-L pângărește pe Dumnezeu care este deasupra acestor lucruri, suveran absolut, urzitorul unui plan în care decăderea oamenilor nu este decât o etapă intermediară.

„Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale!

Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? Vei face Tu omului ca peştilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân?

El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa, îi strânge în năvodul său. De aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său, căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! Pentru aceasta îşi va goli el întruna mreaja şi va înjunghia fără milă pe neamuri?“ (Hab. 2:12b-16).

Habacuc 2

După ce și-a exprimat nedumeririle în primul capitol, profetul primește un răspuns care trebuie scris clar și citeț, pentru ca toți să-l poată citi. El este la fel de valabil astăzi cum a fost atunci:

„M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit“ (Hab. 2:1-3).

Ceea ce urmează este o listă cu capete de acuzare pentru Babilon, puterea omenească ridicată s-o vadă toți de pe fața pământului. Ea nu este un exemplu de urmat sau de invidiat, ci o pildă de autodistrugere prin păcat. Babilonul n-a vrut să știe nimic de Dumnezeu, ci a preferat să-și sprijine prosperitatea și liniștea pe păcat. Urmează o listă de „Vai!“-uri care seamănă cu celebrele „Vai!“-uri rostite de Domnul Isus împotriva cărturarilor și fariseilor străini de Dumnezeu din vremea aceea (Mat. 23:13-39).

Mesajul încredințat de Dumnezeu lui Habacuc are această introducere:

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui. Ca şi cel beat şi semeţ, cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte gura ca Locuinţa morţilor, este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el şi toate popoarele le trage la el. Nu va fi el de batjocura tuturor acestora, de râs şi de pomină? Se va zice: … “ (Hab. 2:4-6)

Urmează capetele de acuzare:

Primul „vai“: Vai de cel ce-și clădește liniștea și fericirea pe nefericirea altora

‘Vai de cel ce adună ce nu este al lui! Până când se va împovăra cu datorii?’ Nu se vor ridica deodată cei ce te-au împrumutat? Nu se vor trezi asupritorii tăi şi vei ajunge prada lor? Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară şi împotriva cetăţii tuturor locuitorilor ei” (Hab. 2:6-8).

Al doilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea și fericirea pe protecția zidurilor mari de apărare. Cei hrăpăreți simt dușmănia și furia celor jefuiți și caută să se protejeze. Pieirea lor va veni însă de la Domnul și va fi «într-o clipă! De-odată!“

„Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt şi să scape din mâna nenorocirii! Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit. Căci piatra din mijlocul zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde“ (Hab. 2:9-11).

Acest „numai împotriva ta ai păcătuit“ își găsește ecoul în ceea ce spune apostolul Pavel: „s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri“ (1 Tim. 6:7-10). La fel de mult i se potrivește acestui text și pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12:13-21). A fost nebun că s-a încrezut în băgății. Viața i-a fost curmată „imediat“, chiar în noaptea aceea.

Al treilea „vai“: Vai de cei ce confundă valoarea cu non-valoarea!

„Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire! Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc şi neamurile se trudesc degeaba. Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă“ (Hab. 2:12-14).

Al patrulea „vai“: Vai de cei ce-și clădesc liniștea și fericirea în viciu și în coruperea altora:

Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine, în loc de slavă; bea şi tu şi dezveleşte-te! Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului şi va veni ruşinea peste slava ta. Căci silniciile făcute împotriva Libanului vor cădea asupra ta şi pustiirile fiarelor te vor îngrozi, pentru vărsarea sângelui oamenilor, şi silniciile făcute în ţară, împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei. (Hab. 2:12-17).

Al cincilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea pe minciuna idolilor falși!

„La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat, care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea în el, pe când el făureşte numai nişte idoli muţi?

Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească. Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!“ (Hab. 2:18-20).

Un copil al lui Dumnezeu trebuie să citească ziarele cu Biblia în mână. Altfel ne pierdem echilibrul. Cuprinsul rechizitoriului publicat de Dumnezeu stă și astăzi cu capetele lui de acuzare împotriva mai marilor puternici din lumea aceasta. „Vor plăti!“ spune Domnul. Va fi vai de pielea lor.

Habacuc 3

Acest capitol este o cântare pusă de evrei pe o melodie. Ea descrie:

Un Dumnezeu care vine! El nu este nici absent, nici pasiv. El este … pe drum spre noi.

„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale! Dumnezeu vine din Teman şi Cel Sfânt vine din muntele Paran… “ (Hab. 3:1-2)

Un Dumnezeu îmbrăcat în slavă!

„Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui. Înaintea Lui merge ciuma, şi molima calcă pe urmele lui“ (Hab. 3:3-5).

III. Un Dumnezeu care judecă!

„Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Văd corturile Etiopiei pline de groază şi se cutremură colibele din ţara Madianului.

S-a mâniat oare Domnul pe râuri? Împotriva râurilor se aprinde mânia Ta sau împotriva mării se varsă urgia Ta, de ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă?

Arcul Tău este dezvelit; blestemele sunt săgeţile Cuvântului Tău… Tu despici pământul ca să dai drumul râurilor.

La vederea Ta, se cutremură munţii; se năpustesc râuri de apă; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile. Soarele şi Luna se opresc în locuinţa lor de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.

Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.“ (Hab. 3:6-12).

Un Dumnezeu care izbăvește pe poporul Său.

„Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf. Străpungi cu săgeţile Tale capul căpeteniilor lui, care se năpustesc peste mine ca furtuna, să mă pună pe fugă, scoţând strigăte de bucurie, ca şi cum ar fi şi mâncat pe cel nenorocit în culcuş. Cu caii Tăi mergi pe mare, pe spuma apelor mari“ (Hab. 3:13-15).

Un Dumnezeu în care te poți încrede!

„Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?

Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”

– Către mai-marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde“ (Hab. 3:16-19).

Habacuc

//////////////////////////////////////

Mişcarea New Age- Noua Eră

CE ESTE MIŞCAREA NEW AGE?

Ştim că ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce poate identificat ca atare. Lucrul acesta reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o evite sau să-i descopere prezenţa fie în Biserică, fie în alte segmente ale societăţii. Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de organizare difuză în care se găseşte datorată în mare parte crezurilor ei de bază (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.) pe care le voi descrie mai jos.

Mişcarea New Age este o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi organizaţii ce susţin o viziune comună a unei noi ere a iluminării (cunoaşterii; n.a.) şi armoniei (Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), şi misticism (experienţa contopirii cu divinitatea1). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să mărturiseşti nişte crezuri particulare. Mişcarea este extrem de diversificată şi cuprinde o mare mulţime de organizaţii cu interese diferite şi crezuri asemenea. Din acest motiv, mişcarea nu poate fi categorisită cultică şi nici nu se poate defini prin denumirea sociologică de sectă. Un editor de carte New Age a spus: „Nimeni nu poate vorbi în numele întregii comunităţi New Age”2.

În timpul anilor 50 şi până la mijlocul anilor 60, mişcarea New Age era asemenea unui aisberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflată încă sub apă3. Încetul cu încetul acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţă încât am ajuns în zilele noastre ca mişcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă şi muzică, în cultura cinematografică, în biserică, sau în învăţământ. Din păcate, ca şi în faţa altor provocări, biserica în ansamblul ei nu a răspuns adecvat noului curent de gândire şi nu a oferit argumente temeinice pentru care oamenii să se opună ei şi să-i condamne învăţăturile. În plus, foamea după spiritualitate din ţări ca a noastră neîmplinită de biserica tradiţională şi recunoscută de stat, i-a aruncat pe mulţi în braţele extrem de primitoare ale acestei plăgi spirituale ce s-a abătut asupra societăţii noastre.

CINE SUNT, SAU POT FI, MEMBRII EI?

Comunitatea New Age poate cuprinde persoane ce provin din diverse domenii de activitate, cum ar fi, medicină holistică, ecologie, activism politic, învăţământ, yoga, astrologie, şi multe, multe altele. Adepţi ai spiritismului, ocultismului, religiilor orientale, ai diverselor şcoli de filozofie, pot foarte uşor să se găsească sub umbrela generoasă a mişcării New Age şi în ciuda deosebirilor de convingeri să creadă că doar unită omenirea va putea să se atingă noi cote ale cunoaşterii şi împreună să evolueze la o conştiinţă cosmică.

Deşi nu fiecare susţinător al Noii Ere subscrie la aceste crezuri, majoritatea pot fi identificaţi după următoarele aspecte:

a) Se inspiră din mai multe surse ale „adevărului”. Pentru ei acesta nu poate fi unic, personal şi abstract, ci relativ şi subiectiv.

b) Se simt confortabili atât în prezenţa Sfintei Biblii cât şi a „Evangheliei Acvariene a lui Isus Hristos” de Levi Dowling, a revelaţiilor „profetului somnambul”, Edgar Cayce, sau a sfaturilor entităţii spirituale pe nume Ramtha, un războinic lemurian în vârstă de 35.000 de ani canalizat în transă de J.Z.Knight. Filme şi cărţi s-au obţinut în urma contactului făcut de unii dintre adepţii New Age, cum ar fi celebra Shirley MacLaine, cu astfel de entităţii spirituale şi prin metoda „channeling-ului” (canalizării sau, scrierii ghidate) se propun diferite scenarii, fie ale sfârşitului lumii, fie ale cuceririi şi uniformizării ei forţate de către conspiraţii şi organizaţii secrete ce ţintesc nu mai puţin decât la guvernarea mondială!

FACTORI CARE AU CONDUS LA APARIŢIA MIŞCĂRII NEW AGE

Unul dintre primii şi cei mai importanţi a fost transcedentalismul secolului al XIX-lea. Exponentul cel mai vizibil al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele apariţiei şi formării mişcării New Age. Emerson a pretins că intuiţia este mai presus decât simţurile în descoperirea „adevărului” şi că Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia lui. El a susţinut că scopul religiei era o unire conştientă a umanităţii cu Dumnezeu. Şi el a crezut că Dumnezeu a oferit revelaţie tuturor religiilor lumii4.

Despre ei, Russell Chandler indică cum transcedentaliştii „au împrumutat din belşug din scrierile sacre ale religiilor orientale şi le croiesc în aşa fel încât să se potrivească spiritului american de autonomie şi autodeterminare, pregătind scena iluminaţiilor New Age-ului ce se vor afla în centrul atenţiei cu 130 de ani mai târziu”5.

Teozofia

Un al doilea important factor ce a condus la apariţia New Age a fost o reînviere a ocultului. La aceasta şi-a adus o majoră contribuţie Societatea Teozofică, organizaţie fondată de Helena P. Blavatsky în anul 1875. Termenul „teozofie” luat literal înseamnă „înţelepciune divină”. Următoarele idei distincte ale New Age-ului au fost susţinute la început de Teozofie6:

Nişte „maeştri înălţaţi” vor ghida evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane istorice care în trecut şi-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnare, iar acum îşi continuă evoluţia pe un plan superior al existenţei lor.

În timp ce aceşti „maeştri înălţaţi” îşi continuă propria lor evoluţie spre dumnezeire, ei ajută astăzi voluntar fiinţe umane mai puţin luminate să ajungă la nivelul actual al „maeştrilor. De asemenea, ei oferă revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt „acordate” spiritual.

Adevărul religios a fost comunicat de către mulţi alţi oameni sfinţi pe lângă Isus. Buda, Hermes, Zoroastru, sau Orfeu.

Isus a fost doar o fiinţă umană ce a întruchipat spiritul Hristosului. Blavatsky a crezut că revelaţiile ei primite de la Maeştrii Înălţaţi sunt cele ce au marcat începutul Epocii Acvariene (devenit un sinonim al New Age-ului).

Antropozofia

O altă contribuţie majoră la reînvierea ocultismului a avut-o Antropozofia. De fapt, ramură a Teozofiei, ea a fost înfiinţată în 1912 de către misticul german pe nume Rudolf Steiner. Termenul „antropozofie” luat literal înseamnă „înţelepciunea omului” şi a fost popularizat pentru a le aminti oamenilor că posedă adevărul în sinea lor.

Steiner a susţinut că acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind „ştiinţele sale oculte” care îl pot face pe om să cunoască o „percepţie hipersensibilă faţă de lumile spirituale7”. Printre aderenţii moderni ai New Age-ului care se inspiră masiv din Antropozofie se numără David Spangler şi George Trevelyan.

Şcoala Arcană

Şcoala Arcană (Arcane School), o altă ramură a Teozofiei a fost fondată în 1923 de către Alice şi Foster Bailey. Multe din doctrinele acestei şcoli de gândire sunt similare celor ale Teozofiei, incluzându-le şi pe cele privitoare la „maeştrii înălţaţi8”.

Alice Bailey a crezut că ea este „purtătoarea de cuvânt” a maestrului cunoscut sub numele de „Tibetanul”. În acest rol ea a produs 19 cărţi ale acestui maestru. Două dintre cele mai semnificative cărţi ale ei şi care sunt deosebit de apreciate printre adepţii New Age-ului, sunt The Externalisation of the Hierarchy (Exteriorizarea Ierarhiei) şi The Reappearance of Christ (Reapariţia lui Hristos).

Benjamin Creme este exponentul modern al New Age-ului ce se inspiră enorm din Şcoala Arcană.

Mişcarea „I Am” (Eu sunt)

Mişcarea „Eu sunt” tot o ramură a Teozofiei a fost fondată prin ani 30 de către Guy şi Edna Ballard. Asemenea Teozofiei, şi „Eu sunt” adoptă crezul într-un şir de revelaţii progresive provenite de la „maeştri înălţaţi”. Scopul acestor revelaţii este de a pregăti omenirea în vederea impunerii Epocii lui Acvarius şi a atingerii la scară planetară a „conştiinţei Hristosului9”. Cei doi Ballard au susţinut prezenţa lui „Eu Sunt” în fiecare persoană afirmând că aceasta reprezintă punctul de contact cu realitatea divină.

O exponentă modernă a New Age-ului care se inspiră considerabil din mişcarea „Eu Sunt” („I Am Movement”) este Elizabeth Claire Prophet, conducătoarea absolută a aşa numitei Biserici Universale şi Triumfante, o grupare cultică din S.U.A.

Spiritismul

Spiritismul se poate defini ca fiind „practica de încercare a stabilirii comunicării cu fiinţe umane plecate din această viaţă, sau cu inteligenţe neumane (de regulă imateriale), prin intermediul unui medium omenesc cu scopul de a obţine informaţii supranaturale, sau de a avea experienţe directe ale realităţilor metafizice10”.

Mişcarea spiritualistă (care include şi spiritismul) s-a născut în casa fermierului american John Fox, din Hydesville, New York11. Din partea spiritualistei Helena Petrova Blavatsky spiritualismului a primit o lovitură puternică în anul 1875. Totuşi spiritismul a continuat să fie promovat prin Şcoala Arcană din 1923 şi prin mişcarea „Eu Sunt” din anii ’30. În mişcarea New Age spiritismul este acum redenumit „channeling” (canalizare, ghidare).

TRĂSĂTURI ALE MIŞCĂRII NEW AGE

Sincretismul religios

Mişcarea New Age este sincretistă, adică combină şi sintetizează învăţături şi principii religioase uneori complet contradictorii. Culege din învăţăturile tuturor religiilor lumii şi le redefineşte sub forma acestei concepţii mistice despre lume şi viaţă: „Noi onorăm adevărul şi frumuseţea tuturor religiilor lumii, şi credem că fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului care să ne unească pe toţi.12”

Adepţii New Age nu oferă un devotament exclusiv unui învăţător sau unei învăţături anume. Dimpotrivă, ei cred că Dumnezeu s-a revelat pe Sine în Isus, dar nu numai ci s-a revelat şi în Buda, în Krishna şi o mulţime de alţi avatari. Ca prin urmare, spun ei, Biblia nu poate face nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu făcută omenirii.

Divinizarea umanităţii

Afirmaţia fundamentală a mişcării New Age este îndumnezeirea omului. Crezul în divinitatea omului urmează celui în monism şi panteism pentru că dacă totul este una (monism) şi totul este Dumnezeu (panteism), atunci şi noi oamenii suntem Dumnezeu.

Beverly Galyean afirmă că, „odată ce noi începem să vedem că toţi suntem Dumnezeu, că avem atributele sale, cred că întreg scopul vieţii devine reasumarea dumnezeirii din noi, a iubirii, a înţelepciunii, a înţelegerii şi a inteligenţei perfecte.13”

„Transformaţionismul”14

Două aspecte ale transformării se remarcă în platforma New Age. Transformarea personală şi transformarea planetară.

Transformarea personală reprezintă corespondentul New Age al naşterii din nou din Creştinism, bazându-se pe recunoaşterea personală a contopirii cu Dumnezeirea, cu umanitatea şi cu universul. Această recunoaştere este descrisă în moduri variate, fie ca „iluminare”, „armonizare”, „acordare” (vezi, engl., „attunement”), „realizarea sinelui”, „realizarea lui Dumnezeu”, sau „actualizarea de sine”. Se susţine că avem nevoie de o asemenea iluminare deoarece noi, oamenii, am „acceptat minciuna” (sau, cedat iluziei) limitării omeneşti şi mărginirii omului. Pentru că ne-am uitat adevărata noastră identitate divină15. Doar printr-o transformare a conştiinţei noastre noi putem scăpa de această minciună şi putem realiza (descoperi) adevăratul nostru potenţial.

Transfomarea planetară se presupune să se realizeze prin acumularea unei „mase critice” de indivizi ce au fost ei înşişi personal transformaţi şi care îşi asumă răspundere socio-politică pentru întreaga umanitate.

„Networking” (punerea în legătură)

Aceasta este o trăsătură comună a mişcării New Age: punerea în legătură a diverselor organizaţii şi indivizi ce împărtăşesc crezurile pestriţe ale New Age-ului. Este singura modalitate de a asigura o coordonare a eforturilor de pretutindeni ale susţinătorilor New Age. Repet încă odată că deşi adepţii New Age susţin o varietate de crezuri diferite, dovedesc interese diferite (sănătatea, psihologia, politica, ştiinţa, şi educaţia) totuşi ei se unesc pentru a duce la îndeplinire ţelurile care le sunt comune. „Networking”-ul este modul în care se pun în legătură unii cu alţii fără a aprofunda neapărat relaţii şi prietenii ce-i pot face să se cunoască personal.

Un binecunoscut canal şi mijloc de punere a lor în legătură o constituie mass-media şi mijloacele de comunicare. Marilyn Fergusson spune că „punerea în legătură” are loc prin „conferinţe, convorbiri telefonice, călătorii, cărţi, organizaţii fantomă, articole din presă, răspândirea de broşuri, lecturi, seminarii, partide politice, reţele, cursuri, coaliţii ecologice, casete, anunţuri, scrisori de ştiri.16” Telecomunicaţiile moderne şi Internet-ul reprezintă de asemenea o cale a „networking”-ului.

Unitatea guvernării

Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă în sine deoarece ea este bazată pe încrederea falsă avută în potenţialul uman şi nu în dependenţa de călăuzirea divină unui Dumnezeu personal. Atot-prezentul „Hristos cosmic” este cel ce-l umple pe om cu acest potenţial, se spune.

Mulţi membrii ai mişcării cred că Hristosul cosmic a operat în erele trecute în vieţile diferitelor personalităţi religioase şi că prin intermediul lor a produs schimbări în lumea noastră. În acelaşi fel Hristosul cosmic poate lucra şi astăzi, prin toţi oamenii în viaţă. Matthew Fox (un preot catolic) scrie:

Se exclude faptul că deşi Hristosul s-a încarnat în Isus, el se poate încarna şi în alţii ca, Lau-tzu, Buda, Moise sau Sara, în Adevărul Călător, sau în Gandhi, în mine sau în tine? Adevărul este tocmai opusul. De fapt, în epistola sa către Galateni Pavel a vorbit despre Hristosul încarnat în el spunând: „Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2:20). Pavel îi îndemna pe primitorii epistolei sale să-l „vadă pe Hristos luând chip în ei” (literar, „să-l vadă făurit în ei”) (Gal.4:20) şi ca ei să fie „fiii şi fiicele lui Dumnezeu” (Gal.3:27)17.

Agenda politică a mişcării New Age mai este periculoasă deoarece nu recunoaşte valorile morale absolute întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Toate valorile ei morale sunt determinate cu subiectivitate. Totul este relativ. Relativitatea tuturor valorilor morale este de asemenea învăţată în şcoli prin intermediul unor programe de „clarificare a valorilor”, în realitate de modificare a lor.

Iată ce recomandă guvernelor lumii organizaţia „The World Health Organization”, prescurtată WHO prin reţea ei de oficii naţionale şi prin programul „Nations for Mental Health” ce doreşte să-l implementeze în fiecare ţară membră a O.N.U.:

Guvernele vor fi asistate să-şi formuleze, să implementeze, să monitorizeze şi să evalueze anumite politici de sănătate mintală… Politicile de sănătate mintală ar trebui să promoveze dezvoltarea optimă a sănătăţii mintale a populaţiei.

O mostră de „gândire nesănătoasă” pe care un asemene program doreşte că o ajusteze la o nouă gândire ar fi următoarea:

Masele trebuie să înveţe să nu se mai vadă ca indivizi, ci ca parte a unui întreg mai mare, a unui grup, a unei comunităţi, a planetei.

Câteva dintre „clarificările” ce se promovează chiar acum în şcolile americane sună în felul următor:

homosexualitatea n-a fost niciodată condamnată în Biblie.

unii creştinii suferă de obsesia spiritului anti-homosexual şi descriu în termeni negativi stilul de viaţă homosexual, dar el nu este decât un alt stil de viaţă, o altă preferinţă sexuală.

elevii din şcoli trebuie învăţaţi să privească pozitiv homosexualitatea cât mai din timp posibil în procesul propriei lor explorării sexuale.

oricine obiectează împotriva homosexualităţii este bigot, ignorant şi un potenţial criminal (se face vinovat de „hate crime” un delict de ură), etc.

Unele din expresiile şi sloganurile popularizate se pot descifra după cum urmează:

„separaţia dintre Biserică şi stat” = „…învăţăturile lui Isus Hristos mă stânjenesc nespus de mult. Păgâna Mamă Terra, pe mine mă mulţumeşte! Eu nu sunt un ipocrit!”

„eu cred în toleranţă pentru toată lumea” = „…Pentru toată lumea, în afară de creştini! Din partea mea, să fie toţi aruncaţi la puşcărie!”

„eu cred că noi ar trebui să celebrăm diversitatea” = „…vreau să fac tot ce vreau eu, indiferent pe cine jigneşte. Iar prietenul meu? Îmi place, dar nu într-atâta încât să ne certăm. Şi el poate face ce vrea.” Etc18.

Agenda politică a mişcării New Age în ce priveşte guvernul unic mondial este periculoasă deoarece ea este întemeiată pe dorinţa omului de a obţine absolutul în acţiunea liberă a omului ca şi unică sursă de autoritate. Agenda politică New Age nu recunoaşte autoritatea unui Dumnezeu suveran şi omnipotent. Douglas Groothuis, un cercetător al mişcării, face următoarea observaţie:

Conform agendei adepţilor New Age, trebuie pusă cărămida unui nou Babel care să proclame o (nouă) ordine a cărei unitate şi direcţie finală să fie opusă Creatorului (vezi, Geneza 11:1-9). Străvechii entuziaşti ai ordinii mondiale, găsiţi în Geneza, au încercat să forţeze „teza apostată a unităţii şi egalităţii întregii umanităţi” pentru a construi o „ordine mondială unică şi a inaugura un paradis fără Dumnezeu” (Rushdoony, 1979). Asta este ceea ce susţinătorii New Age încearcă să realizeze în zilele noastre, iar tentativa lor este deopotrivă zadarnică. Toate turnurile Babel sunt ridicate în van, dacă este exclusă piatra unghiulară care este Isus Hristos19.

Guvernul global ce reprezintă o parte a agendei politice New Age susţine nevoia unei forţe planetare de poliţie pentru asigurarea securităţii. Doar aceia ce se înscriu în concepţia monistă şi panteistă despre lume şi viaţă vor fi îngăduiţi să controleze această forţă poliţienească.

Organizaţia „Planetary Citizens” (Cetăţeni Planetari) sponsorizează în prezent „Comisia Independentă asupra Alternativelor Mondiale de Securitate” care cuprinde numeroşi experţi în pace, dezarmare, şi sisteme de securitate ce vor crea „un sistem global de securitate, prietenos, credibil şi operabil20”.

Sursa acestei unităţi este relativ clară. Mulţi dintre cei ce sunt implicaţi în politica New Age se bizuiesc în mod evident pentru deciziile şi acţiunile lor pe revelaţii ocultice. Spre exemplu, mulţi aderă la scrierile lui Alice Bailey (o binecunoscută spiritistă şi adeptă a Teosofiei). Ea, vorbeşte adesea despre „Planul” şi despre „Stăpânii/Maeştrii Ierarhiei”. „Maeştrii Înălţaţi” sunt cei ce se presupune să fi atins cel mai superior nivel al conştiinţei devenind călăuzele evoluţiei spirituale a omenirii. Aceşti „maeştri” se crede că se ocupă de ducerea la îndeplinire a „Planului” pentru Pământul nostru.

„World Goodwill” („Bunăvoinţa Mondială”) este grupul de lobby al cărui ţel este de a desfăşura „Planul” trasat de numeroasele cărţi ale lui Alice Bailey. Aceasta nu este decât una dintre organizaţiile aflate sub influenţa lui Bailey, ce sunt sponsorizate de Trustul Lucis (vezi, glosarul de termeni New Age).

Globalismul care este de asemenea o parte a agendei politice a mişcării New Age, reprezintă aproape echivalentul unei forme de idolatrie. El înalţă planeta şi umanitatea la rangul de stăpânire (dominare) suverană. Comentariul lui Groothuis este foarte adecvat:

Internaţionalismul idolatru trebuie respins de către creştini. Hristos este Domnul. Nici naţiunile şi nici planeta, nu sunt suverane. Guvernul global, sau ceea ce se mai poate numi, „starea cosmică”, trebuie să fie respinsă ca idolatrie, devreme ce umanismul cosmic îl întronează pe om în locul lui Dumnezeu21.

AVERTISMENT!

Acum, există pericolul ca gândirea New Age să-i facă pe unii creştini să fie paranoici cu privire la orice pare să fie asociat cu mişcarea, îndeosebi în legătură cu teoriile conspirative. Dar aşa cum ne spune vechea glumă, „doar fiindcă eşti paranoic, nu înseamnă că nu vor să pună mâna pe tine!”

Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă deoarece ea este întemeiată pe concepţia monistă şi panteistă despre lume. În consecinţă agenda politică a mişcării New Age este antiteistă (deci, împotriva lui Dumnezeu) şi anticreştină.

Mark Satin, autorul lucrării, „New Age Politics” spune:

Conştiinţa planetară recunoaşte unitatea noastră cu întreaga umanitate, şi de fapt cu tot ceea ce are viaţă pretutindeni şi cu toată planeta în general22.

Destinul omenirii, după lunga ei perioadă de pregătire şi diferenţiere, este cel puţin de a deveni unită…Această unitate se află pe punctul de a fi exprimată politic printr-un guvern mondial care să unească naţiunile şi regiunile în acţiuni ce depăşesc capacitatea lor individuală23.

Profetul New Age pe nume, David Spangler scrie:

Neîndoielnic că politica sinergiei va reinterpreta relaţia omenirii cu natura în folosirea de către aceasta a resurselor naturale, va reinterpreta relaţia ei cu animalele şi plantele, şi cu tot ceea ce alcătuieşte mediul ambiant…

Atât într-un grup separat cât şi într-o grupare de grupuri mai mici în care conştiinţa separării este alungată fiind înlocuită cu o conştiinţă a unităţii, a cooperării dinamice şi a bunăvoinţei, întreg spectrul de politică naţională şi internaţională aşa cum o cunoaştem va trebui să dispară şi să fie transformată în ceva de nerecunoscut după standardele de astăzi24.

Monismul şi panteismul reprezintă, aşa cum am văzut, baza metafizică pe care se întemeiază mişcarea New Age. Fiecare transformare culturală majoră se întemeiază pe o schimbare de concepţie despre lume şi viaţă. Lewis Mumford observă importanţa acestei noi ideologii spunând că, „fiecare transformare a omului, cu excepţia poate a celei ce a produs cultura neoliticului, s-a întemeiat pe o nouă bază ideologică şi metafizică, sau altfel spus, pe sentimente profunde şi intuiţii a căror expresie raţionalizată să ia forma unei noi imagini a cosmosului şi a naturii omului.25”

Spre exemplu, să spunem că vizitezi un trib african chiar în timpul ritualului circumciziei unei femei şi priveşti cum unei tinere femei i se face o clitorectomie. Când te plângi ghizilor tăi şi ceri intervenţia unor autorităţi ale ţării respective, aceştia îţi reproşează faptul că valorile tale eurocentrice şi religia ta străină te împiedică să vezi „utilitatea” unui asemenea act. În plus, nu ai dreptul să intervii în cultura unei ţări şi să pretinzi o schimbare a tradiţiilor. Globalismul şi integrarea tuturor culturilor nu-ţi permite exprimarea unor opinii valabile doar în contextul unei anume culturii (a ta), dar irelevante pentru o alta! Cam la astfel de experienţe pot conduce ideologiile şi modificările de concepţie despre lume şi viaţă şi valori morale pe care mişcarea New Age le promovează. Ele sunt prezent şi întâlnite în lumea noastră contemporană. Creştinii au încă sacra datorie de a avertiza asupra consecinţelor întronării eu-ului şi a omului ca autoritate morală finală şi spirituală. Omul este păcătos.

Unitatea religiilor

Noua bază ideologică a agendei politice a mişcării New Age este unitatea tuturor religiilor. În aceasta, deşi este permisă existenţa religiilor variate, fiecare religie este privită ca învăţând acelaşi adevăr central: divinitatea umanităţii. În lumina acestei ideologii Creştinismul este reinterpretat şi fiind redefinit de adepţii mişcării drept un „Creştinism ezoteric”. Unitatea religiilor este absolut necesară dacă se vrea ca „unitatea omenirii” să devină o realitate, se susţine.

Robert Muller, fostul adjunct al Secretarului General al Naţiunilor Unite, a comentat următoarele cu privire la unitatea religiilor:

Pentru prima dată în istorie am descoperit că planeta pe care locuim este una singură. Acum nu ne mai rămâne decât să descoperim că suntem de asemenea o singură familie umană şi că trebuie să transcedem toate diferenţele naţionale, lingvistice, culturale, rasiale şi religioase ce reprezintă istoria noastră. Avem şansa de a scrie o istorie complet nouă26.

Legate de cele spuse de Muller este şi conceptul ce aparţine lui Matthew Fox (preot catolic ecumenic) de ecumenism profund. Astfel, el a scris:

Ecumenismul profund este mişcarea care va valorifica înţelepciunea tuturor religiilor lumii: a hinduismului, a budismului, a islamismului şi a iudaismului, a taoismului şi a şintoismului, a creştinismului în toate formele sale, a religiilor native şi a zeilor religiilor din întreaga lume. În valorificarea acestei înţelepciuni constă ultima speranţă de supravieţuire a planetei pe care o numim casa noastră27.

Această înţelepciune ce este culeasă de la toate religiile este văzută ca orbitând în jurul unui adevăr central şi universal: divinitatea omului. Privitor la acest adevăr central, David Spangler a scris:

Ceea ce încearcă acum să se ridice este grupul de oameni ce alimentează, şi reprezintă destul de literar, cei pe care Isus i-a numit „sarea pământului”, în mod conştient şi spiritual numiţi aşa, ei fiind cei ce-şi recunosc divinitatea, dar fără a fi îngâmfaţi de ea şi acţionează în sfera lor de influenţă pentru a inspira aceeaşi divinitate şi altora… Ei sunt cei ce dau viaţă („dătătorii vieţii”; n.a.), şi formează baza guvernului viitorului28.

După toate cele observate mai sus trebuie spus că până acum nu s-a putut evidenţia concret nici o conspiraţie autentică care să fi afectat istoria sau cursul unor naţiunii. Sau, cine ştie, poate schimbarea de direcţie a „blocului răsăritean” al ţărilor comuniste a fost de inspiraţie New Age? Vom rămâne să aflăm la momentul potrivit. Nu este ceea ce contează într-adevăr pentru nişte creştin. Tragedia pentru aceşti oameni este inconştienţa lor faţă de o conspiraţie la nivel spiritual ce este adevărată şi ce s-a concretizat în istoria omenirii. Este cea a puterilor demonice şi a diavolului ce de la început a „plănuit” o detronare a lui Dumnezeu în umanitate şi o ridicare a omului la nivelul de conştienţă divină ce i-a fost refuzată de „răul Dumnezeu creator” al omului.

Această „conspiraţie” este dezvăluită încă de pe primele pagini ale Bibliei şi reprezintă iluzia spirituală fundamentală de care suferă mişcarea New Age: oferirea statutului de dumnezeu omului. Iată cum a sunat prima dată „planul” ei: „…sigur nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:4-5). Din păcate „conspiraţia”, iniţial îndreptată împotriva lui Dumnezeu, a avut efect doar asupra omului, ducându-l la căderea în păcat, stare în care se găseşte imediat după crearea lui şi până astăzi, aşa cum amplu ne dovedeşte istoria umanităţii. Promovarea omului la „conştienţa divină” nu a reuşit atunci şi nu va reuşi nici acum în vremea mişcării „new age”, dimpotrivă. Decăderea omului pare să se accentueze tot mai mult şi nevoia lui de credinţă în adevăratul Răscumpărător al umanităţii Domnul Isus Hristos, nu în sine, să devină tot mai acută.

1 Această definiţie se bazează pe carte lui Elliot Miller, A Crash Course on the New Age Movement (Grand Rapids: Baker, 1989), pag.15

2 Jeremy P. Tarcher, „New Age as Perennial Philosophy”, Los Angeles Times Book Review (7 Februarie, 1988), pag.15

3 „The New Age Cult”, de dr. Walter Martin (Bethany House Publishers), pag.8

4 Mulţi au observat similarităţi între anticul gnosticism şi moderna mişcare New Age. În cartea The Counterfeit Christ of the New Age Movement a lui Ron Rhodes, cel de la care am preluat aceste paragrafe, se prezintă legătura care există între acestea. (Grand Rapids: Baker, 1990), pag.118

5 Russell Chandler, Understanding the New Age (Dallas: Word, 1991), pag.33

6 Rhodes, pag.119-121.

7 Rudolf Steiner, Knowledge of the Higher Worlds and Its Attainment (Spring Valley, N.Y.: Anthroposophic Press, 1984), pag.1-34.

8 Vezi, Alice Bailey, The Externalisation of the Hierarchy (New York: Lucis, 1957).

9 Mrs. G.W. and Donald Ballard, Purpose of the Ascended Masters „I Am” Activity (Chicago: Saint German Press, 1942), pag.24, 35, 110.

10 Miller, pag.141.

11 Pentru o istorie concisă a spiritismului vezi, Jon Klimo, Channeling (Los Angeles: J.P.Tarcher, 1987), capitolul 2.

12 Julia Spangler, „Compass Points”, Lorian Journal 1:2, pag.3

13 Interviu cu Beverly Galyean preluat din articolul lui Frances Adeney, „Educators Look East”, din SPC Journal (iarna lui 1981), pag.29.

14 sunt practic obligat să consacru acest termen datorită acestei trăsături specifice a New Age-ului; n.a.

15 Shirley MacLaine, Dancing in the Light (New York: Bantam, 1985), pag.133; comparaţi cu cele spuse în cartea lui Douglas Groothuis, Unmasking the New Age (Downers Grove, Illinois: InterVarsity Press, 1986), pag.22.

16 Marilyn Fergusson, The Aquarian Conspiracy (Los Angeles: J.P. Tarcher, 1980), pag.62-63

17 Matthew Fox, The Coming of the Cosmic Christ (New York: Harper & Row, 1988), pag.235

18 Din broşura trimestrială Mission America, numărul din primăvara lui 1999, articolul intitulat „The UN Plan For Your Mental Health” de Berit Kjos.

19 Douglas Groothuis, „Politics: Building an International Platform”, The New Age Rage, editată de Karen Hoyt şi J.Isamu Yamamoto (Old Tappan, N.J.: Revell, 1987), pag.104

20 Donald Keys, „Security Alternatives”, (AHP Perspective, decembrie 1985), pag.18

21 Douglas Groothuis, The New Age Rage, pag.105

22 Mark Satin, New Age Politics (New York: Dell, 1979), pag.148

23 idem, pag.142

24 David Spangler, Explorations: The Emerging Aspects of a New Culture (Forres, Scotland: Findhorn Publications, 1981), pag.85

25 Lewis Mumford, The Transformation of Man (New York: Harper and Row, 1972), pag.179

26 The Movement Newspaper, „U.N.’s Robert Muller to speak at Universal, Peace Conference” (februarie 1983), pag.21

27 Matthew Fox, The Coming of the Cosmic Christ (New York: Harper & Row, 1988), pag.288

28 David Spangler, Explorations, pag.72

Apologetică | Un glosar New Age

https://rcrwebsite.com/newage1.htm

//////////////////////////////

Dughin prezice Apocalipsa

/////////////////////////////////////

Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie

////////////////////////////////////

Ca în zilele lui Noe

În articolul nostru „Geneza contează” din ultimul număr al revistei, am cercetat motivele de a crede primul capitol din Geneza cu evenimente reale și am anunțat apariția DVD-ului „Genesis is History” [Geneza este istorie]. Am observat cum evenimentul Căderii în Geneza 3 a schimbat lumea foarte bună pe care o făcuse Dumnezeu într-o lume imperfectă, care cunoaște păcatul, putreziciunea și moartea. Dumnezeu a făgăduit să trimită „sămânța” femeii, care avea să calce capul șarpelui, o profeție împlinită în Mesia Isus, cel care l-a înfrânt pe Satana pe cruce, atunci când a murit ca jertfă pentru păcatele noastre și a înviat din morți. În articolul de față vom analiza Potopul din Geneza 6-8, care a schimbat o dată în plus lumea foarte bună creată de Dumnezeu.

Isus a spus: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi… Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.” (Luca 17:26-27, 34-36).

Prin afirmațiile acestea, Isus ne spune două lucruri:

Potopul a fost un eveniment istoric, iar Noe – un personaj real, ce a trăit pe pământ.

Există o legătură între Potop și cea de a Doua Venire a lui Isus.

Potopul ca eveniment istoric

Biblia ne învață că a exista un potop literal care a schimbat fața pământului. Profeții evrei credeau și ei într-un potop propriu-zis (Isaia 54:9, Ezechiel 14:14), iar Domnul Isus a corelat evenimentele privitoare la cea de a Doua Venire a Sa cu zilele lui Noe. Noe este menționat ca personaj istoric în Evrei 11 și în 1 și 2 Petru. Există, în culturile de pretutindeni, povestiri care vorbesc despre distrugerea lumii printr-un potop și despre un om drept ce a fost salvat, alături de familia sa, urcând într-o barcă.

În 2 Petru 3:3-6 găsim scris că „în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri” care vor nega învățătura biblică despre Creație și despre a Doua Venire. Totodată, ei vor nega realitatea istorică a Potopului: „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.”( 2 Petru 3:6)

Se pare că ziua aceea a și sosit, căci majoritatea oamenilor din vremea noastră consideră Geneza un mit și cred că existența noastră actuală ar fi un rezultat al milioanelor de ani de evoluție, în care moartea și putreziciunea au făcut parte, încă de la bun început, din istoria pământului. Prin contrast, Geneza 1-3 ne învață că Dumnezeu a creat cerurile și pământul într-o perioadă scurtă de timp, că lumea desăvârșită pe care El a făcut-o a fost pervertită prin Căderea omului, eveniment prin care păcarul, putreziciunea și moartea au intrat în lume. Capitolele 4-6 din Geneza descriu dezvoltarea societății umane, cu două linii de descendenți ai lui Adam – una prin Set, în vremea căruia oamenii „au chemat numele Domnului” și una prin Cain, ce i-a întors spatele lui Dumnezeu. Citim că, în vremea lui Noe, răutatea oamenilor sporise într-atât încât Dumnezeu a hotărât să nimicească rasa umană și să îi salveze în arcă doar pe Noe și familia sa.

Domnul a trimis Potopul, ce a dus la pieirea tuturor oamenilor de pe pământ, precum și a animalelor terestre, cu excepția celor care au intrat în arcă. Biblia precizează clar că nu a fost vorba de un potop local, ci de un eveniment la scară mondială. Termenul ebraic folosit pentru Potopul din Geneza este „mabbub”, ce are sensul de distrugere, cuvânt folosit în Biblie doar cu referire la Potopul lui Noe. Echivalentul grecesc utilizat în Noul Testament este „kataklysmos”, de unde avem și noi cuvântul „cataclism.”

Potrivit Geneza 7:11-12, Potopul a fost cauzat de un eveniment cataclismic unic, nu de o furtună obișnuită, cu tunete și fulgere: „În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Geneza 7:11-12).

Apele de deasupra și cele de dedesubt sunt descrise în Geneza 1:6-7:

„Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.” La fel ca mările și râurile, apele acestea făceau parte dintr-o întindere de apă situată deasupra pământului, mult mai vastă decâ atmosfera actuală și constituind un rezervor imens de apă sub pământ. Ruperea zăgazurilor acestor ape a cauzat o revărsare ce a indundat pământul și care nu s-ar fi putut întâmpla printr-o ploaie normală, oricât de abundentă ar fi fost.

Întinderea de apă aflată, înainte de Potop, deasupra pământului trebuie să fi cauzat un „efect de seră” benefic, creând o temperatură uniformă peste tot pământul.. și, deopotrivă, fâcându-l foarte roditor și blocând radiațiile solare dăunătoare. Toate acestea trebuie să fi generat condiții mult mai bune pentru viața pe pământ, prin comparație cu cele pe care le avem noi acum și să fi contribuit la speranța ridicată de viață a oamenilor care au trait înainte de potop.

„Answers in Genesis” a produs un îndrumar util cu privire la „Potopul Global,” care oferă motive pertinente pentru a crede că Potopul a fost un eveniment istoric real, o catastrofă ce a schimbat lumea și care explică multe dintre caracteristicile geologice actuale ale pământului. Broșura spune: „Dovezi ale Potopului lui Noe sunt prezente și astăzi pe pământ, de pe fundul mării și până pe vârfurile munților. Caracteristicile fizice ale solului terestru – de la canioane și cratere, până la zăcăminte de cărbuni și peșteri – indică în mod clar un trecut catastrofic. Unele straturi și formațiuni geologice se întind de-a lungul mai multor continente, dezvăluind efectele unei catastrofe imense. Pământul conține cantități neînchipuit de mari de roci sedimentare stratificate, uneori cu o adâncime de câțiva kilometri. Aceste straturi de nisip, sol și diverse alte materiale, depuse în marea lor majoritate de trecerea apelor, au fost odinioară moi precum noroiul, însă astăzi sunt tari ca piatra. Încapsulate în rocile sedimentare găsim miliarde de ființe moarte (fosile ale plantelor și animalelor), îngropate într-un răstimp foarte scurt. Pe toată întinderea pământului, dovezile ne sar, pur și simplu, în ochi.”

Evoluționiștii, pe de altă parte, ne spun că straturile de roci și fosilele găsite în ele au o vechime de milioane de ani. Totuși, creaționiștii susțin formarea lor rapidă, în timpul Potopului. Iată câteva argumente în sprijinul acestei din urmă ipoteze:

Dintr-un capăt în celălalt al pământului, în rocile sedimentare s-au descoperit cimitire imense de fosile. Ele cuprind milioane de pești, frunze și alte forme de viață, care în condiții normale de moarte nu s-ar solidifica, ci doar s-ar descompune sau ar fi mâncate de alte creaturi. Prin urmare, aceasta este o dovadă a faptului că au fost toate prinse într-o catastrofă ce le-a îngropat subit și a cauzat solidificarea lor, sub forma rocilor formate cu prilejul dezastrului. Potopul ar explica perfect această ipoteză.

Fosile polistrat. S-au descoperit, printre altele, trunchiuri de copaci fosilizate, care se proiectează în plan vertical prin mai multe straturi orizontale de roci, ceea ce dovedeşte că straturile respective s-au depus rapid, nu pe parcursul a milioane de ani.

Rocile sedimentare se găsesc în straturi cu o grosime de mii de metri, pliate strâns şi torsionate. Formaţiunile respective dovedesc că intervalul de timp dintre depunere şi pliere trebuie să fi fost foarte scurt, cel mai probabil ele formându-se ca urmare a scurgerii rapide a apei pe fața uscatului, după potop.

Broşura oferă multe alte dovezi privind veridicitatea istorică a Potopului.

Potopul şi cea de a Doua Venire

Potrivit cărţii Geneza, cauza Potopului a fost mânia lui Dumnezeu stârnită de răutatea neamului omenesc. În vremea aceea, oamenii îşi înmulţiseră fărădelegile şi umpleau pământul cu violenţă. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: «Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.» Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.” (Geneza 6:5-8).

Textul ne mai spune şi că „ fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.» Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.” (Geneza 6:2-4).

Pasajul ridică anumite dificultăţi de interpretare. Unul dintre sensurile ce i-au fost atribuite este că spiţa de neam evlavioasă, descendenţii lui Set au luat în căsătorie pe cei din spiţa neevlavioasă a lui Cain, fiind corupţi de femeile frumoase, dar depravate ale acestora. O altă interpretare este că prin „fiii lui Dumnezeu” se înţelege îngerii căzuţi (demonii) care, poftind după femeile frumoase, au luat chip uman, au avut copii cu ele şi au dat naştere unei rase de uriaşi (termenul ebraic folosit aici este Nephilim, care se traduce prin „cei căzuţi”).

Această din urmă interpretare este susţinută de faptul că sintagma fiii lui Dumnezeu se referă la creaturi angelice, în toate celelalte trei situaţii în care o întâlnim în Vechiul Testament (Iov 1:6, 2:1, 38:7). Iuda 6 ne vorbeşte despre îngeri care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. Iuda continuă prin a spune că ei au păcătuit într-o manieră similară celor din perioada Potopului, dedându-se la imoralitate sexuală şi poftind după trupul altuia. Aici în Geneza 6, la fel ca în cetăţile Sodoma şi Gomora, a avut loc o unire sexuală nefirească. Cartea lui Enoh nu este Scriptură inspirată, însă cuprinde comentarii pe marginea Bibliei evreieşti. Găsim în ea o relatare a evenimentului acestuia, în care fiii lui Dumnezeu sunt descrişi drept îngeri căzuţi, ce au relaţii cu femei şi aduc pe lume uriaşi, toate acestea ducând la coruperea neamului omenesc. Comentatorii susţin că dacă Dumnezeu nu ar fi pus capăt acestui proces, nimicind întreaga omenire cu excepţia lui Noe şi a familiei sale, acţiunile lor ar fi determinat denaturarea completă a fondului genetic uman.

Alţii afirmă că asemenea relaţii dintre demoni şi oameni sunt imposibile şi că întreaga situaţie poate fi explicată drept un simplu caz de reproducere naturală, între bărbaţi şi femei. Îngerii căzuţi, conduşi de către Satana în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, creau conjuncturi pentru ca bărbaţii să ajungă să considere femeile simple obiecte sexuale şi să se implice în relaţii sexuale promiscue. În propoziţia „din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales”, termenul termenul ebraic tradus prin „neveste” este nashim. Acesta este cuvântul uzual pentru femei, astfel că sensul frazei ar putea fi acela că aveau mai multe partenere sexuale, nerespectând tiparul biblic al familiei, așa cum ne este el dat în Geneza 2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup”. Cu alte cuvinte, fiecare bărbat să fie credincios unei singure femei, iar ce doi să devină un singur trup, în unire sexuală, pentru a aduce pe lume copiii cărora să le poarte de grijă.

Orice relație sexuală în afara legământului de căsătorie este greșită în ochii lui Dumnezeu și este comisă sub influența Satanei, cel care încurajează imoralitatea sexuală și destrămarea vieții de familie. Cu toate că și această explicație ridică anumite dificultăți, ea se corelează cu referința nou-testamentală la condițiile celei de a Doua Veniri, când oamenii vor trăi „ca în vremea lui Noe.”

În zilele noastre, dorința trupească și pornografia otrăvesc atitudinea oamenilor față de sex, ducând la promiscuitate, dar ne lovim și de influențe oculte și demonice, care îi conduc pe oameni spre răutate și violență, precum în zilele lui Noe. Caracteristicile lumii înainte de venirea lui Isus vor fi similare cu cele ale lumii de dinainte de Potop, care au adus judecata lui Dumnezeu asupra pământului. În Apocalipsa 9:21 citim cu privire la vremea când judecățile lui Dumnezeu vor lovi pământul, în timpul Necazului celui Mare: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” Lucrurile se vor petrece „ca în zilele lui Noe”.

Arca și mântuirea

„Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului” Geneza 6:8. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe, pentru ca el şi familia lui să fie salvaţi, împreună cu câte o pereche din fiecare specie de animale, astfel ca, după potop, pământul să fie iarăşi umplut de oameni şi de animale. Calea plănuită pentru salvare era ca toţi să intre în arca pe care Noe o construia. Din măsurătorile pe care ni le oferă cartea Geneza, ne dăm seama că arca însemna o structură imensă, în formă de cutie, având dimensiunile aproximative: 133 metri lungime, 22 metri lăţime şi 13 metri înălţime. S-a calculat că, în aceaste condiţii, construcţia trebuie să fi fost extrem de stabilă, greu de răsturnat, un design perfect pentru a pluti în ape agitate – dacă nu te grăbeai să ajungi undeva. Volumul arcei era în jur de aproximativ 40.000 de metri cubi, spaţiu ce ar putea adăposti 125.000 de oi. Oaia reprezintă dimensiunea medie a unui animal, undeva între elefant şi şoarece. Ar fi fost suficient ca Noe să ia câte un o singură pereche de reprezentanţi ai fiecărui tip de animal, nu toate subspeciile, ceea ce înseamnă că în arcă era loc suficient pentru toate animalele. Dumnezeu a adus animalele la Noe şi tot El le-a ţinut în siguranţă în perioada petrecută în arcă, inducându-le, poate, un fel de hibernare.

Arca era făcută din lemn de gofer. Nu se ştie exact despre ce tip de arbore este vorba, însă de bunăseamă că era dur, impermeabil şi rezistent la putrezire. Durabilitatea i-a fost crescută şi prin acoperirea cu smoală, pe dinăuntru şi pe dinafară. Cuvântul pentru smoală este kopher, derivat din termenul ebraic „kaphar,” ce înseamnă a acoperi – cuvântul folosit pentru ispăşire de Yom Kippur, ziua ispășirii. Acoperirea sau ispășirea ţine la distanţă apele judecăţii, la fel cum sângele animalelor jertfite ţine la distanţă judecata şi aduce ispăşire pentru suflet.

Arca era prevăzută cu o singură uşă. Odată ce intrat pe uşa aceea, erai în siguranţă faţă de judecata ce avea să se abată asupra pământului. În Ioan 10:9, Isus spune: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune”. Tot El a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” Ioan 14:6.

Cuvântul pentru arcă este tabhah, acelaşi care este folosit pentru coşuleţul de papură în care a stat Moise. El denumeşte o structură de lemn menită a pluti pe apă. În cazul de față este vorba despre o structură imensă, ce trebuie să fi reprezentat un semn pentru contemporanii lui Noe. Potrivit 1 Petru 2:5, Noe era un predicator al neprihănirii, aşa că avem toate motivele să credem că în cei 120 de ani cât a durat construirea arcei, el le-a vorbit oamenilor despre neprihănirea lui Dumnezeu şi despre judecata ce stătea să se abată asupra lor, îndemnându-i să se pocăiască şi să creadă în Domnul. Însă poporul nu l-a ascultat aşa cum, de cele mai multe ori, nu ne ascultă nici pe noi când le spunem despre a Doua Venire a lui Isus. Li se părea imposibil ca lucrurile vestite să se petreacă cu adevărat, aşa că bătându-şi joc de Noe, şi-au văzut pe mai departe de viaţa firească, până ce apele potopului s-au prăvălit peste ei.

Din motivele expuse mai sus, noi considerăm arca o construcție supranaturală, dăruită pe Dumnezeu spre salvarea sufletelor, în zilele lui Noe. Dumnezeu a găsit şi pentru noi o cale de a fi izbăviţi de judecata ce stă să se abată asupra pământului, prin pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus Cristos. El a pregătit o cale de a ne slava de judecata viitoare, atunci când va veni să îi ia la Sine pe cei care cred în El, la Răpirea bisericii, în vreme ce necredincioșii vor fi lăsaţi în urmă.

Suntem chiar acum puși în faţa unei alegeri: fie acceptăm mântuirea pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Isus Cristos, fie vom avea de înfruntat judecata ce se va coborî peste pământ. În zilele lui Noe exista o singură cale de acces în arcă, prin uşa pe care Dumnezeu a închis-o după ce toţi cei care trebuiau salvaţi se strânseseră înăuntru. Prin urmare, există o singură modalitate de a intra în prezenţa lui Dumnezeu şi de a căpăta îndurarea Lui, prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus Cristos. Cei care refuză să primească această mântuire vor ajunge o zi când uşa către prezenţa lui Dumnezeu se va închide, iar ei vor rămâne pe dinafară (vezi pilda despre fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte din Matei 25:1-13).

În zilele lui Noe, Potopul a pornit năprasnic, pe neaşteptate, fără ca lumea, care îşi vedea de treabă ca de obicei, să prindă de veste. Isus vorbeşte despre venirea Sa la poporul Său, adevărata biserică, eveniment care se va declanşa dintr-odată, neanunţat, pe când viaţa pe pământ decurge în firescul ei, ar oamenii îşi văd de treburile lor cotidiene. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se pregătească pentru acest eveniment, acceptând mântuirea prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus.

Dumnezeu i-a păzit pe călătorii din arcă şi, după ce totul s-a terminat, i-a dus în siguranţă într-un loc de odihnă. Toţi cei aflaţi în arcă au fost ţinuţi în viaţă pentru a putea repopula pământul cu oameni şi cu toate speciile de animale. Pe parcursul evenimentelor din zilele de pe urmă, Dumnezeu îi va păzi pe toţi ce îşi pun încrederea în El. El îi va lua pentru a fi cu Isus, în Răpirea bisericii, iar mai apoi va reveni pe pământ alături de ei, în trupuri glorificate, spre a lua parte la marea lucrare de restaurare a pământului, după cea de a Doua Sa venire pe pământ, pentru domnia de o mie de ani, în împărăţia milenială.

În zilele de după Potoop, Noe şi familia sa s-au trezit locuind într-o lume radical schimbată faţă de cea pe care o cunoscuseră înainte de cataclism. Înaintea potopului nu plouase pe pământ şi pe întreaga surafaţa a planetei se păstra o temperatură uniformă confortabilă. După Potop au început să existe iarnă şi vară, frig şi căldură (Geneza 8:22). Din pricina schimbărilor climatice de pe pământ, oamenilor le era acum îngăduit să mănânce şi carne, pe lângă ierburi (Geneza 9:3), cel mai probabil din cauză că vegetaţia nu era prea abundentă şi nu le împlinea nevoile de hrană. O posibilă explicaţie a acestei schimbări este că întinderea care existase deasupra pământului înainte de Potop fusese înlăturată ca urmare a revărsării apelor şi, odată cu ea, şi efectul benefic de seră care îi asigura pământului clima caldă constantă şi dusese la fertilitatea minunată a solului, înainte de Potop. Este interesant că fosile ale recifurilor de corali s-au descopeit chiar şi în apropierea Polului Nord. Coralii trăiesc numai în zone unde temperatura este constantă, în jurul valorii de 21 grade Celsius.

Scripturile indică faptul că Dumnezeu a creat bazinele oceanice adânci şi a ridicat munţii înalţi cu scopul de a drena apa de pe pământ. S-ar putea ca Psalmul 104 să facă referire tocmai la acest eveniment. Ca urmare a Potopului, scoarţa terestră s-a destabilizat din cauza erupţiilor care au dus la ridicarea spre suprafaţă a apelor de la mare adâncime, la începutul Potopului. Această destabilizare a deschis calea către posibile cutremure de pământ şi erupţii vulcanice, în perioada de după Potop.

În zilele de pe urmă, dinaintea întoarcerii lui Isus, va spori numărul şi intensitatea cutremurelor şi a erupţiilor vulcanice, însoţite de perturbări ale mediului care vor aduce planeta pe buza prăpastiei. Ulterior, după întoarcerea lui Isus pe pământ, va avea loc o minunată operaţiune de curăţare, ce va schimba lumea în bine, în glorioasa împărăţie milenială, când Isus va domni peste pământ alături de poporul Său, vreme de o mie de ani. Din adâncurile pământului vor fi deschise zăgazurile apelor, făcând ca râurile să se reverse peste deşerturi şi să curățe pământul de poluarea şi mizeria din vremurile noastre, aşa cum ni se spune în Isaia 35, Ezechiel 47 şi Zaharia 14. Animalele îşi vor schimba firea şi nu se vor mai mânca unele pe altele, iar şerpii nu vor mai fi veninoşi, căci „căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:6-9). Cei născuţi pe pământ în vremurile acelea vor trăi sute de ani, precum înainte de Potop (Isaia 65).

În ziua aceea, Domnul Dumnezeul lui Israel, revelat în Mesia Yeshua / Isus va fi împărat este tot pământul şi atunci „Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” Zaharia 14:9. Satana va fi legat şi nu va mai putea să influenţeze popoarele, căci Împăratul Isus va cârmui alături de sfinţii Săi timp de 1000 de ani glorioşi (Apocalipsa 11:15, 20:1-6)

Vei fi şi tu acolo, să te bucuri de momentele acelea, ca preludiu al stării veşnice în care vom intra atunci când vom locui pentru totdeauna cu Domnul, în ceruri? Azi este ziua potrivită pentru a da curs avertismentelor cu privire la judecata viitoare şi a intra în arca mântuirii prin Isus Mesia. Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit.

Ca în zilele lui Noe

///////////////////////////////////////////

Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe

De către Dan

Gen.6:1″“22; (1 Pet.3:18″“20)

Scopul lecției: să înțelegem de ce lumea din vremea lui Noe a ajuns pervertită, care au fost urmările acestei situații și în ce masură lumea de atunci se aseamănă cu generația nostră.

Contextul lecției :

În zilele lui Noe, nelegiuirea omului a ajuns la culme. Nu trecuseră decât în jur de 1.656 de ani de la începutul istoriei omenirii și omul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a ajuns o urâciune spirituală. Orice făptură își stricase calea pe pământ (Gen. 6:12), iar întocmirile gândurilor oamenilor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Gen. 6:5). Această pervertire a ființei umane a fost cauzată de faptul că diavolul a generat o stare de imoralitate, prin care a încercat să pervertească “sămânța femeii” pentru a împiedica astfel venirea lui Mesia.

Din această cauză putem spune că răutatea și perversiunile din vremea lui Noe, n-au fost numai o urmare a căderii omului, care în decursul istoriei a mers din rău în mai rău, ci un atac spiritual major provocat de diavol, pentru a zădărnici planul lui Dumnezeu.

În atacul său, diavolul n-a acționat singur, ci a antrenat în această bătălie spirituală și întreaga armată a îngerilor căzuți. Deși sunt multe interpretări cu privire la identitatea fiilor lui Dumnezeu și a fetelor oemenilor (Gen. 6:1″“2), indiferent de identitatea acestora, cred că în acea vreme îngerii căzuți care l-au însoțit pe Lucifer, au început să-i stăpânească pe oameni, determinându-i spre imoralitate și curvie.

Prin acest atac spiritual, diavolul a încercat să întineze ființa umană și s-o descalifice din punct de vedere fizic, moral și spiritual, pentru a-L mai aduce pe Mesia. Putem înțelege acest fapt din sublinierea făcută de Domnul Isus, care atunci când face referire la vremea lui Noe, arată că păcatul dominant al acelui timp, a fost îmbuibarea și imoralitatea (Luca 17:26″“27, Mat. 24:36″“39).

Conținutul lecției:

Atunci când războiul spiritual din vremea lui Noe, părea sa fie câștigat de diavol, iar planul lui Dumnezeu era gata să fie făcut de rușine, Dumnezeu a intervenit încă o dată. Dacă în vremea lui Noe descoperim o lume pervertită și un atac concertat al puterii întunericului, putem observa în același timp și-o intervenție hotărâtă a lui Dumnezeu, care nu lasă pactul nepedepsit și nici pe diavol să-I zădărnicească planurile. Intervenția lui Dumnezeu ne arată că :

Dumnezeu cunoște starea celor căzuți

Pentru că înaintea lui Dumnezeu totul este gol și descoperit (Ps. 139:1″“12), nici ceea ce se întâmpla în vremea lui Noe, n-a putut rămâne ascuns de ochii Săi. Textul studiului biblic de astăzi ne arată că Dumezeu cunoștea nu numai măsura păcatului din acea vreme, dar și calea fiecărei făpturi de sub cer (Gen. 6:11″“12). El știa chiar și gândurile inimilor acelor oameni (Gen. 6:5), și pe cei ce au provocat această pervertire (Iuda 1:6, 2 Pet. 2:4″“5).

Fiindcă lumea lui Noe se va asemănă cu generația care va trâi în zilele din urmă, este bine să nu uităm că Dumnezeu nu se schimbă. El cunoaște și astăzi tot ceea ce se întâmplă în aceiași măsură.

Dumnezeu pedepsește pe cei necredincioși

Este demn de subliniat faptul că pedeapsa lui Dumnezeu este hotărâtă (Gen. 6:13), este iminentă (Gen. 6:3) și generală (Gen. 6:7). Dumnezeu nu pedepsește însă cu plăcere (Gen. 6:6) și înainte de a trimite pedeapsa mai dă omului o vreme de răgaz (Gen. 6:3), pregatindu-i încă o șansă de salvare (Gen. 6:8″“22). Această pedeapsă a fost aplicată nu numai pentru oameni, vite, târâtoare și păsări, dar și pentru îngerii căzuți: (Iuda 1:6, 2 Pet. 2:4″“5, 2 Pet. 3:18″“20).

III. Dumnezeu izbăvește pe cei neprihăniți

În mijlocul unei lumi căzute a fost un om neprihănit, care împreună cu familia lui umbla cu Dumnezeu (Gen. 6:9). Deși față de majoritate, cele opt suflete din casa lui Noe nu reprezentau nimic, înaintea lui Dumnezeu acestea au avut un mare preț. Noe și casa lui a căpătat îndurarea lui Dumnezeu (Gen. 6:8) și pentru că au dovedit o credință puternică au avut parte și de izbăvirea lui Dumnezeu (Gen. 7:1).

Credința lui Noe a fost confirmată de o încredere deplină (Gen. 6:17″“18) , de o ascultare necondiționată (Gen. 6:22), de o slujire cu dedicare (Gen. 6:14″“16; 19″“21). Dacă pentru salvarea sa și-a familiei sale Noe a trebuit să-și construiască singur corabia, mijlocul salvării noastre este Hristos (Fapte 4:12, 1 Ioan 2:1″“2).

Întrebări pentru discuție :

Care a fost cauza pervertirii din vremea lui Noe ?
De ce alunecarea omului spre rău a fost atât de rapidă ?
Care sunt lucrurile care aseamănă generația noastră cu vremea lui Noe ?
Ce ar trebui să schimbăm în viața nostră știind că Dumnezeu ne cunoaște deplin?

5 Care sunt lucrurile ce ne rată astăzi că judecata lui Dumnezeu este iminentă ?

Ce ar trebui să facem noi știind că judecata lui Dumnezeu este la ușă ?
Care sunt persoanele cu care ai dori să urci în corabie? Mai ai pe cineva care încă

n-a intrat ?

Pastor Dan Boingeanu

https://www.misiune.ro/resurse-crestine/predici/27-ianuarie-raspandirea-raului-pervertirea-din-vremea-lui-noe.html

///////////////////////////////////////////

Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu

biblia-deschisă

VITALIE MINDRU

Este Biblia cuvântul inspirat al lui Dumnezeu? Care este mesajul ei? Cum s-o studiem? Ce beneficii aduce, acceptarea și primirea învățăturilor ei în viața noastră?

Biblia este cea mai iubită și cea mai urâtă cartea din istorie. Pe unii, conținutul ei i-a fascinat și i-a schimbat, alții însă au fugit de ea, iar unii au căutat s-o distrugă.

De ce, unii o iubesc iar alții o urăsc? De ce pentru unii este atractivă, iar pentru alții nu?

Cu ani în urma, în România, în diferite orașe ale țării, au fost văzute panouri publicitare pe care scria: Degeaba știi să citești, dacă n-ai citit niciodată Biblia. Este o mare pierdere să treci prin viață, fără să știi ce spune Dumnezeu în Biblie.

A sosit timpul să ne apropiem de Biblie, să-i descoperim conținutul și să vedem ce mesaj are pentru noi.

Informații generale despre Biblie

Biblia conține 66 de cărți, împărțite între Vechiul și Noul Testament.

Vechiul Testament (VT), numit și Scripturile Ebraice, conține 39 de cărți. Unele Biblii conțin și cărțile apocrife[1], care nu sunt considerate cărți inspirate. VT a fost scris în ebraică, cu foarte puține texte în aramaică.

La rândul său, Noul Testament (NT) conține 27 de cărți și a fost scris în greacă. Întreaga Biblie a fost scrisă pe o perioadă de peste 1500 de ani, de către aproximativ 40 de scriitori, care au trăit în epoci și chiar țări diferite.

Primul autor a fost Moise, care a scris începând cu aproximativ 1500 de ani î.H., iar ultimul a fost apostolul Ioan care a terminat de scris ultima carte a Biblie în jurul anului 100 d.H.

Cei 40 de scriitori ai Biblie au fost; regi, profeți, fermieri, păstori, funcționari de stat, preoți, un general de armată, un doctor, etc. Toți aceștia, cu unele excepții, nu s-au întâlnit niciodată, aveau educație și experiențe de viață complet diferite.

Cu toate acestea, Biblia formează o unitate și o armonie perfectă între diferitele ei părți, lucru imposibil de realizat din punct de vedere omenesc.

Inspirația și autoritatea Bibliei

Autoritatea Bibliei stă în originea ei. Toți scriitorii recunosc că mesajul pe care îl prezintă este mesajul la Dumnezeu, nu sunt ideile sau gândurile lor. Iar pentru transmiterea acestui mesaj, oamenii au fost inspirați de Duhul Sfânt.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16,17)

Autorii recunosc lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt în procesul scrierii textului. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt. (2 Petru 1:21) Citește aici mai multe despre dovezile inspirației Biblie.

Deși a fost scrisă prin mâini omenești, totuși Biblia vine de la Dumnezeu prin inspirația Duhului Sfânt, prin urmare se poate afirma că Dumnezeu este Autorul ei. Pentru toți cei care cred, Biblia devine autoritatea supremă în materie de credință și viață religioasă.

Dumnezeu a transmis mesajul său prin unelte umane imperfecte. El le-a inspirat profeților mesajul Său, pe care ei la rândul lor, l-au transmis prin propriile lor cuvinte, fiecare după capacitatea lui. Din acest motiv, avem o varietate de stiluri diferite, în funcție de autor. Dumnezeu s-a folosit de aceste stiluri pentru a ajunge la diferite categorii de ascultători.

Biblia este o împletire între divin și uman, Dumnezeul Infinit s-a folosit de oameni limitați. El ne-a dat mesajul Său într-un limbaj omenesc limitat și imperfect, iar Duhul Sfânt a vegheat ca acest mesaj să fie transmis exact cum a prevăzut El.

Mesajul Bibliei

Biblia este scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Ea este una din cele trei modalități prin care Dumnezeu ni se revelează; prin creațiune, prin persoana lui Isus Hristos și prin Biblie.

Biblia conține o varietate de teme; despre istorie, profeție, legislație, narațiuni, poezie, parabole, legi sanitare, etc. Prin Biblie îl cunoaștem Dumnezeu și învățăm despre El.

Biblia ne arată starea omului căzut în păcat și nevoia lui după iertarea divină. Ea ne descoperă planul de mântuire, ne descoperă dorința lui Dumnezeu de al salva pe păcătos. Precum și voia Sa pentru viața omului, descoperită în preceptele Lui morale.

Biblia este asemănătoare unei hărți care ne indică drumul care duce spre Împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. (Psalm 119:105)

Mesajul central al Bibliei este Domnul Isus Hristos.

În VT, Isus este prezentat ca fiind Mesia cel așteptat, prefigurat de mielul de jertfă din serviciul de la Sanctuar. În NT, îl vedem pe Isus Hristos care împlinește în viața și lucrarea Sa profețiile VT. Jertfa Domnului Isus la cruce este revelația suprema a dragostei lui Dumnezeu și este elementul principal al Planului de Mântuire.

Citește aici mai multe despre ce a făcut Isus Hristos pentru tine.

Mărturia lui Isus cu privire la Biblie

În timpul vieții sale pământești, Domnul Isus, în nenumărate rânduri a citat din Scripturi. El a înălțat autoritatea Cuvântului, spunând, Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)

Isus face referire la majoritatea evenimentelor importante prezentate în VT; creațiunea, potopul, minunea cu Iona, distrugerea Sodomei, a făcut trimitere la profețiile lui Daniel, a citat din cărțile lui Moise, din Profeți și din Psalmi.

Isus a acceptat ca fiind adevărate toate evenimentele istorice prezentate în Biblie și le-a considerat relevante din punct de vedere spiritual (Matei 12:39-41; 19:4-6; 24:37-39).

În confruntarea din pustie, după 40 de zile de post, atunci când Satana L-a ispitit, Isus i-a răspuns cu Este Scris (Matei 4:1-10) Fără să intre în controverse cu vrăjmașul, Domnul Isus l-a învins doar cu încrederea neclintită în Cuvântul lui Dumnezeu, dându-ne un exemplu de urmat.

Isus a așezat Biblia mai presus de tradițiile și de părerile omenești. Adeseori, El îi mustra pe farisei și pe învățătorii Legii pentru faptul că puneau tradițiile lor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru Isus, tradițiile erau lipsite de valoare și trebuiau lepădate, iar Cuvântul trebuia înălțat. (Matei 15:8,9)

Cum să studiem Biblia?

persoană-citind-biblia

Biblia nu este o carte obișnuită, ea nu poate fi studiată la fel ca oricare altă carte, ci trebuie studiată cu rugăciune. Avem nevoie de asistența Duhului Sfânt pentru a putea s-o înțelegem, pentru că, omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu… și nici nu le poate înțelege. (1 Corinteni 2:14)

În același timp, nu trebuie să ai un doctorat în Teologie ca să citești Biblia, ea nu este exclusivă pentru savanți. Prin ajutorul Duhului Sfânt, adevărurile esențiale ale Bibliei pot fi înțeleasă de cei mai simpli. Dumnezeu ne încurajează s-o studieze și să-i învățăm și pe copii din ea.

Totuși, trebuie să o studiem cu umilință și dependență de ajutorul Duhului Sfânt, pentru că mintea omenească fără călăuzirea lui Dumnezeu nu poate înțelege corect mesajul ei.

Domnul Isus ne-a dat asigurarea, când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul… . (Ioan 16:13)

Pentru cei care sunt la început, este recomandat să citească mai întâi Evangheliile; Ioan, Matei, Luca, Marcu. După care, este important de citit cartea Genezei, care este prima carte a Bibliei. De asemenea, multă încurajare găsim în Psalmi și în Epistole.

Niciodată să nu citim Biblia fără rugăciune, întotdeauna s-o studiem cu dispoziția de a învăța, de a ne supune și de a accepta învățăturile ei. Să nu fim printre cei care judecă Biblia, după concepțiile lor limitate, ci să ne lăsăm judecați de ea.

De asemenea, este important de respectat principiile sănătoase de interpretare a Bibliei, pentru a rămâne la adevăr și a nu cădea în erori.

În Biblie întâlnim lucruri dificile, lucruri greu de înțeles, pe care nu le putem explica. Acest lucru să nu slăbească încrederea noastră în Scriptură. Pe de o parte, posibilitățile noastre omenești sunt limitate, pe de alta parte, uneori este nevoie de timp și de mult studiu până când primim lumina asupra pasajelor dificile.

Nevoia de a ne întoarcere la Scriptură

Conform unui studiu realizat în 2016 de către Lifeway Research,[2] care a intervievat 2500 de creștini protestanți americani, care frecventează des biserica, s-a constat că doar o treime, (32%) citesc zilnic Biblia. Iar 27% dintre ei o citesc de câteva ori pe săptămână.

Dintre cei intervievați, 12% au declarat că nu au citit Biblia în ultima lună. De observat, că sondajul s-a făcut printre persoane care frecventează biserica.

Conform raportului făcut de American Bible Society privind starea Bibliei în 2021[3], se arată că interesul populației din SUA pentru Biblie, rămâne relativ constant în ultimii ani, cu o ușoară îmbunătățire față de anul anterior.

Conform acestui studiu, realizat de Barna în colaborare cu American Bible Society, reiese că 11% dintre americani citesc Biblia zilnic; 16% o citesc între 4-7 zile pe săptămână, 13% dintre americani deschid Biblia mai puțin de o dată pe an, iar 29% nu deschid Biblia niciodată.

Nu avem date din România sau din Republica Moldova, dar este de așteptat ca situația în țara noastră să fie mai proastă decât cea din SUA. Din nefericire, tradiționale vorbind, Biblia n-a fost o carte prea mult promovată pe plaiurile mioritice. Deși peste 95% dintre conaționalii noștri declară că cred în Dumnezeu, Biblia rămâne o carte neglijată de majoritatea.

Dacă ea rămâne doar o carte pe dulap, pe care eventual se așază praful, este de puțin folos. În schimb, dacă o studiem și urmăm învățăturile ei, Biblia devine un Cuvânt Viu care poate modela complet viața noastră.

Biblia numește fericit pe omul care, găsește plăcerea în Legea Domnului (Cuvântul Domnului) și zi și noapte cugetă la Legea Lui! (Psalmul 1:1,2) Biblia trebuie să fie hrana noastră spirituală zilnică.

Puterea Bibliei de a schimba vieți

femeie-privind-mulțumită-spre-cer

Philip Schaff, vorbind despre influenta lui Isus, a scris:

„Isus din Nazaret, fără bani și arme, a cucerit mai multe milioane de oameni decât Alexandru, Cezar, Mohamed și Napoleon; fără știință și învățământ, a adus mai multă lumină asupra lucrurilor umane și divine decât toți filozofii si învățații la un loc; fără elocvența școlilor, El a vorbit asemenea cuvinte de viață care n-au mai fost rostite nici înainte, nici după aceea și a produs efecte care nu le pot atinge niciun orator sau poet; fără să scrie un singur rând, El a pus în mișcare cele mai multe stilouri și a fost sursă de inspirație pentru cele mai multe predici, oratorii, discuții, volume, lucrări de artă și cântece de laudă decât toată armata de oameni mari ai vremurilor străvechi și moderne la un loc!”[4]

Minunea din viața lui Betty.

S-a întâmplat în SUA cu ceva ani în urmă. Pastorul Joseph Kidder, de origine irakiană, se ruga de mult timp pentru o minune în lucrarea lui pastorală. După o lungă perioada de rugăciune a mers într-o zi să dea studii biblice unei persoane. Providența divină la condus la o doamna numită Betty de 71 de ani.

Bătând la ușă, a fost salutat de o doamnă în vârstă care fuma și mirosea a alcool. După o scurtă introducere, fără prea mult entuziasm, pastorul i-a propus femeii să-i dea studii biblice. Spre surpriza lui, Betty a acceptat și pentru câteva luni, femeia a primit vizita pastorului pentru studii biblice.

După mărturisirea ei, de 50 de ani era sclava tutunului si al alcoolului, vicii de care nu putea scapă. Într-una din ocazii, când pastorul i-a vorbit despre puterea lui Dumnezeu, femeia i-a cerut ajutorul. La propunerea pastorul, i s-a făcut ungerea și s-au rugat pentru ea, conform cu recomandarea din Iacov 5:14.

Dumnezeu a răspuns rugăciunii și o minunea s-a realizat, femeia a devenit libera de viciile ei, din acel moment, fumatul si alcoolul i-au devenit repulsive. După această experiență, la cererea ei, Betty a fost botezată.

A doua zi după botez, pastorul Kidder i-a făcut o vizită și i-a propus să devină un martor al evangheliei, spunând și altora despre Mântuitorul pe care la descoperit. Deși femeia nu avea nici un fel de experiență, pastorul a asigurat-o că tot ce trebuia să facă era doar să spună ce a făcut Isus în viața ei.

Mărturia femeii a dat un rod bogat, după câteva luni de mărturisire, 57 de persoane, dintre rudele ei, dintre vecini și prieteni s-au predat lui Isus și au cerut botezul. Când toți aceștia au fost întrebați, ce i-a determinat să se decidă pentru Hristos, ei au dat un singur răspuns; Betty, am văzut minunea care s-a realizat în ea. Dacă Dumnezeu a schimbat-o pe ea ne poate ajuta și pe noi.

O femeie fără nici un interes religios, dependentă de vicii, a ajuns în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, o persoana născută din nou și radical schimbată în bine.

Sunt nenumărate exemple de persoane a căror vieți au fost schimbate de Duhului Sfânt prin Biblie. Aceste minuni reprezintă unul din cele mai mari argumente care vorbesc despre originea divina a Bibliei.

Putem citi multe cărți de filozofie sau de dezvoltare personală, dar nici una nu va schimba un om egoist într-o persoană care să iubească pe Dumnezeu și pe cei din jur. Această minune o face doar Dumnezeu, prin Biblie și prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel spune, Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. (Evrei 4:12)

Cuvântul ne cercetează și stârnește în noi dorința după o schimbare, dorința de al avea pe Dumnezeu în inima noastră, dorința de a ne apropia mai mult de El.

Experiență

Personal, pentru prima oară am început să citesc Evanghelia după Luca la 18 ani, iar la 20 de ani mi-am cumpărat prima mea Biblie. De atunci, am citit-o și am recitit-o de multe ori, iar pe măsură ce studiez, sunt tot mai conștient de bogăția și profunzimea ei.

Studiul Biblie nu va înceta până când v-om ajunge acasă, în Împărăția lui Dumnezeu unde, apostolul Pavel ne spune că v-om cunoaște pe deplin. (1 Corinteni 13:12)

George Mueller, după ce a citit Biblia de mai bine de 100 de ori pe genunche, a făcut această afirmație: Privesc ca pe o zi pierdută din viața mea, atunci când nu m-am bucurat de Cuvântul lui Dumnezeu. Prietenii spun adesea: Am atât de multe de făcut, atât de mulți oameni de vizitat, nu pot găsi timp pentru studiul Scripturii.[5]

La aceasta, Muller a arătat către agenda lui încărcată, spunând:

De mai bine de jumătate de secol n-am cunoscut o zi când să nu fi avut mai multe afaceri decât puteam face. Timp de 4 ani am primit anual aproximativ 30.000 de scrisori, iar cele mai multe dintre acestea au trecut prin mâinile mele.

Ca pastor al unei biserici cu 1.200 de credincioși, am avut multă muncă. În plus, am avut responsabilitatea a cinci imense orfelinate; de asemenea, am lucrat la editură, la tipărirea și difuzarea a milioane de tratate, cărți și Biblii; dar am făcut întotdeauna o regulă, să nu încep niciodată munca până nu am alocat un timp bun pentru Dumnezeu și Cuvântul Său. Binecuvântarea pe care am primit-o a fost minunată.

Dacă o acceptam prin credință, dacă o studiem și dorim să urmăm preceptele ei, Biblia ne va conduce la Autorul ei. Pe măsură ce o v-om studia mai mult, ne v-om îndrăgosti tot mai mult de Dumnezeu.

ÎnScriptură sunt ascunse bogate binecuvântări pentru toți cei care v-or săpa în ea ca după o comoară ascunsă. Toți cei care sunt dispuși s-o studieze cu credință, v-or fi conduși pe drumul mântuirii spre Împărăția lui Dumnezeu.

În cele din urma, cercetarea Scripturii îl va face pe omul lui Dumnezeu să fie, desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:17).

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrieri_apocrife

[2] https://lifewayresearch.com/2019/07/02/few-protestant-churchgoers-read-the-bible-daily/

[3] https://www.barna.com/research/sotb-2021/

[4] https://deeperchristianquotes.com/the-affect-of-jesus-philip-schaff/

[5] https://bible.org/illustration/george-mueller-read-bible-100-times

https://www.vitaleden.com/biblia-cuvantul-inspirat-al-lui-dumnezeu/

/////////////////////////////////////////

La fel ca în zilele lui Noe

oamenii i-au în derâdere pe Noe

VITALIE MINDRU

Biblia spune că lumea din timpul lui Noe a fost distrusă printr-un potop universal și că starea lumii noastre la timpul sfârșitului, va fi la fel ca în zilele lui Noe. Oare de ce generația lui Noe a fost pedepsită atât de aspru? Se aseamănă cumva societatea de azi cu cea din zilele lui Noe?

Rezerva Mondială de semințe din Svalbard, Norvegia.

În anul 2008 guvernul Norvegiei a construit o enormă cameră subterana, de peste 1000 de m2 în insula Svalbard, aproape de polul nord. Această enormă construcție, săpată în munte la 150 de metri adâncime, adăpostește un depozit subteran de semințe. În acest loc, la o temperatură de -18º sunt păstrate semințe din toate regiunile globului. Până la data de azi au fost depozitate acolo peste 1 milion de semințe de diferite plante și culturi.

Scopul acestui proiect este de a proteja exemplare din toate tipurile de semințe în eventualitatea unei catastrofe care ar putea distruge ireversibil semințele. Fie că e vorba de dezastre naturale, războaie sau efectele schimbărilor climatice, oamenii v-or să se asigure că la nevoie pot apela la acest depozit pentru a reface din nou culturile pierdute. În spatele proiectului stă guvernul norvegian și FAO (organizația ONU pentru alimentație) care administrează această rezervă prin câteva organizații non-guvernamentale.

Aceast proiect, văzută de unii ca un fel de Arcă a lui Noe pentru semințe, se înscrie într-o serie de inițiative prin care omenirea i-a în calcul posibilitatea unei catastrofe sau a unor dezastre de propoții mari, căutând în felul acesta soluții pentru a se proteja și a supraviețui.

Avertizarea Domnului Hristos

În predica din Matei 24, vorbind despre semnele sfârșitului, Domnul Isus face referire la timpurile lui Noe, spunând: Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)

În aceste texte, Isus ne spune că atunci cănd El se va întoarce, starea lumii se va asemăna cu zilele lui Noe. Pentru a înțelege cum era generația dinainte de potop, trebuie să mergem la cartea Genezei capitolul 6, unde găsim o descriere succintă și o imagine generală cu privire la lumea antidiluviană.

Caracteristicile lumii lui Noe

Creșterea demografică

În Geneza 6:1 se vorbește despre faptul că oamenii au început să se înmulțească mult. Datorită condițiilor extrem de bune ale lumii de atunci, alimentația se gasea din belșug, păcatul încă nu provocase daune importante mediului înconjurător, iar oamenii se bucurau încă de putere și vigoare. Vârsta oamenilor de atunci se măsura cu secolele, mulți depășeau 900 de ani. Toate aceste condiții favorabile au contribuit la înmulțirea lor.

În ceea ce privește lumea de azi, explozia demografică și creșterea rapidă a populației ține de ultimii 100 de ani, de la începutul secolului XX. La fel ca atunci, creșterea populației a însemnat și creșterea nelegiuirii.

Căsătoriile mixte

În Geneza 6:2 se vorbește despre căsătoriile mixte. Fii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fetele oamenilor. Acest lucru a adus o degradare și mai mare a lumii. Fiii lui Dumnezeu erau urmașii lui Set, iar fetele oamenilor erau urmașii lui Cain. Din nefericire această unire i-a făcut pe fiii lui Dumnezeu să facă compromisuri cu păcatul și să se depărteze de adevărul lui Dumnezeu.

Mulți dintre copiii lui Dumnezeu de astăzi sunt prinși de valul lumii. Influența lumii este covârșitoare în viața unora dintre pretinși urmași ai lui Hristos. Iar acest lucru face să abunde și mai mult nelegiuirea. In loc ca biserica să exercite o influență benefică asupra lumii, de cele mai multe ori, lumea are o mai mare putere de influență asupra bisericii.

În versetul 4, ni se spune, că uriașii erau atunci pe pământ. Unii vehiculează idea că acești uriași erau rezultatul împreunării dintre îngerii căzuți (considerați a fi fiii lui Dumnezeu) și fetele oamenilor. Această teorie nu armonizează însă cu ceea ce învață Biblia. Îngerii nu sunt la fel ca oamenii, ei au fost creați diferit, ei nu se reproduc, aceasta facultate o fost dată doar ființelor umane.

Oamenii care au trăit înainte de potop erau de statură înaltă, comparativ cu oameni de astăzi, toți cei de atunci păreau niște uriași. Biblia mai face referire la persoane foarte înalte. Spre exemplu, anachinii erau foarte înalți (uriași), era un popor care locuia în Canaan și de care se speriaseră cele 10 iscoade. Sau Goliat, un luptător filistean foarte înalt, avea aproape 3 metri înălțime.

Creșterea nelegiuirii

În Geneza 6:5 se spune, Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Explozia demografică plus căsatoriile mixte au dus în final la explozia de nelegiuire, răutatea era mare.

Curănd după neascultarea lui Adam, oamenii, în special urmașii lui Cain, i-au întors spatele lui Dumnezeu și au început să se închine naturii în loc să se închine Creatorului. Treptat ei au devenit si mai îndrăzneți în calcarea Legii lui Dumnezeu. Iar aceasta a făcut ca stricăciunea morală să fie de neoprit.

Se spune că, toate gândurile lor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Oamenii se gândeau și căutau continuu noi forme de a înfăptui răul. Cel care era mai tare punea mâna pe averile sau pe nevasta aproapelui său. Și oamenii se mândreau cu lucrările lor nelegiuite.

Faptele lor rele erau rezultatul unei gândiri viciate. Păcatul mai întâi se naște în minte, este gândit și planificat la nivelul minții, după care este pus în practică. Din moment ce Dumnezeu fuseseră eliminat complet din preocupările lor, gândirea lor se stricase complet. În loc să-i mulțumească Creatorului pentru toate binecuvântările primite și să asculte de legea Lui, ei I-au întors spatele ca să se închine lucrărilor făcute de măinile lor.

La versetele 11 și 12 găsim o concluzie tristă, Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ.

Asemănări cu societatea de azi

Trăim într-un moment istoric, când datorită dezvoltării tehnologice, avem printre altele acces ușor la o mulțime de informații. Aproape toți oamenii sunt conectați la internet și televizor, etc. Fapt pentru care am ajuns o generație bombardată zilnic cu tot felul de informații, unele dintre ele foarte nocive. Ori această presiune la care suntem expuși influențează gândirea noastră.

Prin intermediul filmelor, a spectacolelor, a emisiunilor de tot felul, atât prin televiziune cât și prin internet, gândirea oamenilor este modelată. Zilnic oamenii văd sute de scene de violență, de crime, de abuz, viol, etc. Presa sau știrile sunt pline de cazuri de crime, prezentate cu multe detalii, în așa fel încât oamenii au ajuns total insensibili față de suferința umană. Sa constatat că știrile de acest fel se bucură de o mare cerere, acest lucru spune multe despre lumea în care trăim.

Copiii mici sunt învățați cu violența prin intermediul jocurilor electronice sau prin desene cu fel de fel de monștri. Devine tot mai populare sărbători păgâne cum ar Halloween. Plăcerea pentru moarte și demoni este în creștere. Astfel, viața pe care ne-a daruit-o Dumnezeu este disprețuită.

Prin rețele de socializare, atât de populare astăzi, doar Facebook are 3 miliarde de utilizatori, se exercită o lucrare de manipulare și de modelare a conștiințelor. Cei care dețin aceste companii de social media sunt capabili să influențeze gândirea majorității oamenilor prin informațiile pe care le postează.

Ceea ce cu doar câteva decenii în urmă era văzut ca fiind ceva râu, spre exemplu: divorțul, avortul, homosexualitatea, etc., astăzi sunt considerate de majoritatea ca ceva normal. Răul a ajuns să fie numit bun, iar ceea ce este bun este considerat a fi rău.

La o analiză atentă, în lumina Biblie, putem observa fără echivoc, că timpurile pe care le trăim astăzi sunt foarte asemănătoare cu cele din timpul lui Noe. Datorită situției la care se ajunseseră atunci, soluția pentru acea lume a fost una radicală, eradicarea completă.

Biblia spune: Atunci, Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. (Geneza 6:13)

Planul lui Dumnezeu numit corabia lui Noe

În tot acel întuneric s-a găsit o excepție numită Noe. Pentru acest barbat și familia lui, planul lui Dumnezeu era diferit. Biblia spune că, … Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu. (Geneza 6:9)

În ciuda valului generalizant de nelegiuire, Noe era un om diferit, un om care păstra pe Dumnezeu în inima sa, un om care umbla zinic cu Dumnezeu. Noe a refuzat să se conformeze tendinței generale, el a rămas ascultător, onorându-l pe Dumnezeu prin viața sa.

Dumnezeu l-a ales pentru o misiune, aceia de a construi o corabie prin care urma să fie salvat el, familia lui, plus exemplare din speciile de animale și păsări. Înainte însă de al alege, raportul Biblie ne spune că, Noe a capătat milă înaintea lui Dumnezeu. (Geneza 6:8) Noi toți suntem păcătoși, doar harul lui Dumnezeu ne face să fim acceptați de El.

Noe a ascultat de Dumnezeu și a făcut tot ceea ce Dumnezeu i-a poruncit. A lucrat mai bine de 100 de ani la construirea unei corăbii de dimensiuni impresionante. Puteau încăpea în ea cel puțin 100.000 de animale de dimensiunile unei oi. Părea mai degrabă o casă imensă cu trei etaje decât o corabie așa cum o cunoaștem astăzi.

Când Noe a început acea neobișnuită construcție, oamenii au auzit și au venit la el din toate părțile. L-au întrebat, ce face? Noe le-a spus câ lumea avea să fie distrusă printr-o inundație planetară, că tot ce are viață va pieri și doar cei care urcă în corabie vor fi salvați.

Din nefericire oamenii nu l-au crezut. Ce-i aia potop? Nu mai fuseseră așa ceva, pentru ei legile naturii erau fixe care nu puteau fi schimbate și prin urmare nu l-au crezut.

Dimpotivă, au început să-l insulte, să-l ia în derâdere și să-și bată joc de el. Noe a ajuns să fie socotit un ciudat, un fanatic, un extremist. Însă el nu a cedad, a continuat credincios să lucreze și să avertizeze lumea. Fiecare lovitura de ciocan pe care o dădea era o chemare la pocăință.

Așa cum contemporanii lui Noe nu l-au crezut, la fel și astăzi, majoritatea nu cred și nu vor crede mesajul Bibliei cu privire la apropiata revenire a Domnului Hristos și cu privire la sfârșitul păcatului din lume.

Raportul Biblie ne spune, prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință. (Evrei 11:7)

Alternativă modernă la Arca lui Noe

life sized gbe95caa08 1920

Începând cu sfârșitul secolului XX, omenirea a început să se confruntă cu o problemă gravă, numită încălzirea globală și schimbările climatice. În ultimii ani s-au înmulțit vocile celor care avertizează cu privire la acest lucru, dacă nu se i-au măsuri imediat ne îndreptăm către o catastrofă sigură.

Pentru a stopa sau a încetini procesul de distrugere a mediului înconjurător și astfel a opri efectele negative ale schimbarilor climatice, s-au încheiat deja o serie de tratate între statele lumii. Prin aceste acorduri internaționale se încearcă angajarea fiecarei țări în lupta pentru a reducă emisiile de dioxid de carbon, precum și alte măsuri care să prevină distrugerea ecosistemului.

Printre cele mai importante inițiative se numară cele promovate de biserica catolică în frunte cu papa Francisc. Sunt nenumarate întălnirile și contactele pe care pontiful roman le-a avut cu cei mai importanți lideri ai lumii în vedere impulsionării agendei climatice.

Pentru biserica catolica în frunte cu papa, criza climatică actuală este o oportunitate de aur de a promova un nou model de dezvoltare, bazat pe alte premize. Este o ocazie de a schimba modelul actual capitalist, considerat depășit și înlocuirea lui cu o noua societate, cu o Noua Ordine Mondială

Papa a reușit să devină liderul mondial al inițiativelor de salvare a planetei și dorește să fie în fruntea noii oridini mondiale, care teoretic are drept obiectiv acela de a salva planeta.

În mesajele sale, papa se prezintă ca unul preocupat de cei saraci. El arată că liderii politici și cei care dețin finanțele lumii sunt egoiști, preocupați doar de interesle lor. Iar propunerile lui sunt pentru a crea o societate mai umanitară, un tip socialism utopic. O societate orientată mai mult către cei săraci, către minorități sau cei marginalizați, etc. Este un discurs populist care prinde foarte bine și aceste idei sunt aplaudate de mulți.

Totuși, nu salvarea planetei este preocuparea papei și a bisericii sale, ci a deține puterea. Ceea ce cu adevărat se urmărește este puterea și controlul asupra oamenilor. Strategia cu care lucrează, încet încet, reușeste să cuprindă întrega lume. Mulți se prin de aceste idei, mulți văd inegalitățile din societate precum și mare nevoie de a salva planeta.

Prin urmare, sunt tot mai mulți cei care se aliniază cu acest proiect. Marea majoritate vrea să fie parte din această lume noua, zis mai bună, care promite pâine și mântuire pentru toți. Peste tot prin media, din gura liderilor politici și liderilor de opinie se aud aceleași sloganuri și aceiași retorică. Aproape toată lumea astăzi vorbește la unison. Iar Biblia ne spune că: … tot pământul se mira după fiară. (Apocalipsa 13:3)

Această mișcarea condusă de papa, de a uni întreaga lume într-un proiect comun, de a luptă pentru a opri distrugerea mediului, este cea mai importantă inițiativă mondială de a crea o alternative pentru Arca lui Noe. Totuși această pseudo Arcă a lui Noe, această alianță mondială de salvare a planetei, se va scufunda la fel cum s-a scufundat și Titanicul în trecut.

Pentru că acest sistem, este în mod subtil îndreptat împotriva lui Dumnezeu și a guvernării Sale. Iar pe măsură ce evenimentele se vor derula, se va vedea tot mai clar, că această Nouă Ordine va începe o prigoană împotriva copiilor lui Dumnezeu. Împotriva acelora care nu vor să se alinieze cu acest sistem, împotriva acelora care vor refuză să primească semnul lui Antihrist, atunci când acesta va fi impus. (Apocalipsa 13)

Când mai marii acestei lumi, în frunte cu papa, vor crede că în sfarsit au găsit soluția pentru salvarea planetei, atunci când vor începe să zică: „Pace și liniște!”, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare. (1 Tesaloniceni 5:3)

Arca lui Dumnezeu pentru generația de azi

hyrte

Biblia ne arată că problemele globale ale omenirii, cum ar fi: dezastre, poluarea, ciume, viruși, foamete, etc., sunt cauzate de păcat, de egoismul uman și de călcarea Legii lui Dumnezeu.

În mila Sa, Dumnezeu i-a oferit omului posibilitatea de a se pocăi și de a se întoarce la El și de a fi mântuit. Îndurarea lui Dumnezeu asupra omenirii se întinde de mii de ani, iar într-o zi, Biblia ne spune că harul se va închide. Creatorul va interveni și va corecta această gravă problemă, numită păcatul. Așa cum în trecut a intervenir și a șters păcatul prin apă, tot așa la sfârșit îl va curăța prin foc. (2 Petru 3:7)

Astăzi, Dumnezeu ne pune la dispoziție corabia Salvării sale, care se numește Isus Hristos. Salvarea de distrugerea viitoare ne este oferită prin Cel care a murit pentru ca să putem fi iertați și mântuiți. Nu există o altă cale de salvare, decât cea pe care o oferă Dumnezeu prin Isus Hristos.

Planul lui Dumnezeu pentru generația de azi este asemănător cu cel din timpul lui Noe. Atunci Dumnezeu a chemat oamenii la pocăință printr-un om neprihanit, numit Noe. La fel și astăzi, Dumnezeu vrea să lucreze prin copiii Săi pentru ca și alții să afle că există o cale de salvare de la moarte.

Ceea ce avem de facut este ceea ce a făcut Noe și anume, a umbla zilnic cu Dumnezeu. Atunci când avem o relație zilnică cu Domnul Isus, viața și cuvintele noastre dau o mărturie despre Dumnezeu, despre faptul că Isus Hristos vine din nou, iar păcatul va fi nimicit și copiii lui Dumnezeu v-or fi luați acasă.

Provocarea va fi mare, atunci când marea majoritate va exercita o presiune mare, iar copiii lui Dumnezeu vor fi arătați ca fiind vrajmașii planetei, prin refuzul lor de a face parte din această nouă ordine. Ei vor trebuie să meargă împotriva curentului majoritar și să stea tari prin credință. Biblia ne asigură că în cele mai grele momente, Dumnezeu este scăparea poporului Său.

Fiecare avem de ales, de ce parte vrem să stăm. În fața noastră există două posibilități: sau să urcăm în corabia lui Dumnezeu și să fim salvați, sau să căutăm un loc de scăpare în corabia noii ordini mondiale, care duce la pierzare.

https://www.vitaleden.com/la-fel-ca-in-zilele-lui-noe/

//////////////////////////////////////////

Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei

De către Adrian Petre

În 2015, evanghelicul harismatic Jeremiah Johnson, care lucra ca pastor și plantator de biserici în Florida (SUA), a anunţat că o voce din partea lui Dumnezeu i-a spus într-un vis că Donald Trump urma să devină președintele SUA. Când lucrul acesta s-a întâmplat, Johnson a devenit faimos la nivel naţional.

Amestecul mesajului religios cu cel politic a atras o mulţime de donatori pentru organizaţia lui Jeremiah Johnson. În octombrie 2020, a avut un alt vis, conform căruia Trump urma să fie reales președinte. Johnson l-a considerat o viziune profetică din partea lui Dumnezeu și l-a făcut, de asemenea, public. La alegerile care au avut loc pe 3 noiembrie 2020, Joe Biden, contracandidatul lui Trump, a fost ales cel de-al 46-lea președinte al SUA. La scurt timp, Johnson a declarat că a primit un nou mesaj din partea lui Dumnezeu: „Te înșeli și voi folosi acest lucru pentru a te smeri.” După ce și-a cerut scuze public că s-a înșelat, Johnson s-a retras pentru o vreme din activitatea publică, pierzându-și susţinerea financiară.

Eșecul acestui lider religios care credea în continuitatea darului profetic și se considera profet nu a redus încrederea publicului american în profeţii autodeclaraţi care adesea răspândesc teorii conspiraţioniste în contextul creștin. Prezenţa teoriilor conspiraţioniste în rândul protestantismului american nu este ceva nou. Mai degrabă, este un simptom al unei tendinţe. De exemplu, într-un studiu al Lifeway Research ce a inclus un număr de 1 007 pastori protestanţi, 49% dintre aceștia au declarat că membrii bisericilor lor preiau teoriile conspiraţioniste pe care le aud. Din nefericire, populismul profetic, amestecat cu diverse teorii conspiraţioniste, a dus la violenţele din 6 ianuarie 2021, când o mulţime de oameni a atacat clădirea Congresului american de pe Dealul Capitoliului din capitala ţării, provocând însemnate pagube materiale, dar și pierderi de vieţi omenești.

Teoriile conspiraţiei găsesc un teren fertil în rândul oamenilor religioși. În contextul prezent, inundaţi cu informaţii, oamenii caută o autoritate de încredere care să îi călăuzească. Promotorii teoriilor conspiraţiei oferă exact acest lucru. Promiţând să dezvăluie secrete de stat, știinţifice sau de altă natură, ei prezintă opiniile lor drept informaţie obiectivă, oferindu-le adepţilor senzaţia gândirii independente.

Teoria conspiraţiei este atractivă pentru că le oferă celor care au deja o anumită opinie despre realitate un mecanism de validare și justificare a opiniei lor, astfel încât acea opinie să capete statut de certitudine obiectivă.

Astfel, cei care cred deja că Biblia prevestește o restrângere a libertăţii religioase, conform capitolului 13 din Apocalipsa, sunt foarte sensibili la orice voce sau semn care ar putea indica o constrângere religioasă. În pandemia recentă de Covid-19, pentru o vreme, întâlnirile religioase au fost restricţionate în România – asemenea altor întâlniri publice, de altfel – pentru ca apoi să fie permise cu păstrarea distanţei fizice. Aceste restricţii au fost interpretate de unii ca fiind un atac asupra libertăţii religioase și o împlinire a profeţiilor biblice. Vaccinarea a fost asociată cu semnul fiarei apocaliptice și necesitatea prezentării dovezii de vaccinare la intrarea în anumite magazine a fost asociată cu numărul 666. Asemenea reacţii însă pot fi din păcate mai degrabă încadrate în „iraţionalul antivaccinism justificat religios”.

Exemplele anterioare ilustrează un aspect important: teoriile conspiraţiei propun o înţelegere a realităţii asemănătoare cu înţelegerea religioasă a realităţii, implicit și cu cea creștină. Astfel, o concepţie conspiraţionistă despre lume și viaţă include lupta dintre bine și rău, despre care afirmă că se desfășoară în ascuns. Iniţiatorii, promotorii și adepţii conspiraţiilor consideră că (a) nimic nu se întâmplă accidental, (b) nimic nu este ceea ce pare a fi și (c) totul este interconectat.

Teoriile conspiraţiei promit să explice răul prezent în societate și fac de obicei lucrul acesta printr-o serie de ipoteze interconectate: (a) existenţa unui grup elitist care lucrează în ascuns; (b) grupul conspiră la realizarea propriilor interese sau la impunerea unei concepţii particulare despre lume; (c) conspiraţia bine ticluită și ascunsă poate fi surprinsă doar de o manieră anume de analiză a dovezilor; (d) analiza dovezilor presupune o suspiciune sistematică faţă de alţi oameni, ceea ce alunecă adesea înspre discriminare religioasă, etnică sau politică.

Naraţiunea conspiraţionistă poate fi folosită de grupurile religioase majoritare ca un argument pentru păstrarea statu-quoului sau pentru demonizarea oponenţilor.12 Grupurile religioase minoritare pot, de asemenea, să folosească același tip de naraţiune pentru a se legitima într-un anumit context.

Comparând structura unei teorii a conspiraţiei cu teologia creștină, constatăm că profeţia biblică prezintă, la rândul ei, un conflict cosmic între bine și rău, care se desfășoară atât în domeniul vizibil, cât și în cel invizibil. Această metanaraţiune biblică oferă o paradigmă explicativă în care Dumnezeu, motivat de dragoste, le oferă libertate de alegere tuturor făpturilor Sale, cu riscul ca acestea să aleagă să se revolte împotriva Lui. Oamenii au ales să rupă relaţia cu Dumnezeu. În limbaj teologic, au păcătuit. Intrarea păcatului în lume a avut efecte atât în natură (răul natural), cât și în societate (răul moral). Din perspectivă biblică, sursa răului se află în folosirea greșită a libertăţii de alegere a fiinţelor supranaturale (îngerii răi) și a oamenilor. Ori de câte ori răul este prezent, cu suferinţa și durerea pe care le aduce, apare și nevoia de a-l explica. Teologii și filozofii s-au aflat în prima linie a celor care au căutat un răspuns la problema existenţei răului. La aceștia s-au adăugat reprezentaţii conspiraţionismului. În timp ce teologii și filozofii caută o explicaţie a răului în raport cu bunătatea divină, reprezentaţii conspiraţionismului caută explicaţia în culisele unor presupuse conjuraţii, comploturi și uneltiri secrete.

Creștinii afirmă că Dumnezeu nu intervine pentru a împiedica în totalitate răul, ca să nu limiteze libertatea fiinţelor create și să nu afecteze astfel integritatea principiilor guvernării Sale cosmice, dar că o va face atunci când va pune capăt răului la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos (Apocalipsa 21:4). Între timp, planurile divine nu au fost ţinute secrete, ci le-au fost descoperite oamenilor prin intermediul profeţilor, care au prezentat oral și în scris ceea ce li s-a descoperit (2 Petru 1:20,21). Profeţii au afirmat răspicat că există un „dumnezeu [al] veacului acestuia” preocupat să „orbească mintea” celor care aleg să nu creadă în mesajul creștin (2 Corinteni 4:3,4). Misiunea creștină presupune prezentarea adevărului (2 Corinteni 4:2), „cu blândeţe și respect, având un cuget curat” (1 Petru 3:16, EDCR). Acest adevăr include și o prevestire a viitorului când mai multe evenimente ce caracterizează timpul sfârșitului vor avea loc. Nimănui nu i se cere să accepte adevărul fără dovezi: din contră, prezentarea adevărului este întotdeauna însoţită de dovezi convingătoare (Faptele apostolilor 1:3; 28:23). Perspectiva creștină, deși edificatoare pe baza dovezilor cumulative în favoarea ei, este primită în mod ultim prin credinţă (Efeseni 1:13), ceea ce implică atât acceptarea raţională a unui set de adevăruri, cât și încrederea personală în Iisus Hristos.

Teoriile conspiraţiei, în schimb, promit rezolvarea problemei răului prin demascarea presupusei conspiraţii, transformând divulgarea acesteia în soluţie ultimă. Grupurile de interese și activităţile acestora, ascunse sau publice, sunt considerate responsabile pentru răul prezent în aproape orice domeniu al vieţii. Promotorii teoriilor conspiraţiei accentuează o singură interpretare a faptelor sau a evenimentelor. Selectarea informaţiilor, a dovezilor, și interpretarea lor superficială, scoasă din context sau tendenţioasă dau acestei unice interpretări coeziune și o putere explicativă capabilă să justifice opiniile conspiraţioniste exprimate și să transmită, totodată, certitudinea cunoașterii și a înţelegerii prezentului și a viitorului. Perspectiva conspiraţionistă este atrăgătoare pentru că reduce problemele complexe la cauze simple pe care are pretenţia că le poate dezvălui. Potenţialului adept i se cere să creadă că legătura cauzală indicată este adevărată, precum și să aibă încredere în promotorul teoriei. Cu alte cuvinte, în cele din urmă, o conspiraţie este acceptată tot prin credinţă.

Întrucât teoriile conspiraţiei se adresează dorinţei umane de a înţelege realitatea, acestea nu pot fi respinse ca manifestări ale ignoranţei sau ale labilităţii psihice, chiar dacă unele conspiraţii se fundamentează pe lipsa de educaţie a susţinătorilor lor sau pe o anumită patologie. În plus, unele conspiraţii pot fi reale, precum, de exemplu, ne-a arătat scandalul legat de supravegherea în masă a populaţiei de către Agenţia Naţională de Securitate (NSA) din SUA. Însă teoriile conspiraţiei sunt interpretări care trebuie să fie întotdeauna evaluate raţional, cu mult discernământ și pe bază de informaţie verificabilă, nu ocultă. În momentul în care se dovedește că teoriile sunt superficiale sau false, ele trebuie abandonate.

Chiar dacă fiecare dintre noi avem propriile dificultăţi în a discerne adevărul cu privire la realitate, trebuie să ne asigurăm că mecanismul nostru de formare a cunoașterii – pornind de la opiniile despre lume și viaţă – funcţionează corect, fără a fi viciat de conspiraţionism. Atunci când cineva este atras sau chiar a acceptat o teorie a conspiraţiei care s-a dovedit a fi falsă, (a) ar trebui să verifice de ce a fost atras de acea teorie, precum și (b) modul în care a reacţionat în faţa dovezilor și a raţionamentului care au demontat teoria respectivă. În cele din urmă, (c) persoana respectivă trebuie să se întrebe în mod serios care este sursa sa de autoritate în înţelegerea realităţii.

Pentru un creștin, este foarte ușor ca o anumită teorie – fie personală, fie a altora – să fie confundată cu o împlinire profetică. E important de atras atenţia că, adesea, propriile scenarii îndrăgite cu privire la sfârșitul lumii nu sunt în acord cu dovezile oferite de o interpretare sănătoasă a Bibliei. În asemenea situaţii, devine și mai evident de ce este nevoie de compararea propriilor opinii cu cele ale comunităţii de credinţă și cu cele ale specialiștilor în interpretarea Bibliei. Dispoziţia de a asculta, de a analiza și a compara, de a evalua toate dovezile, de a învăţa și de a fi deschis la schimbare oferă o plasă de siguranţă esenţială pentru a nu cădea din credinţa în profeţia biblică în credinţa în teoriile conspiraţiei.

Adrian Petre este convins că putem combate conspiraţionismul în primul rând prin acceptarea perspectivei biblice cu privire la lume și la viaţă și, în al doilea rând, printr-o atitudine de critică sănătoasă faţă de teoriile conspiraţioniste.

Footnotes

[1]„Stefani McDade, «Prophetic Reckoning», în Christianity Today, vol. 65, nr. 5, 2021, pp. 58–59.”

[2]„Dru Johnson, «Conspiring Minds Want to Know», în Christianity Today, vol. 63, nr. 10, 2019, p. 59.”

[3]„Michael Barkun, A Culture of Conspiracy: Apocalyptic Visions in Contemporary America, ed. a 2-a, University of California Press, Berkeley, 2013, 3–4.”

[4]„Ibidem, p. 3.”

[5]„Adaptat după Francesco Piraino, Marco Pasi și Egil Asprem, «Introduction: Religious Dimensions of Conspiracy Theories», în Francesco Piraino, Marco Pasi și Egil Asprem (ed.), Religious Dimensions of Conspiracy Theories: Comparing and Connecting Old and New Trends, Routledge, Londra, 2022, p. 2.”

[6]„Așa s-a întâmplat în 1938, când trupele Germaniei naziste ocupau Austria, iar unii reprezentanţi ai Bisericii Adventiste din Austria l-au perceput iniţial pe Hitler ca pe un eliberator din sclavia asupririi catolice. Ulterior, și-au schimbat poziţia (Daniel Heinz, Church, State, and Religious Dissent: A History of Seventh-day Adventists in Austria, 1890–1975, Lang, New York, 1993, pp. 128–129).”

[7]„Vezi, pentru detalii, John C. Peckham, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil, Baker Academic, Grand Rapids, 2018, 109.”

[8]„O sinteză a acestor evenimente din perspectivă biblică se poate consulta în Jon Paulien, What the Bible Says about the End-Time, Review and Herald, Hagerstown, 1994, 148.”

[9]„Barkun, cit., p. 7.”

[10]„Johnson, cit., p. 61.”

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/sfarsitul-lumii/profetiile-biblice-si-teoria-conspiratiei.html

///////////////////////////////////////

Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu

De către Alina Kartman

Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască.

Un adevăr cu care mulţi ne putem identifica este acela că drumul spre mântuire pare câteodată ascuns de noi fiindcă este acoperit de prea multele lucruri de care suntem siguri.

Accidentul care a ucis-o pe prietena mea Lavinia este unul dintre acele câteva evenimente despre care pot spune, fără teama că aș fi ipocrită, că mi-a marcat sufletul în primul meu sfert de viaţă. Nu fusesem foarte apropiate. Însă îi admiram calităţile: creativitatea, generozitatea cu care își împărtășea arta și abilităţile cu cei din jur, fără pretenţii și fără snobismul care îi mucegăiește la interior pe atâţia alţii, relaxarea cu care zâmbea vieţii… Și toate aceste lucruri fac astăzi ca ocaziile pe care le-am petrecut împreună să se traducă în mintea mea cu jovialitatea pură. Însă, în dimineaţa în care am aflat că nu mai este, peste seninul pe care îl asociam cu chipul Laviniei s-a așezat o ceaţă îngheţată, care a șters din cunoștinţele despre Dumnezeu pe care mi le adunasem până atunci.

M-am întrebat „de ce?” în zeci de forme, așa cum desigur că au făcut mulţi înaintea mea și după mine. Însă cel mai neașteptat (pentru mine) dintre „de ce?”-uri a fost de fapt „cum de?”. Cum de Dumnezeu a permis ca ea să moară, când Îi era atât de utilă aici? Cum de a lăsat să se întâmple așa ceva, tocmai după ce anunţase într-o emisiune radiofonică planurile frumoase prin care talentele ei urmau să vorbească în modul cel mai creativ chiar despre El, despre Dumnezeu?

Probabil că, pentru unii, răspunsul la care am ajuns nici nu se califică să fie considerat răspuns. Evenimentul tragic însă mi-a zdruncinat reperele într-atât încât, privind în urmă, cred că rămăsesem încă funcţională în principal în virtutea rutinei, a cărei rupere ar fi însemnat un efort suplimentar, și în virtutea altor frământări, imposibil de evitat, care mi-au fragmentat dilemele legate de moartea Laviniei, în loc să mi le acutizeze. Uneori, se pare, se întâmplă și așa.

Mi-am spus atunci, și nu cred că am crezut-o mai puternic nicicând altcândva, că probabil Dumnezeu este cu totul Altcineva decât Acela despre care credeam eu că pot bănui lucruri. Nu aveam pretenţia că Îl cunosc pe Dumnezeu, probabil dintr-o umilinţă firească pentru orice om, dar credeam că mă aflu într-o zonă destul de sigură a bănuielilor despre Dumnezeu, probabil dintr-o mândrie firească pentru orice om.

Dispariţia bruscă a Laviniei a fost însă un șoc pentru credinţa mea. Culmea, în final, unul care a reanimat-o, nu care a ars-o. Iar impactul a fost de o natură atât de subtilă încât, cu mintea de acum, nu pot pricepe cum de nu am avut convingerea cea nouă încă de la început.

Sunt atâtea nedreptăţi care se întâmplă pe lumea aceasta, atâta suferinţă fără un sens vizibil, durere eminamente gratuită după tot ce se vede și tot ce poate mintea să raţioneze! În tot acest tablou, pierderea Laviniei era și este ca o picătură în ocean. Fiindcă în lumea oamenilor care nu trăiesc protejaţi de ignoranţa sau de lipsa de compasiune autoindusă, suferinţa imposibil de înţeles este o realitate agresivă care pretinde necontenit să fie asumată ca atare. Iar în cazul creștinilor, această asumare trebuie să aibă loc – aparent absurd – simultan cu o încredere de neclintit în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Teodiceea, aveam să descopăr, este ramura teologiei care încearcă să descifreze și să creeze moduri în care lucrul acesta este posibil. Însă pentru mine, la acel moment, teodiceea s-a redus la un singur aspect: Dumnezeu nu este cum cred eu că este. Nu că L-aș fi considerat mai rău, sau mai bun, ci profund necunoscut. Și m-am văzut astfel într-un soi de amnezie spirituală, în care nu mi se șterseseră toate amintirile, dar multora dintre ele le fusese anulat sensul. Iar eu trebuia să le găsesc acum un sens nou, compatibil cu ceea ce trăiam nou despre Dumnezeu. Trebuia să îmi schimb modul în care mă raportez la El.

Chiar dacă, în sine, momentul acestei realizări a fost aparent o negare a lucrurilor pe care credeam că le știu despre Dumnezeu, el a fost totodată și o convertire pozitivă, în sensul că m-a împins să cred că Dumnezeu este „înfricoșat” de necunoscut. Iar conștientizarea aceasta, pe fondul educaţiei creștine de care am avut parte, s-a manifestat ca o nevoie inevitabilă de a cunoaște, oricât de puţin, dar cât mai real, despre adevăratul Dumnezeu.

„Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”

De trăirea descrisă mai sus mi-am amintit instinctiv când am aflat povestea convertirii lui Martin Luther. Închis în chilia din turnul mănăstirii augustane din Wittenberg, a citit Romani 1:17 și a simţit că „o cu totul altă faţă a Scripturii s-a descoperit înaintea ochilor” lui, după cum avea să mărturisească. În această nouă lumină, trecând, din memorie, prin toată Scriptura, a descoperit cu totul alte înţelesuri pentru expresii-cheie din teologie precum „lucrarea”, „puterea”, „mântuirea” și „slava” lui Dumnezeu. Și, ca să înţeleg mai în profunzime revoluţia petrecută în sufletul marelui reformator, am vrut să aflu mai multe despre ce a trăit el atunci.

Din fericire, cu un an înainte de a muri, Luther a consemnat în câteva paragrafe momentul acelei revelaţii. Și, surprinzător, el însuși o așeza în rama unui trecut plin de angoasă: „Deși trăisem ca un călugăr căruia nu i se putea reproșa nimic, simţeam că în faţa lui Dumnezeu sunt un păcătos cu o conștiinţă nespus de tulburată. Nu puteam crede că Dumnezeu era îmbunat de eforturile mele de a-I face pe plac. Nu Îl iubeam, da, Îl uram pe Dumnezeul care îi pedepsește pe păcătoși și, tainic dacă nu chiar blasfemic, cu siguranţă prin cârteli nenumărate, eram mâniat pe Dumnezeu, zicându-mi că, «de parcă n-ar fi suficient că nenorociţii de păcătoși, pierduţi veșnic prin păcatul originar, sunt zdrobiţi de toate soiurile de consecinţe catastrofale ale legii Decalogului, Dumnezeu mai adaugă și El durere peste durerea care vine prin Evanghelie și mai ales prin ameninţarea Evangheliei neprihănirii și mâniei Lui!»”

Frica de Dumnezeu a fost o dominantă a anilor formativi ai lui Luther. Istoricii care i-au reconstituit trecutul din istorisiri mici, ca din niște piese de puzzle, spuneau că Luther s-ar fi călugărit după ce, de groaza de a nu muri trăsnit într-o furtună năprasnică ce l-a prins sub cerul liber, a strigat instinctiv: „Sfântă Ană, dacă mă scapi am să mă călugăresc!”. Cunoscuţilor lui nu le-a venit să creadă când au auzit vestea. Mai curând ar fi crezut că Luther avea să devină monah din cauza tristeţii provocate de asasinarea unui prieten apropiat. La rândul său, tatăl lui Luther, care plănuia pentru fiul său o carieră strălucită în avocatură, a fost cuprins de regret după banii aruncaţi pe educaţia fiului, care era acum gata să se închidă între zidurile unui lăcaș de cult. „Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”, i-ar fi spus, într-un moment de supărare, tatăl reformatorului.

Una cu pământul în faţa lui Dumnezeu

Devenit călugăr, Luther a schimbat autoritatea tatălui cu regulile nesfârșite ale mănăstirii, care prescriau cum și când să se închine, cum să meargă, cum să vorbească, unde și când să privească, până și în ce fel să ţină tacâmurile când mănâncă. Din trei în trei ore, trebuia să iasă din chilie pentru slujbă, mai puţin în timpul nopţii – următoarea slujbă după cea de la miezul nopţii era abia la șase dimineaţa. Apoi o lua de la capăt.

Stilul acesta de viaţă îi îmbolnăvea, pe rând, pe călugări. Într-atât încât unii ajungeau să îi plătească pe alţii să le ţină rugile, atunci când le venea rândul. Nu și Luther. Dacă, din pricina vreunei slăbiciuni sau boli, nu putea participa la slujbă, Luther avea grijă să recupereze absenţele la sfârșitul săptămânii. Dar asta nu însemna cumva că era mulţumit de sine. Încă existau numeroase alte domenii în care putea greși: putea privi necontrolat unde/cum nu trebuie, putea râde din greșeală sau putea cânta fals. Exista, desigur, mereu posibilitatea de a se spovedi, iar Luther o folosea într-atât încât își epuiza confesorii, pe care îi ţinea și șase ore în cămăruţa în care își mărturisea păcatele. Însă nici asta nu era suficient. Nu conta doar să îndeplinească toate formele, pentru că Luther știa foarte bine că nicio rugăciune de iertare nu este primită dacă nu izvorăște dintr-o inimă cu adevărat căită, iar deseori el își simţea pocăinţa mânjită de motivaţia neduhovnicească a fricii de consecinţe. Unde putea să ajungă un tânăr torturat în asemenea măsură de propria conștiinţă?

Momentul de culme, după unii istorici, a fost la 24 de ani, când Luther trebuia să ţină prima lui mesă, ca preot. Dacă, până atunci, simţământul propriei păcătoșenii l-a determinat să se roage tuturor sfinţilor, însă niciodată direct lui Dumnezeu, acum nu mai avea cum să evite confruntarea. Mesa îl aducea pe preot chiar înaintea Dumnezeului Tată, în faţa căruia trebuia să se arate, ca reprezentant al bisericii Lui. De groaza acestei întâlniri neintermediate, Luther s-a aruncat pe podeaua bisericii, străpuns de nimicnicia sufletului său. Unii spun chiar că aproape a leșinat de groaza întâlnirii cu Judecătorul. Însă această culme nu a fost sfârșitul fricii.

Luther a continuat, ani în șir, să coabiteze cu spaima de judecata divină. Își mai potolea frica obligându-se la ritualuri umilitoare de răscumpărare din propriul păcat sau de răscumpărare a altora din Purgatoriu. Așa se face că, într-o vizită „de serviciu” la Roma, a purces la urcarea treptelor Scalei Sancta, pe care se presupunea că Hristos Însuși a urcat înainte să fie dus în faţa lui Pilat și care ar fi fost apoi transmutată la Roma. La capătul treptelor, pe care le-a urcat în timp ce le săruta pe fiecare în parte, după ce rostea câte un Tatăl Nostru, a simţit cum, pe lângă vina omniprezentă, încolţește și îndoiala dacă toate acestea ajută la ceva.

Lumea spirituală în care trăia Luther era ancorată, la nivel vizibil, în relicve și ritualuri. În culise se aflau însă interesele politice și financiare ale clericilor corupţi. Și cine știe dacă nu cumva și aceasta a contribuit la angoasele existenţiale ale lui Luther, pe lângă educaţia strictă pe care o primise acasă? O influenţă puternică trebuie să fi avut și atmosfera medievală, în care moartea era o ameninţare constantă, precum și mizeria fizică și lipsa de educaţie, care, nu doar că nu încurajau, ci chiar batjocoreau eforturile oricui de a-și depăși condiţia. Pe acest fundal, tertipurile clericilor, care doreau să-și rotunjească veniturile prin comercializarea de indulgenţe, i-au părut călugărului, ajuns între timp profesor de teologie, o caricatură blasfemică la adresa pocăinţei reale, aceea pe care el însuși era conștient că nu o poate produce.

Luther a bătut cele 95 de teze ale sale pe ușa catedralei din Wittenberg cât încă nu găsise un răspuns mântuitor pentru propria-i limitare. Nu știa cum va face ca să fie mântuit, dar știa precis că indulgenţele vândute în piaţă, ca peștii cruzi sau ciolanele afumate, nu sunt o cale. Ba încă dispreţuia atât de mult practica aceasta, încât nu s-a temut să provoace o dezbatere publică pe tema indulgenţelor. Și, abia la doi ani de la evenimentul considerat scânteia care a provocat marea Reformă protestantă, Luther a ajuns să înţeleagă că, de fapt, mântuirea nu se cumpără nici prin fapte, nici prin motivaţia pură pe care încerca să și-o inducă, fiindcă și aceasta ar fi fost tot o formă ultrarafinată de faptă, ci este un dar pur. Că suntem „mântuiţi prin credinţă”, nu prin umilinţă, oricât de profundă ar fi ea. Ca să ajungă aici însă, reformatorul a trebuit să treacă printr-o noapte de adânc întuneric și tot atât de adâncă lumină, în chilia lui de călugăr.

Pe urmele a ceea ce înţelesese Pavel

Pornise – a câta oară? – cu „dorinţa arzătoare”, cum spunea chiar el, să înţeleagă ceea ce Sfântul Pavel a vrut să transmită prin Epistola lui către Romani. „După zile și nopţi de meditaţie”, așa cum avea să povestească, un verset i-a luminat mintea și a simţit că „a renăscut și că a intrat în paradisul adevărat, prin porţi larg deschise.” Versetul era esenţa a tot ce urâse până atunci la creștinism, fiindcă textul spunea că „în ea [în Evanghelia lui Hristos] este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă».” Iar, dacă până în clipa aceea, citise în „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” acea neprihănire a Lui prin care El nu poate face altceva decât să pedepsească și să extermine păcatul odată cu păcătosul, din acel moment a înţeles că acea neprihănire este, de fapt, motivul pentru care Dumnezeu îl mântuie, strict ca un dar al bunătăţii Lui pure, pe păcătosul incapabil să facă de la el însuși vreun bine pur. Fiindcă Dumnezeu este infinit de bun, adică tocmai fiindcă El este iubirea infinită, nici cea mai pură faptă de care ar fi capabil un om nu ar putea să se ridice la standardul purităţii lui Dumnezeu. Prin urmare, fiindcă în bunătatea Lui vrea să îl salveze totuși pe om, Dumnezeu nu așteaptă ca omul să facă ceva, ci El Însuși, prin puterea Lui infinită, îl salvează pe om de păcatul lui tainic de adânc.

Martin LutherAVTG | AdobeStock

Iată-l deci pe acel Luther care până atunci fusese convins că soluţia la problema iubirii de sine – abominabila rădăcină a tuturor păcatelor – este ura de sine (practicată prin ritualuri de autopedepsire întru purificarea pocăinţei) înţelegând pentru prima dată că salvarea nu vine din ură, ci din neprihănire. Și nu din neprihănirea lui personală, ci din însăși neprihănirea lui Dumnezeu.

Cum avea să beneficieze de această salvare? „Prin credinţă” – adică având încredere în promisiunea lui Dumnezeu că El îl va ierta. „Acesta este păcatul lumii”, avea să scrie el în Despre libertatea creștinului, „faptul că nu crede în Hristos. Nu că nu ar mai fi alt păcat în Lege în afară de acesta; însă acesta este adevăratul păcat suprem, care ar condamna întreaga lume chiar dacă ar fi ca aceasta să nu mai fie acuzată de niciun alt păcat.”

Dacă însă lipsa credinţei este un păcat, păcatul suprem, prezenţa credinţei nu este fapta bună supremă. De aceea scria Michael Reeves: „În accepţiunea lui Luther, întrebarea «Oare am suficientă credinţă?» este o totală neînţelegere a ceea ce este credinţa.” Aici limbajul își arată imperfecţiunea, iar Reeves sugerează că „ar putea fi mai util să descriem descoperirea lui Luther ca «îndreptăţirea prin cuvântul lui Dumnezeu» în loc de «îndreptăţirea prin credinţă», pentru că ceea ce ne îndreptăţește este declaraţia lui Dumnezeu, nu credinţa noastră. Luther nu gândea credinţa ca pe o resursă interioară pe care trebuie să o convocăm; dacă ar fi fost așa, potrivit definiţiei lui, ar fi fost un păcat!”, fiindcă ar pune ceea ce Dumnezeu face pentru om pe seama intensităţii credinţei omului. „Uitându-se la propria persoană și, prin urmare, bazându-se pe sine, în loc de a se baza pe Hristos”, cum bine spunea Reeves, credinţa ar uzurpa rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului și ar deveni, astfel, un idol.

Pe poarta mereu deschisă trebuie să pășești ca să intri

Mentalitatea câștigării mântuirii prin fapte este însă atât de adânc înrădăcinată în tradiţia creștină, încât chiar și urmașii spirituali ai lui Luther au dificultăţi în a asimila faptul că „îndreptăţirea prin credinţă” nu este, în practică, opusul „îndreptăţirii prin fapte”, ci este o paradigmă diferită cu totul. Spre deosebire de fapte, care sunt o modalitate activă de a munci pentru mântuire, credinţa este, în cea mai importantă fază a ei, pasivă: nu are altceva de făcut decât să creadă promisiunea lui Dumnezeu că El Se va îngriji de viitorul veșnic al omului cu iubire și bunătate. Dacă pornește cu această încredere primară, nu este nevoie ca omul să mai facă ceva pentru mântuirea lui. El însă va face binele, pentru că cel care are încredere în Dumnezeu intră în comuniune cu El și, astfel, prin om, tot Dumnezeu este Cel care înfăptuiește binele. De aceea și Pavel mărturisea că nu găsește în sine însuși niciun motiv de laudă: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”

Privită însă nemijlocit, credinţa rămâne totuși o taină. Deși este pasivă, ea are de multe ori nevoie să fie apărată, nutrită, cultivată, împărtășită activ. Așa se face că, ajuns reformator, Martin Luther a răscumpărat timpul investit în răstignirea sinelui din vremea când credea că doar astfel se va mântui. Aceeași sudoare arzătoare, care i se brobonea pe frunte în cămăruţa confesionalului prea strâmt pentru păcatele lui, s-a arătat din nou, de astă dată ca urmare a trudei lui noi de a le demonstra credincioșilor înrobiţi de clerul corupt că, și dacă ar fi încuiat (deși nu este), Cerul nu ar putea fi niciodată descuiat cu fapte sau cu bani. Ceea ce a făcut misiunea lui Luther mai ușoară atunci este ceea ce face ca și propria noastră luptă pentru credinţă să fie imposibil de ocolit: Dumnezeu a creat în așa fel lumea, încât ne-a făcut existenţa dependentă de încredere. Acesta este un alt motiv pentru care credinţa nu este echivalentul faptei: omul nu poate altfel decât să creadă. Ceva sau altceva. Dar el trebuie să creadă.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Footnotes

[1]„Psalmi 111:9”.

[2]„Martin Luther, «Vorrede zu Band I der Opera Latina der Wittenberger Ausgabe. 1545», în Luthers Werke in Auswahl, vol. 4, editat de Otto Clemen, editura De Gruyter, Berlin, 1967.”

[3]„Brief sketch of the life of Luther. With extracts from his writings, The Religious Tract Society, London, 1840, p. 5.”

[4]„Roland Bainton, «Here I Stand: A Life of Martin Luther», 1950.”

[5]„Michael Molloy, The Christian Experience: An Introduction to Christianity, Bloomsburry Academic, London, 2017, p. 276.”

[6]„Matin Luther, On The Freedom Of A Christian (with lines), jmstanton.com”.

[7]„Michael Reeves, The Unquenchable Flame. Discovering the Heart of the Reformation, B&H Publishing, Nashville, Tenessee, 2009, p. 32.”

[8]„Galateni 6:14”.

SURSĂSemnele timpului, noiembrie 2017, ediție tipărită

https://semneletimpului.ro/religie/sfantul-care-il-ura-pe-dumnezeu.html

/////////////////////////////////////////

Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum!

Globaliștii au vise mari: să aibă o putere divină asupra ființelor umane, asupra reproducerii lor și asupra codului lor genetic. Sub noile lor cuvinte la modă „upgrade uman” sau „ajustare corporală”, ei își prezintă planurile de a oferi oamenilor microcipuri pentru uzul zilnic. Având dorința de a putea stăpâni viaţa, ei au în vedere chiar şi copiii nenăscuți, pe care şi-ar dori să fie manipulaţi genetic.

Într-un interviu acordat cotidianului „Welt”, virusologul Prof. Dr. Hendrik Streeck de la Spitalul Universitar Bonn a vorbit despre „ajustarea corpului” şi despre „upgrade uman”: bebeluși mai rezistenți sau microcipuri implantate în mână pe care le puteți folosi pentru a plăti sau a descuia usa.

El crede că toată lumea a visat să-și îmbunătățească abilitățile cognitive: „pentru a putea gândi mai repede sau pentru a îmbunătăți performanța”. Dr. Streeck explică că există trei tipuri de reglare a corpului pentru a face acest lucru posibil: (1) „îmbunătăţirea corpului” cu ajutorul medicamentelor; (2) utilizarea implanturilor de tip microchipuri şi (3) manipularea ADN-ului, înainte de naşterea copiilor.

„Nu există limite pentru imaginație. Orice merge”, explică dr. Streeek. El ia în considerare tehnologia CRISPR: „Putem folosi acest lucru pentru a schimba tot felul de lucruri la oamenii nenăscuți. De exemplu, am putea crea copii care sunt imuni la anumite boli sau mai rezistenți la răceli”.

Dr. Streeck avertizează asupra efectelor negative ale modificării genomului uman. Copiii a căror genetică a fost modificată în acest fel s-ar putea confrunta cu efecte secundare imprevizibile și pe termen lung: „Trebuie să vă amintiți întotdeauna că această modificare genetică este transmisă descendenților”.

La fel ca atâtea viziuni îngrozitoare transumaniste, Forumul Economic Mondial (WEF) și liderul său, Klaus Schwab, au demult fantezii despre dotarea copiilor cu microcipuri de creier. În august 2022, pe site-ul web al WEF, era explicat faptul cum microcipurile din creier nu numai că ar îmbunătăți sănătatea copiilor, prin eradicarea deficiențelor precum dizabilitățile de învățare și depresia, dar ar deschide şi calea pentru ca copiii să dobândească capacități supraumane:

„Supereroii au dominat ecranele mari și mici de o vreme, dar are loc o schimbare subtilă. Mulți copii se așteaptă să dezvolte ei înșiși superputeri. Aceste așteptări pot părea de neatins, dar facem deja primii pași către o „societate augmentată””, a scris Kathleen Phillips, colaboratoare WEF, într-o postare pe blog intitulată „Tehnologia îmbunătățită poate schimba modul în care trăim, dar numai cu sprijinul potrivit și viziune”.

Aşadar, globaliştii se laudă cu așa-numitele avantaje pentru cei mai tineri și uită de preocupările etice, subliniind faptul că aceşti copii ar fi ca nişte „supereroi”.

Revenind la interviul cu profesorul Streeck, acesta a vorbit și despre posibilitatea tehnologică de a avea un cip implantat sub piele pentru a plăti la supermarket. În trecut respinsă drept o „teorie a conspirației”, acum pare ceva „normal”.

Xiao Liu a scris pe site-ul Forumului Economic Mondial (WEF) în iunie 2020 că „intrăm în era Internetului trupurilor: colectarea datelor noastre fizice printr-o serie de dispozitive care pot fi implantate, înghițite sau purtate”.

Apple se laudă deja cu un nou implant în faza de testare clinică, care le va oferi utilizatorilor posibilitatea de a-și folosi creierul pentru a-și controla iPhone-ul sau iPad-ul cu gândurile lor. În plus, magazinele de aplicații sunt deja concepute pentru viitoarele cipuri ale creierului.

Consilierul WEF și liderul gândirii transumanismului, Yuval Noah Harari, face chiar un pas mai departe. El visează la un „program antivirus pentru minte”, care să alunge gândurile negative – și probabil, de asemenea, gândurile critice – de la oameni. Apoi, în viitor, crede Harari, „bioinginerii vor lua vechiul corp Homo Sapiens și vor rescrie în mod intenționat codul genetic al acestuia, vor recabla circuitele creierului, îi vor modifica echilibrul biochimic și chiar vor crește membre complet noi. Ei vor crea astfel noi divinități, care ar putea fi la fel de diferiți de noi”. Deci, practic, în mai puțin de jumătate de secol, cyborgii vor înlocui omenirea.

În această lume a „zeilor de elită” făcuți de mașini, oamenii convenționali, obișnuiți, fără astfel de „îmbunătățiri” apar doar ca o turmă de vite care trebuie controlată și condusă. Chiar și reproducerea umană trebuie controlată; cei frumoși și bogați își pot alege copiii doriţi din eprubetă. În orice caz, Harari nu se gândește prea mult la oameni. După cum explică el, nu există nicio dovadă științifică că noi, oamenii, spre deosebire de porci, am avea vreun suflet. Transumaniștii vor să depășească umanitatea și să-și consolideze puterea. Din păcate, dorința oamenilor de a-și extinde capacitățile umane le va oferi globaliștilor un instrument de control total asupra vieților noastre.

Deşi Biblia nu foloseşte un limbaj ştiinţific, tehnologic, ca cel de azi, se pare că un eveniment asemănător s-a întâmplat şi în vechime: specia umană de atunci s-a degenerat, ca urmare a unor inginerii genetice, rezultând zeităţi asemănătoare „supereroilor” – aşa zişii „uriaşi”. Ce-a făcut atunci Dumnezeu? A hotărât să distrugă umanitatea, prin intermediul Marelui Potop, pentru că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele”, ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre. Singurul cruţat a fost Noe şi familia lui.

„4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele,
I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.
Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”.” (Geneza 6:4-7)

Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum!

////////////////////////////////////////

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei?

Studiem impreuna saptamana aceasta Cartea Estera din Vechiul Testament cu urmatoarea tema: Ce se intampla cand Dumnezeul nevazut vrea sa-ti schimbe destinul? In Cartea Estera nu este pomenit niciodata numele lui Dumnezeu. Este un Dumnezeu nevazut si totusi prezent. Cartea Estera descrie viata unor oameni care s-au lepadat de Dumnezeu. Au calcat promisiunile lui Dumnezeu si legea lui Dumnezeu. I-au intors spatele. Mai are Dumnezeu har pentru asemenea oameni? Cartea Estera ne spune cum se apropie Dumnezeu de asemenea oameni cand i-au intors spatele si s-au lepadat de el in mod public. Mesajul cartii acesteia se potriveste cu poporul roman pentru ca ne pandeste pericolul sa ne lepadam de Dumnezeu in timp ce spunem ca suntem credinciosi. In ce sens? Lepadarea celor din Cartea Estera a avut loc atunci cand dupa 70 de ani de robie babiloniana, datorita pacatelor si neascultarii, a idolatriei, 70 de ani sub disciplina lui Dumnezeu ca sa se vindece de idolatrie si sa se intoarca la Dumnezeu. Cand a venit ziua eliberarii, cand se puteau intoarce in tara fagaduintei, au hotarat sa ramana in robie. La fel cu multi dintre poporul roman care dupa 45 de ani de ateism, cand a venit ziua in care am scapat de ateism, au hotarat sa ramana mai departe in robia pacatului.

Ne-am uitat Duminica seara la ceea ce oferea lumea fara Dumnezeu, lumea robiei lor. Si am vazut ca lumea aceea are un paradis fals al placerilor inselatoare, seducatoare, a placerilor care inrobesc si in cele din urma acel asa zis „paradis” este un iad pe pamant. Ne-am uitat la stralucirea cu care lumea aceasta seduce oamenii si la spurcaiunile care se ascund in spatele a ceea ce seduce. (Vezi aici -1. Paul Negruţ – Paradisul plăcerilor. Strălucirea și stricăciunea lumii – O perspectivă biblică asupra lumii)

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Marti ne-am uitat impreuna la un alt aspect al acestei lumi fara Dumnezeu, la modul in care degradeaza femeia. O transforma intr-un obiect al placerilor animalice. Ii calca in picioare sufletul si o transforma intr-un obiect de trafic de carne vie. Si ne-am rugat aseara sa se indure Dumnezeu de toate femeile din Romania si sa ne pazeasca Dumnezeu fetele. Sa ne pazeasca Dumnezeu familiile. (Vezi aici – 2. Paul Negruţ – Concurs de frumuseţe în Persia. Degradarea femeii. Mesaj special pentru femei.)

Miercuri ne-am uitat la compromisul pe care l-a facut unul dintre copiii lui Dumnezeu care a ramas in robie. Si vom vedea ce inseamna consecintele compromisului. Daca odata ajuns in compromis, te resemnezi sa ramai acolo sau Dumnezeul nevazut iti da un nou inceput. Cum arata inceputul acela pe care-l ofera Dumnezeu? (Vezi aici – 3. Paul Negruț – Consecințele compromisului. Resemnare sau un nou început. Mesaj special pentru bărbați.)

Miercuri ne-am uitat la un aspect infiorator la misterele si tainele lumii nevazute. Ce se ascunde in spatele suferintelor, al necazurilor, al incercarilor de care au parte oamenii pe pamant? De unde vin toate acestea? Vom incepe sa ne uitam la modul in care lumea satanica lucreaza in spatele evenimentelor istorice. Lucreaza in asa fel incat sa distruga oameni. Ne vom ruga ca Dumnezeu sa ne izbaveasca de cel rau. Ne vom uita la ceea ce vrea cel rau sa faca. (Vezi aici – 4. Paul Negruț – Misterele lumii nevăzute. De ce sunt necazuri și suferințe pe pământ?)

Joi – Singur in fata mortii. La ce ajuta postul Esterei? Atunci cand cel rau te duce in locul cel mai sigur, cand iti fuge pamantul de sub picioare, cand nu mai ai niciun sprijin, oare postul te ajuta la ceva?

TEXT Estera 4:1-17; 5:1-8

Groaza şi postul iudeilor

4 Mardoheu, aflând tot ce se petrecea, şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare, 2 şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. 3 În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi hotărârea lui, a fost o mare jale printre iudei; posteau, plângeau şi se boceau şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. 4 Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. 5 Atunci, Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. 6 Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. 7 Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase şi i-a spus suma de argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi iudeilor. 8 I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul. Şi a poruncit ca Estera să se ducă la împărat să-l roage şi să stăruie de el pentru poporul său. 9 Hatac a venit şi a spus Esterei cuvintele lui Mardoheu. 10 Estera a însărcinat pe Hatac să se ducă să spună lui Mardoheu: 11 „Toţi slujitorii împăratului şi poporul din ţinuturile împăratului ştiu că este o lege care pedepseşte cu moartea pe oricine, fie bărbat, fie femeie, care intră la împărat, în curtea dinăuntru, fără să fie chemat. Numai acela scapă cu viaţă căruia îi întinde împăratul toiagul lui împărătesc de aur. Şi eu n-am fost chemată la împărat de treizeci de zile.” 12 Când s-au spus cuvintele Esterei lui Mardoheu, 13 Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi iudeii pentru că eşti în casa împăratului.14 Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” 15 Estera a trimis să spună lui Mardoheu: 16 „Du-te, strânge pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat, în ciuda legii, şi, dacă va fi să pier, voi pieri.” 17 Mardoheu a plecat şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.

Estera merge la împărat

5 A treia zi, Estera s-a îmbrăcat cu hainele împărăteşti şi a venit în curtea dinăuntru a casei împăratului, înaintea casei împăratului. Împăratul şedea pe scaunul lui împărătesc, în casa împărătească, în faţa uşii casei. 2 Când a văzut împăratul pe împărăteasa Estera în picioare în curte, ea a căpătat trecere înaintea lui. Şi împăratul a întins Esterei toiagul împărătesc pe care-l ţinea în mână. Estera s-a apropiat şi a atins vârful toiagului. 3 Împăratul i-a zis: „Ce ai tu, împărăteasă Estero, şi ce ceri? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, îţi voi da.” 4 Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să vină împăratul astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit.” 5 Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă îndată şi aduceţi pe Haman, cum doreşte Estera.” Împăratul s-a dus cu Haman la ospăţul pe care-l pregătise Estera. 6 Şi, pe când beau vin, împăratul a zis Esterei: „Care este cererea ta? Ea îţi va fi împlinită. Ce doreşti? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, o vei căpăta.” 7 Estera a răspuns: „Iată ce cer şi ce doresc. 8 Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului şi dacă găseşte cu cale împăratul, să-mi împlinească cererea şi să-mi facă dorinţa să mai vină împăratul cu Haman şi la ospăţul pe care li-l voi pregăti, şi mâine voi da răspuns împăratului după porunca lui.”

Marcu 15:29-34

Batjocurile trecătorilor

29 Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, 30 mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pogoară-Te de pe cruce!” 31 Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui! 32 Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El.

Moartea lui Isus

33 La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. 34 Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei?

////////////////////////////////////////////

Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu

ASTAZI, razboiul de unificare a Imperiului este economic si financiar. Germania si Franta decid cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” – oameni din umbra guvernelor ,care de fapt conduc lumea …

Dar sa vedem cum a inceput totul, si cum a fost profetit in Biblie de mii de ani .

Aparitia unei ultime superputeri in lume ,aparitia ultimului imperiu , a fost profetita prima data in cartea Daniel ,dar si in Apocalipsa lui Ioan. Daniel capitol 2 consemneaza visul lui Nebucadnezzar :gigantica statuie compusa din diferite metale: aur, argint,arama, fier si fier amestecat cu lut.

Profetul Daniel ii explica imparatului Nebucadnezar cine este singurul care cunoaste viitorul si poate descoperii tainele si evenimentele din vremurile din urma :capitol 2:28.” Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.”

Imaginea capului de aur ,explica Daniel, reprezinta Imperiul Babilonian condus de Nebucadnezar, primul imperiu. Dupa Babilon,o alta imparatie,”mai neinsemnata decit a ta ‘’ reprezentata prin pieptul si bratele de argint: Imperiul Medo-Persan , urmata de o a treia imparatie , simbolizata prin pintecele si coapsele de arama, Grecia : 2:39: ‘’o a treia imparatie , care va fi de arama si va stapani peste tot pamintul”.

Daniel continua profetia: un al patrulea imperiu urmeaza Greciei , si acesta este simbolizat prin picioarele de fier: capitol 2:40 ”va fi o a patra imparatie, tare ca fierul; dupa cum fierul sfarima si rupe totul,si ea va sfarima si va rupe totul, ca fierul care face totul bucati”. Acesta este Imperiul Roman . Toate imperiile din istoria lumii sunt prezente in profetia lui Daniel. Roma, intr-adevar a rupt in bucati si a sfarimat toti oponentii in construirea imperiul Roman.

Simbolistica degetelor de fier si lut: Uniunea Europeana

Picioarele si degetele statuii din profetie erau parte din fier si parte din lut, aceasta insemnand ca Imperiul Roman va fi divizat , impartit:” 2:41” Si dupa cum ai vazut picioarele si degetele picioarelor parte de lut de olar si parte de fier , tot asa si imparatia aceasta va fi impartita; dar va ramine in ea ceva din taria fierului ..” 2:42” ..si imparatia aceasta va fi in parte tare si in parte slaba‘’.Inseamna ca imparatia va fi constituita din populatiile unor tari care ‘’ se vor amesteca prin legaturi omenesti de casatorie, dar nu vor fi lipiti unul de altul,dupa cum fierul nu se poate lipi cu lutul ‘'(Daniel 2, 43) Si Romania face parte din Uniunea Europeana , ca si Anglia, Germania, dar niciodata nu vom fi una cu ei, nu vom fi lipiti cu ei, este o fortare politica datorita unor interese foarte mari de renastere a ultimului Imperiu ce va fi pe fata pamintului, conform profetiei lui Daniel.

Cu mare sila si dupa o multitudine de presiuni si zeci de ani de tatonare am fost acceptati, noi, tarile ‘’de lut ‘’ sa ne alipim tarilor ‘’de fier” care pastreaza taria fierului din Imperiul Roman de altadata, asa cum spune si Daniel.

Nu suntem nici doriti, nici primiti cu bucurie, ci DE NEVOIE. Fiindca au nevoie sa reintregeasca vechiul teritoriu al Imperiului Roman si sa-l extinda la nivel mondial, sa fie ce au fost si chiar mai mult decit atit.

Ca sa intelegem cit de uriase sunt fortele politico-oculte din spatele declaratiilor oficiale, e de ajuns sa privim in retrospectiva impotrivirile si opunerile liderilor tarilor puternice care au avut loc de-a lungul anilor,impotrivirea tarilor ‘’de fier” cum este Germania, Anglia si altele, in ceea ce priveste aderarea noastra la Uniunea Europeana , si la drepturile ce ni se cuvin prin devenirea de ‘’cetateni Europeni”= adica cetateni ai noului imperiu roman renascut, dreptul la libera circulatie, dreptul la munca in oricare din tarile UE , trecerea la moneda unica euro ca moneda nationala, si altele asemenea.

Totusi, orice voce s-a ridicat impotriva Romaniei, Bulgariei etc, si a altor tari ‘’de lut”, (pentru ca nu ne putem masura cu taria fierului tarilor occidentale), a fost redusa la tacere in timp si aderarea a avansat an dupa an, drepturile au fost si sunt instaurate si pentru noi in buna masura, in anii urmatori vom adopta si moneda euro in loc de ‘’leu” , dreptul la libera circulatie il avem, dreptul la munca se va reglementa in anii urmatori treptat ,vom fi ‘’la fel” ca ‘’vestul occidental” insa niciodata nu vom fi lipiti de ei, una cu ei, pentru ca este o aderarea FORTATA si instrumentata peste puterile oficiale care isi exprima dezaprobarile si parerile contrare despre acest subiect.

Ei nu ne vor, dar n-au incotro, profetia trebuie sa se implineasca, indiferent de vointa marilor puteri europene. Tot ce pot sa faca este sa accepte treptat inevitabilul.

Daniel explica in continuare: 2:44” Dar in vremea acestor imparati ( liderii tarilor de lut si de fier)Dumnezeul cerurilor va ridica o imparatie care nu va fi nimicita niciodata, si care nu va trece sub stapanirea altui popor ‘’ Care este aceasta imparatie ce ‘’va sfarima si va nimici toate acele imparatii,si ea insasi va dainui vesnic” (2:44)?

Aceasta este Imparatia Lui Dumnezeu, pe care Isus Hristos o va instaura la a doua venire a Sa pe pamint. Aceasta explicatie este intarita de textul din Apocalipsa 11:15 ‘’ Si in cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ‘’Imparatia lumii a trecut in mainile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. Si El va imparati in vecii vecilor”

Vedem asadar ca, oricat de ciudat ar parea, profetia lui Daniel confirma faptul ca al patrulea imperiu, imperiul Roman, va exista intr-o anumita forma pina la sfarsit si va fi distrus la revenirea lui Isus Hristos pe pamint! In continuare, comparatiile dintre profetiile biblice vor demonstra intr-un mod uimitor cit de exacta este profetia si cum se implineste ea.

Apocalipsa aduce noi detalii despre istoria lumii

Apocalipsa, cartea profetica finala a Bibliei releva multe detalii despre acest Imperiu Roman, al patrulea si ultimul imperiu condus de oameni ce va renaste din propria-i cenusa si va avea toate caracteristicile fostelor imperii. In Apocalipsa capitol 13, Apostolul Ioan descrie viziunile sale despre”fiara cu zece coarne si sapte capete”: ‘’ Apoi, am statut pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete.; pe coarne avea zece cununi imparatesti, si pe capete avea nume de hula ‘’. In simbolistica profetica, marea reprezinta nu doar intinderea de ape numita asa, ci si popoare, populatiile tarilor din care se ridica un nou Imperiu.(vezi Apocalipsa capitol 17:15:” Apele pe care le-ai vazut,pe care sade curva,sunt popoare,gloate,neamuri si limbi)”

Aceasta fiara care se ridica din mijlocul ‘’marii”(al lumii vechi, Europa) reprezinta imperiul ultim al omenirii, o super-putere geopolitica ce are caracteristicile unui ‘’leopard,urs si leu (Apocalipsa 13,2):” Fiara (imperiul) pe care am vazut-o, semana cu un leopard; avea labe ca de urs,si gura ca o gura de leu.”

Simbolistica acestor animale este confirmata cu aproape 800 de ani inainte in viziunile lui Daniel, capitol 7, si reprezinta continuitatea fostelor imperii ale Babilonului,Persiei si Greciei in imperiul Roman, ramasitele caracteristice acestora pastrindu-se pina astazi si devenind din ce in ce mai puternice in cadrul Europei Unite: Imperiul European. ‘’ Daniel, capitol 7, 2:” In vedenia mea de noapte, am vazut cum cele patru vanturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare(peste lume).Si patru fiare mari au iesit din mare, deosebite una de alta.(patru imperii) Cea dintai semana cu un leu,si avea aripi de vultur(imperiul Babilonian)…Si iata ca a doua fiara era ca un urs si statea intr-o rina;avea trei coaste in gura intre dinti (imperiul Persan)..Dupa acea m-am uitat mai departe si iata o alta ca un leopard,care avea pe spate patru aripi ca o pasare(Grecia)Dupa aceea m-am uitat in vedeniile mele de noapte si iata ca era o a patra fiara, nespus de grozav de inspaimintatoare si de puternica: avea niste dinti mari de fier,manca, sfarima,si calca totul in picioare ce mai raminea;era cu totul deosebita de toate fiarele de mai inainte, si avea zece coarne”(Imperiul Roman, ce va deveni Imperiul European).

Asa cum Roma antica a ‘’inghitit” si a incorporat caracteristicile fostelor imperii dinaintea ei, tot asa si ultimul imperiu European ce se formeaza, reprezentat prin ‘’fiara”din viziunea apocaliptica a lui Ioan, va incorpora caracteristicile fostelor imperii, simbolizate prin animale in viziunea lui Daniel: leu, urs, leopard.

De ce totusi acest ultim imperiu european este reprezentat ca o ‘’fiara” inspaimintatoare si de Daniel si de Apostolul Ioan ? Poate pentru faptul ca actiunile pe care le va intreprinde in ultima parte acest imperiu impotriva oamenilor va aduce mai degraba cu actiunile unei fiare sangeroase , puternice si vicioase. In timp ce un om care se ghideaza dupa sfaturile Lui Dumnezeu exerseaza calitati altruiste, de compasiune, de dragoste fata de cei din jur, un animal-fiara este condus si motivat doar de instinctele primare egoiste, de auto-conservare,de atac, de praduire, de putere si control asupra celorlalti.

Intr-adevar, putem observa ca acestea au fost motivatiile majoritatii formelor de guvernare a omenirii , a popoarelor, de-a lungul istoriei lumii. Babilon, Persia, Grecia, Roma si nenumarate alte imparatii, imperii si guvernari n-au facut altceva decit sa demonstreze puterea lor de atac, de opresiune impotriva altora,de sclavie si manipulare prin orice mijloace, militare, economice, pentru a-si alimenta mereu setea de putere si control asupra lumii.Deci, o ‘’fiara” este o simbolistica exacta si potrivita ,mai ales pentru un ultim imperiu ce va domina intreg mapamondul.

Exista oare alte semne care sa ne ghideze sa identificam aceasta super-putere finala ca o renastere a Imperiului Roman?

Toate semnele duc …la Roma .

Unul este in versetul Apocalipsa 13, verset 3 :” Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Ce inseamna aceasta rana de moarte a fiarei si ce semnifica vindecarea ei, din punct de vedere profetic?

Istoricii consemneaza :

Dupa ani de declin, Imperiul Roman a primit intr-adevar o rana de moarte in anul 476 d.H., cind Imparatul roman Romulus Augustus (poreclict si Romulus Augustulus= Romulus cel mic) a fost detronat de catre triburile Germanice conduse de Odoacer la 4 septembrie 476. Aceasta este data care marcheaza sfarsitul Imperiului Roman de vest si caderea Romei antice, si inceputul Evului Mediu numit si Evul Intunecat in Europa de vest. Romulus Augustulus a fost ultimul imparat al Romei antice si al Imperiului Roman de vest, dupa detronare fiind fortat sa se retraga la Lucullan Villa, din Campania. Rana de moarte a fiarei aparuse, Imperiul Roman se sfarsea astfel, profetia se implinise.. Dar acesta nu este sfarsitul definitiv al Imperiului Roman, dupa cum vom vedea, ‘’rana de moarte” va fi vindecata si Imperiul va renaste din nou si din nou de-a lungul istoriei.

In Apocalipsa 17 aceasta fiara apare din nou,in alta forma, in combinatie cu o puternica si influenta biserica numita in mod uluitor”prostituata cea mare” : 17:1” 1. Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.” 2. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” 3. Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. 4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. 5. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”

Cele 7 capete ale fiarei (ale imperiului renascut) sunt descifrate chiar in versetul 9 : ‘’ 9. Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.” Aceasta femeie decazuta, prostituata, reprezentind o falsa biserica apostata, sta asezata pe 7 coline(dealuri) care sunt in profetie cele 7 capete ale imperiului.

Roma este faimoasa pentru titulatura de ‘’orasul celor 7 coline ‘’ Aici este locatia celor 7 capete ale fiarei(imperiului)desupra carora sta femeia prostituata reprezentand puterea bisericeasca apostata, falsa: Biserica Romano-catolica.

Profetiile biblice au aproape intotdeauna un inteles dual. Colinele(dealurile)din profetie sunt in acelasi timp si simboluri profetice ale unor guvernari/imparatii .

Vom vedea ca in versetul 10 se vorbeste despre 7 imparati :” Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.” Asadar cind au loc”resuscitarile” Imperiului Roman si care sunt imparatii despre care se vorbeste in Apocalipsa?

Iata care sunt cei 7 imparati posibili ‘despre care profetia din Apocalipsa spune ca vor REUNIFICA temporar Imperiul Roman divizat(s-au macar vor incerca in mod violent). ”Rana de moarte” apare in mod repetat dupa fiecare noua reunificare temporara a Imperiului Roman , urmand sa fie ”vindecata”de 7 ori conform profetiei:

1.Primul imparat: Imparatul Iustinian : prima restaurare a Imperiului Roman

Dupa aproape un secol de la abdicarea lui Romulus Augustulus, imparatul roman al Imperiului Roman de Est (Bizantin) care conducea de la Constantinopole (actualmente Istanbul) si-a propus sa restaureze intreg imperiul de alta-data in ceea ce a fost numit ‘’Restaurarea Imperiala”.

William Langers in ‘’Enciclopedia Istoriei Lumii” scrie:” Politica lui Iustinian a fost direct indreptata spre restabilirea puterii absolute si instaurarea unui universal Imperiu Roman Crestin .

Biserica Romano-catolica a jucat un rol cheie in renasterea imperiului.Will Durant scrie in Istoria civilizatiilor,vol 4:” In anul 554 Iustinian promulga un decret in care se cere imperativ ca ‘’persoane potrivite si capabile sa conduca si sa administreze guvernarile locale, sa fie alese de catre episcopi pentru fiecare provincie”

Imperiul Roman prindea iarasi viata, prima oara dupa rana de moarte ce iata, fusese vindecata.Totusi, de-a lungul timpului, imperiul decade si renaste de inca 6 ori ,conform profetiei din Apocalipsa, cu ajutorul bisericii apostate.(prostituata ce statea pe fiara cu 7 capete)

2.Al doilea imparat: Charlemagne, Imparatul ‘’Sfant”

A doua ‘’renastere” a Imperiului Roman profetizata a avut loc in timpul lui Charlemagne=Charles cel mare , care a fost incoronat de..Papa Leo al III-lea in Basilica Sf. Petru din Roma, in anul 800 d.H.

Aceasta arata cit de puternica si influenta devenise Biserica Romana ,ajunsese sa incoroneze imparati cu titulatura de ‘Sfantul Imparat Roman ‘’ .

Teocratia falsa a fost regula de conducere a lui Charlemagne, si daca nu exista nici un dubiu asupra reinstaurarii puterii absolute in Imperiul Roman, Charlemagne pluseaza in apostazia deja instalata supranumindu-se:” Charles, cel mai senin si calm Augustus (venerat), incoronat de catre Dumnezeu, mare si pacifist Imparat, guvernator al Imperiului Roman”.Dar Imperiul va primi din nou o ”rana de moarte” si va fi divizat ,unificarea lui Charlemagne fiind doar temporara…

3. Al treilea imparat: Otto I, ‘’ Marele Imparat ‘’

Dupa moartea lui Charlemagne cel venerat, imperiul a fost impartit intre nepotii sai,si cu toate ca titlul imperial a continuat , imperiul s-a dezintegrat iar si a ramas slab si divizat pina la Otto cel Mare.

Noul imparat al popoarelor germanice a unit imperiul mai mult prin cuceriri. A primit titlul de Imparat Roman in anul 962 d.H. cind a fost incoronat de Papa Ioan al XII- lea. Aceasta marcheaza a treia din cele 7 resuscitari ale Imperiului Roman profetizate in Apocalipsa.

4.Al patrulea imparat: Charles V , ‘’peste al carui Imperiu soarele nu apune niciodata”

Dupa iesirea lui Otto din scena, imperiul sau a ramas pentru aproape trei secole inainte sa apara ”rana de moarte” si sa fie divizat iar. Dupa doua decade in care nu a avut imparat, Rudolph I de Habsburg devine ‘’Rege al Romanilor” in 1273 d.H. – aceasta distinctie fiind folosita pentru cei care isi asumau tronul imperial, fara incoronarea oficiala a Bisericii Catolice, respectiv a Papei.

Aceasta titulatura de rege al romanilor deschide drumul in 1508 catre cea de ‘’Imparat ales al romanilor”si inceteaza drumul catre investitura oficiala a Bisericii de la Roma. Unul singur a fost incoronat de catre Biserica Catolica in aceasta perioada : Charles V al casei de Habsburg in 1530 d.H. (toti alesii Imperiului Roman intre 1438 si 1740 au provenit din casa regala de Habsburg..)

De la tatal sau, Charles al V-lea a mostenit vastele posesiuni Habsburg, si anume Europa Centrala , Germania, Italia. De la mama sa , fiica a vestitilor monarhi Ferdinand si Isabella, el mosteneste Spania si posesiunile din America cea descoperita. O mostenire destul de subtantiala, nu? …Conducind un Imperiu mai mare decit a fost in trecut Imperiul Roman antic, practic Charles al V-lea era cel mai puternic conducator de pe pamint la acea vreme.

Determinat sa realizeze vechiul vis al Europei Unificate, regimul lui Charles al V-lea a fost al patrulea din seria profetita despre renasterea fiarei=Imperiul Roman unificat. Totusi, visul lui a avut destui opozanti la acea vreme : s-a luptat cu Franta, cu Imperiul Otoman al lui Suleiman Magnificul,cu Protestantii si chiar au fost animozitati cu papalitatea. El a abdicat in 1556, lasind posesiunea Spaniei fiului sau Philip al II-lea si Europa Centrala fratelui sau Ferdinand.

5 Al 5-lea imparat : Napoleon , rivalizand cu celebritatea lui Charlemagne

Una din figurile cele mai cunoscute ale istoriei , Napoleon Bonaparte, a implinit a cincea resuscitare profetizata a fostului Imperiu Roman, cu aprobarea Bisericii Romano Catolice. Dupa cum nota si Will Durant, ‘’ Napoleon visa sa rivalizeze cu Charlemagne in actiunile sale si sa uneasca Europa de Vest …apoi sa urmeze linia lui Constantin cel Mare, cucerind Constantinopolul…si sa rivalizeze cu Alexandru cucerind India.”(Istoria Civilizatiilor, vol 11: Anii lui Napoleon). In varful puterii lui, conducea peste 70 milioane de oameni de-a lungul continentului european.

Nascut in insula mediteraneeana Corsica, Napoleon incepe sa-si faca un nume in contextul Revolutiei Franceze. Primind o educatie militara in Franta, el dovedeste rapid capabilitati militare geniale,si castiga campanie dupa campanie.

Dar puterea militara nu era de ajuns pentru ai satisface ambitiile. In 1799 Napoleon se autopropulseaza in varful ierarhiei politice a Frantei.In 1804 se auto incoroneaza Imparat al Frantei, si mai tarziu in acelasi an a fost incoronat cu titulatura” Imparatul Napoleon I ‘’ de catre Papa Pius al II-lea la catedrala Notre Dame in Paris. Cuceririle sale militare ii permiteau sa conduca un vast teritoriu de la riul Elba pina la oceanul Atlantic, de asemenea peste Spania si teritoriile franceze din lumea noua: America.

Napoleon avea ca tinta unificare intregii Europe sub un singur steag, al regimului sau. Totusi, planurile de a invada Anglia au esuat, flota lui fiind invinsa de cea a Amiralului Nelson in celebra batalie de la Trafalgar in 1805. In 1812 invazia lui Napoleon in Rusia s-a dovedit de asemenea dezastruoasa, , cu pierderea a mai mult de 500.000 de soldati. Fortat sa abdice de la tron, a fost trimis in exil in 1814.

Cu Napoleon , a cincea resuscitare a unificarii vechiului Imperiu Roman a fost implinita conform profetiei. Dar aceasta nu a fost si ultima incercare imperialista de a reinfiinta si reunifica Europa.

6.Visele naziste ale Germaniei si ale Italiei din cel de-al doilea razboi mondial. A 6-a incercare de reinstaurare a Imperiului Roman si rana de moarte primita de Europa

Germania, inainte de Napoleon, era formata din o multime de state mici germanice,fiecare avand propriul duce, print sau rege. Austria si Prusia erau dominante.In secolul al 19-lea , Otto von Bismarck al Prusiei a unificat majoritatea statuletelor germane sub dinastia de Hohenzollern, si avand aliati si in Austria.

In 1870 ambele state ale Prusiei si Austriei luptau alaturi impotriva Frantei, iar in 1871 regele William(Wilhelm)al Prusiei este proclamat Imparat al Germaniei in palatul Versailles din Franta. Titulatura lui, de ‘’kaiser”, este luata direct din titulatura antica a imparatilor romani”‘ Caesar” (Cezar, precum si in ruseste ‘’Czar” citit Tar).

Obsesia imparatilor/presedintilor de stat de vreo 2000 de ani incoace este aceeasi.Ei nu au decit un scop: Unificarea tuturor teritoriilor europene, si nu numai , cum era pe vremea lui Cezar , si obtinerea de recunoastere/venerare ”divina” exact cum avea Cezarul. Inclusiv titulatura de Cezar ( Kaiser in germana) .

Cita influenta asupra mintilor bolnave ale conducatorilor a avut acest Cezar Augustus , care a pus bazele primului Imperiu Roman acum peste 2000 de ani, cu cit patos dement il imita toti de 2 milenii incercand sa fie ca el , sa aiba autoritatea si puterea si intinderea pe care a avut-o candva marele Cezar, primul si originalul Cezar. La atit se limiteaza ”genialitatea” liderilor din istoria ultimilor 2000 de ani, la copierea originalului Cezar. De ce oare?

Pentru ca in spatele tuturor imperiilor dominatoare ,fie ca era vorbe de imperiul babilonian, medo-persian, grecesc sau roman , precum si a conducatorilor lor se afla aceleasi forte malefice, aceiasi ingeri cazuti despre care vorbea Apostolul Pavel in scrisoarea catre Efeseni ,capitol 6,12:” Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.” si profetul Daniel de asemenea a mentionat lupta ingerului Lui Dumnezeu impotriva acestor capetenii ale duhurilor rautatii,care sunt inspatele marilor imperii 10,13 ”Dar capetenia imparatiei Persiei mi-a stat impotriva douazeci si una de zile; si iata ca Mihail, una din capeteniile cele mai de seama, mi-a venit in ajutor, si am iesit biruitor acolo langa imparatii Persiei.” si 10,20” El mi-a zis: „Stii pentru ce am venit la tine? Acum ma intorc sa ma lupt impotriva capeteniei Persiei; si cand voi pleca, iata ca va veni capetenia Greciei!”

Si daca marturia lor nu este de ajuns, la acestea se adauga relatarile patriarhului Enoh despre ”fiii neascultarii”, ingerii cazuti : ” Si erau cu totii doua sute , care au coborit in zilele lui Iared pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele ‘’Hermon” caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta.”‘’Si acestea sunt numele capeteniilor lor…(vezi aici detalii) ”

In Evanghelii este mentionat episodul in care ”stapinitorul acestui veac” ,uzurpatorul, capetenia ingerilor cazuti ii face o oferta uluitoare Lui Isus Hristos pe cand se afla in pustiu: ”Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” …

Mai este nevoie de vreo lamurire suplimentara cine conduce aceasta lume? Si cine este ”stapinul uzurpator” care se lauda inaintea Fiului Lui Dumnezeu ca are in mina toate imparatiile pamintului, toata conducerea politica, economica, financiara si militara a puterilor acestei lumi? O spune chiar el , este scris in Noul Testament, este repetat de Pavel, este confirmat de Daniel in vechiul testament, este reconfirmat de Enoh, este explicat in detaliu de Apostolul Ioan in Apocalipsa…

In Apocalipsa de asemenea se face referire la fortele oculte, supranaturale, care sunt in spatele liderilor/marionetelor politice de-a lungul istoriei lumii ‘’Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi,numit diavolul si satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamint(Apocalipsa 12:9)aceasta este forta supranaturala, oculta, nevazuta , din spatele marilor marionete care ‘’conduc” din umbra politica oficiala la nivel global,si influenta lui enorma va fi din ce in ce mai pregnanta in lume spre sfarsitul ei.

Aproape toata omenirea se va inchina lui in zilele din urma : Apocalipsa 13:4:”Si au inceput sa se inchine balaurului,pentru ca daduse puterea lui fiarei (imperiului roman-european renascut).” In consecinta,oamenii vor proslavii imperiul : ‘ ‘ Si au inceput sa se inchine fiarei(imperiului) zicand:”Cine se poate asemana cu fiara, si cine se poate lupta cu ea?” Imperiul si fortele intunecate din spatele lui vor parea de neoprit si de neinvins.

Cu satan in umbra, acestei super-puteri geopolitice ‘’I s-a dat sa faca razboi cu sfintii, si sa-i biruiasca” (13:7) omorind si persecutind credinciosii care il urmeaza pe Dumnezeu.Atit de mare va fi puterea acestui ultim imperiu, incit va domina cu autoritate asupra tuturor 13: 7” Si i s-a dat stapinire peste orice semintie,peste orice popor,peste orice limba si peste orice neam ‘’ ‘’ Si toti locuitorii pamintului i se vor inchina, toti aceia al caror nume nu a fost scris, de la intemeierea lumii, in Cartea Vietii Mielului, care a fost injunghiat. Cine are urechi, sa auda!”(Apocalipsa 13:7)

Unii ar putea spune: bine bine, dar ce legatura are Biblia cu politica? Ce treaba are politica si Dumnezeu? Pai este evident ca politica imperiilor si a celor ce le conduc din umbra este in opozitie directa cu vointa Lui Dumnezeu, cu ”politica” Lui Dumnezeu de guvernare a acestui univers.

Asa a fost de la inceput, din Geneza , totul are legatura cu politica militara, financiara si economica fiindca aceasta politica dicteaza soarta omenirii in general si a fiecarui om in particular .De ce se incearca reunificarea vechilor imperii de atitea milenii si cu costul a milioane de vieti omenesti? Ce putere trebuie sa fie unificata, globalizata , strinsa ca o menghina asupra omenirii intregi pentru a dainui forta ei asupra fiecarui om?

Raspunsul despre politica imperiilor si scopul acestora il da insusi Isus Hristos ,in Luca , capitol 2 ,23′‘„Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseşi, casa aceea nu poate dăinui.Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.”

Statele Unite ale Europei- al IV-lea Reich ?

Revenim la cele doua razboaie mondiale de instaurare si reunificare a imperiului roman (Reich, in viziunea germana)

Otto cel Mare punea bazele primului imperiu German: Primul Reich (primul imperiu).

Acum, sub Wilhelm Germania cunoaste cel de-al doilea Reich.

Visul Germaniei de a avea un imperiu si mai mare duce inevitabil la si mai mult razboi.Fiara trebuia readusa in scena conform profetiei.

In 1914 incepe Primul Razboi Mondial , o conflagratie care a ucis milioane de oameni si a transformat fata Europei. Dar , dupa ce razboiul a luat sfarsit 4 ani mai tarziu, problemele majore au amas aceleasi. Setea de putere si teritorii ale Germaniei nu putea fi oprita.

In anii urmatori doua noi figuri politico-militare isi unesc interesul de reinstaurare a Imperiului Roman si de unire a Europei prin razboi: Benito Mussolini in Italia si adolf hitler in Germania. Acesti doi dictatori scelerati semneaza un acord comun pentru a avea legitimitate in actiunile lor fasciste de ‘’reunificare a Imperiului Roman= Europa Unita”

Declarind reaparitia Imperiului Roman, Mussolini formeaza o alianta cu hitler , construind asa zisa AXA Roma-Berlin .

adolf hitler proclama cu mandrie Germania ‘’ al treilea REICH” avand in vedere stabilirea unui nou Imperiu German care sa rivalizeze in marime si importanta cu fostul imperiu german al lui Otto cel Mare existent cu 1000 de ani inainte. Astfel, a sasea resuscitare a vechiului Imperiu Roman din cele 7 profetizate era pe cale sa se desfasoare.

Din 1939 pina in 1945 Aliatii si AXA s-au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial, insangerand Europa, Africa (fostul imperiu Roman antic avea teritorii incklusiv in Africa, pe tarmul Mediteranei), Asia si oceanul Atlantic si Pacific.

Visul Germaniei de a unifica Europa cu forta sub steagul ei , de a reinstaura Imperiul , a costat lumea intreaga un numar de vieti omenesti inspaimintator: circa 100 milioane de oameni au murit in cel de-al doilea razboi mondial.Europa era distrusa complet, era din nou in ruine .

ASTAZI, razboiul de unificare este economic si financiar. Germania si Franta decid cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” oameni din umbra guvernelor care de fapt conduc lumea …

Back to the future:

Dupa haosul si distrugerile cauzate de cel de-al Doilea Razboi mondial, era de neimaginat ca Europa se va ridica din nou din propria-i cenusa. Orasele ei bombardate erau scrum si moloz,infrastructura nu mai exista,economia era ca si inexistenta,si milioane de oameni erau morti , raniti si bolnavi, suferinzi de malnutritie si alte boli.

Cu toate acestea, Europa se ridica iar. Statele membre ale Uniunii Europene au crescut ca numar,Europa unificata devenind cea mai mare economie mondiala.Are propriul presedinte si minister de externe.Dezvolta rapid politici globale care sa ii intareasca puterea economica, iar cea militara ii urmeaza cu rapiditate.

Dar inca nu este ceea ce va fi..

Ne reintoarcem la Apocalipsa 17 ,verset 6”: 8. Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. ‘’ Ce vrea sa insemne?

Parcurgnad traseul istoric al civilizatiei europene,putem intelege astfel cum un imperiu poate sa fi existat in trecut, apoi sa dispara, apoi sa reapara in diferite forme. De fapt, fiara, simbolul Imperiului,”a fost, si nu mai este,si va veni ‘’ adica fostul Imperiul Roman nu mai exista astazi in forma in care exista in trecut, dar va fi restaurat si reinstalat in viitor.

‘’Era” semnifica existenta lui in trecut, ‘’ nu mai este” semnifica inexistenta lui in acest moment si totusi” va veni ‘’ ramasitele lui vor fi unificate sub curenta Uniune Europeana, si” se va ridica din Adanc” ceea ce subliniaza reaparitia lui la viata intr-un viitor apropiat.

Apocalipsa 17 , 10 a profetit despre faptul ca vor fi 7 regi/imparati/lideri care vor incerca reunificarea si reinstaurarea imperiului(fiarei) cu ajutorul ‘’prostituatei”ce sta deasupra, a Bisericii apostate catolice.

Istoricii confirma aceste resuscitari pe care le-am enumerat mai sus, cu ajutorul Papalitatii. S-a intimplat de sase ori pina acum. A saptea oara se va intimpla intr-un viitor apropiat, cand Insusi Isus Hristos va reveni pe pamint si va distruge definitiv aceasta hidra monstruoasa ce nu a ezitat niciodata in istorie sa-si sacrifice populatia pentru setea ei de putere si de opresiune.

In 1957 sase natiuni vestice europene: Germania de vest,Franta, Italia,Olanda,Luxemburg si Belgia au cazut de acord sa creeze Comunitatea Economica Europeana prin tratatul de la ..de unde altundeva decit de la Roma!

Acest prim pas a deschis drumul catre adevaratul interes care este de fapt nu doar de trading economic, ci de reunificare a Europei , toate teritoriile ‘’fiarei” Imperiul antic Roman trebuind sa fie alipite si contopite conform profetiei. Dar cum fierul si lutul nu se lipesc niciodata, va fi doar in aparenta aceasta alipire fortata.

Daca prin razboaie si masacre nu au reusit, acum s-au gasit alte cai mai..subliminale interes economic, interes strategic de ‘’aparare” , interes pentru ‘’libera circulatie” si altele asemenea..

Paul Henry Spark, former sceretary-general al NATO , a marcat acel pas de unificare al Europei in 1957 intr-o declaratie la BBC ‘’ Ne-am simtit precum Romanii in acele zile…eram constienti ca reconstruim Imperiul Roman inca o data !”

Visul de secole al Europei de a fi unificata, desi inainteaza destul de incet, totusi o face cu pasi siguri , si cu toate ca inca nu a ajuns in forma finala dorita, aceasta uniune europeana va deveni o superputere globala care va domina toata lumea.

Din nou, Apocalipsa 17: 12,-13 ne spune despre alianta celor ‘’10 regi ‘’ -care astazi se refera la presedinti, care vor da intreaga lor putere si autoritate ‘’fiarei”(imperiului)in uniunea finala a natiunilor sub o singura guvernare: Presedentia UE : ” 12. Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. 13. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.”

Versetul urmator clarifica vremurile pentru implinirea acestei profetii: ‘’ 14. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

Isus Hristos se va reintoarce dupa ce profetia celor 10 regi care isi vor da toata autoritatea si puterea lor ‘’fiarei” si noua super-putere mondiala va fi instaurata. Dupa cum evolueaza lucrurile in cadrul UE, nu va mai trece foarte mult timp pina acest deziderat va fi implinit, si puterea prezidentiala & a guvernelor tarilor membre va fi subordonata total puterii guvernarii UE . Pare fantezist,dar la fel parea si acum 20 de ani libera circulatie prin Europa, dreptul la munca etc. Astazi, e ceva banal.

La fel de banal va fi si cu subordonarea totala a guvernarilor tarilor membre catre conducerea UE din punct de vedere politic&legislativ, subordonarea financiar-economica catre Banca Mondiala si FMI , subordonarea militara catre NATO. Nu sunt ipoteze science-fiction, sunt stiri si evenimente ce se desfasoara acum, astazi ,pe canalele de stiri & media , aproape ca nu exista emisiune de stiri sau talkshow fara dezbateri politico-financiaro- legislative despre noile conditii impuse ba de Bruxelles, ba de Strassbourg, ba de NATO, ori de FMI sau Banca Mondiala, carora trebuie sa ne supunem, de la mare la mic. Altfel, ne pasc represaliile . Cit va mai fi pina la supunerea totala?

Dar unde este America in profetie ?

America este relativ noua pe harta geo-politica a istoriei lumii ,de aceea a si fost numita ”lumea noua” . Lumea veche, Europa, are niste mii de ani in spate,de istorie .

Prin 1507 cartograful german Martin Waldseemüller edita o harta a lumii in care numea tinuturile din Emisfera Vestica a globului ”America” , dupa exploratorul italian si cartograf Amerigo Vespucci .

Coloniile britanice au folosit acest nume prima data in Declaratia de Independenta ”a celor 13 State Unite ale Americii” la 4 iulie 1776 .

Apocalipsa 13,11.”Apoi am văzut ridicându-se din pământ(lumea noua) o altă fiară(America), ce avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.”

Daca la inceput America era asemenea unui ”miel” bland si linistit, preocupat de drepturile , libertatea si prosperitatea cetatenilor sai , rapid in numai 200 de ani a inceput sa vorbeasca precum un ”balaur” datorita puterii economice si mai ales militare, ajungand nr 1 in lume la acest capitol. :

12.” Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi(Europa), a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13.” Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”

”Foc din cer pe pamint”… sa amintim numai de puterea de foc rachetelor ce le pot lansa de la sol, de pe avioane de lupta,portavioane sau din submarine? De parjolirile cu napalm in razboiul cu Vietnamul, sau de zecile de mii de rachete folosite in Iraq, Afganistan, Golf? sau de bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki ce au ars instantaneu sute de mii de oameni? ”Minuni mari ” ale tehnologiei de varf militare ,ce le confera statutul de ”balaur” de care se teme orice alta natiune . Si altii au acum rachete nucleare, insa doar America le-a folosit impotriva altui popor, deci profetia ”Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”se refera direct la America.

Revenind la Europa, ca fapt divers mentionam ca in 1563 Pieter Brueghel cel batran a pictat ”Turnul Babel” ,inspirat de episodul din Geneza, in care oamenii dupa potop ,in loc sa urmeze sfatul lui Dumnezeu sa se imprastie pe toata suprafata pamantului sa-l populeze, s-au oprit in campia Sinear si s-au hotarit sa ridice un turn inalt pina la Cer, sa ”isi faca un nume” :” Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.Şi au zis unul către altul: „Haidem! să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”

Astazi, arhitectura Parlamentului European este copiata fidel dupa pictura lui Brueghel :

Coincidenta? Nicidecum. Logica acestei simbolistici este de a recrea ”Casa Europei” sau ”Turnul Europei” dupa modelul din Geneza. Mai jos puteti vedea un poster editat de UE ,pentru promovarea misiunii lor intitulata nici mai mult nici mai putin decit :” EUROPA: MULTE LIMBI, O SINGURA VOCE !” cu trimitere directa la Turnul Babel din Geneza…

Un afront adus lui Dumnezeu acum citeva mii de ani, este folosit ca simbolistica pentru renasterea noului Imperiu Roman European modern…

O alta precizare ”nesemnificativa”: stelele-pentagrame ale steagului UE din poster sunt orientate cu varful in jos , simbolistica des folosita in ocultism …

Dupa cum istoria a aratat , Imperiul Roman a apus, a reaparut si a cazut iar, de mai multe ori in trecut.

Putem fi siguri ca va fi resuscitat inca o data, cu o putere si tarie nemaiintalnita, dar dorintele-i asupritoare,de acaparare,supunere si distrugere a oamenilor va fi spulberata de Piatra care il va sfarima intocmai ca in visul profetic avut de Nebucadnezar, imparatul primului imperiu babilonian, si explicat pe larg de catre Daniel in textul Vechiului Testament, cat si de Apostolul Ioan in Apocalipsa Noului Testament.

Acestea sunt evenimentele principale pe care profetiile Biblice focuseaza atentia referitor la vremurile din urma ale sfarsitului domniei oamenilor peste oameni, si a instaurarii Imperiului Mesianic al Lui Isus Hristos, de pace si viata vesnica pentru toti cei care cred in Numele Lui si in Jertfa Lui pentru pacatele noastre, pe care le-a spalat cu Insasi singele Lui:

Apocalipsa 22, 7″Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele profetiei din cartea aceasta!”

„Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

1, 8 „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

https://www.isushristos.org/uniunea-europeana–ridicarea-si-caderea-ultimului-imperiu.html

Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3)

Sfârșitul veacurilor va rări drastic populația lumii.

Sfârșitul veacurilor e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Dar indiferent ce s-ar întâmpla în vremurile Apocalipsei, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui.

La sfârșitul veacurilor, de atâta groază, oamenii își vor da duhul

Biblia continuă să spună că lucrurile vor fi așa de rele la sfârșitul veacurilor, pericolele și dezastrele atât de mari încât oamenii pur și simplu vor muri de teamă.

Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Luca 21:25)

Oare cât de tare va fi urletul mării? Vor fi tsunamiuri? Nivelul fricii trebuie să fie extraordinar de mare ca o ființă umană să moară de spaimă. Chiar și un atac de panică nu atinge acel nivel, se știe că de un atac de panică nu se moare, e neplăcut, dar nu e fatal. Cât de grea va fi situația în lume încât oamenii să moară, literalmente, de frică? Până la COVID-19, oamenii credeau că astfel de lucruri nu se pot întâmpla în zilele noastre, însă scenariile de la sfârșitul veacurilor, descrise în Apocalipsa, devin tot mai reale.

Trâmbița a doua: o treime din ființele mărilor moare la sfârșitul veacurilor

Sunetul celei de-a doua trâmbițe anunță alte dezastre naturale: moare o treime din tot ce trăiește în mare și e dezafectată o treime din flota maritimă a lumii.

Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge. Și a treia parte din făpturile care erau în mare și aveau viață au murit și a treia parte din corăbii au pierit.
(Apocalipsa 8:8-9)

Nu știm exact cum va avea loc moartea peștilor, mamiferelor acvatice și al altor ființe care trăiesc în mări și oceane, în așa fel încât să afecteze și flota maritimă. Deoarece este descris un munte mare de foc, citind versetul de mai sus, oamenii tind să creadă că e vorba de un meteorit. Posibil. Dar dacă până acum cartea Apocalipsei a descris prin simboluri dezastrele, de ce brusc, când vine vorba de un asteroid, ar trece la o abordare denotativă?

Muntele de foc trebuie să fie un simbol. Nu știm ce e, știm doar rezultatul: o treime din ființele mării moare. Dacă pH-ul oceanelor devine cu un punct mai bazic sau mai acid, unele specii de pești mor, iar vasele maritime pot trece printr-o coroziune agresivă și se vor scufunda. Nu știm ce e acel munte de foc. Poate fi orice, de la apă maritimă mai alcalină până la un asteroid.

Trâmbița a treia: o treime din apa potabilă devine nebăubilă

La sfârșitul vremurilor, sunetul trâmbiței a treia aduce otrăvirea apelor. O mulțime de oameni este afectată de acest lucru.

Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”. Și a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
(Apocalipsa 8:10-11)

O treime din râuri și izvoare e enorm fiindcă multe izvoare potabile sunt în zone locuite. Oamenii vor trebui să parcurgă distanțe mari după apă. În Scriptură, expresia „ape amare” se referă la faptul că apa nu este potabilă. „Ape amare” nu face referire la gustul apei.

Moise a pornit pe Israel de la Marea Roșie. Au apucat înspre pustia Șur și, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă. Au ajuns la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
(Exod 15:22:23)

Trâmbița a patra: noaptea și ziua își pierd o treime din lumină

Sunetul trâmbiței a patra aduce pierderea unei treimi din lumina diurnă și din lumina stelelor și a lunii.

Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei și noaptea, de asemenea.
(Apocalipsa 8:12)

Despre aceste semne în soare, în lună și în stele, chiar și Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat.

Vor fi semne în soare, în lună și în stele.
(Luca 21:25)

Cu siguranță, la sfârșitul veacurilor, pierderea unei treimi din lumina diurnă va afecta fotosinteza plantelor. Pe lângă fotosinteza plantelor, mai este afectată toată economia bazată pe energia solară, cu panouri solare. Mai este afectată absorbția calciului în corpul uman, prin sintetizarea vitaminei D. Întunecarea cu o treime a zilei este un lucru grav.

Trâmbița a cincea, pecetea a cincea, primul potir al mâniei

Sunetul trâmbiței a cincea marchează începutul vărsării potirelor mâniei lui Dumnezeu. Ne putem da seama de această sincronizare de la faptul că, la sfârșitul veacurilor, când sună a cincea trâmbiță, cei care au semnul Fiarei sunt chinuiți cinci luni. Prin această trâmbiță sunt anunțați creștinii că le urmează martiriul de la pecetea de a cincea (trâmbițele anunță peceți). Iată sincronizarea trâmbiță-potir:

Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului și a deschis fântâna adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

Din fum au ieșit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului.

Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.

Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei când înțeapă pe un om.
În acele zile, oamenii vor căuta moartea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei.
(Apocalipsa 9:1-6)

Se poate vedea limpede că primul potir este aceeași judecată divină ca trâmbița a cincea deoarece este vorba de cei care nu au pecetea lui Dumnezeu, ci a Diavolului. Iată primul potir:

Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.
(Apocalipsa 16:2)

Vedem că este vorba de semnul Fiarei, cei care nu îl primesc sunt omorâți de Anticrist, iar cei care îl primesc (VEZI AICI ARTICOL DESPRE SEMNUL FIAREI), sunt chinuiți de acei demoni eliberați din Adânc.

Treimea spurcată de la sfârșitul veacurilor

La sfârșitul veacurilor, Diavolul împreună cu Anticristul și falsul profet (pseudo-profet) formează trioul necurcat, trio numit de unii teologi „treimea spurcată”. Ei lucrează deodată:

Apoi am văzut ieșind din gura Balaurului și din gura Fiarei și din gura Prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.
(Apocalipsa 16:13-14)

Desigur, este vorba despre războiul numit „Gog și Magog”, când întreaga lume, în frunte cu Anticristul, va ataca Israelul, iar Dumnezeu va salva o rămășiță din poporul evreu.

La sunetul acestei trâmbițe (5) sunt eliberați pe pământ demoni atât de răi încât nici ceilalți demoni nu vor să îi întâlnească

Diavolul primește cheia Fântânii Adâncului și o deschide. Ființele demonice care ies de acolo sunt atât de rele și înspăimântătoare, încât nici dracii demonizatului din Gadara n-au vrut să fie puși în aceeași închisoare cu ele:

Și dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.
(Luca 8:31)

Nici dracii nu vor să fie închiși laolaltă cu acei demoni pe care Abadon îi va elibera la sfârșitul veacurilor! Fântâna Adâncului e locul pentru cele mai periculoase ființe demonice (2 Petru 4:4). Iar acei demoni, când sunt eliberați, îi vor chinui cinci luni pe cei care au primit semnul Fiarei.

Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi care păreau de aur. Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie și dinții lor erau ca dinții de lei.

Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai care se aruncă la luptă.

Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. Și în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe Îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă „Abadon”, iar pe grecește, „Apolion”.(Apocalipsa 9:7-11)

Steaua care cade este Abadon, iar Abadon este Diavolul în calitate de Distrugător (nu de Ispititor).

Potirul al doilea: toate animalele și ființele acvatice mor

Când a fost sunată trâmbița a doua, a murit doar o treime din ființele mării. Însă când e turnat al doilea potir al mâniei, mor toate ființele, chiar și cele care trăiesc în mări. Nu mai rămâne niciun animal și niciun pește.

Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.
(Apocalipsa 16:3)

Potirul al treilea: toate apele nu mai sunt potabile

Dezastrele anunțate de trâmbița a treia continuă să se înrăutățească până când distrugerea e completă. Trâmbița a treia anunțase otrăvirea unei treimi din apele potabile ale lumii. Potirul al treilea este mânia lui Dumnezeu care face toate apele nebăubile:

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.”
(Apocalipsa 16:4)

Că de se vor transforma apele chiar în sânge, că e sângele doar o metaforă, important este să înțelegem că apele nu vor fi potabile. Oamenilor li se va face o sete teribilă. Animalele nu se vor chinui, au murit la potirul anterior.

Potirul al patrulea: soarele dogorește

La trâmbița a patra, soarele și-a pierdut o treime din lumină. Însă la potirul al patrulea, soarele începe să dogorească. Se poate ca soarele să nu fie luminos, dar să dogorească? Desigur, soarele nu doar că luminează, ci emite și radiații.

Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogoriți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.
(Apocalipsa 16:8,9)

Potirul al cincilea: întuneric peste Împărăția Fiarei

Nu avem detalii despre acest potir și ce înseamnă întunericul prezis. Întunericul este un simbol. Nu avem detalii deoarece nu știm ce au profețit cele șapte tunete.

Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al Fiarei. Și împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere.
(Apocalipsa 16:10)

Vedem că efectul întunericului, orice ar însemna acesta, este că oamenii vor trece prin dureri atât de cumplite încât își vor mușca limbile de durere. Probabil că dacă ar fi fost descoperită profeția celor șapte tunete, am fi înțeles mai bine ce se va întâmpla. Cert este că nu va fi un lucru plăcut, ci unul cu praguri foarte înalte de durere.

Trâmbița a șasea, pecetea a șasea, potirul al șaselea: începe Ziua Domnului

Despre Ziua Domnului vorbesc toți profeții mici (de la finalul Vechiului Testament), aproape jumătate din Psalmi, Ezechiel, Isaia, Daniel etc. Este culminarea întregii istorii a omenirii. Este momentul în care Hristos a supus orice o domnie și stăpânire.

În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.
(1 Corinteni 15:24)

Trâmbița a șasea anunță ruperea peceții a șasea de către Miel

La sunetul trâmbiței a șasea e omorâtă a treia parte din omenire prin război:

Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița:

Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!”. Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni. Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți; le-am auzit numărul.
(Apocalipsa 9:13-16)

Potirul al șaselea este vărsat peste Eufrat, care seacă

Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.

Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.
(Apocalipsa 16:12-14,16)

Știm bine că o linie de apă, precum e un râu, este un avantaj tactic militar enorm: o poți electrifica. Atunci nimic nu mai trece pe un anumit segment. La potirul al șaselea, ni se spune că apa Eufratului va seca, iar armatele vor trece. Iar neamurile, aflate în război, nu vor mai fi inamice, când o treime din omenire va fi murit, ci se vor uni contra Israelului, rămas în afara războiului, să se strângă în Valea lui Iosafat, Armaghedon.

În citatul mai sus am sărit peste versetul 15 al capitolului 16 din Apocalipsa. Este interesant că fix în mijlocul descrierii despre adunarea neamurilor la ultimul război contra lui Dumnezeu, este inserată următoarea remarcă:

Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!
(Apocalipsa 16:15)

Interesant, nu-i așa? Probabil această remarcă este făcută deoarece atrage atenția că A Doua Venire e legată de războiul condus de Anticrist, la Armaghedon.

Pecetea a șasea e cea mai groaznică

Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.

Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic.

Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.
(Apocalipsa 6:12-14)

Acest eveniment este descris și în Psalmi:

Munții se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
(Psalm 97:5)

Acest eveniment e descris și în cartea lui Isaia:

O, de ai despica cerurile și Te-ai coborî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot!

Te-ai coborât, și munții s-au zguduit înaintea Ta, cum niciodată nu s-a pomenit.
(Isaia 64:1-4)

Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
(Isaia 13:10)

Chiar și Hristos le spune ucenicilor despre această zi:

Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Matei 24:29)

Asediul Ierusalimului la sfârșitul vremurilor

După ce toate Neamurile se vor război între ele și va muri o treime din populația globului, acest război le va uni, cumva, contra Ierusalimului.

În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toți cei ce o vor ridica vor fi vătămați și toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.
(Zaharia 12:3)

La sfârșitul veacurilor, toate neamurile se vor uni, cu toții conduși de o coaliție de zece grupuri arabice, în fruntea tuturor fiind Anticristul. Iată coaliția de zece grupuri:

„Veniți”, zic ei, „să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!” Se strâng toți cu o inimă, fac un legământ împotriva Ta: corturile lui Edom și ismaeliții, Moabul și hagareniții, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu locuitorii Tirului. Asiria se unește și ea cu ei și își împrumută brațul ei copiilor lui Lot.
(Psalmul 83:4-8)

Aceste popoare, în antichitate erau : edomiții, ismaeliții, hagareniții, moabiții, ghebaliții, amoniții, amaleciții, filistenii amestecați cu locuitorii Tirului și asirienii amestecați cu copiii lui Lot.

Anticristul, Fiara, este el însuși reprezentantul direct a trei popoare:

Fiul omului, întoarce-te cu fața spre Gog, din țara lui Magog, spre domnul Roșului, Meșecului și Tubalului, și prorocește împotriva lui!
(Ezechiel 38:2)

Nu vrem să facem speculații despre cine sunt, în parte, astăzi, aceste grupuri etnice, mai ales din cauză că, în ziua de azi, acuzațiile de rasism se aruncă ușor în dreapta și-n stânga. Cert este că Gog, Anticristul, va conduce acest război contra Ierusalimului și, oricum, toate neamurile pământului vor fi implicate în acest război, nu doar coaliția anti-evrei.

Numărul lor va fi ca nisipul mării.
(Apocalipsa 20:8)

Trâmbița a șaptea

La sfârșitul vremurilor, trâmbița a șaptea va suna să prezică finalul, care va fi pecetea a șaptea. Semnul ei va fi cutremurul de pământ descris și la potirul al șaptelea și pecetea a șasea.

Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.”

Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.
(Apocalipsa 11:15-19)

Potirul al șaptelea: marele cutremur de pământ descris la trâmbița a șaptea și la pecetea a șasea

Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.

Cetatea cea mare (Ierusalimul) a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit(!). Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.

Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.
(Apocalipsa 19:17-21)

A Doua Venire a lui Hristos

Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” și El judecă și Se luptă cu dreptate.

Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur.

Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subire, alb și curat.

Din gura Lui ieșea o sabie ascuită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.
(Apocalipsa 19:11-1 5)

De ce are Hristos haina înmuiată în sânge? Ni se explică în Isaia că e de la măcelul pe care Îl face prin armata dușmanilor Ierusalimului:

„Dar pentru ce Îți sunt hainele roșii și veșmintele Tale ca veșmintele celui ce calcă în teasc?” –

„Eu singur am călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea și i-am zdrobit în urgia Mea; așa că sângele lor a țâșnit pe veșmintele Mele și Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.

Căci în inima Mea era o zi de răzbunare și venise anul celor răscumpărați ai Mei.

Așadar, atunci se fac cerurile ca un sul, din moment ce e scris în citat: am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Întreaga lume îl vede pe Hristos și pe Dumnezeu stând pe Tron (Apoc. 6:15,16).

Atunci va avea loc cel mai mare cutremur, toate orașele lumii vor fi prăbușite, dărâmate (Apoc. 16:19), iar munții se vor surpa de parcă ar fi făcuți din ceară.

Hristos îl omoară pe Anticrist și-i dă un mormânt în Israel

La A doua Venire, Însuși Domnul coboară din cer la Muntele Măslinilor, pe nori (așa cum fusese acoperit de un nor când se înălțase), călare pe un cal alb. El vine și îl omoară pe Anticrist.

Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit.

Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit și spre apus, și se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi.
(Zaharia 14:12)

Evreii vor fugi să se adăpostească în valea făcută de despicarea Muntelui Măslinilor (Zaharia 14:5), cauzată de cutremurul Venirii Sale. Despre cei care se ridică împotriva Israelului și ajung să cucerească țara până la Ierusalim, împresurându-l, Dumnezeu spune ce le va face:

Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură.
(Zaharia 14:12)

După ce-l va prăpădi pe Gog cu suflarea gurii Sale (2 Tes. 2:8), Domnul îi va da acestuia un mormânt în Israel. Trupul îi va fi înmormântat în Israel, iar sufletul, aruncat în iazul cu foc.

În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: Valea Călătorilor, la răsăritul Mării Moarte, și mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulțimea lui și vor numi valea aceasta: Valea mulțimii lui Gog.
(Ezechiel 39:11)

Apoi în Apocalipsa ni se spune:

Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă.

Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […].

Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
(Apocalipsa 19:19-20)

Aici se sfârșește Ziua Domnului.

Oamenii vor fi mai rari decât aurul curat

La sfârșitul vremurilor, după ce Moartea (călărețul al patrulea) ucide o pătrime din populația globului, la trâmbița a șasea e ucisă o altă treime din populația globului, după războiul condus de Gog (în care armatele vor fi ca nisipul mării) abia vor rămâne câțiva oameni în viață:

Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.
(Isaia 13:12)

Vor muri miliarde de oameni într-o perioadă foarte scurtă de timp. Sfârșitul veacurilor nu va fi un lucru plăcut, ci groaznic, pentru cei care nu sunt ai lui Dumnezeu.

Pecetea a șaptea: Judecata de Apoi și sfârșitul vremurilor

Pecetea a șaptea marchează sfârșitul planului istoric al lui Dumnezeu pentru omenire, sfârșitul judecăților și răsplătirilor.

Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.
(Apocalipsa 8:1)

Această tăcere marchează Judecata de Apoi. În cer se face o tăcere ca de mormânt când sunt judecate sufletele oamenilor. Este o tăcere sobră deoarece unii vor sfârși, din păcate, în iazul cu foc.

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.
Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.
Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.
Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.
(Apocalipsa 20:12-15)

Cronologia propusă de noi despre sfârșitul veacurilor

Nu ne-am lăsat influențați de Hollywood în această interpretare, că Fiarele ar fi chiar niște monștri genetici. Noi am ales să interpretăm Apocalipsa cu ajutorul Bibliei.

Unii interpretatori ai Apocalipsei spun că fiecare pecete este, de fapt, câte o trâmbiță și câte un potir, alții spun că a șaptea pecete deschide a prima trâmbiță, iar a șaptea trâmbiță anunță primul potir.

Abordarea noastră despre sfârșitul vremurilor e că fiecare trâmbiță anunță o pecete, iar când se ajunge la trâmbița a cincea, în cadrul pecetei a cincea, sunt turnate primele cinci potire. Cert este că la trâmbița a șasea, care anunță pecetea a șasea, aproape toate interpretările Apocalipsei spun că e turnat și potirul al șaselea. La pecetea a șasea, trâmbița a șasea, potirul al șaselea, toate școlile de interpretare au cronologia sincronizată.

Așadar, cronologia propusă de noi este: trâmbița întâi + pecetea întâi, trâmbița a doua + pecetea a doua, trâmbița a treia + pecetea a treia, trâmbița a patra + pecetea a patra, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul întâi, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al doilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al treilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al patrulea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + al cincilea potir, trâmbița a șasea + pecetea a șasea + potirul al șaselea, trâmbița a șaptea + pecetea a șasea+ al șaptelea potir, apoi a șaptea pecete.

După cum e aranjată cronologia din acest articol, pare că va avea loc chiar când învie „cei doi martori” și are loc marele cutremur de pământ, adică la trâmbița a șaptea. (Citește AICI articol despre CEI DOI MARTORI!)

Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3)

DESPRE RAPIRE

Stiu ca foarte multi nu vor fi de acord cu acest articol, insa parerea mea nu se va schimba decat daca imi dovediti Biblic contrariul.

In acest articol doresc sa dezvolt subiectul :”rapirea„.

Majoritatea religilor sustin ca la rapire crestinii vor merge in cer ! Eu nu sustin aceasta teorie, eu spun ca crestini vor fi rapiti in nor, apoi vor cobora pe pamant ! Voi lua versetul din Tesaloniceni care e singurul verset in care e folosit cuvantul rapire:

1 Tesaloniceni 4 :13-18 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.

Deci:

1- E vorba de Venirea Domnului

2- E vorba de invierea mortilor

3- E vorba de rapire in nori

4- E vorba de a ramane pentru todeauna cu Domnul

Sa incepem cu inceputul :

1- Venirea Domnului (venirea nu inseamna plecarea) pe pamant.

Isus vine din cer, El nu e pe pamant in momentul rapirii, Biblia ne vorbeste clar despre o singura venire a Domnului (dupa plecarea lui de pe pamant) , nu de doua sau de trei.

Multe versete ne vorbesc despre venirea lui:

1 Tesaloniceni 2:19 Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnuluinostru Isus Hristos, la venirea Lui?
1 Tesaloniceni 3:13 ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venireaDomnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.
1 Tesaloniceni 5:23 Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.
2 Tesaloniceni 2:1-2 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor
să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.
Iacov 5:7 Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie.
Iacov 5:8 Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.
2 Petru 1:16 În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.

2- Invierea mortilor

Luca 20:35-36 dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.
Marcu 12:25 Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.
Ioan 6:40 Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Ioan 6:54 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
1 Corinteni 15:22 Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;
1 Corinteni 15:52 într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.
1 Tesaloniceni 4:14 Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:16 Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.
Apocalipsa 20:4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.
Apocalipsa 20:5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

Deci este o singura inviere a mortilor si Biblia ne arata clar ca aceasta inviere a mortilor va fi la ultima trimbita , la cea de-a saptea trambita. Insa Biblia ne arata clar ca aceasta inviere va avea loc doar dupa ce Satan va fi legat. Deci o data cu invierea mortilor si venirea Domnului va incepe Mileniul!

3- Rapirea

Rapirea in nori, este de fapt intampinarea lui Isus, care vine din cer pe pamant ca sa ia in stapanire Imparatia de o mie de ani.

Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Ce inseamna sa intampini pe cineva care vine la tine? Inseamna sa ii iesi in intampinare, nicidecum nu inseamna ca tu pleci undeva ci inseamna ca cineva vine la tine !

Va dau un exemplu: Andrei locuieste in Timisoara si Marius prietenul sau locuieste in Costanta. Daca Andrei iese in intampinatea lui Marius, asta inseamna ca Marius vine de la Constanta la Timisoara. Binenteles ca daca Andrei iese in intampinarea lui Marius la gara , o data ajuns Marius, nu o sa se urce amandoi in tren sa se intoarca la Costanta, ci vor merge amandoi la Andrei.

Acelasi lucru se intampla si la rapire, Isus vine din cer, credinciosii ii ies in intampinare pe nori si impreuna vor cobora pentru a incepe mileniul.

Rapit nu inseamna intodeauna „rapit la cer”, va dau cateva exemple:

Ezechiel 11:1 Duhul m-a răpit şi m-a dus la poarta de răsărit a Casei Domnului, care caută spre răsărit. Şi iată că la intrarea porţii erau douăzeci şi cinci de oameni; şi în mijlocul lor am văzut pe Iaazania, fiul lui Azur, şi pe Pelatia, fiul lui Benaia, căpeteniile poporului.
Ezechiel 11:24 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldeea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia pe care o avusesem a pierit de la mine.
Ezechiel 11:24 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldeea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia pe care o avusesem a pierit de la mine.
Faptele apostolilor 8:39 Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie,
2 Corinteni 12:2 Cunosc un om în Hristos, care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie).
2 Corinteni 12:4 a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.

4- Credinciosul ramane pentru todeauna cu Domnul

Multi spun ca aceasta va fi in cer! Pai nu inteleg un lucru, la venirea Domnului, incepe Mileniul, Domnul imparateste o mie de ani pe pamant ce sa cauti tu in cer? Biblia afirma ca vom fi cu El pentru totdeauna, asta inseamna ca in Mileniu vom fi inca o mie de ani cu El pe pamant, abia apoi cand va fi un cer nou si un pamant nou, abia atunci vom fi mutati de pe acest pamant !

Si chiar si in acel cer si acel pamant nou pot sa afirm ca tot pe pamant vom fi( binenteles pe noul pamant).

^{AP 5:10} Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”

^{Ap 21:1} Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.
^{AP 21:2} Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.

Aceasta este parerea mea, nu sustin ca este asa, cercetati voi insiva si spuneti-mi si mie ce ati gasit in Biblia voastra , si daca lucrurile stau altfel si putetti sa imi dovediti Biblic altceva imi voi rectifica articolul si voi crede ceea ce spune scriptura.

PROFETUL WMB A ANUNTAT VENIREA DOMNULUI INAINTEA NECAZULUI CEL MARE !

Publicat de 15 septembrie 2014

WMB a fost expert in plagiat, Apocalipsa fiind plagiata in mare parte din invataturile lui Larkin.

WMB invata ca rapirea bisericii(miresei) va fi inainte de necazul cel mare, si ca text Biblic foloseste pilda celor zece fecioare.

Insa Biblia in complexitatea ei ne arata foarte clar ca rapirea in nor, va fi la venirea Domnului.

Biblia ne vorbeste de a doua venire a Domnului, in schimb WMB ne spune si de a treia venire a Domnului.

WMB spune ca inainte de necazul cel mare, Isus Hristos va veni pana pe norii cerului iar biserica va fi rapita si impreuna vor merge in cer. In cer va fi nunta (trei ani si jumatate) iar pe pamant va fi necazul cel mare.

Sa verificam ce sustinere are WMB afirmand ca rapirea va fi inainte de necaz.

Originea învătăturii despre răpire inainte de necazul cel mare.

O tânără scotiancă pe nume Margaret MacDonald a fost prima care a sustinut această teorie. Multi consideră în ziua de azi că MacDonald a fost prima care a vehiculat această teorie. Există însă dovezi despre existenta acestei teorii înainte de “descoperirea” avută de ea în 1830 si de fapt această femeie nu a avut decât un rol foarte mic în răspândirea ei (dacă a avut vreunul). Sustinătorii învătăturii despre răpire s-au grăbit să afirme că au existat “oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre răpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Să aruncăm deci o privire asupra argumentelor lor, ca sursă a acestei învătături.

“Toti sfintii si alesii lui Dumnezeu sunt strânsi laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină si sunt luati de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).

Afirmatia de mai sus se pare că a fost scrisă de Sf. Efrem Sirul, care a trăit în a doua jumătate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-Efrem este acela că nimeni nu a putut să certifice apartenenta textului. De aceea este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche mentionare a unei răpiri si a fost datat între 374 si 627 d.H. Nu se stie prea clar la ce s-a referit autorul în context, întrucât Biserica nu propovăduia o asemenea învătătură. Nu există alte scrieri care să promoveze o asemenea idee.

În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar si arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera si l-a publicat de dragul interesului public.

Prima publicatie referitoare la asa-zisa răpire de dinaintea Necazului o găsim în 1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, continând opiniile sale despre profetiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul “Două exercitii academice asupra subiectelor numite Mileniul si Zilele de pe Urmă”. În articol, Edwards făcea afirmatii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards nu s-au bucurat de apreciere si au fost complet ignorate de lumea religioasă, acestea fiind considerate ca extravagante pseudo-religioase.

O altă scriere referitoare la o răpire înainte de Necaz s-a numit “Venirea lui Hristos cu slavă si mărire” si a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată si interzisă ca eretică de către biserica romano-catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving si publicată la Londra în 1827.

Edward Irving era fondatorul asa-numitei “Biserici Apostolice Catolice”. Irving si adeptii lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, evident influentati de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleasi trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie si John Darby, din secta crestinilor după Evanghelie. Darby pretindea că a primit descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărtii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol important în răspândirea teoriei răpirii a fost Robert Norton. Acesti trei oameni se cunosteau între ei si împreună au participat la conferintele despre profetii care au avut loc prin 1830 în Scotia, Anglia si Irlanda. La aceste întruniri ei si-au făcut publice opiniile. Initial teoriile lor nu au fost bine primite în grupurile religioase si au dus la anumite dezbinări. În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în principalele grupuri religioase si a devenit doctrină. La începutul secolului 20, la începuturile miscării penticostale, penticostalii au preluat această teorie asa cum o învătaseră în adunările din care proveneau. În acelasi fel, carismaticii si alte grupări mai noi au dus mai departe învătătura, conform cu bisericile din care proveneau, această transmitere continuând si astăzi.

Am prezentat pe scurt felul în care teoria răpirii si-a croit drum în lumea neoprotestantă. Dacă ne uităm la originea acestei învătături, este clar că nu i s-a acordat prea mare atentie până în anii 1830, în ciuda eforturilor sustinătorilor ei de a o data mult mai devreme.

A fost interesant să vedem felul în care a apărut teoria despre răpire. Să vedem acum ce spune Scriptura în această privintă.

VENIREA DOMNULUI SI STRÂNGEREA NOASTRĂ LA EL

Unul dintre principiile de căpătâi ale sustinătorilor răpirii este interpretarea literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că ea e foarte subredă în ceea ce priveste baza biblică, fiind plină de speculatii, asocieri si figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: “Mărturia a doi sau trei oameni este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca o idee să fie biblică ea trebuie sustinută de mai multe versete, iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeste nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular, Isus nu a vorbit niciodată si nici nu a dat de înteles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu totii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblică a teoriei răpirii, trebuie să cercetăm Scripturile pentru a vedea dacă asa stau lucrurile (Fapte 17:11).

Oriunde avem de-a face cu ceva care ar putea fi contrafăcut, îl comparăm cu originalul. De exemplu, finantistii învată nu cum arată banii falsi, ci cum arată cei autentici, astfel ca atunci când văd o bancnotă falsă să o poată recunoaste. În acelasi fel, când lucrăm cu Scriptura, trebuie să cunoastem ce este adevărat pentru a putea recunoaste falsul. Să mergem deci la Biblie si să vedem ce ne spune ea despre venirea Domnului si despre strângerea credinciosilor la El.

La Matei 24, Isus dă câteva profetii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre “când vor fi aceste lucruri?”, “care va fi semnul venirii Tale si al sfârsitului acestei lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări, Isus le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui si strângerii sfintilor la El:

El ne vorbeste despre falsi prooroci, războaie, foamete, molime si cutremure (v. 4-8).

Ne vorbeste de durerile si prigoana care va veni asupra sfintilor din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).

Ne vorbeste despre “urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aseza în templul lui Dumnezeu si se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13).

Ne vorbeste despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).

Ne spune că imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer si puterile ceresti se vor clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer si toate semintiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).

Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimitându-si îngerii la un sunet de trâmbită. Acestia îi vor strânge pe cei alesi din cele patru colturi (ale pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).

Ceea ce a spus Isus este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbitei, pentru a-i strânge pe sfinti până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile mentionate la 1 Tes. 4:16-17 si 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, sustin ceea ce a descris Isus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toti îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul “a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o functie înaltă. “Se pare că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dictionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viată se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina si primi pe Iisus ca pe un demnitar, Împărat al Împăratilor si Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În acelasi timp, credinciosii vor fi transformati astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea asa cum este si vor fi ca El (1 Ioan 3:2).

TEORIA RĂPIRII

“Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămasi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiti. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului si-n trâmbita lui Dumnezeu, însusi Domnul se va pogorî din cer si cei morti în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămasi, vom fi răpiti împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Asadar cu aceste cuvinte mângâiati-vă unii pe altii” (1 Tes. 4:15-18).

“După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta si chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fratilor: Carnea si sângele nu pot mosteni împărătia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu mosteneste nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbita de apoi. Trâmbita va suna si mortii vor învia nestricăciosi iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinta aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinta aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghitită de biruintă.” (1 Cor. 15:49-51)

1 Tes. 4:15-18 si 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii folosite de sustinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învătăturii pică. Esenta învătăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o venire separată a Domnului Isus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare anuntat de Isus că va veni peste pământ. Pentru a da de înteles aceasta, versetele au fost scoase din context si rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altă dovadă că este o învătătură falsă). Dacă privesti la aceste versete si la altele legate de venirea Domnului, vei găsi nori, trâmbita lui Dumnezeu, strângerea sfintilor si acea ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.

Norii

Iisus ne spune că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).

În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ si L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stăteau si priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că asa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va si veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni asa cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.

Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori si că orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretă).

Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24 deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna si stelele se vor întuneca. Aceeasi descriere o dă si Iisus.

Tef. 1:14-15 ne spune că măreata zi a Domnului este … o zi de nori.

In 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi răpiti în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel “a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o asa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca înapoi cu credinciosii? Nicăieri.

Trâmbita lui Dumnezeu

Isus a spus de asemenea că la venirea Lui trâmbita va suna cu putere (Mat. 24:31).

La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbita în ziua Domnului.

Tef. 1:14-15 spune că măreata zi a Domnului este … o zi a trâmbitei.

1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbita lui Dumnezeu.

Ap 11:15 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbită, atât mortii cât si viii se vor ridica. „Ultima trâmbită” este acea trâmbită care va suna înainte ca Iisus să revină pe pământ si să-i strângă pe credinciosi. Trâmbita de la ridicarea în văzduh si trâmbita de la a Doua Venire sunt una si aceeasi.

După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învătătura despre răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Isus legat de a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face să se refere la altceva si nu la revenirea Domnului pe pământ? Nimic.

Strângerea celor credinciosi

Isus a spus că atunci când va reveni pe norii cu slavă si mărire, îsi va trimite îngerii în sunet de trâmbită să-i strângă pe cei alesi din cele patru colturi ale pământului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).

Strângerea celor credinciosi este pur si simplu împlinirea acelei părti din învătătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea mortilor. Există două părti distincte ale învierii: una este învierea celor credinciosi pentru viata vesnică si alta este învierea celor păcătosi pentru pedeapsa vesnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).

Există o anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredinciosi, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 – „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la sfârsitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor credinciosi.]

Stim că Isus Hristos – pârga – a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui Hristos, la venirea Lui. În caz că există asa-zisa răpire a credinciosilor înainte de Necazul cel Mare si de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea are loc asa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviati si schimbati întru slavă. Credinciosii născuti după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credinciosi si nu vor fi schimbati în slavă. Aici e o problemă. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase si-au primit mortii lor înapoi la viată: altii au fost chinuiti, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici si până la sfârsitul capitolului vorbeste despre înviere). Credinciosii au fost chinuiti, omorâti cu pietre, prigoniti si au îndurat suferinte. Toti acestia, desi dobândind o bună mărturie pentru credintă, nu au primit făgăduinta (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, asa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârsire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.

1 Tes. 4:15 ne spune că “noi, cei vii si care am rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiti”. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot obtine învierea înaintea celor adormiti. În consecintă, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos deoarece spune că TOTI sfintii vor învia cu trupul în acelasi timp. Dacă ar exista vreo răpire înainte sau în timpul Necazului, sfintii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toti credinciosii învie cu trupul în acelasi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.

Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credinciosi, în paralel cu Matei 24:

“Privitor la venirea Domnului nostru Isus Hristos si adunarea noastră împreună cu El, vă rugăm, fratilor, ca nu degrabă să vă pierdeti cumpătul si nici să nu vă-nspăimântati, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a si sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credintă si nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, asa ca să se aseze el în templul lui Dumnezeul si să se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceti aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi?” (2 Tes. 2:1-5).

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni si că cei credinciosi nu vor fi strânsi până când nu va veni lepădarea de credintă si când Antihristul nu se va arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Isus a spus la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii si că cei credinciosi nu vor fi adunati decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credinciosi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiti si a-si întemeia împărătia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).

Locasurile din Cer si masa de nuntă a Mielului

“Să nu vi se tulbure inima: credeti în Dumnezeu si credeti în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locasuri. Dacă n-ar fi asa, v-as fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Si dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce si vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu să fiti si voi” (In. 14:1-3).

O altă rătăcire a învătăturii despre răpire este aceea că Isus ar construi locasuri în cer pentru ca atunci când îsi răpeste Biserica, sfintii să meargă în cer cu Domnul, să locuiască în aceste locasuri si în timpul Necazului care va dura sapte ani să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest “plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, asa cum am văzut, Domnul Îsi adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărătiei Sale, iar la sfârsit Noul Ierusalim si scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se aseza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locasuri pe care Isus le-ar construi în cer? Ar fi un “plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credinciosi, ci la mântuire. Când Isus spune “în casa Tatălui Meu sunt multe locasuri”, cuvântul “casă” înseamnă cămin, locuintă, gospodărie si, implicit, familie. Isus vorbea deci de căminul Tatălui în care se află multe locuri anume pentru fii si fiice. Isus s-a dus si a pregătit acele locasuri pentru noi în casa Tatălui prin însăsi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-7). După înviere, El a venit iar si ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui si am intrat în familia Tatălui, chemându-ne “fii si fiice”. Isus lămureste aceasta la Ioan 14:23 spunând că Tatăl si cu El îsi vor face locuinta (acelasi cuvânt grecesc ca si “locas”) în inima noastră.

Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anuntă că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor sapte peceti (Apoc. 6:1-8:1), după judecătile celor sapte trâmbite (Apoc. 8:2-11:15) si după judecătile celor sapte potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune “Fericiti cei chemati la cina de nuntă a Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anuntă că toate păsările sunt chemate “să vină si să se adune la ospătul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărati, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre care cină vorbeste îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împăratii pământului si ostirile lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruieste fiara si pe falsul prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că intentia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunti traditionale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre si fiară a câmpului să vină si să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăratilor, căpeteniilor si a oamenilor puternici. Este aceeasi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.

Este cert că, conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Isus revine pe pământ. În ceea ce priveste teoria răpirii, e evident că sfintii nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel mare.

Uitati ce zice in Ap 20:1-5 ,dupa ce ni se spune ca pororcul mincinos si fiara au fost prinse si aruncate in iazul de foc.

¹ Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

² El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

³ L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

⁴ Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

⁵ Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

Deci abia dupa ce prorocul mincinos si fiara au fost aruncate in iazul de foc si satan a fost legat abia dupa aceea au inviat credinciosii si au imparatit o mie de ani. Cei care vor imparatii o mie de ani ne spune biblia ca aceasta este prima inviere.

Acum in Ap 20 :7-10 ne spune urmatoarele:

⁷ Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat

⁸ şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.

⁹ Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.

¹⁰ Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.

Daca ne uitam atent vedem ca dupa mia de ani satan va fi deslegat si se va sui pe fata pamantului si va inconjura tabara sfintilor si cetatea preaiubita. Dar din cer s-a coborat un foc, Aici e intrebarea mea: in mia de ani crestinii vor fi in cer sau dupa cum ne spune aici biblia ei vor fi pe pamant?

Biserica în Cartea Apocalipsei

Există câteva neconcordante pe care sustinătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apoc. 3:10 si afirmatia lor că între Apoc. 4:1 si Apoc. 19 nu se vorbeste de Biserică.

“Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele si Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10).

Învătătura despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că “te voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculatie. Să analizăm să vedem ce spune de fapt Cuvântul.

“Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru “păzit” este tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru “răbdare” este hypomone, care înseamnă: consecventă, asteptare, sigurantă în actiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său si din credinciosia si evlavia lui, în ciuda suferintelor si a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului meu, “si Eu te voi păzi de ceasul încercării”. Cuvântul grecesc pentru “a păzi” este acelasi cu “păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului “încercare” din acest context este: testarea fidelitătii, integritătii, virtutii unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea fidelitătii si credinciosiei omului, “care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit. Cuvântul grecesc pentru “a încerca” înseamnă a ispiti, a testa credinta cuiva prin ispitirea la păcat.

Dacă parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observatiilor de mai sus, avem:

Pentru că ai respectat cuvântul planului meu de actiune, si Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credinciosiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.

Unde atunci apare aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Isus îi va păzi si va avea grijă de sfinti la vremea încercării datorită credinciosiei lor (similar cu “Nu te voi părăsi, cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu In. 17:15 unde Iisus spune “Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzesti (tereo) de cel rău”. Domnul nu îsi va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăti teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziti, îngrijiti si apărati prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe si pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectati de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziti în tinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiti prin sângele mielului de Pasti atunci când moartea a umbrit tara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite judecată asupra celor necredinciosi? Aceasta nu a avut loc niciodată si nici nu va avea vreodată. Cu privire la cei credinciosi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: “Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credinciosi nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredinciosi.

Argumente biblice:

Daniel 7

25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.( care sfinti)?

26 Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.

DANIEL 12

1 În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău;

căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

5 Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu, şi altul dincolo de malul râului.

6 Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?”

7 Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.

11 De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.

12 Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! (ferice)?

Matei 24

3 El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”

4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

15 De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! –

21 Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

22 Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.( celor alesi)

29 Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

31 El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

Marcu 13

4 „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”

5 Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

14 Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.

19 Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată.

20 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.( cei alesi)

24 Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei,

25 stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate.

26 Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă.

27 Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.

Luca 21

8 Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul” şi „Vremea se apropie.” Să nu mergeţi după ei.

24 Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.

25 Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;

26 oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.

27 Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.

1 Tesaloniceni 4

15 Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.

16 Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.

17 Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

1 Corinteni 15

51 Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi,

52 într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.

2 Tesaloniceni 1

6 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează

7 şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,

8 într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

9 Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,

10 când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.

2 Tesaloniceni 2

1 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,

2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.

3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării,

4 potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?

6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui.

7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.

8 Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase

10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.

2 Timotei 2

17 Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet,

18 care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora.

Evrei 9

27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,

28 tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.

Apocalipsa 10

7 ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.

Apocalipsa 11

15 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Apocalipsa 14

9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,

10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!

12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

13 Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

Apocalipsa 16

13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.

14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. –

15 „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.

17 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

18 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.

Apocalipsa 18

2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;

3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!

5 Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.

6 Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!

Apocalipsa 20

1 Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

6 Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

Concluzie

Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context si dovedite de multe versete. Există prea multe contradictii în învătătura despre răpire inaintea necazului cel mare pentru a o putea considera parte a învătăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest studiu trebuie să caute pentru ei însisi, deoarece ei însisi trebuie să fie convinsi de Scriptură care este adevărul.

https://exmesajulorei.wordpress.com/tag/necazul-cel-mare/

Alertă! Kloşca burgheziei sataniste a umplut omenirea cu pui întronaţi în toate fotoliile lumii; Pregătiţi-vă, pentru că trăim vremurile de pe urmă, când scăpă numai acela care se pocăieşte (care, gratis, îi dă lui Hristos toate mizeriile gunoierului) şi se naşte din nou, din Sămânţa Sfântă, din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se umple cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămână Una cu Voia Lui, cu Învăţătura şi Întruparea poruncilor; Prin Uşa Cerurilor, încă deschisă, Iisuss ne invită pe fiecare să-i înălţăm mireasma căinţei ”de la viaţă spre viaţă” (2 Cor.2/14-17); Cât se mai poate, să învăţăm şi de la „cocoşul” Petru, care a plâns cu amar, când s-a lăsat străpuns de privirea sângerândă de pe cruce… „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem că sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Apocalipsa lui Ioan 4/1

Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, Crispy ne recomandă DIMINEAȚA ȘI SEARA. MEDITAȚII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI, de Charles Spurgeon.

De multă vreme citesc o carte de meditații de C.H. Spurgeon, „Dimineața și Seara”. De fapt, ea este o carte tradusă din limba engleză, iar eu o citesc în engleză, pentru că mi-e mai ușor și recomand citirea ei în această limbă pentru o înțelegere mai bună a textului. Ele se găsesc și pe internet la această adresă: http://www.spurgeon.org/fcb/fcb.cgi

De fiecare dată când aveam nevoie de o încurajare, un cuvânt din partea Domnului sau o confirmare, aceste meditații mi-au vorbit exact în ziua când aveam nevoie de ele. M-au întărit, m-au încurajat și pot să spun că mi-au dat putere să merg mai departe. De fecare dată când vroiam să renunț, cuvintele sale îmi reaminteau promisiunile Domnului. Cu adevărat, Cuvântul Domnului este plin de putere și în ele găsim apa vieții și hrană din belșug cu care ne ospătăm zilnic pentru a face față pe calea noastră către cer. Nu vreau să spun că înlocuiește citirea Bibliei, ci e mai degrabă un supliment, o doză în plus de energie, pentru că spre deosebire de citit, aceste meditații explică și arată cum poți aplica acel verset.

De exemplu, astăzi mi-a reamintit să continuăm să facem binele, și să nu obosim în facerea binelui, căci vom fi răsplătiți dacă nu vom cădea de oboseală.

SPURGEON SPUNE ÎN MEDITAȚIA SA: «DAU UN PAHAR DE APĂ UNUIA DINTRE UCENICII SĂI, ȘI ÎN SCHIMB PRIMESC APA VIEȚII.» CĂCI, ÎN ADEVĂR, ESTE MAI BINE SĂ DAI DECÂT SĂ PRIMEȘTI. NU AȚI OBSERVAT VREODATĂ CĂ ATUNCI CÂND AJUTAȚI PE CINEVA, DUHUL VĂ ESTE ÎNTĂRIT ȘI UMPLUT DE O BUCURIE NEGRĂITĂ? DUHUL ÎNSUȘI SE BUCURĂ ȘI ATUNCI SUNTEM PĂRTAȘI LA BUCURIA SFINTEI TREIMI CARE SĂLĂȘLUIEȘTE ÎN NOI.

Dimineata-si-seara-Charles-Spurgeon-500x500

MARX ŞI SATAN

de Richard Wurmbrand

Cuprins:Prefaţă

Capitolul I – Schimbare de credinţăCapitolul II – împotriva tuturor zeilor

Capitolul III – Credinţă năruită

Capitolul IV – Prea târziu

Capitolul V – O cumplită falsificare

Capitolul VI – Un război spiritual

Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia

Capitolul VIII – Îngeri de lumină

Capitolul IX – Cui îi vom sluji?

Capitolul X – Marx sau Cristos?

Apendice – Pot fi comuniştii creştini?
PREFAŢĂ
Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi do vezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţi lor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

RICHARD WURMBRAND

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante – care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale. Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală.
Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:
“Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă este religia.” [1]
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:
“Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2]
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin. Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:
“Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.”
Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume Creştinismul.
El continuă:
“Unirea cu Cristos conferă înălţare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Cristos.” [3]
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:
“Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El, nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. “ [4]
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii “Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
“Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii Creştine.” [5]
Cu toate acestea, într-o teză scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul “a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură dată în decursul acestui examen. De aceea, el a şi fost poreclit “Distruge”. Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea “gunoi omenesc”, afirmând: “Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: “Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” [6] Aşadar, el era convins că există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar Îl duşmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi. Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie următoarele versuri (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”):
Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

În blestemul şi tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,

Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,

Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.

Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,

Se va întoarce palid ca moartea şi mut,

Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate,

Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea. [7]
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un alt poem, el a spus:
Atunci voi fi în stare să merg triumfător,

Ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.

Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului… [8]
Cuvintele “Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul că Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
“Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie.” [9]

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă, intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. În sfeşnice se pun invers lumânări negre. Preotul poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu căptuşeala în afară. El spune tot ce este scris în cartea de rugăciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început. Numele sfinte ale lui Dumnezeu, Isus şi Maria sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare. Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O azimă sfinţită furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie. Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în această privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi “au adus jertfe dracilor” (Deuteronom 32:17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11:15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa Diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile. Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioada modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi. El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.
În mod eloncvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Isus – care în ebraică înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat “Trubadurul”:
Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie? Prinţul întunericului

Mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii. [10]
Aceste versuri capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – că în “Biblia Satanică”, după ce se spune: “Crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit “inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu “putregaiul din Betleem”, “Nazarineanul blestemat”, “regele neputincios”, „Dumnezeul dezertor şi mut”; “netrebnicul şi scârbosul pretendent la măreţia lui Satan”, Diavolul este numit “Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri “tremură de frică şi se prostern înaintea sa”, “trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama „Ulanem”:
Şi ei sunt tot Ulanem, Ulanem,

Numele răsună ca moartea,

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu,

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. [11]

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere

Să te prind şi să te zdrobesc* cu o forţă năvalnică,

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând,

Şoptindu-ţi la ureche: „Coboară, vino cu mine, prietene”. [12]
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prăpastia fără fund (abysos în limba greacă; vezi Apocalipsa 20:3). Marx doreşte să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în această dramă? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului (“întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă? Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.
* i.e.: omenirea personificată
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelaşi nume) spune:
Pierdut, pierdut. Timpul meu a trecut ca nimica.

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat,

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând

Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii. [13]
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: “Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii… Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar [14]. Stalin le-a pus în practică şi a ajuns să-şi distrugă până şi propria-i familie.
În Faust, Satan este numit duhul care neagă totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx. El scrie despre “critica necruţătoare a tot ceea ce există”, “războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că “prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic” [15]. Marx se autocaracteriza drept “cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv” [16].
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism. Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii Îi reproşau Domnului Isus: “Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29). Marx are aceeaşi obsesie:
Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura,

Ticăloasă, concepută în mod artificial, numai ca să-şi bată joc de noi,

Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

Întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi. [17]
Acum începem să înţelegem ce s-a întâmplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă. Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul “Strigătul unui deznădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei „Ulanem”:
Dacă există Ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat. [18]
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc… Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propagă aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care măcar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc. Diavolul este singura fiinţă care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept “rahat” şi “cărţi porceşti” [19]. El le oferă cu bună ştiinţă cititorilor săi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina [20].
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
„Ulanem” este probabil singura dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofei. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.
Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârstă de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul. Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii. Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatăl său. Fiul scrie:
“Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.” [1]
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Cristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Cristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” [2]
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
,Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” [3]
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat? Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat „Despre Hegel”.
Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică,

Încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă. [4]
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
Pentru că am descoperit cel mai înalt

Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul. [5]
În poemul său Fata cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,

O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu

Este sortit infernului. [6]
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în măsura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admitem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx, nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
În nopţile tulburi, mă duc uneori

În grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului,

În lumina lunii se ivesc runele.

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

Devin mici înaintea formulei magice. [7]
“Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. “Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: „Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: “Adun în mine ură împotriva tuturor zeilor” [8], declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca suprema divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan? Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei, mai multe poveşti, pe când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Rockle.
“Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Rockle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-le, ţi se făcea părul măciucă.” [9]
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi povesti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea sa intitulată „Marx” [10] povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipă. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
“Nu încape nici o îndoială că aceste povesti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” [11]
Când Marx a terminat de scris „Ulanem” şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revistă germană, „Rheinische Zeitung”, care “nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…” [12]

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.
Hess îl numeşte ”Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale” [13]. A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.
Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi Îl va da în judecată. Marx consideră creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii [14]. Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelăriseră oameni şi le mâncaseră carnea.
Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi ca din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă. Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.
În fond, Marx nega existenţa unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:
“Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce ţine de aşa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeşte cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om.”
Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: “Comuniştii nu predică nici un fel de morală”. Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: “Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.
Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni. Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, “Filozofia mizeriei” printr-o altă carte intitulată „Mizeria filozofiei”. De asemenea, el scria: “Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.” [15]
Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:
“Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutam enigma religiei în adevăratul evreu.” [16]
„Luther a transformat credinţa în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei. El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” [17]
Marx foloseşte această tehnică în multe locuri. El cultivă ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.
Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung. Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se află în legătură cu demonul Shiloh [18].
Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, “la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India, s-a întors acasă şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tentă de comunism.” [19]
Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în această privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:
„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revoltă în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia. Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: „În numele celui care a suferit o mare nedreptate”.
Satan este eternul revoltat, primul liber cugetător şi eliberator al omenirii. El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.” [20]
Bakunin nu numai că-l laudă pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie:
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice. “ [21]
Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internaţională care a susţinut acest program ciudat.
În “Manifestul Comunist” Marx şi Engels susţin că “proletarul vede în lege, morală şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.”
Bakunin arată că Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx, “se închină şi el lui Satan” [22]. Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.
Proudhon, în “Filozofia mizeriei”, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.
„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” [23]
El exclamă:
“Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău. Acolo unde oamenii se prostern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată… Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…” Dumnezeu este în mod esenţial necivilizat, anti-liberal, antiuman.” [24]
Proudhon declară că Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.
Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, “Filozofia mizeriei”. Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.
Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. Şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:
Am chemat Diavolul şi el a venit,

Trebuie să-i examinez faţa cu uimire;

Nu este hidos, nu şchioapătă,

Este un bărbat atrăgător, fermecător. [25]
„Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.” [26]
De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauza unor gânduri satanice ca acestea:
„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria dea vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci. După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.
Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inimă.”
Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?
Dar Marx şi cei din anturajul său gândeau exact în felul acesta. Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria, în revista „Socialism şi Religie”, că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în marş.
Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L făţiş pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau. Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia la Paris, în 1871, comunardul Flourens a declarat: “Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” [27]
Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ură. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justă a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţilor sociale? Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.
Poeziile satanice ale lui Marx
Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În “Strigătul unui deznădăjduit” şi “Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi. Dacă omul este sortit să piară prin propria sa glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni. Balada lui Marx “Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu, Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa. Această artă “ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima iar dansul ei este dansul morţii” [28]. Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.
„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revoluţionarului american Jerry Rubin, din „Treci la fapte”:
“Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins.” [29]
În poezia sa, “Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:
Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa

Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor

Printre ruinele lumii

Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă,

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul [30].

Marx a devnit satanist în urma unei intense dezbateri lăuntrice

El a încetat să scrie poezii în perioada în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui. În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care p resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă [31].
Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului său Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:
„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-Şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.” [32]
Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.
În „Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mică asemănare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism. După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx-Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.
Am primit un răspuns.
Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o sută de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece. Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…
Din această scrisoare reiese clar că, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece. Nu există altă explicaţie decât aceea că majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.
Viaţa răvăşită a lui Marx
Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.
Arnold Künzli, în cartea sa „Karl Marx – O psihogramă” [33], descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauza subnutriţiei. Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.
Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte uşor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels. A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toată această comedie. Lui Marx îi plăcea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa „Karl Marx – omul, gânditorul şi revoluţionarul” [34].
Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: “Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.
În “Manifestul Comunist”, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.
Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar. Ziarul german Reichsruf publică (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hruşciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hruşciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari. Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reieşea clar că Marx, în timpul exilului său la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.
Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.
Rolv Heuer în cartea sa „Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:
“Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an, bani de buzunar.” [35]
Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul că pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx-Engels.
Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi. În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: “Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură” [36], la care Engels îi răspunde: “Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper ca nenorocirea să se întâmple chiar acum.” [37]
“Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:
“Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o sută de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”. [38]
Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:
“Acum două ore a sosit o telegramă prin care sunt anunţat că mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” [39]
Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.
Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare dată. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.
Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.
Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru această clasă socială. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.
Deoarece biserica satanistă este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu această sectă. Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o verigă în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

Capitolul III

CREDINŢĂ NĂRUITĂ
Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el. Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:
“Cine vânează cu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru. El nu merge şi nu aleargă, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi să-l arunce pe pământ. El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfăcat de păr.” [1]
Engels începuse să se îndoiască de credinţa sa creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer. În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:
“De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua, şi totuşi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.” [2]
Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise “monstrul posedat de zece mii de draci” [3]. El s-a lepădat de credinţă.
Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua sa cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?
Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei. Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirmă că Isus Cristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu. La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului său Arnold Ruge, care era totodată prieten cu Marx şi Engels:
“Ţin conferinţe aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu. Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon. A cestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă. În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă. urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui… Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial, ca profesor.” [4]
Omul care l-a convins pe Engels să devină comunist a fost acelaşi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelaşi lucru, mai înainte. După ce l-a întâlnit pe Engels, la Köln, Hess scrie:
“Când s-a despărţit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a răvăşi sufletele oamenilor…” [5]
A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare năzuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.
Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodată din mintea lui Engels. În 1865, el îşi exprimă admiraţia pentru cântecul Reformei, “Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l “un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea” [6]. Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.
Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:
Doamne Isuse Cristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

O, pogoară de pe tronul Tău ceresc

Şi mântuieşte-mi sufletul.

Coboară în toată binecuvântarea Ta,

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău,

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine.

Mântuitorule, bucuria pe care Ţi-o înălţăm

Împreună cu lauda noastră,

Este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare

Şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

Ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

Şi când inima mea va înceta să mai bată,

Să-mi pot da duhul în braţele Tale.

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda

Numele Tău în vecii vecilor,

Deoarece el se odihneşte în Tine.
O, de-ar veni mai curând vremea bucuriei

Când din pieptul Tău plin de dragoste,

Voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducându-Ţi mulţumiri,

Îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi,

Pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

Într-o continuă contemplare a Ta,

Viaţa mea se va desfăşura din nou.
Tu ai venit să eliberezi omenirea

De moarte şi de rău, ca să poată exista

Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.

Şi acum, odată cu această nouă coborâre a Ta

Pe pământ, totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cu venită fiecărui om în parte. [7]
Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer i-a semănat îndoiala în suflet:
„Este scris: ‚Cere şi ţi se va da’. Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbră de adevăr. Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru. Cu toate acestea, este scris: ‚Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer’. În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu că sunt un copil al lui Dumnezeu.” [8]
Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului. În cartea sa, „Schelling-filozoful întru Cristos”, Engels a scris:
“De la revoluţia franceză încoace, un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o bună parte din omenire iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate, încât ai crede că prorocii le din Scriptură se împlinesc chiar acum. Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă. Domnul spune în Matei 24:11-13: ‚Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul’. Apoi, în versetul 24: ‚Se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi’. Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2:3 şi în continuare: ‚Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ,Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi’.”
Engels citează din Scriptură paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:
„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi… Ei călătoresc în toată Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în pieţe şi poartă drapelul Diavolului dintr-un oraş în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prăpastia cea mai adâncă a iadului şi a morţii.”
Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsă:
„Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” [9]
Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică “pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…” [10].
Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată „Problema evreiască”. În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat “Împrumutul rusesc”, în care putem citi:
„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti. Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Isus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim. Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor. Majoritatea lor e formată din evrei. Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizaţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la luptă împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”
A spus Hitler ceva mai rău decât Marx? (E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în „Capitalul”, vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: “Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)
Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul Iui Marx, urându-i pe evrei. Ruth Fisher, o renumită lideră comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: “Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare” [11]. De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.
Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: “Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.” El vorbea despre “stupidul popor german” şi despre “dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că “germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi” [12]. Pe ruşi îi numea “mâncători de varză” [13], iar popoarele slave erau considerate “gunoaie etnice” [14]. El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.
Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre “plebea slavă”, din care făceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor “popoare retrograde”, nu le rămâne decât “să dispară imediat” în furtuna revoluţiei. “Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.” “Până şi numele lor va dispărea” [15].
Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:
“O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăşoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţile omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe carele dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi în frânte.”
Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.
Engels scria în acelaşi spirit:
“Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” [16]
„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale. Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” [17]
Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “băieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: “Nici democraţii de ‚coloratură’ roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.”
În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept “idioţi” vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.
Pe rivalul său, Lassalle, îl numea “evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.
„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… Şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.” Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta s-a certat cu prietenul său Proudhon, care apăra cauza eliberării sclavilor în Statele Unite. Marx îi răspunde acestuia:
„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţară într-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge America de pe harta naţiunilor.“ [18]
Marx a mai scris: “Dă-i dracului de englezi” [19]. În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, există totuşi o mulţime de marxişti englezi şi americani.
Satan în familie
Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatălui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre “răutatea lui Dumnezeu”. (Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă Îl descriu ca fiind rău.) Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu “ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”. El apăra dreptul de a profera blasfemii [20]. Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:
Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

O, Satano, rege al banchetului.

În lături, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale,

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile,

Când din tot sufletul meu desfid zeii.

Al regilor pontificali, al regilor inumani

Al lor este fulgerul care zdruncină minţile.
O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă,

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

Ca vârtejul care-şi întinde aripile,

Trece Satan cel mare, o, voi oameni!

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

Către tine se vor înălţa fumul lămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe dumnezeul preotului. [21]

Capitolul IV

PREA TÂRZIU
Dezvăluirile unei servitoare
Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx. Îndurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorbă a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzătoare petrecute în casa lui Marx:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii” [1]. Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evreii ortodocşi în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul iar, mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu. El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune? Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic? Este, de asemenea, cunoscut faptul că Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus. În mitologia greacă, Zeus – o neîndurătoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiară care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai târziu.
(Printr-o coincidenţă, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)
Scrisori de familie
Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: “Dragul meu Diavol.” [2] Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta? Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?
Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:
“Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” [3]
În “Manifestul Comunist”, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte “mare preot şi episcop”. Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul. Şi ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.
Documente biografice
Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective. Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.
Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa „Karl Marx”:
“Cu toate că tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare, demonul din sunetul celui mai iubit fiu al său…” [4]
“Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât Ja dezlănţuirea demonului de care se temea.” [5]
Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii. La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: “Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!” [6]
Marx a fost contemporan cu creştini iluştri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo, predicatorul Charles Spurgeon şi generalul William Booth. Toţi au locuit în preajma lui, în Londra. Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.
Există un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: “După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” [7]
Secretul din viaţa lui Lenin
Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.
Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice. Dar, între timp, am citit cartea „Tânărul Lenin”, scrisă de Troţky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin. El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare – acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13-14 noiembrie 1913:
„Milioane de păcate, pagube, împilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai fira vă idee a unui mic dumnezeu spiritual, oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” [8]
În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.
Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:
“Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.” [9]
Care este deci această “altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?
Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirmă:
“Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. Şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” [10]
Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de luptă pentru cauza comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită. Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care prelinseseră că o susţin. Ce confesiune îngrozitoare: “Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!”
Este interesant de observat că, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:
„Dacă vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi,

E păcat să ai o soartă atât de tristă,

Încât jertfa ta să fie întru totul inutilă.“ [11]
Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:7-8).
Există un “prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual. Esau a regretat, cu multe lacrimi, că şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:
“Am făcut o mare greşeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut într-un ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francesco d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia.”

Capitolul V

O CUMPLITĂ FALSIFICARE
Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni. Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seamă ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârsta de doisprezece ani, după ce a citit cartea Apocalipsa din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Anticrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Anticristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsă, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.
Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: “El nu este om, ci diavol” [1]. Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafară înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:
“Viaţa mea se sfârşeşte, îmi plec capul… Îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic…” [2]
El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victimă a Vrăjmaşului.
Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:
“Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el, sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea că va trăi veşnic… Nu avea nimic omenesc în el…”
Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.
„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”
Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potenţial mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.
El i-a spus lui Kaganovici:
„Dacă trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum această persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela. Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl şterg din inima mea.”
Una din distracţiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i împiedica pe aceştia să vadă păşunile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.
Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:
“Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.
Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect. De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în această privinţă. Pentru mine însă, un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…
În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea opoziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”
A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: “Nu există nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi” [3]. De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că “cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o plăcere să fii de nebiruit” [4].
Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:
“Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturam din calea noastră, într-un fel sau altul.” [5]
Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.
Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:
“Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” [6]
Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:
„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.“ [7] Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:
“Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”
Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi [8].
Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumătate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.
Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită. Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fată, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.
Stalin însuşi a comis flirturi pentru “dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.
A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comuniştii mai importanţi.
Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifică propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.
(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceză „Le Monde” ca pe “un om lipsit de căldură sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)
Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: “Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie [9].
Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.
Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost ”Demonoşvili” [10] care în limba georgiană înseamnă “demonicul” şi “Besoşvili” [11] – „îndrăcitul”.
Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxişti. Troiţkaia, fiica mareşarului sovietic Tuhacievscki, unul din conducătorii Armatei Roşii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei că acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în colţul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşază de obicei icoanele.
Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă “groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.
Un conducător argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla “Satanovsky”.
Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seamă scriitori din Franţa să devină comunişti. La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jilţul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră [12].
Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx. La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagră [13]. Acolo a fost locul de inspiraţie al vampirului Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970 [14].
Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.
Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane “roşii” s-au implicat şi ele în ocultism [15].
Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, “Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, „Nauka I Relighia” (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.
În continuare Mao Tse-Tung a scris:
„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu.” [16]
Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

Cultul violenţei

„Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”

Engels scria în „Anti-Duhring”: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”
Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă. În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:
“Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ură care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti, făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece.” [17]
Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. Şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.
Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:
“Comuniştii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”
Şi mai departe:
„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” [18]
Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. În revoluţia americană, de pildă, oamenii au luptat pentru obţinerea independenţei naţionale. În cea franceză – pentru democraţie. Marx este singurul adept al “revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.
Marx îi numea pe teroriştii care au fost executaţi pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, “martiri nemuritori” sau “tovarăşi de nepreţuit” [19].
Şi Engels scria despre “răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: “În inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. “Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.” [20]
Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:
“Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” [21]
Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comuniştilor:
Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”
Manifestul Partidului Comunist: “Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!”
Lenin: “Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”
Lenin: „Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.”
Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele din Asia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”
Hruşciov: „Dacă cineva crede că zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”
Cruzime satanică
Soljeniţîn, în monumentalul său roman „Arhipelagul Gulag”, afirmă că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Isus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste. De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Isus – un proletar – sau pe aceea a fecioarei Maria – o femeie săracă?
Nişte creştini penticostali relatează un incident care a avut loc în Rusia. În timpul celui de al doilea război mondial. Unul dintre predicatorii lor scosese un duh rău dintr-un om îndrăcit. Când demonul a ieşit din cel posedat, a ameninţat: “Mă voi răzbuna.” După ani de zile, predicatorul penticostal care realizase acest exorcism, a fost împuşcat pentru că nu s-a lepădat de credinţa sa. Ofiţerul care l-a executat a spus cu puţin înainte de a apăsa pe trăgaci: “Acum suntem chit”.
Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?
În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: “N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertaţi-mă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.
„Ruskaia Misl”, o revistă scrisă în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:
D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părinţilor ei: “Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.
Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu posedă nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.
După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:
“Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartă-mă, tată, m-am hotărât să mor.”
Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui [22].
Preotul Kowalyk a fost arestat de bolşevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fugă pe bolşevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Isus Cristos. Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafă, pe care bolşevicii i-au îngrămădit unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.
Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.), după ocuparea oraşului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în închisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce. În stomacul său ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk [23].
În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:
“Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare. Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” [24]
În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.
Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului. Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omorâţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i împuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.
Diavolul Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi. De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai puţin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult. Pentru a câştiga încrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decăt la mizerie, moarte şi distrugere.
Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauza trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos. Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos. De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.
Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Piteşti ca şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.
Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu. Cel care le urează “Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).
Păcatul satanic
Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice păcat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la această întrebare. Şi, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.
În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din biserică. Am întrebat-o: “Ce te face să “lucrezi” tocmai aici?” Ea a răspuns: “Îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. În Noul Testament, cuvântul grecesc folosit pentru noţiunea de slujbă religioasă este proskuneo, a cărui semnificaţie etimologică este “a săruta”. Când credinciosul iese din biserică, poartă încă pe gură pecetea sărutărilor lui Isus. Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: “Vezi, Isus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El”.”
Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la biserică – avem de-a face cu un păcat satanic.
Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Cristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.
A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.
A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masă – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti. Dar comuniştii ruşi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai iluştri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului. În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte “revoluţia permanentă”.
Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum “duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis [25]. A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figură proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:
“Crima este o necesitate inevitabilă, însă are întotdeauna o motivaţie. La noi, crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual, este exclusă. Noi respingem, de pildă, “vendeta transversală”, adică uciderea cu bună ştiinţă a vreunei persoane din anturajul “ţintei” vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”
Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles ca membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.
Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – împiedicat de a mai studia.
Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcătui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţiş caracterul satanic.
Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea: “Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale” [26].
Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: “M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă” [27].
Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!
Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea sa în practicile oculte:
“Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni. Îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” [28]
“Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiţi. Dar eu sunt cel despre care este scris: “El îi va înşela pe cei aleşi”…”
„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase… “ [29]
“Ce artă frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte.” [30]
Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”

Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovadă în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist. În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:
Tatăl nostru, care eşti în Petersburg,

Blestemat fie numele tău,

Sfărâmă-se împărăţia ta,

De nu s-ar mai face voia ta,

Nici măcar în iad.

Dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o,

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită,

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehve (primul ministru ţarist)

Şi pune capăt guvernării lui blestemate.

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin. [31]
Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi, nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci “de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Uniunea Studenţilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că “adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:
Capitalul nostru care eşti în Vest,

Sigure fie investiţiile tale,

Fie ca să obţinem profituri,

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

În Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi şi măreşte-ne creditele,

După cum şi noi le mărim pe cele ale debitorilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi la faliment,

Ci ne izbăveşte de sindicate

Căci ale tale sunt o jumătate din această lume,

Puterea şi bogăţiile, pentru două sute de ani.

O, Mamona! [32]
Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata biserică ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.
Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al Împărăţiei lui Dumnezeu care este adevăratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Isus.
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatăl Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:
Partidul nostru care stăpâneşti

În Uniunea Sovietică,

Sfinţească-se numele tău,

Vie împărăţia ta,

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Şi nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta,

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.
La o staţie de radio lutherană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, sună astfel:
“Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… Şi acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”
În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe străzile Parisului, sub următoarea lozincă: “Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”). De ce “demonii”? De ce nu “proletariatul” sau “poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi. Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, 10 martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):
Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor mării îi cântă o odă lui Stalin.

Albul orbitor al piscurilor munţilor, cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

La fel şi mesele îmbelşugate.

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.
Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al IV-lea şi din secolele următoare:
O, mare Stalin, o conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască,

Tu care purifici pământul,

Tu care reclădeşti veacurile,

Tu care faci ca primăvara să înflorească,

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.
Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:
El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

Aşa va fi, precum vrea Stalin…

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.
O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:
L-aş fi comparat cu un munte alb – dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării – dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare – dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor – dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.
Mao Tse-Tung a fost aclamat ca omul “a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist din România.
Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Penele, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham. Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi “Dumnezeul nostru laic”.
(Apropo, comuniştii din România, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internaţionale, au acceptat, în primăvara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).
În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului. Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol. El îşi explică această situaţie prin faptul că şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.
O altă pictură îl înfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Ţepeş, cunoscut ca “vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în ţeapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic [33].

Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL
Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.
Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste. Copiii din clasele IV-VI primesc calificativul de “drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de “slujitori ai Diavolului”. Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune “copii devotaţi ai Diavolului”. La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă [1].
Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţiş şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.
În localitatea Vitebsk din U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsă în timp ce practica magia neagră. Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regulă, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie. Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu. Din cauza acestei “crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.
Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia. În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.
Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţă a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment. El a întrebat-o: “De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a răspuns: “Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: “Poate că eu însumi sunt Satan” [2]. Pravoslavnaia Rus scrie:
„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxă din Odesa, atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casă a contelui Tolstoi.”
În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o sectă ortodoxă înfiinţată cu complicitatea comuniştilor. Un participant la liturghia neagră, o descrie ca pe o “parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”. Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.
Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numită Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui [3].
Batjocorirea obscenă a religiei
Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea “logică.” Dar de ce preoţii de la închisoarea din Piteşti au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei? De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei comuniuni? De ce această obscenă batjocorire a religiei? De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla în închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?
Comuniştii i-au explicat nu numai lui: “Dacă noi vă omoram pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu, pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”
În închisoarea de la Piteşti, comuniştii obişnuiau să-l “boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice botezului.
Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearşafuri albe (o imitaţie a veşmintelor lui Cristos), i s-a legat de gât, cu sfoară, un falus făcut din săpun. Creştinii erau bătuţi până când îşi ieşeau din minţi pentru a fi forţaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Isus Cristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie [4].
Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise [5].
Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid. Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?
Marxiştii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul. În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul. Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.
În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral [6].
Mulţi deţinuţi supuşi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât. Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.
În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste. De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare. Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost următorul:
„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare.“ [7]
Tortura creează locuri de muncă şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect. Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.
Ca şi satanismul, marxismul se întemeiază pe ura faţă de Dumnezeu. În 1923, în Uniunea Sovietică, în prezenţa lui Troţki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu [8]. Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.
În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva, Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localităţi din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990 [9].
În cartea sa „Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova”, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Leviţki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo. Doctorul a spus: “Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.”
Creştinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţară comunistă). Ofiţerul care l-a anchetat i-a spus: “Vreau să-L omoram pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: “Ăsta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: Dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.” [10]
În Chiasso – un oraş din Angola – comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: “Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi.” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi [11].
Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic [12].
Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:
“Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” [13].
A “lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.
Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic. Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa „Ideologia germană”. Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu “Spiritul Absolut”, Marx scria: “Suntem preocupaţi de o problemă extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.”
Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent. El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în închisoare.
În Albania, preotul Ştefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru că a botezat un copil. În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.
La procesul intentat Mitropolitului Banjamin din Leningrad, procurorul a spus:
“Biserica Ortodoxă este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”
Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietică, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici. Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi împiedicat Duhul lui Dumnezeu.
În Uniunea Sovietică, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective. Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului. Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns [14]. Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie pentru că au botezat oameni.
Înverşunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului. Oamenii religioşi din Israel, Pakistan sau Nepal se opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii “luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.
“Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului.”
Practici oculte
Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea „Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier” [15] de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder. Deosebit de important este faptul că Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.
Dr. Eduard Naumov, membru al Asociaţiei Internaţionale de Parapsihologic, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări: Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.
În Cehoslovacia, Bulgaria, etc., Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.
Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologic reperate în Uniunea Sovietică.
Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să “retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:
„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… În jurul tău este noapte eternă…
Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut…” [16]
În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective. Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?
Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această “maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice. “Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.
În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odăjdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu căptuşeala în afară. Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reincarnarea. În timp ce oamenii religioşi din India sunt preocupaţi de viitoarele lor reincarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de incarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.
Marxismul ca religie
La fel cum Diavolul L-a ispitit pe Isus Cristos, adresându-I-se cu versete biblice, tot astfel Marx foloseşte texte din Sfânta Scriptură al căror înţeles îl denaturează însă foarte mult.
Volumul al doilea din Operele lui Marx şi Engels începe cu cuvintele adresate de Isus apostolilor Săi (Ioan 6:63) citate de Marx în cartea sa, „Sfânta Familie”: “Duhul este Cel care dă viaţă.” În continuare, citim:
“Critica [critica îndreptată de Marx împotriva a tot ceea ce există] a iubit atât de mult masele populare încât a dat pe cel mai iubit fiu al său [i.e. Marx], pentru ca oricine crede în el să nu piară şi să aibă viaţa criticii. Critica s-a întrupat în rândul maselor populare şi a locuit printre noi, şi noi am privit slava sa ca întocmai slava singurului născut din Tatăl. Critica n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a smerit luând chipul unui legător de cărţi şi s-a umilit până la absurd – da, absurdul critic exprimat în diverse limbi” [17].
Cei familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi vor recunoaşte în rândurile de mai sus o parodie a versetelor biblice (Ioan 3:16; 1:14; Filipeni 2:6-8). Aici Marx apreciază încă o dată lucrările sale ca fiind “absurde”, după cum altă dată considera că scrierile sale sunt “cărţi porceşti”.
Marxismul este o nouă religie, avându-şi propria ei Scriptură. Cartea ei de căpătâi, „Capitalul”, de Karl Marx, este numită “Biblia clasei muncitoare”. Marx însuşi se considera “Preotul comunismului” [18].
Comunismul “are orgoliul de a fi infailibil” [19]. Toţi cei care se împotrivesc “crezului” comunist (expresia îi aparţine lui Engels) [20] sunt excomunicaţi. Marx a scris: “Bakunin ar trebui să fie mai precaut. Altminteri, îl vom excomunica” [21].
Toţi cei care mor pentru cauza marxsimului sunt comemoraţi ca “martiri”. De asemenea, marxismul are momentele sale sacre: solemnitatea primirii copiilor de vârstă preşcolară în organizaţia numită “Copiii lui Octombrie”; depunerea jurământului de către cei care sunt făcuţi “pionieri”, după care urmează ceremoniile primirii de noi membri în rândurile comsomolului şi ale Partidului. Spovedaniei i se substituie autocritica făcută de comunişti în public, în faţa întregii adunări de partid [22].
Marxismul este o religie pentru că întruneşte toate caracteristicile unei religii. Totuşi, în liteeratura de propagandă marxistă, acestui dumnezeu nu i se spune pe nume. După cum reiese limpede însă din dovezile furnizate de această carte, dumnezeul acestei religii nu este altul decât Satan.
Este foarte ciudat faptul că deşi marxismul este în mod evident de natură satanică, mai multe biserici din lumea liberă nu îl resimt totuşi ca pe un pericol.
În această privinţă, câteva statistici sunt edificatoare.
Mai mulţi profesori de seminar din S.U.A. au fost întrebaţi: “Este posibil ca un om consecvent să fie membru al bisericii dvs. şi, totodată, adept al marxismului?”
Iată procentajul celor care au răspuns “Da” [23]:

Biserica Episcopală	68 %
Biserica Lutherană	53 %
Biserica Prezbiteriană	49 %
Biserica Metodistă	49 %
Biserica lui Cristos	47 %
Biserica Baptistă Americană	44 %
Biserica Romano-Catolică	31 %

Cât de trist este că cei care urmează Calea Adevărului se lasă înşelaţi de cei care îi slujesc tatălui minciunii.

Capitolul VII

MARX, DARWIN ŞI REVOLUŢIA
Marx şi Darwin
În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui” (Geneza 1:26). Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii. Marxismul este primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent. Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru a-şi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte “infrastructură”. Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie “suprastructura” care, în ultimă instanţă, este determinată de necesităţile pântecului.
Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, „Originea omului”, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină. Darwin a susţinut că omul provine din regnul animal.
Omul a fost detronat de către Marx şi Darwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.
La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin este foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiinţele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasă.”
Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:
“Când Darwin a publicat “Originea speciilor”, el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”
(Scopul iniţial al lui Darwin nu a fost de a ataca religia. El scrisese: “Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme.” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei, Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul “insuflată”, sintagma “de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)
Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie. Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Cari Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamenta] al omului este cel religios.
Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: “Diavolul este tatăl meu.” Un alt poet rus, Briusov, declara: “Îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe Diavolul.”
Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homosexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.
Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare. Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament iar neurastenia era apreciată ca un semn de intelectualizare. Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.
Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit pe Darwin? [1] Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărţilor lui Darwin concepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi. Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui. Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să trăiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.
Darwin a scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice. Dar, deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printr-un îndelungat proces de evoluţie, teoria lui Darwin a dus în cele din urmă la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie. Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.
În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este “duşmanul personal al lui Isus Cristos”. El a declarat în faţa Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că “poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.” Atunci Convenţia a decretat “nimicirea tuturor religiilor”.
Pentru cei care iau în serios rugăciunea “Tatăl Nostru”, cuvintele “şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: Îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunătoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume. Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le întinde Diavolul.
Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul sau asemenea lui Isus – Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al păcii?

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a “convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.
În Israel se află o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: “Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.” Hess şi-a expus “crezul” în cartea sa, „Catehismul roşu al poporului german”:
“Ce este negru? Negru este clerul… Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… În primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu. În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. În al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…
Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă… Muncitorii care au reuşit să preia puterea politică într-un stat, trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”’ [2].
Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adăugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi “religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor. Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ iar Împărăţia cerurilor nu se situează în lumea de dincolo. Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărata împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a felului în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.
După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de “a da ultima lovitură religiei medievale” [3] (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: “Cu siguranţă că Marx Îl va izgoni pe Dumnezeu din cer” [4]. În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă. El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.
Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l “izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic. El, care l-a învăţat pe Marx în ce constă importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: “Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase” [5]. În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasă care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.
Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti. După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respingă această pervertire diabolică a sionismului.
Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Isus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Isus! Căci, el scrie:
„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” [6]
Dar atunci, de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Isus este “un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor” [7]. Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.
Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea “statului mesianic”, “ pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” [8], ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în „Catehismul roşu” – a înfăptuit revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.
Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx, sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu “religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare: “Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” [9] Dar ce fel de rugăciuni face cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului stiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreieşti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.
Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist că proletariatul nu are nici o patrie. În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Democrat Social pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional. Dar Hess este un internaţionalist “special”, care pledează pentru menţinerea naţionalismului evreilor. El scrie:
“Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale. Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare… Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.“ [10]
Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea. Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor. Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni. Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect. Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.
Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.
Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.
Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris „Roma şi Ierusalim”, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.
Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm. Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, “creştinii Îl văd pe Isus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”, [11] sau că “astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere” [12]. Din „Catehismul roşu” reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.
Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism. Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice: comunismul, ramura rasistă, bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.
Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Isus a fost evreu, ca şi fecioara Maria şi toţi apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: “Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22). Hess glorifică însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare. El a afirmat că religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte şarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.
El scrie:
“Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual, sau într-un mod fragmentar ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri.“ [13]
Aceste vremuri pe care Hess le numeşte “mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o glumă de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.
Hess se exprimă de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.” [14] Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zeci de milioane de oameni (pe care Hess pretinde că îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.
Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu acceptă nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu există nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.
„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei, atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei” [15].
Hess vorbeşte şi despre “absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.” [16]
Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I. Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a “convertit” pe Marx la socialism.
Citez încă o dată cuvintele lui Marx:
“Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să înţeleagă.”
Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.
Prima carte a lui Hess s-a numit „Sfânta familie a omenirii”. El a considerat-o “o lucrare a Duhului Sfânt al adevărului” [17], afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. “Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.” [18]
Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminată. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess [19].
După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor. În prefaţa cărţii sale, Judecata din urmă, el îşi exprimă satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi “decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.” [20] (Hess îşi exprimă, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de “decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”) [21]
Hess consideră că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt “moarte” [22], ceea ce nu-l împiedică însă să vorbească în cartea sa, „Roma şi Ierusalim”, despre “scrierile noastre sfinte”, “sfânta limbă a părinţilor noştri”, “cultul nostru”, “legile divine”, “căile Providenţei” şi “viaţa evlavioasă” [23].
Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu bună ştiinţă a “încâlcirii diabolice” [24].
Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască. Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess.
Iată ce scrie Hess, (“sionistul” care altădată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată „Despre sistemul monetar”:
„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune. Misterul Iudaismului şi al Creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modem. Misterul sângelui lui Cristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă.” [25]
Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi înţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o “încâlceală diabolică”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl consideră “sfânt”.
Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învăţat pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia: “Viaţa este produsul nemijlocit al rasei” [26]. Ca şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei. În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcată de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale. Cea mai importantă este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea [27].
Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?
““Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc”, declară Hess într-o scrisoare către Lasalle.” [28]
Marx va face afirmaţii asemănătoare:
“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” [29]
Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

Organizaţia Iadul

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de bază. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de bază ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul. Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natură carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de bază ale satanismului – de pildă, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă…
Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reincarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste [30]. Mulţi dintre liderii nazişti nu erau străini de practicarea magiei negre.
Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman „Demonii”.
Netceaev, “superbul tânăr fanatic” [31], după cum îl numea Bakunin, a scris „Catehismul revoluţionarului” – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti “Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870). Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:
“Cauza noastră este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… Să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” [32]
Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era interzisă.
Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:
“O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” [33]
„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat să-l denunţe… Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” [34]
Netceaev scrie în Catehismul său:
“Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”
Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:
„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi, foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” [35]
Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: “Liga revoluţionară mondială”. Statutul ei a fost semnat de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx [36]. La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:
„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată. Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: “De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?” De când a venit Bakunin în Anglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre “a arde din temelii”, “a asasina “, “a tăia în bucăţi”.”
În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:
“Trebuie să înţelegem că, ceea ce a făcut Karakazo n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luăm aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.” [37]
Într-o altă proclamaţie, se afirmă:
“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iureş palatul imperial…
Vom striga: “Puneţi mâna pe topoare!” şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului. Fără milă! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…
Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” [38]
În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: “Organizaţia”, al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: “Iadul”. Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.
Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea “Iadului” – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietică – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.
În Revoluţionarul ilegalist din Rusia, E. S. Vilenska scrie:
““Iadul” era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete “ [39]
În Cernâşevski sau Neceaev [40] se menţionează faptul că unul dintre membrii “Iadului” s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.
Cernâşevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:.
“Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” [41]
Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:
„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.
Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.
Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător. “
Şi iarăşi:
“Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.“ [42]
În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma “nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:
„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine socială e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sânge decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… Dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.“ [43]
De fapt, numărul victimelor a fost mult mai mare. În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declară că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.
Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită “Iadul”. De ce tocmai “Iadul”? De ce nu Societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?
Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti.pentru osânda veşnică.
Originoform
Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii. În plus, se încearcă racolarea reprezentanţilor bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă. Numele acestui departament este “Originoform”. Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.
Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltrează înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.
Primul director al acestei organizaţii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda. Sediul central al organizaţiei se află în Varşovia. Actualul ei conducător se numeşte Theodor Kasky.
În oraşul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord. Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane la Constanţa (România).
În aceste şcoli se pregătesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.
Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala “Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuiţilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea. Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astăzi el declară public că este comunist şi că s-a căsătorit cu o comunistă.
Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine că Papa l-ar fi iertat [44].

Capitolul VIII

ÎNGERI DE LUMINĂ
Liturghia satanică

Dr. Lawrence Pazder, în cartea sa „Michele îşi aduce aminte” [1], reproduce textual cuvintele rostite în timpul unei liturghii satanice secrete, obţinute prin metoda analizei regresive de la o pacientă care a luat parte la un astfel de ritual cu douăzeci de ani în urmă.
Satan apare în timpul liturghiei şi rosteşte următoarele cuvinte:
Ieşind din întuneric şi din focul cel roşu

Un om se întoarce dintre morţii cei vii;

Eu merg pe pământ numai noaptea,

Eu fac să ardă numai lumina.

Eu merg acolo unde toţi se tem;

Eu merg şi-i găsesc pe cei rătăciţi.

Toate forţele întunericului sunt ale mele.

Închide lumina, fă întuneric!
Evident că rolul lui Satan este interpretat de marele preot al sectei respective. Apoi Satan ia Biblia în mână şi spune:
Nici un ochi nu poate vedea ce a spus această carte

Ceea ce este scris în ea este mort.

Nici un ochi nu poate vedea, nici măcar un prieten.

În cele din urmă, cărţile sunt ale mele.

Poţi scrie toată ziua, poţi scrie toată noaptea,

Dar scrisul nu va aduce lumină.

O voi arde în întregime, o voi face neagră.

Voi arde toate cuvintele voastre de la primul până la ultimul.

Voi arde fiecare pagină, voi mânca fiecare cuvânt

Şi apoi îl voi scuipa ca să nu mai fie niciodată auzit.

Focul va creşte, ochii lor vor vedea.

Cartea cuvintelor nu poate sta în faţa mea.

Când vor îmbătrâni vor şti şi vor spune.

Singura putere vine din Iad.
Matei, Marcu, Luca şi Ioan

Aruncaţi în flăcări şi s-a terminat cu ei.

Cuvintele lor erau minciuni,

Copiii mei vor vedea.

În foc cuvintele lor mor.

Singurul lucru adevărat rămas prin foc

Este lumina cu ajutorul căreia mă vedeţi.
Mă voi întoarce, aşteptaţi şi veţi vedea.

Mă voi întoarce să iau lumea pentru mine.

Tot ce a trecut trebuie să se reîntoarcă.

Eu am fost aruncat, dar eu pot rezista în foc.

Întoarceţi-vă, copiii mei, întoarceţi-vă!

Atingeţi fiecare bucată de pământ.

Atingeţi pe oricine puteţi.

Faceţi o fiară din fiecare om.
Apoi toţi participanţii încep să cânte:
Este timpul să se schimbe din negru în roşu.

Este timpul să se schimbe din viu în mort.

Prinţul întunericului…

Ajută-ne să sărbătorim banchetul

Fiarei care va veni.
Satan vorbeşte din nou:
Cel sfânt, cel Preaînalt

Ha, nu după mult timp, foarte curând voi fi eu.

Mi-am pus capcanele în toate ţări le pe care le vedeţi,

Aşteptând ca acestea să se prăbuşească.

Bani, numere şi puterea urii,

Acestea sunt lucrurile pe care mă bizuiesc.

Numerele oamenilor – atât de mulţi, şi fiecare atât de mic,

Dar, cu atât de mulţi bani, cel mic devine mare.
Friederich Nietzsche, în cea de-a patra parte a cărţii sale „Aşa grăit-a Zarathustra”, sub titlul “înviere” oferă cititorilor textul unei alte liturghii satanice, compuse într-un spirit asemănător celei prezentate mai înainte [2].
Este atât de dureroasă constatarea că liturghiile satanice au ajuns să pătrundă în viaţa mai multor americani şi îndeosebi în viaţa copiilor [3].
“Satan, Satan, Satan. El este Dumnezeu, el este Dumnezeu, el este Dumnezeu.” Aceste blasfemii se ascund în textele unei părţi a muzicii rock pe care tinerii o ascultă la ora actuală, fără a recepta conştienţi mesajul ei satanic. În cazul acesta, muzica este camuflajul liric în care se ascunde capcana cuvintelor.
Anumite grupuri rock folosesc acest procedeu. Discul de mare succes al formaţiei Led Zepelin, intitulat “Scara spre cer”, al cărui text, după cum se ştie, este destul de simplist ascunde următorul mesaj: “Cânt pentru că trăiesc cu Satan.” Într-un alt cântec se spune: “M-am hotărât să fumez marijuana.” Adresându-se subconştientului, sugestia exercită asupra noastră o influenţă mai mare (deci mai periculoasă) decât ideile conştient receptate.
Astăzi, liturghiile satanice sunt foarte rar oficiate în public. În biografia consacrată lui Fouche, Ştefan Zweig descrie un asemenea ritual care a avut loc în văzul lumii în oraşul Lyon, în timpul revoluţiei franceze, în cinstea unui revoluţionar ucis, pe nume Chalier. În acea zi crucile au fost smulse de pe toate altarele, iar preoţilor li s-au confiscat odăjdiile. O uriaşă mulţime de oameni a coborât în piaţă purtând bustul revoluţionarului ucis. La această ceremonie au participat trei proconsuli pentru a cinsti memoria lui Chalier – “dumnezeul – mântuitor care a murit pentru poporul său”.
Oamenii ţineau în mâini potire, icoane şi alte obiecte de uz liturgic. În urma lor venea un asin care purta pe cap mitra episcopală. De coada lui era legată o cruce şi o Biblie.
La sfârşit, Evanghelia, cărţile de rugăciune şi icoanele au fost aruncate în flăcări. Măgarului i s-a dat să bea din potirul de împărtăşanie ca răsplată pentru participarea lui la acest ritual. Bustul lui Chalier a fost aşezat pe un altar în locul icoanei lui Cristos, făcută ţăndări. Zeci de răspopiţi catolici au luat parte la ceremonie.
În amintirea acestui eveniment a fost imprimată o medalie. Ceremoniile secrete satanice nu se desfăşoară sub aceeaşi formă, dar fondul lor este acelaşi.
Revista sovietică „Iunii Kommunist” descrie cu lux de amănunte o liturghie satanică în care pâinea şi vinul amestecate cu excremente şi cu lacrimile obţinute prin tăierea ochiului unui cocoş viu, s-ar “transubstanţia” – chipurile – în trupul şi sângele lui Lucifer.
În timpul ceremoniei, cuvintele din textul liturghiei sunt citite invers, de la sfârşit spre început, aşa cum se procedează în riturile satanice. Apoi, între Satan şi adoratorii lui se încheie un pact care cuprinde următoarele clauze: lepădarea de credinţa creştină; rebotezarea în numele Diavolului, cu schimbarea numelui; renegarea naşilor şi înlocuirea lor cu protectori din partea Satanei; dăruirea câtorva veşminte personale Satanei; depunerea – în interiorul cercului magic – a jurământului de credinţă faţă de Satana;
Înscrierea numelui neofitului în „Cartea morţii” – în semn de negare a „Cărţii vieţii lui Cristos”; promisiunea de a-i aduce Diavolului ca ofrandă pe proprii tăi copii, de a-i face daruri şi de a săvârşi acele fapte care sunt pe placul său; jurământul de a nu divulga secretele de la întâlnirea vrăjitoarelor şi de a înjosi religia creştină.
De ce comuniştii extrag astfel de precepte din vechile cărţi de demonologie, recomandându-le apoi tinerilor ca pe o hrană substanţială a spiritului? Asta e tot ce are de oferit marxismul pentru spiritul omului?
În continuare, revista comunistă menţionează:
“În această demonică anti-creaţie, care pe dinafară seamănă foarte mult cu lumea noastră, omul trebuie să răsplătească prin rău fiecare succes din viaţa sa.”
Apoi, afirmă cu neruşinare de parcă ar cita deviza satanismului: “Satan nu este duşmanul omului. El este Viaţă, Dragoste, Lumină.”
În încheierea articolului sunt citate cuvintele lui Uspenskii, exprimând speranţele comuniştilor:
“Unele idei pătrund până în cele mai tainice unghere ale sufletului nostru, punându-şi amprenta pentru totdeauna… Urmele lăsate de aceste idei vor otrăvi viaţa.“ [4]
Acest articol insidios este redactat sub forma unei informări obiective, dar mobilul său subtil este de a stârni curiozitatea morbidă a cititorului, conducând la efecte dezastruoase pe plan spiritual.
În timpul ceremoniei de iniţiere în al treilea grad al bisericii sataniste, cel iniţiat trebuie să jure: “Voi face întotdeauna numai ceea ce vreau eu.” Cu alte cuvinte, nu există nici o autoritate superioară eului păcătos. Aceasta este o negare făţişă a poruncii lui Dumnezeu: “…să au urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie” (Numeri 15:39).
Marxiştii fac apel la cele mai josnice sentimente, stârnind în suflete ura faţă de cei bogaţi şi îndemnându-i pe oameni la violenţă împotriva oricui. “Răul face istoria”, scria Marx, căruia i-a revenit un rol hotărâtor în determinarea istoriei.
Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, mai degrabă, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi din China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

Este oare totul permis?

Închinarea la Diavolul este foarte veche, mai veche chiar decât creştinismul. Nu este exclus ca profetul Isaia să fi avut în vedere acest aspect, atunci când a scris: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).
Adevăratul sentiment religios se situează la antipodul exaltării eului. Anumiţi rabini (aparţinând sectelor haside) nu pronunţă niciodată cuvântul “eu” deoarece consideră că acest pronume îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu. Voinţa care se exprimă prin rostirea acestui cuvânt poate influenţa negativ comportamentul omului.
Dimpotrivă, atunci când un bărbat sau o femeie primesc iniţierea satanistă de gradul VII, aceştia jură că se vor călăuzi în viaţă, după principiul: “Nimic nu este adevărat şi totul este permis”. Odată, Marx a fost întrebat de fiica lui: “Care este principiul tău favorit?”, la care el a răspuns: “Să mă îndoiesc de orice.” [5]
În Manifestul Partidului Comunist, Marx a afirmat că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale – ceea ce va face ca totul să fie permis.
Am citit îngrozit principiul iniţierii satanice de gradul VII, afişat pe zidurile Universităţii din Paris în timpul convulsiilor sociale din 1968; era redus la formula: “Este interzis să interzici” consecinţa firească a devizei “Nimic nu este adevărat şi totul este permis.”
Evident, tinerii nu-şi dăduseră seama de absurditatea acestei interdicţii. Dacă este interzis să interzici, trebuie să fie interzisă şi interdicţia de a interzice.
Iar dacă totul este permis, înseamnă că este permisă şi interdicţia.
Tinerii cred că libertatea constă în negarea oricărei interdicţii. Marxiştii ştiu mai bine acest lucru. Pentru ei, această definiţie a libertăţii înseamnă că este interzis să interzici dictaturile inumane din China comunistă şi din Uniunea Sovietică.
Dostoievski deja avertizase: “Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis.” Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că toate instinctele noastre sunt descătuşate. Expresia fundamentală a acestui gen de libertate este rară. Oricine este liber (în această accepţie) să considere libertatea ca pe o slăbiciune sufletească. Engels spunea: “Dragostea universală este o absurditate.” Gânditorul anarhist Max Stirner, autorul cărţii Eul şi proprietatea sa şi unul dintre prietenii lui Marx, a scris: “Sunt legitim îndreptăţit să fac orice lucru pe care îl pot face.”
Comunismul este o posedare demonică colectivă. În Arhipelagul Gulag, Soljeniţân descrie câteva din efectele îngrozitoare ale comunismului, înregistrate în sufletele şi în vieţile oamenilor.
Mitul lui Marx
Permiteţi-mi să vă spun încă o dată că îmi dau foarte bine seama de faptul că argumentele mele de până acum pot fi considerate doar ca nişte dovezi indirecte. Dar ceea ce am scris este suficient pentru a demonstra că tot ce spun marxiştii despre Karl Marx nu este altceva decât un mit. Marx nu este câtuşi de puţin îngrijorat de sărăcia în care trăiesc tovarăşii săi, pentru care revoluţia este ultima soluţie…
El nu i-a iubit niciodată pe muncitori, considerându-i „într-o ureche”, “proşti”, “măgari”, “ticăloşi”, exprimându-se chiar obscen la adresa lor. Nu i-a iubit nici pe tovarăşii săi de luptă pentru cauza comunismului. Lui Freilligrath îi spunea “Porcul” [6], pe Lasalle îl numea “evreu negru” [7], iar pe Bakunin îl considera “o nulitate de teoretician” [8].
Locotenentul Cekov, luptător în revoluţia din 1848 şi unul dintre tovarăşii de băutură ai lui Marx, mărturisea că narcisismul lui Marx devorase tot ce fusese bun în sufletul său.
Cu siguranţă că Marx nu-i iubea pe oameni. Giuseppe Mazzini, care îl cunoştea foarte bine pe Marx, scrie despre el că “avea un spirit destructiv. În inima lui nutrea mai degrabă ură decât dragoste faţă de oameni.” [9]
Massini era un “carbonar”. Această organizaţie (înfiinţată în anul 1815 de genovezul francmason Maghella) declara că principalul ei scop, “conform năzuinţelor lui Voltaire şi obiectivelor Revoluţiei franceze, era desfiinţarea religiei catolice şi, în cele din urmă, a creştinismului.” La început, mişcarea carbonarilor s-a manifestat doar în interiorul Italiei dar, ulterior, a căpătat o mai largă orientare europeană.
Deşi l-a criticat pe Marx, Massini a rămas în continuare prieten cu el. Enciclopedia iudaică menţionează faptul că celor doi li s-a trasat sarcina de a pregăti discursul şi organizarea Primei Internaţionale; ceea ce înseamnă că cine se aseamănă se adună, chiar dacă cei doi se criticau reciproc.
Nu cunosc nici o mărturie din partea contemporanilor lui Marx care să infirme aprecierile făcute de Massini la adresa lui. Dragostea lui Marx faţă de oameni este un mit creat numai după moartea acestuia.
De fapt, citatul favorit al lui Marx era acest fragment din versurile lui G. Werth: “Nu este nimic mai plăcut pe lume decât să-i musti pe duşmanii tăi.” Marx a afirmat deschis: “Suntem neîndurători. Nu cerem nici un pic de îndurare. Când va veni rândul nostru, nu vom evita terorismul.”
E greu de crezut că astfel de afirmaţii ar putea constitui expresia dragostei faţă de oameni.
Marx nu a urât religia pentru că aceasta ar fi stat în calea realizării fericirii oamenilor. Dimpotrivă, el dorea ca oamenii să se chinuie atât pe lumea aceasta cât şi în cealaltă, toată veşnicia. Acesta era “idealul” său. După cum a mărturisit, ţelul său era distrugerea religiei. Socialismul, cauza proletariatului, umanismul – nu erau decât nişte pretexte.
După ce a terminat de citit cartea lui Charles Darwin, „Originea speciilor”, Marx i-a trimis o scrisoare lui Lassalle mărturisindu-i bucuria că cel puţin în domeniul ştiinţelor naturale, lui Dumnezeu I s-a dat “lovitura de graţie.” [10] Atunci, care să fi fost ideea predominantă din gândirea lui Marx? Să fi fost oare frământat din pricina condiţiilor mizerabile de trai ale proletariatului? Dacă ar fi aşa, atunci în ce ar mai consta valoarea atribuită de Marx teoriei lui Darwin? Singurul răspuns acceptabil este că Marx, înainte de toate, a fost preocupat de distrugerea religiei.
Lupta pentru binele clasei muncitoare era o aparenţă. Acolo unde proletariatul nu se ridică la luptă în numele “idealului” socialist, marxiştii vor exploata diferenţele dintre rase sau aşa numita prăpastie dintre generaţii. Pentru ei principalul obiectiv îl constituie distrugerea religiei.

Marx credea în iad. Programul său, ideea care l-a călăuzit şi l-a însufleţit de-a lungul vieţii a fost de a-i trimite pe oameni în iad.

Robin Goodfellow
Marx a scris:
“În neliniştea care a cuprins clasa de mijloc, aristocraţia şi profeţii reacţionarismului se simte prezenţa vajnicului nostru prieten, Robin Goodfellow, bătrâna cârtiţă care poate săpa la temelia lucrurilor atât de repede – revoluţia.“ [11]
Cei care au studiat opera lui Marx nu au încercat să afle cine anume este acest Robin Goodfellow, viteazul prieten al lui Marx, activând pentru cauza revoluţiei.
În secolul al XVI-lea, evanghelistul William Tydale folosea numele Robin Goodfellow ca pe o denumire a Diavolului [12]. Shakespeare, în Visul unei nopţi de vară, îl caracteriza pe acelaşi Robin Goodfellow ca “vicleanul spirit ce-i îndrumă greşit pe cei ce rătăcesc în noapte” [13].
Astfel, conform declaraţiilor lui Marx (părintele comunismului) iată cine era prietenul său apropiat şi autorul revoluţiei comuniste: un demon.
Mormântul lui Lenin
Isus – revelându-Se sfântului Ioan – a adresat un foarte misterios mesaj bisericii din Pergam (un oraş din Asia Mică): “Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apocalipsa 2:13). Pergam era cu siguranţă unul dintre focarele satanismului din acea vreme. Ghidul turistic al Berlinului (ediţia Baedecker) menţionează că altarul lui Zeus din Pergam a fost expus la Muzeul Insulei până în anul 1944. După dezgroparea lui de către arheologii germani, acest altar s-a aflat în plin centru al capitalei naziste în timpul regimului satanic al lui Hitler.
Dar povestea “scaunului de domnie al Satanei” încă nu s-a sfârşit. Îîn ziarul Svenska Dagbladet (Stockholm, 27 ianuarie 1948) se relatează că:
1. După cucerirea Berlinului de către armata sovietică, altarul din Pergam a fost luat din Germania şi dus la Moscova. Dimensiunile lui sunt colosale: 127 de picioare lungime, 120 de picioare lăţime şi 40 de picioare înălţime.
În mod surprinzător, altarul nu a fost expus la nici un muzeu sovietic. Atunci, cu ce scop a fost transportat la Moscova?
Am arătat mai înainte că în vârful nomenclaturii sovietice se practicau ritualuri satanice. Să fi fost oare folosit altarul din Pergam în scopuri personale? Sunt multe întrebări la care nu s-a răspuns. Este de ajuns să spunem că obiectele care au o valoare arheologică atât de mare de obicei nu dispar, fiind mândria muzeelor care le deţin.
2. Arhitectul Stjusev a folosit ca model acest altar al Satanei pentru construirea mausoleului lui Lenin, în 1924 [14].
De atunci, mii de cetăţeni sovietici aşteaptă zilnic la rând pentru a putea vizita acest sanctuar al Satanei în care mumia lui Lenin se află expusă pe un catafalc de onoare. Lideri religioşi din întreaga lume vin să-l omagieze pe “patronul spiritual” al Sovietelor în incinta acestui lăcaş ridicat în cinstea Satanei. Nu trece o zi fără ca în acest loc să nu se depună coroane de flori, în timp ce bisericile creştine din Piaţa Roşie din Moscova au fost transformate de o bună bucată de vreme în muzee.
Domnia lui Satan în Uniunea Sovietică este foarte vizibilă.
Templul satanist din Pergam nu este singurul de acest fel. De ce vorbeşte Isus tocmai despre acest templu care, în perioada aceea, nu era atât de important? Cuvintele Domnului din acest verset sunt mai de grabă profetice, referitoare la nazism şi comunism, în timpul cărora acest altar avea să fie ţinut la loc de cinste.

Capitolul IX

CUI ÎI VOM SLUJI?
Îndemn la acţiune

Această carte a fost scrisă în urma unei documentări. Gânditorii creştini, ca şi alţi oameni de cultură, sunt tentaţi de multe ori să-şi construiască întreaga argumentaţie pornind de la idei preconcepute. Discursul lor nu înaintează doar în măsura în care ei reuşesc să stabilească adevărul. Uneori aceştia sunt înclinaţi să răstălmăcească adevărul sau să exagereze argumentaţia pentru a-şi impune propriul punct de vedere.
Eu nu pretind că aş fi dovedit cu probe incontestabile că Marx a făcut parte dintr-o anumită sectă satanistă, dar cred că faptele şi situaţiile prezentate până acum conduc foarte clar la această concluzie. Există, în mod cert, numeroase date din care reiese influenţa satanică exercitată asupra vieţii şi scrierilor lui Karl Marx dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că lipsesc încă anumite verigi din înlănţuirea logică a dovezilor care să ne permită pronunţarea categorică a unui verdict în această privinţă.
În lupta dusă împotriva comunismului se poate recurge la sancţiuni economice, presiuni politice, ameninţări militare şi propagandă anticomunistă. Biserica trebuie să sprijine toate acele acţiuni laice prin care conştiinţa omenească se angajează în lupta împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Dar Biserica dispune şi de armele ei specifice.
Mitropolitul ucrainean al Bisericii catolice de rit bizantin, contele Andrew Sheptyţky, a cerut ca Roma să hotărască începerea rugăciunilor de exorcizare a comuniştilor, al căror “regim politic nu se poate explica decât printr-o masivă posedare demonică”.
Isus nu le-a spus ucenicilor Săi să se plângă din cauza dracilor, ci să-i scoată afară din oameni (Matei 10:8). Acest lucru este cu putinţă, dar această carte nu-şi propune să intre în detalii cu privire la acest fel de rugăciune.
Reacţia cititorilor
Primele ediţii ale acestei cărţi au provocat reacţii interesante din partea cititorilor. Mulţi dintre ei au considerat-o ca pe o nouă interpretare a marxismului, indicându-mi surse valoroase pentru o nouă documentare.
Pe de altă parte, o revistă teologică din Olanda a acordat un spaţiu de câteva coloane unui articol în care se încerca minimalizarea importanţei acestei interpretări: “Este posibil ca Marx să nu fi fost străin de practicarea magiei negre – susţinea autorul articolului – dar acest lucru nu este foarte important. Toţi oamenii sunt păcătoşi şi toţi au gânduri necurate. Nu e cazul să ne îngrijorăm din această cauză.”
Este adevărat că toţi oamenii sunt păcătoşi, numai că nu toţi sunt infractori. Toţi suntem păcătoşi, dar unii dintre noi sunt ucigaşi iar alţii judecătorii care, conform legii, pronunţă sentinţa aplicabilă acestor ucigaşi.
Crimele comunismului sunt fără precedent. Care alt sistem politic a ucis şaizeci de milioane de oameni într-o jumătate de secol? [1] Alţi şaizeci de milioane de oameni au fost ucişi în China comunistă. (Unii consideră că cifra victimelor este mult mai mare).
Există diferite grade de culpabilitate a păcătosului şi a criminalului. Dimensiunile crimelor comise de comunişti sunt date de intensitatea cu care s-a exercitat influenţa satanică asupra întemeietorului comunismului modern. Păcatele ieşite din comun ale comunismului ca şi cele ale nazismului sunt într-adevăr satanice.
Am primit şi scrisori de la satanişti care fac apologia propriei lor religii. Iată ce îmi scrie unul dintre aceştia:
“Însăşi Biblia – din pricina dovezilor furnizate chiar de scrierile pe care le conţine – reclamă o apărare a satanismului. Gândiţi-vă la miile de pământeni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi – luaţi aminte! – nimiciţi prin foc şi pucioasă (Sodoma şi Gomora) sau printr-o puzderie de plăgi mortale dar mai ales prin potopul care a dus la înecarea întregii populaţii de pe pământ, cu excepţia familiei lui Noe. Dacă toate aceste dezastre au fost provocate de un Domn – Dumnezeu – Iehova al îndurării, cum ar fi procedat oare un Dumnezeu al neîndurării?
Dar nicăieri în Biblie nu se menţionează că Satan ar fi provocat vreodată moartea cuiva. Deci, haideţi să ascultăm şi ce are de spus Satan în această privinţă!”
Acest satanist nu a studiat bine Biblia. Moartea a venit în lume din cauza minciunii prin care Satana a ispitit-o pe Eva să păcătuiască. De asemenea, acest satanist a tras concluzii pripite, căci Dumnezeu încă nu a terminat de lucrat la desăvârşirea creaţiei Sale.
La început, orice pictură este lipsită de sens, reprezentând de cele mai multe ori în acest stadiu doar un urât amestec de linii şi puncte de felurite culori. Lui Leonardo da Vinci i-au trebuit douăzeci de ani pentru ca din acest amestec amorf să ia naştere minunata Mona Lisa. Ca şi artistul, Dumnezeu creează în timp, modelând fiinţele şi distrugându-le pentru a le da o nouă formă. Sămânţa lipsită de frumuseţe şi de miresme moare pentru a deveni astfel o splendidă şi înmiresmată floare. Omizile trebuie să moară pentru a deveni minunaţi fluturi. Dumnezeu le îngăduie oamenilor să treacă prin focul purificator al suferinţelor şi al morţii. Apoteoza creaţiei va fi un cer nou şi un pământ nou pe care va triumfa neprihănirea. Atunci, cei care au ascultat de Satan vor regreta şi vor suferi o întreagă veşnicie.
Isus a răbdat să fie biciuit şi răstignit. Dar cei care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu trebuie să privească dincolo de mormânt, la învierea şi înălţarea la cer ale lui Isus. Spre deosebire de această categorie de oameni, duşmanii lui Isus care au pus la cale uciderea Lui, au contribuit astfel la distrugerea poporului şi a templului lor, pierzându-şi sufletele. Spiritul critic a încercat să-L înţeleagă pe Dumnezeu numai prin intermediul raţiunii, care nu oferă însă calea împăcării cu Creatorul nostru. Dumnezeu nu poate fi înţeles pe cale intelectuală, ci numai dăruindu-I în întregime inima noastră.
Un om din Jamaica a întrebat dacă americanii care exploatează ţara lui nu sunt tot atât de satanici ca Marx. Răspunsul este negativ. Americanii sunt păcătoşi ca toţi oamenii. În America există un mic grup de oameni care se închină Diavolului. Dar naţiunea americană ca atare nu se închină Diavolului.
„Nauka I Relighia”, principala revistă de ateism din Moscova, publică un lung articol scris de doi filozofi, Belov şi Shilkin. Aceştia afirmă că:
“Temperamentul lui Wurmbrand ar putea fi invidiat de cei mai mari jucători de fotbal. Strigătul sau este sălbatic. Acest luptător cheamă oamenii la o cruciadă împotriva socialismului pe care îl consideră o “operă”a Satanei. El a fost închis în România pentru că a împărţit literatură religioasă instigatoare la revoltă împotriva guvernului.“ [2]
Cu privire la acest articol trebuie făcute două observaţii. În primul rând, sunt considerat “un pastor diabolic” pentru că am scris cartea „A fost Karl Marx un satanist?”, deşi autorii articolului nu sunt în stare să aducă nici măcar un singur argument prin care să respingă întreaga documentaţie care susţine existenţa legăturilor lui Marx cu secta satanistă. În al doilea rând, în articolul respectiv sunt felicitaţi liderii creştini, chiar şi cei anticomunişti, care s-au situat pe o poziţie potrivnică atitudinii mele. Ei pot fi adversari ai comunismului dar atâta vreme cât se opun lui Wurmbrand, principalul inamic al comunismului, capătă “binecuvântarea” Moscovei.
Am primit o scrisoare deosebită de la un nigerian care fusese lider sindical marxist timp de douăzeci de ani. Cartea mea l-a ajutat să-şi dea seama că Satan îl dusese pe calea pierzării. De altfel, acest om a devenit creştin.

Capitolul X

MARX SAU CRISTOS?

Un mesaj adresat marxiştilor…
Dacă ar fi să mă adresez unui simplu adept al marxismului, i-aş spune cam aşa:
Astăzi mulţi marxişti nu mai sunt însufleţiţi de spiritul care i-a posedat pe Hess, Marx sau Engels. Ei iubesc cu adevărat omenirea fiind încredinţaţi că luptă pentru binele universal, fără a dori să devină nişte instrumente ale Satanei.
Din nenorocire, în cazul marxismului, satanismul se ascunde sub o filozofie materialistă care îi împiedică pe adepţii doctrinei să vadă realitatea spirituală; căci existenţa nu se limitează la materie. Există şi o realitate a spiritului, a adevărului, a frumosului şi a idealurilor.
De asemenea, există o lume a duhurilor rele a căror căpetenie este Satan. El a căzut din cer datorită mândriei sale, trăgând după sine în cădere o întreagă oştire de îngeri. Apoi i-a ispitit pe strămoşii omului.
De atunci, perfidia sa s-a perpetuat şi s-a înmulţit prin fiecare tertip până în ziua de astăzi, când asistăm la distrugerea minunatei creaţii a lui Dumnezeu prin războaie mondiale, sângeroase revoluţii şi contrarevoluţii, dictaturi, asuprire, rasism de diferite feluri, false religii, agnosticism şi ateism, crime şi afaceri murdare, infidelitate în dragoste şi în prietenie, destrămarea căsniciilor, răzvrătirea copiilor.
Omenirea nu mai are viziunea lui Dumnezeu. Dar ce anume a luat locul acestei viziuni? Ceva mai bun?
Prin natura lui, omul trebuie şi vrea să fie religios. Dacă nu va avea o religie care să-l înveţe să se teamă de Dumnezeu, va avea religia lui Satan şi îi va persecuta pe toţi cei care nu se închină “dumnezeului” său.
Chiar dacă presupunem că numai câţiva dintre conducătorii comunişti au fost în mod conştient satanişti, există însă o categorie întreagă de oameni care sunt satanişti fără să ştie că există o astfel de religie. Dacă un om urăşte noţiunea de Dumnezeu şi numele lui Cristos, dacă trăieşte ca şi cum ar fi alcătuit numai din materie, dacă neagă principiile religioase şi morale, atunci el nu este altceva decât un satanist care face parte din aceeaşi categorie cu cei care aprofundează ocultismul.
În Frankfurt (Germania Occidentală), în ziua de duminică, la serviciile divine al Bisericii iau parte mai puţini oameni decât la şedinţele de spiritism unde se pretinde că sunt chemate duhurile morţilor. Se cunoaşte, de pildă, existenţa bisericilor sataniste din München şi Düsseldorf [1]. Multe altele se află în Franţa, Anglia, S.U.A., şi în alte ţări.
În Marea Britanie există 35.000 de persoane care practică vrăjitoria. În universităţi americane şi chiar în licee se predau cursuri de iniţiere în vrăjitorie, astrologie, magie, farmece şi ESP (percepţie extra-senzorială). În Franţa, în fiecare an au loc 40.000 de liturghii satanice.
Oamenii Îl pot uita pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată pe cei creaţi de El. El L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, Isus Cristos, pentru a mântui omenirea. Dragostea şi mila s-au întrupat pe pământ într-un sărman copil evreu, tâmplarul umil de mai târziu şi apoi învăţătorul neprihănirii.
Omul doborât, păcătosul pierdut nu se poate mântui singur, după cum nici cel care se îneacă nu poate ieşi din apă prin propriile sale puteri. De aceea, Isus, pe deplin înţelegător faţă de slăbiciunile şi neputinţele noastre, a luat asupra Sa toate păcatele noastre, inclusiv pe cele ale lui Marx şi ale discipolilor săi, şi a fost pedepsit în locul nostru. El a ispăşit vinovăţia noastră murind pe crucea de pe Golgota după ce a îndurat cele mai cumplite umilinţe şi chinuri.
Acum avem Cuvântul Lui care ne spune că oricine crede în El este iertat şi va trăi veşnic împreună cu El în paradis. Chiar şi marxiştii notorii pot fi mântuiţi. Este semnificativ faptul că doi scriitori sovietici (foşti comunişti) laureaţi ai premiului Nobel, Boris Pasternak şi Alexandr Soljeniţân, după ce au descris atrocitatea crimelor la care conduce inevitabil marxismul satanic, şi-au mărturisit credinţa în Isus Cristos. Svetlana Alliluyeva, fiica lui Stalin, ferocele dictator, autorul celor mai multe asasinate în masă, a devenit şi ea creştină.
Să ne aducem aminte că idealul lui Marx a fost de a duce cu el în abisul infernului întreaga omenire. Să nu-l urmăm pe Marx pe calea pierzaniei, ci să-L urmăm pe Cristos care ne conduce spre piscurile de lumină, înţelepciune şi dragoste, către un cer de o glorie de nedescris.

Marea prăpastie

Evident, este imposibil să-L comparăm pe Isus cu Marx. Împărăţia lui Isus nu are nimic în comun cu lumea lui Marx. Marx a fost un om şi, probabil, un adorator al Diavolului. Isus este Dumnezeu şi S-a coborât la nivelul omului pentru a salva omenirea. Marx a susţinut ideea unui paradis omenesc. Când sovieticii au încercat să pună în practică teoria lui Marx, rezultatul a fost un infern.
Împărăţia lui Isus nu face parte din lumea aceasta. Este o împărăţie a dragostei, a neprihănirii şi a adevărului. Cristos îi cheamă la El pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi pe satanişti: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Toţi cei ce cred în El vor avea viaţă veşnică în paradisul Său ceresc. Nu există nici o tangenţă între creştinism şi marxism, după cum Dumnezeu nu are nimic în comun cu Diavolul. Isus a venit ca să nimicească lucrările Diavolului (1 Ioan 3:8). Creştinii care Îl urmează se străduiesc să nimicească marxismul fără a-i urî însă pe marxişti ca semeni ai lor, pe care încearcă să-i câştige de partea lui Cristos.
Unii marxişti pretind că ar fi creştini. Aceştia ori încearcă să-i mintă pe ceilalţi, ori se mint pe ei înşişi. Nu poţi fi marxist creştin, după cum nu poţi fi creştin satanist.
De-a lungul anilor, esenţa satanică a marxismului a rămas neschimbată. Filozoful marxist Ernst Bloch scrie, în cartea sa „Ateismul în lumea creştină”:
“Ispitirea de către şarpe a celei dintâi perechi omeneşti deschide calea mântuirii pentru omenire. Astfel, omul izbuteşte să devină dumnezeu; aceasta este calea revoltei. Prin uneltirile clerului şi ale bogătaşilor, acest adevăr a fost ţinut până acum sub obroc. Păcatul originar constă în faptul că omul nu doreşte să fie la fel ca Dumnezeu. Omul trebuie să cucerească puterea. Conform teologiei revoluţionare, omul trebuie să cucerească puterea deţinută de Dumnezeu, înfăţişarea lumii trebuie schimbată după chipul omului. Nu trebuie să existe nici o urmă de cer. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu ca persoană reprezintă căderea în păcat. Această deficienţă trebuie remediată.”
Între creştinism şi comunism se cască o prăpastie peste care nu se poate trece decât într-un singur sens: marxiştii trebuie să se lepede de maestrul lor posedat de Diavolul, să se pocăiască de păcatele lor, şi să-L urmeze pe Isus Cristos.
Problemele sociale şi politice care îi preocupă pe marxişti vor trebui rezolvate în afara acestei teorii. Pentru Marx, socialismul nu a fost decât un pretext. Scopul său diabolic a fost de a distruge omenirea pentru totdeauna. Cristos, dimpotrivă, doreşte mântuirea noastră eternă.
În confruntarea dintre creştinism şi comunism, credincioşii “nu au de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12).
Fiecare dintre noi are de ales nu numai între categoriile morale ale binelui şi răului, ci şi între Dumnezeu şi Satan. Marx credea în Dumnezeu şi îl ura. Chiar şi la bătrâneţe, el continua să se închine Diavolului.
Marxistul bine intenţionat şi simplul simpatizant al marxismului nu trebuie să se lase amăgiţi de rătăcirile “filozofice” ale lui Marx. Lepădaţi-vă de burghezul Marx, fiu al întunericului, şi de Engels, proprietarul unei fabrici, deci – conform teoriei marxiste – un exploatator. Apropiaţi-vă de Lumina Lumii şi de cel mai mare binefăcător al omenirii, Isus, muncitorul tâmplar, Mântuitorul şi Domnul tuturor.
“Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”
După ce că a provocat atâtea nenorociri şi a adus atâta rău pe lume, morbul satanismului marxist a reuşit să pătrundă până la nivelele superioare ale bisericii. Trist dar adevărat!
Mă voi mărgini la un singur exemplu: Papa Ioan Paul I l-a elogiat pe universitarul italian Giuseppe Carducci, dându-l drept exemplu de profesor pentru tineret [2]. Cine este acest om recomandat de către Papa însuşi? Renumele lui Carducci se leagă de Imnul săa închinat lui Satan, care începe cu următoarele cuvinte: “Versul meu de foc este pentru tine, Satano. Te invoc pe tine, Satano, rege al sărbătorii.” Imnul se încheie astfel: “Fumul de tămâie împreună cu jurămintele trebuie să se înalţe, în sfinţenie, spre tine, Satano. Tu l-ai înfrânt pe Iehova, dumnezeul preoţilor” [3].
Putem să admitem că acest papă nu a cunoscut foarte bine persoana pe care o recomanda ca profesor – model, dar este greşit ca un episcop să pledeze în favoarea cuiva în necunoştinţă de cauză.
În anul 1949, un general sovietic i-a spus preotului catolic Werenfried van Straaten: “Noi suntem elita Satanei, dar voi sunteţi elita lui Dumnezeu?” Nu trebuie să trecem sub tăcere aceste aspecte. Am văzut ce sunt în stare să facă cei care se închină Satanei. Fie ca hotărârea lor de a se dărui cauzei răului să reprezinte pentru noi un îndemn de a ne comporta ca aleşi ai lui Dumnezeu!
În timpul tulburărilor sociale care au avut loc în Polonia în anul 1982 pe pereţii clădirilor fuseseră scrise lozinci parodice de genul:
“Marx a spus: Proletari din toate ţările, iertaţi-mă!” În locul cunoscutei formule: “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
M-am înfiorat când am citit aceste cuvinte. Se spune că Engels s-ar fi căit amar înainte de a muri. Nu există nici o mărturie că Marx ar fi avut vreo remuşcare. În anul 1983, multă lume a comemorat centenarul morţii sale. Va fi putut şi el să comemoreze, în iad, acest centenar?
Când lucram la această carte m-am gândit nopţi întregi la ceea ce probabil că îndură Marx la vederea râurilor de lacrimi şi sânge care au curs din cauza lui.
Isus a vorbit despre un om bogat care, aflându-se în focul veşnic, şi-a exprimat rugămintea ca fraţii săi de pe pământ să fie avertizaţi pentru a nu ajunge şi ei în acelaşi loc de chin.
Doreşte oare şi Marx ca adepţii marxismului să fie avertizaţi că îşi vor pierde sufletul dacă vor păşi pe urmele sale?
Are dreptate poporul polonez atunci când consideră că Marx ar trebui să-şi ceară iertare? Strigă Marx într-adevăr din mijlocul flăcărilor (ceea ce n-ar fi deloc exclus): “Trimite pe cineva în casa mea, căci sunt mulţi tovarăşi de-ai mei acolo, sale adeverească toate aceste lucruri ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (cf. Luca 16:27-28).
Idealul comunist a fost discreditat când comuniştii sovietici l-au renegat pe Stalin, pe care poporul îl idolatrizase. Nu putem face decât speculaţii în legătură cu motivul care a determinat această bruscă schimbare de optică politică, de vreme ce hotărârea de a “exclude” din incinta mausoleului corpul neînsufleţit al lui Stalin, era în defavoarea cauzei comuniste. Şi comuniştii chinezi au compromis infailibilitatea sistemului comunist atunci când l-au renegat pe Mao şi au condamnat-o la închisoare pe soţia acestuia.
Probabil că, în adâncul sufletului lor, comuniştii sovietici şi chinezi şi-au dat seama care au fost adevăratele intenţii ale foştilor lor conducători cărora le-a părut rău prea târziu de tot ce au făcut şi i-au învăţat şi pe alţii să facă.
În ceea ce mă priveşte, eu îi iubesc pe toţi oamenii, chiar şi pe marxişti şi satanişti. Dacă astăzi Marx, Engels şi Moses Hess ar fi în viaţă, dorinţa mea cea mai fierbinte ar fi de a-i aduce la Cristos, singurul care poate vindeca suferinţa umană şi care îl poate izbăvi pe om de sub puterea păcatului.
Aceeaşi dorinţă o am şi faţă de dumneata, cititorule. După ce ai luat cunoştinţă de grozăviile descrise în această carte, te îndemn, până nu e prea târziu, să cumpăneşti bine cui anume i-ai fost credincios până acum. Părăseşte-l pe Satan şi pe toţi cei care îl slujesc într-un fel sau altul. Istoria demonstrează că el i-a înşelat întotdeauna pe toţi cei care au ascultat de el. De aceea, alege viaţa, dragostea, speranţa şi cerul.
Marxişti şi proletari din toate ţările, uniţi-vă în jurul lui Isus Cristos!
Apendice

POT FI COMUNIŞTII CREŞTINI?

Teologia marxistă “creştină”
Preotul catolic Ernesto Cardenal este comunist – după cum a declarat – şi face parte din guvernul comunist din Nicaragua. Totodată el este unul din principalii exponenţi ai aşa-zisei teologii a eliberării – curent care încearcă să combine tezele comunismului cu elemente din creştinism şi care se manifestă atât în cadrul catolicismului cât şi al protestantismului.
Iată câteva citate edificatoare din cartea lui Cardenal, intitulată „Ora zero”:
“Comunismul desăvârşit este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Pentru mine, cele două noţiuni au aceeaşi semnificaţie… Datorită Evangheliei, am ajuns revoluţionar; nu datorită lui Karl Marx, ci datorită lui Cristos. Evanghelia m-a făcut să devin marxist… Am vocaţie de preot şi de profet…
Castro mi-a spus că aceleaşi calităţi sunt necesare pentru a fi un bun revoluţionar sau un bun preot.
Să nu uităm că cei dintâi creştini au fost şi cei mai buni, adică creştini revoluţionari şi subversivi…
Marxismul este produsul creştinismului; fără creştinism, marxismul nu ar fi existat; iar fără profeţii Vechiului Testament, Marx ar fi fost de neconceput. Omul nou de care vorbeşte Evanghelia poate fi creat prin schimbarea modului de producţie…
Mexicanul iezuit Jose Miranda, în cartea sa Marx şi Biblia, susţine că poruncile Decalogului sunt de esenţă marxistă, inclusiv prima dintre ele, conform căreia trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu. Pentru el, a-L iubi pe Iehova mai presus de orice, înseamnă a iubi dreptatea… Dacă biserica a afirmat vreodată altceva, afirmaţia respectivă reprezintă o monstruozitate.
Eu cred că şi comuniştii fac parte din biserică şi că adevărata biserică îi include pe mulţi oameni care nu se consideră neapărat creştini, ba chiar şi pe cei care sunt atei. Mulţi dintre aceştia aparţin bisericii mai mult decât anumite persoane din Curia Romei.
De la împăratul Constantin încoace, biserica a fost în permanenţă concubina statului. Dacă marxiştii ar citi scrierile creştine iar creştinii, la rândul lor, lucrările marxiste, opoziţia dintre creştinism şi socialism s-ar anula. Eu cred că preoţii proveniţi din clasa muncitoare şi revoluţionarii – cea mai progresivă parte a bisericii – sunt inspiraţi direct de Duhul Sfânt.
Pentru mine, Dumnezeul Bibliei este şi Dumnezeul marxism-leninismului… Apostolul Ioan spune: “Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu”. Afirmaţia lui seamănă foarte mult cu ceea ce susţin ateii marxişti.”
Alt scriitor citează aceste afirmaţii ale lui Cardenal:
“Mai presus de toate, sunt un revoluţionar şi, în consecinţă, lupt pentru edificarea unui stat socialist care trece deocamdată printr-o perioadă de dictatură a proletariatului, în cursul căreia nu ne putem permite să ne arătăm slabi în faţa duşmanilor patriei noastre, nici măcar atunci când unul dintre voi este nevoit să ucidă în numele acestei cauze.” [1]
Este de la sine înţeles că un om care gândeşte în felul acesta, nu se sfieşte câtuşi de puţin să elogieze regimul politic din Cuba…
Teologia eliberării nu este un fenomen izolat, ci rezultatul unei tendinţe generale de conciliere a marxismului cu creştinismul, care se manifestă prin diversele forme ale compromisului politic, artistic, economic etc.
Doi evrei, Bernstein şi Schwartz, sunt autorii spectacolului de revistă intitulat Mesa, care a avut loc la inaugurarea Centrului de Artă Teatrală John Kennedy din Washington, în 1971. În cadrul spectacolului, în timp ce se cântă Kyrie Eleison, Gloria şi Credo, un grup de cântăreţi şi de dansatori îşi strigă îndoielile:
Dumnezeu ne-a făcut stăpâni;

Dumnezeu ne-a dat crucea.

Pe care noi am transformat-o într-o sabie

Pentru a răspândi Cuvântul Domnului.

Ne folosim de poruncile Lui sfinte

Pentru a face ceea ce ne place.
Dăruieşte-ne pacea ca să nu distrugem neîncetat.

Dăruieşte-ne ceva sau o să ne luăm singuri.

Ne-am săturat de tăcerea Ta cerească

Şi vom trece la acţiuni violente.
“Creştinii” milionari care se aflau în sală au aplaudat. Soţiile lor, gătite cu bijuterii şi blănuri, purtând fuste cu şliţul lung sau rochii cu corsajul decoltat, au aplaudat şi ele.
Pot să-i înţeleg pe oamenii de genul preotului Cardenal. Există o umbră de adevăr în sentimentul său de solidaritate cu comuniştii, care – în viziunea lui – luptă pentru cauza celor săraci; această categorie de oameni sărmani, nevoiaşi şi năpăstuiţi a fost întotdeauna aproape de inima creştinilor.
În Biblie, Iov este considerat om neprihănit. El le împărtăşeşte îndoielnicilor săi prieteni felul în care îşi orânduise viaţa:
“Căci scăpam pe sărmanul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin… Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-î smulgeam prada din dinţi” (Iov 29:12,16-17).
Aceste cuvinte ar putea fi rostite de către orice revoluţionar. Iov continuă:
“Nu plângeam eu pe cel amărât? Nu avea inima mea milă de cel lipsit?” (Iov 30:25). “De aş fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele, când se certau cu mine, ce aş putea să fac când Se ridică Dumnezeu?” (Iov 31:13,14).
Adevăraţii credincioşi au avut întotdeauna aceste sentimente.
Afirmaţia lui Cardenal, potrivit căreia biserica ar fi fost tot timpul concubina statului, este nefondată. De pildă, desfăşurarea războiului de secesiune din S.U.A., care a dus la abolirea sclaviei, a fost influenţată de romanul „Coliba unchiului Tom”, scris de creştina Harriet Beecher Stowe. Referindu-se la cartea sa, aceasta a declarat: “Domnul a scris-o.”
În timp ce se împărtăşea, ea a avut o viziune în care un bătrân sclav negru era bătut la sânge de un tâlhar alb. Astfel a luat naştere povestea biciuirii unchiului Tom. Cartea a dinamitat fundamentele ideologice ale sclaviei.
Charles Spurgeon, cel mai mare predicator baptist din secolul trecut a militat, de asemenea, pentru abolirea sclaviei. El a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic nu e nedrept pe lume.” Wilberforce, creştin şi om de afaceri, a contribuit la abolirea sclaviei în Imperiul Britanic cu mult timp înaintea războiului civil din America. Lincoln – alt creştin – a promulgat Proclamaţia de Emancipare eliberându-i astfel pe sclavii din S.U.A.
Teologia eliberării, care ignoră aceste fapte, este intens susţinută şi propagată în ţările din Lumea a treia. Teoreticienii ei se pot declara creştini numai din pricina haosului ideologic existent în biserică la ora actuală.
Conform hotărârii Sfântului Oficiu al Bisericii Romano-Catolice din data de 28 iulie 1949, trebuie excomunicate următoarele categorii de catolici:
“Cei care fac parte din Partidul Comunist;

Cei care, într-o formă sau alta, fac propagandă comunistă;

Cei care votează Partidul Comunist şi candidaţii acestuia;

Cei care scriu în presa comunistă, o citesc şi o răspândesc;

Cei care sunt membri ai vreunei organizaţii comuniste;

Cei care aderă, la materialismul şi anticreştinismul ateismului comunist.

Cei care apără şi propagă acest ateism.

Această pedeapsă se aplică şi partidelor de orientare comunistă.”
Mulţi dintre “teologii” marxişti fac parte doar formal din Biserica Catolică, exercitând însă o mare influenţă în rândurile credincioşilor. Şi în bisericile ortodoxe se manifestă încercări de a capta în folosul comunismului energiile spirituale pe care religia le descătuşează.
Teologii eliberării susţin posibilitatea realizării unui paradis pământesc. Acest paradis este comunismul, căruia i se opune capitalismul.
În acest context, Biserica nu mai aşteaptă sosirea lui Isus Cristos pe norii cerului. Triumful comunismului echivalează cu venirea Mântuitorului. Iată de ce în România, Cehoslovacia şi alte ţări din spatele Cortinei de Fier, guvernele comuniste care Îl urăsc pe Dumnezeu îi plătesc totuşi pe preoţi.
Trebuie să precizăm însă că atât în biserica ortodoxă cât şi în cea catolică există episcopi care temându-se să nu fie absorbiţi de îngrijorările pământeşti, se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească. Nu toţi s-au închinat lui Baal.
În ceea ce-i priveşte pe protestanţi, în şedinţa plenară din 26 februarie 1966 a Comitetului responsabil de activitatea religioasă din U.S.A., consilierul general Richard Arens a declarat:
„Am găsit până acum în conducerea Consiliului Naţional al Bisericilor peste 100 de persoane care fie că au desfăşurat o activitate comunistă, fie că au adus diverse servicii comunismului. Numărul total al celor din conducerea bisericilor, care sunt afiliaţi mişcării comuniste, depăşeşte ordinul miilor.”
Iar Consiliul Mondial al Bisericilor finanţează de ani de zile gherilele comuniste din Africa.
Catolicul Gustavo Gutierrez scria în Teologia Eliberării: “Biserica trebuie să se situeze în mod clar de partea revoluţiei.” Teologul lutheran Dorothee Solie, fondatorul asociaţiei Creştinii pentru socialism, a scris: “Ne aflăm la începutul unui nou capitol de istorie creştină, care nu va putea face abstracţie de Karl Marx.”
Aceasta este situaţia de necontestat – descrisă cu sinceritate – în care se află biserica universală.
Nu am dat atenţie la avertismentul Domnului de a ne păzi de lupii îmbrăcaţi în blană de oaie. Aceştia ne ademenesc vorbindu-ne despre binele omenirii, iar mulţi dintre noi se lasă amăgiţi, uitând că cel mai rău dintre oameni poate vorbi despre cele mai frumoase lucruri.
În anul 1907, Convenţia socialiştilor germani a fost deschisă cu intonarea imnului lui Luther: “Cetate tare-i Dumnezeu”, în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu sintagma “Liga societăţii”. În cadrul anumitor grupări revoluţionare se practică botezul. O astfel de grupare a propus un alt fel de serviciu de împărtăşanie, în timpul căruia pastorul să rostească: “Acesta este trupul pâinii pe care cei bogaţi o datorează celor săraci.” Grupările revoluţionare vorbeau despre “sfânta biserică comunistă”, “biserica egalitarismului în afara căreia nu există mântuire”. Prelucrarea rugăciunii “Tatăl nostru” sună astfel: “Nici un fel de stăpânire şi nici un fel de slugi – Amin. Puterea banului şi a proprietăţii vor fi abolite.” (vezi James Billington, Focul din mintea oamenilor, Basic Books, 1985).
Diavolul poate lua înfăţişarea unui înger de lumină. După venirea la putere a comuniştilor, au urmat masacre fără precedent care depăşesc în proporţii chiar holocaustul lui Hitler.
Preoţii care au trecut de partea comuniştilor au devenit şi ei victimele acestora. În cazul în care comunismul va cuceri ţările Lumii a treia, promotorii teologiei eliberării vor fi aruncaţi în închisoare împreună cu cei care s-au opus acestei ideologii.

Comunismul desăvârşit: Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ?

Cardenal afirmă: “Pentru mine, comunismul şi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ înseamnă acelaşi lucru.”
Înţelesul cuvântului “comunism”, neraportat la nici un context, este destul de vag. Termenul este folosit pentru a defini acel sistem economic în care fiecare membru al societăţii va lucra în funcţie de capacitatea sa şi va fi retribuit conform necesităţilor sale. Nu va mai exista nici un fel de stat iar lumea nu va mai fi împărţită în diferite ţări şi clase sociale, datorită formei de proprietate colective asupra mijloacelor de producţie.
Presupunând că acest ideal s-ar putea materializa – unde Se situeză Dumnezeu în raport cu această societate? De ce este considerată ea ca echivalent al Împărăţiei lui Dumnezeu? Cum ar putea trăi în Împărăţia lui Dumnezeu un popor de atei sau chiar de oameni care Îl urăsc şi Îl batjocoresc pe Dumnezeu?
Scriptura spune că atunci când Împărăţia va fi a Domnului “toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile Neamurilor se vor închina înaintea Ta” (Palmul 22:27).
Statul nu îşi va înceta existenţa în societatea din Împărăţia lui Dumnezeu. Poporul sfinţilor Celui Preaînalt va stăpâni peste această Împărăţie (Daniel 7:27).
Împărăţia lui Dumnezeu nu este creaţia vreunui partid politic, ci a lui Isus, Fiul omului (Matei 16:28).
Evident, nu va mai exista nici una dintre actualele plăgi sociale precum războiul, foametea, epidemiile, poluarea, nedreptatea, exploatarea, rasismul etc. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă neprihănire, pace, dragoste, bucurie şi respectarea dreptului de proprietate al fiecăruia asupra casei şi grădinii sale (Ioan 14:2).
Dacă pretinde că e proroc, părintele Cardenal ar trebui să ştie ceea ce a prorocit cu mult înainte profetul Mica: “În vremurile de pe urmă, fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui” (Mica 4:1,4). Profetul Isaia întăreşte această idee: “Nu vor zidi case pentru ca altul să locuiască în ele. Nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul” (Isaia 65:22). Astfel, Scriptura se pronunţă în favoarea proprietăţii private.
Cum ar arăta în realitate desăvârşita societate comunistă? Perfecţiunea – aşa cum ne-a fost dat să o experimentăm – reprezintă atingerea celui mai înalt nivel al artei.
Comunismul desăvârşit – descris ca o eliberare economică, ca o întronare a libertăţii, a păcii şi a justiţiei – s-ar putea realiza numai prin aplicarea unei politici adecvate schimbării în bine a societăţii.
Dar politica dusă de comunişti până acum s-a soldat cu întemniţarea, torturarea şi terorizarea a sute de milioane de oameni într-o perioadă de cel mult şaptezeci de ani. Cum ar fi posibil ca folosindu-se astfel de metode să se ajungă la o societate a dreptăţii, a toleranţei şi a dragostei?
Comunismul creştin nu poate fi acceptat nici măcar ca utopie! Teologia revoluţiei este de o evidentă absurditate, reprezentând o contradicţie în termeni.
“Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Corinteni 6:14-15).
“Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ a spus Isus. Alege astăzi cui vrei să-i slujeşti.

NOTE BIBLIOGRAFICE
Abrevierile folosite în aceste note includ:
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Ediţie completă critic-istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) menţionată sub numele MEGA.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.
Capitolul I
1. Karl Marx und Friedrich Engels, “Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie” (Critique of the Hegelian Philosopby of Law), Introduction I, i (l), MEGA, pp. 607, 608.

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278-280.

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Gläubigen mit Christo” (The Union of the Faitbful with Christ), “Werke” (Works) (MEW), Suplement, I, p. 600.

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Coasiderations of a Young Man on Choosing His Career), in ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

5. Karl Marx, „Archiv für die Geschichte des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and the Workers’ Movement), MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

6. Karl Marx, “Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One in Despair), ibid, p. 30.

7. Ibid., pp. 30, 31.

8. Quoted in “Deutsche Tagespost”, West Germany, December 31, 1982.

9. Bakunin, Works, Vol. III (Berlin, 1924), p. 306.

10. Karl Marx, “Spielmann” (The Player), op, cit, Deutsche Tagespost, pp. 57, 58.

11. Karl Marx, Oulanemn, Act 1, Scene 1, in ibid., p. 60.

12. Ibid., Act 1, Scene 2, p. 63.

13. Ibid., Act 1, Scene 3, p. 68.

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire), MEW, VIII, p. 119.

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

16. Quoted in B. Brecht, Works, Vol. I (Frankfurt, 1979), p. 651.

17. Op. cit., Marx, Oulanem,

18. Ibid.

19. MEW, XXX, p. 359.

20. Paul Goma, Piteshti.

Capitolul II

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW XXX, p. 218.

2. Ibid., Heinrich Marx, Letter of February 10, 1838 to Karl Marx, p. 229.

3. Ibid., Heinrich Marx, Letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

5. Quoted in Deutsche Tagespost, West Germany, December 31, 1982.

6. Op. cit., MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Mädchen” (The Pale Maiden), pp. 55-57.

7. Müllern-Schönhausen, The Solution of the Riddle, Adolf Hitler.

8. Op. cit, MEW, III, Karl Marx, “Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus´ and Epicurus´ Philosophy of Nature, Foreword), p. 10.

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moor and the General, Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

10. Op. cit., Payne, p. 317.

11. Ibid.

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), “Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

13. Moses Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

14. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

15. Karl Marx, “Zur Kritik der Hegeischen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philosophy of Law), Introduction, MEGA, I, i (1), p. 614.

16. MEW, I, p. 372.

17. Ibid., p. 386.

18. Hans Enzensberger, “Gespräche mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insel Verlag, 1973), p. 17.

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics, Vol. XI (New York: Charles Scribner’s Sons, 1921), p. 756.

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

21. Roman Gul, Dzerjinskii, published by the author in Russian (Paris, 1936), p. 81.

22. Op. cit., Enzensberger, p. 407.

23. Pierre-Joseph Proudhon, “Philosophie de la Misère” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Generale d´Editions, 1964), pp. 199, 200.

24. Ibid., pp. 200, 201.

25. Paul Garns, History of the Devil (East Brunswick, N.J.: Bell Publishing Co.), p. 435.

26. Heinrich Heine, Works, Vol. I, p. LXIV.

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham University Press, 1952), p. 134.

28. Op. cit., Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

30. Karl Marx, “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

31. Ibid., Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to bis father, p. 219.

32. Ibid., Georg Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, pp. 261, 262.

33. Arnold Künzli, “Karl Marx, Eine Psychographie” (Karl Marx, a Psychogram) Zürich: Europa Verlag, 1966).

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist (“Karl Marx als Denker, Mensch und Revolutionär”) (New York: International Publishers, 1927).

35. Rolv Heuer, “Genie und Reichtum” (Genius and Ricbes) (Vienna: Berteismann Sachbuchverlag, 1971), pp. 167, 168.

36. Karl Marx, Letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

37. Ibid., Friedrich Engels, Letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

38. Ibid., Karl Marx, Letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

39. Karl Marx, Letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

Capitolul III
1. Franz Mehring, ”Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

2. Ibid., p. 97.

3. Ibid., p. 100.

4. Bruno Bauer, Letter of December 6, 1841 to Arnold Rüge, MEGA, I, l (2), p. 263.

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate, Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, in Russian), p. 48.

6. Friedrich Engels, “Dialektik der Natur, Einleitung” (Dialectics of Nature, Introduction), MEW, XX, p. 312.

7. Friedrich Engels, poem probably written in early 1837, MEGA, I, ii, p. 465.

8. Ibid., Friedrich Engels, Letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

9. Friedrich Engels, “Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revolution), MEGA, pp. 247 – 249.

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

11. Ossip Flechtheim, The Communist Party of Germany in the Weimar Republic (Offenbach, 1948).

12. Op. cit., Künzli, p. 187.

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Yearsin the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace to Europe (Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

15. Quoted in op. cit., Wolfe, Marxism.

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

17. Deutschland Magazine, February 1985.

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle, N.Y.: Arlington House).

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).
Capitolul IV
1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

2. Edgar Marx, Letter of March 31, 1854 to Karl Marx, MEW, II, p. 18.

3. Jenny Marx, Letter (dated after August 11, 1844) to Karl Marx, MEW, suppl, Vol. I, p. 652.

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of His Life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

6. Karl Marx, Letter of May 20,1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

8. V. Illitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, in Russian), Vol. 8, pp. 226, 227.

9. Ibid., Vol. 45, p. 86.

10. Ibid., Vol. 54, pp. 86, 87.

11. “Budilnik”, Russia, No. 48, of 1883. Quoted in The New Review, New York: 140/1980, p. 276.
Capitolul V
1. George Katkov, The Trial of Bukbarin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

3. F.J. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

4. Boris Souvarine, Stalin.

5. MEW, XXVII, p. 292.

6. Milovan Djilas, Strange Times, “Kontinent”, 33, p. 25.

7. Ibid.

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Leiters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany: Bertelmannsverlag).

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals in Bolsbevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, in Russian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfiut-am-Main: Possev Verlag, 1973, in Russian), pp. 198-201.

12. Express, Paris, October 6, 1979.

13. Tempo, Italy, November 1, 1979.

14. P. Underwood, The Vampire’s Bedside Companion (Frewin).

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

17. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. I-II, p. 173.

18. MEW, V, p. 457.

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

21. Lenin, Collected Works, Vol, 32, p. 281.

22. Russkaia Misl (Russian Thought), Paris, March 13, 1975, in Russian.

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. “Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, October 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

24. V. Ulych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

25. Trotsky, Stalin, quoted in Novii Journal, 158, p. 85.

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8.

27. Ibid, pp. 188-190.

28. Auster Crowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

29. Ibid., pp. 134, 135.

30. Ibid., p. 137.

31. “Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth), Moscow, February 14, 1976, in Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

32. “Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-Neckar Newspaper), Heidelberg, February 5, 1968, „Kultusminister antwortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

33. Paris-Match, December 10, 1982.
Capitolul VI
1. “Kommunism Uzvara” (Victory of Communism), Riga, April 1974, in Lithuanian.

2. Anatolij Levitin-Krasnov, „Böse Jahre” (Evil Years) (Luceme: Rex-Verlag; 1977), pp. 144, 145.

3. “Prasvoslavnaia Rus” (Orthodox Russia), San Francisco, No. 20, 1977, in Russian, Satanist Worshippers, pp. 9-12.

4. D. Bacu, Piteshti (Madrid: Colecţia Dacoromania, 1963, in Romanian), pp. 71, 187.

5. “Cuväntul Romänesc”, Canada, February 1980.

6. Hermann Hartfeld, Irina (Chappaqua, N. Y.: Christian Herald Books, 1981).

7. Theories of Surplus Value, p. 375.

8. A. Reghelson, The Tragedy of the Russian Church.

9. Catacombes, France, September 1980.

10. Salu Ndebele, Guerrilla for Chist (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell), pp. 9, 10.

11. Impact, Switzerland, February 1981.

12. Chronicle of the Lithuanian Catholic Church, No. 44, 1981.

13. Priest Dudko, “O Nashem Upovanti” (About Our Hope) (Paris: YMCA) Press, 1975, in Russian), p. 51.

14. Igor Shafarevitch, “La Legislation sur la Religion en URSS” (Religious Legislation in the URSS) (Paris: Seuil, 1974, in French), pp. 67-71.

15. Sheila Ostrander and Lynn Schröder, Psychic Discoveries Behind the Iron Curtain (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1970).

16. ,,Novie Russkoie Slovo” (New Russian Language), New York, July 30, 1975, in Russian, Parapsychology in the USSR, p. 2.

17. MEW, II, p. 9.

18. Bakunin, Works, Vol, III, p. 206.

19. Quoted in Arnold Künzli, Karl Marx, a Psychography (Vienna, 1966), p. 403.

20. MEW, XXVII, p. 107.

21. MEW, XXXII, p. 351.

22. Konrad Low, Why Communism Fascinates (Germany: Deutscher Institute Verlag, 1983).

23. Christian News, March 4, 1985.
Capitolul VII
1. Montgomery Hyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.
2. Karl Markus Michel, “Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankrurt-am-Main: Insel Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

3. Hess, Letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i (2), p. 261.

4. Jung, Letter of October 18, 1841 to Arnold Rüge, ibid.

5. Moses Hess, Rome and Jerusalem (New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

6. Ibid, p. 15.

7. Moses Hess, „Ausgewählte Schriften” (Selected Works), Rome and Jerusalem (Cologne: Melzer-Verlag, 1962), p. 229.

8. Ibid., p. 18.

9. Ibid., p. 27.

10. Hess, Ausgewählte Schriften, ibid., pp. 236, 237.

11. Ibid., p. 308.

12. Ibid., p. 243.

13. Ibid, p. 324.

14. “Kommunistisches Bekenntnis in Fragen und Antworten” (Communist Credo in Questions and Answers), ibid., p. 190.

16. “Die Eine und Ganze Freiheit” (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149.

15. “Philosophie der Tat” (The Philosophy of Action), ibid., p. 138.

17. Edmund Silberner, Moses Hess (Leiden: Brill, 1966), p. 31.

18. Ibid., p. 32.

19. Ibid., p. 121.

20. Ibid., p. 421.

21. Op. cit., Dudko, p. 53.

22. Op. cit., Silberner, p. 421.

23. Ibid.

24. Ibid., p. 418.

25. Moses Hess, “Philosophische Sozialistische Schriften, 13, Ueberdas Geldwesen” (Philosophical Socialist Writings. About the Monetary System)(Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p. 345.

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44.

27. Ibid., p. 10.

28. Moses Hess, “Briefwechsel” (Correspondence), Letter of December 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton & Co., 1959), p. 459.

29. Karl Marx, „Das Kapital” (The Capital), MEX, XXIII, p. 779.

30. G. W. F. Hegel, “Werke. Fragment über Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Populär Religious Beliefs and Christianity)(Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

31. U. Steklov, M. A. Bakunin. His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol. 3, p. 435.

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevski in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

34. Ibid., p. 322.

35. Ibid., p. 324.

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements in Russia (London, 1897), p. 94.

38. Op. cit., Volodin, p. 223.

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground in Russia (Moscow, 1965), p. 398.

40. Volodin, Loc. cit.

41. Tchernishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. 1, p. 8.

42. “Russkaia Misl”, November 17, 1983.

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

44. P. F. De Villemarest, “Les Pourvoyeurs du Goulag” (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, 1976, in French), Vol. III, pp. 233ff.
Capitolul VIII
1. Dr. Lawrence Pazder, Michelle Remembers (New York: Condon & Littes, 1982).

2. Selections from Nietzsche (New York: Viking, 1954), p. 600.

3. Weekly World News, February 2, 1983.

4. Iuni Kommunist, Moscow, December 1984.

5. David Rjazanov, “Karl Marx als Denker, Mensch und Revolutionär” (Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist) (Vienna: Verlag für Literatur und Politik, 1928), pp. 149, 150.

6. Op. cit., Künzli, p. 352.

7. Moshe Glickson, The Jewish Complex of Karl Marx (New York: Herzl Press, Pamphlet No. 20,1961), p. 40.

8. Op. cit., Künzli, p. 361.

9. Ibid., pp. 323, 373.

10. Karl Marx, Letter of January 16, 1861 to Lassalle, MEW, XXX, p. 578.

11. Op. cit., Payne, p. 306.

12. William Tyndale, Works (Parker So., 1849), quoted by the Oxford English Dictionary (Oxford: Clarendon Press, 1933), Vol. VIII, p. 735.

13. William Shakespeare, Complete Works (Glenview: Scott, Foresman, 1973), Midsummer Night’s Dream, Act II, Scene I, 33-34, p. 189.

14. Svenska Dagbladet (Swedish Daily News), Stockholm, January 17, 1948, “An Unforgettable Night”, by Alexei Stjusev, in Swedish.

Capitolul IX
1. Op. cit., Solzhenitsyn, Vol. III-IV, p. 10.

2. “Nauka I Religia” (Science and Religion), Moscow, December 1976, in Russian, Vol. 12, pp. 73-76.

Capitolul X

1. “Idea”, June 3, 1983.

2. “Osservatore Romano”, September 17, 1978.

3. Quoted in Gerhard Zacharias, The Cult of Satan and The Black Mass.

Apendice
1. “INF of Aide à l´Eglise en Détresse”, April-June 1980.

”Nobletea suferintei”, scrisa in urma cu aproape un sfert de secol si publicata mai intai in S.U.A. (editia I-1970, ultima editie-1989), sub titlul „Sotia pastorului”, vede lumina tiparului in Romania abia acum, dupa ce intre timp a fost tradusa si publicata la alte edituri din strainatate.

Cartea aceasta este o carte de marturii, privitoare la timpul petrecut de Sabina Wurmbrand in inchisori si lagare de munca fortata. In ea sunt surprinse ca pe o pelicula cinematografica suferintele indurate de intreaga sa familie, in anii grei de opresiune a unui regim totalitar, precum si suferintele familiei largite – cea a crestinilor de la noi, care au suferit pentru Hristos.

CUPRINS:

PARTEA I

Intalnirea cu armata sovietica
Teroarea incepe
Richard dispare fara urma
Arestarea mea
La Jilava
Convertirea mea
Promisiuni, promisiuni

PARTEA II

La canal
La carcera
Lagarul K4: iarna
Pe malul Dunarii
Lagarul K4: vara
Pe Campia Baraganului
In tren
La Targsor
La crescatoria de porci

PARTEA III

Din nou acasa
Lucrand in Biserica Subterana
In randurile rezistentei
Teroarea incepe din nou
In libertate

O CULEGERE DE REFLECTII PROFUNDE ASUPRA ADEVARURILOR BIBLICE

Richard Wurmbrand a avut mult timp de meditatie in timpul celor 14 ani petrecuti in inchisorile comuniste. El a reflectat asupra vietii sale, asupra lumii sale si, in special, asupra Creatorului sau. Tovarasii lui de inchisoare erau pastori, teologi si invatatori ai Bibliei. Ei isi impartaseau unii altora ideile, gandurile, invataturile pe care le descoperisera in Cuvantul lui Dumnezeu. Captivitatea pe care el a indurat-o cuprinde ani cu regim de carcera.

Desi privat de tovarasia umana o buna parte din detentie, el a continuat, in intimitate, comunicarea cu Dumnezeu. El a examinat in profunzime revelatia Bibliei si poruncile sale pentru viata crestina. „Meditatiile” sale din timpul acestori ani sunt provocatoare, uneori chiar tulburatoare. Ele sunt meditatiile unui om care a fost aproape de moarte dar care a stat aproape de Dumnezeu.

Dupa citirea cugetarilor sale, vei intelege Biblia intr-un mod cu totul diferit. Ii vei vedea pe semenii tai intr-o lumina noua. Chiar tu vei trai intr-un mod nou.

Detalii

An aparitie: 2007
Numar Pagini: 295
Coperta: Brosata
Format: 14,5 x 20,5 cm
ISBN: 978-973-9438-80-3
Limba: Romana
Editura: Stephanus
Categoria: Carti

CU DUMNEZEU ÎN SUBTERANĂ

Richard Wurmbrand

Prefață

Sunt un pastor luteran care, datorita fidelitatii sale fata de credinta crestina, a petrecut mai bine de paisprezece ani in diferite inchisori; dar nu acesta este motivul scrierii acestei carti. Intotdeauna mi-a displacut ideea ca un om care a fost inchis pe nedrept, trebuie sa scrie sau sa predice despre suferintele sale.

Anii de inchisoare nu mi s-au parut prea lungi, deoarece singur in celula mea, am descoperit ca, dincolo de credinta si iubire, exista bucuria intru Domnul: o adanca si extraordinara fericire, fara seaman in lumea aceasta. Iar cand am iesit din puscarie eram ca un om care coboara de pe varful muntelui – de unde cuprinsese pana departe cu privirea pacea si frumusetea unui intreg tinut – ca sa revina in campie.

Prefaţă la ediţia română

Această carte a apărut în Anglia şi SUA în 1968. Fusesem eliberat de curînd din închisoare, după paisprezece ani de detenţie, şi sosisem recent în Occident. A fost tradusă în germană, franceză, spaniolă, italiană. Ceea ce am relatat în ea a produs senzaţie. Lucrurile petrecute în închisorile României — suferinţa cumplită, răutatea unora, eroismul şi virtutea altora erau ceva cu totul nou pentru lumea cititorilor. Am fost primul care ajungea acolo, în Occident.

Să fi stat cu anii în închisoare nu e o nenorocire. Dar e o nenorocire să fi stat ani lungi în închisoare şi să nu fi învăţat din asta. Eu am învăţat. Am învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu mult, chiar cînd trec prin suferinţă, şi să-i iubesc pe toţi oamenii.

De aceea, nu am scris ca un istoric care relatează pur şi simplu faptele. Faptele rele au fost săvîrşite de oameni. Unii dintre ei nu mai sînt azi ce au fost acum zeci de ani.

Unii criminali s-au îndreptat, au devenit oameni buni, ba unii au devenit copii ai lui Dumnezeu. Ei pot povesti cum au păcătuit odinioară. Eu nu sunt chemat să fac publice păcatele pe care Domnul Iisus li le-a iertat şi le-a spălat cu sfânt sângele Său.

Alţii au murit.

Un vechi proverb latin ne învaţă: „ Despre morţi să nu vorbeşti decît de bine „. Proverbul nu e întru totul drept. Unele fapte foarte rele ale morţilor trebuie spuse nu ca să-ţi verşi mânia pe vinovaţi, ci pentru ca din cunoaşterea lor să se tragă învăţăminte, ca asemenea catastrofe să nu se mai întâmple în viitor.

Dar, pe cât posibil, unde-i vorba de păcate săvîrşite de mulţi, e bine să nu le atribui unor persoane.

Cei care au săvîrşit fapte groaznice au soţii, copii şi nepoţi care poartă acelaşi nume cu ei. Pe cât posibil, aceştia nu trebuie să audă numele părinţilor şi bunicilor imprecat. Pentru fata lui Stalin, pentru unii copii ai marilor ucigaşi din vremea nazistă, faptul de a auzi iarăşi şi iarăşi blesteme la adresa părinţilor a fost mai mult decât poate îndura un biet suflet omenesc.

Unde-i vorba de personalităţi care au jucat un rol hotărâtor în istorie, nu am putut omite să dau nume. Unde nu era absolut necesar, am întrebuinţat nume fictive.

Cînd a apărut prima ediţie a cărţii, domnea Ceauşescu. Dacă dădeam nume şi date precise despre oameni care au făcut bine, ei ar fi fost prigoniţi. Am povestit de aceea lucruri întâmplate într-o închisoare ca fiind întâmplate în alta. Cred că voi găsi înţelegere pentru acest lucru.

Principalul motiv pentru care public cartea în româneşte este că am întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste şi frumuseţe spirituală. Pe aceştia vreau să-i fac cunoscuţi.

Eu denunţ comunismul fiindcă îi iubesc pe comunişti. Putem urî păcatul, iubindu-1 în acelaşi timp pe păcătos. Creştinii au datoria de a câştiga sufletele comuniştilor: dacă nu vom reuşi s-o facem ei vor năpădi Occidentul şi vor dezrădăcina creştinismul şi de aici.

Conducătorii din Est sunt nişte oameni nefericiţi, distruşi sufleteşte. Ei pot fi mântuiţi, iar Domnul o va face trimiţându-le un om. N-a mers El Insusi sa-i scoată din Egipt, ci l-a trimis pe Moise. Tot astfel, acum, noi suntem cei care trebuie să-i aducă pe calea Domnului pe conducătorii comunişti din orice domeniu — artistic, ştiinţific şi politic.

Cucerindu-i pe cei care modelează cugetele oamenilor în spatele Cortinei de fier, vom câştiga oameni pe care aceştia îi conduc şi-i influenţează.

Convertirea Svetlanei Stalin, unica fiică a celui mai mare ucigaş în masă al creştinilor, cea care a fost crescută in cea mai strictă disciplină comunistă, dovedeşte că există o armă mai eficientă împotriva comunismului decât bomba nucleara: iubirea lui Cristos.

— Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand s-a născut pe 24 martie 1909 în București. Până la vârsta de 85 de ani a fost activ și a călătorit în întreaga lume propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu înaintea a milioane de oameni și vorbind despre frumusețea și suferința României. Este autorul a peste 20 de tituluri de-o valoare incontestabilă (Strigătul Bisericii prigonite, Cele 7 cuvinte de pe cruce, De la suferință la biruință, Dacă zidurile ar putea vorbi, Dovezi ale existenței lui Dumnezeu). Este probabil cel mai tradus autor român până în prezent. A murit la 92 de ani, în Torrance, California pe 17 februarie 2001.

„Pasiunea mea este Dumnezeu”

„A pus în tine Domnul nemargini de gândire…”

Richard Wumbrand
(24.03.1909 – 17.02.2001)

Prezenta familiei Wurmbrand pe acest site este simbolicã.
Subiectul este prea vast pentru a încerca altceva decât o simplã mentionare cu gând de omagiere…

Despre Richard Wurmbrand:

O recenzie scrisã de Teofil Stanciu pe blogul SCRIPTORIE, aici:
http://scriptorie.wordpress.com/2010/03/25/cateva-obsesii-ale-lui-richard-wurmbrand/

http://rw100.persecution.com/ Richard Wurmbrand centennial celebration – Voice Of Martyrs

Christian Ioanid – editorial (aici)

Ferenc Visky – fragmente din cartea 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie (aici)

Filmul documentar Pastorul (despre Richard Wurmbrand) se poate descarca de aici:

http://www.cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=583&Itemid=26

Se vizioneaza cu RealPlayer – care se poare descarca si instala de aici:

http://uk.real.com/player/win/

Filmul de animatie despre viata lui Richard Wurmbrand poate fi vizionat aici:

http://www.youtube.com/watch?v=tqWtPtItuvA&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=V2eZ2mdrczo&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=ImAo1faNfMw&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=tzjdL9QT6bI&NR=1

Pagini alese pe site:

Fragmente
Imbatat de dragoste
100 de meditatii din închisoare
Mesaj pentru nunta

INREGISTRARI VIDEO EXISTENTE PE INTERNET:

http://www.youtube.com/watch?v=mod73iJM8jQ – o secventa scurta cu o inregistrare veche, merita vãzutã
http://www.youtube.com/watch?v=SeNQ6elI7JQ&NR=1&feature=fvwp – Conferintã 1992
http://www.youtube.com/watch?v=owPXETD_n3c&feature=related – despre cerul din noi…

Am vãzut cã pe youtube.com existã deja o multime de înregistrãri cu Sabina si Richard Wurmbrand în româneste fatã de momentul în care a fost conceputã pagina aceasta.
Enjoy it!

Nimic nu se schimba – inregistrare video din decembrie 1989
Pregateste-te de intalnire – martie 1996; cred ca e una din ultimele aparitii publice…
Copii ai lui Dumnezeu – probabil 1988
Bolnav de dragoste – decembrie 1995

Fisierele cu inregistrarile video integrale pot fi descarcate de aici:
http://video.resursecrestine.ro/predici-video

Despre Sabina Wurmbrand(Daniel Branzei)

Mai multe înregistrãri audio pof fi ascultate aici: http://www.trilulilu.ro/utilizatoruleu/4ea5c614bfd3f4

Biografie in romaneste:

www.richard-wurmbrand.ro – un site conceput cu ocazia anului Wurmbrand (2009).Cred cã aici veti gãsi cele mai sigure informatii despre pastorul Richard Wurmbrand, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand.

Mãrturiile pastorului Daniel Branzei si a lui Mihai Wurmbrand (fiul) despre „cum a murit Wurmbrand” vizavi de legenda unei presupuse convertiri la ortodoxie a lui RW în ultimele zile de viatã (o legendã care a început sã circule… dupã episodul MARI ROMÂNI…) le gãsiti aici:
http://barzilaiendan.wordpress.com/2008/01/17/dezlegare/
www.stephanus.ro
www.wurmbrand.ro
www.cristianet.fr
www.mariromani.ro

Cei care i-au citit cãrtile sau l-au ascultat stiu însã cã, în marea lui deschidere, Richard Wurmbrand a simpatizat ortodoxia. A vorbit cu admiratie sincerã despre oamenii exceptionali pe care i-a întâlnit, indiferent cã erau ortodocsi, catolici, greco-catolici, evanghelici sau pur si simplu atei.

O înregistare video de la comemorarea centenarului nasterii lui RW, Bucuresti 2009 aici:
http://allconnectonline.com/athenaeum_complete.htm

Predici audio de Richard Wurmbrand:
www.predici2.org

În loc de prezentare, voi cita, cu permisiunea lui Daniel Brânzei, din frumoasele lui „Amintiri cu sfinti„:

<< Sã nu crezi niciodatã biografiile. Dacã sunt scrise de dusmani, ele nu aratã omul asa cum a fost el, ci doar ce dusmãnie, ce invidie si ce gelozie au vãzut în el. Dacã sunt scrise de admiratori, ele vor ilustra mai degrabã ce inimã nobilã are autorul si ce mult s-a strãduit el sã ornamenteze subiectul cãrtii sale cu podoabele propriilor lui virtuti. Cât despre biografii „obiective”, care redau istoria cu o exactitate pedantã, presãrate cu doze sãrãcãcioase de laudã sau criticã, nu-ti pierde vremea cu ele. Sunt plicticoase si nu sunt bune de nimic. Adevãrul este „adevãrat” numai atunci când este spus cu pasiune. >>

Acestea sunt cuvinte scrise de Richard Wurmbrand, un om cu o personalitate puternicã, paradoxalã, care a marcat lumea crestinã contemporanã prin viata, activitatea si gândirea expusã în cãrtile sale.

Socotit unul dintre cei mai mari saptezeci de crestini din istoria Bisericii crestine, Richard Wurmbrand a fãcut, face si va mai face obiectul cercetãrii si inspiratiei a mii de oameni. Evreu nãscut providential în vatra poporului român, el reprezintã astãzi o sursã de fascinatie si de fabulatii fanteziste, în care realitatea „asa cum a fost” se împleteste cu „realitatea asa cum ar fi putut sau ar fi trebuit sã fie”.

(…) A decedat în Torrance, CA pe data de 17 februarie 2001. Sotia sa, Sabina a decedat pe data de 11 august 2000.(…)

Ce l-a fãcut pe omul acesta atât de „special” ?
La urma urmei, de ce Richard Wurmbrand ? Ce l-a fãcut pe acest om sã fie un model pentru o generatie întreagã ? Ce calitãti i-au înlesnit o influentã atât de covârsitoare asupra tuturor celor ce l-au întâlnit ?

Am sã aleg trei rãspunsuri la aceste întrebãri, trei trãsãturi specifice care l-au fãcut un om de exceptie, o personalitate tulburãtor de puternicã, o figurã de mit si de fascinatie.

În primul rând, Wurmbrand a avut o „aureolã de fanatism”.
Este vorba de un nimb care i-a însotit pe toti oamenii mari ai istoriei. Richard Wurmbrand a fost un om stãpânit de o idee profundã si devorantã.

Problema mediocritãtii este izvorâtã adesea din preocuparea oamenilor de a realiza prea multe lucruri deodatã, de a alerga dupã prea multe idealuri, de a se risipi cheltuindu-se în slujirea prea multor stãpâni. Richard Wurmbrand L-a servit pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu si întotdeauna doar pe Dumnezeu. Asta l-a ajutat sã-si concentreze toate resursele pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în viata lui personalã.

O asemenea preocupare, un asemenea devotament, o asemenea fixatie au pãrut celor din jur o obsesie. Omul acesta a fost un fanatic al lui Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost nebunia pentru Dumnezeu. Dacã un asemenea diagnostic existã, si cu sigurantã cã Richard Wurmbrand l-a ilustrat incontestabil, atunci majoritatea crestinilor sunt prin comparatie bolnavi de prea multã indiferentã fatã de Dumnezeu, de o prea mare preocupare sã nu aparã fanatici în ochii oamenilor din jur.

Un crestin adevãrat este un nebun pentru Christos. Apostolul Pavel a fost cel dintâi care a vorbit despre o „nebunie a crucii”, care este o piatrã de poticnire pentru lumea înstrãinatã de Dumnezeu.
…
Cineva spunea cã temperatura din bisericile noastre crestine este atât de rece cã, dacã ar veni printre noi un crestin cu adevãrat îndrãgostit de Christos am crede cu totii cã „are febrã” ! Un astfel de om plin de frisoane pentru Christos a fost Wurmbrand.
…
În al doilea rând, la Richard Wurmbrand a existat întotdeauna un element evreiesc caracteristic.

Fiind evreu, a fost neobisnuit pentru el sã devinã crestin, a fost încã si mai neobisnuit ca un astfel de evreu sã devinã predicator si, chiar mai neobisnuit, sã ajungã un director de misiune crestinã cu o razã de activitate care a cuprins toatã lumea.

Acest element evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand în cel putin douã feluri.

L-a ajutat sã rãmânã echidistant fatã de toate ramurile crestinismului denominational. Ca evreu, el a fost mereu în stare sã se simtã acasã în pãrtãsia crestinilor de tot felul, dar a reusit sa si rãmânã întotdeauna singur, unic si inimitabil, „evreul”, „jidanul”, cel „altfel decât noi”, exceptia, nu regula obisnuitã. Pavel Nicolescu ne povestea cã la Sibiu s-a tinut odatã o mare adunare într-o bisericã ortodoxã si cã la acea adunare era asteptat cu nerãbdare sã vorbeascã Wurmbrand. Ca de obicei, sora Sabina s-a strecurat prima printre oameni ca sã fie în fatã când va începe Richard sã vorbeascã. O doamnã simandicoasã si putin ofuscatã a întrebat-o:
<< Stii, dragã, pe cine stã lumea asta toatã sã astepte ? Pe un „jidan” ! >>
<< Da, stiu, a rãspuns sora Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt „Jidan” ! >>

L-a ajutat sã aducã cu sine o mostenire extraordinarã. Richard Wurmbrand a adus în crestinism o minte evreiascã si o inimã care a simtit evreieste. Acestea i-au dãruit o abilitate exceptionalã pentru speculatia filosoficã si un perfect simt practic în fiecare actiune pe care a intreprins-o.

Probabil cã cea mai corectã caracterizare i-a fãcut-o Billy Graham, care l-a numit:”un veritabil apostol Pavel al veacului modern”.
…
În al treilea rând, Richard Wurmbrand a fost un om cu o inimã mare.

A fost o inimã mare în pasiunea pentru Dumnezeu, o inimã mare în dragostea pentru oameni si o inimã mare în capacitatea de a întelege, dincolo de ratiune, realitãti subtile la care numai inima omului are acces.

(Daniel Brânzei – „Amintiri cu sfinti”, Editura MULTIMEDIA ARAD, vol. 2)

Informatii si impresii despre subiectul Wurmbrand se gãsesc pe Internet aproape în toate limbile.
Cartile lor sunt traduse in romaneste si se pot comanda la libraria/editura STEPHANUS (www.stephanus.ro).
Cãrtile traduse în româneste sunt:
– Nobletea suferintei (Sotia pastorului) – Sabina Wurmbrand
– Cu Dumnezeu în subteranã
– Imbãtat de dragoste
– De la suferintã la biruintã
– Strigãtul bisericii prigonite
– 100 de meditatii din închisoare
– Adu-ti aminte de fratii tãi
– Predici din celula singuraticã
– Dacã zidurile ar putea vorbi
– Oracolele lui Dumnezeu
– Mai mult decât biruitori
– Avraam tatãl tuturor credinciosilor
– Cele 7 cuvinte de pe cruce
– Isus pe ulita evreiascã
– Umpleti vidul
– Dovezi ale existentei lui Dumnezeu
– Marx si Satan
– Isus prietenul teroristilor
– Drumul spre culmi (vol.1-3)

Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, George ne recomandă VIAŢA ŞI LUCRAREA LUI GEORGE MÜLLER de Ch. Chaland.

Așteptăm cu drag și recomandările voastre!

George Müller este unul din creştinii care au trăit doar bazându-se pe Dumnezeu şi s-a bucurat de harul Lui şi a experimentat foarte multe minuni pe tot parcursul vieţii. Exemplu al unei vieţi trăite cu semnificaţie. Realizările lui Müller au fost posibile datorită faptului că a cunoscut voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui, a avut credinţă şi a petrecut mult timp pe genunchi în rugăciune. Astfel, s-au întâmplat lucruri la care Müller nici nu îndrăznea să viseze.

Cunoscând viaţa şi lucrarea lui George Müller, pot doar să fiu motivat să caut să experimentez o dependenţă totală de Dumnezeu şi să fiu uimit de minunile pe care le face în viaţa mea, aşteptând momentul potrivit stabilit de El.

Recomand această carte tuturor celor care doresc să vadă minunile lui Dumnezeu.

Vi s-a întâmplat să vă formaţi o imagine despre cineva, poate chiar un scriitor sau lider şi apoi să aflaţi lucruri surprinzătoare despre parcursul lor în viaţă, lucruri la care nu v-aţi fi gândit? Astăzi vă prezint povestea cel puţin surprinzătoare a vieţii cunoscutului apologet creştin Ravi Zacharias, descrisă în autobiografia Călătorind de la răsărit la apus – Dumnezeul din umbră, scrisă cu ajutorul lui R.S.B. Sawyer.

Poate că cei care i-aţi citit cărţile vi l-aţi imaginat ca și mine ca pe un om extrem de cult, şcolit la cele mai bune universităţi, care a intrat în contact cu lideri mondiali şi a călătorit în toată lumea şi nu v-aţi gândit nicio clipă că prima parte a vieţii lui a arătat cu totul diferit.Dacă aţi citit alte cărţi scrise de el, veţi observa de la început că aceasta este cu totul diferită şi, aş spune eu, cea mai frumoasă.

În prima parte a cărţii, intitulată În răsărit, Ravi Zacharias rememorează anii copilăriei şi adolescenţei petrecute în India, ţara sa natală. Născut în sudul Indiei, la Chennai (fostul Madras), Ravi Zacharias face parte dintr-o familie cu prestigiu şi renume, bunicul şi străbunicul său fiind lingvişti de mare clasă, care au întocmit dicţionare.

El îşi aminteşte că primul contact al familiei sale cu o religie occidentală a fost cu Martorii lui Iehova, un contact însă de scurtă durată. Aminteşte, de asemenea, şi de o stră-stră-străbunică credinicioasă şi, mai apropiată de el, de bunica credincioasă din partea mamei, Agnes Manickam, care a lăsat o amprentă puternică în viaţa lui.

Tatăl lui a studiat relaţiile industriale de muncă în Anglia şi după întoarcerea în India a fost transferat de guvern de la Madras, din sud, la Delhi, în nord, devenind secretar adjunct în Ministerul Afacerilor Interne.

Ravi Zacharias vorbeşte apoi despre comunitatea Bisericii Cathedral Church din care făcea parte şi familia lui şi despre convertirea surorii lui, în urma unei seri de tineret a organizaţiei Youth for Christ.

Urmează nişte pagini emoţionante în care el povesteşte despre pasiunea lui pentru sport, în special pentru cricket, despre cât de slab era la învăţătură şi despre sentimentul ratării, întreţinut şi de o relaţie tensionată cu tatăl său.

Deşi avea mulţi prieteni şi era popular, Ravi Zacharias avea un sentiment de singurătate şi eşec din cauză că el nu avea niciodată bani sau succes la şcoală. Deşi tatăl lui avea o slujbă privilegiată, avea o datorie de plătit, ceea ce a însemnat că familia nu avea prea multe posibilităţi.

Era mereu pus pe şotii, dar, aşa cum mărturiseşte el, multe dintre lucrurile acestea le făceam pentru a ascunde lupta interioară care se dădea în sufletul meu şi pentru a-mi hrăni nevoia de a demonstra că sunt cineva. Niciunul dintre prietenii mei, nici altcineva din familie – nici măcar mama – nu bănuia cât de adâncă era singurătatea care îmi măcina sufletul. Cu toate că eram foarte apropiat de prietenii mei, când eram în preajma lor mă simţeam dominat de un sentiment de inferioritate. Probabil că unele dintre manifestările mele erau menite să demonstreze un sentiment de identitate, spune Ravi Zacharias.

Tocmai în această etapă a existenţei mele, tata, probabil pentru a mă face ca, de ruşine, să mă confrunt cu realitatea, a început să-mi spună unele lucruri care au lăsat răni adânci în sufletul meu şi pe care nu reuşeam să mi le scot din minte. Totul a culminat cu un torent verbal scurt, în timp ce stăteam în faţa lui. „Eşti un ratat total. Eşti o ruşine pentru familie. Niciodată nu vei avea succes în viaţă.“

Aceste vorbe i-au marcat profund atitudinea faţă de şcoală şi, mai ales, faţă de viaţă. Stăteam în sala de clasă la şcoală şi mă gândeam: oare ce o să se aleagă de mine? Gândul acesta mă măcina în permanenţă. Aşa am ajuns să-mi pun singur întrebarea: „Oare sunt într-adevăr un ratat? Oare aş putea să scap de viaţa aceasta fără să sufăr prea mult?“ îşi aminteşte Ravi Zacharias.

M-am decis atunci că mă voi ocupa de problemă la modul cel mai serios, continuă el. Eram hotărât să găsesc soluţii, iar dacă nu voi fi în stare să le găsesc, atunci voi renunţa la tot. „Dacă asta-i viaţa, atunci n-am nicio speranţă! îşi zicea el. Mi-am îndreptat gândurile înspre singura soluţie la care mai puteam apela. „Dumnezeule, dacă exişti, atunci Te rog să mi Te descoperi. Dacă nu, nu mai vreau să trăiesc.“

Pe fondul acestor căutări, Ravi Zacharias s-a implicat tot mai mult în practicarea cricket-ului, considerând că era singurul lucru care îi aducea împlinire, iar şcoala a fost din ce în ce mai ignorată.

Din fericire, Dumnezeu era la lucru, în umbră, cum spune şi subtitlul cărţii, Dumnezeul din umbră. Surorile mele au devenit pionierii care au croit drumul pentru credinţă în familia noastră, cu toată că nu ştiau atunci în ce măsură, îşi aminteşte Ravi Zacharias.

Un grup de la organizaţia Youth for Christ a venit la şcoala catolică la care învăţau surorile lui, iar sora lui, Sham, a ridicat mâna că doreşte să se împace cu Dumnezeu şi s-a alăturat grupului Youth for Christ. La scurt timp după aceea, a participat şi Ravi cu prietenul lui, Sunder, la una dintre întâlnirile lor.

Cu toate că nu înţelegeam multe din ceea ce spunea vorbitorul acela, am priceput suficient cât să mă atenţioneze cu privire la faptul că starea mea nu era una bună şi că Dumnezeu avea soluţia pentru problemele mele. Am ridicat mâna. […] În viaţa mea se întâmplase ceva care urma să-mi schimbe destinul, dar drumul era încă în ceaţă. Nimic nu ieşise încă la lumină. În seara aceea am plecat acasă pe jumătate conştient de ceea ce mi se întâmplase, dar pe jumătate încă în ceaţă totală cu privire la semnificaţia celor întâmplate.

Sentimentul de eşec nu-l părăsise şi într-o zi, acesta l-a copleşit şi Ravi Zacharias a încercat să se sinucidă.

Nu ştiam ce avea să mi se întâmple şi, dintr-o dată, m-a cuprins teama. Nu ştiusem cum trebuie să trăiesc, iar acum dovedisem că nu ştiam nici să mor. Eşuasem pe ambele planuri, iar acum mă înfricoşa gândul că nu ştiam ce urma să se aleagă de mine, mărturiseşte el despre momentul în care, încercând să ia o supradoză de medicamente, sfârşeşte la spital.

Acolo, unul dintre directorii Youth for Christ, Fred David, îl vizitează şi îi lasă o Biblie, spunându-i mamei sale să-i citească Ioan 14:19: Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. Nu cunoşteam întreaga semnificaţie a versetului, dar cuvintele lui Cristos din Ioan, capitolul 14, versetul 19 reprezentau paradigma definitorie. „Isuse, m-am rugat în inima mea, dacă Tu eşti Cel care poate da viaţa aşa cum trebuie ea să fie, vreau să am şi eu viaţă. Te rog, ajută-mă să scap cu bine de pe patul acesta de spital şi Îţi promit că voi străbate pământul întreg, numai să găsesc adevărul!“ […] Când am părăsit spitalul, împreună cu mama, îmi era cât se poate de limpede în minte că luasem decizia de a deveni al lui Cristos. A fost cea mai impresionantă şi cea mai nobilă dintre toate hotărârile pe care le luasem vreodată. De acum, viaţa mea Îi aparţinea lui Isus Cristos. El îmi ascultase rugăciunea. Simţeam cum aveam în mine ceva cu totul nou – un fior nou, un sens nou, o speranţă nouă, un nou Ravi Zacharias! Nu aveam nicio îndoială că este aşa şi aveam de gând să sondez cu tenacitate semnificaţia acestei noi vieţi. Pentru mine nu mai exista drum înapoi!

Transformarea lui este impresionantă. Devine pasionat de lectură, după ce citeşte un comentariu asupra Epistolei către Romani, aruncat la gunoi în spatele casei sale. Ia decizia de a studia managementul hotelier, învaţă foarte bine şi ajunge un student eminent. În anul 1965 are loc un congres al tinerilor unde câştigă concursul de predicare, în urma căruia este inspirat să înfiinţeze o echipă de predicatori adolescenţi indieni.

Aşa se încheie prima parte a cărţii Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră de Ravi Zacharias, urmată de partea a II-a, De la răsărit la apus, unde acesta relatează despre mutarea în Canada în luna mai a anului 1966. Curând se va angaja ca asistent al managerului departamentului de mese festive de la Hotelul Westbury din Toronto.

Tot în acest oraş, la un Simpozion de tineret organizat de Alianţa Creştină şi de Misiune o cunoaşte pe Margie Reynolds, viitoarea lui soţie şi tot aici îşi va descoperi chemarea şi darul de evanghelist.

La 28 de luni după sosirea în Canada, Ravi Zacharias începe cursurile de pregătire teologică la Colegiul Biblic Ontario. Şi astfel, din acel salon al spitalului Wellington, din New Delhi, în 1963, şi până la amvonul bisericii din Toronto, în 1968, fusese traversată nu doar o lume exterioară, ci şi una interioară. Partea fizică geografică fusese partea mai uşoară; pentru terenul sufletului, doar Dumnezeu era suficient de mare, mărturiseşte el.

Şi iată-mă, renunţând la o carieră de afaceri promiţătoare pe care o iubeam şi de care mă bucuram, pentru a intra în lucrare. Şi lucrarea nu-i va fi uşoară.

Alte evenimente semnificative pe care le povesteşte cu multă emoţie sunt convertirea tatălui său, refacerea relaţiei lor şi moartea mamei.

În anul 1977 i s-a propus să călătorească timp de 48 de săptămâni împreună cu soţia şi fiica pentru a vorbi în jurul lumii.

Curând după întoarcerea în Canada va deveni şeful catedrei de Evanghelizare şi Gândire Contemporană la seminar, cu normă întreagă de predare. În plus, o dată pe lună era plecat o săptămână în străinătate şi predica sau susţinea prelegeri în fiecare săptămână.

Combinaţia de predicator şi apologet era foarte rară, mai ales un apologet evanghelist cultural. Ştiam de asemenea că mulţi dintre evanghelicii din ţara mea de baştină, India, se adresau îndeosebi unui singur grup de oameni. Nu se îndreptau în sus. „Cineva trebuie să îi atingă şi pe ei“, mi-am spus. În acelaşi timp, eram descurajat să văd că atât de mulţi dintre slujitorii devotaţi din ţara mea de baştină erau needucaţi, nepregătiţi şi neinstruiţi. Concluzia la care am ajuns a fost că trebuia să fac ceva în legătură cu acest lucru.

Astfel că, prin sprijinul unui sponsor generos, se pun bazele pentru lucrarea de evanghelizare a intelectualilor, a formatorilor de opinie şi a „păgânilor fericiţi“, care să comunice Evanghelia în mod eficient în contextul scepticismului prevalent. Intenţionam să atingem intelectualii şi să înlăturăm orice obstacole din calea lor, astfel încât ei să poată vedea crucea în mod limpede şi nestânjenit.

Ravi Zacharias Ministries (RZIM) a început în august 1984, în Toronto, Canada. Astăzi, sediul nostru este în Atlanta, Georgia, şi avem birouri în Canada, India, Singapore, Emiratele Arabe Unite şi Anglia şi încă alte câteva planificate.

Indiferent dacă te afli într-o poziţie vizibilă ca a mea sau în mijlocul oamenilor, spune Ravi Zacharias, trebuie să înveţi că nu poţi urma o cale doar pentru că pare mai puţin intimidantă. Trebuie să ţii minte faptul că Dumnezeu are o întâlnire cu tine, că slujirea Lui implică un preţ. În acelaşi timp, trebuie să fii înţelept şi nu nepăsător. Să negi realitatea că există anumite locuri în care nu poţi merge înseamnă să faci pe nebunul. Mai important, dacă nu ai învăţat să plăteşti preţul mai mic al urmării lui Cristos în viaţa ta de zi cu zi, nu vei fi pregătit să plăteşti preţul suprem al chemării lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre concluziile cărţii Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră de Ravi Zacharias.

În partea a III-a a cărţii autorul citează rugăciunea lui David Livingstone – Doamne, trimite-mă oriunde, numai vino cu mine. Pune orice povară peste mine, numai sprijină-mă. Retează orice legături, dar nu şi legăturile care mă leagă de slujirea Ta şi de inima Ta.

Când mă uit la viaţa pe care am avut-o şi la ceea ce mi-a dat Domnul – chemarea mea, prieteniile mele, frumoasa mea soţie şi copiii noştri – toate acestea sunt vise împlinite. Am văzut lumea. Am stat alături de conducători mari. Am dormit în sate şi în casele celor săraci. Uneori, pe cale, a trebuie să mă opresc şi să spun: „Nu-mi vine să cred că aceasta avea Domnul pregătit pentru mine când a început să-mi reclădească viaţa.“ Doar dacă păstrezi în minte rădăcinile tale, viaţa ta obişnuită de zi cu zi şi harul care te-a chemat, poţi să vezi foarte clar privilegiul extraordinar de a le vorbi oamenilor care fac o diferenţă în lume.

Viaţa nu este doar o călătorie geografică – nu doar de la Răsărit la Apus sau de la Miazănoapte la Miazăzi. Există şi un drum în sus şi în jos – calea lui Dumnezeu sau calea noastră. Rugăciunea mea pentru tine, cititorule, este ca şi tu să înţelegi calea Lui, atât în umbră, cât şi în lumină. Nu este descoperire mai mare decât să Îl vezi pe Dumnezeu ca Autor al destinului tău, își încheie Zacharias autobiografia.

Pe mine m-a surprins foarte mult parcursul lui. Nu mă aşteptam ca tocmai el, un apologet atât de convingător şi cunoscut să nu fi fost în stare să ţină pasul cu şcoala şi să înveţe. M-a surprins, de asemenea, să aflu de prima sa pasiune, managementul hotelier, şi de contactele tatălui său şi ale sale cu lideri cunoscuţi şi alte celebrităţi ale vremii. Am citit biografia sa cu multă plăcere şi pot să spun că dintre cărţile sale a devenit preferata mea.

Sperăm că v-am convins că merită să citiţi autobiografia lui Ravi Zacharias Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră. Descoperiţi aici pe blog şi alte cărţi ale sale, cum ar fi Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Izbăveşte-ne de rău, Redescoperă mirarea, Dezamăgit de creștinism?, Sfârșitul rațiunii, Marele Țesător.

Astăzi vom afla mai multe despre părintele Iosif Trifa, întemeietorul mişcării Oastea Domnului, pe care poetul Traian Dorz îl numea „un vizionar, un erou, un geniu, un martir al lui Hristos“, din cartea Iosif Trifa, o viaţă de propovăduitor al lui Hristos, scrisă de preotul Gheorghe Gogan.

Preotul Iosif Trifa s-a născut în ziua de 3 martie 1888 în Certege, jud. Turda. Locurile natale, oamenii din preajmă, atmosfera căminului părintesc vor avea un rol determinant în trasarea caracterului lui Iosif. Casa natală, oferindu-i priveliştea amplă a Apusenilor, l-a format să privească întotdeauna în perspectivă, dincolo de evenimentele şi stările prin care paşii vieţii sale îl vor purta mai târziu, spune Gogan.

iosif_trifa În toamna anului 1907, urmând dorinţa mamei sale, se înscrie la Institutul Teologic „Andreian“ de la Sibiu. De la cursul de Catehetică predat de Dr. Nicolae Bălan, viitorul său ierarh, va păstra frânturi dintr-o prelegere a acestuia din care îşi va face un adevărat crez pastoral în metoda sa de catehizare din mişcarea Oastei: Trebuie să împărtăşeşti poporul cu realităţile supreme ale vieţii spirituale, să-l aduci în legătură cu Hristos, cu viaţa în Hristos. Cerând oamenilor întruna cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă – de la o vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată, ori, lucru firesc, nu le va sătura setea religioasă. E ca şi când ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici şi i-ai îndemna continuu să producă poame bine, nobile – în loc să altoieşti mai întâi acei pomi şi apoi de la sine vor face poame bune. Întocmai aşa trebuie să altoieşti şi omul cel vechi cu păcatele lui şi să-l faci o mlădiţă a lui Hristos, apoi de a sine va produce roadele vieţii celei noi după Hristos.

În data de 15 iulie 1911, Iosif Trifa este hirotonit preot pentru parohia Vidra de Sus, unde va înființa o Casă Culturală, cu gazete, cărţi şi materiale pentru luminarea minţii şi sufletului sătenilor săi, dar și o cooperativă, „Vidreana“ pentru ajutorarea celor năpăstuiţi în acele vremuri grele din timpul şi după Primul Mare Război.

În 1921, Iosif Trifa devine preot la Sibiu. Pe lângă slujba de preot al Catedralei, care îl solicita în fiecare duminică şi sărbătoare, i se oferise și „amvonul“ unei gazete de unde putea predica prin fiecare număr la mii şi mii de suflete. La 2 ianuarie 1922, apare primul număr al foii săptămânale pentru popor „Lumina Satelor“, avându-l ca redactor-şef pe preotul Iosif Trifa.

Dumnezeu îl inspiră în acea perioadă să pornească mişcarea Oastea Domnului. Partea vizibilă a naşterii acestei mişcări o reprezintă numărul 1/1923 al foii „Lumina Satelor“. Iată cum suna aceasta: Subsemnatul … gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia… Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate… Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî la fel ca mine, ca astfel toţi împreună, ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos, să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele. În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă. Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

În anul 1930, părintele Trifa începe să scoată şi suplimentul „Oastea Domnului“, pe lângă „Lumina Satelor“. Toată munca uriaşă îl istoveşte pe părintele care şi-aşa trecuse deja prin multe suferinţe. La 30 de ani, în 1918, rămăsese văduv şi îşi pierduse şi trei dintre cei patru copii, boala îl măcina din tinereţe, iar în această perioadă suferă şi primele operaţii.

Alături de suferinţele fizice, presiunile psihice vin să-i agraveze starea şi aşa fără speranţe. Mitropolitul Bălan, care nu privea cu ochi buni tipografia Oastei, va impune şi va pretinde mereu taxe tot mai mari pentru dreptul de folosire a clădirilor, apoi dobânzi majorate asupra creditelor acordate.

În perioada 1920-1938, părintele Trifa adună predicile sale într-un număr de 44 de cărţi. Scrisul, predicile părintelui Trifa, sunt profund scripturistice. Toate cărţile lui nu fac altceva decât să tâlcuiască pe înţelesul poporului cuvântul Scripturilor. Scrierile sale poartă, de asemenea, pecetea destinului său pământesc: Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit… Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine, şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.

Scriind despre relaţia sa cu Cuvântul lui Dumnezeu, Iosif Trifa face una dintre cele mai frumoase mărturisiri despre dragostea faţă de Sfânta Scriptură ce s-au scris vreodată în Biserica noastră, spune autorul Gogan: Toată tăria şi toată valoarea mea de creştin şi de păstor am scos-o din Biblie şi mi-o dă Biblia. Ea îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea din inimă pe care nimic nu mi le poate şterge. Ea îmi dă fiorul, mărirea şi răspunderea slujbei şi darului ce mi s-a încredinţat. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să binevestesc neîncetat Cuvântul. Acum, după ce am cunoscut Biblia simt că ea este, ea face parte din fiinţa mea, ea este o parte întregitoare a vieţii mele. Acum nu o mai citesc ca să o cunosc, ci o citesc pentru că o simt ca pe o lipsă, ca pe o cerinţă sufletească. Biblia este raportul, este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea parcă simt un ceva ce trece din ea în mine şi îmi infioară toată fiinţa: Duhul Domnului. Luaţi-mi această Biblie şi mi-aţi luat totul, mi-aţi luat toate calităţile mele. Luaţi-mi tot şi îmi lăsaţi Biblia – n-am pierdut cu nimic. O comoară am aflat în Biblie, o comoară sfântă; pentru aflarea şi câştigarea ei deplină trăiesc.

Publicaţia lui Nicolae Iorga, „Neamul Românesc pentru Popor“, face o caldă prezentare a personalităţii şi activităţii predicatoriale ale părintelui Trifa: …preotul de la Sibiu are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui… Le recomandăm călduros pe toate (…) Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca o descoperire: preotul Iosif Trifa.

În 1938 i se confiscă însă tipografia, iar durerea şi amărăciunea acestei lovituri îi vor grăbi sfârşitul. Iosif Trifa trece în veşnicie în noaptea spre dimineaţa zilei de 11 spre 12 februarie 1938, „ascuns sub voalul subţire şi alb – ca o aripă de înger – al primei ninsori din acea iarnă sibiană“, după cum scrie Traian Dorz, cel care l-a vegheat până în ultima clipă.

Predicile misionare ale părintelui Trifa se adresau unei mase largi de cititori, atât ortodocşi, cât şi uniţi, catolici sau neoprotestanţi. Activitatea predicatorială a părintelui Trifa răspundea la cel mai înalt nivel preocupărilor Bisericii Ortodoxe din perioada interbelică.

Truda lui n-avea să fie zadarnică, pentru că peste ani şi ani avea să scrie mulţumit: Văd sămânţa semănată de mine cu osteneală răsărind ici colea în rânduri de fapte bune. Văd că sunteţi alţii şi că mâine când eu m-aş duce de aici sau voi intra în pământ ştiu că de la Păstorul ce va veni după mine veţi cere nu numai praznicul din calendar şi slujba din molitvelnic, că pământul inimii voastre simţind setea Cuvântului va cere şi învăţătură. Aceasta este pentru mine şi ostenelile mele cea mai sfântă mulţumire, răsplată şi bucurie sufletească.

În biografia alcătuită de pr. Gheorghe Gogan, veţi putea descoperi şi o listă a cărţilor şi predicilor lui Iosif Trifa precum şi a unor lucrări despre Oastea Domnului, un fragment din „Istoria unei jertfe“ de Traian Dorz, precum şi o preţioasă introducere care prezintă contextul istoric, religios şi social în care a trăit şi a activat Iosif Trifa. Eu vă recomand să descoperiţi din cartea Preotul Iosif Trifa, o viaţă de propovăduitor al lui Hristos viaţa şi activitatea impresionante ale acestui slujitor al lui Dumnezeu, care într-o viaţă scurtă şi măcinată de suferinţe a reuşit să înflăcăreze atâtea inimi şi să-i inspire pe credincioşi să fie şi ei gata să jertfească şi să sufere pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Viaţa lui este împletită cu istoria Oastei Domnului şi completează imaginea despre această mişcare, pe care o putem afla din cărţile unor membri devotaţi ai Oastei, ca Traian Dorz, Constantin Tudose sau Nicolae Marini.

Astăzi vă aduc în atenţie mărturia convertirii la creştinism a unui musulman. Ea se numeşte Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus – Călătoria spre Cristos a unui musulman cucernic şi este scrisă de Nabeel Qureshi.

Iată ce scrie Lee Strobel, cunoscutul autor de cărţi apologetice, în prefaţa cărţii: Veţi cunoaşte ce înseamnă ca o persoană afundată în cultura musulmană să rişte totul pentru a descoperi adevărata identitate a lui Dumnezeu. Este o poveste foarte personală despre prieteni, familie şi credinţă, îmbinată cu incursiuni în islam care vă vor ajuta să înţelegeţi lumea musulmană într-un mod cu totul diferit.

Dacă sunteţi creştin, veţi căpăta, în urma lecturii, o percepţie actualizată despre cum aţi putea să-i iubiţi mai mult pe musulmani şi să le vorbiţi despre Domnul.

Dacă sunteţi musulmani, vă avertizez de la bun început: veţi descoperi că crezurile dumneavoastră de căpătâi sunt puse sub semnul întrebării, printr-un şir de raţionamente incisive, cu fundament istoric şi printr-o analiză fermă. Însă dacă citiţi cu mintea deschisă, sunt încredinţat că în scurt timp veţi ajunge să-l consideraţi pe Nabeel un prieten căruia îi pasă de dumneavoastră îndeajuns cât să vă împărtăşească ceea ce a învăţat el însuşi şi să vă convingă să faceţi un pas înainte în călătoria spirituală în care aţi pornit.

După această prefaţă, urmează o introducere în care Nabeel Qureshi prezintă scopurile pe care le-a avut în minte atunci când a scris cartea Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus. Primul scop, spune el, este să dărâm zidurile – să arate ce se petrece în inima şi în mintea unui musulman.

Al doilea scop este ca această carte să te echipeze cu anumite adevăruri şi cunoştinţe care dovedesc temeinicia argumentelor cuprinse în pledoaria pentru Evanghelie, prin contrast cu cea în favoarea islamului.

Iar cel de-al treilea şi ultim scop este să descrie imensele frământări lăuntrice prin care trec musulmanii care se încleştează în luptă cu Evanghelia, inclusiv sacrificiile şi îndoielile care îi încearcă.

Toate aceste scopuri sunt împletite în povestirea vieţii autorului, începând cu copilăria sa. În Partea I, Chemat la rugăciune, Nabeel Qureshi rememorează perioada din copilărie petrecută în Scoţia şi felul în care viaţa lor era infuzată în rugăciune.

Influenţa mamei, Ammi, va fi una marcantă în viaţa lui, după spusele acestuia – un element de echilibru mereu prezent şi o influenţă încurajatoare în vieţile noastre. Părea întotdeauna în stare să facă orice. Fie că era vorba de gătit, de pregătirea hainelor sau de a ne învăţa aqeedah (credinţe islamice puternic înrădăcinate), niciodată nu părea că oboseşte, nici nu se plângea.

El vorbeşte apoi despre importanţa comunităţii familiei, în cadrul căreia, alături de sora lui, a învăţat să citească Coranul până la vârsta de 6 ani, memora versete, hadithuri şi povestiri despre profetul Mahomed şi a învăţat cum să se roage acasă şi în public la moschee.

De asemenea, Nabeel Qureshi dedică nişte pagini descrierii diversităţii din cadrul islamului, explicării conceptului de sharia, legea islamică, şi importanţei pe care o au visele în cultura islamică.

Deşi erau o familie unită, Nabeel se simţea totuşi singur în afara ei, nu avea prieteni şi avea să rămână multă vreme prins între cultura islamică de acasă şi cea de la şcoală, mai ales după revenirea în America.

În Partea a II-a a cărţii Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus, intitulată Ambasador al islamului, el descrie ciocnirea dintre modul de gândire musulman pe care îl învăţase în familie şi gândirea critică pe care erau învăţaţi să o practice la şcoală. Mintea mea era modelată pas cu pas pentru a gândi critic, însă forma rezultată nu se potrivea culturii noastre, mărturiseşte el.

În perioada liceului devine un adevărat ambasador al islamului, susţinându-şi credinţa în discuţii cu colegii. Îşi aminteşte în mod deosebit de o discuţie cu o colegă creştină despre moartea lui Isus şi despre caracterul său divin, de Fiu al lui Dumnezeu – ambele idei fiind negate de islam.

Atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost un moment de cotitură pentru Qureshi, pentru că pentru prima dată în viaţă concepţia despre islam ca religie a păcii cu care fusese crescut a intrat în conflict cu realitatea.

În străfundul sufletului doream să aflu adevărul cu privire la islam, însă îmi era aproape imposibil să pun sub semnul întrebării crezurile desprinse din copilărie, supunându-le pur şi simplu unor cercetări atente. Continuam să găsesc tot felul de căi pentru a ocoli adevărurile dificile, mărturiseşte el.

Aveam nevoie de un prieten, de un prieten nemusulman inteligent şi intransigent care să fie dispus să mă provoace. Habar nu aveam că Dumnezeu ne făcuse deja cunoştinţă şi că pornisem deja pe o cale care avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.

Astfel că în următoarele părţi ale cărţii Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus, Nabeel Qureshi rememorează discuţiile avute cu prietenul său David, odată ajunşi la colegiu. Au început cu discuţii despre Biblie, despre modificările sale de-a lungul timpului, despre evoluţia textuală, el susţinând că Biblia nu are cum să fie Cuvântul lui Dumnezeu pentru că a suferit schimbări de-a lungul timpului, ci Coranul este adevăratul Cuvânt definitiv al lui Dumnezeu pentru că nu s-a modificat de-a lungul timpului de la revelaţia făcută lui Mahomed.

În partea a IV-a, Ajung la fondul problemei, el împărtăşeşte un principiu pe care l-a învăţat de la David, şi anume, acela de a fi consecvent şi de a trata cu acelaşi spirit critic ambele părţi ale disputei. De asemenea, ei ajung la concluzia că testul pentru a stabili veridicitatea creştinismului este stabilirea autenticităţii morţii lui Isus.

Astfel că David îl invită pe Nabeel la biserică pentru o prelegere susţinută de Gary Habermas exact pe această temă.

Odată lămurit acest aspect, rămâne însă stabilirea caracterului de Fiu al lui Dumnezeu al lui Isus, pe care musulmanii îl neagă. David îi dă să citească Mai mult decât un simplu tâmplar de Josh McDowell, care însă nu i se pare foarte convingătoare. Ce îl va convinge mai mult va fi începutul Evangheliei după Ioan – La început era Cuvântul… unde el recunoaşte acest concept de Dumnezeu-Cuvânt prezent şi în islam.

Drumul până la convertire avea să mai continue însă mai mult timp, dar deja convingerile cu privire la islam începuseră să i se clatine, motiv pentru care Nabeel Qureshi începe să cerceteze el însuşi dovezile cu privire la islam.

Rezultatul acestor cercetări este cuprins în următoarele trei părţi ale cărţii în care acesta descoperă adevărul despre Mohamed şi despre sfinţenia Coranului şi ajunge să-şi pună la îndoială credinţa, totul ducând la o adevărată luptă interioară.

Musulmanii riscă adesea totul pentru a îmbrăţişa crucea, spune el. O asemenea decizie mi-ar fi făcut de ruşine familia, pângărindu-i îngrozitor onoarea. Chiar dacă aveam dreptate cu privire la Isus, puteam eu oare să fac aşa ceva familiei mele? După tot ce făcuseră ei pentru mine? Ar merita să-mi iau crucea şi să fiu răstignit alături de Isus? Dacă El nu este Dumnezeu, atunci răspunsul ar fi nu. Să pierd tot ceea ce iubesc, pentru a mă închina unui zeu fals? De o mie de ori, nu! Însă dacă El este Dumnezeu, atunci da, merită. Să fiu legat pentru totdeauna de Domnul meu, suferind alături de El? De o mie de ori, da! Acum mai mult ca oricând, miza era clară şi trebuia neapărat să ştiu cine este El. Totul depindea de identitatea Sa. Am început să Îl rog fierbinte să mi Se descopere.

O să vă las vouă plăcerea să descoperiți finalul cărții și modul în care Dumnezeu i se revelează lui Qureshi. Sper că v-am convins că merită să-i citiţi mărturia, pentru că este într-adevăr captivantă, plină de învăţături, onestă şi emoţionantă. M-a impresionat cucernicia cu care îşi tratează musulmanii credinţa şi felul în care îşi învaţă copiii de când se nasc rugăciuni şi învăţături cu privire la islam, şi cred că mulţi creştini ar putea să-i ia drept model în această privinţă, pentru dedicarea lor şi pentru felul în care fiecare aspect al vieţii şi fiecare clipă sunt marcate de rugăciune sau referire la Dumnezeu. Vă recomand din inimă cartea Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus de Nabeel Qureshi.

Astăzi vă prezint o carte subţire, dar plină de învăţăminte şi istorisiri ale unor experienţe cu Dumnezeu. Este vorba despre cartea Nimic fără Isus, scrisă de Corrie ten Boom.

Autoarea s-a născut la 15 aprilie 1892 la Amsterdam în Olanda. În 1924 a devenit prima femeie licenţiată ca ceasornicar, dar a rămas celebră datorită experienţei sale din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, împreună cu familia sa, a adăpostit evrei în Olanda ocupată de nazişti.

La 28 februarie 1944 a fost arestată şi a trecut prin mai multe închisori din Olanda şi Germania până la 30 decembrie 1944 când a fost eliberată. Cartea Nimic fără Isus a fost publicată în 1957 şi, aşa cum declară autoarea, în ea veţi citi despre ce a făcut Dumnezeu cu unul dintre copiii Lui, în câteva călătorii de-a lungul şi de-a latul lumii. Experienţele sunt atât de personale, încât periculosul pronume „eu“ este folosit mult prea des. Dar singura mea dorinţă este aceea de a căuta să-L onorez pe Cel care este Domnul meu, pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spune Corrie ten Boom.

Cartea conţine mai multe capitole scurte ce descriu câteva dintre experienţele lui Corrie din timpul a mai bine de 10 ani de călătorii prin întreaga lume pentru a-şi împărtăşi experienţa din timpul Războiului şi pentru a vorbi despre dragostea lui Dumnezeu.

Cartea începe cu prima ei vizită în străinătate, în America. Singură, în căutarea unui loc de cazare şi simţind că a greşit venind aici, Corrie îl întâlneşte pe Irving Harris, editorul publicaţiei The Evanghel care o încurajează în felul următor: „Nu-i asculta pe cei care nu cred în călăuzire. Biblia conţine multe promisiuni cu privire la faptul că Dumnezeu îi călăuzeşte pe cei care Îl ascultă. Cheamă-mă, şi-ţi voi răspunde (Ieremia 33:3) Ai auzit de vreun păstor care să nu-şi conducă oile?“

Tot în această călătorie a descoperit Corrie analogia care dă şi titlul cărţii în engleză, Not Good If Detached: Relaţia noastră cu Isus ca un bilet de tren. Pe el sunt scrise următoarele cuvinte: „Nevalabil separat de cotor“. De acum mă decid să folosesc această expresie ca pe propria mea lozincă. Alipită de Isus. Victoria Lui este victoria mea. „Pot fi de folos doar împreună cu El.“

Astfel s-au scurs, după cum spune ea: Zece luni în America, în multe sate şi oraşe. Zece luni în care am dus evanghelia în biserici, închisori, universităţi, şcoli şi cluburi.

Mai departe, Corrie mărturiseşte: Când am plecat din lagărul de concentrare din Germania, am spus: „Mă voi duce oriunde mă va trimite Dumnezeu, dar sper că nu mă va trimite niciodată în Germania.“ Deşi nu conştientizam, această atitudine era neascultare.

Şi Dumnezeu o va trimite chiar în Germania, chiar înapoi la Vught unde se afla lagărul în care fusese închisă în timpul Războiului. Acolo îl va întâlni pe Carl, unul dintre cei care lucraseră acolo, pe care Dumnezeu o provoacă să-l ierte şi să-l iubească cu dragostea Lui.

Este o lege neschimbabilă a lui Dumnezeu aceea că un om îşi găseşte pacea doar când este gata încontinuu să ierte, a descoperit ea. Mă rog: „Tată, în numele lui Isus, iartă-mi aceste gânduri. Doamne Isuse, ţine-mă aproape de Tine ca mlădiţa în viţă, ca să pot şi eu să iert, să uit şi să-mi iubesc duşmanii.“

Când Isus ne cere să ne iubim vrăjmaşii, El este cel care ne dă dragostea pe care o pretinde de la noi. Noi suntem doar canalele dragostei Lui, nu rezervoarele. Cu adevărat, dacă eu eram rezervorul, în acel moment s-ar fi produs o mare fisură şi toată dragostea s-ar fi scurs. Fără El sunt plină de amărăciune şi gata să urăsc. De aceea doresc să rămân întotdeauna aproape de El, aşa cum e mlădiţa în viţă.

În capitolul 5 al cărţii autoarea povesteşte despre vizita în Bermuda – insula bunăstării şi a culorilor strălucitoare, unde marea e de un albastru intens, unde casele au ziduri albe şi sunt o mulţime de flori. Aici ea făcea de două ori pe zi vizite în închisori şi le vorbea deţinuţilor despre dragostea lui Dumnezeu.

O altă parte din carte este dedicată călătoriei în Japonia, unde Corrie a fost martora întunericului spiritual din această ţară în care oamenii erau posedaţi de demoni.

Urmează experienţele din Taiwan, iar apoi cele din Honolulu, în urma cărora Corrie spune: Noi trebuie să ne începem ziua acordându-ne instrumentul cu ajutorul marelui Dirijor. Rugăciunea este cheia pentru fiecare zi şi încuietoarea pentru fiecare noapte. Când Satan nu ne poate împiedica să facem o lucrare pentru Domnul, el vine în spatele nostru şi ne împinge să facem şi mai multă treabă, şi mult din ceea ce facem nu e bine. În cazul acesta trebuie să ne rugăm împreună cu omul care era prea ocupat şi care a spus:

Opreşte-mă, Doamne, că prea repede alerg,

Nici nu-l pot vedea pe fratele meu trecând pe lângă mine.

Pierd prea multe lucruri bune zi de zi,

Nu pot recunoaşte o binecuvântare când vine în calea mea.

Ca o concluzie a cărţii Corrie ten Boom spune: Am întâlnit ceasornicari care ar fi vrut să fie fermieri şi fermieri care ar fi preferat să fie ceasornicari, soldaţi care regretau că nu sunt în marină şi marinari care ar fi vrut să fie în armată. Pot să îţi înşir o listă lungă de oameni nemulţumiţi pe care i-am întâlnit. Dar n-am întâlnit niciodată pe vreun creştin care să regrete că L-a acceptat pe Domnul Isus ca Salvator. Şi nici tu nu vei regreta.

Fie ca şi voi, citind această carte să-L descoperiţi pe Domnul Isus ca Salvator şi minunile pe care le face El în vieţile copiilor Săi când aceştia trăiesc în ascultare de El!

Astăzi vă aduc în atenţie Autobiografia lui George Müller, un pastor din secolul al XIX-lea care a decis să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt şi să trăiască toată viaţa apelând doar la ajutorul Lui prin rugăciune pentru împlinirea tuturor nevoilor sale şi ale misiunii înfiinţate de el.

Născut la Kroppenstadt, în regatul Prusiei la 27 septembrie 1805, George Müller a fost, după mărturisirile sale, un tânăr căutător de plăceri, petrecăreţ, pasionat de călătorii, care cheltuia în mod iresponsabil banii tatălui. Urmează studiile la Halberstadt, iar de la 20 de ani va fi membru al Universităţii Halle. Iată ce mărturiseşte el despre relaţia lui cu Dumnezeu în acea perioadă:

În ciuda modului meu de viaţă păcătos şi a inimii mele reci, Dumnezeu a avut milă de mine. Eram mai nepăsător faţă de El ca niciodată. Nu aveam nicio Biblie şi nu citisem niciun verset de ani de zile. Rareori mergeam la biserică; şi luam Cina Domnului – numai din obicei – de două ori pe an. Nu am auzit niciodată Evanghelia predicată. Nimeni nu-mi spunea că Isus vrea, ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, creştinii să trăiască potrivit Sfintelor Scripturi. Pe scurt, nu aveam nici cea mai vagă idee că existau oameni care erau diferiţi de mine.

Acest lucru avea să se schimbe odată cu prima vizită alături de un prieten la o întâlnire de rugăciune, ţinută în casa unui credincios. Domnul Îşi începe lucrarea în moduri diferite cu oameni diferiţi. Nu am nicio îndoială că în acea seară El a început o lucrare a harului în mine, îşi aminteşte Müller. Cu toate că abia dacă aveam vreo noţiune despre cine era Dumnezeu cu adevărat, acea seară a fost punctul de cotitură în viaţa mea.

În următorii ani, viaţa lui Müller începe să se schimbe. Domnul şi Cuvântul erau lucruri atât de captivante pentru mine încât abia aşteptam să vină din nou sâmbăta. Viaţa mea devenise acum foarte diferită, cu toate că nu am renunţat imediat la toate păcatele. Am renunţat la tovarăşii mei nelegiuiţi, la cârciumi şi la obiceiul de a minţi. Citeam Scripturile, mă rugam adesea, îi iubeam pe fraţi, mergeam la biserică din motivele corecte şi Îl mărturiseam în mod deschis pe Hristos, deşi colegii mei râdeau de mine.

Momentul predării sale totale înaintea lui Dumnezeu a fost atunci când a auzit mărturia unui misionar printre evrei, care renunţase la tot pentru această lucrare. Curând, Dumnezeu începe să se folosească de George Müller prin distribuirea de materiale creştine şi chiar prin câteva prime predici.

În 1829 i se oferă ocazia să plece ca misionar printre evrei la Londra. De acolo, Dumnezeu îl va trimite şi în diferite alte localităţi pentru a predica, în tot acest timp el continuându-şi studiile şi crescând tot mai mult în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, George Müller va ajunge pentru o vreme pastor al bisericii din Teignmouth. De la început îşi va da seama de importanţa rugăciunii în viaţa creştinului, şi mai ales în viaţa predicatorului.

Domnul mă ajută mereu când predic, cu condiţia să Îl fi căutat cu seriozitate în ascuns. Un predicator nu poate cunoaşte inimile persoanelor din adunare sau ce au ei nevoie să audă. Însă Domnul cunoaşte; şi dacă predicatorul renunţă la propria lui înţelepciune, atunci va fi ajutat de Domnul. Dar dacă este hotărât să aleagă un subiect cu propria lui înţelepciune, atunci nu ar trebui să fie surprins dacă vede puţin rod din munca lui.

Pe 7 octombrie 1830 George Müller se căsătoreşte cu Mary Groves, iar la sfârşitul aceleiaşi luni renunţă la salariul regulat plătit de biserică. Acceptă însă să se instaleze o cutie în care oricine voia să doneze ceva pentru el şi familia lui era liber să o facă. Aşa începe stilul de viaţă bazat doar pe credinţă şi rugăciune pentru traiul de zi cu zi, iar Dumnezeu va onora decizia lui Müller prin răspunsuri concrete şi lucrări extraordinare.

Încrezându-mă în Domnul pentru nevoile mele temporare sunt păzit de gânduri pline de nelinişte ca „Oare îmi voi păstra salariul şi voi avea oare destul pentru luna care vine?“. În libertatea aceasta sunt în stare să spun: „Domnul meu nu e limitat. El cunoaşte situaţia mea prezentă şi El îmi poate da tot ce am nevoie.“ În loc să provoace îngrijorare, trăirea numai prin credinţa în Dumnezeu îmi păstrează inima în pace perfectă.

Iată care era concluzia sa la sfârşitul primului an după ce renunţase la salariu: am privit în urmă şi am realizat că toate nevoile noastre au fost împlinite mai din belşug decât dacă aş fi primit un salariu regulat. Nu ieşim niciodată în pierdere din împlinirea voii lui Dumnezeu. Nu am slujit unui Stăpân aspru şi aceasta este ceea ce îmi place să arăt.

De fapt, refrenul cărţii, şi al vieţii lui George Müller, este „m-am rugat… şi Domnul a răspuns“ sau „a făcut cutare lucru“. Deseori, a experimentat situaţii în care imediat ce s-a rugat, a şi primit răspuns, iar dacă nu imediat, după câteva ore, zile sau ani, dar de fiecare dată la momentul oportun astfel încât să nu ducă lipsă nici el, nici cei implicaţi în lucrarea pe care o va înfiinţa.

De asemenea, George Müller nu făcea nimic, chiar dacă părea un lucru bun şi nobil, până nu punea în balanţă argumente pro şi contra şi până nu afla clar că este voia lui Dumnezeu ca el să facă acel lucru. Fiecare pas pe care l-a făcut în viaţă a fost sub călăuzirea clară a lui Dumnezeu.

În vara anului 1833 George Müller începe să aibă pe inimă ajutorarea săracilor. În februarie 1834 el începe să contureze un plan pentru înfiinţarea unei instituţii pentru răspândirea Evangheliei acasă şi în străinătate, care se va numi Instituţia pentru Cunoaşterea Scripturii Acasă şi în Străinătate. Scopurile Instituţiei erau să ajute şcolile de zi, Şcoala Duminicală şi şcolile pentru adulţi care dădeau învăţătură după principii biblice, să înfiinţeze astfel de şcoli şi să le ofere copiilor săraci posibilitatea de a urma o astfel de şcoală de zi; să distribuie Biblii şi să sprijine misionari. Aceasta va lua fiinţă în vara anului 1834 şi va începe prin înfiinţarea unei şcoli de băieţi, prin răspândirea de Biblii şi susţinerea unor misionari.

În februarie 1835 s-a mai înfiinţat o clasă pentru copii săraci, şi existau deja 2 şcoli pentru băieţi şi 3 şcoli pentru fete. De asemenea, a continuat distribuirea de Biblii şi susţinerea unor misionari în Canada, India şi Europa.

În noiembrie 1835 Müller începe să se roage şi chiar să facă planuri pentru înfiinţarea unui orfelinat. Iată care erau motivaţiile lui: Dacă eu, un om sărac, obţin doar prin rugăciune şi credinţă, fără să cer vreunui om, finanţele pentru înfiinţarea şi conducerea unui orfelinat, aceasta poate că va întări credinţa copiilor lui Dumnezeu. De asemenea, pentru cei neconvertiţi ar fi o mărturie a realităţii lucrurilor lui Dumnezeu.

Acesta este motivul principal pentru înfiinţarea orfelinatului. Desigur, doresc să fiu folosit de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe copiii săraci şi să îi instruiesc în căile Domnului. Dar obiectivul principal al lucrării este ca Dumnezeu să fie mărit pentru că orfanii din grija mea vor primi tot ce au nevoie prin rugăciune şi credinţă. Toţi vor vedea că Dumnezeu este credincios şi răspunde la rugăciune.

Astfel, la 5 decembrie 1835, George Müller se roagă pentru o clădire, 1000 de lire şi persoane care să aibă grijă de copii. La 5 zile după aceea a primit o scrisoare de la un frate şi o soră, care-i scriau: Ne oferim pentru slujire în orfelinatul plănuit, dacă credeţi că suntem calificaţi pentru aceasta. De asemenea, vom renunţa în folosul orfelinatului la toată mobila şi obiectele casnice pe care Domnul ni le-a dat nouă. Facem aceasta fără să aşteptăm vreun salariu, crezând că dacă este voia Domnului să ne angajeze, El se va îngriji de toate nevoile noastre.

În următoarele săptămâni, Dumnezeu a continuat să răspundă la rugăciune şi să trimită mobilă, ţesături, ustensile de bucătărie, pături, farfurii şi căni, pe lângă bani. De asemenea, mai multe persoane s-au oferit să aibă grijă de copii.

Orfelinatul s-a deschis la 2 aprilie 1836. Din pricina cererilor, deşi iniţial voia să înfiinţeze un Orfelinat pentru copii între 7-12 ani, s-a înfiinţat şi unul pentru copii sub şapte ani, găsind o clădire potrivită pentru acesta în toamna aceluiaşi an.

În mai 1837 erau găzduiţi deja 64 de copii în cele două orfelinate, cel pentru fete şi cel pentru copii sub 7 ani. Tot în această perioadă, Müller îşi dă seama că va fi nevoie şi de un orfelinat pentru băieţi peste 7 ani. În luna octombrie a aceluiaşi an 1837, Dumnezeu îl ajută să obţină o clădire pe aceeaşi stradă cu celelalte două orfelinate. Astfel la 31 decembrie locuiau 81 de copii în cele trei orfelinate şi existau 9 îngrijitori.

Urmează apoi o perioadă de încercare în care orfelinatele primeau puţine resurse, atât cât să le ajungă nevoilor unei zile, de multe ori la un interval de câteva ore de momentul în care era nevoie de ele. Domnul ne-a dat cu îndurare suficient pentru nevoile noastre zilnice. Dar acum El ne dă cu ziua şi aproape cu ora, după cum avem nevoie. Ieri nu am primit nimic. L-am căutat pe Domnul din nou şi din nou, atât ieri, cât şi azi, şi se pare că El spune „Ceasul Meu încă nu a sosit“, scria George Müller într-una din acele zile.

Această situaţie va continua pe parcursul întregului an 1837, şi în 1838, dar asta îi va face pe lucrători să se unească şi mai mult în rugăciune şi să experimenteze răspunsul lui Dumnezeu în fiecare zi, chiar şi în ceasul cel din urmă.

În toamna lui 1838, când au putut plăti la limită chiria clădirilor, au luat hotărârea să pună totuşi deoparte bani pentru chirie, atunci când vor primi mai mulţi. Iată ce mai scria el la 29 octombrie: În această zi, Domnul ne-a dat din nou pâinea cea de toate zilele, deşi dimineaţă nu era nici cea mai mică probabilitate de a obţine alimente. Ne încredem în Dumnezeu zi de zi. El ne împlineşte nevoile cu credincioşie în atâtea feluri, pe măsură ce aşteptăm cu răbdare de la El. Nevoile noastre sunt mari, dar ajutorul Lui este, de asemenea, mare.

George Müller consemnează multe astfel de situaţii în care Dumnezeu a intervenit şi i-a ajutat să nu ducă lipsă de nimic, iar copiii au avut întotdeauna mâncare, îmbrăcăminte şi condiţii bune de trai. De asemenea, el povesteşte cazurile impresionante ale unor persoane care renunţau la tot ce mai aveau, şi era vorba de sume considerabile de bani, pentru lucrarea orfelinatelor.

Niciodată nu am avut o conştientizare mai mare a prezenţei Domnului decât atunci când după micul micul dejun nu mai rămăsese nimic pentru prânz, iar apoi Domnul a pregătit prânzul pentru mai mult de o sută de oameni; sau atunci când după prânz nu mai era nimic pentru ceai şi totuşi Domnul a pregătit ceaiul – toate acestea fără ca un singur om să fie anunţat despre nevoia noastră. Un lucru este sigur – nu am obosit să facem lucrarea Domnului în felul acesta.

Să nu credeţi că aceste răspunsuri la rugăciune sunt numai pentru noi şi nu toţi sfinţii se pot bucura de ele, ne încurajează Müller. Nu fiecare copil al lui Dumnezeu este chemat de Domnul să înfiinţeze şcoli şi orfelinate şi să se încreadă în Domnul pentru mijloacele materiale pentru acestea. Totuşi, nu este nici un motiv pentru care să nu experimentezi, cu mult mai din belşug decât experimentăm noi acum, bunăvoinţa Lui de a răspunde rugăciunilor copiilor Săi. Pune la încercare credincioşia lui Dumnezeu ducând fiecare nevoie a ta la El. Numai să păstrezi o inimă curată.

În continuare, George Müller consemnează etapele înfiinţării unor orfelinate noi şi a construirii unor clădiri, pentru a putea avea o capacitate mai mare. Această ediţie a Autobiografiei lui George Müller pe care v-am prezentat-o se termină cu o însemnare de la 1 martie 1860, dar lucrarea orfelinatelor a continuat să se extindă, ajungând în 1870 să aibă în grijă peste 1700 de copii în 5 case.

În încheiere, iată care este mesajul lui pentru cititorii cărţii: Doresc ca toţi copiii lui Dumnezeu care citesc această relatare a lucrării lui Dumnezeu în Bristol, să fie conduşi să se încreadă în El pentru tot ce au nevoie în orice circumstanţe. Mă rog ca multele răspunsuri la rugăciune pe care le-am văzut noi, să îi încurajeze să se roage în mod specific pentru convertirea prietenilor şi a rudelor lor, pentru propria creştere în har şi cunoştinţă, pentru sfinţii pe care îi cunosc personal, pentru starea Bisericii şi pentru succesul predicării Evangheliei. În mod special, îi previn cu dragoste să nu fie conduşi prin înşelătoria Satanei să creadă că aceste lucruri sunt specifice mie şi că nu toţi copiii lui Dumnezeu se pot bucura de ele.

Într-adevăr, Autobiografia lui George Müller este o carte care proclamă pe fiecare pagină măreţia lui Dumnezeu în răspunsul la rugăciune. Şi da, toţi putem experimenta acest lucru, cu condiţia să şi trăim o viaţă ca a lui George Müller, care îşi găsea toată plăcerea şi puterea în studiul Bibliei şi în rugăciune. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-i urmăm exemplul şi astfel să-L vedem făcând lucrări mari şi în viaţa noastră!

Oameni care au fost, influenţe care vor rămâne. Acesta este motto-ul seriei de cărţi despre care vom vorbi astăzi, şi anume, seria de 4 volume Amintiri cu sfinţi, scrise şi compilate de Daniel Brânzei.

Oamenii despre care vă voi vorbi în această carte au fost instrumentele omeneşti care, în mâna unui desăvârşit Maestru, mi-au modelat caracterul meu aflat într-o continuă şi necesară formare, scrie Daniel Brânzei în prefaţa primului volum.

De ce am intitulat această carte Amintiri cu sfinţi? Au fost oare aceşti oameni „sfinţi“ în adevăratul sens a cuvântului? Eu cred că da. Pentru alţii este însă probabil nevoie de o mică explicaţie, continuă el.

Asemenea soarelui care-şi reflectă strălucirea în bobul de rouă sau în ciobul de sticlă, şi Dumnezeu Îşi poate reflecta ceva din sfinţenia Lui în viaţa oamenilor. Sfinţii bisericii creştine nu sunt figuri bizantine zugrăvite pe pereţii clădirilor bisericeşti, ci oameni în carne şi oase ca noi. Ei au căderi şi slăbiciuni, dar asta nu-i face să fie cu nimic mai puţin „aleşi ai lui Dumnezeu“ într-o lume în care El are de făcut o lucrare specială, paradoxală şi mult prea puţin înţeleasă.

Amintirile din această carte mi-au luminat cărarea pe care m-a dus providenţa divină. Chiar şi

astăzi, simpla lor rememorare îmi umple sufletul cu o duioasă şi caldă recunoştinţă. Dacă şi cititorii mei vor simţi, măcar în parte, ceva asemănător, satisfacţia mea va fi deplină, îşi încheie Daniel Brânzei introducerea la primul volum al seriei Amintiri cu sfinţi.

Aşadar, în aceste cărţi veţi descoperi interviuri şi amintiri cu şi despre credincioşi ca Richard şi Sabina Wurmbrand, Aurel Popescu, Petru Popovici, Liviu Olah, Teodor Popescu; de asemenea, mini-eseuri, predici, experienţe din perioada comunistă, amintiri din viaţa familiei Brânzei, în special descrierea ultimelor luni din viaţa lui Vasile Brânzei, tatăl lui Daniel Brânzei şi impactul acestora şi al morţii lui asupra fiului său; nu lipsesc nici anecdotele, cugetările, poeziile şi chiar documentele oficiale, printre care şi Memoriul adresat preşedintelui Nicolae Ceauşescu de către delegaţia de 50 de pastori baptişti în decembrie 1989.

Societatea Misionară Română îi ceruse lui Daniel Brânzei să scrie un material despre viaţa creştinilor aflaţi sub persecuţiile comuniste. M-am gândit bine şi am ales să scriu despre un om mic de statură, dar mare în curaj şi credinţă: Ţepeş de la Piatra Neamţ.

L-am cunoscut în casa lui de cizmar, îşi aminteşte el. Parte din încăperi le pusese la dispoziţia Bisericii Baptiste. Erau timpuri grele, când autorizaţiile de cumpărare şi funcţionare pentru biserici se dădeau foarte greu. Fraţii se obişnuieră să vină în casa lui. Mirosea puţin a clei şi a cauciuc, dar atmosfera era plăcută şi inima fratelui era larg deschisă pentru musafiri. S-a întâmplat că Securitatea a dat peste fratele Ţepeş pe când era împreună cu Victor Tărniceriu la o astfel de adunare „neautorizată“. Veniseră şi alţii, printre ei o femeie mai în vârstă „de peste munte“, setoasă după „apa cea vie“.

După strigăte şi ameninţări, celorlalţi li s-a dat drumul. Au rămas doar cei trei şi atunci a început bătaia. Fratele Ţepeş a căzut cel dintâi la pământ. Victor Tărniceriu, mai tânăr şi mai rezistent, a fost bătut mai îndelung, mai sistematic. După ce au obosit cu bărbaţii, reprezentanţii autorităţii de stat s-au întors ameninţători şi spre femeie. Femeia, în schimb, i-a privit liniştită. Ochii ei mari, aşezaţi lumină peste obrajii întunecaţi în care anii, necazurile şi durerile săpaseră brazde adânci, erau limpezi şi profunzi ca apa lacurilor de munte în care se răstoarnă albastrul cerului.

„Spune! Mai vii pe aici?“ au întrebat-o cei de la Securitate. Fără să se grăbească, femeia a răspuns şi vorbele ei s-au rostogolit ca dangătul clopotelor de biserică, ce aduc aminte oamenilor despre existenţa unui Dumnezeu deasupra firii: „Am să mai vin… Vin până s-o face biserică baptistă şi în satul nostru… Ne cheamă credinţa şi… am să mai vin.“

Transpiraţi de oboseala bătăii date celor doi, puşi pe frânt oase şi pe scos dinţi, „oficialii“ au privit-o miraţi şi descumpăniţi totodată. Privirile lor neputincioase s-au oprit asupra acestei femei bătrâne, cu trupul cât pumnul, cu spinarea încovoiată, dar cu vorba dreaptă şi respiraţia lor s-a oprit pentru o clipă. Ceva din sufletul „bătăuşilor“ s-a frânt şi pornirea lor duşmănoasă s-a stins. Cu ochii în podea, unul din ei a bolborosit: „Bine, mamaie, bine. Du-te acum şi fă aşa cum vrei matale. Fă cum vrei matale…“

Oare câţi mai ştiu că pentru păstrarea credinţei în Piatra Neamţ a fost nevoie de plătirea unui preţ de suferinţă şi durere? Uitat de oamenii de acum, fratele Ţepeş va avea totuşi parte de o răsplată. Va purta cununa păstrată eroilor care s-au luptat lupta cea bună şi au păstrat credinţa până la capăt.

Una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le putem avea citind mărturii, biografii şi amintiri cu sfinţi este încurajarea pe care o primim văzând cum au îndurat aceştia mari suferinţe, fără să-şi piardă statornicia, pacea şi bucuria.

Iată ce scrie Daniel Brânzei despre soţia fratelui Nicolae Moldoveanu: Am întrebat-o pe sora Lena cum e cu credinţa (la cei 85 de ani ai săi, în 2008) şi mi-a zis: „De la vârsta de 16 ani m-am întors la Domnul. Mă lupt zilnic ca nu cumva să mă abat. Trebuie să fiu foarte atentă, zilnic!“

Am întrebat-o cum l-a ajutat la scris pe fratele şi mi-a spus: Am lucrat în aşa fel încât să nu îl deranjez! L-am lăsat să scrie! – cu excepţia zilelor de închisoare, totdeauna s-au rugat înainte de culcare. Am mai întrebat-o dacă regretă ceva din viaţă şi dacă ar lua viaţa de la început, ce ar alege, mi-a spus: Aceleaşi suferinţe. M-am uitat la sora, ce sfântă, şi L-am văzut pe Dumnezeu în viaţa ei, încheie autorul.

Aceeaşi amprentă a lăsat-o şi o convorbire cu Sabina, soţia lui Richard Wurmbrand, atunci când necazurile se adunaseră în familia lui Daniel Brânzei. Dânsa m-a uimit încă o dată cu maturitatea şi cu experienţa credinţei ei de granit, scrie el:

Valurile acestea grele nu numai că nu ne îneacă, ci vor aduce ceva bun, spunea Sabina. Dumnezeu nu îngăduie răul trecător decât pentru ceva bun. Aşteptaţi-vă întotdeauna la ceva bun din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îngăduie niciodată un rău din care să nu iasă un bine. Nu te uita la ce este rău acum, ci aşteaptă-te la un bine. Întotdeauna aşteaptă-te la un bine când este vorba de Dumnezeu şi de ceea ce face sau îngăduie El.

Daniel Brânzei povesteşte cu bucurie şi mândrie şi despre tatăl său, Vasile Brânzei, în cele patru volume de Amintiri cu sfinţi. Iată o întâmplare în care a fost implicat tatăl său povestită de fratele Vasile Taloş, de pe vremea când cei ce conduceau Comunitatea şi Uniunea erau convinşi din interacţiunile cu autorităţile de stat că lucrarea creştină nu are viitor în România.

Îmi aduc aminte cât de triste şi resemnate erau vorbele lor cu care căutau să ne „liniştească“, spune Vasile Taloş: „Măi băieţi, nu vă mai agitaţi degeaba. În zece, cincisprezece ani toate bisericile creştine din România vor fi închise.“ Şi mai trist era faptul că ei renunţaseră să mai creadă în biruinţa lui Dumnezeu şi erau paralizaţi în postura unora care nu mai aveau nimic de făcut.

Îmi amintesc o împrejurare în care m-am întărit în credinţa mea prin ceea ce a făcut fratele Brânzei Vasile. Eram chemaţi să fim traşi la răspundere de Comitetul Uniunii pentru atitudinea noastră de nesupunere faţă de directivele Departamentului Cultelor. Supărase mai ales faptul că, neîncrezători în reprezentanţii Uniunii, trecuserăm peste capul lor şi ne adresaserăm direct lui Ceauşescu. Eram toţi de faţă şi ne-au cerut să dăm socoteală de ceea ce făcuserăm. Mie, care eram cel mai tânăr dintre cei prezenţi, îmi bătea inima tare în piept şi, deşi nu arătam pe afară, tremuram înăuntru ca o frunză în bătaia vântului.

Secretarul general al Uniunii de atunci scria de zor, parcă avertizându-ne că acel proces verbal va ajunge „şi în altă parte“, unde nu va fi citit cu niciun fel de bunăvoinţă. Atunci, ţin minte, fratele Vasile s-a ridicat în picioare şi, după ce a privit spre cel care scria procesul verbal, a închis solemn ochii şi a zis cu toată emoţia şi solemnitatea: „Astăzi se scriu două procese verbale: acesta de aici şi un altul, mult mai important, în cer, la Dumnezeu, care le vede şi le notează pe toate. Fiţi atenţi la ce spuneţi şi la ceea ce faceţi, căci totul se înregistrează şi se va ţine socoteală pentru fiecare dintre noi.“

Atitudinea aceea de seriozitate şi solemnitate cu ochii închişi parcă pentru noi, dar deschişi în lumea prezenţei lui Dumnezeu, m-a întărit mult şi a făcut să dispară orice teamă din inima mea, încheie Vasile Taloş.

Sfinţii maturi dintre noi nu sunt altceva decât o invitaţie pe care Dumnezeu o trimite în calea noastră, consideră Daniel Brânzei. Conţinutul acestei invitaţii spune: Veniţi şi voi aici! Nu vă opriţi pe drumul maturizării creştine! Părăsiţi copilăria credinţei şi veniţi spre maturitatea ei! Vă aşteaptă lucruri mari şi minunate. Apropiaţi-vă mai mult de Domnul Isus, mergeţi prin viaţă împreună cu El şi lăsaţi-vă transformaţi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Acestea sunt doar câteva dintre experienţele şi amintirile deosebite pe care le puteţi găsi în volumele seriei Amintiri cu sfinţi. Seria aceasta vrea să arate tuturor că sfinţenia nu este rezervată unor persoane exotice şi singulare, desprinse din normalul social şi izolate de viaţa cotidiană.

Cred că a venit vremea să spunem iarăşi că a fi creştin înseamnă a fi un sfânt în devenire, concluzionează el. Ce este un sfânt? Un sfânt este un om care lasă lumina să strălucească prin el. Să lăsăm ca următorul îndemn al lui Richard Wurmbrand să ne încurajeze şi să ne însufleţească în umblarea noastră în credinţă: Nu-i nimic că nu poţi fi un sfânt mare. Încearcă însă să fii măcar un sfânt mai mic!

Vă încurajăm să citiţi aceste volume de amintiri care cu siguranţă vă vor întări sufletul şi vă vor face să vă minunaţi de credincioşia şi lucrarea lui Dumnezeu printre copiii Săi.

Joni Eareckson Tada, împreună cu Kay Strom, a adunat poveştile a 15 oameni deosebiţi în cartea cu titlul Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară. Joni însăşi are o poveste extraordinară. Rămasă paralizată de la gât în jos în 1967 în urma unui accident de înot, a înfiinţat în 1979 organizaţia Joni and Friends, care urmăreşte să-i ajute pe oamenii cu dizabilităţi şi să le dea speranţă printr-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Prin intermediul acestei organizaţii Joni a cunoscut mulţi oameni deosebiţi, care au încurajat-o la rândul lor şi s-a gândit că ne-ar folosi şi nouă să-i cunoaştem pe câţiva dintre ei. Iată cum motivează ea scrierea cărţii Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară: Nu ne gândim întotdeauna la realităţile divine nevăzute care există în jurul nostru şi, cu siguranţă, nu ne concentrăm atenţia asupra cerului aşa cum ar trebui. De aceea ne este de folos să citim relatări despre oameni obişnuiţi care, în ciuda multor obstacole, păşesc pe teren. […] Au învăţat să fie credincioşi şi să slujească în mod altruist spre gloria lui Dumnezeu şi să fie puternici printr-o autoritate mai mare. Au învăţat adevăratul sens al libertăţii.

În capitolul Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi ierta aflăm povestea lui Vicky Olivas, o femeie care a rămas paralizată în urma unei tentative de viol în care a fost împuşcată. Cu ajutorul lui Joni şi a altor credincioşi, Vicky a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, dar încă se lupta cu următoarea întrebare: De ce atacatorul ei, condamnat de trei ori pentru viol, a fost eliberat după trei ani, în timp ce ea va trebui să îşi petreacă tot restul vieţii paralizată, într-un scaun cu rotile?

Vicky a continuat să studieze şi să se roage şi Dumnezeu a început să îi deschidă ochii ca să vadă viaţa din perspectiva Sa. Aceasta a fost cheia, deoarece perspectiva schimbă totul, spune Joni.

Perspectiva eternă separă ceea ce este trecător de ceea ce este veşnic. Ceea ce este trecător – cum ar fi nedreptatea şi durerea – nu vor rămâne. Dar ceea ce este etern – cum ar fi greutatea eternă a gloriei, născută din acea durere şi din dorinţa noastră de a ierta – va rămâne veşnic. Toate celelalte… paralizia, durerea din inimă, dezamăgirea profundă, nedreptăţile strigătoare la cer… toate celelalte, indiferent cât de reale ni se par nouă aici pe pământ, sunt considerate ca neimportante. Greutăţile pământeşti nici nu merită să fie băgate în seamă.

Aşa cum poate acum să spună Vicky Olivas însăşi: nu este vorba despre corectitudine, ci de dreptatea lui Dumnezeu. Într-o zi El ne va clarifica aceste lucruri. Între timp, ne încredem în El. Şi ne rugăm… aşa cum mă rog şi pentru bărbatul acela care m-a atacat.

În capitolul următor, Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi sluji, descoperim povestea lui Camille Beckham, o misionară printre oamenii surzi. În 1982, pe când avea 17 ani, după contactul cu un copil surd, Camille s-a simţit motivată să urmeze cursul despre limbajul semnelor de la Universitatea Stanford.

Este o limbă complet diferită de engleză. Are chiar şi o gramatică diferită. Anumite semne nu pot fi traduse cu exactitate în engleză, iar unele cuvinte din engleză nu pot traduse exact în limbajul semnelor. Oamenii surzi, chiar şi cei de aici din Statele Unite, au cultura lor distinctă, valorile, istoria şi glumele lor.

În 1984 Camille a urmat şcoala de vară la Universitatea Gallaudet din Washington D.C., singura universitate pentru surzi din lume. La scurt timp după aceea, Vera Sauter, fondatoarea şi preşedinta organizaţiei Deaf Opportunity Outreach (DOOR), a invitat-o pe Camille să vină cu ea la Bucureşti, în România.

Împreună, au adus în România multe cutii cu Noi Testamente şi Biblii şi au ţinut o întâlnire a surzilor la Biserica Baptistă Sfânta Treime. Toţi cei 150 de participanţi şi-au exprimat dorinţa de a afla mai multe despre cum pot avea o relaţie personală cu Isus şi mulţi au ajuns să-L cunoască în acea zi. A urmat apoi o întâlnire asemănătoare şi la Cluj, unde oamenii surzi i-au primit cu braţele deschise, flămânzi după Dumnezeu.

Camille a devenit apoi coordonatoarea lucrării de misiune în străinătate a organizaţiei DOOR. Această organizaţie a trimis în următorii ani în România peste 30 de echipe misionare pe termen scurt şi s-au înfiinţat astfel cinci biserici pentru surzi. Creştinii din aceste biserici coordonează la rândul lor un program pentru surzi în peste 30 de oraşe din România. În ianuarie 2000, Camille s-a mutat la Budapesta, unde, alături de alte două familii, îi pregăteşte pe cei care vor să facă evanghelizare printre surzi şi să înfiinţeze biserici pentru surzi.

Spui că misiunea Camillei este unică? Ai dreptate, spune Joni. Şi a mea este unică. Dar, apoi, şi a ta este… oricare ar fi. Vezi, fiecare dintre noi este chemat să slujească şi fiecare dintre noi are o misiune unică prin faptul că influenţăm oameni diferiţi. Facem asta fie că slujim unei mari mulţimi de oameni, doar câtorva persoane sau numai unui om; fie că slujim pe cei cu trupul distrus, cu emoţiile frânte sau cu duhurile zdrobite.

O altă poveste impresionantă o aflăm în capitolul Totuşi, mă voi încrede în Domnul… şi voi birui. Faceţi cunoştinţă cu Emily Shanahan, născută cu paralizie cerebrală, pe care Joni a întâlnit-o pe când aceasta avea 9 ani, într-o tabără.

Emily s-a născut prematur, cu 12 săptămâni înainte de termen, în 1988. Deşi nu poate umbla, poate să-şi conducă singură scaunul cu rotile, iar cu o furculiţă specială poate să mănânce puţin singură. A suferit 4 operaţii majore şi de două ori a stat luni întregi într-o proteză.

Întrebată care au fost cele mai grele împrejurări prin care a trecut, Emily a menţionat momentul în care părinţii au vrut să o dea la o grupă specială pentru handicapaţi multipli. Emily a refuzat să meargă la acea grupă şi a mers tot timpul la grupe normale şi la grădiniţă, şi la şcoală, obţinând rezultate excelente la învăţătură.

Chiar de la o vârstă fragedă, Emily avea o credinţă extraordinară în Dumnezeu, rugându-se pentru lucruri aparent imposibile, cum ar fi să viziteze împreună cu clasa o peşteră. Acest lucru a fost posibil datorită unei echipe de intervenţii din partea pompierilor care a fost de acord să o transporte pe o targă prin interiorul peşterii.

Momentul decisiv, care a ajutat-o pe Emily să capete această perspectivă, a fost la vârsta de 5 ani când a simţit că viaţa ei nu are nici un scop. Chiar atunci a auzit un cântec de-a lui Joni, ale cărui versuri i-au dat speranţă, ajutând-o să-şi dea seama că: Trupul meu este handicapat doar temporar şi poate fi folosit de Dumnezeu pentru a influenţa vieţile altora, cât timp sunt aici pe pământ.

Speranţa lui Emily pentru viitor este o prietenie crescândă şi vibrantă cu Isus Hristos. El influenţează pozitiv tot ce spune şi face ea. Cred că paralizia cerebrală a fost unealta pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a şlefui şi modela caracterul ei nobil şi curajos, încheie Joni.

O altă poveste impresionantă o găsim în capitolul Totuşi, mă voi încrede în Dumnezeu… şi voi fi tare. Cum te poţi încrede în Domnul când copiii de vârsta ta te evită sau – mai rău – le este teamă să se apropie de tine? Cum te încrezi în Domnul când eşti respins de bordurile de misiune, şi, apoi, când uşile se deschid în cele din urmă spre Africa, africanii se uită la părul tău alb şi la zâmbetul tău strâmb şi spun că eşti vrăjitoare? Sunt câteva dintre întrebările pe care le stârneşte viaţa lui Mary Jane Ponten.

Născută în 1930, Mary Jane avea la naştere doar 1,850 de kg. Părinţilor li s-a spus că nu va trăi mult. Când Mary Jane avea trei ani li s-a spus că se pare că va trăi, dar nu va umbla, nu va vorbi şi nici nu va gândi. Dar părinţii ei erau credincioşi, s-au rugat şi au ajutat-o să crească şi să se dezvolte. Datorită lor a învăţat să umble, să vorbească şi să gândească. A făcut cursuri biblice, are diplomă de licenţă şi de masterat, s-a căsătorit, e mamă şi bunică.

De mică a ştiut că este chemată să fie misionară, dar bordurile de misiune nu o primeau din cauza handicapului ei. Mary Jane a slujit în bordul de directori al Asociaţiei Oamenilor cu Paralizie Cerebrală din Colorado, iar împreună cu John Nix, a înfiinţat organizaţia Mephibosheth.

Şi, până la urmă, a ajuns să fie misionară în China şi în întreaga lume prin programul Wheels for the World, care recondiţionează şi distribuie scaune cu rotile.

Eu nu sunt atât de copleşită de handicapul meu încât acesta să-mi vină mereu în minte, explică Mary Jane. Sunt o persoană normală cu multe pasiuni, mai întâi de toate sunt o persoană, o fiinţă umană. Se întâmplă să am paralizie cerebrală. Odată ce am acceptat cine suntem, putem face pasul următor – să ne adaptăm la stilul nostru de viaţă.

Acestea sunt doar câteva dintre poveştile pe care le veţi descoperi în cartea Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară.

Dumnezeu permite dezavantajelor să năvălească în viaţa noastră pentru ca El să primească cea mai mare glorie, iar eroul să devină şi mai eroic, spune Joni în încheierea cărţii. Pentru ca atunci când circumstanţele potrivnice sunt depăşite, toţi cei care vor vedea lucrul acesta să ştie că toate au fost realizate prin harul lui Dumnezeu: perseverenţa, îndurarea suferinţei, speranţa, capacitatea de a aştepta, dragostea şi răbdarea şi, da, chiar şi zâmbetul.

Descoperiţi aceste poveşti adevărate impresionante şi multe altele în cartea Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară de Joni Eareckson Tada şi fie ca ele să vă încurajeze să vă încredeţi în Dumnezeu în orice situaţie din viaţa voastră.

Astăzi vă propun o carte recomandată în lista O carte pe lună în 2016 pentru a vă convinge deplin să o citiţi. Este vorba despre cartea Refugiulscrisă de Corrie ten Boom, împreună cu John şi Elisabeth Sherrill. Cartea este scrisă din perspectiva lui Corrie, cea care a supravieţuit mult timp după ce toţi ceilalţi membrii ai familiei au murit, şi ea începe prin a descrie ziua în care se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea ceasornicăriei ten Boom, de către bunicul lui Corrie. Era anul 1937, iar Corrie avea deja 45 de ani.

Familia ten Boom locuieşte în Haarlem, un orăşel aproape de Amsterdam, Olanda, şi deţine o ceasornicărie. Casa lor, numită Beje, se află în acelaşi imobil şi este plină: aici locuiesc părinţii: Cornelia şi Casper, care este ceasornicar, trei mătuşi: surorile Corneliei, tanti Anna, Bep şi Jans şi cei patru copii ai familiei: Betsie, Nollie, Willem şi Corrie. Obişnuiţi astfel să trăiască mulţi sub acelaşi acoperiş, familia ten Boom îşi va deschide casa nu numai pentru membrii familiei, ci, peste ani, orfanilor, iar mai târziu, evreilor şi altor refugiaţi în căutare de adăpost.

E ciudat cum, din acest magazin de ceasuri cu care n-am făcut niciodată avere, tata a hrănit, a îmbrăcat şi a îngrijit alţi unsprezece copii, după ce noi, cei patru copii ai lui, am crescut, îşi aminteşte Corrie ten Boom.

Gospodăria şi ceasornicăria ten Boom au şi ele un ritm de ceasornic, fiind pline de ritualuri fixe de la care nu se abate nimeni, care îi ajută pe membrii familiei, dar şi pe angajaţi, să facă faţă provocărilor vieţii. Unul dintre acestea era citirea Bibliei în fiecare dimineaţă.

Tata s-a ridicat şi a luat Biblia mare cu balamale din alamă de pe raft. Citirea Scripturii la 8:30 în fiecare dimineaţă în prezenţa tuturor celor din casă era un punct fix în jurul căruia se învârtea viaţa la Beje.

Corrie povesteşte apoi despre copilăria şi adolescenţa sa în această casă plină de lume, despre surorile şi fratele său, despre unica sa dragoste, descriind atmosfera din această familie iubitoare în care Cuvântul lui Dumnezeu avea un loc de cinste, iar puterea lui era vizibilă în faptele bune şi în generozitatea demonstrate de toţi membrii ei. De aceea şi pasajul biblic care străbate ca un fir roşu cartea, dar şi viaţa acestei familii este următorul: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Tu eşti adăpostul şi scutul meu; eu nădăjduiesc în făgăduinţa Ta.

Începând să lucreze în magazinul de ceasuri al tatălui, Corrie descoperă că vrea să înveţe să repare ceasuri. Astfel, în 1922 ea devine prima femeie din Olanda licenţiată în ceasornicărie. Ea şi cu tatăl ei lucrau în magazin şi atelier, împreună cu o vânzătoare şi vreun alt ajutor, iar Betsie se ocupa de gospodărie.

…toţi veneau la tata cu problemele lor, îşi aminteşte Corrie. Fără să fie stânjenit, în faţa clienţilor din camera din faţă şi a angajaţilor, tata îşi lăsa capul în jos şi se ruga pentru răspuns. Se ruga şi pentru lucrul lui. Nu erau prea multe probleme pe care nu le-a rezolvat. Dar ocazional, era câte o problemă care îl dădea peste cap chiar şi pe el. Îl auzeam spunând: „Doamne, Tu roteşti mecanismul galaxiilor. Tu ştii ce face ca planetele să se rotească şi Tu ştii să faci ca ceasul acesta să meargă.

În 1939 începe să se audă în Olanda despre ideologia Germaniei naziste, chiar şi în casa Beje printr-un angajat german, Otto, care va fi concediat mai târziu din cauza comportamentului său faţă de un alt angajat evreu în vârstă, Christoffels. Războiul bătea la uşă.

La 10 mai 1940 Germania invadează Olanda. În acea noapte Corrie are un vis prevestitor, în care ea, Betsie, tatăl ei, Willem şi alţii erau duşi într-o căruţă undeva, trecând prin Piaţa oraşului. După ce i l-a povestit lui Bestie, aceasta i-a spus: Dacă Dumnezeu ne arată dinainte vremurile rele, este îndeajuns pentru mine că El ştie de ele. Ştii, de aceea uneori El ne arată lucrurile, pentru a ne spune că şi acestea sunt în mâinile Sale.

În cele din urmă, Olanda a fost ocupată de germani şi au început să fie impuse diverse restricţii. Magazinul a mers bine în primul an, pentru că soldaţii aveau salarii bune şi îşi permiteau să cumpere cele mai scumpe ceasuri. S-au eliberat cartele pentru raţie; li s-a ordonat să predea toate aparatele radio. Au decis să predea unul portabil şi să-l ascundă pe cel mare sub casa scării, pentru că era singura lor sursă de ştiri reale. Încetul cu încetul, nazismul şi antisemitismul i-au prins pe mulţi dintre olandezi care s-au alăturat Convenţiei Naţionale Socialiste, iar atacurile împotriva evreilor au devenit din ce în ce mai dure.

În 1941, cu ajutorul lui Willem, care conducea şi un sanatoriu şi avea multe relaţii pe la ţară, familia ten Boom reuşeşte să salveze o primă familie de evrei. În 1942, gândindu-se la riscul extraordinar în care trăiau evreii din oraş şi nu numai, în inima lui Corrie se naşte o rugăciune: Doamne Isuse, mă dăruiesc pe mine acestui popor. În orice fel. În orice loc. În orice vreme.

De atunci, încep să apară în pragul uşii de la Beje tot felul de evrei căutând adăpost. Acest lucru se dovedeşte din ce în ce mai dificil, mai ales din cauza lipsei de cartele pentru raţii pentru evrei. Aşadar, Corrie îşi dă seama că va fi nevoie să facă rost de ele pe ascuns. Va găsi un om pe care-l cunoştea şi care lucra la Oficiul de Alimentaţie care îi va procura sute de cartele de-a lungul următorilor ani. Astfel, primele familii care veniseră să caute adăpost au reuşit să ajungă în locuri sigure.

Îndrumată de Kik, nepotul ei, Corrie ajunge la o întâlnire a liderilor naţionali, unde Pickwick, un client fidel şi prieten al familiei ten Boom, o pune în legătură cu oameni care se ocupau cu întocmirea de acte false, semnături şi altele, şi îi trimite pe cineva care să îi ajute să construiască o cameră secretă în care musafirii evrei să se poată ascunde în caz de control. Camera a fost construită în dormitorul lui Corrie şi a fost făcută atât de bine încât nu ţi-ai fi dat seama că unul dintre pereţi era fals.

În iunie 1943 soseşte şi primul dintre refugiaţii permanenţi ai casei, Meyer Mossel, poreclit Eusie, după care vor urma, Jop, ucenicul lor, Henk, un avocat, Leendert, profesor, care a instalat sistemul electric de alarmă, Meta Monsanto, Thea Dacosta şi Mary Itallie, care, la 70 de ani, suferea de astm. Şi aşa s-a format familia noastră. Alţii au stat o zi sau o săptămână, dar aceştia şapte au rămas nucleul căminului nostru fericit.

Dacă a fost fericit, în asemenea vremuri şi în asemenea împrejurări, se datora în mare măsură lui Betsie. Deoarece viaţa fizică a oaspeţilor noştri era atât de restrictivă, serile deveneau uşa spre lumea largă datorită lui Betsie. Uneori aveam concerte cu Leendart la vioară şi Thea, o muziciană desăvârşită, la pian. Sau, dacă Betsie anunţa „o seară de Vondel“ (Shakespeare-ul olandez), fiecare citea câte o parte. Într-o seară a vorbit cu Eusie să dea lecţii de ebraică şi în altă seară cu Meta, pentru lecţii de italiană.

Dacă serile erau plăcute, în timpul zilei era multă tensiune, îşi aminteşte Corrie. Eram prea mulţi; grupul era prea mare şi pânza se întindea prea mult. Trecuse deja un an şi jumătate de când începusem să ducem o viaţă dublă. Aparent eram încă ceasornicarul bătrân care trăia cu cele două fiice ale sale, fete bătrâne, deasupra micului lor magazin. De fapt, Beje era centrul unei verigi din lanţul organizaţiei ce funcţiona în ilegalitate şi care se întindea până în colţurile cele mai îndepărtate ale Olandei. Zilnic veneau aici muncitori şi apeluri. Mai devreme sau mai târziu aveam să facem o mişcare greşită.

La 28 februarie 1944, Beje a fost controlată şi Corrie, Betsie, Casper, Toos, Nollie, Willem şi Peter au fost arestaţi. Împreună cu ei, au mai fost arestaţi în acea zi 35 de persoane, printre care şi Pickwick. Din fericire, evreii refugiaţi au reuşit să se ascundă la timp şi camera secretă nu a fost găsită. Casa Beje a fost însă pusă sub observaţie.

După câteva interogatorii, prizonierii au fost duşi la Haga, la închisoarea federală Scheveningen. Aici Corrie va avea parte de tot felul de îngăduinţe miraculoase din partea intendentelor, asistentelor medicale sau chiar a superiorilor închisorii, reuşind la un moment dat chiar să capete nişte broşuri cu cele patru Evanghelii. De aici, numai Corrie şi Betsie vor pleca împreună şi vor ajunge în mai multe închisori sau lagăre din Olanda şi Germania.

Pe toată durata detenţiei, Corrie se va minuna de credinţa lui Betsie care o îndemna să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, chiar şi pentru puricii din barăci. Aşa cum se va dovedi mai târziu, aveau de ce să-I mulţumească pentru purici pentru că aceştia îi ţineau la distanţă pe gardieni şi astfel au putut să-ţi ţină întâlnirile biblice nestingherite pe toată durata şederii acolo.

Tot Betsie va avea două viziuni ale unor locuri în care să poată fi primiţi oameni care au suferit în timpul războiului şi ea îi va lăsa cu limbă de moarte lui Corrie următorul mesaj: …trebuie să spui oamenilor ce am învăţat aici. Trebuie să le spunem că oricât de adâncă ar fi o groapă, El poate ajunge dincolo de ea. Ne vor asculta, Corrie, pentru că noi am trecut pe aici.

Vă las pe voi să descoperiţi ce s-a întâmplat în timpul detenţiei lor şi cum s-au împlinit viziunile lui Betsie. Viaţa bate filmul, după cum descoperim de multe ori, iar viaţa familiei ten Boom confirmă cu putere acest lucru. Cartea Refugiul m-a captivat şi m-a făcut s-o citesc în câteva ore dintr-o zi, nu doar pentru că este foarte bine scrisă, dar şi pentru că eroii ei sunt nişte oameni reali, cu nişte caractere deosebite. Toţi membrii familiei ten Boom demonstrează în multe situaţii un caracter creştin exemplar, în multele sale manifestări. Fiecare cu abilităţile sale şi, mai presus de toate, cu dragoste, face ceea ce poate pentru a-i ajuta pe cei din jur. Nu vreau să vă stric bucuria lecturii, aşa că sper că v-am convins deja că merită să citiţi cartea Refugiul de Corrie ten Boom.

Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, Diana ne recomandă CALEA CRUCII. MAI PRESUS DE UMILIRE. O CONTRIBUȚIE ADUSĂ DOCTRINEI SFINȚENIEI CREȘTINEde J. Gregory Mantle.

Așteptăm cu drag și recomandările voastre!

Recitesc o carte pe care am primit-o acum trei ani de la o persoană dragă mie şi care, printre altele, îmi scria pe prima pagină: Mă rog ca Domnul să te ajute ca aceste lucruri, pe care le vei citi în carte, să devină realitate în viaţa ta! Îmi doresc mult acest lucru şi, deşi îmi dau seama că este un proces încet şi dureros, sunt convinsă că merită!

Aşa cum a făcut-o prima dată, cartea aceasta Calea Crucii. Mai presus de umilire, scrisă de J. Gregory Mantle, îmi pune viaţa în faţa microscopului şi îmi analizează trăirea la milimetru. Autorul atinge corzile sensibile ale sinelui, pentru ca mai apoi să-ţi arate binecuvântările măreţe ce vin dacă alegi calea crucii. Este o carte care te umileşte într-un fel care face bine sufletului tău.

Nu vreau să povestesc prea multe, am să las doar câteva citate care mi-au vorbit …

Şi pe măsură ce oamenii îmbătrânesc şi chiar mor în lupta cu răul, păcatul nu moare niciodată de bătrâneţe.

Procesul zdrobirii este încet şi dureros, dar atunci când Dumnezeu lucrează pentru eternitate nu ţine cont de timp, nici nu-i cruţă pe servii săi de vreo umilire sau suferinţă ca să fie făcuţi vase zdrobite şi goale, „plăcute pentru a fi folositoare Stăpânului”.

El ne aşază chiar în locul unde scopul Lui poate fi îndeplinit cel mai bine. Câteodată ne plângem de natura mediului în care trăim, dar când Dumnezeu ne aşază acolo suntem, El are lumea întreagă drept alternativă; şi dacă scopul Său ar fi fost mai bine îndeplinit în alte medii, ne-ar fi aşezat în acele locuri.

calea_crucii_-_mai_presus_de_umilire

Pentru că a trecut ceva timp de când n-am mai prezentat o carte aici pe blog, cred că vă veţi bucura de prezentarea cărţii de astăzi. Ea se numeşte Calmul din mijlocul furtunii şi este prima carte de Max Lucado pe care am citit-o. Este şi una dintre cele care mi-au plăcut cel mai mult dintre cele scrise de el, şi, ca de obicei când prezint o carte de-a lui, o să-l las mai mult pe el să vorbească.

Subtitlul cărţii este O zi din viaţa lui Isus, pentru că autorul prezintă a doua cea mai stresantă zi din viaţa lui Isus în afară de ziua răstignirii. O zi în care înainte ca dimineaţa să devină seară, El are motive să plângă, să fugă, să strige, să blesteme, să laude, să se îndoiască. Este ziua în care Mântuitorul află vestea morţii lui Ioan Botezătorul, ucenicii vin să-i dea raportul despre activitatea lor de când Isus i-a trimis „pe teren“, noroadele îl învăluie din toate părţile, are loc hrănirea miraculoasă a mulţimilor, iar seara se încheie cu o furtună pe mare, în timpul căreia Isus vine la ucenicii umblând pe ape.

În această tapiserie a emoţiilor, cum o numeşte Max Lucado, există un fir care străluceşte, spune el. În această simfonie, există un cântec care se înalţă. În această poveste, există o lecţie care alină. Ai mai auzit-o, dar poate ai uitat-o. Uită-te cu atenţie. Ascultă bine. Adu-ţi aminte: Isus ştie ce simţi.

Pentru ca tu şi eu să credem că Vindecătorul ne cunoaşte rănile, El S-a pus în situaţia noastră, suferind El Însuşi durerile şi temerile care ne apasă. Respingerea? A simţit-o şi El. Ispita? Nu I-a fost străină. Sentimentul de singurătate? L-a trăit din plin. Moartea? A gustat-o. Dar stresul? Ar fi putut scrie un bestseller pe această temă. De ce a făcut toate acestea? Dintr-un singur motiv: pentru ca atunci când treci prin suferinţă, să vii la El – la Tatăl şi la Medicul tău – şi să-L laşi să te vindece.

Primul lucru pe care îl identifică autorul şi care L-a ajutat pe Isus să rămână calm în mijlocul furtunii a fost dragostea faţă de oameni.

Când Isus privea oamenii, vedea o ocazie de a-i iubi şi de a le afirma valoarea. Când ucenicii priveau oamenii, vedeau mii de probleme. Dar pe Hristos nu L-a părăsit niciodată calmul. Alarma nu s-a declanşat deloc. Ce anume din ce ştia Isus L-a făcut capabil să facă ceea ce a făcut? El cunoştea valoarea imensă a oamenilor. Şi pentru că ştia asta, oamenii nu erau o sursă de stres, ci o sursă de bucurie.

În strânsă legătură cu acestă idee este capitolul Când pescarii nu pescuiesc, care ne învaţă o lecţie importantă:

Când cei chemaţi să pescuiască nu pescuiesc, se luptă între ei. Când energia care ar trebui folosită în exterior este consumată în interior, rezultatul este exploziv. În loc să întindem o mână de ajutor, întindem spre alţii un deget acuzator. În loc să fim pescarii oamenilor pierduţi, devenim criticii oamenilor mântuiţi. În loc să îi ajutăm pe cei care suferă, îi facem să sufere pe cei care ne ajută. Dar când cei care sunt chemaţi să pescuiască, pescuiesc, ei înfloresc pur şi simplu. Isus ştia acest lucru. El nu s-a izolat şi nu a trimis acasă mulţimile până nu i-a vindecat pe cei bolnavi şi i-a învăţat multe lucruri. Sinele a fost uitat… ceilalţi au fost slujiţi… şi stresul a dispărut.

Ultimele capitole ale primei părţi, care se numeşte Presiunea solicitărilor, sunt nişte capitole scurte ce conţin întâmplări adevărate din viaţa de zi cu zi chiar a autorului sau istorioare menite să ilustreze câteva adevăruri importante. Iată câteva dintre ele.

Lumea bubuie cu putere la uşa ta; dar bătaia lui Isus este uşoară. Vocile strigă cerându-ţi dedicarea; Isus ţi-o cere cu blândeţe şi cu duioşie. Lumea promite plăceri ţipătoare; Isus promite o cină liniştită… cu Dumnezeu. Ce voce auzi?

Dumnezeu ne-a încredinţat şi nouă o încărcătură: copii, soţii, soţi, prieteni. Sarcina noastră este să ne facem partea şi să ne asigurăm că această încărcătură ajunge la destinaţie. Şi totuşi, când programul dobândeşte prioritate în faţa oamenilor, oamenii suferă. Cât de mult sacrificăm din încărcătură pentru a ajunge pe locul întâi?

Pornind de la relatarea unei experienţe personale a unei zile care mergea prost departe de casă, în care starea lui s-a schimbat când a sunat-o pe soţia lui, Max Lucado face legătura cu situaţia lui Isus şi arată că ceea ce L-a ajutat pe Isus să-şi păstreze calmul a fost faptul că a „sunat“ acasă – s-a dus să se roage.

Isus, fiindcă ştia că au de gând să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur. Isus prefera să fie singur cu adevăratul Dumnezeu, decât să fie într-o mulţime cu oamenii nepotriviţi.

A doua parte a cărţii se numeşte Furtuni de îndoială şi începe cu istorisirea episodului umblării pe mare a lui Isus. În prima parte a fost vorba despre stres, acum este vorba despre furtuni. Stresul, spune Max Lucado, îţi atacă nervii. Furtunile îţi atacă credinţa. Stresul întrerupe. Furtunile distrug. Stresul vine ca o sirenă. Furtunile vin ca un proiectil. Stresul înnorează ziua. Furtunile aduc noaptea.

Toate întâmplările pe care le istoriseşte Max Lucado în continuare au acelaşi mesaj:

Când nu-L poţi vedea, încrede-te în El. Silueta pe care o vezi nu este o fantomă. Vocea pe care o auzi nu este vântul. Isus este mai aproape decât ai visat vreodată.
Dumnezeu nu a promis niciodată că drumul va fi uşor, dar ne-a asigurat că la sosire vom vedea ca a meritat. Poate că Dumnezeu nu va face cum vrei tu, dar va face cu siguranţă ce este drept şi cel mai bine. El este Tatăl înaintării pe cale. Ai încredere în El, căci te va duce acasă. Şi încercările din timpul călătoriei se vor pierde în bucuriile ospăţului.

Vedem doar un fragment din viaţa noastră. Nefericirile şi grozăviile vieţii sunt doar o pagină dintr-o carte imensă. Nu trebuie să ne grăbim niciodată cu concluziile. Cel mai bine este să ne rezervăm judecata asupra furtunilor vieţii pentru momentul în care vom cunoaşte povestea întreagă.

Un alt capitol foarte frumos este cel intitulat Legile farului, pe care vă invit să-l descoperiţi voi înşivă.

Capitolul următor se numeşte El vorbeşte în furtună. Ceea ce face Max Lucado acum este să ne ajute să ne întoarcem în timp, la o altă viaţă cuprinsă de furtună, cea a lui Iov şi să vedem cum Dumnezeu îi vorbeşte din şi în mijlocul furtunii.

„Nu datorez nimănui nimic“ declară Dumnezeu în timp ce vântul se înteţeşte. „Sub cer totul este al Meu“. Şi Iov nu avea cum să contrazică aceste cuvinte. Dumnezeu nu datorează nimănui nimic. Nici explicaţii. Nici scuze. Nici ajutor. Dumnezeu nu are nicio restanţă de plătit şi nicio favoare de returnat. Dumnezeu nu are obligaţii faţă de niciun om. Tocmai de aceea este uimitor faptul că ne-a dat totul.

Revenind la furtuna în timpul căreia Isus a venit la ucenici umblând pe mare, Max Lucado îşi imaginează ce ar fi scris unul dintre ei dacă ar fi ţinut un jurnal pentru acea zi, iar concluzia lui este că ucenicii ar fi făcut-o din nou. Ar mai fi trecut prin acea furtună ca să-L descopere pe Dumnezeu, pentru că, spune el, Dumnezeu foloseşte furtunile din viaţa mea drept cărarea Lui către mine.

După furtună, ei I s-au închinat. Nu I s-au închinat când a vindecat leproşii, când a iertat femeia adulteră sau când a predicat maselor. Numai după incidentul acela de pe mare I s-au închinat. De ce? Simplu. De data aceasta ei sunt cei salvaţi. De data aceasta, capul lor este scos din laţ. Trupurile lor sunt smulse din ghearele adâncului.

Când Îl recunoşti pe Dumnezeu Creatorul, Îl admiri. Când Îi recunoşti înţelepciunea, înveţi de la El. Când Îi descoperi puterea, te bizui pe El. Dar numai atunci când te salvează I te inchini.

Închinarea este actul voluntar prin care cel mântuit îşi manifestă recunoştinţa faţă de Mântuitorul lui, cel vindecat faţă de Vindecătorul lui şi cel eliberat faţă de Eliberatorul lui. Şi dacă tu şi eu putem să lăsăm să treacă zile întregi fără să simţim imboldul de a spune „mulţumesc“ Celui care ne-a mântuit, ne-a vindecat şi ne-a eliberat, am face bine să ne amintim ce a făcut El pentru noi.

Ultima parte a cărţii se numeşte Ghimpele veninos al eşecului. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut mie foarte mult din această ultimă parte este capitolul intitulat Teama transformată în credinţă şi perspectiva nouă pe care o aduce Max Lucado asupra umblării pe mare a lui Petru.

Marile acte de credinţă sunt rareori rodul unor calcule la rece. Nu logica l-a îndemnat pe Moise să ridice toiagul în timp ce stătea pe malul Mării Roşii. Nu cercetările medicale l-au convins pe Naaman să se scalde de 7 ori în râu. Nu judecata elementară l-a impins pe Pavel să abandoneze Legea şi să accepte Harul. Iar în odaiţa din Ierusalim cei care s-au adunat ca să se roage pentru eliberarea lui Petru nu erau un comitet bisericesc plin de credinţă, ci un grup de credincioşi temători, derutaţi şi încolţiţi. Şi niciodată nu au fost mai puternici ca atunci. La originea actelor de credinţă stă adesea o sămânţă de frică.

Credinţa este abandonarea disperată a bărcii pe cale de scufundare a eforturilor omeneşti şi rugăciunea ca Dumnezeu să vină lângă noi şi să ne scoată din apă.

În încheiere vă las cu rugăciunea lui Max Lucado referitoare la cei care vor citi această carte:

Mă rog ca după ce vei fi citit această carte să fii şi mai bine pregătit pentru următoarea furtună. Rugăciunea mea este să găseşti aici un cuvânt, o poveste, un verset sau un gând care să te convingă de faptul ca El este foarte aproape. Mă rog ca parcurgând aceste rânduri să-ţi aminteşti că glasul care a liniştit marea dezlănţuită a Galileii va linişti şi furtuna din lumea ta.

În Biblia ta de peste o mie de pagini, ce contează? Dintre toate poruncile şi interdicţiile, ce este esenţial? Ce este indispensabil? Vechiul Testament? Noul? Harul? Botezul?

Oare asta să fie tot? Mers la biserică duminica. Cântece frumoase. Zeciuială practicată cu credincioşie. Cruci de aur. Costume din trei piese. Coruri mari. Biblii legate în piele. Toate acestea sunt frumoase, dar… unde este esenţa?

Asta se întreabă Max Lucado în cartea sa, Nu-i de mirare că e numit Mântuitorul – cronici ale crucii, o carte perfectă pentru a fi citită în Săptămâna Mare în care tocmai am intrat.

Autorul ne invită să medităm la cuvintele apostolului Pavel din 1 Corinteni, capitolul 15:

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi.“ „Înainte de toate“, spune el. Citeşte mai departe: „Că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.“

Iată esenţa. Aproape că e prea simplu. Isus a fost omorât, îngropat şi înviat. Eşti surprins? Partea care contează este crucea. Nici mai mult, nici mai puţin.

Priveşte cu atenţie crucea împreună cu mine, ne îndeamnă Max Lucado. Hai să examinăm acest ceas din istorie. Să audiem martorii. Să ascultăm vocile. Să privim feţele. Şi, mai presus de orice, să-L privim cu atenţie pe Cel care este numit Mântuitorul. Şi să vedem dacă putem găsi partea care contează.

Pe parcursul cărţii autorul va medita asupra fiecăruia dintre ultimele cuvinte sau gesturi ale lui Isus Hristos pe cruce. Ca şi altă dată în prezentarea unei cărţi scrise de Max Lucado, cred că cel mai bine o prezintă el însuşi, prin câteva fragmente din carte:

Acţiuni finale. Momente finale. Cuvinte finale. Ele reflectă o viaţă bine trăită. La fel şi ultimele cuvinte ale Stăpânului nostru. Aflat în pragul morţii, Isus Şi-a pus casa în rânduială:

O rugăciune finală de iertare.

O rugăminte onorată.

O cerere făcută din dragoste.

O întrebare a suferinţei.

O mărturisire a umanităţii.

O chemare de izbăvire.

Un strigăt de încheiere.

„S-a isprăvit.“ Opreşte-te şi ascultă. Îţi poţi imagina strigătul de pe cruce? Cerul este întunecat. Celelalte două victime gem. Gurile batjocoritoare au amuţit. Poate se aud tunete. Poate se aud plânsete. Poate e linişte. Atunci Isus respiră adânc, împinge cu picioarele în pironul roman şi strigă: „S-a isprăvit!“

Ce se isprăvise? Planul lung cât toată istoria de răscumpărare a omului se isprăvise. Mesajul lui Dumnezeu pentru om se isprăvise. Lucrările săvârşite de Isus ca om pe pământ se isprăviseră. Lucrarea se isprăvise. Cântecul fusese intonat. Sângele fusese vărsat. Jertfa fusese adusă. Boldul morţii fusese înlăturat. Totul se terminase.

Putem face ce vrem cu crucea. Îi putem examina istoria. Îi putem studia teologia. Putem reflecta la profeţiile despre ea. Totuşi, ceea ce nu putem face este să plecăm de lângă ea fără să luăm o atitudine.

Nu poţi merge la cruce doar cu mintea, dar nu şi cu inima. Nu merge aşa. Calvarul nu este o călătorie mentală. Nu este un exerciţiu intelectual. Nu este un calcul divin sau un principiu teologic rece. Este un sfâşietor ceas de emoţii.

Nu pleca de acolo fără lacrimi şi neatins. Nu pleca doar aranjându-ţi cravata şi dregându-ţi glasul. Nu îţi permite să cobori de la Calvar cu sânge rece.

Te rog… opreşte-te. Priveşte din nou.

În mâinile acelea sunt cuie.

Pe crucea aceea este Dumnezeu.

Noi L-am pus acolo.

Data viitoare când eşti chemat să suferi, ia aminte. E posibil ca atunci să fii mai aproape de Dumnezeu decât oricând. Priveşte cu atenţie. E foarte posibil ca mâna care se întinde să te scoată din ceaţă să fie una străpunsă.

Într-adevăr nu-i de mirare că e numit Mântuitorul. Crucea de la Golgota nu ne arată doar că relaţia noastră cu Dumnezeu a fost restaurată, ci şi că, iată, Dumnezeu ştie ce înseamnă suferinţa şi o poate înţelege pe a noastră.

Fie ca mesajul crucii să nu ne mai lase indiferenţi şi să ne dăm seama că fără ea toţi suntem morţi. Căci, aşa cum spune Pavel, toţi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre. Dar Dumnezeu ne-a adus şi poate aduce pe oricine la viaţă împreună cu Hristos. Şi tot ce trebuie să faci este să crezi.

Astăzi vă propun să ne îndreptăm atenţia spre o carte de referinţă, din care mulţi autori creştini citează, scrisă de un om foarte respectat din mediul creştin european al secolului trecut. Este vorba despre Costul uceniciei scrisă de Dietrich Bonhoeffer, un pastor şi scriitor german din secolul 20. Acesta a fost unul dintre creştinii care s-au opus genocidului şi violenţelor din Germania celui de-al Doilea Război Mondial şi un martir modern a cărui experienţă în perioada nazistă a dat o nouă înţelegere a costului dedicării purtării crucii.

Viaţa şi mărturia lui Dietrich Bonhoeffer sunt impresionante şi veţi fi convinşi şi voi dacă veţi citi prefaţa cărţii. Este o carte foarte complexă, şi o recomand tuturor acelora care sunt pasionaţi de teologie şi de analiză biblică detaliată şi aproape filosofică. Tonul cărţii este foarte serios şi sobru şi cred că este o carte ce merită citită pe îndelete, puţin câte puţin. Citirea ei îndeamnă la luarea unor decizii cu privire la viaţa noastră, care cu siguranţă vor fi nişte măsuri drastice. Modul în care e scrisă dă de înţeles că nu există decât o singură cale de a fi ucenic, există un singur tip de ucenic, iar această chemare cere totul, şi nimic mai prejos.

Ediţia în limba română este foarte bine realizată şi editată; este o ediţie critică, cu prefaţă, posfaţă, indici, bibliografie şi numeroase note de subsol, aşadar o adevărată carte de referinţă pentru cei interesaţi să aprofundeze mai mult Cuvântul lui Dumnezeu şi în special mesajul Predicii de pe Munte.

Pericolul harului ieftin, harul costisitor, chemarea la ucenicie şi ascultarea simplă sunt câteva dintre temele abordate de un autor pe care ucenicia l-a costat chiar viaţa.

Deşi a trăit atât de puţin, şi în vremuri atât de tulburi, el a sintetizat o muncă de o viaţă, aducând un concept nou al slujirii creştine şi o dimensiune proaspătă asupra uceniciei. Încă din primul capitol, din prima propoziţie chiar, Dietrich Bonhoeffer enunţă problema care îl frământă şi care afectează Biserica: „Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump.”

Iată cum defineşte el harul ieftin: Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fără costuri. Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Într-o astfel de biserică, lumea găseşte o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă şi de care, tocmai de aceea, nu-şi doreşte să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Harul ieftin, mai adaugă el, înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului.

Cel care crede într-un astfel de har ajunge să trăiască într-un mod lumesc, fără să se deosebească cu nimic de cei necredincioşi. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat şi viu.

Harul costisitor, în schimb, este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm mereu, darul pe care să-l cerem şi înseamnă, la fel ca în cazul apostolilor, să părăsim mrejele şi să-l urmăm. Este costisitor, pentru că îl costă pe om viaţa, este har pentru că abia aşa îi dăruieşte viaţa. Este costisitor pentru că osândeşte păcatul, este har pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său – şi fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate, este har fiindcă Dumnezeu n-a considerat viaţa Fiului Său un preţ prea mare pentru viaţa noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu.

Este foarte important să reţinem că harul trebuie considerat un „rezultat”, nu o premisă. Ca premisă, considerăm că harul ne îndreptăţeşte să păcătuim mai departe, pentru că orice păcat pe care îl vom comite este deja acoperit. Însă iată ce spune autorul: Singurul care poate spune că este justificat numai prin har este cel care, acceptând ucenicia în şcoala lui Isus, a renunţat la tot ce are. Pentru el, chemarea la ucenicie este un har, iar harul este chemarea însăşi. Însă cine foloseşte acest har pentru a se sustrage uceniciei se înşală singur.

Harul ieftin a distrus mai mulţi creştini decât orice lege a faptelor, iar omul amăgit şi slab, deşi s-a simţit pe moment puternic primind harul ieftin, a pierdut de fapt puterea de a trăi o viaţă de ascultare şi ucenicie. Aşadar, problema pe care o ridică Dietrich Bonhoeffer este deosebit de serioasă. Iată cum restabileşte el relaţia corectă dintre har şi ucenicie:

Numai cel ce crede este ascultător, şi numai cel ce ascultă, crede. Cele două principii au valoare egală de adevăr şi, dacă suntem credincioşi Scripturii, nu le vom separa. Ascultarea vine, într-adevăr, în urma credinţei, este o roadă a acesteia. Însă doar cel ce ascultă, crede. Mulţi dintre noi ne ascundem lipsa de ascultare în spatele unui har ieftin; spunând că nu avem destulă credinţă, ne folosim de această mărturisire după bunul plac. Credinţa are nevoie de o situaţie în care să devină posibilă, iar această situaţie este tocmai ascultarea, renunţarea la un păcat sau la o atitudine care ne ţine departe de Hristos.

Serios este doar actul ascultării, care pune capăt conflictului etic, care îl nimiceşte şi prin care suntem eliberaţi pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu. Chemarea la ucenicie nu primeşte nici un alt conţinut decât Isus Hristos însuşi, legătura şi părtăşia cu El – nu un stil de viaţă deosebit de interesant, o aventură etică, o desăvârşire a vieţii anterioare. Existenţa ucenicului nu constituie venerarea entuziastă a unui bun învăţător, ci ascultarea de Fiul lui Dumnezeu

Analiza Predicii de pe Munte ocupă o parte importantă a cărţii şi începe cu un capitol care poartă titlul Despre extraordinarul vieţii creştine. O parte din acest “extraordinar” al vieţii creştine este oglindit în lista Fericirilor. Împărăţia cerurilor vine peste cei care, pentru Isus, trăiesc pe deplin renunţarea şi lipsa. În mijlocul sărăciei, sunt moştenitori ai Împărăţiei cereşti. Comoara lor este bine ascunsă, la cruce. Cei care Îl urmează pe Isus trăiesc renunţând la propriul drept şi la propria dreptate. Ucenicii cunosc o singură demnitate şi onoare, pe cea a Domnului lor, din care şi trăiesc. El nu S-a ruşinat de ucenicii Săi şi a purtat ocara lor până la moarte. Într-o zi, Dumnezeu se va pleca asupra celor ce s-au legat de Isus şi le va lua păcatul şi rusinea. Va fi onoarea lui Dumnezeu să poarte ocara păcătoşilor şi să-i îmbrace cu onoarea Lui. Însă nu recunoaşterea, ci respingerea va fi răsplata lumii pentru lucrarea şi cuvântul ucenicilor. Toate aceste promisiuni de bucurie veşnică sunt o chemare către comunitatea celor săraci, paşnici, flămânzi, care mărturiseşte puternic despre nedreptatea lumii prin răbdare şi tăcere, dar care va avea o mare răsplătire în ceruri.

“Extraordinarul” se vede şi în relaţia cu semenii. A-l sluji pe fratele nostru reprezintă drumul lepădării de sine, al crucii. Însă ucenicul este chemat la mai mult şi i se porunceşte: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău”. „Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri”. Purtarea ucenicului nu trebuie să fie determinată de purtarea oamenilor, ci de purtarea lui Isus faţă de el. Dragostea nu trebuie să se întrebe dacă va fi răsplătită, ci să-l caute pe cel care are nevoie de ea. Şi tocmai cel care trăieşte în ură, fără dragoste, duşmanul nostru, are nevoie de ea. Iubirea îl face pe ucenic să vadă că duşmanul este cuprins în dragostea lui Dumnezeu, că şi el se află sub crucea lui Hristos. Prin duşman, Dumnezeu Îşi proslăveşte iubirea. În concluzie, a fi creştin atârnă de „extraordinar”.

Iată finalul cărţii Costul uceniciei, care sintetizează foarte bine mesajul ei:

Ucenicul îşi îndreaptă privirile numai spre Cel pe care Îl urmează. Însă despre cel care poartă în ucenicie chipul lui Isus Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, despre cel care a devenit asemenea chipului lui Dumnzeu, acum, la sfârşit, se poate spune că este chemat să fie „imitator al lui Dumnezeu”. Ucenicul lui Isus este „imitatorul” lui Dumnezeu. „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.”

Ce crezi despre Vechiul Testament? Crezi că este doar o carte misterioasă şi depăşită? Mai gândeşte-te… Este Biblia pe care a citit-o, a folosit-o şi a iubit-o Isus.

Vă invit să descoperiţi scrierile divine şocante, misterioase, dar fără egal ale Vechiului Testament, în lumina cărţii Biblia pe care a citit-o Isus, scrisă de Philip Yancey.

Cartea m-a ajutat în mod deosebit atunci când m-am confruntat cu probleme în înțelegerea Vechiului Testament și mai ales în înțelegerea motivului pentru care anumite pasaje dure sau aparent nepotrivite pentru o carte sfântă sunt prezente în această secțiune a Bibliei. Deși am ales doar câteva exemple din cărțile prezentate de Philip Yancey, sper că acestea vă vor ajuta să înțelegeți stilul lui unic de a confrunta cele mai îndrăgite, dar şi mai eronate concepţii despre credinţă.

În Biblia pe care a citit-o Isus, Philip Yancey pune la îndoială concepţia că numai Noul Testament contează, iar Vechiul Testament nu merită timpul să fie citit şi înţeles. Yancey recunoaşte adevărul că, la fel ca mulţi creştini, şi el a evitat multă vreme Vechiul Testament. Până la urmă, de ce să te deranjezi să citeşti scrieri care pot fi atât de derutante, de plictisitoare şi chiar ofensatoare pentru mintea modernă?

Dar atunci când a început să examineze relevanţa Vechiului Testament pentru zilele noastre, pe Yancey l-a aşteptat o descoperire surprinzătoare. Această Scriptură evreiască aparent irelevantă a primit imediat un caracter surprinzător de actual, arătând o relaţie plină de pasiune între Dumnezeu şi oameni, relaţie conturată pe fondul experienţelor umane. Ca nicio altă lucrare, Vechiul Testament descrie strigătele, plângerile, întrebările profunde şi insistente ale inimii, elementele vieţii cu care ne confruntăm cu toţii.

Philip Yancey însuşi spune în prefaţa cărţii sale: Am ales din toate secţiunile lui mari câteva exemple: istorie, profeţi, poezie şi literatura de înţelepciune. De ce m-am oprit la aceste cărţi? Oswald Chambers a spus că Psalmii îl învaţă cum să se roage, Iov îl învaţă cum să sufere, Cântarea Cântărilor îl învaţă cum să iubească, Proverbele îl învaţă cum să trăiască, iar Ecclesiastul îl învaţă cum să se bucure.

Aş vrea ca şi încrederea mea să fie tot atât de senină în aşteptările mele cu privire la Biblie! exclamă Philip Yancey. Mă tem că am ales Iov, Deuteronomul, Psalmii, Ecclesiastul şi Profeţii datorită propriilor mele îndoieli şi frământări şi nu pentru că mă aştept ca aceste cărţi să mă înveţe secretele vieţii. În ele am descoperit tovarăşi pentru pelerinajul meu. În ele mă descopăr pe mine însumi şi acesta a fost motivul pentru care am scris despre ele în mod personal şi subiectiv, nu analitic.

Trebuie să subliniez două lucruri. Primul este că eu consider Vechiul Testament, mai presus de orice altceva, o carte realistă. Vechiul Testament prezintă lumea aşa cum este, fără ezitări. Pe paginile lui veţi găsi pasionante poveşti de iubire şi de ură, relatări despre violuri, despre secţionarea membrelor trupului care fac să-ţi îngheţe sângele în vene, despre comerţul cu sclavi şi istorisiri reale despre onoare şi despre trădare în război. Nimic nu este curat şi ordonat. Când citeşti aceste relatări fie te revolţi împotriva lor, fie te îndepărtezi de Dumnezeul care a făcut parte din ele. Dar Vechiul Testament este extraordinar tocmai pentru că în ele apar exact aceste reacţii! Dumnezeu anticipează obiecţiile noastre şi le include în scrierile Sale sacre.

Al doilea lucru pe care l-a observat Philip Yancey în Vechiul Testament este o deplasare progresivă, dar sigură spre har. În scrierile acestei perioade se află seminţele, dar numai seminţele harului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a vorbit ca unor copii mici, mai ales în Vechiul Testament. Vorbind în modul în care să fie înţeles, Dumnezeu şi-a învăţat poporul încetul cu încetul o altă cale. Deşi oarecum în zig-zag, lungii vectori ai istoriei au îndreptat permanent privirile spre Fiul Său, Isus, revelaţia finală a lui Dumnezeu în chip de om. În Isus, Dumnezeu nu ne-a mai vorbit ca unor copii mici; Cuvântul a vorbit tare şi clar.

Capitolul care analizează cartea Iov poartă subtitlul Ce vedem în întuneric? Iov ne convinge că Dumnezeu este mai interesat de credinţa noastră decât de plăcerea noastră. Iov reprezintă un pas mai departe, dincolo de contractul credinţei bazat pe dihotomia recompensă/pedeapsă al evreilor. Noul Testament face un pas şi mai departe: autorii lui par să se aştepte la suferinţă, o considerată un lucru inevitabil. Suferinţa poate primi un sens atunci când o considerăm o parte a ”crucii” pe care o luăm şi o purtăm ca urmaşi ai lui Isus.

Dumnezeu nu a răspuns la toate întrebările lui Iov, dar însăşi prezenţa Lui i-a topit lui Iov toate îndoielile. Dumnezeu a deplasat centrul problemei de la cauza suferinţei lui Iov la reacţia lui. În planul lui Dumnezeu, suferinţa poate fi răscumpărată sau poate servi unui bine mai mare. Prin suferinţa lui nemeritată, neprihănitul Iov se face ecoul dinainte al lui Isus Cristos, care va trăi o viaţă perfectă, dar va îndura durerea şi moartea pentru a obţine acea mare victorie.

La polul opus faţă de situaţia lui Iov se afla Solomon, autorul Ecclesiastului, cartea luată în continuare în discuţie de Philip Yancey. În mare, Iov şi Ecclesiastul tratează aceleaşi teme: nedreptăţile vieţii, de ce există suferinţa, de ce prosperă oamenii răi şi de ce suferă oamenii buni, dar cu o mare diferenţă de abordare. Din Ecclesiastul transpare un sentiment al inutilităţii şi lipsei de semnificaţie, în timp ce în Iov găsim trădare, pasiune şi un apel la dreptate.

Numai un singur lucru contează: în mijlocul unei lumi fără sens, adu-ţi aminte de Creatorul tău. Sfatul de la sfârşit al Învăţătorului reprezintă un salt al credinţei şi afirmă că există un Dumnezeu şi că această viaţă va avea sens într-o zi: când eternitatea din inimile noastre îşi va găsi odihna sabatică, când povara zeilor va fi aşezată pe umerii noştri înviaţi, cu greutatea existenţei mai puţin apăsătoare.

O altă carte a Vechiului Testament prezentată în Biblia pe care a citit-o Isus este cartea Psalmilor. Deşi a întâlnit creştini a căror carte favorită era cea a Psalmilor, sau care se foloseau de psalmi ca de un medicament pentru fiecare stare sau situaţie, Philip Yancey recunoaşte că, oricât s-ar fi străduit, citirea Psalmilor nu l-a entuziasmat niciodată.

Caruselul emoţional contradictoriu al psalmilor care îl aduceau pe culmile închinării, iar apoi brusc în cea mai neagră depresie, îl lăsau confuz. Apoi, psalmii începeau să sune plictisitor şi repetitiv. De ce are nevoie Biblia de 150 de psalmi când ar fi fost suficienţi 15 care să conţină cam aceleaşi lucruri?

Acum îmi dau seama cât de sărac era punctul meu de vedere, mărturiseşte autorul. În ideile mele fixe referitoare la detaliile psalmilor, categoria lor, sensul interpretării, nu am înţeles punctul principal, acela să Psalmii reprezintă un model al jurnalelor spirituale. Ei reprezintă exemple de oameni obişnuiţi care se luptă să armonizeze ceea ce credeau despre Dumnezeu cu ceea ce experimentau.

Psalmii ne descoperă cum ar trebui să fie relaţia cu Dumnezeu a unei persoane sincere, având cugetul neîmpărţit şi sufletul flămând după El. Ei conţin pagini de jurnal pline de îngrijorări ale oamenilor care doreau să creadă într-un Dumnezeu iubitor, plin de har şi credincios, deşi lumea din jurul lor se prăbuşea.

Cei 150 de psalmi repezintă un mozaic al terapiei spirituale. Îndoieli, paranoia, nestatornicie, încântare, bucurie, ură, laudă, răzbunare, toate acestea le găseşti în Psalmi. Am învăţat că am dreptul de a aduce înaintea lui Dumnezeu orice lucru pe care-l simt cu privire la El. Nu trebuie să-mi îmbrac eşecurile în veşminte frumoase sau să încerc să mă purific de putreziciunea mea, ci cel mai bun lucru este să aduc toate aceste slăbiciuni înaintea lui Dumnezeu, singurul care are puterea de a vindeca.

Astfel analizează Philip Yancey cărţi ale Vechiului Testament, printre care Psalmii, Iov şi Ecclesiastul. Vă las să descoperiţi gustul dulce-amărui al Deuteronomului, cum răspunde Dumnezeu prin profeţi şi care a fost răspunsul Lui final la întrebări precum Contez eu? Îi pasă lui Dumnezeu? De ce nu intervine Dumnezeu?Sper că stilul sincer, prietenos, analitic al lui Philip Yancey v-a atras să citiţi în întregime cartea Biblia pe care a citit-o Isus, şi fie ca ea să vă motiveze să citiţi cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament.

Ziua de răzbunare

Bătălia Armaghedonului – Prefaţa autorului

PRIMA EDIŢIE a acestui volum a fost publicată în 1897. El se referă la perioada sfârşitului acestui Veac Evanghelic, a suprapunerii acestuia peste Noua Dispensaţie — o perioadă care aduce lumii binecuvântări minunate, care, la rândul lor, din cauza stării nepregătite a inimii oamenilor, devin tot mai mult cauze de fricţiune, nemulţumire, strâmtorare. Dacă binecuvântările ultimilor patruzeci şi trei de ani ar fi să continue în ritmul de creştere din prezent, nemulţumirea oamenilor ar creşte şi ea, şi însuşi scopul lui Dumnezeu în privinţa stabilirii Împărăţiei lui Mesia şi a binecuvântării omenirii prin ea ar fi zădărnicit.

Din această cauză, Dumnezeu permite ca zorile Mileniului să vină treptat asupra lumii. Deşi oamenii se trezesc din amorţeala trecutului, ei nu se gândesc la Domnul şi nu recunosc harul Său în legătură cu binecuvântările prezente şi viitoare. Am evaluat că aceşti patruzeci şi trei de ani au adus omenirii de o mie de ori mai multă bogăţie decât a fost creată în timpul celor şase mii de ani trecuţi. Condiţiile îmbunătăţite ale tuturor oamenilor din ţările civilizate, scurtarea orelor de lucru etc., sunt contrabalansate de o cunoştinţă mai mare şi de o nemulţumire care vine odată cu ea. Aceasta este în armonie cu declaraţia Domnului privind acest timp. Descriind timpul nostru în profeţia lui Daniel, El spune: „Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. „Cei înţelepţi vor înţelege”, „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1-4, 10.

Cu alte cuvinte, creşterea cunoştinţei este răspunzătoare de creşterea nemulţumirii şi a fricii care aduc Armaghedonul sau Ziua Răzbunării lui Dumnezeu asupra întregii lumi. În războiul cel mare actual, vedem că fiecare din marile naţiuni s-a temut de prosperitatea celorlalte. Deşi toate au devenit fabulos de bogate, toate sunt mai nemulţumite decât oricând înainte şi mai temătoare că s-ar putea întâmpla ceva, care să le oprească îmbogăţirea şi să întoarcă şuvoiul bogăţiei spre porturile rivale. Teama lor una de alta a hotărât că ((2)) războiul trebuie să vină şi prezentul a fost ales ca cea mai favorabilă ocazie, înainte ca cel slab să devină prea tare. Acelaşi spirit se manifestă pretutindeni — nemulţumire faţă de prezent şi trecut, teamă faţă de viitor şi un egoism care dă puţină atenţie Regulii de Aur. Conflictul dintre capital şi muncă este în legătură cu aceasta, şi trebuie să ne aşteptăm ca astfel de lucruri să meargă din rău în mai rău.

Surse competente declară că datoriile naţiunilor combatante sunt de cincizeci şi cinci de miliarde de dolari — o sumă care, desigur, nu poate fi plătită niciodată în aur; şi toată lumea ştie că nu există aur suficient să se plătească dobânzile pe datoriile lumii. Aceasta atrage după sine falimentul — imediat ce războiul se va sfârşi şi emiterea de acţiuni va înceta să furnizeze bani pentru plata dobânzilor pe celelalte acţiuni. Naţiunile cad astfel în abisul falimentului, dar se întâmplă cu ele aşa cum se întâmplă în cazul căderii unui om, senzaţiile nu sunt atât de rele până când căderea se opreşte printr-un şoc demoralizator. Evident că războiul nu se va opri din lipsă de oameni care să împuşte şi să fie împuşcaţi, ci fie din lipsă de hrană, fie din slăbiciune financiară. Opinia autorului este că va fi cea din urmă.

Deja regii politici şi financiari şi consilierii lor sunt în mare dilemă cu privire la ceea ce trebuie făcut după încheierea războiului ca să se împiedice o revoluţie mondială a celor nemulţumiţi. Douăzeci de milioane de oameni care acum sunt sub arme vor avea nevoie de lucru. Să presupunem că un sfert din ei sunt reţinuţi în armată, ce se va face cu ceilalţi trei sferturi rămaşi? Aceasta este întrebarea care îi frământă pe mulţi din înţelepţii lumii. Lumea se descurcă acum fără ei şi de asemenea fabrică mari cantităţi de provizii militare şi muniţie. Evident că s-ar putea descurca fără aceşti douăzeci de milioane de oameni. Fără să le pese de viaţa umană, ei vor fi mai mult sau mai puţin o ameninţare în fiecare ţară. Britanicii fac pregătiri să-i convingă pe cei care sunt în plus să devină fermieri în Canada şi Australia. Alte naţiuni urmează fără îndoială un curs asemănător în măsura în care pot. Dar toţi îşi dau seama că le va fi greu să facă faţă acestei situaţii.

((3))

Biblia arată că aproximativ în acest timp sistemele Bisericii Nominale ale lumii se vor ridica din nou la mare proeminenţă în legătură cu puterile civile. Putem vedea deja motivele pentru aceasta. Toate împărăţiile, slăbite financiar, îşi vor da seama de necesitatea ţinerii publicului sub o autoritate dominantă şi a preîntâmpinării a orice este înrudit cu Socialismul sau cu Anarhia. Ei vor privi în mod firesc spre marile instituţii religioase numite Biserici ca să-i susţină, să-i ameninţe pe oameni cu chinurile viitoare, şi în general să ajute ca Barca Statului să nu se răstoarne. Bisericile vor fi şi ele gata şi bucuroase de o astfel de ocazie. Deja se adună laolaltă ca un sul — pe de o parte catolicii, pe de alta protestanţii, opuşi şi totuşi legaţi — fiecare parte unită şi federalizată după cele mai bune puteri ale sale.

Dar Biblia declară că această domnie „ca o regină” va fi scurtă, şi căderea Babilonului va fi groaznică — asemenea unei mari pietre de moară aruncate în mare. În timpul puterii acestei aşa-zise „regine” pentru o perioadă scurtă, lumea va fi sub o mare încordare în privinţa oricărei prezentări a Adevărului. Şi cei găsiţi loiali lui Dumnezeu şi principiului vor suferi fără îndoială din această cauză.

La timpul căderii Babilonului, puternicii de pe pământ, prinţii şi regii finanţelor şi politicii, vor sta deoparte, păzindu-se de o legătură prea strânsă cu el, cu toate că îi vor plânge cu amar nimicirea, dându-şi seama că o prevesteşte pe a lor proprie. Apoi foarte repede va veni completa răsturnare şi nimicire a guvernelor prezente ale neamurilor, reprezentate simbolic în Biblie ca un mare foc care va arde tot pământul — toate instituţiile — religioase, sociale, politice şi financiare.

Având în vedere faptul că acest volum a fost scris cu douăzeci de ani în urmă, nimeni nu trebuie să fie surprins să afle că unele din afirmaţiile lui, deşi neaşteptat de puternice, nu reflectă acum Adevărul deplin. De exemplu, bogăţia lumii s-a înmulţit enorm în aceşti douăzeci de ani. Combinaţiile capitalului au crescut grozav în ceea ce priveşte rentabilitatea, puterea şi influenţa. Se estimează că în ultimii patru ani capitalul Statelor Unite a crescut cu zece miliarde pe an.

((4))

În acest volum s-a arătat că deşi la timpul scrierii lui Trusturile erau mai degrabă folositoare decât dăunătoare, totuşi aceşti giganţi, născuţi din avariţie şi zidiţi pe egoism, vor deveni în cele din urmă o ameninţare, un pericol pentru oameni şi pentru interesele lor. Am ajuns acel timp şi mulţi îşi dau seama că pericolul este asupra noastră. Nimic rău nu se poate face atât timp cât maşinăria merge bine şi este sub control; dar când va veni momentul ca interesele managerilor şi ale capitaliştilor să fie în direcţia opusă intereselor angajaţilor şi ale publicului, atunci fiţi atenţi! Amintiţi-vă Cuvântul inspirat — că acesta trebuie să fie „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”.

Cât de fericiţi suntem că limita extremă a omului din acest Timp de Strâmtorare va fi ocazia Domnului! El aşteaptă să fie îndurător. Este doritor să reverse peste omenire binecuvântările Împărăţiei Milenare, timp de o mie de ani, pentru ridicarea lor din condiţiile păcatului şi morţii înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El ştie dinainte că ei trebuie să-şi primească mai întâi lecţiile. A arătat deja aceasta celor care au ochi de văzut, dându-le mai mult de patruzeci de ani din perioada zorilor — care însă în loc de a aduce lumii binecuvântări şi fericire, au adus tot mai multă nemulţumire. Acum Domnul va permite omenirii să meargă până la capăt cu realizarea propriilor ei planuri şi proiecte. El îi va permite să demonstreze zădărnicia tuturor acestor proiecte şi că nimic în afară de intervenţia divină n-o va salva de naufragiul întregii structuri a societăţii. Întradevăr, El va permite naufragiul şi apoi va reorganiza omenirea sub Mesia; pentru că El promite că Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7.

Slujitorul vostru în Domnul,
Charles T. Russell
Brooklyn, N.Y.,
1 octombrie 1916

((i))

Prefaţă

Bătălia Armaghedonului

„Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. «Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să nu i se vadă ruşinea.» Şi i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon.” Apocalipsa 16:12-16.

Armaghedon este un cuvânt ebraic şi înseamnă Dealul Meghido sau Muntele Nimicirii. Meghido ocupa o poziţie foarte însemnată la marginea sudică a Câmpiei Esdraelon şi domina o trecătoare importantă înspre ţinutul deluros. Acest loc a fost marele câmp de luptă al Palestinei, unde s-au dat multe lupte faimoase din istoria Vechiului Testament. Acolo Ghedeon şi mica sa ceată au alarmat şi au dezorientat pe madianiţi, care s-au omorât unul pe altul în luptă (Jud. 7:19-23). Acolo împăratul Saul a fost învins de filisteni (1 Sam. 31:1-6). Acolo împăratul Iosia a fost ucis de faraonul Neco întrunul dintre cele mai dezastruoase conflicte din istoria lui Israel (2 Cron. 35:22-25). Acolo, de asemenea, au trăit împăratul Ahab şi soţia lui Izabela, în cetatea Izreel, unde Izabela a avut apoi o moarte oribilă. 2 Împ. 9:30-37.

Aceste bătălii au fost într-un anumit sens tipice. Înfrângerea madianiţilor a eliberat poporul Israel din robia lui Madian. Astfel Ghedeon şi ceata lui au simbolizat pe Domnul şi Biserica Sa, care vor elibera omenirea din robia păcatului şi a morţii. Moartea împăratului Saul şi răsturnarea împărăţiei sale de către filisteni a deschis calea domniei lui David, care a simbolizat pe Mesia. ((ii)) Împăratul Ahab a simbolizat guvernul civil, numit simbolic în Apocalipsa „Balaurul”. Împărăteasa Izabela a preumbrit simbolic pe marea prostituată, Babilonul, şi astfel ea este menţionată cu numele. „Tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice ea însăşi prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei.” Apoc. 2:20.

În Scripturi, evident Domnul a văzut potrivit să asocieze numele acestui faimos câmp de luptă, Armaghedon, cu marea controversă dintre Adevăr şi Eroare, drept şi nedrept, Dumnezeu şi Mamona, cu care se va sfârşi Veacul Evanghelic şi se va introduce Veacul Mesianic. El a folosit intenţionat un limbaj foarte simbolic în ultima carte a Bibliei, evident cu scopul ascunderii anumitor adevăruri importante până la timpul potrivit pentru descoperirea lor. Dar chiar şi la timpul potrivit, „nici unul din cei răi nu va înţelege” (Dan. 12:10). Nici unul dintre cei care nu sunt în armonia inimii cu Dumnezeu nu va şti; ci numai cei înţelepţi din poporul Său — clasa fecioarelor înţelepte din pilda Domnului. Mat. 25:113.

De aceea, când analizăm textul nostru nu trebuie să aşteptăm o adunare de oameni în mod literal la Dealul Meghido. Mai degrabă trebuie să căutăm ceea ce este simbolizat prin acest munte. Multe lucruri sunt numite „Bătălia Armaghedonului”; această expresie este folosită în multe feluri şi din multe puncte de vedere. Dar creştinii îşi dau seama că acest cuvânt, Armaghedon, aparţine în mod special Bibliei, unde este folosit într-un sens spiritual. De aceea, dacă prezentul este un timp potrivit pentru a analiza Bătălia Armaghedonului din punct de vedere politic, în mod sigur este timpul potrivit pentru a analiza termenul şi din adevărata lui perspectivă religioasă.

Cu toţii ştim că Apocalipsa este plină de simboluri. Se pare că Dumnezeu a aşezat această carte ultima în Biblie cu intenţia de a acoperi adevăruri mari şi importante. Că ea conţine adevăruri de valoare, este opinia tuturor celor care studiază Biblia. Totuşi, atât de iscusit a ascuns Dumnezeu aceste adevăruri, încât poporul său din timpurile trecute nu le-a putut discerne pe deplin şi clar. Studenţii Bibliei cred că aceasta a fost intenţia divină, nu numai pentru că aceste adevăruri nu-şi aveau timpul să fie înţelese, ci şi pentru că Dumnezeu intenţionează să ţină ascunse de lume anumite trăsături ale Adevărului Său. Omenirea a înţeles ((iii)) întotdeauna greşit Planul divin; pentru că Dumnezeu în înţelepciunea Sa doreşte ca ea să-l înţeleagă greşit. Adevărurile consemnate în Apocalipsa nu sunt pentru lume, nici pentru creştinii nominali, ci pentru Biserică — Trupul lui Cristos, cei evlavioşi, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. Pentru aceştia cunoştinţa va deveni „hrană la timpul potrivit”. „Cei înţelepţi vor înţelege.”

Scripturile conţin din belşug aluzii la Armaghedon. Domnul nostru Isus îl numeşte „un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). Profetul Daniel îl descrie ca „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta” (Dan. 12:1). În strânsă legătură cu această afirmaţie, Daniel declară că „se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului” Israel, Reprezentantul lui Dumnezeu. Cuvântul „Mihail” înseamnă „Cel care este asemenea lui Dumnezeu” — Cel ca Dumnezeu. El Se va scula pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, pentru corectarea erorii şi răului, pentru stabilirea binelui şi adevărului, ca să aducă omenirii marea Împărăţie a lui Dumnezeu, care a fost vestită din zilele lui Avraam.

Timpul pentru stabilirea Împărăţiei lui Mesia

Apocalipsa sfântului Ioan fiind o carte de simboluri, ea nu va fi înţeleasă de lume. Dumnezeu Însuşi a spus că nici chiar Biserica nu se poate aştepta să înţeleagă decât la un anumit timp. Când Profetul Daniel a întrebat cu privire la înţelesul viziunii sale, îngerul a răspuns: „Du-te Daniel! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului” — nu sfârşitul lumii, ci sfârşitul veacului — sfârşitul acestei Dispensaţii. „Pământul rămâne pentru totdeauna.” Ecl. 1:4.

Sf. Petru ne spune că acest veac trebuie să se termine printr-un foc mare — simbol al Timpului de Strâmtorare, în care vor fi înghiţite instituţiile actuale (2 Pet. 3:8-13). În altă parte în Scripturi, acest Timp de Strâmtorare îngrozitor este reprezentat simbolic printr-o furtună, printr-un vârtej de vânt, printr-un foc, care va mistui totul. După ce ordinea actuală va trece în marele Timp de Strâmtorare, Însuşi Dumnezeu Îşi va ((iv)) stabili Împărăţia — cea pentru care ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Deci, dacă există ceva care să indice că trăim la sfârşitul Veacului Evanghelic, ceva care să indice că Fecioarele îşi curăţă candelele, putem rămâne asiguraţi că timpul pentru ca Fecioarele Înţelepte să intre în glorie este aproape. Ce mesaj binecuvântat este acesta pentru „toţi cei care iubesc arătarea Lui!”

În aceeaşi profeţie care spune că Timpul Sfârşitului este timpul ca cei înţelepţi faţă de Dumnezeu să înţeleagă, se spune şi că acest timp este marcat în mod special de două aspecte deosebite: primul, „mulţi vor alerga încoace şi încolo”; al doilea, „cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). Astăzi vedem această profeţie împlinită. Pretutindeni în lume oamenii aleargă încoace şi încolo ca niciodată înainte. Căi ferate, vapoare cu abur, automobile, maşini electrice — la suprafaţă, în subteran şi în aer — transportă omenirea pretutindeni. Creşterea generală a cunoştinţei caracterizează ziua noastră minunată. Orice copil în vârstă de zece ani poate să citească. Pretutindeni în lume există cărţi, ziare, Biblii în fiecare casă — ocazie pentru cunoştinţă cum n-a mai fost niciodată de când este omul pe pământ.

Remarcabila împlinire a acestei profeţii marchează ziua noastră ca Timpul Sfârşitului, cu care trebuie să se încheie Dispensaţia actuală şi să se introducă Noua Dispensaţie — timpul când oamenii lui Dumnezeu vor fi în stare să înţeleagă situaţia şi să se pregătească pentru schimbarea lor.

Principii sunt în discuţie, nu persoane

Toţi creştinii pun cartea Apocalipsei pe seama Domnului, aşa cum spune sf. Ioan (Apoc. 1:1). De aceea noi nu suntem răspunzători de simbolismul folosit în această carte. Există atât de multe moduri în care cineva poate fi înţeles greşit, chiar şi de către creştinii buni, încât în mod firesc noi simţim o ezitare în privinţa exprimării vederilor noastre. Începând să prezentăm cum înţelegem noi simbolurile Apocalipsei, dorim să declarăm cât se poate de clar că nu spunem nimic împotriva creştinilor evlavioşi de nicăieri, din nici un timp, din nici o biserică sau din afara oricărei biserici. Nu avem nimic de zis în privinţa oamenilor. Discutăm ÎNTOTDEAUNA PRINCIPII, DOCTRINE; ((v)) NICIODATĂ persoane! Dumnezeu nu ne-a însărcinat să-i discutăm pe oameni; noi trebuie să discutăm Cuvântul Său.

Pe măsură ce prezentăm interpretările date de noi simbolurilor Apocalipsei, ne dăm seama că Cuvântul lui Dumnezeu comunică o acuzare îngrozitoare a unora dintre marile sisteme ale zilelor noastre — a unora pe care de mult le-am respectat şi stimat, în care am gândit că se află mulţi care sunt evlavioşi în cuvânt şi faptă. De aceea, să facem o deosebire clară între persoane şi sisteme. Nu spunem nimic împotriva individului evlavios, dar în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu ceea ce avem noi de spus este numai în privinţa acestor sisteme. Credem într-adevăr că oamenii evlavioşi ai lui Dumnezeu sunt lăsaţi în afara acestor simboluri, probabil fiindcă sfinţii lui Dumnezeu, comparativ cu sutele de milioane de oameni, sunt numai o clasă mică, aşa cum a spus Isus: „Nu te teme, turmă mică”.

Venind la interpretarea simbolurilor din Apocalipsa 16:1316, aflăm că sunt trei mijloace legate de strângerea oştirilor pentru acestă Bătălie a Armaghedonului. Citim că din gura Fiarei, din gura Prorocului Mincinos şi din gura Balaurului ieşeau trei spirite necurate ca nişte broaşte; şi că aceste trei spirite necurate, asemenea broaştelor, s-au dus să cutreiere lumea ca să adune întreaga lume la această Bătălie a Armaghedonului.

Prin urmare, este potrivit să ne întrebăm la ce sisteme se referă aceste cuvinte simbolice — Balaurul, Fiara şi Prorocul Mincinos. După ce vom descoperi ce înseamnă aceşti termeni, vom întreba ce este simbolizat prin broaştele care ieşeau din gura lor.

De-a lungul Bibliei, o Fiară este simbolul folosit ca să reprezinte un guvern. În profeţia lui Daniel, marile imperii universale ale pământului sunt simbolizate în acest fel. Babilonul a fost leul, Medo-Persia ursul, Grecia leopardul şi Roma balaurul (Dan. 7:1-8). Imperiul Roman există încă. Creştinătatea este parte din marele Imperiu roman care a început în zilele lui Cezar şi care, potrivit Scripturilor, este încă în lume.

De fapt toţi exegeţii Bibliei sunt de acord că Balaurul din Apocalipsa reprezintă numai puterea civilă, oriunde s-ar găsi aceasta. Nu înţelegem că aceasta înseamnă că toate puterile lumii sunt rele sau sunt de la Diavol, ci că Balaurul este simbolul pe ((vi))care Domnului I-a plăcut să-l folosească pentru a reprezenta puterea civilă.

Fiara din Apocalipsa 16:13 este aceeaşi care este menţionată în Apocalipsa 13:2, unde este descrisă ca asemănându-se unui leopard — cu pete. Interpreţii protestanţi ai Apocalipsei sunt de acord că acest simbol se referă la sistemul papal — nu la papa, nu la adunările catolice, nu la catolici ca indivizi, ci la sistem ca întreg, care a existat de secole.

În Cuvântul Său, lui Dumnezeu I-a plăcut să recunoască papalitatea ca un sistem, ca un guvernământ. Papalitatea pretinde că Împărăţia lui Dumnezeu, Împăraţia lui Mesia, a fost stabilită în 799 d. Cr.; că ea a durat o mie de ani, exact atât cât declară Biblia că va dura Împărăţia lui Cristos, şi că a expirat în 1799 d. Cr. Ei mai pretind şi că din 1799 această Împărăţie a lui Cristos (adică sistemul papal, reprezentat în Apocalipsa prin Fiară) a suferit violenţă; şi că în acest timp Diavolul a fost dezlegat, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Istoria consemnează că era care s-a încheiat în 1799, marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi a definit limita stăpânirii papale peste neamuri. Napoleon a luat chiar pe papa prizonier şi l-a dus în Franţa, unde a murit. Această experienţă umilitoare, pretind romano-catolicii, marchează timpul dezlegării lui Satan, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Noi nu putem fi de acord cu interpretarea profeţiei dată de fraţii noştri catolici. Domnul nostru avea desigur dreptate când a declarat că „prinţul lumii acesteia” este Satan şi că aceasta este lumea sau „veacul rău de acum”. Motivul pentru care pretutindeni există atât de multă corupţie, doctrină falsă, înşelare, ignoranţă, superstiţie, este că Satan e fiinţa cea mare care înşeală lumea. Potrivit Scripturilor, Satan trebuie să fie legat pentru o mie de ani, ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3). După ce se vor sfârşi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat pentru puţin timp ca să încerce omenirea. Apoi va fi nimicit în Moartea a Doua, împreună cu toţi cei care sunt în armonie cu el.

Studenţii Bibliei abia acum au ajuns să-şi deschidă ochii spre a vedea lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea Iubirii lui Dumnezeu — pregătirea Sa minunată făcută mai întâi pentru ((vii)) Biserică, care va avea parte de gloria Împărăţiei, şi apoi pentru omenire, care va primi binecuvântarea unei ridicări la perfecţiune umană în timpul celor o mie de ani. Această Epocă glorioasă tocmai se apropie, în loc să fie în trecut. Atât de glorioasă va fi condiţia omenirii la încheierea Împărăţiei lui Mesia, încât nimic din ce a fost visat vreodată nu se va putea compara cu ea. Dar marea operă a lui Dumnezeu nu va fi desăvârşită până când fiecare fiinţă umană va fi atins perfecţiunea, sau va fi fost nimicită în Moartea a Doua, din cauza refuzului de a veni în armonie cu legile dreptăţii. Atunci fiecare făptură din cer şi de pe pământ va fi auzită zicând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Apoc. 5:13.

Deci, Balaurul simbolizează puterea romană, reprezentată prin puterea civilă în lume. Fiara este sistemul de guvernământ papal. Al treilea simbol, Prorocul Mincinos, rămâne să fie interpretat. Acesta, credem noi, este un alt nume pentru sistemul numit în altă parte „icoana fiarei” (Apoc. 13:14). Potrivit Scripturilor, această Icoană este o reprezentare foarte exactă a Fiarei. Prorocul Mincinos, sau Icoana Fiarei, înţelegem că înseamnă Federaţia Bisericilor Protestante.

Icoana Fiarei

Pentru a vedea de ce Federaţia Bisericilor Protestante este simbolizată prin Icoana Fiarei şi prin Prorocul Mincinos, trebuie să examinăm alte scripturi simbolice. În Apocalipsa 17:5, ni se atrage atenţia asupra unei mari „taine”. Cuvântul „prostituată” în simbolism scriptural nu înseamnă o persoană imorală. Se referă la Biserică, care trebuia să fie Împărăţia lui Dumnezeu, dar care şi-a pierdut fecioria şi sa unit cu un soţ pământesc în locul Soţului ei ceresc. Cu ce soţ pământesc s-a unit Biserica? Cu Imperiul Roman. În mintea lui Luther şi a altor reformatori nu era nici o îndoială că exista o strânsă legătură între Biserică şi lume. Un timp Biserica a susţinut că aşteaptă pe Cristos ca să-Şi stabilească Împărăţia. În cele din urmă a spus: „N-am să aştept până la a Doua Venire a lui Cristos, mă voi uni cu Imperiul Roman”.

Toţi ştiu rezultatul. Biserica Romano-Catolică a fost înălţată şi a domnit ca regină timp de secole. Această unire ((viii)) a Bisericii cu Statul este reprezentată într-un tablou celebru aflat în Italia. Pe un tron Papa şi Împăratul stau alături. Într-o parte sunt cardinalii, episcopii, clerul de jos şi laicii, în ordinea rangului. În partea cealaltă sunt generalii, locotenenţii, soldaţii etc., până la oamenii de rând. Astfel a fost recunoscută unirea Bisericii cu Statul.

În baza acestei uniri, toate guvernele pământeşti sunt numite creştine, pentru că ele pretind unitate ca parte integrantă din Biserică. Istoria ne spune că timp de veacuri Biserica a numit pe regii pământeşti. Papa încorona pe cine dorea el. Ca dovadă a supremaţiei Bisericii, ni se spune o istorie despre Împăratul Henric al IV-lea al Germaniei, care şi-a atras asupra sa nemulţumirea papală şi care, ca pedeapsă, a fost silit să stea trei zile în afara porţilor castelului din Canossa, desculţ şi îmbrăcat numai cu haina aspră a unui penitent, expus la asprimea gerului din toiul iernii. Apoi a fost obligat să se târască pe mâini şi pe genunchi până în faţa Pontifului, căruia i s-a scos ciroapul de mătase pentru ca împăratul să poată săruta degetul mare de la picior al papei, ca împlinire a Psalmului 2:12: „Împăraţi … sărutaţi pe Fiul”.

După înţelegerea noastră aceasta este o aplicare greşită a Scripturii. „Fiul” nu este papa. „Muntele sfinţeniei” este Împărăţia lui Dumnezeu. Acest mijloc al Său este simbolizat prin Muntele sfânt al Sionului. Marele Mesia va răsturna complet toate lucrurile din prezent şi va stabili Împărăţia Dreptăţii şi Adevărului, care va ridica omenirea din păcat şi degradare.

Romano-catolicii cred că papa este locţiitorul lui Cristos, domnind în locul Lui. Ei cred că în prezent este dezlegat Satan pentru a înşela neamurile; că în foarte scurt timp Biserica va câştiga din nou putere deplină în lume; şi ca rezultat, oricine nu li se supune va fi nimicit. Această interpretare ne indică spre capitolele 13 şi 20 din Apocalipsa. Protestanţii nu apreciază situaţia. Fără îndoială toţi oamenii cugetători au observat că deschiderile spre unire vin din partea protestantismului, dar niciodată din partea catolicismului.

Se ridică întrebarea: De ce ar ilustra Scripturile protestantismul ca un Chip al Fiarei? Cum şi când s-a întâmplat aceasta? Din timpul Reformei, protestanţii s-au străduit individual să iasă din ((ix)) întunericul trecutului şi astfel au formulat multe crezuri şi au organizat multe denominaţii. Dar cam pe la mijlocul ultimului secol, liderii au început să vadă că dacă fiecare ar continua să studieze individual Biblia, ar veni timpul când fiecare ar avea un crez individual. Pentru a împiedica ceea ce li se părea o pierdere a puterii, ei au plănuit o unire a protestanţilor întrun sistem numit Alianţa Evanghelică.

Alianţa Evanghelică, o organizaţie a diferitelor denominaţii potestante, s-a format în 1846 cu scopul de a face în felul lor propriu ceea ce făcea catolicismul în felul lui propriu. Văzând marea putere pe care o exercitau romano-catolicii datorită unui sistem unit, protestanţii au spus: „Noi suntem divizaţi. N-avem putere. Ne vom organiza”. În acel moment, potrivit Scripturilor, ei au făcut o Icoană a Fiarei.

Totuşi, Biblia spune că înainte ca această Icoană să poată face vreun rău anumit, ea trebuie să primească viaţă de la Fiara cu două coarne (Apoc. 13:15). Această Fiară cu două coarne ca ale unui miel, dar cu un glas ca de balaur, credem că reprezintă Biserica Angliei, care nu este parte din Alianţa Evanghelică. Biserica Angliei are aceeaşi pretenţie ca şi Biserica Romei — că ea este adevărata Biserică şi toate celelalte sunt greşite; că ea are succesiunea apostolică originară şi că nimeni nu este însărcinat să propovăduiască decât dacă au fost puse peste el mâinile apostolice, divine. Acesta a fost punctul de discuţie al Bisericii Angliei timp de secole, şi constituie deosebirea dintre această biserică şi toate celelalte denominaţii protestante.

Deşi Alianţa Evanghelică a fost organizată în 1846, ea na putut să-şi îndeplinească scopul din cauză că n-a ştiut cum să acţioneze. Denominaţiile din Alianţă s-au unit numai cu numele şi ca atare au lucrat una împotriva alteia. Denominaţiile din afara Alianţei au fost declarate neautorizate; şi ele, la rândul lor, au provocat Bisericile Evanghelice să le arate de unde au primit autoritatea de a propovădui. Ca rezultat, Icoana n-a avut nici o putere de acţiune, a fost călcată în picioare; şi pentru a primi vitalitate — viaţă — ar avea nevoie de succesiune apostolică; ar trebui să aibă ceva ca bază de acţiune.

Scripturile arată că Biserica Angliei va deveni intimă cu Alianţa Evanghelică şi îi va da autoritate apostolică să propovăduiască. ((x)) Datorită acestei uniri Alianţa va putea zice: „Noi avem autoritate apostolică pentru a propovădui. Să nu vorbească nimeni decât dacă are aprobarea noastră”. Această acţiune din partea lor este descrisă în Apocalipsa 13:17. Nimănui nu îi va fi îngăduit să cumpere sau să vândă lucruri spirituale pe piaţa spirituală decât dacă are fie semnul Fiarei fie semnul Icoanei.

În Apocalipa 16:13 găsim menţionat Profetul Mincinos, altă înfăţişare a Icoanei — produsul vitalizat al Alianţei Evanghelice, care a luat forma unei Federaţii Bisericeşti şi are astăzi multă vitalitate. Rămâne de văzut dacă ne putem aştepta să aibă mai multă. Scripturile indică clar că Icoana Fiarei trebuie să primească o atât de mare putere încât să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut Biserica Romano-catolică în trecut; şi că cele două sisteme, catolic şi protestant, vor stăpâni lumea civilizată cu mână forte prin puterea civilă — Balaurul.

„Trei duhuri necurate ca nişte broaşte”

Scripturile ne spun că acest rezultat va fi realizat prin declaraţiile puterii combinate a Bisericii cu Statul. „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte.” În acest pasaj, duhul este o doctrină — o doctrină necurată — o doctrină falsă. Fiecare din aceste sisteme va declara aceleaşi lucruri, şi aceste declaraţii vor avea ca efect adunarea împărăţiilor pământului împreună pentru marea Bătălie a Armaghedonului.

Simbolismul Scripturii, înţeles corect, este foarte puternic şi există întotdeauna o asemănare strânsă între simbol în sine şi lucrul simbolizat. Când Spiritul sfânt foloseşte o broască pentru a reprezenta anumite doctrine sau învăţături, putem fi siguri că aplicarea se potriveşte bine. Deşi broasca este o creatură mică, totuşi ea se umflă până aproape plezneşte în efortul ei de a fi cineva. O broască are o înfăţişare foarte înţeleaptă, chiar dacă nu ştie prea multe. Apoi o broască orăcăie ori de câte ori scoate un sunet.

Prin urmare, cele trei caracteristici mai proeminente ale unei broaşte sunt infatuarea, un aer de înţelepciune şi cunoştinţă superioară şi orăcăitul continuu. Aplicând aceste caracteristici ((xi)) la imaginea dată în Cuvântul divin, aflăm că de la puterea civilă, de la Biserica Catolică şi de la Federaţia Bisericilor Protestante vor ieşi aceleaşi învăţături. Spiritul tuturor va fi lăudăros; vor lua un aer de cunoştinţă şi înţelepciune superioară; toate vor prezice că orice neascultare de sfaturile lor va avea urmări groaznice. Oricât de contradictorii le-ar fi crezurile, deosebirile vor fi ignorate la propunerea generală că nimic ce este vechi nu trebuie deranjat, investigat sau respins.

Autoritatea divină a Bisericii şi dreptul divin al regilor, în afara Bisericii, nu vor fi îngăduite să vină în conflict; pentru că amândouă vor fi susţinute. Orice persoane sau învăţături în conflict cu aceste pretenţii lăudăroase, nescripturale, vor fi stigmatizate ca ceva mârşav, de către gura broaştelor, orăcăind de la amvoane şi tribune şi prin presa religioasă şi laică. Sentimentele mai nobile ale unora vor fi înăbuşite de filosofia aceluiaşi spirit rău care a vorbit prin Caiafa, marele preot, cu privire la Domnul nostru Isus. Aşa cum Caiafa a declarat că era folositor să se comită o crimă încălcând dreptatea, atât cea umană cât şi cea divină, ca să scape de Isus şi de învăţăturile Sale, tot aşa, acest spirit ca de broască va aproba orice încălcare a principiului necesară propriei lor protecţii.

Fiecare creştin adevărat se ruşinează să se uite înapoi în paginile istoriei şi să vadă ce fapte groaznice s-au făcut în numele lui Dumnezeu şi al dreptăţii, şi în numele Domnului nostru Isus. Nu trebuie să ne gândim nici un moment că toate aceste spirite de broască, sau doctrine, sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt doctrine bombastice şi pompoase, prezentându-se ca foarte înţelepte şi mari, şi având aprobarea secolelor. Din gura Balaurului iese doctrina dreptului divin al regilor: „Nu priviţi în spatele perdelei istoriei ca să vedeţi de unde au primit regii acest drept. Acceptaţi doctrina; pentru că în caz contrar, şi dacă oamenii cercetează chestiunea, va avea loc o revoluţie teribilă şi totul se va prăbuşi!”

Fiara şi Prorocul Mincinos au orăcăieli asemănătoare. Biserica Catolică spune: „Nu vă uitaţi înapoi! Nu puneţi la îndoială nimic în legătură cu Biserica!” Potestantismul spune de asemenea: „Noi suntem mari, noi suntem înţelepţi, noi ştim multe. Păstraţi liniştea! Nimeni nu va şti că voi nu ştiţi nimic”. ((xii)) Toţi zic (orăcăie): „Vă spunem că dacă vorbiţi ceva împotriva aranjamentelor actuale, se vor întâmpla lucruri teribile”.

Partidele politice figurează şi ele în aceasta. Toţi declară: „Dacă va avea loc vreo schimbare va însemna un dezastru teribil!” Unele au fermitate, iar altele au puterea civilă în spatele lor, dar în unitate le orăcăie oamenilor că dacă se face vreo schimbare, va însemna ruină pentru ordinea actuală. În limbajul zilelor noastre: „Staţi pe loc!” este ordinea în Biserică şi în Stat; dar oamenii sunt mişcaţi de frică. Acest orăcăit al Fiarei, al Balaurului şi al Prorocului Mincinos îi va ridica pe regii pământului şi-i va aduna pentru Bătălia Armaghedonului şi pentru nimicire.

Regii şi prinţii eclesiastici, cu suita lor de clerici şi aderenţi credincioşi, se vor aduna într-o falangă solidă — protestanţi şi catolici. Regii politici şi prinţii, senatorii şi toţi cei din locurile înalte, cu susţinătorii şi cu slugile lor, vor urma la rând de aceeaşi parte. Regii finanţelor şi prinţii negoţului, şi toţi aceia pe care ei îi pot influenţa prin cea mai uriaşă putere exercitată vreodată în lume, se vor alătura de aceeaşi parte, potrivit acestei profeţii. Însă ei nu-şi dau seama că se adună la Armaghedon; dar ciudat de spus, acesta este parte din strigătul lor: „Adunaţi-vă la Armaghedon!”

Vorbind despre zilele noastre, Domnul nostru a spus: „Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Luca 21:26). Regii Europei nu ştiu ce să facă. Tot sectarismul este zguduit. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu sunt dezorientaţi.

Orăcăitul spiritelor de broască, sau doctrinele, va aduna pe regii şi pe prinţii finanţelor, ai politicii, ai religiei şi ai industriei într-o mare armată. Spiritul fricii, inspirat de orăcăit, va biciui pasiunile oamenilor, altfel buni şi raţionali, spre furie — disperare. În urmarea lor oarbă a acestor spirite rele, a doctrinelor rele, ei vor fi gata să-şi sacrifice viaţa şi tot ce au, pe ceea ce ei în mod greşit presupun a fi altarul Justiţiei, Adevărului şi Dreptăţii sub un aranjament divin.

Mulţi oameni nobili din această mare armată vor lua o atitudine cu totul opusă preferinţei lor. Pentru un timp roţile libertăţii şi progresului vor fi date înapoi, şi pentru propria lor apărare vor fi considerate necesare restricţii medievale — ((xiii)) pentru menţinerea ordinii actuale de lucruri şi pentru împiedicarea noii ordini pe care a decretat-o Dumnezeu, al cărei timp potrivit este aproape. Nici chiar aceia care ar putea fi poporul lui Dumnezeu nu se opresc să se gândească dacă este voinţa Lui ca lucrurile să continue cum au fost de şase mii de ani. Biblia spune că nu aceasta este voinţa lui Dumnezeu, ci că trebuie să aibă loc o mare răsturnare, că intră o ordine nouă.

Pentru un scurt timp, cum înţelegem noi Scripturile, aceste forţe unite ale Armaghedonului vor triumfa. Libertatea cuvântului, a corespondenţei, şi alte libertăţi care au ajuns să fie însăşi suflarea vieţii maselor din zilele noastre, vor fi fără milă suprimate sub pretextul necesităţii, spre gloria lui Dumnezeu, la poruncile Bisericii etc. Supapa de siguranţă va fi oprită şi astfel va înceta să deranjeze pe regii pământului cu sunetul aburului care se evacuează; şi totul va părea a fi senin — până când va avea loc marea explozie socială descrisă în Apocalipsa ca un cutremur de pământ. În limbaj simbolic un cutremur de pământ semnifică revoluţie socială, şi declaraţia scripturală este că niciodată n-a mai avut loc una asemenea ei (Apoc. 16:18, 19). Vedeţi referinţa Domnului nostru în legătură cu aceasta în Matei 24:21.

Marea oştire a Domnului

La acest punct, arată Scripturile, Puterea divină va ieşi în faţă şi Dumnezeu va strânge oştile formate la Armaghedon — la Muntele Nimicirii (Apoc. 16:16). Tocmai lucrul pe care au căutat să-l evite prin unirea, prin federalizarea lor etc., îl vor grăbi să vină peste ei. Alte Scripturi ne spun că Dumnezeu va fi reprezentat prin Mesia şi că El va fi de partea maselor. „În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail [Cel asemenea lui Dumnezeu — Mesia]” (Dan. 12:1). El Îşi va lua autoritatea. Îşi va lua în posesie Împărăţia într-un mod puţin aşteptat de către mulţi din aceia care în mod greşit pretindeau că sunt Împărăţia Sa şi că sunt autorizaţi de El să domnească în numele şi în locul Lui.

Domnul nostru Isus a spus: „Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Unii poate că slujesc lui Satan şi erorii, pretinzând că slujesc lui Dumnezeu şi dreptăţii; şi unii pot sluji fără să ştie, ca Saul din Tars, care într-adevăr „credea că aduce o jertfă lui Dumnezeu” persecutând Biserica. Acelaşi principiu este adevărat ((xiv)) şi invers. După cum un rege pământesc nu se consideră răspunzător de caracterul moral al fiecărui soldat care luptă în bătăliile sale, tot aşa nici Domnul nu garantează pentru caracterul moral al tuturor celor care se înrolează şi luptă de partea Sa în vreo problemă. Ei sunt slujitorii aceluia căruia îi slujesc, indiferent de motivaţia şi obiectivul care-i mişcă.

Acelaşi principiu se va aplica şi în Batălia Armaghedonului care urmează. Partea lui Dumnezeu în acea bătălie va fi partea poporului; şi acea armată de nedescris, poporul, va fi scoasă în arenă la începutul bătăliei. Anarhiştii, socialiştii, radicalii înfierbântaţi din orice şcoală raţională sau iraţională, vor fi în prima linie a acelei bătălii. Acela care are cunoştinţă despre viaţa de armată ştie că o armată mare se compune din toate clasele.

Masele vor fi agitate sub restricţiile impuse, dar vor fi conştiente de slăbiciunea lor în comparaţie cu regii şi prinţii financiari, sociali, religioşi şi politici care vor deţine atunci stăpânirea. Majoritatea celor din clasa săracă şi mijlocie preferă pacea aproape cu orice preţ. Masele nu simpatizează cu anarhia. Ele îşi dau seama cu adevărat că până şi cea mai rea formă de guvernământ este mai bună decât fără nici una. Masele vor căuta ajutor prin vot şi prin reorganizarea paşnică a afacerilor pământului pentru eliminarea răului, pentru plasarea monopolurilor, a serviciilor publice şi a rezervelor naturale în mâinile poporului pentru binele public. Criza va fi atinsă când susţinătorii de până atunci ai legii vor deveni încălcători ai legii şi împotrivitori ai voinţei majorităţii exprimate prin vot. Teama de viitor va îmboldi masele bineintenţionate la disperare, şi când va cădea socialismul va urma anarhia.

Sfinţii Domnului nu trebuie să fie deloc în această bătălie. Poporul consacrat al lui Dumnezeu, tânjind în inima lor după Împărăţia lui Mesia şi după Anul glorios al Jubileului şi al Restabilirii pe care aceasta îl va inaugura, vor rămânea răbdători şi vor aştepta fără murmur timpul Domnului. Cu candelele curăţate şi arzânde, ei nu vor fi în întuneric în privinţa evenimentelor extraordinare ale acestei bătălii iminente; ci vor fi curajoşi, cunoscând rezultatul înfăţişat în „cuvântul şi mai sigur al prorociei”, la care ei au făcut bine să „ia aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă”. 2 Pet. 1:19.

((xv))

Acum se ridică întrebarea: De ce nu Şi-a trimis Dumnezeu Împărăţia mai devreme? De ce este necesar Armaghedonul? Răspundem că Dumnezeu are propriile Sale timpuri şi perioade şi că El a stabilit Marea Zi a şaptea de o mie de ani pentru domnia lui Cristos. Înţelepciunea divină a reţinut până în ziua noastră marea cunoştinţă şi pricepere care produce în acelaşi timp şi milionari şi nemulţumiţi. Dacă Dumnezeu ar fi ridicat vălul ignoranţei cu o mie de ani mai devreme, lumea s-ar fi aliniat pentru Armaghedon cu o mie de ani mai devreme. Dumnezeu n-a adus aceste lucruri mai devreme deoarece Planul Său are diferite părţi, toate acestea fiind convergente în timp. În bunătatea Sa, Dumnezeu a acoperit ochii oamenilor până când strângerea la Armaghedon să fie chiar înaintea preluării de căre Mesia a puterii Sale mari şi a începerii domniei Sale. Apoc. 11:17, 18.

Atitudinea poporului lui Dumnezeu ar trebui să fie aceea de mare recunoştinţă faţă de Dătătorul oricărui bine. Ei ar trebui să facă pregătiri pentru marea furtună care vine şi să stea foarte liniştiţi, fără a fi interesaţi în mod nejustificat de partea bogatului sau de cea a săracului. Noi ştim dinainte că Domnul este de partea poporului. El este Cel care va lupta Bătălia Armaghedonului, iar mijlocul Său de luptă va fi acea armată ciudată — toate clasele. Când va veni acest mare „cutremur” al revoluţiei sociale, nu va fi doar o mână de anarahişti, ci o ridicare a poporului ca să răstoarne marea putere care-l sugrumă. Egoismul stă la la baza întregii chestiuni.

Nu încă, dar curând

De patruzeci de ani forţele Armaghedonului s-au adunat de ambele părţi ale conflictului. Greve, închideri de fabrici şi revolte, mari şi mici, au fost numai încăierări incidentale pe măsură ce beligeranţii îşi întretaie cărarea unul altuia. Scandaluri în justiţie şi în armată în Europa, scandaluri în asigurări, în trusturi şi în justiţie în America, au zguduit încrederea publicului. Atentate cu dinamită, puse când pe seama patronilor, când a angajaţilor, au slujit spre a face pe fiecare bănuitor faţă de celălalt. Sentimentele de amărăciune şi mânie de ambele părţi sunt tot mai evidente. Liniile de bătaie devin tot mai clar marcate cu fiecare zi. Totuşi Armaghedonul nu poate fi luptat încă.

((xvi))

Timpurile Neamurilor mai au încă doi ani de derulare. Icoana Fiarei trebuie încă să primească viaţă — putere. Trebuie să se transforme dintr-un simplu mecanism într-o forţă vie. Federaţia Protestantă îşi dă seama că ea va continua să fie inutilă dacă nu este însufleţită — dacă nu se va recunoaşte direct sau indirect că clerul ei posedă succesiune apostolică şi autoritate de a învăţa. Aceasta, indică profeţia, va veni de la Fiara cu două coarne, care simbolic credem că reprezintă Biserica Angliei. Activităţile samavolnice ale protestantismului şi catolicismului, operând împreună pentru suprimarea libertăţilor omului, aşteaptă însufleţirea Icoanei. Aceasta poate veni curând, dar Armaghedonul n-o poate preceda, ci trebuie s-o urmeze — poate la un an după aceea, potrivit felului în care vedem noi Cuvântul profetic.

Mai intervine încă un lucru. Deşi evreii se scurg treptat în Palestina, obţinând treptat control asupra ţării Canaanului, şi deşi rapoartele spun că deja sunt acolo nouăsprezece milionari, totuşi profeţia cere evident să fie acolo un număr mai mare de evrei bogaţi înainte de a se ajunge la criza Armaghedonului. De fapt, înţelegem că „strâmtorarea lui Iacov” din Ţara sfântă va veni tocmai la sfârşitul Armaghedonului. Atunci va începe să se arate Împărăţia lui Mesia. De atunci încolo, Israelul în Ţara Făgăduinţei se va ridica treptat din cenuşa trecutului la măreţia din profeţie. Prin prinţii lui stabiliţi divin, Împărăţia lui Mesia, în toată puterea dar invizibilă, va începe să înlăture blestemul şi să ridice omenirea, şi să dea frumuseţe în locul cenuşii.

Văd judecăţile Lui viitoare cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde;

Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase ale mele picioare!

Regele nostru merge-nainte.

Bătălia Armaghedonului – Studiul I
Ziua răzbunării

Menţionarea ei profetică — A sosit timpul — Obiectivul acestui volum — Observaţii generale

„În inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” „Este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului.” Isa. 63:4; 34:8.

ASTFEL se referă profetul Isaia la acea perioadă descrisă de Daniel (12:1) ca „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”; despre care Maleahi spune (4:1): „Iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”; în vreme ce Apostolul Iacov (5:1-6) spune că bogaţii vor plânge şi se vor tângui din cauza nenorocirilor care vor veni peste ei; ziua pe care Ioel (2:2) o descrie ca o zi de nori şi întuneric dens; despre care Amos spune (5:20) că este „întuneric, şi nu lumină … întunecoasă şi fără strălucire”; şi la care Domnul Se referă (Mat. 24:21, 22) ca la un timp de „necaz aşa de mare”, atât de distrugător în caracterul lui încât, dacă n-ar fi scurtat, nimeni n-ar supravieţui ravagiilor lui.

Că ziua întunecoasă şi mohorâtă descrisă de profet este o zi de judecată asupra omenirii din punct de vedere social şi naţional — o zi de răsplătire naţională — este clar din multe scripturi. Dar cititorul, în timp ce observă aceasta, ((12)) să aibă în minte deosebirea dintre judecata naţională şi judecata individuală. Deşi naţiunea este formată din indivizi şi indivizii sunt în mare măsură răspunzători de cursul naţiunilor, şi trebuie să sufere şi chiar suferă mult în calamităţile care vin peste ei, cu toate acestea judecata lumii ca indivizi va fi deosebită de judecata ei ca naţiuni.

Ziua judecăţii individuale pentru lume va fi Veacul Milenar, după cum s-a arătat deja.* Apoi, sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ şi acordânduli-se o cunoştinţă clară a adevărului şi orice ajutor posibil şi încurajare spre dreptate, toţi oamenii, individual şi nu colectiv, ca naţiuni şi ca alte organizaţii sociale, vor fi în încercare sau judecată de viaţă veşnică. Judecata naţiunilor, instituită acum, este o judecată a oamenilor în calitatea lor colectivă (religioasă şi civilă). Instituţiile civile ale lumii au avut un timp lung de concesionare a puterii; şi acum, fiindcă „Timpurile Neamurilor” ajung la sfârşit, ei trebuie să dea socoteală. Şi judecata Domnului, exprimată mai înainte de profeţi, este că nici una dintre ele nu va fi găsită vrednică de reînnoirea acelui contract de concesionare sau de continuare a vieţii. Decretul este că stăpânirea va fi luată de la ele şi că Acela care are dreptul va lua Împărăţia, şi naţiunile Îi vor fi date Lui ca moştenire. Ezec. 21:27; Dan. 7:27; Ps. 2:8; Apoc. 2:26, 27.

*Vol. I, cap. 8

Ascultaţi Cuvântul Domnului către naţiunile adunate înaintea Lui pentru judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor”. „Domnul Dumnezeu este … Împăratul veşniciei. Pământul tremură de mânia Lui şi neamurile nu pot îndura indignarea Lui.” „Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ((13)) ceartă cu popoarele … Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună [necaz şi tulburare intensă şi complicată] se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt».” „«De aceea aşteptaţi numai», zice Domnul, «până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul [ordinea socială actuală] va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci [după aceea] voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului ca să-I slujească într-un gând».” Isa. 34:1, 2; Ier. 10:10; 25:31-33; Tef. 3:8, 9; Luca 21:25.

Am arătat deja* că a sosit timpul şi că evenimentele din ziua lui Iehova se aglomerează tare asupra noastră chiar acum. Câţiva ani sunt necesari să ducă la coacere elementele care acum lucrează în direcţia necazului prezis; şi potrivit cuvântului sigur al profeţiei, generaţia actuală va fi martora crizei îngrozitoare şi va trece prin conflictul decisiv.

*Vol. II

Prin faptul că atragem atenţia asupra acestui subiect, scopul nostru nu este doar să stârnim senzaţie sau să căutăm să mulţumim o curiozitate deşartă. Nici nu putem spera să producem o căinţă în inimile oamenilor care să realizeze o schimbare în ordinea socială, politică şi religioasă actuală, şi astfel să evite catastrofa iminentă. Necazul care se apropie este inevitabil: toate cauzele puternice lucrează şi nici o putere umană nu poate opri acţiunea şi progresul lor spre finalul sigur: efectele trebuie să urmeze aşa cum a prevăzut şi a prezis Domnul. Nici o mână în afară de mâna lui Dumnezeu nu poate opri evoluţia cursului actual al ((14)) evenimentelor; şi mâna Lui nu va face aceasta până când experienţele amare ale acestui conflict vor fi pecetluit învăţătura asupra inimilor oamenilor.

Obiectivul principal al acestui volum nu este, prin urmare, să lumineze lumea, care poate aprecia numai logica evenimentelor şi nimic mai mult; ci să prevină, să înarmeze dinainte, să mângâie, să încurajeze şi să fortifice „casa credinţei”, aşa încât aceştia să nu fie înspăimântaţi, ci să poată fi în armonie şi simpatie deplină chiar şi cu cele mai severe măsuri de disciplinare divină în pedepsirea lumii, văzând prin credinţă rezultatul glorios în roadele preţioase ale dreptăţii şi păcii durabile.

Ziua răzbunării este legată în mod natural de obiectivul binevoitor al permisiunii ei divine, care este răsturnarea întregii ordini de lucruri din prezent, pregătitoare pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, sub Cristos, Prinţul Păcii.

Profetul Isaia (63:1-6), luându-şi punctul de observaţie la sfârşitul secerişului Veacului Evanghelic, vede un Cuceritor puternic, glorios în ţinuta Sa (îmbrăcat cu autoritate şi putere), şi înaintând călare, victorios peste toţi vrăjmaşii Săi, cu al căror sânge Îi sunt pătate toate hainele. El întreabă cine este acest străin minunat, spunând: „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare, Acesta care este maiestuos în înfăţişare, mergând în măreţia puterii Lui?”

Edom, ne vom aminti, a fost numele dat lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov, după ce şi-a vândut dreptul de întâi-născut (Gen. 25:30-34). Acest nume a fost de asemenea aplicat ulterior atât la oamenii care au descins din el cât şi la ţara în care aceştia s-au stabilit. (Vezi Gen. 25:30; 36:1; Num. 20:18, 20, 21; Ier. 49:17.) Prin urmare, numele Edom este un simbol potrivit al unei clase care în acest veac şi-a vândut în mod ((15)) asemănător dreptul de întâi-născut; şi care, de asemenea, l-a considerat ca un fleac, asemenea blidului de linte care l-a influenţat pe Esau. Numele este folosit astfel în mod frecvent de către profeţi cu referire la acea mulţime mare de creştini pretinşi care este numită uneori „lumea creştină” şi „creştinătate” (adică, Împărăţia lui Cristos), nume pe care cei cugetători ar trebui să le recunoască uşor ca nepotrivite, trădând o mare lipsă de înţelegere a adevăratului obiectiv şi caracter al Împărăţiei lui Cristos, şi de asemenea a timpului şi modului fixat al stabilirii ei. Ele sunt pur şi simplu nume lăudăroase care denaturează adevărul. Este până acum lumea într-adevăr creştină, sau măcar acea parte a ei care pretinde acest nume — naţiunile Europei şi ale Americii? Ascultaţi bubuitul tunului, tropotul oştilor în marş, ţiuitul obuzelor care explodează, gemetele celor oprimaţi şi murmurele naţiunilor înfuriate cu un răspuns asurzitor de accentuat: Nu! Constituie acestea Împărăţia lui Cristos — o creştinătate adevărată? Cine de fapt şi-ar lua sarcina dovedirii unei sugestii atât de monstruoase? Falsitatea acestei pretenţii lăudăroase este atât de palpabilă, încât orice încercare de a o dovedi ar distruge complet înşelătoria, aşa că nici unul dintre cei care ar dori să o transmită mai departe n-ar îndrăzni să încerce a o dovedi.

Potrivirea numelui simbolic „Edom” în aplicarea lui la creştinătate este foarte marcantă. Naţiunile aşa-zisei creştinătăţi au fost privilegiate mai presus de toate celelalte naţiuni, prin aceea că lor, asemenea israeliţilor din veacul anterior, li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu. Ca rezultat al influenţelor iluminante ale Cuvântului lui Dumnezeu, atât direct cât şi indirect, la aceste naţiuni au venit toate binecuvântările civilizaţiei; şi prezenţa în mijlocul lor a câtorva sfinţi („o turmă mică”), ((16)) dezvoltaţi sub influenţa lui, a fost ca „sarea pământului”, ferindu-l într-o anumită măsură de stricarea morală completă. Şi aceştia, prin exemplele lor de evlavie şi prin energia lor în menţinerea sus a Cuvântul vieţii, au fost „lumina lumii”, arătând oamenilor calea de întoarcere spre Dumnezeu şi spre dreptate. Dar numai puţini din toate aceste naţiuni favorizate s-au folosit cum se cuvine de avantajele lor, care le-au venit ca moştenire în virtutea naşterii lor în ţări atât de binecuvântate cu influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect.

Asemenea lui Esau, masele creştinătăţii şi-au vândut dreptul de întâi-născut al avantajului special şi deosebit. Prin mase înţelegem nu numai partea agnostică a lor, ci şi marea majoritate a celor lumeşti care declară a fi în religia lui Cristos, dar care sunt creştini numai cu numele, în care lipseşte viaţa lui Cristos. Aceştia au preferat bucăţica jalnică a avantajului pământesc prezent, faţă de toate binecuvântările comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Cristos, şi faţă de moştenirea glorioasă împreună cu Cristos promisă acelora care urmează cu credincioşie în urmele Sale de sacrificiu. Aceştia, deşi sunt cu numelepoporul lui Dumnezeu — Israelul spiritual nominal al Veacului Evanghelic, al cărui tip în Veacul Iudeu a fost „Israelul după trup” — în realitate au puţin, sau n-au deloc respect pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Aceştia, deşi sunt într-adevăr o oştire puternică, purtând numele lui Cristos şi pozând în faţa lumii ca Biserica lui Cristos; deşi au construit organizaţii mari reprezentând diferite schisme în corpul declarat al lui Cristos; deşi au scris volume masive de „teologie” ne-„sistematică” şi au fondat numeroase colegii şi seminarii pentru învăţarea acestora; deşi au făcut „multe fapte minunate” în numele lui Cristos, care, cu toate acestea, au fost adeseori contrare învăţăturilor Cuvântului Său — aceştia constituie clasa ((17)) Edom care şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Clasa aceasta include aproape toată „creştinătatea” — toţi cei care au crescut în aşa-zisele ţări creştine, care nu s-au folosit de privilegiile şi binecuvântările Evangheliei lui Cristos şi nu şi-au conformat viaţa după ea. Restul sunt cei câţiva îndreptăţiţi, consacraţi şi credincioşi care s-au alăturat lui Cristos printr-o credinţă vie şi care, ca „ramuri”, rămân în Cristos, Viţa Adevărată. Aceştia formează adevăratul Israel al lui Dumnezeu — israeliţi cu adevărat, în care nu este viclenie.

Edomul simbolic din profeţia lui Isaia corespunde Babilonului simbolic din Apocalipsa şi din profeţiile lui Isaia, Ieremia şi Ezechiel. Astfel Domnul indică şi descrie acel mare sistem căruia oamenii îi atribuie numele fals, creştinătate — Împărăţia lui Cristos. După cum toată ţara Edomului simbolizează toată „creştinătatea”, tot aşa cetatea sa capitală, Boţra, reprezintă eclesiasticismul, citadela principală a creştinătăţii. Profetul Îl reprezintă pe Domnul ca un luptător victorios care face un mare măcel în Edom şi mai ales în Boţra. Numele Boţra înseamnă „staul”. Boţra este chiar şi acum renumită pentru ţapii săi, iar măcelul din acea zi de răzbunare se spune că este de „miei şi ţapi” (Isa. 34:6). Ţapii ar corespunde „neghinei,” în timp ce mieii ar reprezenta pe sfinţii din strâmtorare (Apoc. 7:14; 1 Cor. 3:1) care au neglijat folosirea ocaziilor acordate lor şi n-au alergat aşa încât să obţină premiul chemării lor de sus, şi care, prin urmare, deşi n-au fost respinşi de Domnul, n-au fost socotiţi vrednici să scape de necaz ca „oi” mature — chemaţi, aleşi şi credincioşi.

Răspunsul la întrebarea profetului — „Cine este Acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii strălucitoare?” este: „Eu sunt Cel care vorbesc cu dreptate, puternic să mântuiesc”. Este acelaşi puternic descris de Revelator (Apoc. 19:11-16), „Împăratul împăraţilor şi Domnul ((18)) Domnilor”, Unsul lui Iehova, Răscumpărătorul şi Domnul nostru binecuvântat, Isus.

Pentru informarea noastră, profetul întreabă mai departe spunând: „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca ale celui ce calcă în teasc?” Şi iată răspunsul: „Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în furia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele cu el. Căci în inima Mea era ziua răzbunării şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să ajute; şi Mă miram că nu era cine să Mă susţină; atunci braţul Meu [puterea] Mi-a fost într-ajutor şi mânia Mea M-a sprijinit. Am călcat în picioare popoare în mânia Mea … şi le-am vărsat sângele pe pământ”. Şi Reveletorul adaugă: „Şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic”. Apoc. 19:15.

Călcarea teascului este ultimul aspect al lucrării secerişului. Mai întâi se face seceratul şi adunatul. Aşa că această călcare a teascului mâniei lui Dumnezeu în care este aruncată „via pământului” (via falsă care şi-a însuşit în mod fals numele de creştin şi de Împărăţie a lui Cristos) când ciorchinii ei nelegiuiţi sunt copţi pe deplin (Apoc. 14:18-20), reprezintă ultima lucrare a acestei perioade de „seceriş” pline de evenimente.* Ilustrează ultimele aspecte ale marelui timp de strâmtorare care va cuprinde toate naţiunile şi despre care ne avertizează atât de mult Scripturile.

*Vol. III, cap. 6

Faptul că Împăratul împăraţilor este reprezentat călcând „singur” teascul arată că puterea exercitată pentru răsturnarea naţiunilor va fi o putere divină, şi nu doar energie umană. Va fi puterea lui Dumnezeu care va pedepsi ((19)) naţiunile şi care în cele din urmă „va face să biruie judecata [justiţia, neprihănirea, adevărul]”. „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui [forţa şi spiritul adevărului Său]” (Isa. 11:4; Apoc. 19:15; Ps. 98:1). Onorurile victoriei adevărului şi dreptăţii viitoare nu vor putea fi atribuite nici unui general uman. Conflictul neamurilor înfuriate va fi violent, iar câmpul de bătaie şi tulburarea neamurilor vor fi peste tot pământul; şi nici un Alexandru, Cezar sau Napoleon uman nu se va găsi ca să facă ordine în mijlocul confuziei îngrozitoare. Dar în cele din urmă se va şti că marea victorie a dreptăţii şi adevărului şi pedepsirea nelegiuirii cu ceea ce pe drept merită, au fost aduse de puterea cea mare a Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor.

Toate aceste lucruri trebuie să fie înfăptuite în ultimele zile ale Veacului Evanghelic, pentru că, aşa cum afirmă Domnul prin profet (Isa. 63:4; 34:8), „venise anul celor răscumpăraţi ai Mei” şi „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. De-a lungul Veacului Evanghelic Domnul a luat cunoştinţă de cauza, cearta şi disputa din Sionul nominal. El a văzut cum au trebuit să lupte sfinţii Săi credincioşi pentru adevăr şi dreptate, şi chiar să sufere persecuţie pentru dreptate din partea celor care li se împotriveau în numele Domnului; şi pentru scopuri înţelepte Domnul Sa abţinut să intervină până acum; dar acum a venit ziua răsplătirilor şi Domnul Se judecă cu ei după cum este scris: „Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Jurăminte, minciuni, ucideri, hoţii, adultere se dezlănţuie, vărsări de sânge. De aceea, ţara se va jeli, toţi cei care o locuiesc vor tânji” (Osea 4:1-3). Această profeţie atât de adevărată în împlinirea ei asupra Israelului după trup, este îndoit de adevărată în aplicarea ((20)) ei mai deplină asupra Israelului spiritual nominal — creştinătatea.

„«Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu popoarele, intră la judecată împotriva oricărei făpturi şi dă pe cei răi pradă sabiei», zice Domnul.” „Ascultaţi, vă rog, ce zice Domnul: … «Ascultaţi, munţilor [împărăţiilor], mustrarea Domnului şi luaţi aminte temelii [până acum] de neschimbat ale pământului [societăţii]! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său [declarat]»”, „şi dă pe cei răi pradă sabiei”. Ier. 25:31; Mica 6:1, 2.

Să-l ascultăm iarăşi pe profetul Isaia cu privire la această judecată: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pământul, el şi ceea ce-l umple, lumea cu tot ce produce ea [tot egoismul şi răul care provine din spiritul lumii]. Căci mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor şi furia Lui împotriva tuturor armatelor lor: El le-a dat [luând un punct de vedere viitor] nimicirii, le-a rânduit măcelăririi … ţara lor va fi muiată de sânge şi ţărâna se va umple de grăsime. Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire pentru cauza Sionului”. Isa. 34:1, 2, 7, 8.

Astfel Domnul va lovi neamurile şi le va face să-I cunoască puterea, şi va elibera pe poporul Său credincios care nu merge cu mulţimile în calea răului, ci care urmează în întregime pe Domnul Dumnezeul lui în mijlocul unei generaţii strâmbe şi stricate. Şi chiar şi această judecată teribilă asupra lumii ca naţiuni, zdrobindu-le astfel în bucăţi ca pe vasele unui olar, se va dovedi o lecţie valoroasă pentru ele când vor veni la judecata individuală sub domnia Milenară a lui Cristos. Astfel, în mânia Sa, Domnul Îşi va aminti de îndurare.

Mene, mene, tekel, ufarsin

Bătălia Armaghedonului – Studiul II
„Prorocie împotriva Babilonului” — „Creştinătatea” — „Mene, mene, techel, ufarsin”

Babilonul — Creştinătatea — Cetatea — Imperiul — Mama — Fiicele — Soarta Babilonului — Semnificaţia ei îngrozitoare

„Prorocie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaia … . Ridicaţi un steag pe un munte pleşuv, înălţaţi glasul spre ei, faceţi semne cu mâna, ca să nu intre pe porţile celor nobili.

Am dat poruncă sfintei Mele oştiri, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.”

„Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici toată ţara.”

„Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta.”

„Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic. De aceea toate mâinile vor slăbi şi orice inimă omenească se va topi. Ei vor fi înspăimântaţi, îi vor cuprinde chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca flăcările.

Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi de furie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

Căci stelele cerurilor şi constelaţiile nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi ((22)) voi doborî îngâmfarea celor violenţi. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat şi pe om mai scump decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, iar pământul va fi mutat din locul lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” Isa. 13:1-13. Compară cu Apoc. 16:14; Evr. 12:26-29.

„Voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns.” Isa. 28:17.

DIFERITELE profeţii din Isaia, Ieremia, Daniel şi Apocalipsa cu privire la Babilon sunt toate în armonie deplină şi în mod evident se referă la aceeaşi cetate mare. Şi deoarece aceste profeţii au avut numai o împlinire foarte limitată asupra cetăţii literale antice, iar cele din Apocalipsa au fost scrise cu secole după ce Babilonul literal a fost prefăcut în ruine, este clar că referirea specială a tuturor profeţilor este la ceva pentru care străvechiul Babilon literal a fost o ilustraţie. Este de asemenea clar că, în măsura în care profeţiile lui Isaia şi Ieremia cu privire la căderea lui s-au împlinit asupra cetăţii literale, acesta a devenit, în căderea şi în caracterul lui, o ilustraţie a marii cetăţi spre care indică Revelatorul în limbajul simbolic al Apocalipsei (capitolele 17 şi 18) şi la care fac referire mai ales ceilalţi profeţi.

Aşa cum a fost deja sugerat, ceea ce astăzi este cunoscut ca creştinătate este antitipul vechiului Babilon; şi prin urmare avertizările şi prezicerile solemne ale profeţilor împotriva Babilonului — creştinătăţii — sunt chestiuni de cel mai profund interes pentru generaţia actuală. Numai de-ar fi oamenii destul de înţelepţi ca să le ia în considerare! Cu toate că în Scripturi creştinătăţii îi sunt aplicate diferite alte nume simbolice, cum ar fi Edom, Efraim, Ariel etc., acest termen, „Babilon”, este cel mai frecvent folosit, şi semnificaţia lui, confuzie, este remarcabil de potrivită. Apostolul Pavel indică de asemenea un Israel spiritual nominal, spre deosebire de ((23)) un Israel trupesc nominal (vezi 1 Cor. 10:18; Gal. 6:16; Rom. 9:8); şi la fel există un Sion spiritual nominal şi un Sion trupesc nominal (vezi Isa. 33:14; Amos 6:1). Dar să examinăm unele din corespondenţele uimitoare ale creştinătăţii cu Babilonul, tipul ei, inclusiv mărturia directă a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect. Apoi vom observa atitudinea actuală a creştinătăţii şi indiciile actuale ale soartei lui prezise.

Revelatorul a sugerat că nu va fi greu să fie descoperită această mare cetate tainică, pentru că numele ei este pe fruntea ei,adică, ea este evident marcată, astfel încât nu putem să nu o vedem, numai dacă închidem ochii şi refuzăm să privim — „Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului»” (Apoc. 17:5). Dar înainte de a căuta acest Babilon Tainic, să observăm mai întâi Babilonul tipic, şi apoi, cu trăsăturile lui proeminente în minte, să căutăm antitipul.

Numele Babilon a fost aplicat, nu numai la cetatea-capitală a imperiului babilonian, ci şi la imperiu însuşi. Babilonul, capitala, era cetatea cea mai strălucitoare şi probabil cea mai mare din lumea antică. Era construită în forma unui pătrat pe ambele maluri ale râului Eufrat; şi, ca apărare împotriva invadatorilor, era înconjurată de un şanţ adânc umplut cu apă şi închisă într-un vast sistem de ziduri duble, groase de 9,6 m până la 25,5 m, şi înalte de 22,5 m până la 90 m. La vârf se aflau turnuri joase, despre care se spune că erau în număr de două sute cincizeci, plasate de-a lungul marginilor exterioare şi interioare ale zidului, unul în faţa altuia; şi în aceste ziduri erau o sută de porţi de bronz, douăzeci şi cinci pe fiecare latură, corespunzător numărului de străzi care se intersectau unele cu altele în unghiuri drepte. Cetatea era împodobită cu palate şi temple splendide şi cu prăzile de război.

((24))

Marele monarh al Imperiului Babilonian era Nebucadneţar, a cărui domnie lungă s-a întins pe aproape jumătate din perioada existenţei lui, şi lui i s-au datorat în principal măreţia şi gloria lui militară. Cetatea era faimoasă pentru bogăţia şi măreţia ei, care au adus şi o degradare morală corespunzătoare, precursorul sigur al declinului şi căderii ei. Era cu totul dedată idolatriei şi era plină de nelegiuire. Oamenii erau închinători lui Baal, căruia îi ofereau jertfe umane. Profunda degradare a idolatriei lor poate fi înţeleasă din mustrarea israeliţilor de către Dumnezeu, când aceştia au decăzut prin legăturile lor cu babilonienii. Vezi Ieremia 7:9 şi 19:5.

Numele îşi are originea în zădărnicirea planului cu marele turn, numit Babel (confuzie), pentru că acolo Dumnezeu a încurcat vorbirea umană; dar etimologia băştinaşă i-a făcut numele Babil, care, în loc să fie condamnabil şi o aducere aminte a nemulţumirii Domnului, pentru ei însemna — „poarta lui Dumnezeu”.

Cetatea Babilon a ajuns la o poziţie de proeminenţă şi abundenţă în calitate de capitală a marelui Imperiu Babilonian şi a fost numită „cel care strângea aurul”, „slava împărăţiilor, falnica mândrie a caldeenilor”. Isa. 13:19; 14:4.

Nebucadneţar a fost urmat la tron de nepotul său, Belşaţar, sub a cărui domnie a venit prăbuşirea, pe care mândria, belşugul de pâine şi abundenţa trândăviei o asigură şi o grăbesc întotdeauna. În timp ce toţi oamenii, în necunoştinţă de pericolul iminent, urmând exemplul regelui lor, s-au lăsat în voia exceselor degradante, armata persană sub conducerea lui Cirus s-a strecurat pe furiş prin albia Eufratului (căruia îi deviaseră cursul), au masacrat pe cheflii şi au capturat cetatea. Astfel s-a împlinit profeţia acelui scris ciudat pe perete — „Mene, mene, techel, ufarsin” — care după tâlcuirea lui Daniel numai cu câteva ore înainte însemna — „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt … ((25)) ai fost cântărit în balanţă, şi ai fost găsit uşor … împărăţia ta este împărţită şi dată mezilor şi perşilor”. Şi atât de completă a fost nimicirea acelei cetăţi mari, încât chiar şi locul ei a fost uitat şi multă vreme n-a fost sigur.

Aşa a fost cetatea tipică; şi, ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ea s-a scufundat cu secole în urmă, ca să nu se mai ridice niciodată; chiar amintirea ei a devenit o ocară şi un proverb. Acum să căutăm antitipul ei, observând mai întâi că Scripturile îl arată clar, şi apoi notând caracterul potrivit al simbolismului.

În profeţia simbolică o „cetate” înseamnă un guvernământ religios susţinut de putere şi influenţă. Astfel, de exemplu, „cetatea sfântă, noul Ierusalim” este simbolul folosit să reprezinte Împărăţia lui Dumnezeu stabilită, biruitorii Bisericii evanghelice înălţaţi şi domnind în glorie. Biserica este de asemenea, în aceeaşi relaţie contextuală, reprezentată ca o femeie, „mireasa, soţia Mielului”, în putere şi glorie şi susţinută de puterea şi autoritatea lui Cristos, soţul ei. „Apoi unul dintre cei şapte îngeri … a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: «Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!» … Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul.” Apoc. 21:9, 10.

Aceeaşi metodă de interpretare se aplică Babilonului tainic, marea împărăţie eclesiastică, „cetatea cea mare” (Apoc. 17:1-6), care este descrisă ca o prostituată, o femeie decăzută (o biserică apostată — pentru că adevărata Biserică este o fecioară), înălţată la putere şi stăpânire şi susţinută într-o măsură considerabilă de împăraţii pământului, puterile civile care sunt mai mult sau mai puţin îmbătate de spiritul şi doctrina ei. Biserica apostată şi-a pierdut puritatea feciorelnică. În loc să aştepte, ca o fecioară logodită şi curată, înălţarea cu Mirele ei ceresc, ea s-a asociat cu împăraţii pământului şi şi-a prostituat puritatea feciorelnică — atât a doctrinei cât şi a ((26)) caracterului — ca să se potrivească ideilor lumii; şi în schimb a primit o stăpânire actuală, şi acum o exercită întrucâtva, în mare măsură prin sprijinul lor direct şi indirect. Acestei necredincioşii faţă de Domnul, al cărui nume ea îl pretinde, şi faţă de înaltul ei privilegiu de a fi „fecioara curată” logodită cu Cristos, i se datoreşte calificativul „prostituată”, în timp ce influenţa ei ca imperiu sacerdotal, plin de inconsecvenţă şi de confuzie, este reprezentată simbolic sub numele de Babilon, pe care, în sensul lui cel mai larg, aşa cum este simbolizat prin Imperiul Babilonian, îl identificăm imediat cu creştinătatea; în timp ce în sensul lui mai restrâns, aşa cum este simbolizat prin cetatea antică Babilon, îl identificăm cu Biserica creştină nominală.

Faptul că creştinătatea nu acceptă că termenul biblic „Babilon” şi semnificaţia lui, confuzie, i se aplică ei, nu este o dovadă că nu este aşa. Nici Babilonul antic n-a recunoscut semnificaţia biblică — confuzie. Babilonul antic presupunea că este însăşi „poarta lui Dumnezeu”; dar Dumnezeu l-a etichetat Confuzie (Gen. 11:9); şi la fel este şi cu antitipul lui astăzi. El se numeşte pe sine creştinătate, poarta către Dumnezeu şi către viaţa veşnică, în timp ce Dumnezeu îl numeşte Babilon — confuzie.

Protestanţii au pretins în mod foarte general şi potrivit că numele „Babilon” şi descrierea profetică sunt aplicabile papalităţii, deşi mai recent o dispoziţie compromiţătoare este mai puţin înclinată să-l aplice astfel. Dimpotrivă, acum sectele protestante fac toate eforturile pentru a se împăca cu Biserica Romei şi a o imita, şi pentru a se afilia şi a coopera cu ea. Făcând astfel, ei devin parte integrantă din ea, în timp ce-i îndreptăţesc cursul şi-i umple măsura nelegiuirilor, la fel cum au umplut cărturarii şi fariseii măsura părinţilor lor care au omorât pe proroci (Mat. 23:31, 32). Desigur, nici protestanţii nici papiştii nu sunt gata să admită toate ((27)) acestea, pentru că dacă ar face aşa s-ar condamna pe ei înşişi. Şi acest fapt este recunoscut de Revelator, care arată că toţi cei care vreau să aibă o vedere corectă asupra Babilonului trebuie, în spirit, să ia poziţie alături de adevăratul popor al lui Dumnezeu „în pustie” — în starea de separare de lume, de ideile lumeşti şi de simplele forme de evlavie, şi în starea de consacrare totală şi de credincioşie faţă de Dumnezeu şi dependenţă numai de El. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert. Şi am văzut o femeie … Babilonul.” Apoc. 17:1-5.

Şi deoarece împărăţiile lumii civilizate s-au supus ca să fie în mare măsură dominate de influenţa marilor sisteme eclesiastice, în special a papalităţii, acceptând din partea lor numele de „naţiuni creştine” şi „creştinătate”, şi prin autoritatea lor acceptând doctrina dreptului divin al regilor etc., ele de asemenea se aliniază împreună cu marele Babilon şi devin parte din el, aşa încât, după cum în tip numele Babilon i s-a aplicat nu numai cetăţii, ci şi întregului imperiu, şi aici termenul simbolic „Babilon” li se aplică nu numai marilor organizaţii religioase, papală şi protestantă, ci şi, în sensul lui cel mai larg, întregii creştinătăţi.

Prin urmare, această zi de judecată asupra Babilonului tainic este ziua de judecată asupra tuturor naţiunilor creştinătăţii; calamităţile ei vor cuprinde întreaga structură — civilă, socială şi religioasă; şi indivizii vor fi afectaţi de ea după măsura interesului lor pentru diferitele ei organizaţii şi aranjamente şi a dependenţei lor de ele.

Naţiunile din afara creştinătăţii vor simţi de asemenea greutatea mâinii grele a răsplătirii prin aceea că şi ele sunt într-o oarecare măsură legate de naţiunile creştinătăţii prin diferite interese, comerciale şi altele; şi pe bună dreptate, de asemenea, prin aceea că nici ele n-au apreciat lumina pe care au văzut-o şi au iubit întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor au fost rele. Astfel, după cum ((28)) a declarat profetul: „Tot pământul [societatea] va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Ţef. 3:8); dar împotriva Babilonului, creştinătăţii, din cauza mai marii ei responsabilităţi şi a folosirii greşite a favorii primite, va arde înverşunarea mâniei şi indignării Lui (Ier. 51:49). „De strigătul luării Babilonului, pământul se cutremură şi se aude un strigăt de durere printre neamuri.” Ier. 50:46.

Babilonul — mamă şi fiice

Dar unii creştini sinceri, care nu sunt încă treziţi în privinţa declinului protestantismului şi care nu-şi dau seama de legătura diferitelor secte cu papalitatea, însă care percep neliniştea şi mişcările doctrinare din toate sistemele religioase, ar putea totuşi întreba neliniştiţi: „Dacă întreaga creştinătate va fi implicată în soarta Babilonului, ce se va întâmpla cu protestantismul, rezultatul marii Reforme?” Aceasta este o întrebare importantă; dar cititorul să cugete că protestantismul, aşa cum există astăzi, nu este rezultatul marii Reforme, ci al declinului ei; şi acum participă în mare măsură la dispoziţia şi la caracterul Bisericii Romei, din care au ieşit diferitele lui ramuri. Diferitele secte protestante (şi o spunem cu toată consideraţia cuvenită faţă de relativ puţinele suflete evlavioase din ele, pe care Domnul le numeşte „grâu”, spre deosebire de numărul copleşitor al „neghinei”) sunt adevăratele fiice ale acelui sistem degenerat al creştinătăţii nominale, papalitatea, la care face referire Revelatorul atunci când îi aplică numele „mama prostituatelor” (Apoc. 17:5). Şi să nu treacă neobservat faptul că atât romano-catolicii cât şi protestanţii recunosc acum deschis relaţia de mamă şi fiice, cea dintâi numindu-se pe sine Sfânta Biserică Mamă, iar cea din urmă, cu o plăcută satisfacţie, sprijinind ideea, aşa cum se arată prin multe declaraţii publice ale clericilor şi laicilor protestanţi de frunte. Astfel „slava lor este în ruşinea lor”, nepăsători se pare de stigmatul pe care ei ((29)) îl acceptă astfel din Cuvântul lui Dumnezeu, care numeşte papalitatea „mama prostituatelor”. Nici papalitatea, pretinzându-şi funcţia de mamă, nu pare să-şi fi pus vreodată la îndoială dreptul său la acel titlu sau să se fi gândit la incompatibilitatea acestuia cu pretenţia că ea este încă singura biserică adevărată, pe care Scripturile o numesc „fecioară” logodită cu Cristos. Pretenţiile ei recunoscute la calitatea de mamă sunt spre ruşinea veşnică, atât a ei cât şi a odraslelor ei. Adevărata Biserică, pe care o recunoaşte Dumnezeu, dar pe care lumea nu o cunoaşte, este încă fecioară; şi din starea ei pură şi sfântă n-au apărut niciodată sisteme fiice. Ea este încă o fecioară curată, credincioasă lui Cristos şi dragă Lui ca lumina ochilor (Zah. 2:8; Ps. 17:6, 8). Adevărata Biserică nu poate fi arătată nicăieri ca o companie din care a fost separată toată neghina, dar ea este formată numai din „grâu” adevărat, şi toţi aceştia Îi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu, fie că lumea îi recunoaşte sau nu.

Dar să vedem cum susţin sistemele protestante această relaţie de fiice cu papalitatea. Deoarece papalitatea, mama, nu este un singur individ, ci un mare sistem religios, păstrând simbolul ar trebui să ne aşteptăm să vedem alte sisteme religioase care să corespundă ilustraţiei de fiice cu un caracter asemănător — desigur, nu atât de vechi, nici în mod necesar atât de depravate ca papalitatea — dar cu toate acestea „prostituate” în acelaşi sens; adică sisteme religioase care pretind că sunt fie fecioara logodită, fie mireasa lui Cristos, şi totuşi curtează favoarea şi primesc sprijinul lumii, cu preţul neloialităţii faţă de Cristos.

Acestei descrieri îi corespund cu totul diferitele organizaţii protestante. Ele sunt marile sisteme fiice.

Aşa cum a fost deja arătat,* naşterea acestor diferite sisteme fiice a apărut în legătură cu reformele, din ((30)) depravările Bisericii mame. Sistemele fiice s-au despărţit de mamă în împrejurările durerilor de naştere şi s-au născut fecioare. Totuşi, ele conţineau nu numai reformatori adevăraţi; ele conţineau mulţi care aveau încă spiritul mamei şi au moştenit multe din doctrinele şi teoriile ei false; şi n-a trecut mult timp până când ele au căzut în multe din practicile ei rele şi şi-au dovedit caracterul potrivit stigmatului profetic — „prostituate”.

*Vol. III, pag. 112

Să nu uităm că în timp ce diferitele mişcări reformatoare au făcut o lucrare valoroasă în „curăţirea sfântului locaş”, totuşi numai clasa templu, clasa sfântului locaş a fost vreodată Biserica adevărată, în socoteala lui Dumnezeu. Marile sisteme omeneşti, numite biserici, n-au fost niciodată Biserica mai mult decât cu numele. Ele aparţin toate unui sistem fals care contraface, prezintă într-o lumină falsă şi ascunde de lume Biserica adevărată, care este formată numai din credincioşi deplin consacraţi şi loiali, care se încred în meritul acelui mare sacrificiu pentru păcate. Aceştia se găsesc răspândiţi ici şi colo, înăuntru şi în afara acestor sisteme omeneşti, totuşi întotdeauna despărţiţi de spiritul lumesc al acestora. Ei sunt clasa „grâu” din pilda Domnului nostru, pe care El a deosebit-o clar de „neghină”. Neînţelegând adevăratul caracter al acestor sisteme, ca indivizi ei au umblat cu Dumnezeu în umilinţă, luând Cuvântul Lui ca povăţuitorul lor şi spiritul Lui ca îndrumătorul lor. Ei nu s-au simţit niciodată confortabil în Sionul nominal, unde au observat de multe ori cu durere că spiritul lumii, care acţionează prin elementul „neghină” nerecunoscut, periclita prosperitatea spirituală. Ei sunt binecuvântaţii care plâng în Sion, cărora Dumnezeu le-a dat „frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului” (Mat. 5:4; Isa. 61:3). Numai în acest timp de „seceriş” este cuvenită separarea acestei clase de elementul „neghină”; pentru că planul Domnului a fost ca ((31)) ele să fie lăsate „să crească împreună până la seceriş [timpul în care trăim noi acum].” Mat. 13:30.

Prin urmare, aceasta este clasa care acum este în curs de trezire la o înţelegere a adevăratului caracter al acestor sisteme condamnate. După cum s-a arătat mai înainte,* diferitele mişcări reformatoare, aşa cum a prezis profetul (Dan. 11:32-35), au fost „ademenite prin linguşiri”: fiecare după ce a realizat o măsură de curăţire sa oprit; şi în măsura în care au găsit că este folositor, au imitat exemplul Bisericii de la Roma, curtând şi primind favoarea lumii cu preţul virtuţii lor — al fidelităţii lor faţă de Cristos, adevăratul Cap al Bisericii. Biserica şi statul au făcut din nou cauză comună, şi-au unit într-o oarecare măsură interesele pământeşti, pe seama intereselor reale, spirituale ale bisericii; şi progresul şi reforma în biserică au încetat din nou. De fapt, a început o mişcare retrogradă, astfel încât astăzi multe dintre ele sunt mult mai departe de standardul potrivit, atât al credinţei cât şi al practicii, decât în zilele fondatorilor lor.

Unele dintre bisericile reformate au fost chiar admise să împartă autoritatea şi puterea cu conducătorii pământeşti; ca, de exemplu, Biserica Angliei şi Biserica Luterană din Germania. Şi cele care n-au reuşit până la măsura aceea (ca în această ţară, de exemplu) au făcut multe avansuri compromiţătoare lumii pentru favoruri mai mici. Este adevărat şi aceea că în timp ce puterile lumii au promovat ambiţiile lumeşti ale bisericii necredincioase, biserica a admis cu generozitate lumea în comuniunea şi părtăşia ei; şi cu atâta generozitate încât cei lumeşti botezaţi formează acum marea majoritate a membrilor ei, ocupând aproape toate poziţiile importante şi astfel dominând-o.

Aceasta a fost dispoziţia care a degradat biserica la începutul veacului, care a produs marea lepădare de credinţă ((32)) (2 Tes. 2:3, 7-10) şi care treptat, dar rapid, a dezvoltat sistemul papal.

Acest caracter libertin asumat devreme de diferitele mişcări reformatoare, care au dezvoltat treptat organizaţii sectare, continuă până în prezent; şi cu cât aceste organizaţii cresc mai mult în bogăţie, număr şi influenţă, cu atât cad mai departe de la virtutea creştină şi dezvoltă aroganţa mamei lor. Câţiva creştini serioşi din diferitele secte observă aceasta într-o oarecare măsură, şi o mărturisesc şi o deplâng cu ruşine şi durere. Ei văd că diferitele organizaţii sectare fac orice efort posibil să placă lumii şi să-şi atragă favoarea şi să-şi asigure sprijinul ei. Edificii bisericeşti elegante şi scumpe, turnuri înalte, clopote răsunătoare, orgi impresionante, mobilier frumos, coruri artistice, oratori rafinaţi, târguri, festivaluri, concerte, jocuri, loterii, distracţii şi amuzamente îndoielnice, toate sunt aranjate cu scopul de a-şi asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Doctrinele importante şi sănătoase ale lui Cristos sunt împinse pe ultimul plan, în timp ce doctrinele false şi subiectele senzaţionale le iau locul la amvon, adevărul este ignorat şi uitat, iar spiritul lui este pierdut. În aceste particularităţi, cât de exact seamănă fiicele cu organizaţia mamă!

Ca una dintre numeroasele dovezi de libertate şi chiar de mândrie cu care este recunoscută această relaţie dintre sectele protestante şi papalitate, dăm următoarele sentimente ale unui cleric presbiterian, citate dintr-una din predicile sale, aşa cum a fost publicată de presa zilnică. Acest domn a spus:

„Oricât aţi tresări, trebuie să admiteţi că aceasta (Biserica Catolică) este Biserica Mamă. Ea are o istorie neîntreruptă care merge înapoi până la timpul apostolilor. [Da, acolo a început apostazia. 2 Tes. 2:7, 8.] Pentru fiecare fragment de adevăr religios pe care-l preţuim, îi suntem îndatoraţi ei ca depozitar. Dacă ea nu are pretenţii de a fi adevărata Biserică, atunci noi suntem bastarzi şi nu fii.

((33))

Vorbiţi despre misionari care să lucreze printre romano-catolici! Eu aş prefera să mă gândesc să se trimită misionari printre metodişti, episcopali, presbiterieni uniţi şi luterani, cu scopul de a-i converti în presbiterieni.”

Da, aproape toate erorile doctrinare susţinute cu atâta tenacitate de protestanţi au fost aduse cu ei de la Roma, cu toate că dincolo de erorile grosolane ale papalităţii, cum ar fi jertfa liturghiei, cultul sfinţilor, al fecioarei Maria şi al icoanelor, spovedania, acordarea de indulgenţe etc., fiecare dintre mişcările reformei a făcut progres considerabil. Dar vai! Protestanţii de astăzi nu sunt numai dispuşi, ci şi nerăbdători să facă aproape orice compromis ca să-şi asigure favoarea şi ajutorul bătrânei „mame” de a cărei tiranie şi ticăloşie au fugit părinţii lor cu trei secole în urmă. Chiar şi acele principii ale adevărului care la început au format baza protestului sunt treptat uitate sau respinse în mod deschis. Însăşi doctrina de temelie a „îndreptăţirii prin credinţă” în „jertfa necurmată” face repede loc vechii dogme papale a îndreptăţirii prin fapte şi prin jertfa profanatoare a liturghiei.* Şi mulţi, atât de la amvoane cât şi din strane, declară acum deschis că ei nu au credinţă în eficienţa sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare pentru păcătoşi.

*Cea din urmă, liturghia, printre episcopali — „Biserica Sacerdotală” — în Marea Britanie şi în Statele Unite.

Pretenţiile la succesiune apostolică şi la autoritate clericală sunt aproape la fel de îngâmfat prezentate de unii din clerul protestant ca şi de preoţimea papală. Şi dreptul persoanei la judecată individuală — însuşi principiul fundamental al protestului împotriva papalităţii, care a condus la Marea Reformă — este combătut acum aproape tot atât de intens de către protestanţi ca şi de către papişti. Totuşi protestanţii sunt pe deplin conştienţi că Refroma a început şi a continuat o scurtă ((34)) vreme cu scopul exercitării dreptului la judecată individuală, deşi mai târziu o dominare încrezută din partea conducătorilor recunoscuţi a ţinut pe loc roţile progresului şi le-a menţinut de atunci încoace strict în liniile tradiţionale, şi a pus o interdicţie asupra tuturor celor care păşesc neînfricat în afara lor.

Astfel văzut, protestantismul nu mai este un protest împotriva bisericii mame, ca la început. Aşa cum a remarcat recent un scriitor pentru presă: „Ism-ul este tot cu noi, dar ce s-a întâmplat cu protestul?” Protestanţii par să fi uitat — pentru că într-adevăr ignoră — înseşi motivele protestului originar, şi, ca sisteme, ei sunt purtaţi de curent repede înapoi spre braţele deschise ale „Sfintei (?) Biserici Mame”, unde sunt invitaţi cu generozitate şi asiguraţi de o primire cordială.

„Să întindem spre voi mâna noastră cu afecţiune” (spune Papa Leon protestanţilor în renumita* lui enciclică adresată „prinţilor şi popoarelor de pe pământ”), „şi să vă invităm la unitatea care nu i-a lipsit niciodată Bisericii Catolice şi care nu poate lipsi niciodată. De mult v-a chemat mama noastră comună la sânul ei; de mult v-au aşteptat toţi catolicii din lume cu nerăbdarea iubirii frăţeşti. … Inima noastră, chiar mai mult decât glasul nostru, vă cheamă, dragi fraţi, care timp de trei secole trecute aţi fost în dezacord cu noi în credinţa creştină”.

*1894

Din nou, în enciclica sa către Biserica Romană din America**, Papa Leon spune: „Gândurile noastre se întorc acum spre cei care nu sunt de acord cu noi în chestiuni de credinţă creştină. … Cât de preocupaţi suntem de mântuirea lor; cu ce ardoare a sufletului dorim ca ei să fie readuşi în cele din urmă în braţele bisericii, mama comună a tuturor! … Cu siguranţă nu trebuie să-i lăsăm în seama fanteziilor lor, ci cu blândeţe şi caritate săi atragem, folosind orice mijloc de convingere pentru a-i determina să examineze îndeaproape fiecare parte a doctrinei catolice şi să se elibereze de ideile preconcepute”.

**1895

((35))

Şi în „Scrisoarea apostolică adresată poporului englez” (1895), el rosteşte rugăciunea următoare: „O, binecuvântată Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi blânda noastră Regină şi Mamă, priveşte cu milă asupra Angliei. … O, Mamă duioasă, mijloceşte pentru fraţii noştri despărţiţi, pentru ca ei să poată fi uniţi împreună cu noi în adevăratul staul, cu Păstorul Suprem, Vicarul Fiului tău” — adică el însuşi, Papa.

Spre propăşirea aceluiaşi plan au fost iniţiate „Misiuni pentru protestanţi” sub grija celor cunoscuţi ca „Fraţii Paulişti”. Aceste adunări au fost şi sunt ţinute în oraşele mari. Ele sunt conduse pe liniile împăcării şi explicării; se cer întrebări scrise de la protestanţi şi se dă răspuns la ele în public; şi se distribuie cu generozitate pliante pentru protestanţi. Protestanţii recunosc practic poziţia romană şi în realitate nu au de dat nici un răspuns; şi cine poate răspunde şi o face, şi se referă la fapte, este denunţat ca perturbator atât de către protestanţi cât şi de către catolici.

Orice persoană inteligentă poate vedea cât de uşor este prins în capcană protestantismul prin această vicleană şiretenie, şi cât de perceptibil este îndreptat curentul popular către Biserica Romei, care este schimbată într-adevăr în voce şi putere, dar este neschimbată în inimă, şi care justifică încă inchiziţia şi alte metode de-ale ei din veacurile întunecate pretinzându-şi dreptul, ca şi conducătoare a pământului, să pedepsească pe eretici cum îi place ei.

Este clar, prin urmare, că în timp ce multe suflete credincioase, în necunoştinţă de starea reală a cazului, s-au închinat lui Dumnezeu cu reverenţă şi cu evlavie în cadrul acestor sisteme Babilon, totuşi aceasta nu schimbă faptul că ele, toate, sunt sisteme „prostituate”. Confuzia domneşte în toate; şi numele Babilon se potriveşte bine întregii familii — mamă, fiice şi complici, naţiunile numite creştinătate. Apoc. 18:7; 17:2-6, 18.

((36))

Să se ţină minte deci, că în marile sisteme politico-eclesiastice pe care oamenii le numesc creştinătate, dar pe care Dumnezeu le numeşte Babilon, avem nu numai temelia, ci şi suprastructura şi vârful care încununează, al ordinii sociale de acum. Acest lucru este sugerat în termenul acceptat în mod general, creştinătate, care mai recent este aplicat nu numai la acele naţiuni care sprijină sectele creştine prin legislaţie şi impozitare, ci şi la toate naţiunile care arată toleranţă faţă de creştinătate fără a o favoriza sau a o sprijini într-un mod definit; ca, de exemplu, Statele Unite.

Doctrina „dreptului divin al regilor”, învăţată sau sprijinită de aproape toate sectele, este temelia vechiului sistem civil, şi a dat mult timp autoritate, demnitate şi stabilitate regatelor Europei; şi doctrina numirii şi autorităţii divine a clerului a împiedicat pe copiii lui Dumnezeu de la progresul în lucrurile divine, şi i-a legat cu lanţurile superstiţiei şi ignoranţei de venerarea şi de adorarea semenilor lor imperfecţi, şi de doctrinele, tradiţiile şi interpretările date de ei Cuvântului lui Dumnezeu. Această întreagă ordine de lucruri trebuie să cadă şi să treacă în bătălia acestei zile mari — ordinea de lucruri care a ţinut pe oameni timp de secole docili sub puterile stăpânitoare civile, sociale şi religioase. Toată această ordine a fost prin permisiunea lui Dumnezeu (nu prin hotărârea şi aprobarea Lui, cum pretind ei). Dar aceasta, deşi a fost în sine un rău, a servit temporar unui scop bun, pentru prevenirea anarhiei, care este nemăsurat mai rea, pentru că oamenii nu erau pregătiţi să facă mai bine pentru ei înşişi şi pentru că timpul Împărăţiei Milenare a lui Cristos nu venise încă. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit ca diferitele înşelări să câştige credibilitate pentru a ţine pe oameni în frâu până la „Timpul Sfârşitului” — sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”.

((37))

Soarta Babilonului

În pagina profetică putem citi clar soarta Babilonului, a creştinătăţii; şi este exprimată tot aşa de clar în semnele timpurilor. Faptul că nimicirea lui va fi bruscă, violentă şi completă este exprimat în mod convingător astfel: „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o mare piatră de moară şi a aruncat-o în mare, zicând: «Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit».” (Apoc. 18:8, 21; Ier. 51:63, 64, 42, 24-26.) Şi totuşi, că el urma să sufere un proces treptat de nimicire este arătat de Daniel (7:26). „Apoi se va aşeza judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.” Stăpânirea papală (şi mare parte din reverenţa abjectă a oamenilor pentru bisericism în general), aşa cum s-a arătat deja*, a fost doborâtă la începutul Timpului Sfârşitului — 1799; şi cu toate că procesul următor de distrugere a fost încet şi au existat semne ocazionale de aparentă redresare, care n-au părut niciodată mai măgulitoare decât în prezent, siguranţa distrugerii finale a papalităţii este clară şi lupta ei de moarte va fi violentă. Mai întâi însă, ea trebuie să obţină mai mult din prestigiul ei de odinioară, care va fi împărţit cu o asociere confederată a fiicelor ei. Ele vor fi ridicate împreună pentru a putea fi aruncate jos cu violenţă.

Că pedeapsa Babilonului este mare, este un lucru sigur. Este scris profetic: „Şi Dumenzeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui”. „Şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” „Păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit ((38)) pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea»” (Apoc. 16:19, 19:2; 18:5-7). Deşi aplicarea cea mai largă a acestor cuvinte este desigur la papalitate, ea implică şi pe toţi care sunt într-o măsură oarecare în unire sau simpatie cu ea. Toţi aceştia vor fi părtaşi la pedepsele ei (Apoc. 18:4). Cu toate că împăraţii pământului au urât-o pe prostituată şi au respins-o (Apoc. 17:16), totuşi ea spune: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă”, se laudă zgomotos cu dreptul ei de a conduce neamurile şi pretinde că puterea ei anterioară va fi în curând recâştigată.

Citatul următor dintr-un ziar catolic de dată recentă este o dovadă clară a lăudăroşeniilor şi ameninţărilor ei:

„Papalitatea va câştiga suveranitatea ei pământească pentru că este folositoare şi convenabilă pentru Biserică. Îi dă capului executiv al bisericii o libertate mai deplină şi o stăpânire mai deplină. Papa nu poate fi mult timp supusul vreunui împărat. Nu este în concordanţă cu funcţia divină să fie astfel. Îl restrânge şi-i limitează influenţa pentru bine. Europa i-a recunoscut această influenţă şi va fi obligată să i se închine în timpuri de nevoie mai mari decât acesta. Mişcările sociale şi mâna roşie a anarhiei vor încorona totuşi pe Leon sau pe succesorul lui cu realitatea puterii pe care o simbolizează al treilea cerc, şi care odată era recunoscută universal”.

Da, pe măsură ce ziua necazului se apropie, eclesiasticismul se va strădui să-şi folosească puterea şi influenţa din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura bunăstarea politică proprie, prin controlul ei asupra elementelor agitate ale societăţii; dar în criza din viitorul apropiat, elementul nelegiuit va nesocoti orice influenţă conservatoare şi va trece peste orice constrângeri, mâna roşie a Anarhiei îşi va face lucrarea ei cumplită, iar Babilonul, creştinătatea, din punct de vedere social, politic şi eclesiastic, va cădea.

((39))

„De aceea”, spune scriitorul inspirat, adică, din cauză că ea se va lupta cu violenţă pentru viaţă şi putere — „într-o singură zi[pe neaşteptate] vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc [foc simbolic — calamităţi nimicitoare], pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic.” Apoc. 18:8.

„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, ridic împotriva Babilonului şi împotriva locuitorilor Caldeii [toţi în simpatie cu Babilonul] un vânt nimicitor. Trimit împotriva Babilonului nişte vânturători care-l vor vântura şi-i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua necazului. … Nimiciţi toată oştirea lui!” Ier. 51:1-3.

„Voi răsplăti Babilonului [papalităţii în mod special], şi tuturor locuitorilor Caldeii [sau Babiloniei — creştinătăţii, tuturor naţiunilor aşa-zisei lumi creştine], sub ochii voştri, tot răul pe care l-au făcut Sionului, zice Domnul” (Ier. 51:24). Amintindu-ne de lungul şir de rele prin care Babilonul a asuprit şi a zdrobit pe sfinţii Celui-Prea-Înalt, (adevăratul Sion) şi cum este scris că Dumnezeu îi va răzbuna pe aleşii Săi, şi aceasta fără întârziere; că El le va răsplăti duşmanilor Săi după faptele lor; că El va răsplăti Babilonului (Luca 18:7, 8; Isa. 59:18; Ier. 51:6), începem să înţelegem că îl aşteaptă o nenorocire îngrozitoare. Decretele oribile ale papalităţii — ocara şi răsplata căreia şi le atrage asupra sa şi protestantismul prin actuala sa asociere compromiţătoare cu ea — pentru arderea, măcelărirea, exilarea, întemniţarea şi torturarea sfinţilor în toate modurile imaginabile, îndeplinite cu aşa cruzime diavolească în zilele puterii ei prin braţul statului, a cărui putere a ceruto şi a primit-o, îşi aşteaptă măsura deplină de răsplătire dreaptă; pentru că ea trebuie să primească „de două ori cât faptele ei”. Şi naţiunile (creştinătăţii) care au luat parte la crimele şi la vina ei trebuie să bea cu ea până la drojdie acel potir amar.

((40))

„Voi pedepsi pe Bel în Babilon [dumnezeul Babilonului — papa], îi voi smulge din gură ce a înghiţit [în situaţia sa extremă, el va respinge marile „cuvinte arogante” şi titlurile blasfematoare pe care de mult timp şi le-a însuşit — că el este vicarul infailibil, „înlocuitorul lui Cristos”, „un alt Dumnezeu pe pământ” etc.] şi neamurile nu se vor mai îngrămădi în el: chiar şi zidul [puterea civilă care odată îl apăra şi care într-o anumită măsură îl mai apără] Babilonului va cădea. … Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc [vor fi nimicite]. Astfel popoarele muncesc degeaba, şi neamurile se obosesc pentru foc [să proptească şi să salveze zidurile Babilonului]!»” (Ier. 51:44, 58). Aceasta arată orbirea oamenilor şi autoritatea pe care o are Babilonul asupra lor, că ei se vor strădui să-l sprijine împotriva celor mai bune interese ale lor; dar în ciuda luptei lui disperate pentru viaţă şi pentru a-şi menţine prestigiul şi influenţa, Babilonul se va duce la fund ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice niciodată; „pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic”. Numai atunci îşi vor da seama oamenii de minunata lor eliberare şi că răsturnarea lui a fost prin mâna lui Dumnezeu. Apoc. 19:1, 2.

Astfel este soarta Babilonului, a creştinătăţii, pe care Isaia şi alţi profeţi au prevăzut-o şi au prezis-o. Şi având în vedere faptul că în interiorul lui se află mulţi din poporul drag al Lui, Domnul, prin profetul Său (Isa. 13:1, 2), porunceşte celor sfinţiţi ai Săi zicând: „Ridicaţi un steag [steagul binecuvântatei evanghelii a adevărului, lipsit de erorile tradiţionale care l-au întunecat mult timp] pe un munte pleşuv [printre cei care formează adevărata Împărăţie embrionară a lui Dumnezeu], înălţaţi glasul spre ei [vestiţi serios şi larg acest adevăr oilor dezorientate ((41)) din turma Domnului care sunt încă în Babilon], faceţi semne cu mâna [faceţi-i să vadă puterea adevărului exemplificată, precum şi să audă vestirea lui], ca [ei, cei doritori şi ascultători, adevăratele oi] să nu intre pe porţile celor nobili [pentru ca ei să poată înţelege binecuvântările celor cu adevărat consacraţi şi moştenitori ai Împărăţiei cereşti].”

Astfel glasul de avertizare merge către „cine are urechi de auzit”. Ne aflăm în timpul ultimei etape sau a etapei Laodiceene a marii biserici nominale evanghelice formate din grâu şi neghină (Apoc. 3:14-22). Ea este mustrată pentru încropeala, mândria, sărăcia spirituală, orbirea şi goliciunea ei, şi este sfătuită să părăsească repede căile ei rele înainte de a fi prea târziu. Dar Domnul ştia că numai puţini vor asculta avertismentul şi chemarea; şi astfel făgăduinţa răsplăţii este dată, nu întregii mase a celor cărora li se adresează, ci celor puţini care au încă urechi pentru adevăr şi care înving dispoziţia generală şi spiritul Babilonului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie. Cine are urechi [dispoziţia de a asculta şi de a ţine seama de cuvântul Domnului] să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”. Dar asupra celor care nu au urechi, nu au dispoziţia de a asculta, Domnul Îşi va revărsa indignarea.

Că atitudinea întregii creştinătăţi, cu puţine excepţii individuale, este aceea de mândrie, siguranţă de sine şi satisfacţie, este evident şi pentru observatorul neglijent. Ea încă spune în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. Încă se mai slăveşte pe sine şi trăieşte în desfătare. Ea spune: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu-şi dă seama că este „ticăloasă, vrednică de plâns, săracă, oarbă ((42)) şi goală”. Ea nu ascultă nici sfatul Domnului să cumpere de la El (cu preţul jertfirii de sine) aur curăţit prin foc (adevăratele bogăţii, bogăţiile cereşti, „natura divină”), şi haine albe (haina dreptăţii lui Cristos atribuite, pe care acum atât de mulţi o leapădă, pentru a apărea înaintea lui Dumnezeu în propria lor nedreptate), şi să-şi ungă ochii cu alifie (consacrare şi supunere totală la voinţa divină, aşa cum este exprimată în Scripturi), pentru ca să poată vedea şi să poată fi vindecată. Apoc. 3:18.

Spiritul lumii a pus atât de complet stăpânire pe puterile eclesiastice ale creştinătăţii, încât reformarea sistemelor este imposibilă; şi indivizii nu pot scăpa de destinul acestora numai printr-o retragere promptă şi oportună din ele. A sosit ceasul judecăţii şi chiar acum mâna de avertizare a providenţei divine scrie pe zidurile ei cuvintele misterioase: „Mene, mene, techel, ufarsin” — DUMNEZEU ŢI-A NUMĂRAT ZILELE DOMNIEI ŞI I-A PUS CAPĂT! AI FOST CÂNTĂRIT ÎN BALANŢĂ ŞI AI FOST GĂSIT UŞOR! Şi profetul (Isaia 47) vorbeşte acum zicând:

„Coboară-te şi stai în ţărână, fecioară, fiica Babilonului [spus în derâdere pentru pretenţia ei la puritate]; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica caldeenilor; căci nu te vor mai numi delicată şi plăcută. … Ţi se va descoperi goliciunea şi ţi se va vedea ruşinea. Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni. … Stai în întuneric şi taci, fiică a caldeenilor, căci nu te vor mai numi împărăteasa împărăţiilor. … Tu ziceai: «Voi fi împărăteasă pentru totdeauna!» şi nu te-ai gândit, nici nu ţi-ai adus aminte că lucrul acesta se va sfârşi.

Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care trăieşti fără grijă şi zici în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine; nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!» Şi totuşi aceste două ((43)) lucruri vor veni deodată peste tine, în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia [compară Apoc. 18:8]: vor veni asupra ta cu putere mare, în ciuda tuturor vrăjitoriilor tale şi a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta şi ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înţelepciunea [lumească] şi ştiinţa ta te-au amăgit, încât ziceai în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine». Dar un rău va veni peste tine, fără săi vezi zorile; o nenorocire va cădea peste tine, fără să fii în stare să te aperi; şi deodată va veni peste tine prăpădul, pe care nu-l bănuiai [înainte].” Compară versetul 9 şi Apocalipsa 18:7.

Aceasta fiind declaraţia solemnă împotriva Babilonului, bine va fi pentru toţi cei care ascultă glasul de avertizare şi îndrumarea Domnului pentru cei din poporul Său care mai sunt încă între hotarele ei; pentru că, „Aşa vorbeşte Domnul: «… Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să fiţi nimiciţi în nelegiuirea lui! Căci acesta este timpul de răzbunare pentru Domnul: El îi va răsplăti după faptele lui. … Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! … Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l … căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până la nori. … Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa, de mânia aprinsă a Domnului!»” Ier. 51:1, 6, 8, 9, 45. Compară cu Apoc. 17:3-6; 18:1-5.

Pentru cei care ascultă porunca aceasta, să iasă afară din Babilon, nu există decât un loc de refugiu; şi acela este, nu într-o nouă sectă şi robie, ci în „locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt” — locul sau condiţia consacrării totale, simbolizată prin Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii şi din Templu (Ps. 91). „Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra Celui-Atotputernic.” ((44)) Şi aceştia pot spune într-adevăr în mijlocul calamităţilor din această zi rea: „El îDomnulş este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

A ieşi din Babilon nu poate însemna o emigrare fizică din mijlocul naţiunilor creştinătăţii; pentru că nu numai creştinătatea, ci tot pământul va fi mistuit de focul [necazul înfocat al] mâniei Domnului, cu toate că partea cea mai cumplită a mâniei Lui va fi împotriva naţiunilor luminate ale creştinătăţii, care au cunoscut sau cel puţin au avut ocazii abundente să cunoască voia Domnului. Ideea poruncii este o despărţire de toate jugurile obligatorii ale creştinătăţii — a nu avea nici o parte în organizaţiile ei civile, sociale sau religioase; şi aceasta, atât din principiu cât şi dintr-o tactică înţeleaptă şi condusă divin.

În baza principiului, de îndată ce lumina crescută a adevărului secerişului ne luminează minţile şi descoperă deformările erorii, trebuie să fim loiali celui dintâi şi să o înlăturăm pe cea din urmă prin retragerea de la ea a întregii noastre influenţe şi a întregului nostru sprijin. Aceasta implică retragerea din diferitele organizaţii religioase, ale căror doctrine prezintă într-o lumină falsă şi fac fără valoare Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne situează în atitudinea de străini faţă de toate puterile civile existente; însă nu străini care se împotrivesc, ci străini paşnici şi care se supun legilor, care dau Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu; străini a căror cetăţenie este în ceruri, şi nu pe pământ; şi a căror influenţă este întotdeauna favorabilă dreptăţii, justiţiei, milei şi păcii.

Principiul în unele cazuri şi tactica în altele, ne-ar separa de diferitele aranjamente sociale care sunt printre oameni. În baza principiului, acesta ar elibera pe oricine este încurcat cu jurămintele şi obligaţiile diferitelor societăţi secrete; pentru ((45)) că voi care eraţi în întuneric sunteţi acum lumină în Domnul, şi ar trebui să umblaţi ca şi copii ai luminii, neavând nici o părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobându-le. Efes. 5:6-17.

Dar pe măsură ce venim din ce în ce mai aproape de marea criză din această „zi rea”, ea va fi fără îndoială evidentă pentru cei care văd situaţia din punctul de vedere al „cuvântului sigur al prorociei”, căci, chiar dacă ar exista cazuri în care principiul n-ar fi implicat, ar face parte din înţelepciune a se retrage din diferitele robii sociale şi financiare care trebuie inevitabil să cedeze în faţa ravagiilor revoluţiei şi anarhiei mondiale. În acel timp (şi, ţineţi minte, va fi probabil în următorii câţiva ani) instituţiile financiare, inclusiv companiile de asigurare şi societăţile de binefacere, vor cădea; şi „comorile” din ele se vor dovedi cu totul fără valoare. Aceste peşteri şi stânci ale munţilor nu vor da dorita protecţie de mânia acestei „zile rele”, când marile valuri ale nemulţumirii populare izbesc şi spumegă împotriva munţilor (a împărăţiilor — Apoc. 6:15-17; Ps. 46:3); şi va veni timpul când oamenii „îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului; nu poate [cu bogăţia lor] nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele; căci el i-a făcut să cadă în nelegiuirea lor” (Ezec. 7:19. Compară şi versetele 12-18, 21, 25-27). Astfel va face Domnul viaţa unui om mai preţioasă decât aurul curat, chiar mai preţioasă decât aurul din Ofir. Isa. 13:12.

Dar cei care au făcut din Cel-Prea-Înalt locul lor de scăpare nu trebuie să se teamă de apropierea acestor timpuri. El îi va acoperi cu penele Lui şi sub aripile Lui se vor încrede; da, El le va arăta mântuirea Lui. Pe măsură ce confuzia cea mai grozavă se apropie, ei îşi pot mângâia inimile cu asigurarea binecuvântată că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi”; şi pot spune: „De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar răsturna pământul [chiar dacă ((46)) ordinea socială actuală ar fi în întregime răsturnată] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [biruite de anarhie], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega, şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii”. Dumnezeu va fi în mijlocul sfinţilor Săi credincioşi, care fac din El locul lor de scăpare, şi ei nu vor fi clătinaţi. Dumnezeu va ajuta Sionul devreme în dimineaţa Milenară; el va fi „socotit vrednic să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume. Ps. 46; Luca 21:36.

„Norii de îndoială se adună”

„Tatăl nostru, acum când inimile noastre se descătuşează
De crezurile care numele-Ţi dezonorează,
Lasă încă altarele noastre sfinţite
Să ardă cu flacăra credinţei infinite.

Ajută-ne să citim a Învăţătorului nostru voinţă,
Prin toată întinarea care
Chipul Său sfânt întunecă încă,
Şi iarăşi să-l vedem.

Pe fratele om, prietenul compătimitor,
Care suferinţa umană deplânge,
Şi-n mijlocul vrăjmaşilor înfuriaţi rosteşte
Cuvinte rugătoare de iertare.

Dacă în toiul norilor de îndoială
Inimile ne slăbesc şi se răcesc,
Puterea fără care viaţa nu se poate,
Iubirea Ta să n-o reţină de la noi.

Rugile noastre le primeşte, păcatele noastre le iartă,
Zelul tinereţii noastre reînnoieşte;
Vieţi mai sfinte în noi croieşte,
Pe cari să le trăim şi lucrare mai nobilă să împlinim.”

Versurile de mai sus au fost citite de către Dr. Oliver Wendell Holmes, în faţa membrilor Uniunii Tinerilor Creştini, în Boston, la 1 iunie 1893. Acestea indică faptul că el îşi dădea seama într-o măsură de întunericul care ameninţă Babilonul.

Ziua răzbunării este necesară şi dreaptă…

Bătălia Armaghedonului – Studiul III
Necesitatea şi dreptatea Zilei de răzbunare

Asupra acestei generaţii, tip şi antitip — Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor anterioare — Responsabilitatea „creştinătăţii” şi atitudinea ei faţă de ele — A autorităţilor civile, a conducătorilor religioşi, a diferitelor clase ale maselor de oameni din ţările civilizate — Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu strâmtorarea — Judecata lui Dumnezeu — „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul.”

„Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta.” Mat. 23:34-36; Luca 11:50, 51.

CELOR care nu sunt obişnuiţi să cântărească principiile din punctul de vedere al unei filosofii morale exacte, ar putea să li se pară straniu ca o generaţie următoare de oameni să sufere pedeapsa nelegiuirilor acumulate de câteva generaţii precedente; totuşi, deoarece aceasta este judecata clar indicată a lui Dumnezeu, care nu poate greşi, ar trebui să aşteptăm ca gândirea matură să arate dreptatea deciziei Sale. În cuvintele de mai sus, Domnul nostru a spus că aşa trebuia să fie cu generaţia Israelului trupesc căreia i Sa adresat la sfârşitul Veacului Iudeu tipic. Asupra lor trebuia să vină tot sângele drept vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât între templu şi altar. Mat. 23:35.

Aceasta a fost o profeţie teribilă, dar a căzut în urechi neatente şi necredincioase; şi adevărat, după literă şia ((48)) avut împlinirea cam cu treizeci şi şapte de ani mai târziu, când conflictul civil şi invadatorii ostili au împlinit temuta recompensă. Despre acel timp citim că locuitorii Iudeii erau dezbinaţi de gelozii în multe facţiuni care se războiau şi că neîncrederea reciprocă ajunsese la cea mai mare dezvoltare. Prietenii erau înstrăinaţi, familiile erau destrămate şi fiecare om suspecta pe fratele său. Furtul, impostura şi asasinatul erau răspândite şi viaţa nimănui nu era sigură. Nici chiar templul nu era un loc sigur. Marele preot a fost înjunghiat în timp ce făcea serviciul public de închinare. Apoi, împinşi la disperare din cauza masacrării fraţilor lor din Cezareea, şi se pare sortiţi măcelului în toate părţile, întreaga naţiune s-a unit în revoltă. Iudeea a fost astfel adusă la răscoală deschisă împotriva Romei şi la sfidarea întregii lumi civilizate.

Vespasian şi Titus au fost trimişi să-i pedepsească, şi grozavă a fost răsturnarea lor. Cetăţile lor au fost măturate una după alta, până când în sfârşit Titus a asediat Ierusalimul. În primăvara anului 70 d. Cr., când cetatea era aglomerată de mulţimile venite la sărbătoarea Paştelui, el şi-a condus legiunile în faţa zidurilor ei şi locuitorii captivi au ajuns repede pradă foametei şi săbiei invadatorilor şi conflictului civil. Când cineva reuşea să se strecoare afară din cetate era răstignit de către romani; şi atât de înspăimântătoare era foametea încât părinţii îşi ucideau şi îşi mâncau propriii lor copii. Numărul celor care au pierit este declarat de către Iosefus ca fiind peste un milion, iar cetatea şi templul au fost prefăcute în cenuşă.

Acestea au fost faptele, ca împlinire a profeţiei de mai sus asupra răzvrătitului Israel trupesc la sfârşitul veacului lor de favoare specială ca popor ales al lui Dumnezeu. Iar acum, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, potrivit semnificaţiei mai largi a profeţiei, trebuie să vină ((49)) paralela acelei strâmtorări peste Israelul spiritual nominal, care, în sensul lui cel mai larg, este creştinătatea — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, şi ca atare, într-un sens chiar mai teribil decât acela care a fost peste Iudeea şi peste Ierusalim. Cu greu ne putem imagina o strâmtorare mai severă decât aceea descrisă mai sus, decât în sensul că va fi mai generală, mai larg răspândită şi mai distructivă, după cum sugerează grăitor echipamentele moderne de război. În loc de a fi limitată la o naţiune sau provincie, năvala ei va fi peste toată lumea, în special peste lumea civilizată, creştinătatea, Babilonul.

De aceea putem privi acea pedeapsă a mâniei peste Israelul trupesc ca o preumbrire a indignării şi a mâniei mai mari care vor fi vărsate peste creştinătate la sfârşitul acestui veac. Cei care, în graba lor, înclină să vadă că acest procedeu al Atotputernicului cu această generaţie este nedrept, numai n-au înţeles legea perfectă a răsplătirii, care desigur, deşi adesea înceată, produce rezultatele ei inevitabile. Dreptatea, da, necesitatea şi filosofia ei, sunt foarte evidente pentru cei chibzuiţi şi reverenţioşi, care, în loc să fie înclinaţi să-L acuze pe Dumnezeu de nedreptate, îşi apleacă inima asupra instrucţiunilor Cuvântului Său.

Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor precedente

Astăzi ne aflăm într-o perioadă care este culminarea veacurilor de experienţă care ar trebui să fie, şi este în anumite privinţe, în mare măsură spre profitul lumii; în special pentru acea parte a lumii care a fost, direct şi indirect, favorizată cu lumina adevărului divin — creştinătatea, Babilonul — a cărei responsabilitate pentru această administrare a avantajului este în consecinţă ((50)) foarte mare. Dumnezeu îi face pe oameni răspunzători, nu numai pentru ceea ce ştiu, ci şi pentru ceea ce ar putea şti dacă şi-ar apleca inima asupra instrucţiunilor — asupra lecţiei pe care experienţa (a lor şi a altora) este intenţionată so dea ca învăţătură; şi dacă oamenii nu dau atenţie lecţiilor din experienţe, sau neglijează sau dispreţuiesc cu voia învăţăturile ei, trebuie să sufere consecinţele.

În faţa aşa-zisei creştinătăţi stă istoria deschisă a tuturor timpurilor trecute, precum şi revelaţia divină inspirată. Şi ce lecţii conţin ele! — lecţii de experienţă, de înţelepciune, de cunoştinţă, de har şi de avertizare. Dând atenţie experienţelor generaţiilor trecute în diferitele aspecte ale industriei umane, ale economiei politice etc., lumea a făcut progres foarte lăudabil în lucrurile materiale. Multe din comodităţile şi avantajele civilizaţiei actuale ne-au venit în mare măsură din aplicarea lecţiilor observate în experienţele generaţiilor trecute. Arta tiparului a adus aceste lecţii la îndemâna fiecărui om. Generaţia actuală numai în acest punct are mare avantaj în toate felurile: toată înţelepciunea şi experienţa acumulată a trecutului este adăugată la a ei proprie. Dar marile lecţii morale pe care oamenii ar trebui de asemenea să le fi studiat şi învăţat au fost în mod foarte general nesocotite, chiar şi atunci când ele au fost în mod accentuat impuse atenţiei publice. Istoria este plină de asemenea lecţii pentru mintea gânditoare înclinată spre dreptate; iar oamenii din prezent au mai multe asemenea lecţii decât cei din oricare generaţie trecută. Minţile gânditoare, din când în când, au observat şi au atras atenţia asupra acestui fapt. Astfel, Profesorul Fisher, prefaţându-şi relatarea despre ridicarea, progresul şi căderea imperiilor, cu adevărat spune: „Că există o domnie a legii în succesiunea evenimentelor umane, este o convingere garantată de faptele observate. Evenimentele nu vin în existenţă fără legătură cu antecedentele care duc la ele. Ele sunt înţelese ca rezultate naturale ale ((51)) timpurilor care au trecut înaintea lor. Evenimentele precedente leau preumbrit”.

Acest lucru este de fapt adevărat: legea cauzei şi efectului nu este nicăieri mai proeminent marcată decât în paginile istoriei. Potrivit acestei legi, care este legea lui Dumnezeu, seminţele semănării trecute trebuie în mod necesar să încolţească, să se dezvolte şi să producă roadă; şi de aceea, un seceriş vine în mod inevitabil cândva. În Volumul II am arătat că timpul secerişului Veacului Evanghelic a venit deja; că a început în 1874, când sosise timpul ca Domnul secerişului să fie prezent, şi că în timp ce de la acea dată încoace este în desfăşurare o mare lucrare de seceriş, acum ne apropiem în grabă de sfârşitul perioadei de seceriş, când îşi au timpul cuvenit arderea neghinei şi adunarea şi călcarea ciorchinilor deplin copţi ai „viei pământului” (roadele coapte ale viei false — „Babilonul”). Apoc. 14:18-20.

Responsabilităţile creştinătăţii şi atitudinea ei faţă de ele

Babilonul, creştinătatea, a avut un lung termen de încercare a puterii şi a avut multe ocazii atât de a învăţa şi a practica dreptatea, cât şi multe avertizări în privinţa unei judecăţi viitoare. În tot acest Veac Evanghelic a avut în mijlocul ei pe sfinţii lui Dumnezeu — devotaţi, sacrificatori de sine, bărbaţi şi femei asemenea lui Cristos — „sarea pământului”. A auzit mesajul mântuirii de pe buzele lor, a văzut principiile adevărului şi dreptăţii exemplificate în vieţile lor, şi ia auzit reflectând despre dreptate şi despre judecata viitoare. Dar ea a nesocotit aceste epistole vii ale lui Dumnezeu; şi nu numai atât, dar aşazisele naţiuni creştine ale ei, în lăcomia lor după câştig, au adus ocară peste numele lui Cristos printre păgâni, urmând pe misionarul creştin cu blestematul trafic de rom şi cu alte rele „civilizate”; şi în mijlocul ei şi prin autoritatea ei, ((52)) adevărata împărăţie a cerurilor în embrion (compusă numai din sfinţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri) a suferit violenţă. Ea i-a urât şi i-a persecutat chiar până la moarte, aşa încât, prin decretele ei, de-a lungul secolelor, mii dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Ca şi Învăţătorul lor, ei au fost urâţi fără pricină; au fost respinşi ca gunoiul pământului pentru dreptate; şi lumina lor a fost tot mereu înăbuşită, pentru ca întunericul care era preferat, împreună cu ocaziile lui de a face nelegiuire, să poată domni. O, cât de întunecoasă este această mărturie a creştinătăţii! Sistemul-mamă este „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus”; iar ea şi fiicele ei, încă oarbe, sunt gata încă să-i persecute şi să-i decapiteze (Apoc. 20:4), deşi întrun mod mai rafinat, pe toţi cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi adevărului Său, şi care încearcă, oricât de blând, să le arate clar Cuvântul Domnului care le mustră.

Puterile civile ale creştinătăţii au fost frecvent avertizate, când tot mereu imperiile şi împărăţiile au căzut sub greutatea propriei lor corupţii. Şi chiar şi astăzi, dacă puterile care sunt ar asculta, ele ar putea auzi ultima avertizare a profetului inspirat al lui Dumnezeu, zicând: „Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă”. „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală [se împotrivesc] şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor!» Dar împotrivirea lor nu le va folosi la nimic; pentru că „Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi [deoarece cu persistenţă neglijează să dea atenţie avertizărilor Lui], în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte”. Ps. 2:10-12, 1-5.

((53))

Iarăşi, aşa cum este reprezentat prin principiile simple şi acum larg cunoscute ale legii Sale sfinte: „Dumnezeu stă în adunarea celor puternici [a celor în autoritate — K. J., n. e.]; El judecă în mijlocul dumnezeilor [judecătorilor — trad. reviz., subsol, n. e.] [stăpânitorilor, zicând]: «Până când veţi judeca strâmb şi veţi căuta la faţa celor răi? Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate celui apăsat şi săracului, scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, scoateţi-i din mâna celor răi!” (Ps. 82:1-4). Presa zilnică este mărturie constantă că importanţa şi folosul acestui sfat, prin exigenţele timpurilor actuale, sunt impuse atenţiei celor în autoritate; şi numeroase sunt vocile prevenitoare ale oamenilor chibzuiţi care văd pericolul neglijării generale a acestui sfat. Chiar şi oamenii din lume, care observă viitorul numai din punctul de vedere al folosului, înţeleg necestitatea de a se urma calea recomandată de profeţi.

Fostul Împărat William al Germaniei a văzut aceasta, aşa cum se observă din cele ce urmează, primite de la corespondentul la Berlin al lui Osservatore Romano (1880):

„Când Împăratul William a primit vestea despre ultimul atentat oribil la viaţa ţarului a devenit foarte serios, şi după ce a rămas tăcut câteva minute, a spus cu accent melancolic dar cu o anumită energie: «Dacă nu schimbăm direcţia politicii noastre, dacă nu ne gândim în mod serios să dăm învăţătură sănătoasă tineretului, dacă nu dăm primul loc religiei, dacă numai ne facem că guvernăm prin expediente de pe o zi pe alta, tronurile noastre vor fi răsturnate şi societatea va cădea pradă celor mai groaznice evenimente. Nu mai avem timp de pierdut şi va fi o mare nenorocire dacă nu ajung toate guvernele la un acord în munca salutară de represiune».”

Într-o carte larg răspândită în Germania, intitulată Reformă sau Revoluţie, autorul ei, Herr von Massow, care nu este nici socialist nici radical, ci conservator şi preşedinte al Comitetului Central pentru Coloniile de Muncă, acuză pe concetăţenii săi de „politica struţului”, că imită obiceiul proverbial al acelei păsări de a-şi ascunde capul în nisip crezând că devine invizibilă când nu vede. Von Massow scrie: ((54)) „Putem ignora faptele, dar nu le putem schimba. Nu este nici o îndoială că suntem în ajunul unei revoluţii. Toţi cei care au ochi să vadă şi urechi să audă trebuie să admită aceasta. Numai o societate afundată în egoism, mulţumire de sine şi căutarea plăcerii poate nega aceasta; numai o astfel de societate va continua să danseze pe vulcan, va refuza să vadă Mene-Techel şi va contiuna să creadă în puterea baionetelor.

Marea majoritate a celor educaţi nu are nici o idee de magnitudinea urii care fierbe printre păturile de jos. Partidul Social-Democrat este privit ca oricare alt partid politic; totuşi acestui partid nu-i pasă de drepturile politice, nu-i pasă de reforma administrativă sau de legi noi. Acest partid se bazează pe dorinţa claselor de jos de a se bucura de viaţă, o dorinţă de a gusta plăceri despre care cei care n-au avut niciodată o bancnotă de o sută de mărci au o concepţie cu totul deformată. … Ordinea, desigur, va fi restabilită curând [după regimul socialist]; dar în ce stare va fi ţara! Vor fi nenumăraţi schilozi, văduve şi orfani; băncile de stat şi private vor fi fost jefuite; căile ferate, telegrafele, drumurile, podurile, locuinţele, fabricile, monumentele — totul va fi demolat, şi nici Uniunea, nici Statele, nici oraşele şi parohiile nu vor putea găsi milioanele pentru costul reparării chiar şi a unei mici părţi din ceea ce este distrus. Este aproape incredibil că nimic nu se face pentru a înlătura pericolul. Nu caritatea este necesară, ci inimi calde, dispuse să arate interes pentru clasele de jos. Iubirea, iubirea atotcuprinzătoare, va birui mare parte din ura care fierbe. Mulţi se pot pierde în aşa măsură încât nimic nu-i va aduce înapoi; dar există de asemenea milioane care pot fi totuşi câştigaţi pentru lege şi ordine dacă se dă dovada că este posibil ca ei să obţină o ocupaţie vrednică de o fiinţă umană; că ei nu trebuie, cum este acum cazul, s-o ducă mai rău ca animalele care cel puţin au adăpost în grajd şi sunt hrănite”.

Scriitorul continuă pe larg şi deschide ochii oamenilor din Berlin la pericolul în care trăiesc. „Berlinezii”, spune el, „îşi imaginează că sunt siguri sub protecţia gărzilor, cu un efectiv de vreo 60.000. O speranţă zadarnică! În timpul toamnei, ((55))când cei cărora le-a expirat termenul îşi părăsesc regimentele şi înainte de a veni noii recruţi, garnizoana deabia are un efectiv de 7.000. O insurecţie condusă de vreun fost ofiţer nemulţumit ar putea repede găsi 100.000 şi chiar 160.000 de muncitori care să participe la ea. Toţi aceşti oameni au făcut serviciul militar şi sunt la fel de bine pregătiţi ca şi împotrivitorii lor şi înţeleg necesitatea disciplinei. Firele de telegraf şi de telefon ar fi tăiate; liniile ferate ar fi avariate pentru a împiedica venirea întăririlor; ofiţerii care s-ar grăbi la posturile lor ar fi interceptaţi. Revoluţionarii ar putea arunca în aer cazărmile şi i-ar putea împuşca pe Împărat, pe miniştri, pe generali, pe oficiali — pe toţi cei care poartă uniformă — înainte ca o singură trupă de cavalerie sau baterie de artilerie să poată veni în ajutorul lor”.

Dar oare cei în autoritate dau atenţie prevenirilor şi lecţiilor solemne din această oră? Nu: după cum a prezis profetul despre ei — „Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric; … [până când] se clatină toate temeliile pământului” [temeliile societăţii — principiile legii şi ordinii până acum stabilite] — se clatină teribil — se clatină ca să poată fi îndepărtate. Evr. 12:27; Ps. 82:5; Isa. 2:19.

Fostul împărat al Germaniei a fost foarte indiferent la temerile tocmai citate, exprimate de bunicul său. Cu ani în urmă, dăruindu-i prinţului Bismarck o sabie magnifică întro teacă de aur, împăratul a spus:

„Înaintea ochilor acestor trupe vin să prezint Luminăţiei Voastre darul meu. N-aş putea găsi un dar mai bun decât o sabie, cea mai nobilă armă a germanilor, un simbol al acelui instrument la care Înălţimea Voastră, în serviciul bunicului meu, aţi ajutat să se făurească, să se ascută şi de asemenea să se mânuiască — un simbol al acelui mare timp de construcţie în care mortarul a fost sângele şi fierul — un remediu care nu dă greş niciodată, şi care, în mâinile regilor şi prinţilor va păstra în caz de nevoie unitatea Patriei, întocmai cum, atunci când a fost aplicat în afara ţării, a dus la unire internă”.

((56))

The Spectator din Londra comentând această expresie spune:

„Aceasta este desigur o declaraţie cât se poate de alarmantă, precum şi şocantă. Există două explicaţii curente ale ei în Germania — una că este îndreptată împotriva pretenţiei oricărui stat german de a se separa de imperiu, iar cealaltă, că anunţă decizia împăratului şi a aliaţilor lui de a trata pe socialişti şi anarhişti, dacă este necesar, prin forţă militară. În ambele cazuri anunţul a fost nenecesar şi indiscret. Nimeni nu se îndoieşte că Imperiul German, care a fost construit de fapt cu sabia la Langensalza, precum şi în război cu Franţa, ar decreta ocupaţia militară a oricărui Stat secesionist; dar a ameninţa vreun partid, chiar şi pe socialişti, cu legea marţială în timp ce încearcă să câştige prin vot, este de fapt a suspenda constituţia în favoarea unei stări de asediu. Noi nu presupunem că împăratul a intenţionat ceva de felul acesta, dar pare clar că este preocupat de situaţie; că simte rezistenţa socialiştilor şi că concluzia lui este — «Ei bine, ei bine, eu am încă sabia şi acesta este remediul care nu dă greş niciodată.» Mulţi regi au ajuns la această concluzie înaintea lui, dar puţini au fost lăsaţi în voia lor până acolo încât să considere înţelept să gândească asupra unui astfel de subiect cu voce tare. Este o ameninţare, oricum am explica-o; şi monarhii înţelepţi nu ameninţă până când ora de atac este sosită, şi încă mai puţin ameninţă cu violenţa militară ca remediu chiar şi pentru neplăceri interne. «Sabia un remediu» pentru relele interne, «care nu dă greş niciodată!» La fel s-ar putea spune şi că bisturiul chirurgului este un remediu pentru febră, care nu dă greş niciodată. Prinţul Schwartzenburg, un conservator al conservatorilor, cu o armată irezistibilă în spate, a încercat acest remediu în împrejurări mai favorabile, şi concluzia lui după experienţă îndelungată a fost întruchipată în cea mai înţeleaptă din toate zicătorile politice bune, pe care împăratul german ar fi bine s-o ia în considerare — «Poţi face orice cu baionetele — cu excepţia că nu poţi şedea pe ele».

Ce ar fi putut spune un imperator roman mai tare decât că «sabia este un remediu care nu dă greş niciodată»? Într-o propoziţie de felul acesta se află esenţa tiraniei; şi dacă împăratul a rostit-o într-adevăr după ce s-a gândit, Germania nu are în el un ((57)) conducător, ci un stăpân absolut, de tipul pe care istoria modernă ni-l arată a fi învechit. S-ar putea dovedi, desigur, că împăratul a vorbit pripit, sub influenţa acelei emoţii pe jumătate poetice, pe jumătate ieşite dintr-un simţ exagerat al propriei sale personalităţi, pe care a trădat-o adeseori înainte; dar dacă vorbirea lui trebuie acceptată în lumina unui manifest către poporul său, tot ce se poate spune este: «Ce păcat; ce sursă de speranţă a dispărut!»”

Declaraţia actualului ţar al Rusiei, că el va susţine autocraţia la fel de înfocat ca şi tatăl său, a fost un alt indiciu al neglijenţei de a da atenţie prevenirilor solemne ale ceasului său prielnic şi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi remarcaţi cum a fost primită de către oamenii de pe domeniul său, în ciuda întregii energii oficiale exercitate acolo pentru a pune botniţă libertăţii de exprimare. Partidul Drepturilor Populare din Rusia a scos un manifest şi l-a răspândit în tot imperiul.

Manifestul era sub forma unei scrisori către ţar şi era remarcabil în privinţa exprimării clare şi pline de forţă. După ce-l critica pentru afirmarea absolutismului său, manifestul spunea:

„Cei mai avansaţi zemstvos au cerut numai armonia ţarului cu poporul, libertatea de exprimare şi supremaţia legii asupra arbitrarului executivului. Aţi fost înşelat şi speriat de reprezentările curtenilor şi birocraţilor. Societatea va înţelege perfect că birocraţia, care păzeşte cu gelozie propria sa omnipotenţă, a vorbit prin dumneavoastră. Birocraţia, începând cu Consiliul de Miniştri şi sfârşind cu cel mai de jos agent de ordine civilă de la ţară, urăşte orice dezvoltare, socială sau individuală, şi împiedică în mod activ comunicarea liberă între monarh şi reprezentanţii poporului său, dacă nu vin în îmbrăcăminte de gală, prezentând felicitări, icoane şi prinosuri.

Vorbirea dumneavoastră a dovedit că orice încercare de a vorbi deschis în faţa tronului, chiar şi în cea mai loială formă, despre nevoile strigătoare la cer ale ţării, sunt întâmpinate numai cu refuz aspru şi brusc. Societatea a aşteptat de la dumneavoastră încurajare şi ajutor, dar a auzit numai o memorare a omnipotenţei dumneavoastră, dând impresia înstrăinării complete a ţarului de popor. Dumneavoastră înşivă v-aţi ucis popularitatea şi aţi ((58)) înstrăinat toată acea parte a societăţii care se luptă în tăcere să înainteze. Unele persoane sunt foarte bucuroase de discursul dumneavoastră, dar curând veţi descoperi neputinţa lor.

În alt segment al societăţii, vorbirea dumneavoastră a produs un sentiment de daună şi depresie, pe care însă cele mai bune forţe sociale îl vor birui, înainte de a trece la străduinţa paşnică dar încăpăţânată şi deliberată necesară pentru libertate. În altă secţiune, cuvintele dumneavoastră vor stimula dispoziţia de a fi gata de luptă cu orice mijloace împotriva nesuferitei stări de lucruri actuale. Dumneavoastră aţi fost primul care aţi început lupta. Curând ea va continua.”

Astfel toate naţiunile „creştinătăţii” cu nepăsare se împleticesc în întunericul de mult preferat. Chiar şi această ţară frumoasă a lăudatei libertăţi, în multe privinţe atât de bogat favorizată mai presus de toate celelalte naţiuni, nu este o excepţie; şi ea de asemenea a primit multe preveniri. Să observăm cuvintele aproape profetice ale preşedintelui ei martir, Abraham Lincoln, scrise cu puţin timp înainte de asasinarea sa, unui prieten din Illinois. El a scris:

„Da, cu toţii ne putem felicita că nemilosul război se apropie de sfârşit. A costat o enormă cantitate de bogăţie şi sânge. Cel mai bun sânge al florii tineretului american a fost oferit liber pe altarul ţării noastre pentru ca naţiunea să poată trăi. A fost într-adevăr un ceas greu pentru Republică. Dar eu văd că în viitorul apropiat vine o criză care mă descurajează şi mă face să tremur pentru siguranţa ţării mele. Ca rezultat al războiului au fost întronate corporaţiile, apoi va urma o eră a corupţiei în locurile înalte, iar puterea banilor din ţară se va strădui săşi prelungească domnia prin aceea că va lucra asupra prejudecăţilor poporului până când toată bogăţia se va strânge în câteva mâini şi Republica va fi distrusă. Simt în acest moment mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât oricând înainte, chiar şi decât în plin război”.

Şi iarăşi în 1896, reprezentantul Hatch din Missouri, întrun discurs în faţa Congresului despre chestiuni financiare şi sociale, după cum raportează presa publică, a spus:

((59))

„Remarcaţi ce spun! Dacă legea inexorabilă a cauzei şi efectului n-a fost scoasă afară din codul de legi al Atotputernicului, dacă nu se pune capăt foarte repede situaţiei, vă puteţi aştepta să vedeţi ororile Revoluţiei Franceze puse pe scena americană cu toate îmbunătăţirile moderne, şi aceasta în următorul deceniu. Şi eu nu sunt singurul. Domnul acela, Astor, care a plecat în Anglia cu câtva timp în urmă, şi-a cumpărat un loc pe insulă şi a devenit supus britanic, a văzut ce vine tot atât de clar cum văd şi eu, aşa că n-a pierdut ocazia şi a luat-o din loc când n-a fost aşa mare înghesuială la cabinele de lux cum va fi după un timp. El ştia foarte bine că dacă lucrurile vor continua aşa cum voi şi cu mine le-am văzut de un timp, nu va fi mult până când va fi aşa de mare înghesuială a celor din clasa lui care se vor grăbi să se îmbarce pe fiecare vapor care pleacă, încât ar putea fi împins jos de pe pasarelă”.

Distinsul H. R. Herbert, secretar al marinei Statelor Unite, într-un discurs ţinut în Cleveland, Ohio, la 30 aprilie 1896, a folosit următoarele cuvinte într-o vorbire foarte moderată în faţa oamenilor de afaceri:

„Intrăm într-o eră de întreprinderi mari care ameninţă să ocupe, cu excluderea altora, toate căile obişnuite ale progresului uman. Optimiştii vă pot spune că aceasta este pentru îmbunătăţirea condiţiilor vieţii umane, că întreprinderile mari vor ieftini produsele, vor ieftini transporturile. Magazinul mamut în care poţi găsi tot ce doreşti, şi găseşti ieftin, apare peste tot. Fabricile cu capital de milioane în spatele lor pun stăpânire rapid pe câmpul odată ocupat de întreprinderi mai mici de acelaşi fel.

Inteligenţa umană pare incapabilă să născocească, fără să limiteze periculos de mult libertatea naturală a cetăţeanului, vreun plan pentru împiedicarea acestor monopoluri, şi efectul este acumularea marii bogăţii de către cei puţini, îngustarea oportunităţilor celor mulţi şi dospirea nemulţumirii. Ca atare, conflictele între muncă şi capital vor avea o semnificaţie mai mare în viitor decât au avut în trecut.

Există oameni chibzuiţi care prezic că din antagonismul între muncă şi capital va ieşi un conflict care va fi fatal pentru guvernarea republicană printre noi, un conflict care va duce ((60)) mai întâi la anarhie şi vărsare de sânge, şi apoi la monarhie sub vreun conducător îndrăzneţ, care va fi capabil prin putere militară să scoată ordine din haos.

Uneori ne este indicat socialismul ca rezultatul logic al stării actuale. Se spune că primele experimente în această direcţie trebuie să fie făcute în oraşe, că angajatorii, cu mijloace nelimitate la îndemâna lor, şi angajaţii, cu slabă oportunitate de înaintare, decât prin vot, trebuie să lupte unii cu alţii, o clasă împotriva alteia, pentru controlul guvernelor municipale. Acesta este unul dintre pericolele viitorului. … S-a presupus odată că fermierul american va rezista veşnic precum un bastion de neclintit, dar a venit o schimbare în spiritul multora dintre fermierii noştri”.

Puterile eclesiastice ale creştinătăţii au avut de asemenea învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă. Ele au fost avertizate prin procedurile providenţiale ale lui Dumnezeu cu poporul Său în trecut şi prin reformatori ocazionali. Totuşi puţine, foarte puţine, pot citi scrisul de pe perete şi ele n-au putere să biruie, sau măcar să oprească acest curent popular. Rev. T. De Witt Talmage părea că vede şi înţelege într-o anumită măsură; căci într-un discurs de actualitate a zis:

„Dacă Biserica lui Isus Cristos nu se ridică şi nu se dovedeşte prietenul poporului cum este şi prietenul lui Dumnezeu, şi în simpatie cu masele largi, care, avându-şi familiile în spate, luptă această bătălie pentru pâine, biserica, aşa cum este organizată în prezent, va deveni o instituţie defunctă şi Cristos va merge iarăşi pe ţărm şi va invita pescari simpli, oneşti, să vină în apostolia dreptăţii — faţă de om şi faţă de Dumnezeu. A venit timpul când toate clasele de oameni vor avea drepturi egale în marea luptă pentru câştigarea existenţei”.

Şi totuşi acest om, cu o administrare de talent şi influenţă pe care doar puţini o posedă, n-a părut să-şi urmeze în grabă convingerile exprimate în privinţa datoriilor creştinilor influenţi în ora de pericol.

Avertizările merg înainte şi convingerile despre datorie şi privilegiu se fixează în multe minţi; dar vai! nimic nare ((61)) rost; ele trec fără a fi luate în seamă. Puterea mare a fost, şi într-o anumită măsură mai este, în mâinile eclesiasticilor; dar în numele lui Cristos şi al Evangheliei Sale a fost şi mai este încă folosită egoist şi abuziv. „Slava unuia de la altul”, „scaunele dintâi în sinagogi” şi „să fie numiţi de oameni «Rabbi»”, doctor, reverend etc., şi caută câştig, fiecare din partea [sau denominaţia] sa” (Ioan 5:44; Mat. 23:6-12; Isa. 56:11), şi „frica de oameni este o cursă” — acestea îi împiedică pe unii chiar şi dintre servitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la credincioşie, în timp ce se pare că mulţi dintre păstorii subordonaţi n-au avut niciodată vreun interes pentru turma Domnului decât ca aceasta să le asigure lâna de aur.

În timp ce noi recunoaştem bucuroşi că printre clerul tuturor denominaţiilor bisercii nominale, care de-a lungul veacului a conţinut atât grâu cât şi neghină (Mat. 13:30), sunt şi au fost incluşi mulţi oameni educaţi, cultivaţi, rafinaţi şi pioşi, suntem forţaţi să admitem că mulţi care aparţin clasei „neghină” şi-au găsit calea atât spre amvoane cât şi spre strane. Într-adevăr, ispitele spre mândrie şi slavă deşartă, şi în multe cazuri spre comoditate şi bogăţie, prezentate tinerilor talentaţi care aspirau la amvon, au fost astfel încât să garanteze că trebuia să fie aşa, şi aceasta într-o măsură mare. Dintre toate profesiile, slujirea creştină a permis drumul cel mai rapid şi mai uşor spre faimă, comoditate şi prosperitate vremelnică generală, şi adesea spre bogăţie. Profesia juridică cere energie intelectuală şi efort în afaceri toată viaţa şi aduce greutatea grijii ei presante. Acelaşi lucru se poate spune şi despre profesia medicală. Şi dacă oamenii se ridică la bogăţie şi distincţie în aceste profesii, nu este numai fiindcă ei au spirit viu şi limbă pregătită, ci fiindcă au câştigat în mod cinstit distincţie prin folosirea atentă şi constantă a minţii şi prin efort laborios. Pe de altă parte, în profesia clericală, o purtare rafinată, plăcută, o abilitate moderată de a se adresa unei adunări ((62)) publice de două ori pe săptămână pe o temă luată din Biblie, împreună cu o educaţie moderată şi un caracter moral bun, îi asigură oricărui tânăr care intră în această profesie respectul şi reverenţa comunităţii sale, un salariu confortabil şi o viaţă liniştită, netulburată şi uşoară.

Dacă are talent superior, oamenii, care sunt admiratori ai oratoriei, vor descoperi repede şi nu mult va trece până când va fi chemat la o misiune mai avantajoasă; şi aproape fără să-şi dea seama va deveni faimos printre oameni, care arareori se opresc să întrebe dacă pietatea lui — credinţa, smerenia şi evlavia lui — au ţinut pasul în dezvoltare cu progresul său intelectual şi oratoric. De fapt, dacă acesta din urmă va fi cazul, el va fi mai puţin acceptabil, în special pentru congregaţiile bogate care, probabil mai frecvent decât cele foarte sărace, sunt compuse mai ales din „neghină”. Dacă pietatea lui va supravieţui presiunii acestor împrejurări, el va fi obligat, prea adesea pentru binele reputaţiei sale, să acţioneze contra dispoziţiilor şi prejudecăţilor ascultătorilor săi şi curând va constata că este nepopular şi nedorit. Aceste împrejurări au adus astfel la amvon o proporţie foarte mare de ceea ce Scripturile numesc „păstori plătiţi”. Isa. 56:11; Ezec. 34:2-16; Ioan 10:11-14.

Responsabilitatea celor care au întreprins slujirea Evangheliei în numele lui Cristos este foarte mare. Ei stau foarte proeminenţi în faţa oamenilor ca reprezentanţi ai lui Cristos — ca exponenţi speciali ai spiritului Său şi ca expunători ai adevărului Său. Şi, ca clasă, ei au avantaje faţă de ceilalţi oameni pentru a ajunge la o cunoştinţă a adevărului şi îl pot vesti fără piedici. Ei au fost uşuraţi de poverile muncii şi grijii pentru câştigarea celor necesare vieţii care-i încătuşează pe alţi oameni, şi, având nevoile materiale asigurate, li s-a acordat timp, tihnă, educaţie specială şi numeroase ajutoare de asociere etc., chiar pentru acest scop.

((63))

Aici, pe de altă parte, au existat aceste mari oportunităţi pentru zel pios şi sacrificiu de sine devotat pentru cauza adevărului şi dreptăţii; şi, pe de altă parte, mari ispite, fie pentru comoditate indolentă, fie pentru ambiţie după faimă, bogăţie sau putere. Vai! marea majoritate a clerului în mod evident a căzut sub ispite, mai degrabă decât să îmbrăţişeze şi să folosească ocaziile poziţiilor lor; şi ca rezultat ei sunt astăzi „conducători orbi ai orbilor” şi împreună cu turmele lor se poticnesc repede în groapa scepticismului. Ei au ascuns adevărul (pentru că este nepopular), au avansat eroarea (fiindcă este populară) şi au dat ca învăţătură preceptele oamenilor (fiindcă sunt plătiţi să facă astfel). De fapt, ei leau spus oamenilor, şi uneori tocmai aşa: „Credeţi ce vă spunem pe propria noastră autoritate”, în loc să-i îndrume spre a „cerceta toate lucrurile” prin cuvintele inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor, şi să „ţină” numai „ce este bun”. De multe secole clerul Bisercii Romei a ţinut Cuvântul lui Dumnezeu îngropat în limbi moarte şi n-a permis traducerea lui în limbile vorbite de popor, ca nu cumva oamenii să cerceteze Scripturile şi astfel să dovedească deşertăciunea pretenţiilor ei. Cu timpul, din mijlocul stricăciunii ei sau ridicat câţiva reformatori evlavioşi, au salvat Biblia din uitare şi au dat-o poporului, şi a rezultat o mare mişcare protestantă — care a protestat împotriva doctrinelor false şi a practicilor rele ale Bisericii Romei.

Dar curând şi protestantismul a devenit corupt, iar clerul ei a început să formuleze crezuri, învăţând poporul să privească la ele ca la doctrinele condensate ale Bibliei şi de cea mai mare importanţă. I-au botezat şi catehizat din fragedă pruncie, înainte de a învăţa să gândească; apoi, după ce au crescut la anii maturităţii, le-au cântat să adoarmă şi le-au dat de înţeles că în chestiuni religioase calea lor sigură este să le încredinţeze lor toate problemele de doctrină şi să le urmeze instrucţiunile, dându-le de ((64)) înţeles că numai ei aveau educaţia etc., necesare înţelegerii adevărului divin, şi că ei, de aceea, trebuie consideraţi autorităţi în toate aceste chestiuni fără să mai apeleze la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când cineva îndrăznea să pună sub semnul întrebării această pretinsă autoritate şi să gândească diferit, era privit ca eretic şi schismatic. Cei mai învăţaţi şi mai proeminenţi dintre ei au scris volume masive de ceea ce ei numesc Teologie Sistematică, toată fiind calculată, ca şi Talmudul printre evrei, să desfiinţeze în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu şi să dea ca învăţătură preceptele oamenilor (Mat. 15:6; Isa. 29:13); iar alţii dintre cei învăţaţi şi proeminenţi au acceptat funcţii profesorale onorabile şi avantajoase în Seminarii Teologice stabilite, ostentative, ca să pregătească pe tineri pentru slujirea creştină, dar de fapt pentru a învăţa ideile aşa-zisei „Teologii Sistematice” ale celor câteva şcoli ale lor — să încătuşeze gândirea liberă şi investigarea onestă, reverenţioasă a Sfintelor Scripturi în vederea unei credinţe simple în învăţăturile lor, fără a ţine seama de tradiţiile umane. În acest fel, generaţie după generaţie de „cler” a înaintat pe cărarea bătătorită a erorii tradiţionale. Şi numai ocazional a fost câte unul suficient de treaz şi loial adevărului ca să descopere eroarea şi să strige după reformă. Era cu mult mai uşor să se lase duşi de curentul popular, în special când în frunte erau oameni mari.

Astfel puterea şi avantajele superioare ale clasei clerului au fost folosite greşit, chiar dacă în rândurile lui au fost (şi sunt încă) unele suflete serioase, evlavioase care gândeau cu adevărat că fac serviciu lui Dumnezeu în sprijinirea sistemelor false în care au fost conduşi, şi de a căror erori au fost şi ei orbiţi în mare măsură.

În timp ce aceste reflecţii vor părea fără îndoială ofensatoare pentru mulţi din cler, în special pentru cei ((65)) mândri şi care-şi urmăresc propriile interese, nu ne temem că prezentarea lor candidă va ofensa pe vreunul dintre cei blânzi, care, dacă recunosc adevărul, vor fi binecuvântaţi printr-o mărturisire umilită a acestuia şi o hotărâre deplină de a umbla în lumina lui Dumnezeu aşa cum străluceşte din Cuvântul Lui, indiferent de tradiţiile umane. Noi ne bucurăm să zicem că până acum în perioada de seceriş am ajuns să cunoaştem câţiva clerici din această clasă, care, atunci când li s-a clarificat adevărul secerişului, au părăsit eroarea şi au urmat şi au servit adevărul. Dar majoritatea clerului, vai! nu este din clasa celor blânzi, şi iarăşi suntem obligaţi să recunoaştem forţa cuvintelor Învăţătorului — „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii!” fie că aceste avuţii vor fi reputaţie, faimă, învăţătură, bani, sau chiar confort obişnuit.

Oamenii obişnuiţi nu trebuie să fie surprinşi, prin urmare, că clerul din creştinătate, ca clasă, este orb faţă de adevărurile cuvenite în acest timp de seceriş, întocmai cum învăţătorii şi conducătorii recunoscuţi de la sfârşitul Veacului Iudeu tipic au fost orbi şi s-au împotrivit adevărurilor cuvenite în acel seceriş. Orbirea lor este întradevăr o răsplătire pentru talanţii şi oportunităţile folosite greşit, şi de aceea lumina şi adevărul nu pot fi aşteptate din partea aceea. La sfârşitul Veacului Iudeu conducătorii religioşi au sugerat poporului în mod semnificativ întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre maimarii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48), şi acceptând sugestia lor şi supunându-se orbeşte îndrumărilor lor, unora le-au scăpat privilegiile şi n-au intrat în binecuvântările noii dispensaţii. La fel va fi cu o clasă asemănătoare în aceste zile din urmă ale Dispensaţiei Evanghelice: cei care urmează orbeşte îndrumările clerului vor cădea împreună cu el în groapa scepticismului; şi numai cei care umblă credincioşi cu Dumnezeu, împărtăşindu-se din spiritul ((66)) Său şi bazânduse cu smerenie pe toate mărturiile Cuvântului Său preţios, vor fi în stare să discearnă şi să înlăture „pleava” erorii care de mult este amestecată cu adevărul, şi să stea tari în credinţa Evangheliei şi în loialitatea inimii faţă de Dumnezeu, în timp ce masele sunt duse de curentul popular spre necredinţă în diferitele ei forme — Evoluţia, Critica Radicală, Teosofia, Ştiinţa Creştină, Spiritismul, sau spre alte teorii care neagă necesitatea şi meritul marelui sacrificiu de pe Calvar. Dar cei care-şi menţin poziţia cu succes în această „zi rea” (Efes. 6:13), făcând aşa, îşi vor dovedi metalul caracterului lor creştin; căci atât de puternic va fi curentul împotriva lor, încât numai adevărata devotare creştină lui Dumnezeu, zelul, curajul şi tăria vor putea îndura până la sfârşit. Aceste valuri de necredinţă care vin, în mod sigur vor lua cu ele tot ce le stă în cale. Este scris: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. … Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost» şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta. … Cel ce stă în locuinţa tainică [a consacrării, comuniunii şi părtăşiei] a Celui-Prea-Înalt se va odihni în umbra Celui-Atotputernic. … El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este adevărul Lui.” Ps. 91.

Creştinii individuali nu se pot sustrage de la responsabilitatea lor personală, punând-o pe păstori şi pe învăţători sau pe concilii şi pe crezuri. După Cuvântul Domnului suntem judecaţi (Ioan 12:48-50; Apoc. 20:12), şi nu după opiniile şi faptele precedente ale semenilor noştri în nici o măsură. De aceea toţi ar trebui să imite pe nobilii bereeni care „cercetau Scripturile în fiecare zi”, ca să vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură erau adevărate (Fapt. 17:11). Datoria noastră ca creştini este să verificăm individual toate lucrurile pe care le acceptăm şi să reţinem ceea ce este bun. „Întrebaţi legea şi ((67)) descoperirea! De nu vă vor vorbi asemenea cuvântului acesta, atunci nu-i lumină în ei.” Fapt. 17:11; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20 (B. B., ediţia 1988 — n. e.).

Acest principiu este bun atât în lucrurile naturale cât şi în cele spirituale. În timp ce diferitele corăbii ale statului plutesc în derivă spre nimicire, cei care văd talazurile în faţă, deşi nu pot schimba cursul evenimentelor în general, pot, într-o măsură cel puţin, folosi ocaziile prezente cu înţelepciune ca să-şi regleze propria conduită în vederea catastrofei inevitabile; ei pot pregăti bărcile de salvare şi colacul de salvare, aşa încât atunci când corăbiile statului vor eşua în marea învolburată a anarhiei, ei să-şi poată ţine capul deasupra valurilor şi să găsească odihnă dincolo de ele. Cu alte cuvinte, politica înţeleaptă, ca să nu mai zicem nimic de principiu, este în aceste zile să procedăm drept, generos şi blând cu semenii noştri din fiecare clasă şi stare a vieţii; căci marea strâmtorare va izvorî din mânia intensă a naţiunilor înfuriate — din nemulţumirea şi indignarea maselor luminate ale poporului împotriva claselor mai norocoase, aristocrate şi conducătoare. Subiectele de nemulţumire sunt actualmente discutate pe larg; şi acum, înainte ca furtuna mâniei să izbucnească, este timpul ca indivizii să-şi facă cunoscute principiile, nu numai prin cuvinte, ci şi prin conduita lor în toate relaţiile cu semenii lor. Acum este timpul pentru a studia şi a aplica principiile regulii de aur; a învăţa să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să acţionăm în consecinţă. Dacă oamenii ar fi destul de înţelepţi să ia în considerare care anume, în viitorul foarte apropiat, trebuie să fie rezultatul cursului actual al lucrurilor, ei ar face aceasta din diplomaţie, dacă nu din principiu.

Nu este decât raţional să presupunem că în strâmtorarea care vine, chiar în mijlocul celei mai mari confuzii, vor fi discriminări în favoarea celor care s-au arătat drepţi, generoşi şi blânzi, şi mânie extremă împotriva celor care au ((68)) practicat şi au apărat opresiunea. Aşa a fost în mijlocul ororilor Revoluţiei Franceze; şi că iarăşi va fi aşa este sugerat de sfatul Cuvântului lui Dumnezeu care spune: „Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3). „Depărteazăte de rău şi fă binele; caută pacea şi urmăreşte-o. Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor care fac rău, ca să le şteargă amintirea de pe pământ” (Ps. 34:14-16). Aceste cuvinte de înţelepciune şi avertizare sunt pentru lume în general. În privinţa „sfinţilor”, „turma mică”, „biruitorii”, lor le este promis că vor fi socotiţi vrednici să scape de toate acele lucruri care vin peste lume. Luca 21:36.

Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea şi cu marea strâmtorare

În timp ce mânia aprinsă a Domnului trebuie să fie vărsată în mod special peste naţiunile creştinătăţii, fiindcă ele au păcătuit împotriva luminii şi privilegiului mare, Scripturile arată clar că naţiunile păgâne n-au fost nici ele fără responsabilitate şi nu vor trece nepedepsite. Multe generaţii şi multe secole, ele şi-au găsit plăcerea în nedreptate. Părinţii lor din veacurile trecute L-au uitat pe Dumnezeu, fiindcă nu le-a plăcut să păstreze în amintire autoritatea Lui dreaptă: le-a plăcut mai degrabă întunericul decât lumina şi au urmat în mod voit nechibzuinţa propriilor închipuiri; iar urmaşii lor au mers statornic pe aceeaşi cale în jos, chiar până în zilele noastre.

În privinţa responsabilităţii acestor naţiuni, apostolul Pavel (Rom. 1:18-32) ne spune clar care este gândul Domnului zicând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. ((69)) Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit printre ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că [având această lumină a naturii — adică, mărturia naturii în privinţa existenţei, puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi a conştiinţei care le indică ce este corect şi ce este greşit] nu se pot dezvinovăţi [în urmarea unei căi rele în viaţă]. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu [cel puţin într-o anumită măsură], nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat [ca rezultat natural al unei astfel de căi]. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin!

De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi josnice [adică, Dumnezeu n-a încercat sau nu S-a străduit să-i recupereze, ci i-a lăsat singuri să-şi urmeze calea rea aleasă şi să înveţe din experienţă roadele ei amare]. … Fiindcă nau socotit ca bun să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor fără pricepere, ca să facă lucruri neîngăduite, fiind plini de orice fel de nedreptate, de desfrânare, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, îngâmfaţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, fără milă. Şi măcar că ştiu hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici ((70)) de moarte, totuşi ei nu numai că le practică, dar îşi găsesc şi plăcerea în cei care le fac”.

În timp ce naţiunile păgâne, după cum s-a arătat aici, de mult au înăbuşit adevărul cunoscut în veacurile timpurii ale lumii în privinţa lui Dumnezeu şi a dreptăţii, şi au preferat mai degrabă întunericul decât lumina fiindcă faptele lor erau rele, şi din închipuirile lor rele şi deşarte au inventat religii false care le-au justificat căile lor rele, şi în timp ce generaţiile următore au susţinut şi au justificat cursul rău al părinţilor prin subscrierea la doctrinele lor şi prin urmarea în urmele lor, asumându-şi astfel şi acumularea vinei şi condamnării lor, chiar pe acelaşi principiu pe care naţiunile actuale ale creştinătăţii îşi asumă obligaţiile generaţiilor precedente, totuşi naţiunile păgâne n-au fost în totală necunoştinţă de faptul că prin Isus Cristos a venit în lume o mare lumină. Chiar şi înainte de venirea lui Cristos, Dumnezeul minunat al lui Israel a fost cunoscut printre multe naţiuni păgâne, prin procedurile Lui cu acel popor; şi de-a lungul întregului Veac Evanghelic sfinţii lui Dumnezeu au răspândit vestea bună.

Ici şi colo câţiva indivizi au dat atenţie adevărului, dar popoarele l-au nesocotit în general şi au umblat mai departe în întuneric. De aceea, „mânia Domnului este împotriva tuturor popoarelor” (Isa. 34:2). Popoarele păgâne, fără Evanghelie şi fără avantajele ei, sunt acum judecate ca nevrednice de a continua contractul puterii; în timp ce aşazisele naţiuni creştine, cu lumina şi privilegiile Evangheliei de care n-au umblat vrednici, sunt de asemenea, prin standardul ei de adevăr şi dreptate, judecate ca nevrednice de a-şi continua puterea.

Astfel orice gură este închisă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu. Dintre toate popoarele „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”.

((71))

Dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea acestor popoare este vizibilă; şi în timp ce popoarele păgâne vor primi o răsplătire dreaptă a faptelor lor, să nu fie uitată responsabilitatea mai mare a creştinătăţii; căci, dacă evreii au avut „avantaje mari, oricum” faţă de neamuri, mai ales fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (Rom. 3:1, 2), ce vom spune despre naţiunile creştinătăţii, cu avantajele lor încă mai mari, atât ale Legii cât şi ale Evangheliei? Totuşi, astăzi este adevărat în privinţa creştinătăţii, aşa cum a fost atunci în privinţa naţiunii evreieşti, că numele lui Dumnezeu este hulit din cauza lor printre păgâni (Rom. 2:24). Să se observe, de exemplu, impunerea traficului de alcool şi opiu asupra popoarelor păgâne, prin lăcomia după aur a popoarelor creştine.

Un martor demn de încredere, care vorbeşte din cunoştinţă personală, a scris acum câtva timp către The Voice din New York după cum urmează:

„Potrivit propriilor mele observaţii, declaraţiei multor misionari şi a altora, pe Coasta Congo-ului şi pe Coasta de Vest [a Africii], băutura face mai mult rău băştinaşilor decât comerţul cu sclavi de acum sau din trecut. Aceasta ia oamenii şi distruge satele; nu numai că-i ucide cu miile, ci depravează şi ruinează corpul şi sufletul, triburi întregi, şii lasă să devină părinţii unor creaturi degenerate născute în propriul lor chip depravat. … Tuturor muncitorilor li se dă o porţie mare de rom în fiecare zi la amiază şi sunt forţaţi să ia cel puţin două sticle de gin ca plată pentru muncă în fiecare sâmbătă seara; la multe dintre fabrici, când expiră un contract de unul, doi sau trei ani, ei sunt forţaţi să ia un butoiaş de rom sau câteva recipiente sau damigene de gin să ducă acasă cu ei. Comercianţii băştinaşi sunt forţaţi să ia butoiaşe de băutură în schimbul produselor autohtone, chiar şi atunci când protestează şi când, neobţinând nici o reparare, varsă băutura în râu; comercianţii zicând: «Negroteii trebuie să ia rom, noi nu putem face destui bani ((72)) ca să mulţumim firma de acasă prin vânzarea de sare sau de haine». Oraşele vuiesc ca iadurile în fiecare duminică din cauza băuturii. Sunt sate unde fiecare bărbat, femeie şi copil este beat turtă, şi astfel serviciile religioase avute mai înainte sunt desfiinţate. Căpeteniile le spun cu tristeţe misionarilor: «De ce voi oamenii lui Dumnezeu n-aţi venit înainte să fi venit băutura? Băutura le-a mâncat capetele oamenilor mei şi le-a împietrit inimile: ei nu pot înţelege, nu le pasă de nimic ce este bun».”

Se spune chiar că unii dintre păgâni ţin Biblia creştină în faţa lor şi zic: „Practicile voastre nu corespund cu învăţăturile din Cartea voastră sfântă”. Se spune că un brahman i-a scris unui misionar: „Vă descoperim. Nu sunteţi atât de buni ca şi Cartea voastră. De-ar fi oamenii voştri atât de buni ca şi Cartea voastră, aţi cuceri India în cinci ani.” Vezi Ezec. 22:4.

Într-adevăr, dacă oamenii din Ninive şi împărăteasa de la miazăzi se vor scula la judecată împotriva generaţiei din Israel căreia Domnul nostru i S-a adresat direct (Mat. 12:41, 42), atunci Israel şi fiecare generaţie anterioară şi popoarele păgâne se vor ridica împotriva acestei generaţii a creştinătăţii; căci unde s-a dat mult se va cere mult. Luca 12:48.

Dar lăsând la o parte aspectul retributiv din punct de vedere moral, prin însăşi natura cazului, popoarele păgâne trebuie să sufere în căderea creştinătăţii, a Babilonului. Prin influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct şi indirect, popoarele creştine au făcut mare înaintare în civilizaţie şi în prosperitate materială pe toate liniile, aşa încât în bogăţie, confort, dezvoltare intelectuală, educaţie, guvern civil, ştiinţă, artă, manufactură, comerţ şi fiecare ramură a industriei umane, ele sunt cu mult înaintea popoarelor păgâne care n-au fost atât de favorizate cu influenţele civilizatoare ale cuvintelor lui Dumnezeu, dar care, dimpotrivă, au avut un declin constant, aşa încât astăzi expun vederii numai ruinele fostei lor prosperităţi. Comparaţi de exemplu Grecia de astăzi cu Grecia antică, ((73)) care a fost odată locaşul învăţăturii şi afluenţei. Remarcaţi de asemenea ruinele actuale ale gloriei Egiptului antic, odată poporul de frunte al întregului pământ.

Drept urmare a declinului popoarelor păgâne şi a civilizaţiei şi prosperităţii popoarelor creştine, cele dintâi sunt mai mult sau mai puţin îndatorate celor din urmă pentru multe avantaje primite — pentru foloasele comerţului, ale comunicaţiei internaţionale şi ale unei lărgiri consecutive a ideilor etc. Apoi, de asemenea, mersul progresului în anii recenţi a legat toate popoarele în diferite interese comune, care, dacă sunt grav tulburate într-unul sau în mai multe popoare, repede le vor afecta pe toate. Ca atare, când Babilonul, creştinătatea, va cădea brusc, efectul va fi foarte serios asupra tuturor popoarelor mai mult sau mai puţin dependente, care, în limbajul simbolic al Apocalipsei, sunt de aceea reprezentate ca jelind mult căderea acelei cetăţi mari, Babilonul. Apoc. 18:9-19.

Dar nu numai prin căderea Babilonului vor suferi popoarele păgâne; căci valurile umflate ale agitaţiei sociale şi politice se vor răspândi repede şi le vor cuprinde şi le vor înghiţi pe toate; şi astfel tot pământul va fi măturat cu măturoiul distrugerii şi aroganţa omului va fi doborâtă, căci este scris: „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Rom. 12:19; Deut. 32:35). Şi judecata Domnului peste lumea creştină şi păgână va fi pe cele mai stricte linii ale echităţii.

((74))

Furtuna ce vine

„O, tristă mi-e inima pentru furtuna ce vine
Ca vulturii în stol din larg năpustind;
Adăpost caută pescăruşii iar brazii suspină
Şi toate dau semne pentru furtuna ce vine.

O vrajă fost-a şoptită din peşteră sau din ocean,
Păstorii adormit-au, sentinelele-s mute,
Răzleţitu-s-au turmele pe câmpuri şi munţi,
Şi nimeni nu crede că Învăţătoru-i aici.

Este aici, dar la postul de strajă pe cine găseşte?
Pe pământ, unde se află credinţa când El a venit?
Bogaţii mai tare în lux orice simţ îşi afundă,
Săracii cu greu de astăzi pe mâine o duc.

Bărbate, femeie, lasă plăcerea măruntă şi gluma!
Ascultă despre necazul ce vine, când spun.

* * *

La fel i-aş putea cere gheţarului să se oprească din cale
Sau valurilor-nalte ce se năpustesc din mare!”

Babilonul acuzat în faţa Tribunalului Suprem

Bătălia Armaghedonului – Studiul IV
Babilonul acuzat în faţa marii curţi de justiţie

Puterile civile, sociale şi eclesiastice ale Babilonului, creştinătăţii — Acum sunt cântărite în balanţă — acuzarea puterilor civile — acuzarea sistemului social actual — acuzarea puterilor eclesiastice — Chiar acum, în mijlocul festivităţilor lui, se poate urmări scrisul de pe perete prevestind soarta lui şi poate fi citit clar, chiar dacă judecata nu este încă completă

„Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu, Domnul a vorbit şi a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui.” „El va striga spre ceruri [puterile înalte sau conducătoare], sus, şi spre pământ [masele de oameni], ca să judece pe poporul Său [declarat, creştinătatea].”

„Ascultă, poporul Meu, şi voi vorbi; ascultă, Israele [Israelul spiritual nominal — Babilonul, creştinătatea], şi-ţi voi da mărturie. … Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoţ, te uneşti cu el şi te însoţeşti cu cei ce sunt adulteri. Dai drumul gurii la rău şi limba ta urzeşte viclenie. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău [sfinţii adevăraţi, clasa grâu], defăimezi pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!

Luaţi seama dar, voi, care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâşii şi să nu fie nimeni să vă scape!” Ps. 50:1, 4, 7, 16-22.

CA O CONSECINŢĂ logică a marii creşteri a cunoştinţei asupra fiecărui subiect, acordată providenţial în această „zi a pregătirii” pentru domnia Milenară a lui Cristos, puterile ((76)) civile şi eclesiastice ale creştinătăţii, Babilonul, sunt cântărite acum în balanţele Dreptăţii, în faţa întregii lumi. Ceasul judecăţii fiind venit, Judecătorul este acum pe scaunul său; martorii — publicul general — sunt prezenţi; şi la această etapă a procesului „puterile care sunt” au permisiunea să audă acuzaţiile şi apoi să vorbească în apărarea lor. Cazurile lor sunt judecate public şi toată lumea priveşte cu interes intens şi febril.

Obiectivul acestui proces nu este să convingă pe marele Judecător de starea reală a acestor puteri; căci suntem deja avertizaţi de soarta lor prin „cuvântul sigur al prorociei” Sale; şi oamenii pot citi deja pe pereţii sălilor lor de banchet scrierea mâinii misterioase dar fatale — „MENE, MENE, TECHEL, UFARSIN!” Procesul actual, cuprinzând discuţia despre cele drepte şi cele nedrepte, despre doctrine, autorităţi etc., este pentru a arăta tuturor oamenilor caracterul adevărat al Babilonului, aşa încât oamenii, chiar dacă au fost de multă vreme înşelaţi de pretenţiile lui goale, să poată în cele din urmă, prin acest proces de judecată, să-şi dea seama pe deplin de dreptatea lui Dumnezeu în răsturnarea lui finală. În acest proces, pretenţiile lui de sfinţenie superioară şi de autoritate şi numire divină ca să conducă lumea, precum şi multele lui pretenţii doctrinare monstruoase şi contradictorii, sunt puse toate sub semnul întrebării.

Cu ruşine şi tulburare evidentă pe faţă înaintea unei aşa mulţimi de martori, puterile civile şi eclesiastice, prin reprezentanţii lor, conducătorii şi clerul, se străduiesc să dea raportul. Niciodată, în toate analele istoriei, n-a existat o asemenea stare de lucruri. Niciodată înainte nau fost examinaţi, interogaţi şi criticaţi eclesiasticii, oamenii de stat şi conducătorii civili, cum sunt acum la bara judecăţii publice, prin care Spiritul pătrunzător al Domnului acţionează asupra lor, spre marea lor confuzie. ((77)) În ciuda hotărârii şi efortului lor de a evita examinarea şi interogarea spiritului acestor timpuri, ei sunt obligaţi să îndure, şi procesul continuă.

Babilonul cântărit în balanţă

în timp ce masele de oameni cu îndrăzneală provoacă astăzi puterile civile şi eclesiastice ale creştinătăţii să-şi dovedească pretenţiile la autoritate divină de a conduce, nici ei nici conducătorii nu văd că Dumnezeu a acordat, sau mai degrabă a permis o concesionare a puterii* unor astfel de conducători cum putea alege sau tolera omenirea, fie buni fie răi, până la expirarea „Timpurilor Neamurilor”; că în acest timp Dumnezeu a permis lumii în mare măsură să-şi conducă afacerile şi să meargă pe calea sa în privinţa autoguvernării, cu scopul ca astfel făcând, toţi oamenii să poată învăţa că în starea lor decăzută sunt incapabili să se autoguverneze şi că nu merită să încerce să fie independenţi nici de Dumnezeu, nici unul de altul. Rom. 13:1.

Conducătorii şi clasele conducătoare din lume, nevăzând aceasta dar dându-şi seama de ocazia lor şi profitând de masele de oameni mai puţin norocoşi, prin a căror permisiune şi toleranţă, din ignoranţă sau cu bună ştiinţă, au fost de mult susţinuţi la putere, s-au străduit să vâre în masele analfabete doctrina absurdă a numirii divine şi a „dreptului divin al regilor” — civil şi eclesiastic. Şi în scopul continuării acestei doctrine, atât de convenabilă politicii lor, ignoranţa şi superstiţia au fost nutrite şi încurajate multe secole printre mase.

Numai în timpurile recente cunoştinţa şi educaţia au devenit generale. Şi aceasta s-a produs prin forţa circumstanţelor providenţiale, şi nu prin eforturile regilor şi eclesiasticilor. Tiparul şi transportul cu aburi au fost ((78)) mijloacele principale în promovarea lor. Înainte de aceste intervenţii divine, masele de oameni, fiind în mare măsură izolaţi unii de alţii, n-au putut învăţa mult în afară de propriile lor experienţe. Dar aceste mijloace au fost folositoare în producerea unei minunate creşteri a călătoriei şi a schimburilor sociale şi de afaceri, aşa încât toţi oamenii, indiferent de clasă sau stare, pot profita de experienţele altora din întreaga lume.

Acum publicul larg este publicul care citeşte, publicul care călătoreşte, publicul care gândeşte; şi devine repede publicul nemulţumit şi gălăgios, căruia i-a rămas puţin respect faţă de regi şi potentaţi, care au ţinut împreună vechea ordine de lucruri sub care se frământă acum cu atâta nelinişte. Nu sunt decât cam trei sute cincizeci de ani de când o lege a parlamentului englez a făcut o prevedere pentru analfabeţii dintre membrii lui, în aceste cuvinte — „Orice lord sau lorzi din parlament şi orice pair sau pairi din regat care au loc sau voce în parlament, la cererea sau la rugămintea lor, pot pretinde beneficiul acestui act, chiar dacă nu pot citi”. Dintre cei douăzeci şi şase de baroni care au semnat Magna Carta, se spune că numai trei şi-au scris numele, în timp ce douăzeci şi trei şi-au făcut semnele.

Văzând că tendinţa iluminării generale a maselor este spre judecarea puterilor conducătoare şi nu în sprijinul stabilităţii lor, ministrul rus de interne a propus, ca un control al creşterii nihilismului, să oprească educaţia înaltă a membrilor claselor mai sărace. În 1887 el a scos o ordonanţă din care dăm în cele ce urmează un extras: „Gimnaziile, liceele şi universităţile vor refuza de acum încolo să primească în calitate de elevi sau studenţi pe copiii servitorilor casnici, ai ţăranilor, ai meseriaşilor, ai micilor comercianţi, ai fermierilor şi ai altora de condiţie asemănătoare, ai căror urmaşi nu trebuie ridicaţi din cercul căruia îi aparţin, şi să fie conduşi prin aceasta, aşa cum a ((79)) arătat experienţa îndelungată … să ajungă nemulţumiţi cu soarta lor şi iritaţi împotriva inegalităţilor inevitabile ale poziţiilor sociale existente”.

Dar ziua este prea înaintată pentru ca o astfel de politică să reuşească, chiar şi în Rusia. Este politica pe care a urmato papalitatea în zilele puterii sale, dar care, acea instituţie vicleană îşi dă seama acum că ar fi un eşec, şi sigur ar reacţiona asupra puterii care ar încerca-o. Lumina a răsărit în minţile maselor şi ele nu pot fi trimise în întunericul în care au fost înainte. Cu creşterea treptată a cunoştinţei, sau cerut forme de guvernare republicană, iar cele monarhice au fost cu necesitate modificate mult prin forţa exemplului lor şi prin cererile poporului.

În lumina zorilor zilei noi oamenii încep să vadă că sub protecţia pretenţiilor false, sprijinite de popor în ignoranţa lui de dinainte, clasele stăpânitoare în mod egoist au făcut o marfă din drepturile şi privilegiile naturale ale restului omenirii. Şi privind la pretenţiile celor în autoritate şi cântărindu-le, ajung repede la propriile lor concluzii, în ciuda slabelor scuze oferite. Dar ei înşişi nefiind însufleţiţi de principii ale dreptăţii şi adevărului mai înalte decât clasele stăpânitoare, judecata maselor este tot atât de departe de a fi corectă asupra celeilalte părţi a chestiunii, dispoziţia lor crescândă fiind să ignore în grabă orice lege şi ordine mai degrabă decât să analizeze la rece şi cu calm pretenţiile dreptăţii asupra tuturor părţilor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

În timp ce Babilonul, creştinătatea — organizarea şi ordinea actuală a societăţii aşa cum este reprezentată de oamenii de stat şi de clerul ei — este cântărit în balanţa opiniei publice, multele lui pretenţii monstruose sunt văzute a fi fără temei şi absurde, iar acuzaţiile grave împotriva lui — de egoism şi neconformare la regula de aur a lui Cristos, al cărui nume şi autoritate le pretinde — au înclinat deja mult ((80)) balanţa şi au ridicat braţul atât de mult încât, chiar acum, lumea nu prea mai are răbdare să audă şi alte dovezi ale caracterului ei într-adevăr anticreştin.

Reprezentanţii lui cheamă lumea să observe gloria împărăţiilor, triumful armelor, splendoarea oraşelor şi palatelor, valoarea şi puterea instituţiilor politice şi religioase ale lor. Ei se străduiesc să retrezească vechiul spirit al patriotismului şi superstiţiei tribale, care înainte se înclina cu respect supus şi adorator în faţa celor în autoritate şi putere; care strigau pătimaş „Trăiască regele!” şi priveau cu respect persoanele celor care pretindeau a fi reprezentanţii lui Dumnezeu.

Dar zilele acelea au trecut: rămăşiţele fostei ignoranţe şi superstiţii dispar repede şi odată cu ele şi sentimentele de patriotism tribal şi de reverenţă religioasă oarbă; iar în locul lor se găsesc independenţa, suspiciunea şi sfidarea, care promit să ducă în curând la conflict mondial — anarhie. Persoanele din diferitele corăbii ale statului vorbesc mânios şi ameninţător căpitanilor şi piloţilor, şi uneori devin chiar răzvrătiţi. Ei pretind că politica actuală a celor de la putere este să-i momească spre pieţele de sclavi ale viitorului şi să facă o marfă din toate drepturile lor naturale şi să-i reducă la robia părinţilor lor. Şi mulţi insistă cu vehemenţă crescândă asupra înlocuirii căpitanilor şi piloţilor actuali şi a lăsării corăbiilor să plutească în derivă în timp ce ei se ceartă între ei pentru autoritate. Dar împotriva acestei vociferări nestăpânite şi periculoase, căpitanii şi piloţii, regii şi oamenii de stat se luptă şi-şi menţin locurile lor de putere, strigând tot timpul către popor: „Jos mâinile! veţi conduce vasul pe stânci!” Apoi vin în faţă învăţătorii religioşi şi sfătuiesc supunere din partea poporului; şi, căutând să accentueze autoritatea lor ca fiind de la Dumnezeu, ei ajung la o înţelegere tacită cu puterile civile să ţină poporul sub restricţii. Dar şi ei încep să-şi dea seama că puterea lor a trecut şi caută peste tot ceva mijloace s-o reîntărească. Aşa ((81)) că vorbesc despre unire şi cooperare printre ei, şi îi auzim discutând aprins cu statul pentru mai mult ajutor din acea sursă, permiţând în schimb să sprijine instituţiile civile cu puterea lor (care slăbeşte). Dar în tot timpul acesta se ridică o furtună, şi deşi masele poporului, incapabile să înţeleagă pericolul, continuă să vocifereze, cei de la cârma corăbiilor îşi dau sufletul de frică din pricina celor pe care le văd acum că trebuie să vină în mod sigur.

Puterile eclesiastice, în special, simt că este obligatoriu să dea raportul despre ei pentru a arăta cât mai bine posibil; astfel, dacă este posibil, să ţină în frâu curentul revoluţionar al sentimentului public îndreptat împotriva lor. Dar când încearcă să se scuze pentru rezultatele slabe din secolele trecute ale puterii lor, ei numai adaugă mai mult la confuzia şi dezorientarea lor, şi stârnesc atenţia altora asupra stării adevărate de lucruri. Aceste scuze apar constant în coloanele presei laice şi religioase. Şi în contrast marcant cu acestea sunt criticile neînfricate din partea lumii în general la adresa puterilor atât civile cât şi eclesiastice ale creştinătăţii. Următoarele sunt exemple extrase din rapoartele care circulă în presă.

Acuzarea puterilor civile de către lume

„Printre toate credinţele ciudate ale rasei, nu este nici una mai ciudată decât aceea care L-a făcut pe Atotputernicul Dumnezeu să aleagă cu grijă pe unii din cei mai obişnuiţi membri ai speciei, adesea bolnăvicioşi, stupizi şi vicioşi, ca să domnească peste comunităţi mari sub protecţia Sa specială, ca reprezentanţii Săi de pe pământ.” New York Evening Post.

Un alt jurnal de acum câţiva ani spunea următoarele, sub titlul — „Soarta slabă a regilor”:

„Se spune şi pare a fi adevărat că regele Milan al Serbiei este bolnav mintal. Regele Württembergului este parţial lunatic. Ultimul rege al Bavariei s-a sinucis într-un acces de nebunie, iar conducătorul actual al ţării este debil mintal. Ţarul Rusiei ocupă ((82)) acea funcţie fiindcă fratele său, moştenitorul natural, a fost declarat incapabil din punct de vedere mintal; iar actualul ţar este afectat de melancolie de la încoronarea sa şi a chemat în ajutor specialişti în boli mintale din Germania şi din Franţa. Regele Spaniei este victima scrofulozei şi probabil nu va ajunge la vârsta bărbăţiei. Împăratul Germaniei are un abces incurabil în ureche, care în cele din urmă îi va afecta creierul. Regele Danemarcei a lăsat ca moştenire sânge otrăvit câtorva dinastii. Sultanul Turciei este afectat de melancolie. Nu este nici un tron în Europa în care păcatele părinţilor să nu fi descins în mod vizibil la copii, şi în încă o generaţie sau două nu vor mai fi nici Burboni, nici Habsburgi, nici Romanovi, nici Guelpfi să tulbure şi să stăpânească lumea. Sângele albastru de felul acesta nu va mai avea trecere în anii 1900. Se exclude singur din problema viitorului”.

Un alt scriitor pentru presa cotidiană a calculat costul regalităţii astfel:

„Târgul făcut cu regina Victoria la urcarea ei pe tron îi dă 385.000 de lire pe an, cu puterea acordării de pensii noi până la suma de 1.200 de lire pe an, estimate a fi egale cu o rentă de 19.871 de lire. Acestea fac un total general de 404.871 de lire numai pentru regină, din care 60.000 de lire sunt pentru punga ei personală, adică pur şi simplu bani de buzunar. Ducatul de Lancaster, care totuşi rămâne sub administrarea coroanei, de asemenea îi plăteşte 50.000 de lire pe an în punga personală. Astfel regina are 110.000 de lire pe an bani de cheltuială; pentru celelalte cheltuieli ale casei sunt prevăzuţi bani prin alte puncte ale Listei Civile. Când se anunţă un cadou de 50 sau 100 de lire pentru caritate din partea reginei, nu trebuie să se presupună că vin din punga personală, fiindcă există un cont separat, de 13.200 de lire pe an pentru mărinimia, pomenile şi caritatea reginei. Printre funcţiile din casa regală douăzeci sunt clasate ca politice, cu salarii totale de 21.582 de lire pe an, regula fiind aceea că un om ia salariul şi altul face munca. Departamentul medical cuprinde douăzeci şi cinci de persoane, de la medici extraordinari la farmacişti şi droghişti, toţi pentru a ţine corpul regal în bună sănătate, în timp ce treizeci şi şase de capelani permanenţi şi nouă preoţi permanenţi slujesc pentru ((83)) sufletul regal. Departamentul lordului şambelan cuprinde o listă lungă de funcţii, printre care, toate puse de-a valma cu examinatorul de jocuri, cu poetul laureat şi cu supraveghetorul de tablouri, sunt şi maestrul luntraş, îngrijitorul de lebede şi păstrătorul bijuteriilor în Turn. Cea mai curioasă funcţie sub şeful Vânătorii Regale este marele şoimar ereditar, deţinută de ducele de Sf. Albans cu un salariu de 1.200 de lire pe an. Probabil că ducele nu cunoaşte deosebirea dintre un şoim şi un pinguin şi nu intenţionează s-o afle vreodată. Regina Victoria a desfiinţat multe funcţii nefolositoare, făcând prin aceasta o economie considerabilă, care merge toată în punga ei personală încăpătoare.

Îngrijindu-se atât de generos pentru regină, naţiunea britanică trebuie să-i dea ceva şi soţului ei. Prinţul Albert a primit 30.000 de lire pe an prin vot special, pe lângă cei 6.000 de lire pe an în calitate de feldmareşal, 2.933 de lire pe an în calitate de colonel a două regimente, 1.200 de lire pe an în calitate de guvernator al castelului Windsor şi 1.500 de lire în calitate de supraveghetor al parcurilor Windsor şi Home. Soţul reginei a costat naţiunea în total 790.000 de lire în timpul celor douăzeci şi unu de ani de căsnicie şi a conceput o familie mare care să fie instalată în naţiune. Următoarea vine împărăteasa Augusta a Germaniei, care scoate 8.000 de lire pe an, pe lângă faptul că are o zestre de 40.000 de lire şi 5.000 pentru pregătiri de nuntă. Dar această alocaţie largă nu este destulă ca să-şi plătească călătoria spre Anglia pentru a-şi vedea mama, căci la fiecare astfel de ocazie i se dau 40 de lire pentru călătorie. Când prinţul de Wales a ajuns la majorat, a primit o mică sumă de 601.721 de lire ca dar pentru ziua de naştere, aceasta fiind suma veniturilor acumulate ale ducatului de Cornwall până la acea perioadă. De atunci a primit în medie 61.232 de lire pe an de la ducat. Naţiunea a cheltuit de asemenea 44.651 de lire pentru reparaţia Casei Marlborough, reşedinţa din oraş a prinţului, din 1871; îi plăteşte 1.350 de lire pe an în calitate de colonel al Regimentului Zece Husari; i-a dat 23.450 să-şi plătească cheltuielile de căsătorie; îi alocă soţiei sale 10.000 de lire pe an şi i-a dat lui 60.000 de lire bani de cheltuială pentru vizita sa în India în 1875. În total el a scos 2.452.000 de lire (peste 12.000.000 de dolari) din ((84)) portmoneul lui John Bull până acum zece ani şi de atunci tot scoate încă cu regularitate.

Acum în privinţa fiilor şi fiicelor mai mici. Prinţesa Alice a primit 30.000 de lire la căsătoria ei în 1862 şi o rentă de 6.000 de lire până la moartea ei în 1878. Ducelui de Edinburgh i s-au acordat 15.000 lire pe an la majorat în 1866 şi încă 10.000 de lire pe an la căsătoria sa în 1874, pe lângă cei 6.883 de lire pentru cheltuieli de nuntă şi pentru reparaţia casei sale. Primeşte aceste sume pentru că nu face nimic decât că este prinţ. Dar pentru munca de căpitan şi în ultima vreme de amiral în marină a câştigat 15.000 de lire. Prinţesa Elena, la căsătoria ei cu prinţul Cristian de Schleswig-Holstein, în 1866, a primit o zestre de 30.000 de lire şi o alocaţie de 7.000 de lire pe an toată viaţa, în timp ce soţul ei primeşte 500 de lire pe an ca supraveghetor al parcului Windsor Home. Prinţesa Louisa a primit aceleaşi favoruri ca şi sora ei Elena. Ducele de Connaught a început viaţa în 1871 cu 15.000 de lire pe an din partea naţiunii şi aceasta a crescut la 25.000 la căsătoria sa în 1879. El deţine acum comanda armatei din Bombay, cu 6.600 de lire pe an şi valoroase câştiguri suplimentare. Ducelui de Albany i s-au acordat 15.000 de lire pe an în 1874, suma fiind mărită la 25.000 de lire la căsătoria sa în 1882, iar văduva lui primeşte 6.000 de lire pe an. Ducele ghinionist a fost geniul familiei; şi dacă ar fi fost un cetăţean obişnuit cu ocazii mijlocii, şi-ar fi putut câştiga o existenţă confortabilă ca avocat pledant, căci a fost orator. Prinţesa Beatrice a primit la căsătoria ei zestrea obişnuită de 30.000 de lire şi o rentă anuală de 6.000 de lire. Astfel naţiunea, de la urcarea reginei pe tron până la sfârşitul lui 1886, a plătit 4.766.083 de lire pentru luxul unui prinţ consort, a cinci prinţese şi a patru prinţi, lăsând afară din socoteală banii de buzunar speciali, reşedinţele gratuite şi scutirea de taxe.

Dar aceasta nu este totul. Naţiunea nu are de întreţinut numai pe urmaşii reginei, ci şi pe verişorii, unchii şi mătuşile ei. Voi consemna numai sumele pe care aceşti pensionari regali le-au primit de la 1837 încoace. Leopold I, regele belgienilor, numai pentru că s-a căsătorit cu mătuşa reginei a primit 50.000 de lire pe an până la moartea lui în 1865, un total de 1.400.000 de lire în timpul domniei actuale. Totuşi, el a avut o anumită decenţă, fiindcă ((85)) atunci când în 1834 a devenit regele belgienilor, pensia lui a fost plătită împuterniciţilor, stipulând numai rentele pentru servitorii săi şi pentru întreţinerea Casei Claremont, şi când a murit toată suma a fost returnată Ministerului de Finanţe. N-a fost aşa cu regele Hanovrei, un unchi al reginei. El a luat tot ce a putut primi, ceea ce, de la 1837 la 1851, s-a ridicat de la 21.000 de lire la 294.000 de lire pe an. Regina Adelaida, văduva lui William IV, a scos 100.000 de lire pe an timp de doisprezece ani, sau 1.200.000 de lire în total. Mama reginei, ducesa de Kent, a primit 30.000 de lire pe an de la urcarea fiicei sale pe tron până la moartea sa, un total de 720.000 de lire. Ducele de Sussex, un alt unchi, a primit 18.000 de lire pe an timp de şase ani, un total de 108.000 de lire. Ducele de Cambridge, unchiul nr. 7, a absorbit 24.000 de lire pe an, sau 312.000 de lire în total, în timp ce văduva lui, care este încă în viaţă, primeşte 6.000 de lire pe an de la moartea lui, sau 222.000 de lire în total. Prinţesa Augusta, altă mătuşă, a primit cam 18.000 de lire în total. Contesa de Hesse, mătuşa nr. 3, a primit cam 35.000 de lire, Ducesa de Gloucester, mătuşa nr. 4, a ieşit cu 14.000 de lire pe an, timp de 20 de ani, sau 280.000 de lire în total. Prinţesa Sofia, altă mătuşă, a primit 167.000 de lire, iar ultima mătuşă, prinţesa Sofia de Gloucester, nepoata lui George III, a primit 7.000 de lire pe an timp de 7 ani, sau 49.000 de lire. Apoi ducele de Mecklenburg-Strelitz, verişorul reginei, a fost plătit cu 1.788 de lire pe an în timpul domniei ei de 23 de ani, sau 42.124 de lire.

Ducele de Cambridge, în calitate de comandant-şef al armatei britanice, cu pensiile, cu salariul de comandant-şef, cu funcţia de colonel al câtorva regimente şi de adiministrator al câtorva parcuri, din care mari părţi le-a transformat în rezervaţii de vânătoare private, a primit 625.000 de lire din banii publici. Sora lui, ducesa de Mecklenburg-Sterlitz, a primit 132.000 de lire, iar a doua soră a lui, «Mary grasa», ducesă de Teck, a luat 153.000 de lire. Acestea fac un total general de 4.357.124 de lire pe care i-a plătit naţiunea pentru întreţinerea unchilor, a mătuşilor şi a verişorilor reginei în timpul domniei ei.

În afară de sumele date în Lista Civilă a Reginei, costul originar şi costul întreţinerii celor patru iahturi regale sunt ((86)) incluse în evaluările marinei, chiar dacă în mod legitim fac parte din cheltuiala regalităţii. Costul iniţial a fost de 275.528 de lire, iar costul total al întreţinerii şi al plăţii, al alocaţiilor şi al hranei echipajului timp de zece ani a fost de 346.560 de lire, un total de 622.088 de lire pentru acest singur punct.

În rezumat, numeroşii unchi, mătuşi şi verişori ai reginei au costat 4.357.124 de lire; soţul, fiii şi fiicele ei 4.766.083 de lire; ea însăşi şi casa ei 19.838.679 de lire; iar iahturile ei 622.088 de lire. Acestea fac un total de 29.583.974 de lire [aproape o sută cincizeci de milioane de dolari] pe care naţiunea britanică i-a cheltuit pe monarhie în timpul domniei actuale. [Până în anul 1888.] Merită jocul? Acesta este un preţ destul de piperat pentru stabilitate, fiindcă înseamnă că oamenii sunt taxaţi până la limita puterilor pentru a menţine în inactivitate un număr de persoane care ar face mai mult bine ţării dacă şi-ar câştiga traiul cinstit”.

Încoronarea spectaculoasă a ţarului Rusiei a fost o ilustraţie marcantă a extravaganţei regale, menită, cum sunt toate înfloriturile ţanţoşe ale regalităţii, să imprime în masele poporului ideea că conducătorii lor sunt atât de mult deasupra lor în slavă şi demnitate încât sunt vrednici de adorare ca fiinţe superioare şi de supunerea lor cea mai mizerabilă şi servilă. Se spune că marea etalare a regalităţii cu această ocazie a costat 25.000.000 de dolari.

Despre această extravaganţă, în aşa contrast cu nefericitele condiţii ale milioanelor ei de ţărani, cu ale căror mizerii lumea întreagă a devenit atât de bine familiarizată în timpul foametei din 1893, extragem din comentariile jurnalului englezesc The Spectator după cum urmează:

„Este greu să examinezi relatările în legătură cu pregătirile pentru încoronarea rusă, care spun ca şi cum s-ar cuveni să fie tipărite în aur pe mătase purpurie, fără o senzaţie de dezgust, mai ales dacă citim în acelaşi timp descrierile despre masacrele armenilor pe care ruşii au refuzat să-i protejeze, chiar dacă au avut puterea. Putem, cu efort, să amintim minunata scenă prezentată în Moscova, cu arhitectura ei asiatică şi cu cupolele ei strălucitoare, cu străzile ei pline de uniforme europene strălucitoare ((87)) şi de rochii asiatice mai strălucitoare, cu prinţi albi în roşu, cu prinţi galbeni în albastru, cu prinţi cafenii în haine aurii, cu conducătorii triburilor din orientul îndepărtat, cu dictatorul Chinei şi cu generalul japonez cafeniu în faţa căruia dictatorul acela a căzut închinându-se, alături de membrii tuturor caselor domnitoare din Europa, şi cu reprezentanţii tuturor bisercilor cunoscute cu excepţia mormonilor, a tuturor popoarelor care se supun ţarului — credem că sunt optzeci — şi a fiecărei armate din apus, toţi mişcându-se printre regimente nesfârşite la număr şi în varietăţi de uniforme, şi printre milioanele de oameni simpli — jumătate asiatici, jumătate europeni — plini de emoţie şi devotament faţă de domnul lor pământesc. Putem anticipa vuietul mulţimilor nesfârşite, al corurilor nenumăraţilor călugări, al salvelor de artilerie repetate din post în post până când în tot nordul lumii, de la Riga la Vladivostock, toţi oamenii să audă în acelaşi moment că ţarul şi-a pus coroana pe cap. Englezii studiază acest lucru ca şi cum ar studia un poem de Moore şi-l găsesc splendid şi scârbos în acelaşi timp. Nu este prea grandios pentru grandoare? Nu este mai degrabă de operă decât de viaţă? Nu este oare ceva asemenea vinei, într-un imperiu ca Rusia, cu milioanele peste milioanele lui de oameni care suferă, în cheltuiala enormă care produce aceste efecte de purpură? Cinci milioane de lire sterline pentru un ceremonial! Există un principiu pe baza căruia o cheltuială ca aceasta poate fi justificată plauzibil? Nu este risipa unui Belşaţar, etalarea unei mândrii aproape nebune, o revărsare de comori aşa cum revarsă uneori regii orientali, numai să stârnească un sentiment de slavă într-o minte suprasaturată? Nimic nu l-ar putea face pe un englez să voteze astfel de sumă pentru un astfel de obiectiv, şi Anglia s-ar putea dispensa de banii aceştia de cel puţin zece ori mai repede decât Rusia.

Dar există temerea că acei care conduc Rusia sunt înţelepţi în generaţia lor şi că această cheltuială nesăbuită de energie şi bogăţie asigură un rezultat care, din punctul lor de vedere, este un câştig adecvat. Obiectivul este să adâncească impresia ruşilor că poziţia ţarului este cumva supranaturală, că resursele lui sunt la fel de nelimitate ca puterea lui, că el este într-un fel de relaţie specială ((88)) cu Cel divin, că încoronarea sa este o consacrare atât de solemnă şi cu aşa semnificaţie pentru omenire, încât nici o manifestare exterioară pentru a o face vizibilă nu poate fi excesivă, că omenirea poate fi poftită să privească fără a o micşora, că actualul moment de pace care a fost cu atâta grijă răspândit peste tot nordul lumii este cauzat nu de ordine, ci de aşteptarea unui eveniment adecvat. Iar ruşii de la conducere cred că rezultatul este obţinut şi că impresia încoronării este egală în tot imperiul cu impresia unei victorii care ar costa tot atâta în bani şi mult mai mult în lacrimi. Ei repetă ceremonialul la fiecare cedare a tronului, cu o splendoare mereu crescândă şi cu o lărgime a proiectului corespunzătoare creşterii poziţiei Rusiei, remarcată chiar acum, după cum cred ei, prin mersul posac înapoi al Japoniei, prin supunerea Chinei şi prin servilitatea linguşitoare a conducătorului Constantinopolului. Ei cred chiar că încoronarea creşte prestigiul stăpânului lor în Europa, că grandoarea imperiului său, mulţimea soldaţilor săi, posesia tuturor resurselor civilizaţiei, precum şi a tuturor resurselor unei Puteri barbare, sunt aduse tot mai aproape de mintea colectivă a Apusului, şi creşte neplăcerea existentă acolo de a se confrunta cu marea Putere nordică. În Berlin există, gândesc ei, un fior mai profund la gândul invaziei, în Paris mai multă exaltare, deoarece oamenii îşi aduc aminte de Alianţă, în Londra o pauză mai lungă, deoarece oamenii ei de stat meditează, cum meditează întotdeauna, cum poate fi oprit sau deviat marşul gheţarului în viitor. Poate cineva susţine cu încredere că ei greşesc cu totul, sau că timp de un an diplomaţia Rusiei nu va fi mai îndrăzneaţă ca urmare a sărbătorii naţionale, a rezistenţei celor care se împotrivesc mai timid fiindcă au văzut, cel puţin cu ochii minţii lor, o scenă care probabil ar putea fi mai bine descrisă, dacă s-ar căuta concizia, ca trecerea în revistă a unui imperiu ţinut între zidurile capitalei lui, sau ca marşul trecut al Europei de Nord şi al Asiei în onoarea Comandantului-şef al ei?

Ar putea fi înşelător, dar de aceasta ne simţim asiguraţi, că scene ca aceea prezentată la această încoronare constituie unul dintre riscurile din lume. Ele trebuie să conducă la demoralizarea celor mai puternici oameni ai ei. Despre ţarul actual nimeni nu ((89)) ştie nimic, decât, cum spune unul care împrejurările au făcut să fie în contact strâns cu el, că «este un om cu simţăminte adânci»; dar el trebuie să fie mai mult decât masa obişnuită, dacă el, un descendent al lui Alexandru I care a semnat Tratatul de la Tilsit, poate simţi zile întregi că este centrul acelei scene de încoronare, poate fi venerat de fapt, ca şi cum ar fi domnit în Ninive, fără să aibă vise; şi visele regelui sunt de obicei despre stăpânire. Există o îmbătare de grad, prespunem, ca şi o îmbătare de putere, şi omul asupra căruia este fixat fiecare ochi şi în faţa căruia toţi prinţii par mici, trebuie să fie o minte temperată într-adevăr dacă uneori nu se umflă de convingerea că el este primul din omenire. Conducătorii Rusiei pot afla totuşi că, deşi în ridicarea ţarilor lor atât de sus au întărit loialitatea şi au adâncit supunerea, ei au dizolvat puterea stăpânirii de sine care este apărarea necesară a minţii”.

Dar faptul că aceşti conducători ai aşa-ziselor Împărăţii Creştine sunt în general lipsiţi de sentimente creştine adevărate şi deficitari chiar în compătimire umană este dovedit cu prisosinţă prin faptul că, în timp ce bogăţia era irosită ca apa în sprijinul regalităţii, a pompei şi a spectacolului său deşert, şi în timp ce milioane de soldaţi şi marinari şi un uimitor armament militar se afla la ordinul lor, ei ascultau impasibili strigătele bieţilor creştini armeni pe care turcii îi torturau şi-i omorau cu zecile de mii. Uimitoarele armate nu sunt, evident, organizate de dragul umanităţii, ci numai pentru scopurile egoiste ale conducătorilor politici şi financiari ai lumii; adică, să acapareze teritorii, să apere interesele deţinătorilor de obligaţiuni şi să se repeadă unul la gâtul celuilalt, aprinşi de mânie ucigaşă, ori de câte ori se vede o bună ocazie de a-şi lărgi imperiile ori de a-şi creşte bogăţia.

În contrast marcant cu această extravaganţă regală care predomină, într-o anumită măsură în fiecare ţară unde este menţinută o familie regală, este Enorma Datorie a Ţărilor Europene.

„Economiste Francais a publicat un articol elaborat, scris de dnul René Stourm, despre Datoria publică a Franţei. Se spune că cea mai obişnuită estimare a capitalului datoriei este 6.400.000.000 $. Cea mai moderată estimare o plasează cu câteva ((90))milioane mai puţin. D-nul Paul Leroy-Beaulieu o dă la 6.343.573.630 $. Rezultatul calculului d-nului Stourm este un total de 5.900.800.000 $, cu specificarea însă că el a omis 432.000.000 $ pentru anuităţi, pe care alţi economişti le-au tratat ca parte din capitalul datoriei. Cota anuală pentru dobândă şi pentru stingerea datoriei, pe toată datoria, inclusiv anuităţile, este 258.167.083 $. Din datoria pe termen lung 2.900.000.000 $ sunt obligaţiuni perpetue de 3%, 1.357.600.000 $ sunt de 4,5%, iar 967.906.200 $ obligaţiuni răscumpărabile de diferite feluri. Anuităţile către diferite companii şi corporaţii de 477.400.000 $, şi 200.000.000 $ datoria pe termen scurt, completează bilanţul total al d-nului Stourm. Aceasta este de departe cea mai grea povară purtată de vreo naţiune de pe glob. Cea mai aproape de aceasta este datoria Rusiei, care este declarată la 3.605.600.000 $. Anglia este următoarea, cu 3.565.800.000 $, iar Italia următoarea, cu 2.226.200.000 $. Datoria Austriei este de 1.857.600.000 $, iar a Ungariei de 635.600.000 $. Spania datorează 1.208.400.000 $, iar Prusia 962.800.000 $. Acestea sunt cifrele d-nului Stourm. Nici una dintre aceste naţiuni, cu excepţia Angliei şi a Prusiei, nu ridică venituri suficiente ca să garanteze un echilibru permanent al bugetului, dar Franţa este cel mai greu împovărată dintre toate, şi creşterea datoriei ei a fost cea mai rapidă în trecutul recent şi este cea mai ameninţătoare pentru viitor.

În concluzie d-nul Stourm spune: «Ne abţinem de a insista asupra reflecţiilor tulburătoare pe care le trezeşte rezultatul muncii noastre. Sub oricare aspect am privi aceste 29,5 miliarde, fie în comparaţie cu datoriile altor ţări, fie cu datoria noastră de acum zece sau douăzeci de ani, ele apar ca o culme a unei înălţimi necunoscute, depăşind limita pe care vreun popor din lume, din oricare epocă, a gândit că poate fi atinsă. Turnul Eiffel va fi perechea lor veritabilă; noi o dominăm pe a vecinilor şi dominăm istoria noastră cu înălţimea datoriei noastre … în faţa căreia este timpul ca ţara noastră să simtă spaimă patriotică»”.

London Telegraph a publicat odată următorul rezumat al perspectivei financiare naţionale:

((91))

„Lipsa de bani atârnă ca un nor întunecos şi aproape general deasupra naţiunilor Europei. Timpurile sunt foarte rele pentru Puterile de peste tot, dar cele mai rele sunt pentru cele mici. Nu prea este o naţiune pe Continent al cărei bilanţ pentru anul trecut să nu prezinte o perspectivă tristă; în timp ce multe dintre ele sunt simple mărturisiri de faliment. Rapoartele atente asupra condiţiilor financiare din diferitele state arată o străduinţă a celor câteva trezorerii de a o scoate la capăt, care niciodată n-a fost atât de răspândită. Starea aceasta de lucruri este întradevăr aproape mondială; căci, dacă privim în afara Continentului nostru, Statele Unite pe de o parte, şi India şi Japonia cu vecinii lor pe de altă parte, au simţit strânsoarea care predomină. …

Marea Republică este prea mare şi plină de resurse ca să moară de bolile ei financiare; deşi ea însăşi este foarte bolnavă. Marea Britanie, de asemenea, are să se confrunte cu un deficit în bugetul viitor, şi a îndurat scump, poate ireparabil, pierderile afacerii nebune a grevei cărbunelui. Franţa, ca noi şi ca America, este una dintre ţările care nu pot fi bine imaginate ca insolvabile, atât de bogat este solul ei şi atât de harnic este poporul ei. Venitul ei însă manifestă deficite frecvente; datoria ei naţională a luat proporţii enorme, iar povara armatei şi a flotei ei aproape striveşte industria ţării. Germania de asemenea trebuie scrisă în categoria puterilor prea solide şi prea tari ca să sufere mai mult decât o eclipsă temporară. Totuşi, în timpul anului trecut s-a calculat că ea a pierdut 25.000.000 de lire sterline, ceea ce reprezintă cam jumătate din economiile naţionale. Mare parte din această pierdere s-a datorat investiţiilor germane la bursele din Portugalia, Grecia, America de Sud, Mexic, Italia şi Serbia; Germania însă a simţit acut şi confuzia de pe piaţa argintului. Povara păcii sale înarmate apasă poporul ei cu o greutate zdrobitoare. Printre puterile pe care le grupăm împreună ca solvabile în mod natural, este izbitor să aflăm că Austro-Ungaria are de dat cea mai bună şi cea mai fericită socoteală. …

Când ne întoarcem de la acest grup mare şi ne aruncăm ochii la Italia, iată un exemplu de «Putere Mare» aproape adusă la starea de cerşetor prin mărimea ei. An de an venitul ei scade şi cheltuielile ((92)) ei cresc. Acum şase ani valoarea comerţului extern al Italiei era de 2.600.000.000 de franci; acum a scăzut la 2.100.000.000 de franci. Ea trebuie să plătească 30.000.000 de lire sterline dobândă pe datoria ei publică, pe lângă o primă pentru aurul necesar. Certificatele ei de garanţie sunt un drog pe piaţă; emisia ei prodigioasă de bancnote a pus aurul şi argintul la preţuri fantastice. Populaţia ei este aruncată într-o stare de sărăcie şi neajutorare aproape inimaginabilă aici, iar când noii ei miniştri inventează alte şi alte taxe, izbucnesc revolte sângeroase.

În privinţa Rusiei, declaraţiile ei financiare sunt învăluite în aşa mister încât nimeni nu poate vorbi despre ele cu încredere; dar nu prea sunt motive de îndoială că numai mărimea imperiului ţarului o împiedică de a deveni falimentară. Populaţia a fost stoarsă până când a fost extrasă aproape ultima picătură de sânge din viaţa industriei. Chiar cel mai nechibzuit şi mai neîndurător ministru de finanţe de abia îndrăzneşte să învârtă şurubul impozitării cu o jumătate de tură.

O autoritate autohtonă moderată şi corectă scrie despre situaţia din Rusia în următoarele cuvinte:

«Fiecare copeică pe care ţăranul reuşeşte s-o câştige este cheltuită, nu pentru a-şi pune lucrurile în ordine, ci pentru a plăti restanţe la impozite. … Banii plătiţi de populaţia ţărănească sub masca taxelor se ridică la între două treimi şi trei pătrimi din marele venit al ţării, pe lângă munca lor ca muncitori agricoli.» Creditul aparent bun al guvernului este susţinut prin mijloace artificiale. Observatorii atenţi aşteaptă o prăbuşire a arcadelor atât sociale cât şi financiare ale imperiului. Şi aici uimitorul coşmar al păcii înarmate a Europei ajută în mare măsură să paralizeze comerţul şi agricultura. Exemplul Portugaliei este în afara competenţei noastre; căci, deşi regatul odată faimos este insolvabil, poziţia lui nefericită nu se datoreşte desigur ambiţiei militare sau cheltuielilor febrile. Grecia însă, deşi este nesemnificativă printre Puteri cu populaţia ei de două milioane, oferă un exemplu vizibil de ruină la care va fi dusă o naţiune prin extravaganţa financiară şi prin planurile ei infatuate. «Marea idee» a fost blestemul micuţei Grecii, şi noi am văzut-o recent împinsă să evite povara datoriei ((93)) publice printr-un act de absolută necinste, numai parţial suspendat în faţa protestelor Europei. Banii risipiţi pe «Armata şi Flota» ei puteau la fel de bine să fie aruncaţi în mare. Politica a devenit pentru ea o boală, care a infectat cei mai buni şi mai capabili bărbaţi publici ai ei. Un popor de rând prea educat ca să muncească; studenţi la universitate mai mulţi decât zidari; datorii publice şi datorii private pe care nimeni n-are de gând să le plătească vreodată; o armată şi o flotă fictive, care consumă fonduri; lipsa onestităţii făcută principiu în politică şi planuri secrete care, fie trebuie să însemne mai multe împrumuturi, fie un târg corupt şi periculos cu Rusia — aceste lucruri caracterizează Grecia contemporană.

Privind peste tot continentul, prin urmare, nu se poate nega că starea de lucruri în privinţa bunăstării poporului şi bilanţului naţional sunt foarte nesatisfăcătoare. Desigur că un motiv principal şi evident pentru aceasta este acea pace înarmată care apasă asupra Europei ca un coşmar şi care a transformat toată Europa într-o tabără permanentă. Priviţi numai la Germania! Acel imperiu serios şi sobru! Bugetul armatei s-a ridicat acolo de la 17.500.000 de lire sterline în 1880 la 28.500.000 de lire sterline în 1893. Creşterea sub noul Act al Armatei de Apărare adaugă încă 3.000.000 de lire pe an la masa colosală a armelor de apărare ale Germaniei.

Franţa şi-a încordat puterea până la acelaşi punct al apropiatei căderi pentru a egala pe rivalul său puternic. Este inutil să se arate ce rol teribil joacă aceste asigurări de război în necazul actual al poporului din Europa. Nu numai că pune la o parte din profituri şi din câştiguri sume mari cu care cumpără praf de puşcă şi ghiulele şi construieşte cazărmi, ci şi ia din rândurile industriei milioane de lucrători tineri la începutul forţei lor bărbăteşti, care în acele perioade sunt pierduţi pentru familie şi pentru fortificarea populaţiilor. Lumea n-a inventat încă un birou de decontare a cecurilor internaţionale mai bun decât groaznicul şi costisitorul Templu al războiului”.

Dar în ciuda datoriei apăsătoare şi a încurcăturii financiare a naţiunilor, unii statisticieni capabili estimează că actualul cost ((94)) pentru Europa al diferitelor bugete ale armatelor şi flotelor, al menţinerii garnizoanelor şi al pierderii forţei de muncă industrială prin retragerea oamenilor din industria productivă poate fi în mod rezonabil luat ca fiind de 1.500.000.000 de dolari pe an, ca să nu mai spunem nimic de pierderea imensă de vieţi, care în douăzeci şi cinci de ani ai secolului trecut (de la 1855 la 1880) este declarată la 2.188.000, şi aceasta în mijlocul unor orori care nu pot fi descrise. D-nul Charles Dickens a observat foarte adevărat că:

„Noi vorbim cu entuziasm şi cu un anumit foc despre «o şarjă magnifică!», despre «o şarjă splendidă!», totuşi foarte puţini se gândesc la hidoasele amănunte reprezentate de aceste cuvinte umflate. «O şarjă splendidă» este o goană năvalnică a unor oameni pe cai puternici, îmboldiţi până la viteza lor cea mai mare, urmărind şi ajungând din urmă o masă împotrivitoare de pedestraşi. Mintea cititorului nu merge mai departe; fiind mulţumit cu informaţia că linia vrăjmaşului a fost «ruptă» şi «a cedat». Nu completează imaginea. Când «şarja splendidă» şi-a făcut lucrarea şi a trecut, se va găsi o scenă foarte asemănătoare cu un accident de tren înspăimântător. Va fi un efectiv întreg de spinări rupte în două, de braţe complet răsucite, de oameni înfipţi în propriile lor baionete, de picioare sfărâmate ca lemnele de foc, de capete despicate ca merele, de alte capete prefăcute de copitele de fier ale cailor într-o piftie moale, de feţe călcate şi scoase din orice asemănare cu omul. Acestea stau ascunse în spatele unei «şarje splendide». Aceasta urmează, de fapt, când «băieţii noştri au zburat călare spre ei în stil mare» şi «i-au tăiat straşnic».”

„Imaginaţi-vă”, spune un alt scriitor, „milioanele care trudesc pe toată faţa Europei, roind zi de zi spre locul de muncă, lucrând neîncetat din zori până la apusul răcoros, la cultivarea pământului, la producerea ţesăturilor, la schimbul de mărfuri, în mine, în fabrici, în fierării, la docuri, în ateliere, în magazine; pe căi ferate, pe râuri, pe lacuri, pe oceane; străbătând măruntaiele pământului, supunând încăpăţânarea materiei brute, stăpânind elementele naturii şi făcându-le să slujească confortul şi binele omului, şi creând prin toate acestea o masă de bogăţie care ar putea aduce abundenţă şi confort fiecărei case a lor. Şi apoi imaginaţi-vă mâna ((95)) puterii venind şi măturând în fiecare an în abisul cheltuielii militare şase sute de milioane din banii câştigaţi cu atâta greutate.”

Ceea ce urmează, din Harrisburg Telegram, este de asemenea la subiect:

„Le costă ceva pe naţiunile «creştine» ale Europei ca să ilustreze noţiunea lor de «pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui». Adică, le costă ceva ca să se menţină cu totul pregătite de a se arunca una pe alta în aer în fragmente mici. Statisticile publicate în Berlin arată suma cheltuielilor militare ale marilor puteri în timpul celor trei ani: 1888, 1889, 1890. Următoarele cheltuieli sunt date în cifre rotunde: Franţa 1.270.000.000 $, Rusia 813.000.000 $, Marea Britanie 613.000.000 $, Germania 607.000.000 $, Austro-Ungaria 338.000.000 $, Italia 313.500.000 $. Aceste şase puteri au cheltuit în total 3.954.500.000 $ pentru scopuri militare în trei ani, sau la rata de peste 1.318.100.000 $ pe an. Totalul pentru trei ani depăşeşte considerabil datoria naţională a Marii Britanii şi este aproape destul de mare ca să plătească de trei ori dobânda pe datorie a Statelor Unite. Cheltuiala corespunzătoare în Statele Unite a fost în jur de 145.000.000 $, exclusiv pensiile. Dacă le-am adăuga pe acestea, cheltuiala noastră totală s-ar ridica la în jur de 390.000.000 $.

Conform estimărilor statisticienilor francezi şi germani, în războaiele din ultimii treizeci de ani au pierit 2.500.000 de oameni, în timp ce pentru ducerea acestor războaie s-au cheltuit nu mai puţin de 13.000.000.000 $. Dr. Engel, un statistician german, dă următoarele, ca fiind costul aproximativ al principalelor războaie din ultimii treizeci de ani: războiul crimeean 2.000.000.000 $, războiul italian din 1859 a costat 300.000.000 $, războiul pruso-danez din 1864 a costat 35.000.000 $; războiul de secesiune (nord), 5.100.000.000 $, sud 2.300.000.000 $; războiul pruso-austriac din 1866 a costat 330.600.000 $; războiul franco-german din 1870, 2.600.000.000 $; războiul ruso-turc 125.000.000 $; războaiele sud-africane 8.770.000 $; războiul african 13.250.000 $; războiul sârbo-bulgar 176.000.000 $.

Toate aceste războaie au fost ucigătoare la extremă. Războiul crimeean, în care s-au dat puţine lupte, a costat 750.000 de vieţi, ((96)) numai cu 50.000 mai puţini decât au fost ucişi sau au murit de răni în nord şi în sud în timpul războiului de secesiune. Expediţiile mexicană şi chineză au costat 200.000.000 $ şi 85.000 de vieţi. În timpul războiului ruso-turc au fost ucişi şi răniţi mortal 250.000, iar în războiul italian din 1859 şi în războiul dintre Prusia şi Austria câte 45.000.

Într-o scrisoare către deputatul Passy de Paris, distinsul John Bright, trecut din viaţă, membru al Parlamentului engelz, a spus:

„În prezent toate resursele europene sunt înghiţite de exigenţele militare. Interesele poporului sunt sacrificate pentru cele mai mizerabile şi mai culpabile fantezii ale politicii străine. Interesele reale ale maselor sunt călcate în picioare pentru respectarea falselor noţiuni de glorie şi onoare naţională. Nu pot să nu mă gândesc că Europa merge spre ceva catastrofă mare de o greutate zdrobitoare. Sistemul militar nu poate fi sprijinit la infinit cu răbdare, iar populaţia, împinsă la disperare, nu peste mult timp poate să înlăture regalităţile şi pe pretinşii oameni de stat care guvernează în numele lor”.

Astfel judecata puterilor civile merge împotriva lor. Nu numai presa este astfel făţişă, dar şi oamenii de peste tot vorbesc tare şi vociferează împotriva puterilor care sunt. Neliniştea este generală şi devine tot mai periculoasă în fiecare an.

Lumea acuză sistemul social actual

Sistemul social al creştinătăţii este de asemenea sub inspecţie — reglementările lui monetare, planurile şi instituţiile lui financiare, şi, rezultând din acestea, politica lui egoistă în afaceri şi deosebirile lui de clasă bazate în principal pe bogăţie, cu tot ce implică ele în privinţa nedreptăţii şi suferinţei pentru masele de oameni — acestea sunt tot aşa de aspru tratate în judecata din acest ceas, ca şi instituţiile civile. Observaţi discuţiile nesfârşite asupra problemei argintului şi a standardului în aur, şi disputele interminabile între muncă şi capital. Ca valurile umflate ale mării sub un vânt care se înteţeşte sună murmurul unit al nenumăratelor glasuri împotriva sistemului social actual, în special în măsura în ((97)) care este văzut a fi neconcordant cu codul moral conţinut în Biblie, pe care creştinătatea, în mod general, pretinde că-l recunoaşte şi că-l urmează.

Este într-adevăr un fapt însemnat că în judecata creştinătăţii, chiar de către lume în general, standardul de judecată este Cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii ţin sus Biblia şi declară cu îndrăzneală: „Nu sunteţi atât de buni ca şi cartea voastră”. Ei arată spre binecuvântatul ei Cristos şi spun: „Voi nu vă urmaţi exemplul”. Şi atât păgânii cât şi masele creştinătăţii adoptă regula de aur şi legea iubirii, cu care să măsoare doctrinele, instituţiile, politica şi mersul general al creştinătăţii; şi toate mărturisesc la fel pentru adevărul scrisului straniu de pe pereţii ei de sărbătoare — „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor”.

Mărturia lumii în privinţa sistemului social actual este auzită peste tot, în fiecare ţară. Toţi o declară a fi un eşec; împotrivirea este tot mai activă şi răspândeşte alarma peste tot în lume, „clătinând îngrozitor” toată încrederea în instituţiile existente şi din când în când paralizând industria cu panică, greve etc. Nu există o naţiune în creştinătate în care împotrivirea la aranjamentele sociale actuale să nu fie pronunţată, încăpăţânată şi tot mai ameninţătoare.

D-nul Carlyle spune: „Existenţa industrială britanică pare să devină repede o enormă închisoare-mlaştină de molimă urât mirositoare, fizic şi moral, o hidoasă Golgota vie de suflete şi corpuri îngropate de vii. Treizeci de mii de cusătorese istovindu-se repede. Trei milioane de săraci putrezind în inactivitate forţată, ajutând pe sus-numitele cusătorese să moară. Acestea sunt doar aspecte din tristul registru al disperării”.

Din altă publicaţie numită The Young Man, extragem următorul articol, intitulat „Devine lumea mai bună?” Acesta spune:

„Bărbaţi puternici, dornici de muncă cinstită, îndură agoniile foamei şi ale expunerii la intemperii, şi în multe cazuri ale necazului în plus de a vedea suferinţele propriilor familii. Pe de altă parte, ((98)) bogăţia covârşitoare este adesea aliată cu avariţia şi imoralitatea; şi în timp ce săracii mor de foame puţin câte puţin, bogaţii, în mare măsură, ignoră nevoile fraţilor lor şi sunt grijulii numai ca Lazăr să nu devină neconvenabil de proeminent. Mii de tineri sunt forţaţi să robească în ateliere neaerisite şi în magazii mohorâte câte şaptezeci şi optzeci de ore pe săptămână, fără să aibă vreodată un interval de recreaţie fizică sau mentală. În Cartierul de Est femeile cos cămăşi sau fac cutii de chibrituri toată ziua pentru o plată care este insuficientă pentru chiria unui pat — să nu mai vorbim de o cameră separată — şi sunt obligate adesea să aleagă între foame şi viciu. În Cartierul de Vest toate arterele de circulaţie sunt în posesia sirenelor de senzualitate şi păcat sulemenite şi vopsite — fiecare o mustrare permanentă pentru slăbiciunea şi răutatea omului. În privinţa tinerilor, mii intră în puşcărie pierzând la jocuri de noroc sau mor devreme de băutură; şi totuşi fiecare ziar respectabil este ocupat cu lungi rapoarte despre cursele de cai, şi guvernul creştin (?) permite să se planteze câte o tavernă la fiecare colţ de stradă. S-a făcut ca păcatul să fie uşor, s-a făcut ca viciul să fie ieftin, înşelarea predomină în comerţ, amărăciunea în politică şi apatia în religie”.

Cu câtva timp în urmă Philadelphia Press a publicat următoarele:

„Pericol în faţă! Nu este nici o îndoială că New York-ul este împărţit în două clase mari, cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. Clasele mijlocii de oameni respectabili, harnici, corecţi dispar treptat, mergând în sus pe scara bogăţiei lumeşti sau în jos în sărăcie şi încurcătură. Pare indiscutabil că între aceste clase există, şi este în creştere rapidă, alimentată intenţionat de către oamenii răi, o ură distinctă, pronunţată, malignă. Sunt aici oameni care au 10.000.000 $ şi 20.000.000 $, despre care nu se ştie nimic. Cunosc o doamnă care locuieşte într-o casă magnifică, a cărei viaţă este tot atât de liniştită cum ar trebui să fie a unui slujitor bisericesc, care a donat nu mai puţin de 3.000.000 $ în cinci ani, ale cărei binefaceri înainte de moartea ei vor ajunge la nu mai puţin de 7.000.000 $, care are în casa ei picturi, statui, diamante, pietre preţioase, specimene splendide de aur şi argint, şi lucrări scumpe ((99)) de fiecare artă imaginabilă, a căror estimare internă este de 1.500.000 $, şi bogăţia ei este mai mică decât a multora dintre vecinii ei cu până la câteva milioane de dolari. Sunt oameni care acum douăzeci de ani vindeau haine în strada Chatham, care astăzi trăiesc cu o cheltuială anuală de 100.000 $, care poartă bijuterii ce costă 25.000 $ la magazinele rezonabile.

Veniţi cu mine într-o maşină pe Madison Avenue în orice zi, pe ploaie sau pe vreme bună, între orele zece dimineaţa şi cinci sau şase după-masa, şi vă voi găsi maşină după maşină pline cu doamne în ai căror urechi sunt diamante în valoare de între 500 şi 5.000 $ fiecare, pe ale căror mâini neînmănuşate, roşii şi catifelate, sclipesc averi. Mergeţi cu mine în orice zi, de la vechiul magazin al lui Stewart, de la colţul Străzii a Noua cu Broadway până la colţul Străzii a Treisprezecea cu Broadway. Nu vreau să spun duminicile, în sărbători sau la ocazii speciale, ci întotdeauna, şi vă voi arăta pe fiecare stradă femei îmbrăcate în cape din piele de focă până jos la călcâi, în valoare de 500 la 1.000 $ fiecare, cu cercei de diamant şi cu inele de diamant, precum şi cu alte pietre preţioase, ducând în mâini poşete elegante umflate de bani. Ele reprezintă noii bogaţi cu care se umple New York-ul.

Pe aceeaşi stradă, la aceeaşi oră, vă pot arăta oameni pentru care un dolar ar fi o avere, ai căror pantaloni, rupţi şi ruşinos de zdrenţuiţi, sunt ţinuţi strânşi în jurul brâului cu funii sau sfori sau ace, ale căror picioare fără ciorapi se târăsc pe caldarâm în pantofi atât de stricaţi încât nu îndrăznesc să le ridice de pe caldarâm, ale căror feţe sunt pistruiate, ale căror bărbi sunt lungi şi încâlcite, cum le este şi părul, în timp ce mâinile lor înroşite se subţiază la unghii ca ghearele. Cât mai este până când acele gheare se vor înfige în noii-îmbogăţiţi? Negreşit sentimentul s-a născut, sentimentul creşte şi mai curând sau mai târziu sentimentul va izbucni.

Numai aseară am mers pe Strada a Paisprezecea, pe care au rămas doar puţine locuinţe, şi în faţa uneia era un baldachin care ducea de la uşă la trotuar, sub care nişte doamne îmbrăcate încântător, însoţite de escortele lor, mergeau de la trăsurile lor spre uşa deschisă prin care se revărsau râuri de lumină şi de ((100)) muzică. Am stat un moment cu mulţimea, o mulţime mare, şi iată că s-a născut această idee a unei răbufniri inevitabile dacă nu se făcea ceva, şi încă repede, să se termine cu prejudecata care nu numai că există, ci este nutrită intenţionat, împotriva celor foarte bogaţi de către cei foarte săraci. Te-ar face să tremuri dacă ai auzi felul cum vorbeau femeile. Invidie, gelozie, cruzime duşmănoasă, fiecare element necesar era acolo. Tot ce mai trebuie este un conducător”.

Lumea compară condiţiile oribile ale Sistemului sclaviei umane de Stoarcere a Sudorii şi mizeriile marii armate de oameni fără lucru, şi ale unei alte armate mari de muncitori slab plătiţi, cu luxul şi cu extravaganţa bogăţiei imense, aşa cum a făcut-o un jurnal londonez cu câtva timp în urmă — astfel:

„Casa modestă a unui milionar. Aflăm din New York că dnul Cornelius Vanderbilt, milionarul din New York şi regele căilor ferate, tocmai şi-a deschis noul palat cu un bal mare. Această casă modestă, care va adăposti cam zece oameni timp de şase luni din an şi care va rămâne închisă în celelalte şase, este la colţul Străzii a Cincizeci şi şaptea cu a Cincea, şi l-a costat pe proprietarul ei 1.000.000 de lire. La exterior are un model spaniol, construită din piatră gri, cu contururi roşii, cu turnuleţe şi creneluri. Are două etaje şi o mansardă înălţată. Sala de bal este cea mai mare sală de bal privată din New York, având 22,86 m lungime şi 15,24 m lăţime, decorată în alb şi auriu, stil Ludovic al XIV-lea. Tavanul costă o avere şi este făcut în forma unui con dublu, acoperit cu nimfe şi cupidoni pictaţi. În jurul cornişei sunt flori delicat modelate, fiecare cu o lumină electrică în mijloc, în timp ce în centru atârnă un candelabru imens de cristal. În noaptea balului de inaugurare pereţii au fost acoperiţi de la podea la tavan cu flori naturale, la preţul de 1.000 de lire; şi distracţia se spune că a costat-o pe gazdă 5.000 de lire. Alături de casă se află cea mai scumpă grădină de această mărime din lume, căci, deşi este numai de mărimea unei parcele urbane obişnuite, s-a plătit pentru ea suma de 70.000 de lire, şi o casă a cărei construcţie costase 25.000 de lire a fost dărâmată ca să facă loc pentru cele câteva ronduri de flori”.

((101))

Un jurnal, Industry, din San Francisco, California, a publicat următorul comentariu despre extravaganţa a doi oameni bogaţi din această ţară:

„Cina lui Wanamaker la Paris şi cina lui Wanderbilt la Newport, care au costat împreună cel puţin 40.000 $, poate mult mai mult, sunt printre semnele timpului. Astfel de lucruri prezic o schimbare în această ţară. Acest caz, care este numai un caz tipic pentru încă o sută de cazuri de asemenea spectacol ostentativ al banilor, poate fi asemănat cu un ospăţ din Roma înainte de a veni sfârşitul, şi cu luxul din Franţa care, cu un secol în urmă, a fost precursorul unei revoluţii. Banii cheltuiţi anual de către americani în străinătate, în principal pentru lux şi mai rău, sunt estimaţi la o treime din venitul nostru naţional”.

Informaţia foarte interesantă care urmează, citată în National View, este din Ward McAlister, odată un mare lider al societăţii newyorkeze:

„Cheltuielile de trai medii anuale ale unei familii de respectabilitate medie, compusă din soţ, soţie şi trei copii, se ridică la 146.945 $, repartizaţi după cum urmează: Chiria unei case la oraş 29.000 $; a unei case la ţară 14.000 $; cheltuielile casei la ţară 6.000 $; salariile servitorilor din casă 8.016 $; cheltuielile casei, inclusiv salariile servitorilor 18.954 $; îmbrăcămintea soţiei 10.000 $; propria garderobă 2.000 $; îmbrăcămintea şi banii de buzunar ai copiilor 4.500 $; şcolarizarea celor trei copii 3.600 $; distracţiile prin baluri şi dans 7.000 $; primirea la cină 6.600 $; loja la operă 4.500 $; teatrul şi petrecerile după teatru 1.200 $; ziare şi reviste 100 $; contul curent al bijutierului 1.000 $; articole de papetărie 300 $; cărţi 500 $; cadouri de nuntă şi de sărbători 1.400 $; strana din biserică 300 $; taxa la club 425 $; nota de plată a medicului 800 $; nota de plată a dentistului 500 $; transportul celor din casă la ţară şi înapoi 250 $; călătoriile în Europa 9.000 $; costul grajdurilor 17.000 $”.

Chauncey M. Depew este citat că ar fi spus:

„Cincizeci de oameni din Statele Unite au în puterea lor, datorită bogăţiei pe care o stăpânesc, să se adune în douăzeci şi patru de ore şi să ajungă la o înţelegere prin care fiecare ((102)) roată a călătoriei şi a comerţului poate fi oprită din învârtirea ei, fiecare ramură a industriei poate fi blocată şi fiecare buton electric poate amuţi. Acei cincizeci pot controla circulaţia banilor şi pot crea panică oricând doresc”.

Judecarea puterilor eclesiastice de către lume

Criticarea eclesiasticismului este tot atât de severă ca şi a monarhiei şi a aristocraţiei; fiindcă ei sunt recunoscuţi ca fiind una în interes. Cele ce urmează vor servi ca ilustraţii ale acestor sentimente.

North American Review de acum câţiva ani conţinea un scurt articol de John Edgerton Raymond, despre „Declinul eclesiasticismului”. Descriind forţele opuse bisericii şi care în cele din urmă vor realiza răsturnarea ei, el a spus:

„Biserica creştină se află în mijlocul unui mare conflict. Niciodată de la organizarea creştinismului n-au fost atâtea forţe desfăşurate împotriva ei. Ceea ce anumitor teologi le place să numească «puterea lumii» n-a fost niciodată mai puternică decât acum. Biserica nu mai are împotrivire din partea raselor barbare, a filosofilor superstiţioşi, a preoţilor religiilor mitice, ci din partea celei mai înalte culturi, a celei mai adânci învăţături şi a celei mai profunde înţelepciuni a naţiunilor luminate. Tot timpul călătoriei ea are împotriviri din partea «puterii lumii», care reprezintă cele mai înalte realizări şi cele mai bune idealuri ale minţii umane.

Împotrivitorii ei nu se găsesc în afara hotarelor ei. În cadrul adăposturilor ei solemne, înveşmântaţi în veşmintele ei, dând glas poruncilor ei, reprezentând-o în faţa lumii, se află mulţi care sunt gata să-i respingă autoritatea şi să-i conteste supremaţia. Mulţimi care încă se supun decretelor ei încep să pună întrebări; şi îndoiala este primul pas spre nesupunere şi părăsire. Lumea nu va şti niciodată câte suflete oneste din cadrul bisericii gem în spirit şi sunt tulburate, şi totuşi ţin o pecete pe buzele lor şi un lanţ pe limbile lor «din pricina conştiinţei», ca nu cumva «să facă pe fratele lor să se poticnească». Ei tac, nu de teama mustrării, căci a trecut timpul când a vorbi liber însemna săsuferi persecuţie şi când a sugera ((103)) că s-ar putea ca biserica să nu fie infailibilă însemna să fii acuzat de infidelitate”.

El spune că nu se cere o evanghelie nouă, ci o evanghelie veche cu un înţeles nou:

„Peste tot se cere o vestire mai literală şi mai credincioasă a preceptelor fondatorului creştinismului. «Predica de pe munte» este pentru mulţi un rezumat al filosofiei divine. «Propovăduiţi-o! Propovăduiţi-o!» strigă reformatorii din fiecare şcoală de pretutindeni; «nu numai propovăduiţi-o, ci şi exemplificaţi-o!» «Arătaţi-ne», spun ei, «că practicile voastre se conformează acestor precepte, şi vă vom crede! Urmaţi pe Cristos, şi noi vă vom urma!»

Dar chiar aici se află controversa. Biserica pretinde că învaţă preceptele lui Cristos, că propovăduieşte Evanghelia Lui. Lumea ascultă şi răspunde: «Voi aţi stricat adevărul!» Şi priviţi spectacolul unei lumi necredincioase care învaţă pe o biserică credincioasă adevăratele principii ale religiei ei! Acesta este unul dintre cele mai izbitoare şi mai semnificative semne ale veacului. Şi este cu totul nou. Lumea a fost familiară de la început cu replica: «Doctore, vindecă-te pe tine!» Dar numai în timpurile moderne s-au aventurat oamenii să zică: «Doctore, lasă-ne pe noi să prescriem medicamentul!»

Când cei săraci şi nevoiaşi, cei apăsaţi şi întristaţi, care sunt învăţaţi să aştepte din cer recompensa viitoare, au văzut preoţi sfinţi şi prinţi favorizaţi, îmbrăcaţi în purpură şi in subţire şi mâncând somptuos în fiecare zi, adunând comori pe pământ în ciuda moliilor, a ruginei şi a hoţilor, servind cu o conştiinţă uşoară pe Dumnezeu şi pe mamona, atunci au început să se îndoiască de sinceritatea lor.

Şi imediat au început să afirme că nu tot adevărul locuieşte sub turnul unei biserici, că biserica este fără putere; că ea nu poate împiedica nenorocirea, nu poate vindeca pe cei bolnavi, nu poate hrăni pe cei flămânzi şi nu poate îmbrăca pe cei goi, nu poate învia pe cei morţi, nu poate mântui sufletul. Apoi au început să spună că o biserică atât de slabă, atât de lumească, nu poate fi o instituţie divină. Şi curând au început să-i părăsească altarele. Ei au spus: «A nega infailibilitatea bisericii, eficienţa ordonanţelor ei sau ((104)) adevărul crezurilor ei nu înseamnă a nega eficienţa religiei. Noi nu suntem în război cu creştinismul, ci cu prezentarea creştinismului de către biserică. Reverenţa faţă de adevărul divin este compatibilă cu cel mai profund dispreţ faţă de eclesiasticism. Pentru Persoana sublimă care a călcat pe pământ, a cărui atingere a fost viaţă şi al cărui zâmbet a fost mântuire, avem numai veneraţie şi iubire, dar nu mai avem pentru instituţia care pretinde că-L reprezintă.

Biserica denunţă pe acuzatorii ei ca necredincioşi şi merge pe drumul ei adunând bogăţie, construind temple şi palate, făcând pacte cu regii şi legăminte cu cei puternici, în timp ce forţele desfăşurate împotriva ei cresc la număr şi în putere. Ea şi-a pierdut supremaţia, autoritatea ei a trecut. Nu este decât un semn, o umbră. Şi este imposibil ca ea să-şi recâştige ascendenţa pierdută, sau să se întoarcă la tronul ei. Visele la stăpânirea ei universală sunt o iluzie. Sceptrul ei a fost rupt pentru totdeauna. Deja ne aflăm într-o perioadă de tranziţie. Mişcarea revoluţionară a veacului este universală şi irezistibilă. Tronurile încep să se clatine. Un vulcan arde mocnit sub palatele regilor, şi când tronurile se răstoarnă, amvoanele cad şi ele.

Au fost reînsufleţiri ale religiei în trecut, mai mult sau mai puţin locale şi temporare. Va mai fi o reînsufleţire a religiei care va fi mondială — o restaurare a credinţei în Dumnezeu şi a iubirii pentru om — când cele mai strălucite vise ale fraternităţii universale vor fi realizate. Dar aceasta va veni în pofida bisericii, mai degrabă decât prin ea. Va veni ca o reacţie împotriva tiraniei eclesiastice; ca un protest împotriva simplelor forme şi ceremonialuri”.

Într-un articol din Forum, din octombrie 1890, despre „Problemele sociale şi biserica”, de episcopul Huntington, avem comentariul lui asupra unui fapt foarte notabil şi semnificativ, după cum urmează:

„«Când într-una din sălile publice din New York o mare mulţime de ascultători amestecaţi au aclamat numele lui Isus Cristos şi au fluierat numele bisericii, aceasta n-a stabilit nici o chestiune, n-a rezolvat nici o problemă, n-a dovedit nici o afirmaţie, n-a explicat nici o scriptură, dar gestul a fost tot atât de semnificativ cât jumătate ((105)) din predicile care sunt propovăduite.» El s-a referit apoi la faptul că atunci a fost timpul când poporul a auzit cuvintele «Cristos şi biserica» în linişte reverenţioasă dacă nu cu devotare entuziastă, şi apoi a remarcat: «Numai în aceste zile din urmă când muncitorii gândesc, citesc, raţionează şi reflectează, o mulţime amestecată, mai degrabă în mod primitiv decât fără reverenţă, îi desparte pe cei doi, onorând pe unul şi dispreţuind pe celălalt».”

Alte expresii semnificative din presă, despre judecata populară, sunt după cum urmează:

„Catholic Review şi alte ziare insistă că trebuie să se facă «instruire religioasă în închisori». Aşa este. Noi mergem mai departe de atât. Ar trebui să se facă instruire religioasă şi în alte locuri pe lângă închisori — acasă, de exemplu, şi în şcolile duminicale. Da, noi nu vom fi depăşiţi în liberalism, noi favorizăm instruirea religioasă din unele biserici. Nu te poţi plictisi de un lucru bun dacă-l foloseşti moderat”.

Capelanul unui anumit penitenciar a spus că acum douăzeci de ani numai cam cinci la sută dintre prizonieri fuseseră elevi la şcoala duminicală, dar că acum şaptezeci şi cinci la sută dintre criminalii reali şi cei suspectaţi au fost. Un anumit pastor dă de asemenea o relatare despre un azil pentru alcoolici unde procentul este de optzeci, şi despre altul pentru femei decăzute unde toate au fost în şcoli duminicale. Comentariul presei despre aceste fapte a fost că termenul aplicat înainte la această şcoală, «creşa bisericii», ajunge să fie o satiră fantomatică. Ce se va face?”

Din discuţiile legate de inaugurarea la Chicago a Expoziţiei Columbiene a Lumii, deschisă duminicile, au fost extrase cele ce urmează:

„Ceva Mângâiere Rămasă: Dacă se întâmplă ce este mai rău, şi târgurile, ca şi teatrele şi crâşmele, sunt deschise duminicile în Chicago, este o reflecţie foarte întăritoare că nici un singur cetăţean american nu este obligat să meargă. Nimeni nu stă mai rău în această privinţă decât au stat apostolii şi creştinii timpurii. Lor nu le-a fost permisă folosirea unui poliţist sau a legiunilor romane pentru scopul răspândirii opiniilor lor şi al obligării vecinilor să fie mai evlavioşi decât voiau ei să fie. Şi ((106)) totuşi, acel creştinism primar, fără vreun ajutor de la stat — da, un creştinism persecutat şi care suferea — a cucerit de fapt lumea”.

În agitaţia generală a acestor timpuri, mulţi din biserică şi din lume sunt foarte dezorientaţi şi nedumeriţi de marea confuzie. Sentimentele acestora au fost clar exprimate cu câtva timp în urmă în New York Sun care spunea:

„Întrebarea «Unde suntem? Unde suntem?» a devenit o întrebare religioasă semnificativă. Profesorii stau în scaunele seminariilor învăţând doctrine destul de depărtate de cele originale ca să-i facă pe binefăcătorii lor antici să se răsucească în mormintele lor; clericii semnează angajamente la rânduirea lor, pe care ei probabil ştiu că nici cel care îi rânduieşte nu le crede; standardele sunt în multe cazuri numai balize care arată ce mult s-au îndepărtat corăbiile bisericilor de la canalele trasate. Este veacul lui «mergi cum îţi place», a lui «fiecare pentru sine» şi toate acestea. Nimeni nu ştie unde se va sfârşi totul, iar cei pe care-i interesează cel mai mult pare că se sinchisesc cel mai puţin”.

Nu numai conduita şi influenţa bisericilor sunt astfel aspru criticate, ci şi cele mai proeminente doctrine ale lor. Observaţi, de exemplu, cum doctrina blasfematoare a chinului veşnic pentru marea majoritate a rasei noastre, prin care oamenii au fost ţinuţi sub control multă vreme prin frică, este în mod asemănător discreditată de publicul gânditor. Asupra acestui subiect clerul începe să vadă o necesitate foarte urgentă de accentuare, pentru a contracara sentimentele liberalismului în creştere.

Rev. Dr. Henson din Chicago şi-a făcut cunoscute ideile asupra acestui subiect cu câtva timp în urmă; şi când reporterii au intervievat pe alţi clerici în legătură cu el, modul lor uşuratic, lipsit de inimă, zeflemitor, de a trata acest subiect despre care evident ei nu ştiu nimic, dar care, după cum pretind ei, cred că implică interesele veşnice ale milioanelor de semeni ai lor, a fost într-adevăr vrednic de spiritul de persecuţie al romano-catolicismului.

Rev. Dr. Henson a spus: „Hadesul din versiunea nouă este numai iadul mascat; moartea este moarte, chiar dacă o numim somn, iar ((107)) iadul este iad, chiar dacă-l numim hades; iadul este o realitate şi este infernal de oribil. În iad vom avea corpuri. Învierea corpului implică loc şi implică chin fizic. Dar cea fizică nu este cea mai rea. Durerea mentală, regretul, anticiparea, care fac sufletul să se zvârcolească aşa cum se zvârcoleşte viermele pe jăratecul arzând, sunt cele mai rele; şi păcătosul va trebui să le sufere pe acestea. Sete fără vreun pic de apă ca s-o stingi; foame fără vreun pic de hrană ca s-o potoleşti; un cuţit înfipt în inimă, fapt care se repetă — la nesfârşit, îngrozitor. Acesta este iadul cu care va trebui să ne confruntăm. Moartea oferă o eliberare de roata ocnaşului, dar în iad nu este uşurare”.

Ce impresie a făcut predica „Doctorului”? Se poate judeca din următoarele interviuri ale reporterilor şi slujitorilor bisericeşti, din dimineaţa următoare:

„«Ce credeţi despre iad, şi vom fi noi toţi botezaţi întrun iad de pucioasă lichidă şi fontă dacă nu ne îndreptăm căile?» a zis un reporter către prof. Swing, unul din predicatorii renumiţi din Chicago. Atunci prof. Swing a râs din inimă în hohote, până când obrajii săi aspri au devenit rozulii ca ai unei şcolăriţe. Eminentul predicator bătea darabana pe marginea unei mese furniruite, şi sticla de lampă de pe biroul său părea să râdă şi ea. «În primul rând», a spus el, «presupun că-ţi dai seama că acest subiect al iadului şi al pedepsei viitoare este ceva despre care noi ştim de fapt foarte puţin. Ei bine, metoda mea de a face ca totul din Biblie să se armonizeze este s-o privesc din punct de vedere spiritual. Ideea mea este că pedeapsa va fi gradată potrivit păcatelor; dar deoarece lumea care vine va fi spirituală, tot aşa şi răsplăţile şi pedepsele trebuie să fie privite din punct de vedere spiritual».

Rev. M. V. B. Van Ausdale a râs când a citit un raport al predicii doctorului Henson, şi a zis: «Ei bine, trebuie să aibă dreptate. Îl cunosc pe dr. Henson de câtva timp şi aş vota pentru el cu ochii închişi. Admitem cu toţii că există un iad sau un loc de răsplătire şi acesta combină toate proprietăţile puse pe seama lui de către dr. Henson»”.

((108))

Dr. Ray a văzut predica tipărită şi a gândit că dr. Henson a exprimat aceleaşi vederi pe care le avea el asupra acestui subiect.

Slujitorii congregaţionali, adunaţi la Grand Pacific în sesiune obişnuită, cu uşile închise şi strict păzite, au admis un reporter de la Evening News care, după ce s-a terminat adunarea, a pus întrebarea: «Aţi citit sau aţi auzit de predica despre iad a doctorului P. S. Henson, ţinută aseară?»

Un spectator interesat în timpul adunării a fost dr. H. D. Porter din Pekin, China. El s-a sculat dimineaţa devreme şi a citit în ziare predica doctorului Henson pe scurt. El a spus: «Eu nu-l cunosc pe dr. Henson, dar cred că sentimentele atribuite lui sunt destul de corecte. În China nu voi propovădui pucioasă şi chin fizic real, nici nu voi spune că iadul va fi un loc unde toate suferinţele de natură reală vor da locul numai suferinţei şi neliniştii mentale intense, ci voi accepta vederea de mijloc, cea care înfăţişează iadul ca un loc de răsplătire, care combină suferinţa fizică şi mentală şi care întruchipează principiile general acceptate de slujitorii moderni».

Alt străin, Rev. Spencer Bonnell din Cleveland, Oh., a fost de acord cu dr. Henson în fiecare detaliu. «Vine un timp», a spus el, «când trebuie promovate unele idei universale despre iad, aşa încât să aducă toate minţile într-o stare de echilibru». Rev. H. S. Wilson a avut puţine de zis, dar a admis că este de acord cu dr. Henson. Rev. W. A. Moore a exprimat aceleaşi sentimente.

Rev. W. A. Holmes a scris: «Dr. Henson este un predicator strălucit care-şi înţelege bine poziţiile şi poate să le exprime clar şi accentuat. Acest extras arată că el a ţinut oamenilor, ca de obicei, o predică foarte interesantă. Poziţiile lui în aceasta au fost primite bine în general. Despre corpul de carne nu ştiu — »

«Nu ştii?»

«Nu. Un om ar putea muri şi să descopere cu certitudine.»

Slujitorii baptişti cred că predica ortodoxă despre iad a doctorului Henson a fost chiar lucrul potrivit, şi cei care au discutat-o la adunarea de dimineaţă au lăudat-o cu căldură. Un reporter de la Evening News a arătat câtorva slujitori reportajul cu predica, dar în timp ce toţi au spus că erau de ((109)) acord cu predica, numai patru s-au găsit care au vrut s-o discute câtuşi de puţin. Rev. C. T. Everett, publicist la Sunday-School Herald, a spus că vederile aşa cum au fost exprimate de dr. Henson sunt în general acceptate de slujitorii baptişti. «Noi învăţăm pedeapsa viitoare şi veşnică pentru păcatele acestei lumi», a spus el, dar în privinţa iadului real de foc şi pucioasă, aceasta este ceva despre care nu se vorbeşte într-o măsură mare. Noi credem în pedeapsă şi ştim că este aspră, dar mulţi dintre noi îşi dau seama că este imposibil să se ştie în ce fel se va da. După cum spune Henson, numai oamenii abrutizaţi gândesc că iadul implică pedeapsă fizică în întregime; durerea mentală este cea mai rea, şi aceasta vor trebui s-o sufere păcătoşii. Dr. Perrin a spus, cu mare subliniere, că era aproape inutil a nega că tot ce predică doctorul Henson se află în Biblie, şi chiar destul de corect.

D-nul Rev. Ambrose, un slujitor vechi, a fost foarte mulţumit de predică. El a crezut fiecare cuvânt din ceea ce spusese dr. Henson despre chinul viitor pentru bieţii păcătoşi. «Cei mai mulţi predicatori baptişti cred în iad», a spus el, «şi ei îl şi propovăduiesc».

D-nul Rev. Wolfenden a spus că el nu văzuse reportajul cu predica, dar dacă era ceva în el despre un iad de pedeapsă viitoare, el era de acord cu doctorul şi gândea că cei mai mulţi slujitori baptişti au aceleaşi vederi, deşi sunt câţiva care nu cred în iad în sensul ortodox strict.

Din ceea ce a înţeles reporterul se poate spune cu siguranţă că dacă problema ar veni în discuţie, slujitorii baptişti nu sar sfii să sprijine fiecare argument pentru iadul real, vechi, ortodox, al doctorului Henson”.

Clerul îşi exprimă astfel opiniile, ca şi cum chinul veşnic al semenilor ar fi numai o chestiune cu urmări neînsemnate, care să fie discutată cu glume uşuratice şi râsete şi declarată ca adevăr fără nici cea mai mică dovadă sau investigaţie biblică*. ((110))Lumea remarcă această aroganţă încrezută şi trage propria ei concluzie în această chestiune.

*Vezi Ce spun Scripturile despre iad

Globe Democrat spune: „De la New York vin veşti bune că Societatea Americană de Tratate îşi propune să retragă hrana spirituală pe care a oferit-o în ultimii cincizeci de ani şi să-şi revizuiască religia cu totul. Faptul este că lumea a depăşit felurile de mâncare iuţi şi piperate care erau bune pentru ultima generaţie, şi este cu totul în afara puterii câtorva domni solemni să producă o reacţie. Bisericile de asemenea merg cu plăcere agale alături de restul lumii, propovăduind toleranţa, omenia, iertarea, caritatea şi mila. Ar putea fi cu totul greşit, şi ca aceste profeţii de un fel întunecat să fie tocmai ceea ce este potrivit să continuăm a crede şi a citi, dar atunci oamenii nu cred şi nu vor crede”.

Un alt jurnal declară:

„Dr. Rossiter W. Raymond, opunându-se trimiterii de contribuţii Consiliului American al Misiunilor Străine, a spus destul de energic: «M-am săturat să merg la Consiliul American în supunere, ca să ajut la sprijinirea misionarilor care cred completamente în osândirea tuturor păgânilor şi în acea erezie condamnabilă că Dumnezeu nu-i iubeşte pe păgâni. M-am săturat de toată acea înşelătorie mizerabilă şi nu voi da nici un cent pentru a răspândi veştile despre osândire. Nu voi lăsa să fie răspândită pe banii mei acea doctrină. Că Dumnezeu este iubire, e o veste bună, dar aceşti oameni care trag un car Juggernaut peste păgâni şi vreau ca noi să hrănim fiarele care-l trag au făcut din ea o chestiune învechită, stătută. Datoria mea creştină este să nu contribui la vreo activitate care-i va învăţa pe păgâni că părinţii lor au mers în iad”.

Vedem astfel ordinea actuală a lucrurilor tremurând în cântarul opiniei publice. Timpul stabilit pentru răsturnarea ei fiind venit, marele Judecător al întregului pământ ridică balanţa raţiunii umane, indică spre greutăţile adevărului şi dreptăţii, şi aducând lumina cunoştinţei crescânde, invită lumea să încerce şi să probeze dreptatea deciziei Lui, în ((111)) condamnarea la distrugere a parodiei goale a pretenţiilor false ale creştinătăţii. Treptat, dar repede, lumea aplică testul şi la sfârşit toţi vor ajunge la aceeaşi decizie; şi ca o mare piatră de moară, Babilonul, marea cetate a confuziei, cu toată puterea sa civilă şi eclesiastică cu care se laudă şi cu toată demnitatea sa asumată, cu bogăţia sa, cu titlurile sale, cu influenţa sa, cu onorurile sale şi cu toată slava sa deşartă, va fi aruncat în mare (marea agitată a oamenilor care nu pot fi guvernaţi) ca să nu se mai ridice. Apoc. 18:21; Ier. 51:61-64.

Nimicirea lui va fi complet împlinită până la sfârşitul stabilit al „timpurilor neamurilor” — 1915. Evenimentele înaintează rapid spre astfel de criză şi terminare. Deşi procesul nu este încă complet, deja mulţi pot citi scrisul prevestind soarta lui — „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor!” şi curând soarta groaznică a Babilonului, a creştinătăţii, va fi împlinită. Vechile superstiţii care l-au susţinut de mult sunt repede îndepărtate; vechile crezuri religioase şi codurile civile până acum respectate şi susţinute fără ezitare sunt acum puse la îndoială cu îndrăzneală, şubrezenia lor este arătată şi erorile lor palpabile sunt ridiculizate. Tendinţa gândirii printre masele de oameni nu este însă spre adevărul biblic şi spre logica sănătoasă, ci mai degrabă spre necredinţă. Necredinţa este larg răspândită, atât în biserica nominală cât şi în afara ei. În Biserica declarată a lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei şi îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile umane îi iau locul, şi chiar fanteziile păgâne încep să înflorească în locuri în care înainte nu aveau acces.

Numai puţini din marea biserică nominală sunt suficient de treji şi cumpătaţi ca să-şi dea seama de starea ei deplorabilă, dacă nu se ia în considerare puterea ei numerică şi financiară, masele atât din strane cât şi din amvoane fiind prea îmbătate şi ameţite de spiritul lumii, atât de liber absorbit, chiar să şi observe declinul ei spiritual. Dar numeric ((112)) şi financiar starea ei de slăbire este simţită acut; căci toate interesele, perspectivele şi plăcerile vieţii prezente sunt legate de continuarea instituţiilor ei; şi pentru a şi le asigura pe acestea se simte necesitatea menţinerii unei prezentări frumoase de a împlini ceea ce se crede a fi însărcinarea ei divină — a converti lumea. Măsura succesului ei în acest efort o vom observa într-un capitol următor.

În timp ce vedem Babilonul pus astfel sub acuzare ca să răspundă pentru el însuşi în prezenţa unei lumi adunate, cu ce forţă ne revine în minte profeţia psalmistului despre acest eveniment, citată la începutul acestui capitol! Chiar dacă Dumnezeu a tăcut în timpul tuturor secolelor în care a triumfat răul în numele Său şi adevăraţii sfinţi ai Săi au suferit persecuţie în multe forme, El n-a fost în necunoştinţă de acele lucruri; şi acum a venit timpul despre care El a vorbit prin profet zicând: „Te voi mustra şi-ţi voi pune totul sub ochi”. Toţi care vreau să fie treji şi să fie de partea corectă în aceste timpuri de importanţă enormă, să remarce bine aceste lucruri şi să vadă cât de perfect corespunde profeţia cu împlinirea ei.

Neemia 8 Studierea Sfintelor Scripturi

Calea Domnului

Studiu Biblic pentru grupe de casa, Biserica Baptistă Calea Domnului, Alexandria

Tema: Studiul Scripturii

Neemia 8.1-8, 13-18; Iacov 1.22-25 (Ioan 5.39)

1. Ce anume mă poate determina să studiez Sfintele Scripturi?

v.1…să ia cartea Legii lui Moise dată de Domnul lui Israel.

Mulţi au Biblia dar puţin o studiază. De ce? Tocmai datorită concepţiei lor greşite cu privire la ea. Majoritatea spun: „este scrisă de oameni” sau alţii zic „a fost scrisă de oameni pentru a manipula mulţimile…”. Alţii au ale opinii, dar ceea ce-l face pe om să studieze Scripturile este o concepţie înaltă şi reală despre Scripturi. O concepţie înaltă despre Scripturi cuprinde:

a) recunoaşterea faptului că a fost scrisă de oameni. „Legea lui Moise”-a fost scrisă de Moise

b) autorul ei este Domnul Dumnezeu. „Dată de Domnul lui Israel”- nu înseamnă că Domnul Dumnezeu a luat cartea lui Moise şi a făcut-o cadou poporului Israel ci faptul că Dumnezeu este autorul Legii pe care Moise a scris-o într-o carte.

c) destinatarul acestei cărţi (în cazul nostru probabil era vorba despre Pentateuh) este poporul Domnului. Poporul Israel se regăsea în cartea aceea. Cartea aceea avea relevanţă pentru ei, îi implica în mod direct.

Mulţi astăzi nu studiază Biblia pentru că nu sunt convinşi că ei sunt destinatarii şi pe deoparte au dreptate, nu noi suntem destinatarii iniţiali dar în mod spiritual suntem dacă suntem poporul Domnului.

Fapte.8.28 Famenul, deşi era etiopian şi nu evreu, citea pe proorocul Isaia. Cu toate astea se regăseşte pe sine printre cei păcătoşi pentru care a murit Domnul Isus.

2Timotei 3.16-17 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie…. Aici nu se mai vorbeşte despre o naţiune ca şi destinatar ci despre un tip de om- omul lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi am experimentat deja de nenumărate ori faptul că Scriptura este relevantă pentru noi şi fără nici o ezitare ne regăsim printre destinatarii ei spirituali.

d) Dumnezeu Creatorul în mod intenţionat ne-a dat o carte. Ăsta este un lucru extraordinar: Dumnezeu ne dedică o carte, ne oferă cadou o carte; una singură şi nu mai multe. Oare nu trebuie ca eu şi tu să fim măcar curioşi să vedem ce vrea Dumnezeu să ne comunice în această carte? Oare nu trebuie ca această Carte să fie cea mai importantă pentru omenire din moment ce autorul ei este Dumnezeu?

Cu toţii credem că Biblia a fost scrisă de oameni, dar dacă credem că autorul ei este Dumnezeu şi că noi suntem destinatarii intenţionaţi de Dumnezeu, atunci cu siguranţă că vom căuta să studiem această Carte. Vom face şi noi ce a făcut poporul: v.1 Au zis cărturarului Ezra să se ducă să ia Cartea Legii lui Moise dată de Domnul lui Israel.

2. Pentru cine sunt Scripturile?

Barbaţi sau femei? Copii sau adulţi? Băieţi şi fete? Pot şi femeile să citească?

v.2 …înaintea adunării alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă.

Ceea ce contează este capacitatea de a raţiona şi de a înţelege. Nu contează dacă eşti bărbat sau femeie, tânăr sau mai învârstă- nu ni se spune nimic de vârstă ci doar de capacitatea de a pricepe mesajul, de fapt explicarea lui.

Da, trebuie să adăugăm aici faptul că majoritatea celor ce erau în stare să înţeleagă nu ar fi înţeles fără ajutorul cărturarilor şi a leviţilor. Tot aşa şi astăzi, oamenii nu trebuie să fie descurajaţi dacă nu sunt capabili să înţeleagă singuri mesajul Scripturilor- există oameni luminaţi de Dumnezeu care chiar sunt trimişi de El să ne înveţe.

Fapte.8. 31 Famenul a răspuns: Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?

v.1 Au zis cărturarului Ezra… v.2 ..a adus Legea înaintea adunării alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă.

Ce mai înţeleg eu de aici? Înţeleg că:

a) Chiar dacă autorul ei este Dumnezeu, Biblia este o Carte care poate fi înţeleasă. Tocmai de aceea Dumnezeu a folosit editori umani, pentru ca noi s-o putem înţelege

b) Nu întotdeauna omul poate înţelege singur Scripturile. Atunci, el nu trebuie să renunţe să citească Biblia pentru că nu o înţelege, ci trebuie să se ducă la cei care i-o poate explica.

Înţelegând Cuvântul Domnului de fapt noi ajungem să cunoaştem pe Autorul Lui- pe Dumnezeu.

Care sunt cuvintele care arată faptul că Scripturile pot fi şi trebuie să fie înţelese de poporul Domnului?

v.2 cei ce erau în stare s-o înţeleagă…v.3 în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă…v.7 lămureau poporului Legea…v.8 citeau desluşit…şi-i arătau înţelesul ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră.

Pe lângă acestea, tot un indiciu care arată că Scripturile trebuie înţelese este prezenţa „cărturarului” şi a leviţilor care citeau, lămureau şi-i arătau înţelesul.

Noi nu credem că Scripturile trebuie cântate ci explicate. Poporul Domnului are nevoie nu de cantori ci de cărturari. Noi, liderii spirituali avem datoria să arătăm înţelesul Cuvântului lui Dumnezeu şi nu să îl ascundem.

3. Sunt în textul nostru câteva lucruri care ne fac să înţelegem faptul că noi astăzi suntem mult avantajaţi şi privilegiaţi în ce priveşte înţelegerea Cărţii lui Dumnezeu. Care sunt acestea?

a) Poporul acesta avea o singură Carte a Legii lui Moise care se citea tuturor pe când noi avem fiecare cel puţin una sau mai multe copii ale Bibliei. Căutăm noi să o înţelegem?

b) În poporul evreu, la vremea aceea erau puţini care ştiau să citească şi mulţi depindeau de cei puţini care puteau citi. Astăzi poate cu mici excepţii, toţi ştim să citim. Folosim noi harul acesta ca să cunoaştem tainele lui Dumnezeu?

c) Poporul Domnului la vremea aceea aveau puţini oameni care îi puteau lămuri cu privire la Scripturi. Nu mulţi erau cărturari. Astăzi sunt bisericile pline de licenţiaţi în teologie şi mulţi dintre noi avem biblioteci pline cu cărţi ce ne pot ajuta să cunoaştem înţelesul Scripturilor.

d) De asemenea, condiţiile confortabile în care noi putem studia Scripturile astăzi; nu în aer liber şi înghesuială (v.3) ci individual chiar, în linişte, în pat sau fotoliu.

4. Mai putem observa în text anumite aspecte ce evidenţiază respectul pe care poporul îl acorda acestei Cărţi a lui Dumnezeu. Care sunt aceste aspecte? (v.3-5)

a) poziţia celui ce citea din Carte- poziţie proeminentă. Un loc special care ieşea în evidenţă, avea vizibilitate maximă pentru toţi cei prezenţi.

v.4 Cărturarul Ezra stătea pe un scaun de lemn ridicat cu prilejul acesta…v.5…stătea mai sus decât tot poporul.

b) poziţia celui ce citea din Carte- poziţie centrală. Asta arăta importanţa Cuvântului Sfânt în adunarea publică a poporului lui Dumnezeu.

v.4 …Lângă el, la dreapta stăteau … şi la stânga… Asta înseamnă că Ezra era la mijloc, la centru.

Ce anume ocupă locul central în biserica ta? Putem gândi şi ca mobilier dar şi în cadrul programului de închinare. Nu sunt adeptul amvoanelor impunătoare dar nici a celor invizibile. Există tendinţa de a micşora tot mai mult timpul pentru predică în timp ce cântarea deţine monopolul în cadrul programelor de închinare pentru că trebuie să mulţumim pe toată lumea şi nimeni să nu se supere… Adesea uităm că predica nu este mesajul predicatorului ci al Domnului.

c) prezenţa liderilor bărbaţi la dreapta şi la stânga (v.4). Imaginea aceasta arată importanţa actului ce se desfăşura şi respectul pe care comunitatea de oamenii îl acorda prin intermediul reprezentanţilor lor.

d)Tot poporul se ridică atunci când Cartea este deschisă.

v.5 …Şi când a deschis-o, tot poporul s-a sculat.

e)modul în care ascultau- cu luare aminte.

v.3 …tot poporul a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii.

Este important de reamintit că toate aceste lucruri: ridicarea scunului mai sus decât poporul, poziţia centrală, prezenţa liderilor şi ridicarea poporului nu sunt făcute pentru a onora omul ci Cuvântul lui Dumnezeu. De ce spun asta? Pentru că există şi amvoane impunătoare care mai degrabă înalţă omul dând impresia că se află la pupitru de comandă. De asemenea, ridicare poporului în picioare nu trebuie făcută când predicatorul trece ci atunci când citeşte sau deschide Biblia.

Sunt valabile toate acestea în orice context? Acesta este modul în care ne arătăm respectul faţă de Cuvântul Domnului în orice circumstanţe? Personal cred că Nu! Nu cred de exemplu că într-un grup de casă se impune acelaşi fel de a arăta respectul. Indiferent de context trebuie să ne arătăm respectul faţă de Scripturi. În funcţie de context, respectul se arată în mod diferit dar el trebuie să fie. Domnul să ne dea înţelepciune!

5. Ce rost are versetul 6 în contextul studierii Scripturilor şi ce înseamnă asta pentru noi astăzi? De ce nu s-au apucat pur şi simplu să citească din Carte?

v.6 Ezra a binecuvântat pe Domnul Dumnezeul cel mare şi tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!” Şi s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului cu faţa la pământ.

Ceea ce observ este că a existat un respect pentru Scripturile Sfinte dar şi o închinare înaintea lui Dumnezeu. Atenţie! Nu trebuie să idolatrizăm Biblia, Cartea Sfântă. În faţa Scripturilor s-au ridicat dar înaintea Domnului s-au închinat cu faţa la pământ (v.6)

Sfintele Scripturi, pentru a putea fi înţelese este nevoie şi de o atitudine potrivită de smerenie iar aceasta se câştigă în momentul în care realizăm măreţia Autorului Cărţii Sfinte. El este Dumnezeul cel Mare iar noi, ţărâna.. de aceea s-au închinat cu faţa până la pământ.

Mulţi se miră că nu pot înţelege Biblia. Nimeni nu o înţelege deplin şi niciodată nu o vom pricepe în totalitate dar, de cele mai multe ori, incapacitatea de a pricepe se datorează mândriei, atitudinii nepotrivite cu care ne apropiem de ea. Cuvântul lui Dumnezeu nu-l putem înţelege fără ajutorul Lui. Apostolul Pavel vorbeşte despre asta: 1Corinteni 2.6-16 (citeşte cu atenţie). După cum spunea cineva: Biblia este singura Carte al cărei autor este prezent atunci când o citeşti.

6. Haideţi să facem o prezentare sumară: Ce trebuie să facă cineva ca să poată înţelege Cartea lui Dumnezeu?

a) să aibă o credinţă corectă despre Cartea Sfântă. Chiar dacă este scrisă de oameni, autorul ei este Dumnezeu iar destinatarul special suntem noi, eu şi tu. Pe lânga asta, să nu uit că ea poate fi şi trebuie înţeleasă.

b) să aibă o atitudine corectă faţă de Cartea Sfântă (respect) iar faţă de Autorul ei închinare.

Textul nostru ne arată că mai sunt făcute aici câteva lucruri. În textul nostru acestea sunt făcute de cărturari şi de leviţi, am putea spune, de către liderii spirituali. Iată despre ce este vorba:

c) este nevoie de o citire desluşită (v.8) Pentru asta ai nevoie de o traducere actualizată, pe înţelesul generaţiei prezente.

d) următoare etapă- lămureau poporului Legea (v.7) Mă gândesc că asta ar putea însemna ceea ce ştim noi astăzi sub numele de hermeneutică, îi ajuta să priceapă înţelesul pentru destinatarii iniţiali

Exemplu: Când Domnul Isus a spus „daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, noi mai întâi trebuie să vedem ce a însemnat asta în urechile celor care L-au auzit atunci pe Domnul şi abia apoi să vedem ce înseamnă asta pentru noi astăzi când Cezarul nu mai este.

e) ultimul lucru: îi arătau înţelesul. Adică le spunea ce înseamnau acele cuvinte pentru ei atunci şi acolo. De exemplu, pentru noi „a da Cezarului ce este al lui” astăzi înseamnă să ne plătim taxele la stat. Acesta este înţelesul actual.

Oricum, în caz că nu înţelegi, nu uita că este permis să apelezi la un ajutor.

7. Ce se întâmplă când înţelegi Scripturile? Care este răspunsul normal pe care omul îl dă la înţelegerea Scripturilor?

a) plângi

v.9 …căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii. V.11… nu vă mâhniţi.

Prima reacţie este întristarea pocăinţei. Iacov aseamănă Cuvântul lui Dumnezeu cu oglinda (Iacov 1.23). De ce? Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu la fel ca şi oglinda arată omului adevărul despre sine, îl arată aşa cum este. Poporul a început să plângă întrucât, în lumina Cuvântului Sfânt şi-au dat seama de adevărata lor stare spirituală care era una mizerabilă; abia acum şi-au dat seama cât se depărtaseră de Dumnezeu. Mâhnirea aceasta este un indiciu al pocăinţei. Doar înţelegerea Cuvântului duce la pocăinţă.

Din cauza aceasta mulţi oameni nu citesc Biblia- de teamă ca nu cumva să vadă cât sunt de greşiţi şi să nu îi mustre conştiinţa; pentru că ei nu vor să se schimbe, pentru că se simt bine în păcatul lor, de aceea nu doresc să cunoască adevărul. Se aseamănă cu omul care simte că este bolnav, chiar ştie asta dar nu vrea să meargă la medică şi să afle tot adevărul. Asta nu-l va scăpa de moarte.

b) te bucuri

v.12 …s-au veselit mult căci înţeleseseră cuvintele care li se tâlcuiseră.

Zic oamenii că Scripturile sunt plictisitoare şi că nu te distrezi deloc la un studiu biblic. Da, nu te distrezi dar te poţi bucura mult. Distracţia este ceva firesc, de moment şi este provocată de lucruri fireşti pe când bucuria este o stare sufletească, o împlinire a sufletului pe care doar adevărul spiritual al Sfintelor Scripturi ţi-l pot da.

De ce Biblia nu aduce bucurie multor persoane? Pentru că nu o înţeleg sau pentru că nu vor să se pocăiască, nu vor să plângă pentru păcatul lor. Dacă observăm bine în text, nici la evrei bucuria nu a venit decât după ce au plâns păcatul lor. Deci, pentru a ajunge să ne bucurăm în prezenţa lui Dumnezeu mai întâi trebuie să plângem datorită prezenţei păcatului din viaţa noastră.

c) iar dacă şi împlineşti, atunci sărbătoreşti (v.14-18)

v.14 şi au găsit scris în Lege că Domnul poruncise…v.15 atunci au trimis…..ca să faceţi corturi, cum este scris.

Este bine să citeşti Biblia dar şi mai bine să o poţi înţelege. A o împlini însă, asta este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi pentru că prin împlinirea Scripturilor noi putem beneficia de binecuvântările Domnului.

Ioan 13.17 …dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi

Matei 7.21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne..” va intra în Împărăţia cerurilor ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.

Luca 6.46 De ce-Mi ziceţi „Doamne, Doamne…” şi nu faceţi ce spun Eu?!

Neemia 9.29 au păcătuit împotriva orânduirilor Tale care fac viu pe cel ce le împlineşte…

Spuneam că Iacov aseamănă Cuvântul Domnului cu oglinda pentru că ne arată starea de curăţie sau necurăţie în care ne găsim. Dar mai este un lucru în care se aseamănă: oglinda ne arată cât suntem de murdari, dar nu ne spală. La fel şi Cuvântul Domnului, ne arată cât suntem de păcătoşi, dar noi decidem dacă vrem să ne curăţim sau nu.

Deşi pasajul nostru începea vorbindu-se despre Legea lui Moise, în final se încheie cu sărbătoare. Poporul Domnul descoperă că în Cuvântul Sfânt Domnul poruncise sărbătoare pentru poporul Său, sărbătoare care nu se mai ţinuse de multă vreme, de pe vremea lui Iosua.

Da, este trist că poporul Domnului ajunge în robie şi este lipsit de orice bucurie şi sărbătoare tocmai pentru că nu ia seama la Legea lui Dumnezeu, la Cartea pe care Dumnezeu i-a dat-o spre binele lui. Dumnezeu a hotărât în Cartea Sa ca noi să avem parte nu de robie ci de libertate, nu tristeţe ci sărbătoare. Dar asta este posibil atunci când noi, poporul Lui cerem să fie adusă Cartea Sfântă, ne apropiem cu respect de ea şi în inchinare faţă de Domnul nostru, luăm seama la ea nu doar să citim şi să înţelegem ci să împlinim. Atunci vor exista şi lacrimi de pocăinţă care vor curăţa sufletele noastre dar vor urma şi strigăte de bucurie şi multe zile de sărbătoare.

Mihail Geabou, Păstor Biserica Baptistă Calea Domnului, Alexandria 4-5 septembrie 2013

Romani 6.1-14 Unirea cu Hristos în moarte şi în viaţă

Calea Domnului

Material prezentat în cadrul grupului de casă, vineri 16 august 2013. Posibil folositor celor care pregătesc studiul biblic duminical după calendarul de studiu al Uniunii Baptiste din România.

La o privire de ansamblu a pasajului, la o simplă citire, care sunt cuvintele sau ideile care ies in evidenţă?

În mod deosebit iese în evidenţă imaginea morţii. Se foloseşte verbul „a muri”, se foloseşte substantivul „moarte”, se vorbeşte despre o răstignire şi se vorbeşte despre o înviere (chiar şi aici ideea morţii este prezentă. Nu poate exista o inviere dacă n-ar fi o moarte.)

În al doilea rând observ imaginea identificării. Expresii precum „în Isus”(v.3, 11), „împreună cu El”(v.4, 6, 8), „una cu El”(v.5). Toate aceste expresii vorbesc despre identificarea noastră cu Domnul Isus, strânsa noastră legătură cu Domnul.

Se vorbeşte de asemenea despre păcat şi sfinţenie arătându-se faptul că un credincios trebuie şi poate să nu mai trăiască în păcat. Credinciosul va trăi o viaţă nouă (v.4), adică o viaţă trăită împreună cu Domnul Isus (v.8), este viaţa trăită pentru Dumnezeu (v.10), viaţa în care păcatul nu mai deţine domnia peste noi (v.12) iar mădularele noastre sunt puse în slujba lui Dumnezeu ca nişte unelte ale neprihănirii (v.13)

Important de observat alte câteva cuvinte cheie: „nu ştiţi?” (v.3), „ştim bine” (v6), „credem” (v.8), „socotiţi-vă” (v.11) şi „da-ţi lui Dumnezeu mădularele voastre” (v.13). Care este logica acestor expresii? Au ele vreo importanţă deosebită pentru noi?

Da, trebuie observat că ele au o logică: începe cu ceea ce cunoaştem, apoi credinţa, apoi ne socotim potrivit credinţei (ne privim pe noi înşine în lumina nouă pe care o avem prin prisma credinţei. Acest „socotiţi-vă” este faza aceea în care credinţa este personalizată, este însuşită, ajunge efectivă în viaţa mea.)…şi apoi urmează practica (practica este de fapt punerea trupului nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, ba mai mult, în slujba Lui.)

-Este diferenţă între „a şti” şi „a crede”?

Da! Ştim multe lucruri dar nu pe toate le şi credem. Credinţa este mai mult decât a şti. Adevărurile pe care le crezi sunt mult mai valoroase decât adevărurile pe care doar le ştii.

Exemplu: toţi ştim că exoistă o înviere a morţilor dar nu toţi cred asta. Toţi ştim că morţii nu au nevoie să le dăm noi ceva. Totuşi nu toţi cred asta.

Atenţie! Există pericolul să confundăm „a şti” cu „a crede”. Astfel, sunt oameni în biserici sau în afara lor, care, pentru că ştiu multe, consideră că sunt şi credincioşi. Este fals! În realitate, fiecare credem doar ceea ce trăim nu ceea ce ştim. Faptele noastre spun ce credem din ceea ce ştim.

Există pericolul să ştii multe lucruri adevărate, biblice dar să nu crezi nimic din ele. Pe de altă parte, nu tot ce ştim trebuie să credem. Domnul să ne dea înţelepciune să alegem călăuziţi de El ce trebuie crezut şi ce trebuie să rămână doar la nivel de cultură generală- Cuvântul Lui trebuie nu doar ştiut ci şi crezut, deci împlinit.

-Care este deci importanţa acestor expresii aşezate în ordinea aceasta?

Vedem aici cât de importantă este cunoaşterea, ceea ce ştim. Totul porneşte de aici: cunoaşterea influenţează credinţa, credinţa determină modul în care ne vedem pe noi înşine (cum ne considerăm) şi apoi, modul în care ne vedem pe noi înşine determină comportamentul şi trăirea noastră.

Exemplu: dacă te consideri un urmaş din maimuţă, te vei purta asemenea; dacă te consideri un fiu al Regelui, demnitatea din tine nu te va lăsa să te porţi oricum.

Şi drumul înapoi este valabil: purtarea arată cum ne considerăm, cum ne vedem pe noi dă de gol credinţa pe care o avem, iar credinţa pe care o avem descoperă calitatea informaţiilor pe care le-am cunoscut.

De aceea, dacă este vreo problemă în practică sau în credinţă sau în modul în care ne privim pe noi înşine, trebuie să revizuim cunoştinţa dacă este potrivit cu adevărul şi dacă ştim bine ceea ce ştim.

„Ce vom zice dar, să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum!…” (Rom.6.1-2a). Ce anume l-a făcut pe apostolul Pavel să ridice această problemă?

Este interesant şi de apreciat modul în care apostolul Pavel îşi prezintă argumentul ca o discuţie cu un interlocutor imaginar. De fapt el însuşi întreabă şi tot el răspunde căutând să preîntâmpine obiecţiile ce pot apărea în mintea destinatarilor lui (abordare proleptică).

Cu doar un verset înainte, în 5.20 el spunea: „dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult…” Unii ar putea deduce de aici că nu este nici o problemă dacă mai păcătuim, dimpotrivă, vom primi mai mult har.

-Vi se pare cunoscută problema?

Mie mi-au spus câtiva adventişti că dacă noi nu ne ţinem de Lege, atunci asta ne duce la păcat, vom păcătui şi mai mult pentru că ştim că vom fi iertaţi. Este trist… de fapt cine gândeşte aşa înseamnă că nu ştie ce este mântuirea şi nici ce este păcatul. O astfel de gândire îmi spune că păcatul este ceva ce ţi-l doreşti…

Exemplu: tata m-a iertat că am aruncat benzină pe focul din sobă. Credeţi că, pentru că am fost iertat asta m-a determinat să mai arunc încă o dată benzină în sobă? Am înţeles că am făcut ceva grozav de rău, am înţeles că tata a plătit paguba mea şi m-a salvat, să-mi mai doresc să fac ce am făcut?!!!!

Moartea care duce la Viaţă

Fiecare dintre noi cunoaştem oameni, tineri sau mai în vârstă care au ales să-şi pună capăt zilelor, au ales să se sinucidă. Ei şi-au dorit moartea ca un refugiu, au dorit să pună capăt lipsurilor, necazurilor sau suferinţelor.

Într-un anumit sens, moartea este o soluţie spre o nouă viaţă, dar nu moartea aceasta, nu sinuciderea ci un alt fel de moarte. Vorbim imediat despre asta.

Exemplu: în cimitir şi asupra morţilor, nici o autoritate omenească şi nici un guvern nu mai are pretenţii şi nu mai poate impune nici o cerinţă.

Este valabil şi în tărâm spiritual, dar este vorba despre un alt fel de moarte…

-Despre ce moarte este vorba? Moartea faţă de păcat.

Rom.6.2 …noi care am murit faţă de păcat. V. 11 …socotiţi-vă morţi faţă de păcat…

Este vorba despre „moartea faţă de păcat”. Dacă însă ne uităm mai atent în pasajul nostru observăm că se mai vorbeşte şi despre o altă moarte „moartea pentru păcat” (6.10). În cel de-al doilea caz, subiectul este Domnul Isus. El a murit pentru păcat iar în cazul nostru se vorbeşte despre moartea faţă de păcat.

Ne amintim că la Golgota, pe cruci au murit trei persoane: Domnul Isus a murit pentru păcat, unul dintre tâlhari a murit faţă de păcat şi celălalt a murit în păcat. Pentru păcat, doar singur Domnul Isus a murit. Noi oamenii avem de ales: fie să murim în păcat fie să murim faţă de păcat. Moartea în păcat se întâmplă în mod automat prin moartea fizică dacă înainte n-am ales să murim faţă de păcat.

-Despre ce moarte este vorba? Moartea împreună cu Hristos (v.3-6, 8)

Sinuciderea este moarte în păcat, moarte fără Hristos. Este o tragedie. De ce? Pentru că nu ai parte de înviere cu Hristos dacă nu ai parte de moarte împreună cu Hristos.

Cum şi când se petrece această moarte faţă de păcat în viaţa credinciosului? Moarte în spirit.

v.3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…

Multă vreme am crezut că aici se vorbeşte despre botezul cu apă dar am înţeles că gândeam greşit. Botezul cu apă este doar un simbol fizic al altui botez- botezul cu Duhul Sfânt.

Ioan 1.33 Eu nu-L cunoşteam, dar Cel Ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi odihnindu-Se, este Cel Ce botează cu Duhul Sfânt…

Botezul în Numele Domnului Isus, botezul cu Duhul Sfânt are loc astăzi înainte de botezul cu apă. Aşa ar trebui să fie.

Botezul cu apă este un simbol al morţii şi al învierii noastre împreună cu Domnul Isus. Când intrăm în apă simbolizăm îngroparea iar când ieşim din apă simbolizăm învierea.

Aplicaţie practică: Când vorbim despre îngropare şi înmormântare în mod necesar trebuie să fie acolo un mort. Ca cineva să fie îngropat trebuie întâi să ne asigurăm că este mort. Tot aşa şi pentru botez; pentru ca cineva să fie primit la botez, trebuie să ne asigurăm că este mort…faţă de păcat. Să nu uităm că botezul este o îngropare!!! Cand cineva moare fizic, există un cadru medical care constată decesul şi eliberează un certificat de deces. Tot aşa, în biserică, cel ce botează sau păstorul, este cadrul abilitat să constate dacă candidatul la botez, candidatul pentru înmormântare este mort sau nu. El este cel ce eliberează certificatul şi doar atunci poate fi primit pentru botezul în apă.

Nimeni nu trebuie primit să fie botezat doar pentru că este din familie de pocăiţi sau pentru că i-a venit vremea. Biserica nu trebuie să impună şi nu trebuie să se implice în a forţa decizia păstorului cu privire la botezul cuiva. De asemenea, comitetul poate sfătui pe botezător, pe păstor, dar decizia finală aparţine păstorului, celui ce botează.

Cum şi când se petrece această lucrare? Nu putem spune prea multe decât faptul că este lucrarea tainică a Duhului Sfânt care, aşa cum spunea Domnul Isus lui Nicodim, nu poate fi cunoscută ci doar recunoscută prin roadele ei (Ioan 3.8).

Cum recunoaştem moartea faţă de păcat? Cum se manifestă?

Cum recunoaştem moartea fizică? Mortul fizic nu se mai hrăneşte, nu mai vorbeşte, nu mai pofteşte nimic, nu mai simte nimic… nu mai raţionează. Moartea cerebrală se spune că este adevărata moarte fizică.

A fi mort faţă de păcat înseamnă a nu mai răspunde la impulsurile păcatului: nu mai mă las stârnit de păcat, nu mai sunt atras de păcat, păcatul nu mai prezintă interes pentru mine. Păcatul este şi se manifestă în jurul nostru dar; ochiul este orb faţă de păcat, urechea este surdă faţă de păcat, gura este mută când vine vorba să spun un păcat, brateţe şi trupul este fără putere când este vorba să fac un păcat.

Exemplu: Cântarea „Nu mai sunt al meu de-acuma”

1Cor. 6.19-20 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu? şi că voi nu mai sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu.

Care este legătura dintre moartea faţă de păcat şi viaţa nouă? Moartea faţă de păcat este condiţia vieţii noi.

Moartea faţă de păcat nu este sfârşitul călătoriei noastre spirituale ci abia începutul. Pentru că moartea faţă de păcat este de fapt moartea împreună cu Hristos, prin El avem şansa învierii la o viaţă nouă.

v.4 …după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

v.10 …El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.

v.12-13 păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

Viaţa nouă este viaţa trăită pentru Dumnezeu, mai concret, este viaţa trăită în ascultare de El, în slujba Lui, în neprihănire. Dar să nu uităm, moartea faţă de păcat este condiţia pentru a ajunge în viaţa pentru Dumnezeu.

v.5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.

v.8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El…

Domnul Isus spunea: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni..” (Matei 6.24) De aceea, trebuie mai întâi să mori faţă de Stăpânul numit „Păcat” ca să poţi sluji stăpânului numit „Domnul Isus.” Nu există viaţă nouă sub o stăpânire veche.

Unirea cu Domnul Isus

Ideea unirii credinciosului cu Domnul Isus Hristos este prezentă din plin în fiecare adevăr prezentat în acest pasaj prin expresii precum „în Isus”(v.3, 11), „împreună cu El”(v.4, 6, 8), „una cu El”(v.5).

În prima fază, mi-a fost greu să înţeleg ce înseamnă „unirea cu Domnul Hristos”. Apoi, Domnul mi-a adus aminte de o imagine bine cunoscută nouă: când doi tineri (de sex opus) se căsătoresc, noi spunem „s-au unit” şi chiar Dumnezeu spune „se vor face un singur trup.” Sunt doi şi totuşi una. Într-adevăr, aşa cum spunea apostolul Pavel: „taina aceasta este mare” (Efes.5.32). Chiar apostolul Pavel face o paralelă între căsătoria soţ-soţie şi căsătorie Hristos-Biserică. Deci, nu cred că este deloc deplasat să încercăm a înţelege puţin unirea cu Domnul meditând puţin la unirea soţ-soţie.

Ce înseamnă faptul că cei doi sunt una?Care sunt câteva indicii după care ne dăm seama că cei doi sunt una sau că cei doi nu sunt una?

Fiecare dintre noi am văzut persoane căsătorite care deşi sunt cu acte în regulă, cununaţi totuşi nu sunt una.

Iată câteva exemple:

-unitate în familie înseamnă să privim în aceeaşi direcţie şi nu în sensuri opuse. Înseamnă să avem aceleaşi planuri, să lucrăm în aceeaşi direcţie

-unitate în familie înseamnă să petrecem timp împreună, să avem timp de calitate împreună.

-unitate în familie înseamnă să învăţ să simt cu partenerul de viaţă. Să mă bucur când el se bucură şi să plâng când el plânge; să îl înţeleg din priviri.

-asemănarea este o altă roadă a unităţii. Sentimental, spiritual, fizic şi chiar trăsăturile chipului. Adesea ni se spune: „semănaţi!” Vezi în textul nostru cuvântul „asemănătoare.”

-proiecte comune, valori comune, interese comune.

Pot verifica dacă sunt unit cu Domnul Isus?

Este foarte simplu. Răspunde la următoarele întrebări şi vei înţelege:

a) Petreci timp cu Domnul Isus în rugăciune şi meditaţie la Cuvântul Său?

b) Eşti atent la ceea ce spune El în Cuvânt? Eşti interesat de părerea Lui sau citeşti Biblia doar ca să bifezi că eşti la zi cu citirea ei?

c) Planurile Lui sunt şi interesul tău? Adică, eşti interesat de mântuirea oamenilor, lucrezi pentru asta sau te interesează doar afacerile tale?

d) Ai ajuns să simţi când Domnul Isus este supărat pe tine şi când se bucură de tine? Îţi pasă ce simte El cu privire la tine? Te interesează?

e) Ai tu aceleaşi valori ca Domnul Isus? Neprihănirea, adevărul, cinstea, cumpătarea şi standardul sfinţeniei sunt importante pentru tine?

f) Ai ajuns tu să reflecţi chipul Domnului Isus? Au ajuns cei din casa ta şi prietenii tău să vadă în tine pe Domnul Isus?

g) Trupul tău şi mădularele tale sunt în slujba Domnului Isus (soţul tău spiritual) sau sunt în slujba unui străin?

h) Ştiu că El se gândeşte la tine, eşti în gândurile Lui. Tu te gândeşti la El, este El în gândurile tale?

i) Eşti una cu Domnul şi în bucurii şi în necazuri?

Dacă nu există unire cu Hristos în viaţa ta, atunci înseamnă că nu a fost unire cu Domnul Hristos în moartea Lui, înseamnă că nu ai murit faţă de păcat.

Unirea cu Domnul Isus este singura modalitate de a putea muri faţă de păcat.

Unirea cu Domnul Isus în moartea Lui este urmată automat de unirea cu El şi în viaţă.

Unirea cu Domnul Isus în viaţă este condiţionată de unirea cu El în moarte.

Unirea cu Domnul Isus este de fapt mântuirea şi mântuirea este unirea cu Domnul Hristos. Unirea cu Domnul Isus aduce moartea faţă de păcat (pocăinţa) şi tot ea aduce viaţa pentru Dumnezeu (credinţa.)

Gal.2.20 Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.

Mai putem noi să ne dorim să păcătuim când dorinţa noastră este să fim una cu Domnul nostru?

Mihail Geabou, Păstor Biserica Baptistă Calea Domnului, Alexandria.

Matei 24.10-14 Semnele vremurilor din urmă în biserică

Matei 24.10-14 Semnele vremurilor din urmă în biserică…

Calea Domnului

Introducere

De unde ştim că vine iarna? Există semne în natură care indică apropierea ei. Frunzele se îngălbenesc şi cad, temperatura scade, apar ploi şi vântul se intensifică. Apropierea iernii este semnalată şi de plecarea păsărilor călătoare. Există semne şi în casele noastre: ţânţarii pier, începem să facem focul în sobă sau pornim centrala. Aşa dar, semnele sunt diverse şi în multe domenii.

De unde ştim că vine „iarna” peste Biserica (Bisericile locale, vizibile)?

Mat.24.3 …ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: Spune-ne …care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?

Domnul Isus le răspunde. Semnele şi indiciile pe care El le oferă ucenicilor se găsesc în domeniul religios (v.5 …vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!”), vor fi semne şi pe plan politic şi militar (v.6 veţi auzi de războaie şi veşti de războaie…, v.7 un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii…), la nivelul scoarţei terestre vor fi cutremure de pământ (v.7), economia va fi în faliment –foamete (v.7) iar în ce priveşte sănătatea, oamenii se vor confrunta cu „ciumi” (v.7).

Toate semnele amintite mai sus, am putea spune că se întâlnesc undeva în afara comunităţilor de credincioşi. Domnul Isus oferă însă indicii şi înlăuntrul acestora. După cum semnele iernii se regăsesc şi înlăuntrul caselor noastre, tot aşa, semnele vremurilor sfârşitului se întâlnesc şi în Biserică.

În 1Cronici 12.32, în cadrul listei de războinici ai lui David, găsim „din fiii lui Isahar, care se pricepeau în înţelegerea vremurilor şi ştiau ce trebuia să facă Israel.” David înţelesese cât de important este „să pricepi” vremurile în care trăieşti şi astfel să ştii ce ai de făcut. Observăm aici strânsa legătură între „a pricepe vremurile” şi „a ştii ce trebuie făcut”. Nu este suficient să facem ceva ci să facem ceea ce trebuie făcut. Pentru ca noi să ştim ce trebuie făcut în Biserici astăzi, este vital să pricepem vremurile în care trăim.

De ce „semnele vremurilor din urmă”? Contextul vorbeşte despre asta. Ucenicii Îl întreabă pe Domnul despre remurile sfârşitlui iar Domnul le răspunde. Şi chiar cuvintele cu care se încheie pasajul nostru „atunci va veni sfârşitul” ne face să înţelegem că ceea ce Domnul vorbeşte despre Biserică este ultimul episod în existenţa ei pe Pământ.

De ce „în Biserică”? Pentru că doar despre ei se poate spune că „vor cădea”, cei înşelaţi nu pot fi alţii decât cei credincioşi iar răcirea dragostei cu siguranţă că are în vedere tot pe ei.

Domnul Isus spune clar că Biserica vremurilor din urmă va fi în declin.„Atunci mulţi vor cădea…”(v.10). Cum? Se vor vinde şi se vor urî unii pe alţii, mulţi vor fi înşelaţi iar dragostea celor mai mulţi se va răci. Potrivit Domnului Isus Hristos- Capul Bisericii, acestea sunt semne ale decăderii Bisericii şi în aceste domenii trebuie să analizăm starea Bisericilor din care facem parte.

În ce măsură va fi afectată biserica?

Declinul Bisericii în zilele din urmă va atinge cea mai mare parte a credincioşilor.

Matei 24.10 …mulţi vor cădea…11.. vor înşela pe mulţi… 12…dragostea celor mai mulţi se va răci.

Totuşi avem şi o veste bună: Biserica nu va fi compromisă total. Ca şi în istoria lui Israel, Domnul ne spune şi astăzi că mai este o „rămăşiţă” păstrată prin har. Prin harul Domnului să ne asigurăm că nu facem parte din cei mulţi!

Semnele vremurilor din urmă în biserică

Şi / Sau

Cauze ale căderii multora în vremurile din urmă

Ambele subiecte sunt valabile întrucât semnele acestea sunt în acelaşi timp şi cauze ale căderii multora de la credinţă. Cele trei semne prezentate de Domnul Isus sunt la rândul lor cauze unele pentru altele. Ele funcţionează într-un cerc vicios.

Unde să ne uităm după semne şi care sunt acestea?

1. Relaţiile frăţeşti- Răceala

Matei 24.10 Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.

Un prim domeniu în care trebuie sesizată căderea credincioşilor este relaţia frăţească dintre aceştia. Răcirea acesteia este semnul că iarna spirituală vine asupra bisericii iar biserica respectivă trăieşte „zilele din urmă.”

Domnul Isus ne spune că în vremurile din urmă relaţiile credincioşilor vor fi caracterizate de ură, de orice lipsă a dragostei unul pentru altul până acolo că îşi vor face rău unii altora. Atmosfera bisericilor va fi un chin şi un motiv de gâlceavă şi nici de cum nu va mai aduce mângâiere enoriaşilor. Biserica va fi un teatru de luptă, nu cu lumea şi nici lumea cu noi ci noi între noi- credincioşii vor fi duşmanii lor înşişi.

Iniţial am vrut să spun că ne este greu să ne imaginăm ceea ce Domnul Isus profeţea că se va întâmpla în biserici, dar amintindu-mi de realitatea pe care o trăim, nimic nu ne surprinde. Astăzi auzim de frământări în foarte multe biserici, dezbinări, certuri şi nemulţumiri. Cei mai nepocăiţi dintre pocăiţi apelează chiar la gesturi şi fapte condamnate categoric de Scripturi. Vânzarea şi ura în frăţietatea de astăzi este uşor de sesizat chiar şi la trecere în revistă a blogurilor aşa-zis creştine.

Profeţiile lui Ieremia

Deşi am citit de multe ori Vechiul Testament, abia acum am sesizat mai bine faptul că relaţiile frăţeşti între evrei au constituit unul din subiectele pe care le-au atins profeţii Domnului în perioada ultimilor împăraţi ai lui Israel şi Iuda. Observăm că răcirea relaţiilor frăţeşti în Israel constituia şi pentru ei, un semn al vremurilor din urmă- după acele vremuri a urmat distrugerea naţiunii lor. Iată câteva pasaje:

Ier.5.28 … întrec orice măsură în rău, nu apră pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate celor lipsiţi

Ier.7.2-6a …căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta…(citeşte contextul)

Observăm aici o categorie socială defavorizată. Nu aveau posibilităţi financiare, erau săraci, lipsiţi de ajutor… de aceea erau şi nedreptăţiţi. Dreptatea nu putea fi de partea lor doar pentru că erau fie săraci fie lipsiţi de sprijin şi nebăgaţi în seamă. Unii tânjeau după dreptate iar cei vinovaţi îi asuprea pe cei lipsiţi de ajutor. Bogaţii erau privilegiaţi. Ei aveau totdeauna dreptate.

Ier.22.3 Aşa vorbeşte Domnul: „Faceţi dreptate şi judecată; scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului, nu chinuiţi pe străin, pe orfan şi pe văduvă; nu apăsaţi şi nu vărsaţi sânge nevinovat în locul acesta. …15 Împărat eşti tu oare de te întreci în cedri? Nu mânca tatăl tău şi nu bea şi el? şi totuşi el făcea dreptate şi judecată şi era fericit! Ludeca pricina săracului şi a celui lipsit şi era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaşte? –zice Domnul

Din câte înţeleg starea evreilor în relaţiile lor frăţeşti era una de nemulţumire, de răzvrătire, de ură. Ajunseseră pănă acolo că îşi ţineau în robie pe înşişi fraţii lor:

Ier.34.9 …fiecare să lase slobozi pe robul şi roaba sa, pe evreu şi pe evreică şi nimeni să nu mai ţină în robie pe fratele său iudeu…

Iniţial luaseră hotărârea să-şi elibereze fraţii din robia lor dar apoi au revenit asupra deciziei. De aceea Dumnezeu horărăşte slobozirea sabiei împotriva lor. În final ei ajung robi în Babilon.

Profeţiile lui Isaia

Isaia 1.21 Vai, cetatea aceea credinciosă cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi. …23 Mai marii tăi sunt nişte răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate şi pricina văduvei n-ajunge până la ei.

Isaia 3.5 Oamenii se vor asupri unii pe alţii, unul va apăsa pe celălalt, fiecare pe aproapele lui, tânărul va lovi pe cel bătrân, şi omul de nimic pe cel pus în cinste.

Observăm în cadrul poporului lui Dumnezeu apare lipsa de respect şi dispretul faţă de cei înaintaţi în vârstă dar şi faţă de autoritate. Orice autoritate este lăsată la discreţia celor imaturi şi a oamenilor de nimic.

Isaia 5.7 …El se aştepta la judecată şi când acolo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când acolo iată strigăte de apăsare! …16 Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată şi Dumnezeul cel sânt va fi sfinţit prin dreptate

10.1-2 Vi de cei ce rotesc hotărâri nelegiuite şi de cei ce scriu porunci nedrepte ca să nu facă dreptate săracilor şi să răpească dreptul nenorociţilor poporului Meu, ca să facă pe văduve prada lor şi să jefuiască pe orfan.

Dreptatea şi judecata sunt teme ce apar frecvent în proorociile lui Isaia. Acolo unde nu mai este dreptate şi judecată, relaţiile frăţeşti devin tot mai reci şi ura ia locul dragostei.

Mai putem vorbi astăzi de robi? Există aşa ceva în bisericile noastre? Da! Prin faptul că foarte mulţi îşi ţin fraţii robi în lanţurile neiertării. În biserici „se pot auzi”zornăitul lanţurilor prin care fraţii se leagă datori unii pe alţii.

Cum era la început?

Fapte.2.42 ..ei stăruiau în legătura frăţească… (citiţi şi 43-47)

Biserica la început era plină de dragoste. Credincioşii veneau de drag la adunare nu doar duminica ci şi peste săptămână. Dragostea lor era aşa de fierbinte unii pentru alţii încât ajunseseră ca unii dintre ei să-şi vândă averile şi din venitul lor să acopere nevoile fraţilor lor mai săraci. Astăzi?!

Cum s-a ajuns aici?! Oamenii au iubit mai mult păcatul decât pe Dumnezeu iar liderii spirituali în loc să aplice dreptatea şi judecata biblică (disciplina bisericească) au aplicat metode moderne de îmblânzire a firii pământeşti învocând dragostea nebiblică (toleranţa) pe care şi homosexualii o invocă, şi unitatea cu cei ce persistă în păcat în loc de unitatea în sfinţenie în jurul Domnului. (pe larg aici.)

2. Conducerea spirituală- Înşelăciunea

Matei 24.11 Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi

Domnul Isus ne spune prin acest verset că:

Cel rău îşi va infiltra slujitorii în slujbe cheie ale bisericilor. Vor ajunge neobsevraţi în fruntea poporului lui Dumnezeu ca lideri spirituali ai poporului sfânt. Probabil că unii vor fi recrtutaţi din rândurile proorocilor Domnului care nu vor fi vegheat iar alţii vor fi ai satanei, lupi în piei de oaie.

Fenomenul proorocilor falşi va fi larg răspândit.

Domnul Isus ne spune foarte clar că nu puţini vor fi slujitorii amăgitori. Proorocii alşi au fost dintotdeauna în majoritate. Împăratul Ahab avea la curtea sa patru sute de prooroci care îi prooroceau numai de bine dar erau falşi (2Cronici 18.5). Proorocul Ilie se confruntă pe muntele Carmel cu patru sute cinci zeci de prooroci ai lui Baal (1Împăraţi 18.19). Aceştia erau aşa de intimi cu casa regală încât mâncau la masa împărătesei (pe Ilie îl hrăneau corbii.)

Fenomenul înşelării credincioşilor va avea mare succes.

Din două motive cel puţin: întâi de toate datorită numarului mare de prooroci falşi. Majoritatea oamenilor, în mod greşit consideră că adevărul este de partea celor mai mulţi. În realitate, adevărul este de partea Domnului indiferent cât de mulţi sau cât de puţini îl acceptă şi-l susţin. Apoi, fără îndoială că succesul se datorează în mare parte şi poziţiei de conducere din care satan acţionează. Cei mai mulţi din turmă îşi urmează orbeşte păstorii, uitând că noi de fapt trebuie să ne urmăm păstorii doar atâta timp cât aceştia sunt credincioşi Marelui Păstori. Adesea uităm că şi păstorii noştri sunt oameni supuşi greşelilor iar cei mai mulţi nu îndrăznesc să cerceteze sau să pună la îndoială dacă învăţătura pe care o primesc este de la Dumnezeu sau de la cel rău. Astfel, eficienţa este mare:

Exod 32.25 Moise a văzut că poporul era fără frâu căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu…

Ier.23.15 …prin proorocii Ierusalimului s-a răspândit nelegiuirea în toată ţara.

Isaia 9.16 Cei ce povăţuiesc pe poporul acesta îl duc în rătăcire şi cei ce se lasă povăţuiţi de ei sunt pierduţi.

Apostolul Pavel

Faptul că apariţia proorocilor falşi este un semn al vremurilor din urmă este susţinut şi de apostolul Pavel în ultimele capitole din cea de-a doua epistolă către Timotei, unde vorbeşte în exclusivitate despre vremurile din urmă:

2Timotei 4.3-4 …va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.

El ne spune foarte clar că oamenii din biserică vor schimba învăţătura sănătoasă cu lucruri care gâdilă urechea, vor schimba în cele din urmă chiar şi pe slujitorii Domnului cu oameni care să slujească poftelor şi plăcerilor lor, vor schimba predicarea în povestire a unor lucruri închipuite.

Ier.6.10 …cuvântul Domnul este o ocară pentru ei şi nu le place de el.

Ier.11.21 aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot care vor să-ţi ia viaţa şi zic: „Nu prooroci în Numele Domnului căci vei muri ucis de mâna noastră!”

Şi astăzi unii din slujitorii Domnului sunt ameninţaţi cu moartea, alţii cu tribunalul de către unii enoriaşi. Unii adoptă metode mai elegante de a împiedica pe predicatori să spună adevărul: fie sunt denigraţi, apar mai rar pe progrmare sau sunt trimişi la alte lucrări.

Cum ne aşteptăm să vedem apariţia proorocilor falşi?

Credem că va veni cineva pur şi simplu şi ne va spune doar poveşti şi basme? Vor veni fără Biblie şi vor citi din Coran sau ziare? Ne va spune să nu ne rugăm, să nu postim, să nu mai citim Biblia? Sau ne va spune că putem să ne facem de cap? Eu cred că nu aşa se va întâmpla!

Personal eu cred că deja se întâmplă şi cei mai mulţi nu-şi dau seama. Nu degeaba spune că „vor înşela pe mulţi.” Dacă ar veni proorocii falşi aşa cum am presupus eu mai sus, atunci toţi şi-ar da seama că sunt falşi şi nu i-ar urma. Chiar Domnul Isus a spus:

Matei 7.15 Păziţi-vă de proorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpători.

Făcâd referire la modul în care Şarpele a amăgitţo pe Eva, Wiersbe spunea că modelul cel mai eficient de a înşela pe cineva este de a oferi suficient adevăr încât să fii credibil şi suficientă minciună încât să aduci moartea. Pescarul oferă suficientă momeală ca să atragă dar şi acul este ascuns înăuntru iar când prindem şoarece în cursă nu punem doar lipici ci şi o bucată de „adevăr” ca şoarecele să fie atras.

Am auzit oameni din alte denominaţiuni care zic că şi la ei se citeşte din Biblie şi că au auzit şi ei unele lucruri pe care le spunem noi. Dar tocmai aşa câştigă amăgitorul credit ca să înşele. Proorocii mincinoşi spun şi suficient adevăr încât să rămână credibili dar inoculează suficientă minciună încât să aducă moartea în Biserică.

De aceea punem că nu este suficient să ne mulţumim cu puţin adevăr ci trebuie să pretindem ca tot ce ni se predică să fie Adevărul. Dacă o mică parte din hrana de pe masă ar fi stricată, atunci am refuza-o pe toată. De ce n-am face aşa şi când este vorba despre hrana spirituală?!!

Ier. 5.30-31 Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor şi poporului meu îi plac aceste lucruri.

Care este rostul abordării unui asemenea subiect? Chiar este important? Este de folos?

S-ar putea ca mulţi să se întrebe: „Nu vor fi oamenii descurajaţi să mai caute pe Dumnezeu? Cum mai pot oamenii să se alipească de aşa biserici?”

Personal, cred că o astfel de biserică descurajează prin însăşi modul defectuos şi păcătos de trăire. Explicarea situaţiei dimpotrivă, ajută pe cei sincer credincioşi să poată trece biruitori. Este deci necesar să vorbim despre acest subiect?

Da, pentru că ucenicii au întrebat şi mai mult, pentru că Domnul Isus le-a răspuns şi a vorbit despre asta iar evanghelistul Matei a considerat că este important să aloce atâta spaţiu în Evanghelia sa. Este învăţătura Domnului Isus- deci este vitală.

Sunt unii care deşi ştiu că sunt bolnavi se tem să afle care le este boala chiar dacă încă nu ştiu dacă este sau nu remediu. În cazul nostru, pentru cei credincioşi este un remediu, de aceea, când este vorba de bolile spirituale, doar cei păcătoşi refuză să ştie adevărul. Cei credincioşi caută adevărul indiferent cât de dureros ar fi.

Este de folos pentru cei credincioşi să ştie adevărul. Aşa înţelegi de ce nu poţi avea părtăşie cu toţi care se numesc creştini şi „fraţi.” Aşa vei ajunge să înţelegi cum se poate ca de la amvon să fie strecurată învăţătură falsă chiar dacă predicatorul ţine o Biblie în mână. Înţelegem că avem dreptul să evaluăm calitatea învăţăturii celui ce ne predică şi faptul că cineva pune la îndoială acurateaţea învăţăturilor nu înseamnă că omul acela are ceva cu predicatorul ci pur şi simplu, ar vrea să audă învăţătura lui Hristos şi nu a oamenilor.

Este de folos şi pentru cei necredincioşi să ştie. Astfel nu va fi descurajat în ce priveşte apropierea lui de Dumnezeu atunci când pe „fraţi” îi vor cunoaşte trăind în păcat, în mod firesc, lumesc. Cu siguranţă, va fi un şoc pentru ei să simtă răceala bisericilor, să întâlnească în biserică oameni mai imorali decât ei şi cu siguranţă le va fi poate imposibil să detecteze învăţătura falsă. Acum ştie la ce să se aştepte. În felul acesta nu va mai întoarce spatele lui Dumnezeu şi Domnului Isus Hristos din cauza unora care îşi spun „creştini” dar care sunt căzuţi de la credinţă.

Cum vor amăgi proorocii falşi?

Iată câteva metode de amăgire folosite adesea de proorocii falşi. Din păcate, cei mai mulţi credincioşi nu sunt conştienţi de ele.

Înlocuirea Cuvântului

Ier.23.16 Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice, spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului.

Trăim vremurile în care, cu toate că la începutul predicii se citeşte din Biblie, în foarte multe cazuri fie nu se face referire deloc la textul citit, fie sunt prezentate tot felul de argumente din basme, vise, filme, ştiri sau politică.

Îndulcirea Cuvântului

Ier.23.17 Ei spun celor ce Mă nesocotesc: „Domnul a zis: Veţi avea pace!” şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: „Nu vi se va întâmpla nici un rău!”

Cu toate că Dumnezeu are un alt fel de mesaj pentru cei răi, totuşi, aceşti prooroci îşi permit să aducă un mesaj mai dulce. Explicaţia lor este aceea că prezintă mesajul lui Dumnezeu din „perspectiva dragostei lui Dumnezeu.” Personal, potrivit Bibliei, cred că Dumnezeu nu oferă doar mesajul ci şi metoda. În mesajul pe care Dumnezeu îl transmite nu cred că este nevoie ca omul să aducă îmbunătăţiri.

În 2Cronici 18.7, vedem cum Ahab, un împărat rău, îl urăşte pe Mica pentru faptul că acesta –„nu-mi prooroceşte nimic bun, nu prooroceşte niciodată decât rău.” L-aş fi întrebat pe Ahab: „Cum, tu eşti rău şi vrei proorocii bune?!” Ahab este omul rău care vrea proorocii de bine. Pentru asta avea chiar patru sute de prooroci care ştiau să-i proorocească de bine.

Amestecarea Cuvântului

Ier.23.28 Proorocul care a avut un vis să istorisească visul acesta şi cine a auzit cuvântul Meu să spună întocmai Cuvântul Meu! Pentru ce să amersteci paiele cu grâul?- zice Domnul

Am auzit membri din biserica tradiţională care zic: „şi la noi la biserică se vorbeşte despre….(anumite pasaje din Biblie).” Da, tocmai asta le dă credibilitatea dar tradiţia îi omoară. În bisericil protestante începem să auzim în predici despre gândirea pozitivă, psihologie sau filozofie şi etică seculară precum şi alte născociri ale minţilor omeneşti- este aceeaşi înşelăciune.

Tăinuirea Cuvântului.

Ier.23.30 De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund unul altuia cuvintele Mele.

Asta înseamnă să te fereşti să spui adevărul de teama de a nu-ţi face duşmani, să nu pierzi prieteni sau să nu superi pe cineva.

Acordarea autorităţii divine propriilor păreri.

Ier.23.31 Iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu.

„Încercarea de a forţa pe Dumnezeu să zică ca tine!” În mod normal, proorocul trebuie să ia parte la sfatul Domnului şi de acolo să plece cu mesaj din partea Domnului pentru popor. Proorocul este doar un mesager şi nu are nici un drept să adauge sau să scoată din mesajul primit. El trebuie transmis nemodificat indiferent de modul în care destinatarii vor primi mesajul şi de preţul pe care mesagerul îl va plăti. Acum vedem că, proorocul nu vine din prezenţa lui Dumnezeu dar are îndrăzneala să spună că mesajul are ca sursă şi autoritate pe Dumnezeu.

Aplicarea superficială a Cuvântului

Ier.6.14 Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ”Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace.

Proorocii falşi văd şi recunosc problema. Chiar doresc să o trateze pentru a fi vindecată însă, pentru ca să nu doară, ca nu cumva să supere pe cineva, nu tratează problema în profunzimea ei. Leagă rana, acoperă rana dar nu rezolvă problema. Problema rămâne ascunsă sub bandaje.

Rolul dificil al proorocilor era acela de a întoarce poporul Domnului înapoi la Dumnezeu. Proorocii falşi de atunci ca şi cei de astăzi au cu totul alte roade: pentru că nu vor să sufere ei şi nu se tem de Dumnezeu ci de oameni, ei ajung să justifice şi să sprijine păcatul copiilor lui Dumnezeu. .

Ier.23.15 …prin proorocii Ierusalimului s-a răspândit nelegiuirea în toată ţara.

Ier.23.14 …întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui…

Ier.23.32 Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce proorocesc visuri neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă şi nu sunt de nici un folos poporului acestuia- zice Domnul.

3. Trăirea creştină – Imoralitatea

Matei 24.12 şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci

Domnul Isus ne mai prezintă un al treilea semn al vremurilor din urmă pe care îl întâlnim în cadrul bisericii: imoralitatea în trăirea practică. Aceasta, bine-nţeles că trebuie privită nu separat ci în strânsă legătură şi sprijinită de celelalte două triste realitaţi- răceala relaţiilor şi învăţătura înşelătoare.

Din înţelegerea mea de până acum, cred că de-a lungul timpului nu s-au inventat păcate noi. Cred că păcatele care sunt acum au fost dintotdeauna. Există totuşi cel puţin două diferenţe între atunci şi acum: modalităţile de exprimare ale păcatelor au căpătat forme noi şi, o altă diferenţă este aceea că starea de păcat actuală este mult mai răspândită decât atunci- Domnul spune: „din pricina înmulţirii fărădelegii…”. Răspândirea aceasta este înlesnită şi realizată în acelaşi timp prin intermediul posturilor de televiziune, radio şi cu ajutorul literaturii care abundă în imoralitate.

Cuvintele Domnului Isus îmi întăreşte încă o dată convingerea că starea de imoralitate a credincioşilor de astăzi se datorează nu doar îndepărtării de Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum am prezentat anterior dar şi datorită expunerii tot mai mari la influenţa imorală a acestor mijloace de propagandă pe care satan le foloseşte cu atâta succes. Prioritatea Scripturilor a fost surclasată de acestea prin varietate, prin mirajul culorilor, prin amuzament şi divertisment care gâdilă firea şi manipulează sentimentele. Astfel creştinii, nu doar că cer adormirea conştiinţei prin învăţătură falsă dar iată cum, în acelaşi timp îşi întinează conştiinţa prin murdăria cuvintelor, ideilor şi imaginilor păcătoase. Iată cum descrie apostolul Pavel starea de păcat din biserică:

2Timotei.3.1-5 Să ştii că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia!

Observaţi, apostolul Pavel inspirat de Duhul Domnului nu spune că cei credincioşi nu-L vor iubi pe Dumnezeu dar spune că vor iubi plăcerile personale mai mult decât pe Dumnezeu. Şi acesta este adevărul: dragostea pentru Dumnezeu nu este prioritatea supremă. Credincioşii, influenţaţi de starea de păcat a lumii din jurul nostru vor fi înclinaţi tot mai mult spre satisfacerea poftelor personale decât spre a-I aduce plăcere lui Dumnezeu. Lucrul acesta este un păcat suficient de grav încât să dea naştere la acest potop de desfrâu prezentat anterior de apostolul Pavel.

Apostolul Pavel spune că toate acestea se vor întâmpla în biserica vremurilor din urmă. Ele chiar se întâmplă sub ochii noştri. Nu au nevoie de ilustrare. Proorocii falşi nu recunosc asta. Cei mai sinceri dintre ei le recunosc dar le tolerează şi le justifică adesea zicând „acum sunt alte vremuri.” De fapt aşa a spus şi apostolul: sunt vremurile din urmă şi sunt vremurile grele. Dar sunt aşa pentru că oamenii aceştia le fac aşa. Vremurile nu sunt grele sau uşoare prin ele însele. Trăirea oamenilor face vremurile bune sau rele, uşoare sau grele.

Se pare că şi semnul acesta al imoralităţii a fost dintotdeauna un prevestitor al vremurilor din urmă. Îl întâlnim şi în viaţa poporului Israel după care a urmat Judecata lui Dumnezeu prin exil. Ieremia capitolul 7 ne prezintă această situaţie:

Ieremia 7.3 Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „”Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta …6…dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei spre nenorocirea voastră 7 numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta…v.9 Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi…! V.10 şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: „Suntem izbăviţi!” ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni! V.11 Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu o peşteră de tâlhari înaintea voastră? Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!

De ce „o peşteră de tâlhari”? Pentru că acolo se ascund hoţii! Da, din păcate, bisericile au ajuns în multe cazuri „peşteri de tâlhari” pentru că în ele, la adăpostul religiozităţii şi spiritualităţii, printr-o simplă membralitate se ascund multe păcate. Aşa cum ne arată pasajul lui Ieremia, pocăiţii aceştia se păcălesc singuri crezând că doar prin venirea la Casa Domnului ei sunt salvaţi… apoi continuă viaţa lor de păcat fără nici o remuşcare.

Domnul Dumnezeu i-a ameninţat pe evrei atunci dar şi pe noi astăzi că dacă vom continua aşa, Casele de rugăciune vor rămâne goale. Frumuseţi de clădiri impunătoare vor fi părăsite! Nici evreilor nu le-a venit să creadă că acea frumuseţe de Templu va fi părăsit. Dar Domnul le spune:

Ieremia 7.12-15 Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu şi vedeţi ce i-am făcut din pricina răutăţii poporului Meu Israel! Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v-am vorbit dis-de-dimineaţă şi n-aţi ascultat, fiindcă v-am chemat şi n-aţi răspuns, voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea… le voi face întocmai cum am făcut lui Silo şi vă voi lepăda de la faţa Mea cum am lepădat pe fraţii voştri, pe toată sămânţa lui Efraim!

Chiar dacă în bisericile noastre încă se mai fac slujbe, încă mai vin oameni, totuşi, Cuvântul Domnului este adevărat: din pricina răutăţii poporului Casa va fi părăsită şi poporul lepădat! Indiferent de eforturile credincioşilor de a resuscita biserica locală, de a face infuzie de programe şi divertisment pentru a atrage oamenii, Casa Domnului va fi părăsită!

Care este soluţia? Ce este de făcut?

Mesaj pozitiv

În încheierea acestui pasaj Domnul Isus lasă să intre o lumină de speranţă care înviorează sufletele copiilor lui Dumnezeu întrucât, indeferent cât de densă este bezna spirituală în care mulţi se vor rătăci, totuşi există o soluţie prin care cei credincioşi vor putea rămâne biruitori. Iată cum:

1. Rabdă

v.13 Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.

Mântuirea dintotdeauna a fost personală. Vremurile de acest gen ne aduc aminte de asta şi ne determină să ne cercetăm dacă suntem în credinţă. Deşi avem nevoie unii de alţii şi nu putem trăi viaţa de credinţă izolaţi, indiferent ce se poate întâmpla cu cei mai mulţi, nu trebuie neapărat să se întâmple şi cu noi. Trebuie să răbdăm!

Mai înţelegem de asemenea că mântuirea este posibilă chiar în vremuri ca acestea în care mulţi cad şi se pierd.

Starea decăzută a multor credincioşi nu trebuie să fie şi nici nu poate fi justificare pentru a rămâne nemântuit. Dumnezeu nu este vinovat şi nici nu poate fi acuzat pentru starea decăzută a multor aşa zişi creştini.

Fără îndoială că răbdarea nu este deloc cea mai plăcută alegere în vremuri ca acestea, dar este singura soluţie care aduce rezultate benefice şi sigure dacă nu pentru alţii, cel puţin pentru cel ce rabdă.

Răbdarea însă, nu este totul…

2. Lucrează

v.14 Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul!

Dacă soluţia ar fi doar răbdarea cu siguranţă am cădea şi noi. Am cădea în păcatul mândriei; comparându-ne cu cei mulţi care vor fi căzut vom ajunge să credem că noi suntem cei mai sfinţi. Pentru a evita această cădere, Domnul Isus ne aduce aminte că avem de lucru- propovăduirea Evangheliei.

Mesajul Domnului Isus aici este extraordinar de încurajator. El ne direcţionează privirile de la comunităţile locale de credincioşi frământate şi ameninţate de cădere spre măreţia şi gloria Împărăţiei Sale ale cărei scopuri se vor împlini cu succes. Nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să-Şi împlinească scopurile.

Chiar dacă comunităţile creştine şi organizările vizibile ale acestora sunt zguduite din temelie de răceală în relaţii, înşelăciune între lideri şi învăţătură precum şi imoralitate… totuşi viitorul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale invizibile este unul strălucit.

Mai mult ca oricând este vremea să gândim nu în termenii „Biserica noastră” şi nici măcar „cultul nostru”. Este vremea să ne aducem aminte de Împărăţia lui Dumnezeu. Bisericile locale din care suntem membrii se pot duce dar noi suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu iar asta nu va trece.

În timp ce mulţi credincioşi se vor împotmoli în aceste frământări, adevăraţii credincioşi, vor putea privi prin toate acestea biruitori. În mijlocul suferinţelor şi dezamăgirilor din mijlocul bisericilor lor, prin îndurarea Domnului nu vor uita să ducă mai departe ştafeta Evangheliei lui Dumnezeu împlinind astfel porunca Mântuitorului şi Domnului nostru Isus Hristos.

Care este soluţia? Rabdă şi Lucrează!

Aminteşte-ţi de porunca Domnului Isus! Propovăduieşte Cuvântul Evangheliei! Tu n-ai fost chemat să slujeşti o biserică locală ci Împărăţia lui Dumnezeu; mai presus de o membralitate într-o biserică (pe care o poţi pierde uşor) tu eşti cetăţean al cerului. Tu eşti chemat să promovezi nu interesele unei biserici locale ci ale Împărăţiei Cerurilor. Ceea ce face omul are un sfârşit. Ceea ce face Dumnezeu rămâne!

„Atunci va veni sfârşitul!”-spunea Domnul Isus. Sfârşitul durerilor, dezamăgirilor, sfârşitul urii şi trădărilor, sfârşitul amăgirilor căci toate vor fi date pe faţă, sfârşitul păcatului… chiar sfârşitul denominaţiunilor şi religiilor pământeşti. Atunci va fi sfârşitul tuturor acestora dar abia atunci va fi începutul plinătăţii domniei Domnului Hristos!

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă…

https://www.metropolitantabernacle.org/Romana/Articole/Vremuri-grele-(1)-Cum-sa-recunoastem-si-sa-reactio

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2011, nr 1 de Dr. Peter Masters

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Timotei 3:1)

Vremuri grele

Imaginea extraordinară a vremurilor de azi descrisă în profeţia lui Pavel din 2 Timotei 3 este impresionantă atât prin amploarea ei, cât şi prin nivelul detaliilor. Omeneşte vorbind, nici chiar intelectul uriaş al apostolului nu ar fi putut să anticipeze trăsăturile unice ale apostaziei din societatea occidentală modernă.

Ceea ce auzim în acest pasaj este vocea lui Dumnezeu care le oferă credincioşilor Săi din vremurile de apostazie explicaţiile, avertizările şi îndrumările de care au atâta nevoie pentru a supravieţui şi a fi în siguranţă.

Înţelegem noi cum se cuvine aceste vremuri caracterizate de o lipsă de evlavie neobişnuit de mare? Care sunt pericolele cele mai grave? Încotro trebuie să ne îndreptăm atenţia cel mai mult ca să ne păzim de capcanele diavolului? Ştim noi exact cum va remodela ateismul societatea de azi şi cum va influenţa chiar bisericile adevărate?

Credincioşii din zilele noastre sunt profund dezamăgiţi de progresul slab al eforturilor lor de evanghelizare, simţindu-se aproape copleşiţi atunci când citesc despre succesele şi binecuvântările eroilor credinţei de odinioară. Noi trăim însă vremuri deosebit de dificile – „vremuri grele” – iar Scriptura ne spune aici cum să le recunoaştem şi cum să reacţionăm la ele.

Marii luptători ai credinţei, cum a fost şi C. H. Spurgeon, nu au trăit niciodată vremuri ca ale noastre. Şi Spurgeon a avut parte de multe încercări şi necazuri, dar cele mai multe au fost de altă amploare. Evanghelia proclamată de el nu s-a lovit niciodată de un zid de nepăsare totală. Generaţia lui de predicatori nu s-a adresat unei societăţi atât de corupte, de perverse şi copleşite de adulter, iar oamenii de atunci nu decăzuseră atât de mult încât să aprobe uciderea în masă a pruncilor nenăscuţi din pur egoism. Nu încape îndoială că moralitatea societăţii este semnificativ mai slabă chiar decât în urmă cu patruzeci de ani, iar noi trebuie să înţelegem contextul în care trăim ca să nu fim copleşiţi de descurajare.

Harul irezistibil

Recunoscând depravarea neobişnuită a zilelor noastre, vom înţelege necesitatea absolută a unei lucrări irezistibile a harului de convertire a sufletelor umane şi vom preţui aşa cum se cuvine fiecare biruinţă a harului. Vom învăţa care sunt păcatele „noi” pe care trebuie să le demascăm în predicarea Cuvântului şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a proteja Biserica lui Isus Cristos de răul înconjurător care vrea să se furişeze în ea.

Pavel îşi începe marea profeţie cu următoarele cuvinte: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” El nu se referă aici la zilele cele mai din urmă (ultimii ani ai acestui veac), întrucât spune că în aceste zile „vor fi vremuri [la plural] grele”. Cu alte cuvinte, în zilele din urmă vor veni mai multe vremuri (perioade) grele, ceea ce sugerează că această etapă a istoriei va fi de lungă durată. Expresia „zilele din urmă” (sau vremurile din urmă) este folosită de cele mai multe ori în Noul Testament pentru a descrie întreaga „eră a bisericii” care a început odată cu venirea lui Cristos.

În ziua Rusaliilor, Petru a interpretat profeţia lui Ioel („În zilele din urmă…”) ca împlinindu-se chiar prin evenimentele din ziua aceea, când Duhul a coborât peste biserica nou-născută. Petru a ştiut că în acel moment au început zilele din urmă.

Evrei 1:2 vorbeşte despre începuturile bisericii folosind expresia „la sfârşitul acestor zile”. Apostolul Petru spune despre Cristos că a venit să-Şi verse sângele „la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). Apostolul Ioan a afirmat foarte apăsat că trăieşte în „ceasul cel de pe urmă” fiindcă pe scena istoriei urcaseră deja mulţi anticrişti (1 Ioan 2:18-19).

Au existat deja mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

Zilele din urmă au început, aşadar, odată cu venirea lui Cristos şi întemeierea bisericii Sale nou-testamentale şi se vor încheia atunci când Cristos va reveni pe norii cerului, cu mare putere şi slavă. Întreaga eră a bisericii, era Evangheliei, perioada finală a istoriei culminând cu întoarcerea Domnului – aceasta este „zilele din urmă”.

Deocamdată, zilele din urmă au durat peste 2.000 de ani, interval în care au existat mai multe perioade caracterizate de o lipsă flagrantă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă şi de ostilitate faţă de Evanghelie.

Înţelegem de la Pavel că aceste perioade de anti-creştinism dus la extrem vor veni în valuri (dar nu neapărat în mod uniform în toată lumea). Trebuie să ne aşteptăm la asemenea perioade pe tot parcursul erei Evangheliei, iar credincioşii trebuie să fie pregătiţi şi să-şi ia măsuri de precauţie speciale. Aceste vremuri sau perioade rele nu vor apărea din senin. Cuvintele lui Pavel ne lasă să înţelegem că ele se vor instala sau se vor apropia aşa cum se apropie o furtună mare. Vor fi o mulţime de semne care se vor aduna: o răceală spirituală, un întuneric tot mai mare în ce priveşte cunoaşterea Evangheliei şi un vânt tot mai puternic de cinism. Toate aceste semne se manifestă în Occident de mai bine de cincizeci de ani.

Furtuna ce se apropie

Primul semn al apropierii furtunii în Occident a apărut chiar mai înainte de aceasta, odată cu răspândirea darwinismului şi a umanismului ştiinţific. Apoi, după Primul Război Mondial, oamenii au început să se închine tot mai puţin, chiar dacă milioane dintre ei au continuat să frecventeze bisericile. Chiar şi aceia care au încetat să le mai frecventeze au continuat să creadă în Dumnezeu şi să respecte legea morală întipărită în conştiinţele lor. Şi totuşi, acela era începutul declinului. În acelaşi timp, în denominaţiile cele mai mari a început să pătrundă liberalismul, subminând credinţa în Scriptură.

După cel de-al Doilea Război Mondial, norii de furtună s-au adunat ameninţători şi, prin anii 1960, vântul ateismului a început să sufle cu putere ca să smulgă din rădăcini orice lăstar frumos de credinţă şi sfinţenie. Curând după aceea, furtuna s-a abătut peste noi cu toată puterea. Acum credincioşii adevăraţi sunt puţini şi împrăştiaţi, iar purtătorii de cuvânt ai lui Satan (prin mass-media, prin industria de spectacole şi totodată prin şcoli şi universităţi) îşi proclamă în gura mare ura faţă de puritate, sfinţenie, Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în Cristos.

Pavel ne spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău” (2 Timotei 3:13). Cuvântul din limba greacă tradus aici prin „a merge” descrie în original acţiunea de a lovi sau de a tăia o cărare cu scopul de a merge înainte. În astfel de vremuri rele, puterile necredinţei luptă împotriva Adevărului divin şi a evlaviei ca şi cum şi-ar croi drum printr-un hăţiş. Pentru ele, credinţa şi sfinţenia sunt piedici pe care trebuie să le dea la o parte din calea lor. Ele merg înainte promovând închinarea înaintea sinelui, materialismul, împlinirea propriilor dorinţe, goana după plăcere şi eliberarea de orice constrângeri de ordin moral.

Astfel de perioade de mare păcat au crescut de fiecare dată în amploare până când Dumnezeu le-a pus capăt, fie cu putere, printr-o judecată, fie cu îndurare, printr-o reformă sau trezire spirituală.

Nu aflăm câte astfel de perioade vor fi în era Evangheliei, însă găsim în acest pasaj indiciul că fiecare va fi mai rea decât cele dinainte, până la ultima – când va veni mai întâi „lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu…” (2 Tesaloniceni 2:3-4).

Înrăutăţirea progresivă a acestor perioade succesive de păcat este sugerată fără doar şi poate şi în 2 Timotei 3:13, dacă ţinem cont de faptul că acest verset trebuie citit în contextul versetului 1. Cu alte cuvinte, ar trebui să citim: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele … oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău.” Când facem această legătură, înţelegem că Pavel spune că răul se va amplifica nu numai în cadrul fiecărei perioade, ci şi de la o perioadă la alta.

Ar putea fi vremurile de păcat în care trăim ultima şi cea mai mare dintre aceste perioade? Se prea poate. Dispreţul faţă de standardele lui Dumnezeu a atins deja cote uluitoare. În mod cert, până acum nu s-a mai văzut o ură atât de făţişă împotriva lui Dumnezeu şi a legilor sale în locuri în care odinioară strălucea lumina Evangheliei. Iar dacă ne gândim şi la celelalte semne ale sfârşitului veacului (vezi Matei 24:14) care se împlinesc deja atât de bine, parcă nu mai este timp pentru încă un ciclu complet de reformă, binecuvântare, declin şi apostazie înainte să vină sfârşitul.

Aspectul care ne interesează însă pe noi cel mai mult este ceea ce ne sfătuieşte Dumnezeu să facem în faţa vremurilor rele. Un avertisment esenţial se regăseşte tocmai în cuvintele alese de Duhul: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele.”

Vremurile grele sunt vremuri greu de îndurat. Cuvântul folosit în limba greacă vorbeşte despre o forţă puternică şi copleşitoare care, prin acţiunea ei, slăbeşte şi compromite. Traducerile Bibliei folosesc mai multe variante pentru acest cuvânt, printre care cumplite, groaznice sau primejdioase, iar noi considerăm că aceasta din urmă este probabil cea mai bună dintre ele, întrucât lipsurile şi suferinţele pe care le aduc aceste vremuri se împletesc cu pericolul şi insecuritatea. Dar în ce fel anume vor compromite aceste vremuri primejdioase biserica şi la ce ar trebui să fim în mod special atenţi?

Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea

În primul rând, şi cel mai evident, vremurile grele sunt primejdioase pentru că ne influenţează. Cât de periculos este pentru oricine să fie înconjurat de imoralitate, mizerie morală, egoism şi goană după plăcere! Până şi credincioşii se obişnuiesc foarte uşor cu aceste lucruri, încetează să mai fie dezgustaţi de ele şi, încetul cu încetul asimilează noile valori. Lângă noi creşte o generaţie tânără care nu ştie să existe ceva mai bun, pentru care perversiunile Sodomei sunt normalitatea. Aceştia sunt copiii noştri şi cei care se convertesc la Şcoala Duminicală şi la întâlnirile de tineret şi ar trebui să ne umplem de teamă pentru ei. Ne mai putem mira că adulterul şi divorţul s-au înmulţit şi în bisericile evanghelice aşa cum s-au înmulţit în lume? Trăim vremuri grele.

Când orice program de televiziune (inclusiv multe dintre documentare) începe şi continuă cu imaginile şi muzica unei culturi pervertite, aceasta devine o trăsătură permisă şi esenţială a vieţii, un lucru uzual. De multe ori tinerii sunt uimiţi să afle că aceste lucruri n-ar avea ce să caute în închinarea şi lucrarea unui Dumnezeu Sfânt şi nici în inimile oamenilor.

Propriul interes predomină

Pentru că lumea din jur îşi urmăreşte atât de mult propriile interese, credincioşii ajung în scurt timp să reacţioneze şi ei la circumstanţe aşa cum fac cei din lume. „Îmi voi afirma drepturile şi voi ieşi cu fruntea sus!” zic ei, în vreme ce Domnul (prin Pavel) spune în zadar: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Până şi credincioşii pot ajunge să-şi sfideze angajatorii, să fie răutăcioşi cu colegii sau să se răstească la fraţii lor în credinţă. Ei se lasă pătrunşi de reacţiile lumeşti şi ajung să dea dovadă fără rezerve de egoism şi mândrie.

Mai există un motiv pentru care perioadele de apostazie dusă la extrem şi de păcat sunt vremuri grele sau primejdioase. Nu numai că bisericile ajung să fie pângărite şi distruse de standardele acestei lumi, dar ele constată că este şi mult mai greu să predice Evanghelia şi mesajul lor să fie ascultat. Omeneşte vorbind, este mult mai greu să mărturiseşti acum decât era în urmă cu cincizeci de ani. Oamenii sunt într-atât de îndoctrinaţi cu idei păcătoase şi într-atât de întunecaţi la minte din pricina stilului de viaţă păcătos încât sunt mult mai departe de adevăr decât erau odinioară.

Mass-media şi sistemul de educaţie au decis că nu există Dumnezeu, nu există suflet, nu există standarde absolute pentru bine şi rău şi că nimeni nu are dreptul să ia la întrebări pe altcineva cu privire la aceste lucruri. Fiecare este îndreptăţit să facă ce este bine în ochii lui.

Trăim o vreme de aroganţă şi independenţă nemaiîntâlnite, întrucât niciodată până acum nu s-a mai văzut o asemenea „reprogramare” a conştiinţei umane de a „numi răul bine şi binele rău” şi de a „spune că întunericul este lumină şi lumina întuneric”.

Împotrivirea teribilă a societăţii faţă de mărturisire şi evanghelizare este un pericol pentru biserici şi din cauza faptului că, aşa cum am remarcat deja, pastorii şi oamenii devin demoralizaţi şi descurajaţi, pierzându-şi credinţa. Unele biserici bune au renunţat deja la evanghelizare, căzând într-o stare de introspecţie şi declin, în vreme ce şi mai multe au căzut într-o cu totul altă capcană, redefinindu-şi instituţiile şi metodele ca să devină mai atrăgătoare pentru cei din lume. Închinarea s-a transformat în spectacol, în ceva menit să placă oamenilor cu gândire lumească şi nicidecum lui Dumnezeu. Multe biserici sunt în acest moment un fel de cluburi sociale, dar care oferă şi un beneficiu suplimentar – favorul lui Dumnezeu pentru membrii lor, împreună cu un loc în cer.

Trebuie să avem în vedere pervertirea societăţii profeţită în 2 Timotei 3, astfel încât evanghelizarea noastră să fie relevantă şi ocrotirea pe care o dăm poporului lui Dumnezeu să fie adaptată la vremurile pe care le trăim. Ca atare, să ne îndreptăm atenţia spre trăsăturile comportamentului în vremuri de apostazie.

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre Vremurile grele publicate în Sword & Trowel, 2011, nr 1.

Supraviețuirea în vremurile sfârșitului – ce trebuie să știu?

Răspuns: Adesea, când se gândesc la viitor, oamenii simt o neliniște; totuși, nu trebuie să fie așa. În cazul celor care Îl cunosc pe Dumnezeu, gândurile cu privire la viitor aduc nerăbdare și mângâiere. De exemplu, când o descrie pe femeia care Îl cunoaște și se încrede în Dumnezeu, Proverbele 31.25 spune despre ea că „râde de ziua de mâine”.

Două gânduri-cheie de ținut minte cu privire la viitor sunt: mai întâi, Dumnezeu e suveran și în control peste toate. El știe viitorul și controlează în mod absolut ceea ce se va petrece. Biblia spune: „Aduceți-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune, căci Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: «Hotărârile Mele vor rămâne în picioare și Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.» … da, Eu am spus și Eu voi împlini; Eu am plănuit și Eu voi înfăptui.” (Isaia 46.9-11, italicele adăugate)

Al doilea lucru pe care să ni-l amintim cu privire la viitor este faptul că Biblia descrie ce se va întâmpla în „vremurile sfârșitului” sau în „zilele din urmă”. Pentru că Biblia este revelația lui Dumnezeu pentru omenire și pentru că Dumnezeu cunoaște și controlează viitorul (cum spune Isaia mai sus), e logic că atunci când Biblia vorbește despre ceea ce se va petrece în viitor, putem crede. Cu privire la previziunile despre viitor, Biblia spune: „Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1.21) Acest adevăr e evident prin faptul că, spre deosebire de prorociile false rostite în cadrul altor religii sau de către indivizi precum Nostradamus, Biblia nu s-a înșelat niciodată – de fiecare dată când Biblia a prezis un eveniment din viitor, s-a întâmplat exact așa cum a spus Scriptura.

Când te gândești cum să înțelegi și să poți trăi în vremurile sfârșitului, e bine să răspunzi la următoarele trei întrebări:

1. Cum trebuie să interpretez ce spune Biblia cu privire la viitor (profeția biblică)?

2. Ce spune Biblia că se va întâmpla în vremurile sfârșitului?

3. În ce fel ceea ce spune Biblia despre viitor trebuie să influențeze viața pe care o trăiesc astăzi?

Cum să interpretez profeția biblică
Sunt mai multe puncte de vedere cu privire la ce metode trebuie folosite pentru interpretarea pasajelor privitoare la vremurile sfârșitului. Cu toate că mulți oameni de bună credință prezintă concepte diferite, există motiv întemeiat să credem că profeția biblică trebuie interpretată (1) literal, (2) cu o perspectivă înspre viitor și (3) în ceea ce se numește o manieră „premilenară”. Ceea ce încurajază o interpretare literală este faptul că există peste 300 de profeții care privesc prima venire a lui Cristos, dintre care toate s-au împlinit în mod literal. Prezicerile privitoare la nașterea, viața, moartea și învierea lui Mesia nu s-au împlinit alegoric sau într-un fel spiritual. Isus în mod literal S-a născut în Betleem, a înfăptuit minuni, a fost trădat de un prieten apropiat pentru 30 de arginți, I-au fost străpunse mâinile și picioarele, a murit alături de tâlhari, a fost îngropat în mormântul unui om bogat și a înviat la trei zile după moartea Sa. Toate aceste detalii au fost prevestite cu sute de ani înainte ca Isus să Se nască și s-au împlinit în mod literal. Și, cu toate că se folosește simbolism în diverse profeții (de exemplu balauri, călăreți etc.), acesta portretizează în întregime ființe sau evenimente literale, aproximativ la fel cum despre Isus se spune că este leu și miel.

În privința perspectivei cu privire la viitor, Biblia afirmă în mod clar despre cărțile profetice cum sunt Daniel și Apocalipsa că conțin nu numai relatări ale unor evenimente istorice, ci și prevestirea unor evenimente viitoare. După ce lui Ioan i s-a dat mesaj pentru bisericile din zilele lui, a primit vedenii privitoare la ceea ce se va întâmpla în vremurile sfârșitului. Lui Ioan i s-a spus: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apocalipsa 4.1, italicele adăugate)
Poate că un argument și mai puternic în favoarea perspectivei cu privire la viitor include promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avraam (cf. Genesa 12 și 15) în privința țării lui Israel. Pentru că legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost necondiționat și promisiunile Lui nu s-au împlinit încă față de urmașii lui, atunci e garantată o perspectivă de viitor cu privire la promisiunile față de Israel.

În cele din urmă, în privința interpretării prorociei într-o manieră „premilenară”, acest lucru înseamnă că, mai întâi, biserica va fi Răpită, apoi lumea va experimenta o perioadă de șapte ani de Necaz, și apoi Isus Cristos Se va întoarce ca să domnească pe pământ timp de 1.000 de ani literali (Apocalipsa 20).

Dar ce spune Biblia că se va întâmpla înainte de aceasta?

Ce spune Biblia că se va întâmpla în vremurile sfârșitului?
Din păcate, Biblia prevestește un vârtej decadent de catastrofe, păcat al oamenilor și apostazie religioasă care preced întoarcerea lui Cristos. Pavel scrie: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele … oamenii răi și înșelători vor merge din rău în mai rău, îi vor amăgi pe alții și se vor amăgi și pe ei înșiși.” (2 Timotei 3.1, 13) Lumea va continua să-L respingă pe Dumnezeu, Cuvântul Lui și poporul Lui.

Într-o zi din viitor – nimeni nu știe în care anume – Dumnezeu va încheia Epoca Bisericii, care a început în secolul I, la Cincizecime (Fapte 2), cu un eveniment numit Răpirea. În acel moment, Dumnezeu îi va lua pe toți cei care cred în Cristos de pe pământ, ca un pas în pregătirea pentru judecățile Lui finale. Despre Răpire, Pavel spune: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei care au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4.14-18)

Slăbirea păcii și creșterea tulburării care precede Răpirea vor atinge proporții colosale atunci când un număr nemăsurat de oameni vor dispărea de pe pământ. Un astfel de eveniment va cauza panică și va face necesară prezența unui lider puternic, care va avea răspunsuri pentru toate problemele lumii. Pregătirea pentru acest lider e în progres de un timp, așa cum a observat istoricul Arnold Toynbee: „Prin introducerea forțată în rândul omenirii a tot mai multor arme letale și, în același timp, prin faptul că face lumea tot mai interdependentă din punct de vedere economic, tehnologia a adus omenirea la un asemenea nivel de frământare, încât suntem gata să suportăm sfidarea oricărui nou Cezar care ar reuși să dea lumii unitate și pace.” Dintr-un Imperiu Roman reînviat, unul care este organizat într-un model european de zece circumscripții (cf. Daniel 7.24, Apocalipsa 13.1), Anticristul va apărea și va semna un legământ cu națiunea Israelului, care va fi începutul oficial al numărătorii inverse profetice de șapte ani a lui Dumnezeu până la cea de-a doua venire a lui Cristos (cf. Daniel 9.27).

Timp de trei ani și jumătate, Anticristul va domni peste pământ și va promite pace, dar este o pace falsă care îi va atrage în capcană pe oamenii de pe pământ. Biblia spune: „Când vor zice: «Pace și liniște!», atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5.3) Războaiele, cutremurele și foametea vor escalada în intensitate (cf. Matei 24.7), până la finalul domniei de trei ani și jumătate, când va intra în Templul reconstruit de la Ierusalim și se va proclama pe sine Dumnezeu și va pretinde închinare (cf. 2 Tesaloniceni 2.4, Matei 24.15). În acest moment Dumnezeul adevărat va răspunde la provocare. Timp de alți trei ani și jumătate, va avea loc un Necaz Mare, cum nu a mai fost văzut înainte. Isus a prevestit: „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.” (Matei 24.21-22)

În timpul Necazului celui mare, va avea loc o pierdere nemăsurată de vieți omenești și o distrugere de mari proporții a pământului. De asemenea, un mare număr de oameni vor veni la credința în Cristos, cu toate că mulți vor face acest lucru cu prețul vieții lor. Dumnezeu va fi și atunci în control, în timp ce va strânge armatele de necredincioși ale lumii, ca să le judece. Despre acest eveniment, profetul Ioel a scris: „Voi strânge pe toate neamurile și le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu.” (Ioel 3.2) Ioan consemnează bătălia în astfel: „Apoi am văzut ieșind din gura balaurului [Satan] și din gura fiarei [Anticristul] și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.” (Apocalipsa 16.13-16)

În acest moment, Mesia Se va întoarce, Își va nimici vrăjmașii și va pretinde lumea, care este de drept a Lui. „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el Se cheamă «Cel credincios» și «Cel adevărat» și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: «Cuvântul lui Dumnezeu». Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraților și Domnul domnilor». Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: «Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!» Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.” (Apocalipsa 19.11-21)

După ce Cristos va înfrânge armatele adunate în valea Armaghedonului, va domni împreună cu sfinții Săi timp de o mie de ani și va restaura pe deplin Israelul în țara lui. La finalul celor o mie de ani, va avea loc o ultimă judecată a națiunilor și a tuturor celor care vor mai fi rămas din omenire, lucru care va fi apoi urmat de o stare veșnică: fie petrecută împreună cu Dumnezeu, fie în separare de El. (cf. Apocalipsa 20-21)

Evenimentele de mai sus nu sunt speculații sau posibilități, ci sunt exact ceea ce se va petrece în viitor. Așa cum toate profețiile biblice cu privire la prima venire a lui Cristos s-au împlinit, așa se vor împlini și toate profețiile Bibliei privitoare la a doua Sa venire.

Având în vedere adevărul acestor profeții, ce impact trebuie să aibă asupra noastră în momentul de față? Petru pune această întrebare: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului?” (2 Petru 3.11-12)

Efectul prorociei Bibliei asupra noastră în ziua de azi
Trebuie să avem patru răspunsuri față de profeția Bibliei. Primul este ascultarea, despre care vorbește Petru în versetele de mai sus. Isus ne spune în mod continuu să fim gata pentru venirea Sa, care poate avea loc în orice moment (cf. Marcu 13.33-37) și să trăim în așa fel încât să nu ne fie rușine de comportamentul nostru.

Cel de-al doilea răspuns e închinarea. Dumnezeu ne-a pus la dispoziție o cale de a scăpa de judecățile Sale din vremurile sfârșitului – darul fără plată al mântuirii, oferit prin Isus. Trebuie să ne asigurăm că primim mântuirea Lui și că trăim în recunoștință înaintea Lui. Închinarea noastră pe pământ va deveni într-o zi închinarea din cer: „Și cântau o cântare nouă și ziceau: «Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam.»” (Apocalipsa 5.9)

Al treilea răspuns este proclamarea. Mesajul mântuirii lui Dumnezeu și adevărul cu privire la a doua Lui venire trebuie să fie vestit ca toți să-l audă, în special acelora care încă nu cred. Trebuie să-i oferim fiecăruia șansa să se întoarcă la Dumnezeu și să fie izbăvit de mânia viitoare. Apocalipsa 22.10 spune: „Apoi mi-a zis: «Să nu pecetluiești cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.»”

Cel din urmă răspuns față de Cuvântul profetic al lui Dumnezeu este slujirea. Toți credincioșii trebuie să fie sârguincioși să împlinească voia lui Dumnezeu și să facă fapte bune. O parte din judecata lui Cristos va viza lucrările făcute de credincioși. Ele nu determină acceptarea creștinului în cer, însă arată ce a făcut fiecare credincios cu darurile care i-au fost date de către Dumnezeu. Pavel spune despre această judecată: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5.10)

În concluzie, Dumnezeu este suveran peste toate evenimentele și oamenii acestei lumi. El e în mod ferm în controlul tuturor lucrurilor și va aduce tot ceea ce a început la un final desăvârșit. Un cântec creștin de demult spune astfel: „Totul este creația lui Dumnezeu … Întocmite de aceeași mână … Satan și mântuirea … Totul e sub aceeași comandă.”

Profeția împlinită este dovada că Biblia este o carte supranaturală. Sute de profeții vechi-testamentare deja s-au împlinit și e potrivit să credem că se va împlini și ceea ce spune ea cu privire la vremurile sfârșitului. Pentru aceia care Îl cunosc pe Isus și S-au încrezut în El ca Domn și Mântuitor al lor, venirea Lui va fi nădejdea lor binecuvântată (cf. Tit 2.13). Însă pentru aceia care L-au respins pe Cristos, El va fi o spaimă sfântă (cf. 2 Tesaloniceni 1.8). Concluzia este aceasta: ca să supraviețuiești în vremurile sfârșitului, asigură-te că ești un credincios în Cristos: „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5.9)

https://www.romaniantimes.com/index.php/74-semnele-vremurilor/1872-semne-ale-vremurilor-din-urma-erezia-numarului-666.html

Scris de Nelu Ciorba

Categorie: Semne ale vremurilor din urma

De aproape 20 de ani scriu în publicația RomanianTimes, varianta tipărită și online, Semne ale vremurilor din urmă, ca și indicatoare de direcţionare spre vremurile şi soroacele din urmă, vremuri și soroace care nu sunt treaba noastră să le știm pentru că le ştie numai Tatăl. Pentru ușurința în prezentare am folosit și folosesc acrostihul SEMNE: Seminţiile lui Israel + Erezii + Muntele Templului + Nenorociri Noi + Esticii (Împăraţii Răsăritului).

Luna trecută, mai 2020, am prezentat ca Semn al vremurilor din urmă, Nenorocirea Nouă, numită Strâmtorare generată de coronavirus.

Cele mai multe întrebări despre consecințele pandamiei COVID-19 sunt: Hotărârile legislative americane legate de testări și vaccinări au și scopuri diferite înafară de sănătatea populației? Este vaccinul destinat lui COVID-19 un vaccin cu cip? Cipul de azi în forme diferite sau pe viitor în vaccin este cipul cu numărul fiarei? Chiar vom fi obligați să acceptăm vaccinul cu cip? Menționează Scriptura despre un cip implantat? Lideri religioși m-au rugat să le dau o idee ce răspuns să dea membrilor bisericii la aceste întrebări. În primul rând, și, la modul general, acceptarea sau neacceptarea cipului, deocamdată este o chestiune personală. Uneori am făcut comparație cu mântuirea, care este oferită tuturor oamenilor și depinde de fiecare persoană dacă o acceptă sau nu. În al doilea rând veștile care au băgat frică în oameni despre cipul împlantat trebuie pus față în față cu Scriptura. În al treilea rând trebuie știut că sunt programe noi, apărute în jurul pandemiei COVID-19 care lansează acțiuni de testare și monitorizare a populației, care, desigur vor folosi la depozitarea electronică a datelor. Monitorizarea forțată este intrarea forțată în viața individului, ceea ce o face numai diavolul. Domnul Isus, Mântuitorul stă la ușă și bate ca să i se deschidă ușa inimii pentru a intra într-o relație personală cu individul.

Ori de câte ori o acțiune de comunicare electronică este pusă în aplicare este conectată cu semnul fiarei. În 1990 mi se spunea că credit cardul e semnul fiarei, mai târziu bar-codul e semnul fiarei, cipul implantat e semnul fiarei. Acestea sunt erezii. Semnul fiarei cu numărul 666 aplicat pe mână sau pe frunte va circula în viitor. Dar, dezvoltarea comunicării electronice, prin cip, sunt semne care privesc vremurile din urmă.

Voi aminti trei programe concrete care sunt în desfășurare chiar acum care reprezintă semne ale vremurilor în contextul ereziei numărului 666.

COVID-19 și Monitorizarea populației

Programul CENSUS 2020 este în process. Nu are de-a face cu COVID-19. Este un program de recensământ al populației și determină, printre altele, numărul membrilor guvernelor locale, județene, statale și federale. Nu avem obligația legală de a-l completa, dar e bine să-l complectăm. Pe lângă programul CENSUS 2020, care în America este benevol și se desfășoară tot la 10 ani, și este chiar acum, în luna iunie 2020, în plină desfășurare, în prima jumătate a anului 2020 s-au publicat informații, în America, despre cel puțin trei programe de monitorizare forțată a populației.

Pandemia COVID-19 a facilitat motivarea dezvoltării rapide a sistemului de monitorizare a populației lumii, de data asta, pe motive de sănătate. Sunt cel puțin trei programe de acțiune: primul e al democraților americani prin propunerea legislativă H.R. 6666 numit COVID-19 TRACE (Testing, Reaching, And Contacting Everyone) Act; al doilea program lansat de Departamentul de Sănătate al SUA, în contract cu compania ApiJect Systems Corp., numit Prefilled COVID-19 Vaccinations, RAPID (Rapid Aseptic Packaging of Injectable Drugs), with RFID Microchip Tracking System Including “Unique ID Number”; și al treilea, mai vechi a lui Bill Gates, vaccinul cu cip, patentat sub numele WO/2020/060606, ori simplu ID2020.

Actul Legislativ H.R. 6666

Primul program pe care-l menționez este numit H.R. 6666 (Înițialele H.R. denotă că a fost lansat de Camera (House) Reprezentanților) (un număr luat între numerele altor acte legislative) – este un program al celui de-al 116-lea Congres al SUA (2019-2020), introdus în Camera Reprezentaților al SUA, vineri 1 mai 2020 care propune: Autorizarea secretarului sănătății și serviciilor umane să acorde subvenții entităților eligibile să efectueze teste de diagnosticare pentru COVID – 19 și activități corelate precum: urmărirea celor contactați, prin unități mobile de sănătate și, după caz, dacă este necesar la reședințele persoanelor fizice; cât și în alte scopuri. Un proiect de lege care, azi 15 iunie 2020, este la Camera Reprezentanților Statelor Unite ale Americii. Dacă va fi aprobat, va trece la Senatul Statelor Unite ale Americii și apoi trebuie confirmat de președinte, sau respins prin veto. Acest act legislativ este numit: „COVID-19 Legea privind testarea, găsirea și contactarea tuturor persoanelor” (Testing, Reaching, And Contacting Everyone (TRACE). Textul original, în engleză a informațiilor de mai sus le găsiți pe site-ul congresului SUA (https://www.congress.gov/bill/116th-congress/house-bill/6666/text )).

Actul legislativ H.R. 6666, dacă se aprobă și pentru a fi pus în aplicare, reprezentanți guvernamentali vor solicita fiecare resident (cetățean și necetățean), ori vor veni acasă, vor bate sau suna la ușă și va cere ca fiecare din casă să facă un test COVID-19.

Actul legislativ H.R. 6666 încalcă drepturile inalienabile asupra persoanei, locuinței și proprietății, asupra vieții, libertăților, vieții private și securității individului. Este o încălcare ale amendamentelor constituției SUA (1, 4, 5, 8, 9). Este un act legislativ ilegal de tratament medical forțat pentru noi, poporul. Este un act ilegal de invazie în comunitățile noastre locale. Oferă autorităților informații ale vieții private, informații găsite în ADN-ul individului, care pot fi folosite fără acceptul individului. H.R. 6666 este neconstituțională, inacceptabilă și ilegală.

Actul legislativ H.R. 6666 în viziunea vânătorilor de senzații este categorisit fiind acțiunea fiarei de monitorizare a persoanelor și este numit: ”Semnul Sistemului Fiarei” (”Mark of the Beast System”). Eu cred și mărturisesc că nu face parte din acțiunile fiarei din Apocalipsa, dar este un semn al vremurilor din urmă, care ne indică posibilitatea intrării în viața privată a individului în mod forțat.

Ca să creeze și mai multă confuzie în unele medii de informare este prezentat ca fiind: RH6 666. Atenție este HR 6666 și nu RH6 666.

Numărul 6666 a fost luat între numerele de înregistrare ale actelor legislative ale Camerei Reprezentanților în sesiunile celui de-al 116 Congres al SUA (2019-2020). Pentru informare:

H.R. 6665 – To direct the Secretary of State, in consultation with the Secretary of Health and Human Services, to submit a report on the actions of the World Health Organization to address the spread of the virus responsible for COVID-19, and for other purposes. 116th Congress (2019-2020).

H.R. 6667 – 116th Congress (2019-2020): End Military-Connected Child Abuse and Neglect Act.

Vaccinul RAPID

Al doilea program, este detaliat pe site-ul companiei ApiJect Systems Corp. Informațiile utile le aveți în română și engleză:

ApiJect Systems America, o corporație publică la data de 14 mai 2020, a semnat un contract cu Departamentul Sănătății și Serviciilor Umane (HHS) din cadrul Secretariatului de Asistență pentru Pregătire și Răspuns Urgent anunțând lansarea unui parteneriat public-privat dedicat creării unui medicament american de urgență, în volum mare, sub formă lichidă, introdus direct în siringă și să fie gata de utilizare.

Noua înțelegere creată, denumită RAPID = Medicament Injectabil Rapid Sterilizat Împachetat (Rapid Aseptic Packaging of Injectable Drugs) – va fi creat și gestionat de ApiJect Systems America. Scopul său este de a permite Sistemului Strategic Național de Înmagazinare a SUA (SNS) să fabrice și să expedieze sute de milioane de seringi preumplute pentru a răspunde rapid și eficient la situațiile de urgență medicală, cum ar fi COVID-19. Înțelegerea, consorțiul RAPID va construi o rețea de capacități de supraîncărcare de până la opt instalații de ambalare domestică folosind un proces bine stabilit și de ambalare a medicamentelor numit Blow-Fill-Seal (BFS). Procesul BFS, utilizat în instalațiile de fabricație sterile din întreaga lume, prezintă un recipient de plastic de înaltă calitate, care conține un volum mare de medicamente sau vaccinuri preumplute. Tehnologia BFS aprobată de FDA este deja folosită la ambalarea a miliarde de doze anual cu medicamente pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, a vaccinurilor cu rotavirus oral și multe altele. Consorțiul RAPID va combina această tehnologie BFS bine pusă la punct cu un sistem inovator cu ac de interblocare. Rezultatul este o seringă preumplută care elimină ineficiențele și dificultățile de ambalare a medicamentelor și la extragerea medicamentelor din flacoanele de sticlă folosind seringi de unică folosință.

În plus, fiecare seringă preumplută are opțiunea de a include un cip NFC (Comunicare de aproape) (Near Field Communication) care încorporează un număr de identificare unic. Acest lucru permite profesioniștilor din domeniul asistenței medicale de la punctul de îngrijire să utilizeze o aplicație pe smartphone-urile lor pentru a verifica dacă medicamentul injectat este autentic și nu a expirat. De asemenea, permite autorităților din domeniul sănătății să știe în timp real când și unde este injectată fiecare doză. Pe site-ul companiei ApiJect Systems America, găsiți acest informații în engleză.

Imediat la lansare s-a publicat foarte mult material aunuțând că acesta este cipul, semnul fiarei din cartea Apocalipsa. Este o erezie. Este totuși un semn, un indicator spre evenimentele de monitorizare a pămânenilor. Două amănunte de luat în considerare. Unul este că siringa va avea cip și nu lichidul din siringă. Al doilea amănunt, cipul de pe siringă, unic, va putea depozita informații despre purtător cu posibilitatea de comunicare cu pașaportul electronic, care are un alt cip de depozitarea a datelor personale.

În ce privește vaccinările, cu toții știm că în unele țări și locuri sunt obligatorii. Ca să devenim cetățeni ai SUA trebuia să facem vaccine ce nu le-am făcut în România, pe lângă cele de-acolo. Din România, am rămas cu două cicatrice pe brațul stâng sus, ca semn a două vaccine făcute când eram mic. Revin din nou: Acceptarea vaccinurilor, inclusiv, unul împotriva COVID-19 este funcție de gândirea și hotărârea fiecăruia, cel puțin în America.

Ca să-ți dai un răspuns personal la acceptarea sau neacceptarea vaccinului COVID-19 e extrem de important să-ți definești identitatea. Cine ești? Al cui ești? Cum acționezi ca un liber arbitru a vieții tale.

Din Sfânta Scriptură știm că fiecare pământean este făptura Domnului Dumnezeu. El ne-a creat pe fiecare și ne-a dat puternica voință liberă de a accepta paternitatea Tatălui a Creatorului primind dreptul de a ne chema copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12-13: tuturor celor ce L-au primit, (pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor) adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu). La acest nivel de copii ai Tatălui, ai redevenit proprietatea Lui. Nu mai ești al tău, nu mai sunt al meu ci al Lui. Suntem în poziția celor două loialități față de Creator și față de stăpânire.

Și apoi Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:19-20)

Relația individului cu Tatăl, prin Domnul Isus confirmă paterintatea. Pentru că … temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: “Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19). Și în același timp Domnul Isus confirmă: Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. (Ioan 10: 27). Tu trebuie să-ți definești identitatea. E posibil să experimentăm tratamente sociale fără precedent la care să fim nevoiți să luăm decizii personale și tu și eu avem nevoie să auzim glasul Lui. Ia-o cum vrei: direct, prin Scripturi, prin alții. DAR TREBUIE SĂ ASCULȚI GLASUL LUI și nu vei da greș.

Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați! – v-o spun pentru că de fapt a spus-o Domnul Isus în Marcu 13:37. (Va urma)

Cu ajutorul lui hristos sa traversam…SEMNELE VREMURILOR DE PE URMA

Text.Matei 24:1-14

I.APARITIA INVATATORILOR SI INVATATURILOR FALSE

II.O PREOCUPARE SI IUBIREA EXAGERATA DUPA LUCRURILE PAMNATESTI ,BANI SI PLACERILE VIETII

III.O INMULTIRE GROZAVA A PACATULUI

IV. CALAMITATI, RAZBOAIE,BOLI SI FOAMETE

V. SEMNE IN CERURI

VI.PREGATIREA POPORULUI EVREU

VII.RASPANDIREA EVANGHELIEI APROAPE IN TOATA LUMEA

VIII.INAINTAREA STIINTEI SI A CUNOSTINTEI

IX.DISPARITIA GRANITELOR SI UNIFICAREA OMENIRII

X. SFATURI DE INCHEIRE

1.Bagati de seama

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. (Matei 24:4)

2. Vegheati fiti treji

Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:36)

3. Lati seama la voi

Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. (Luca 21:34-35)

4.Fiti gata-pregatiti

De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.

(Matei 24:44)

INCHEIERE

Dar poate spui ca aceste evenimente au mai fost ,nut e amagi,iata ce zice Cuvantul Domnului:

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace. (2 Petru 3:3-14)

Semne ale unei ”Apocalipse climatice”

Deși folosirea termenului „Apocalipsa” este impropie, acesta denotă cât de serioase sunt temerile societății contemporane în fața dezastrelor produse de schimbările climatice. Două noi fenomene meteo extreme au produs preocupare în rândul oamenilor de știință: în Antarctica s-au depășit 20 de grade Celsius, în timp ce în Islanda viteza vântului a depășit 250 km/h. Se pare că seria acestor manifestări neobișnuite ale naturii va continua și mai departe, indicând în mod clar faptul că Dumnezeu se adresează umanității avertizând în legătură cu judecata ce se apropie. El dorește ca „toți oamenii să ajungă la cunoștința mântuirii” și să capete viața veșnică în dar, prin credința în jertfa Domnului Isus. Timpul s-a scurtat, iar venirea Domnului se apropie!

Un nou record de temperatură a fost stabilit în Antarctica, unde au fost măsurate 20,7 grade Celsius, depășind cu aproape un grad vechiul record, de 19,8 grade, ce data din 1982. „Avem schimbări climatice în atmosferă, iar acestea sunt strâns legate de modificările din permafrost și ocean. Totul este interconectat”, au declarat oamenii de știință care lucrează la programul antarctic.

O furtună extrem de puternică s-a abătut asupra Islandei, insulă pe care a lovit-o cu rafale de 255 de kilometri pe oră. A fost emis cod roșu de vreme rea, iar meteorologii au fost uimiți de forța vântului. În capitala Reykjavik, oamenii s-au ținut cu greu pe picioare, în timp ce mai multe acoperișuri au fost luate pe sus. În unele zone, unitățile de învățământ au fost închise, alimentarea cu electricitate a fost întreruptă, iar transportul în comun, suspendat.Meteorologii își regândesc reperele acum, pentru că vremea nu mai stă deloc în standarde. Uraganele tot mai devastatoare, ghețarii care devin simple cuburi de gheață plutitoare, iernile care se transformă în veri toride, toate formează un tablou înspăimântător, pe care oamenii nu știu cum să-l privească, altfel decât cu teamă…….

Klaus Schwab, unul din demenții tătuci ai Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx; MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”; Inteligenţa Artificială poate deveni „Dumnezeu” pe Pământ – avertizează mai mulţi lideri; Forțele care atacă umanitatea sunt spirituale; Elitele de la Davos și noul război cultural global; Forumul lui Schwab ordonă guvernelor să „aresteze” cetățenii care citesc „știri false” online! Teoria conspirației globaliste în ochii unui profan în materie; CURSA GLOBALIŞTILOR ÎMPOTRIVA TIMPULUI. SFÂRȘITUL E MAI APROAPE DECÂT CRED; Licheluțele lichelelor; Editorial: Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social; Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial); Sclav la nivel înalt al elitelor, face dezvăluiri; Războiul împotriva lui Dumnezeu (II); Începe Marea Bătălie împotriva Satanei. Ridicați-vă și rupeți lanțurile! „Conspiraţionistul” David Icke dezvăluie: „O forţă invizibilă a preluat controlul asupra noastră! Trebuie să ne deconectăm de la Program şi să le luăm puterea!” Un fost ofiţer CIA, în cartea sa „Matrix”, ne dezvăluie cum entităţile interdimensionale se hrănesc cu energia noastră şi ne „reciclează” trupul pentru reîncarnare; Codul culorilor hainelor. Efectele nebănuite asupra personalității. Rozul calmează agresivitatea; Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre; Bine aţi venit în viitor: o Inteligenţă Artificială uimitoare prezintă ştirile în China; A fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta, din lume! Inteligența Artificială ar putea fi… Satana?

O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Fost director Google avertizează: cercetătorii pot crea din Inteligenţa Artificială un „zeu al răului”; (Tartorul raulai de astăzi il reseteaza ca sa fie maine si mai rau…) MAREA RESETARE a lui Klaus Schwab, o dulce utopie; CINE ESTE, CU ADEVĂRAT, KLAUS SCHWAB, INIȚIATORUL „MARII RESETĂRI“;Elita lumii continuă să viseze la următorul lider, dar „succesiunea” se… Ciolacu, scos „la tablă” de un parlamentar constănțean: Firmele rusești „zburdă” prin economia românească; (Prin privati-hotia ILIESCIANA –pana si combustibilii sunt rusificați) … Rușii care au nimicit hălci uriașe din industria românescă.Cum au acaparat oligarhii Kremlinului aluminiul, oțelul, rafinării și bănci; Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate; Dependența de China sau cum devenim cu toții chinezi; Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă; Alex Ștefănescu, EU ȘI COMUNISMUL; Ultima frontieră a lui Patrick Stewart; România sub guvernarea înaltelor trădări, de General Br. (r) Aurel I. Rogojan; Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.! Alexandr Soljenițîn (3)- prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio;O nouă armă a globalismului, marxismul cultural; Henry Kissinger, după ce musulmanii au sărbătorit la Berlin atacul Hamas: Germania a lăsat prea mulți străini să intre în țară; Invazia neomarxistă; Rusia continuă să penetreze politica și economia României; ”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial; (Desi am fost indopati cu preparate si carnuri sintetice –dupa 1990,suntem aburiti…) Carnea sintetică, interzisă în România. Ce amenzi riscă cei care o vând; Dughin prezice Apocalipsa;

DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție; Transumanism sau cum ne jucăm de-a Dumnezeu; Ce mai rămâne uman în transumanism? Măgarii şi libertatea. (Dedicație pentru zmeu); PERLELE LUI PĂSTOREL; ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000() LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL; CANDIDAT LA PREMIUL NOBEL; RĂPIT DE SECURITATE; Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea; Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact)…Cele mai bune 20 de cărți despre inteligența artificială pe care trebuie să le citiți…(Elevii de nota doi ne vor guverna tot mai gooi…)Elevii de nota 2 nu vor mai primi burse de merit …Hamas caută opt OSTATICI RUȘI din Gaza, la cererea Moscovei: „Îi vom găsi și elibera, privim Rusia ca fiind cel mai apropiat PRIETEN al nostru”…Putin, interesat ca războiul Israel-Hamas să continue. Analist: Îi ține pe americani mai puțini capabili să dedice suficiente resurse pentru Ucraina; (Inca un fleac…) „Rețeaua Stăneștilor”. Cum au ajuns fonduri europene de sute de mii de euro la firme controlate de familia secretarului general al PSD; Revenge porn, fenomen îngrijorător printre adolescenți. O elevă din Vaslui a… România a plătit în 2022 peste un miliard de lei pentru pensiile speciale ale magistraților. Pensia medie a acestora este de 21.000 de lei, din care doar 1.400 de lei din contribuție, restul fiind subvenție; Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global! Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului? Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin; Orașul de 15 minute – închisoare digitală (II);Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 1

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 1

Prin anul 2007, când îmi scriam lucrarea de dizertaţie pentru master „Globalizarea, un nou totalitarism?”, am găsit în lucrările bibliografice ale multor autori ideea că în scurt timp globalizarea nu va mai avea nevoie nici măcar de acceptul formal al „statului naţional” (autorii se refereau la SUA), ci se va face sub controlul direct al marilor companii transnaţionale globale. Statului naţional i se va reduce rolul la „Administraţie – serviciu de securitate pentru marile companii transnaţionale” care – nu-i aşa – trebuie să-şi desfăşoare afacerile în siguranţă, pentru că globalizarea are nevoie nu de cetăţeni, ci de consumatori; nu de state naţionale puternice, ci de o piaţă globală unică.

La actualele alegeri prezidenţiale din SUA, marile companii transnaţionale au reuşit să-şi impună, în urma unor alegeri controversate, candidatul lor pe care l-au sprijinit cu sume colosale, cu toată mass-media, cu toate mijloacele de informare şi socializare, digitale, internet şi chiar „cu ajutorul” unei pandemii provocată sau nu dar venită parcă la momentul potrivit pentru ei.

În decembrie 2020 grupul companiilor globale (cu origini în SUA) a trimis o scrisoare deschisă prin care îl soma practic pe preşedintele în funcţie până pe 20 ianuarie 2021 să plece cât mai repede. Scrisoarea deschisă a acestor mari companii confirmă teza teoreticienilor globalizării că până şi cel mai puternic stat al lumii este la mâna marilor companii transnaţionale care fac din Administraţie, aşa cum citam mai sus, „un serviciu de securitate” al acestora interesate nu de cetăţenii ţării de unde provin, ci mai mult de Piaţa Globală de unde îşi iau imensele câştiguri de care dispun. În acest caz mai putem oare vorbi de democraţie, adică puterea poporului, când un grup privilegiat acaparează puterea pentru a-şi promova propriile interese care pot fi oriunde în lume acolo unde profitul este mai mare, chiar şi sau poate mai ales în China? Tot teoreticienii globalizării spun că asta nu mai e democraţie ci oligarhie. Fostul iar apoi actualul preşedinte al SUA de dinainte şi de după 20 ianuarie 2021 nu este nici pe departe „cel mai puternic om de pe planetă”, cum suna un mit fără acoperire pentru publicul larg, deoarece preşedintele nu are nici măcar un mijloc propriu de comunicare cu cetăţenii şi poate fi oprit sau interzis oricând de nişte companii private dacă nu spune ce îşi doresc ele. Este o breşă de securitate colosală şi incredibilă pentru statul american. Concluzia este că şi preşedintele care a intrat în funcţie pe 20 ianuarie 2021 va fi primit la televiziuni sau pe platformele de comunicare şi socializare doar atâta timp cât va face şi va spune ce îşi doresc marile companii globale care l-au ajutat să ajungă preşedinte. Chiar el a declarat că dacă se va considera că nu mai este de folos „îşi va găsi o boală şi va demisiona pe motive de sănătate”.

Marile companii transnaţionale care încep să conducă SUA prin intermediul Partidului Democrat din 20 ianuarie 2021 îşi doresc evident o accelerare serioasă a globalizării în folos propriu, numai că şi statul chinez şi-a propus ca până cel târziu în 2050 să ajungă singura putere mondială care să controleze complet lumea. Marile firme globale, majoritatea americane la origine, colaborează foarte bine cu China, dar este interesant de aflat cum îşi vor împărţi sferele de influenţă dacă statul chinez „se vede” singur stăpân total al lumii până cel târziu în 2050.

Va fi neo-marxismul noua ideologie sau e doar o poveste, să zicem atractivă, pentru cetăţeni (pardon) consumatori? Cred că pe lângă ideologia în sens clasic referitoare la proprietate, distribuţia bunurilor, egalitate, controlul total al populaţiei va fi punctul forte şi se va face prin internet, platforme de comunicare sau socializare, filme şi alte mijloace mai puţin cunoscute acum de publicul larg la nivel individual şi grupuri mici, apoi prin presă şi televiziuni pentru grupurile mari şi foarte mari.

Economic vorbind, totul va fi subordonat producerii de bunuri şi servicii la maximum de eficienţă şi profit. Producătorii individuali sau micii întreprinzători nu vor mai putea exista, chiar micile firme producătoare vor dispărea şi ele, înghiţite de transnaţionale, care vor dicta totul pe piaţă, prin înţelegeri de cartel care nu vor mai fi „deranjate” de nimeni. Lucrătorii din marile firme globale, angajaţii, vor fi în acelaşi timp „şi zei şi sclavi”, afirmau cu două decenii în urmă autorii scrierilor despre globalizare, dar eu cred că vor fi mai mult sclavi în sensul modern globalist. Un asemenea sclav trebuie educat şi chiar convins să se creadă un zeu fără de care nimic nu se poate face ca să fie nu doar mulțumit ci chiar fericit cu situaţia sa.

Şi asta se întâmplă deja, dar se va accentua curând pentru că schimbarea valorilor este perfect organizată, în loc de cultură sclavul globalizat primeşte pseudocultură de consum, producţii banale, sărace în conţinut, uniformizate, standardizate şi care se vând tot mai bine deci procesul funcţionează.

Astăzi 90% din cheltuielile pentru cultură au ajuns să se facă pentru echipamentele tehnologice-suport şi nu pentru evenimentele culturale propriu-zise. Marile companii au nevoie nu de oameni cultivaţi, ci mai degrabă uniformizaţi, standardizaţi, robotizaţi pentru a munci cât mai eficient. (Va urma)

https://www.crainou.ro/2021/02/01/neomarxismul-global-viitorul-de-aur-al-omenirii-i/

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 2

Sclavii noii societăţi globale vor conjuga fericiţi verbele „a dori” şi „a avea” mereu ceva tot mai nou şi mai performant într-un show continuu care să-i facă fericiţi. Valorile euroatlantice clasice – familia, patria, religia creştină – nu-şi au locul în noua societate. Religiile fără Dumnezeu, fără transcendenţă, menite doar să creeze stări de bine, de linişte sunt acceptate pentru că, odihnit şi liniştit, sclavul globalizat este mai eficient, mai productiv.

Mai concret, dacă luăm drept reale ţintele propuse de neomarxiştii globalişti la Davos în 2019, atunci s-ar putea spune că, într-un viitor relativ apropiat, energia va fi – spun ei – în totalitate verde, dar raţionalizată (pentru lucrători), deoarece nu este suficientă şi nici stabilă. Hrana va fi şi ea raţionalizată atât în ce priveşte compoziţia, dar şi cantitativ (evident tot pentru lucrători), eventuala proprietate deţinută încă de lucrători va fi inutilă, deci va dispărea, lucrătorii abil manipulaţi, educaţi, vor ajunge să fie chiar mulţumiţi că au scăpat de povara şi stresul pe care îl reprezintă deţinerea proprietăţilor.

Oana Bogdan, “Roata motrice din spatele PLUS”, lovește din nou: vrea sa renunțăm la proprietate

Cu puţin timp în urmă, în 2019, în România, o membră importantă în conducerea unui partid (secretară de stat la Ministerul Culturii în 2016) a susţinut cu tărie în presa românească şi europeană că sunt necesare „desfiinţarea proprietăţii private şi renunţarea la viaţa de cuplu în favoarea traiului în grup”. Din cauza reacţiilor vehemente ale opiniei publice româneşti a fost nevoită să îşi dea demisia, probabil pentru că a dezvăluit planurile neomarxiştilor globalişti prea devreme, dar a declarat apoi că nu a renunţat la ideile sale şi va contribui la proiectul de reînnoire a Europei (de la Bruxelles). Ca să fie reînnoită Europa, neomarxiştii globalişti cred că trebuie mai întâi distrusă din interior. Nu mai este nevoie neapărat de terorişti islamici, chiar europenii înşişi ar putea-o face şi, de exemplu, serialul spaniol „Casa de Papel” ne învaţă foarte detaliat cum să dinamităm din interior societatea occidentală. Serialul a avut succes mai ales la publicul tânăr, „vrăjit” cu cântece revoluţionare, mobilizatoare, din alte vremuri şi pentru alte cauze, dar „folositoare” pentru distrugerea societăţii europene occidentale pe care încă o mai cunoaştem. Războiul perfid împotriva societăţii tradiţionale, a familiei, continuă şi în filmul brazilian „Double dad” (Doi taţi), unde ni se sugerează că familia clasică nu mai are nicio relevanţă, libertatea sexuală totală a mamei face ca fiica ei, la 18 ani, să-şi caute tatăl printre foştii amanţi ai mamei. Îşi alege doi posibili taţi dintre aceştia, renunţând până la urmă să îl mai cunoască pe cel biologic. De altfel, aproape toate personajele trăiesc într-un adevărat haos, divorţaţi, beţivi, debusolaţi, fără familii, în grupuri, dar „fericiţi” şi într-o distracţie continuă. Deşi acţiunea filmului se petrece la Rio de Janeiro, unde statuia lui Iisus este simbolul de netăgăduit al oraşului, aceasta este ocolită cu grijă pentru a nu apărea în nicio imagine din film, unde, bineînţeles, nu apare nici urmă a vreunui simbol creştin, doar yoga şi religii indiene, dar creştine nu, ca şi cum nu ar fi auzit nimeni de aşa ceva. Chiar în 2019, am stat cam 4-5 zile în Rio de Janeiro, unde, printre altele, am observat respect pentru viaţa de familie şi chiar pentru religia creştină catolică la toate persoanele, foarte diferite, cu care am interacţionat. Deşi ambele filme au o difuzare globală, producătorii neomarxişti ai acestora au avut ambiţia să transmită subliminal ideea că până şi în cele două ţări unde mesajul creştin catolic este încă puternic şi familia clasică este încă solidă, neomarxismul s-ar fi impus deja. Manipulare grosolană! Şi, dacă vreţi, încă un film cu o tematică asemănătoare, „Despite everything”, unde, în final, fiica îşi descoperă tatăl care este… tot femeie. Cum este posibil? Cred că deja v-aţi dat seama despre ce este vorba pentru că, nu-i aşa, am început să ne obişnuim. Asta vor şi ei, să ne acomodăm cu noua ordine stabilită de ei, ca şi cum asta ar fi ordinea firească a lucrurilor. Totuşi, există ţări unde neomarxismul globalist a câştigat teren chiar la vârf şi anume Canada, Belgia, Franţa, Olanda, Ţările Nordice, iar acum şi SUA (cel puţin la vârf).

Organizaţiile de extremă stânga şi anarhiste „Black Lives Matter” şi „Antifa” au pus la cale şi condus în 2020 în SUA proteste violente, devastări, distrugeri teribile şi haos care au fost însă tolerate de primarii şi guvernatorii democraţi, uneori chiar încurajate. Numeroşii extremişti şi anarhişti au cerut dărâmarea unor statui trecând deseori chiar şi la fapte, interzicerea unor opere literare sau filme celebre şi rescrierea istoriei prin ignorarea realităţilor şi punerea în prim-plan a minorităţilor rasiale, sexuale de gen sau politice. Ne-au arătat astfel adevăratul model de societate globalizată care ne aşteaptă curând, fără valori morale, fără identitate culturală, fără mituri istorice fondatoare ale statelor, un fel de internaţionalism al consumatorilor dezumanizaţi şi frustraţi. Acum protectorii lor au luat toată puterea şi au început deja retragerea primelor filme de la difuzare, celebrele desene animate „Pisicile aristocrate”, „Peter Pan”, „Dumbo”, pe motiv că ar fi rasiste. Şi au trecut doar câteva zile de când au luat puterea, e doar începutul. Aşa cum vechii marxişti (comuniştii) făceau la un moment dat filme doar cu clasa muncitoare, aşa şi neomarxiştii nu vor mai accepta curând să existe filme decât cu minorităţi rasiale, sexuale, de gen, politice etc. Platformele de socializare reprezintă un alt mijloc foarte popular, la modă, de control şi manipulare discretă a populaţiei. Acestea au rolul de a urmări permanent ce gândesc şi ce îşi doresc oamenii, ba chiar, subtil, li se sugerează şi ce ar fi bine să îşi mai dorească. Pe de altă parte, aceste platforme creează o lume paralelă, înfrumuseţată faţă de cea reală, pe care să o dorim şi în care să credem, care însă ar putea înlocui încet, încet în mentalul colectiv lumea reală. În lumea palpabilă în care trăim „suntem doar nişte rotiţe într-un imens angrenaj controlat de proprietarii lanţurilor economico-financiare şi de politicieni”. Aceştia din urmă facilitează prin legi potrivite acţiunile marilor companii, le asigură securitatea afacerilor şi supunerea maselor convinse de politicieni că ei ar lucra doar pentru interesul public. (Va urma)

https://www.crainou.ro/2021/02/02/neomarxismul-global-viitorul-de-aur-al-omenirii-ii/

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 3

Societatea neomarxistă globală se proclamă egalitaristă, gestionată în numele binelui comun de un grup restrâns de „iniţiaţi” (investitorii, tehnocraţii, ideologii). Din vechea „ură de clasă” marxistă, în neomarxism a rămas doar ura, dar acum îndreptată împotriva moştenirii istorice şi culturale a societăţii tradiţionale de tip naţional şi suveran, împotriva bisericii, a familiei tradiţionale şi a valorilor susţinute de acestea, împotriva educaţiei bazate pe valorile morale ale culturii iudeo-creştine.

Corectitudinea politică, noul set de valori şi norme a neomarxismului global, ne sugerează discret pe cine ar trebui să urâm. Societatea a fost deja împărţită în numeroase minorităţi: etnice, politice, religioase, sexuale şi de gen etc. care nu întâmplător încep deja să aibă mai multe drepturi decât majoritatea. Astfel, nu doar că este controlată mai uşor majoritatea, ci chiar se ajunge să fie terorizată să nu deranjeze cumva vreo minoritate şi să încalce astfel vreo normă a „corectitudinii politice”.

Marile corporaţii, ajutate de politicieni, conduc astfel mai eficient când creează un cadru pentru un permanent conflict în societate între diferite grupuri. Acestea sunt puse mereu în situaţia de a lupta unele împotriva altora în timp ce marile corporaţii şi bodyguarzii lor, politicienii neomarxişti, nu sunt deloc deranjaţi în misiunea lor. Şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, s-a mai inventat multiculturalismul, care are rolul de a distruge identitatea culturală şi naţională a cetăţenilor dintr-un stat naţional.

De exemplu Barack Hussein Obama, fostul preşedinte al SUA, promotor al neomarxismului global, ajutat de fostul vicepreşedinte Joseph Robinette Biden, actual preşedinte, a sprijinit cu ceva ani în urmă aşa-numita „primăvară arabă” în nordul Africii, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, care, în afară de haosul produs în aceste ţări şi regiuni, a dus în cele din urmă la un masiv exod, o adevărată invazie de milioane de migranţi din aceste zone asupra Europei. Lăsând la o parte faptul că mulţi migranţi erau islamişti radicali sau chiar terorişti care au îngrozit Europa, aceştia aveau rolul de a perturba complet sistemul de valori, tradiţiile, religia, cultura, modul de viaţă al europenilor, de a metişiza Europa, de a întări Islamul în Europa ca o contrapondere la Creştinismul European şi valorile sale.

Dacă marxiştii clasici îşi doreau crearea unui „om nou”, neomarxiştii îşi doresc o masă amorfă de oameni anesteziată cu libertatea sexuală totală, hrană, băutură şi distracţie fără limite, ca în final să ajungă persoane fără identitate spirituală, fără familie normală, fără patrie şi identitate naţională şi, pe cât posibil, metişizate.

În SUA şi Europa de Vest metişizarea populaţiei a parcurs deja un drum tot mai vizibil. Noua administraţie democrată americană instaurată cu ajutorul transnaţionalelor îndeosebi din Big Tech şi mass-media a decretat chiar din prima zi (deci în regim de urgenţă) măsuri în favoarea comunităţii LGBT. Aceştia pot fi când femei, când bărbaţi sau chiar de genul neutru; deci nu contează cum te-ai născut, ci poţi să-ţi alegi ce-ţi doreşti tu să fii. Evident că cei care vor comenta negativ sau îi vor discrimina, vor fi aspru pedepsiţi. Preşedintele Biden şi democraţii şi-ar fi dorit să deschidă graniţele SUA din prima zi de mandat, mai ales dinspre sud, să intre toţi migranţii care doresc, dar constituţional nefiind posibil vor putea şi o vor face doar prin Parlament, unde au majoritatea. Nenumăraţii migranţi care vor intra „la liber” în SUA mai ales pe la graniţa cu Mexicul nu vor avea loc de muncă, dar vor primi ajutor material de la stat prin mărirea taxelor plătite de către cei care muncesc.

Întreţinuţii de către stat vor fi alegători fideli pentru cei care le acordă ajutorul. Venind din America de Sud şi Centrală, dar şi din Asia, valurile uriaşe de migranţi care se prefigurează vor metişiza şi mai puternic populaţia SUA, care în cele din urmă nu va mai avea nicio identitate, deci va fi mult mai uşor de manipulat, pentru ca în final naţiunea americană să fie transformată într-o simplă populaţie amorfă dirijată prin mass-media şi internet. Deposedată de identitate şi sărăcită, populaţia SUA ar putea deveni mână de lucru chiar mai ieftină decât cea chinezească, iar atunci transnaţionalele americane din China vor reveni mai sigur acasă, pentru că la o mâna de lucru mai ieftină câştigurile vor fi mult mai mari. Acesta este egalitarismul şi binele comun pe care îl promovează neomarxiştii globalişti care conduc transnaţionalele. (Va urma)

https://www.crainou.ro/2021/02/03/neomarxismul-global-viitorul-de-aur-al-omenirii-iii/

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 4

Se poate pune întrebarea, dacă globaliştii neomarxişti sunt atât de puternici, cum a reuşit Donald Trump să câştige preşedinţia în 2016? Este destul de simplu, l-au subestimat şi mai ales nu au crezut că valul anti-globalizare şi naţionalist din America pe care s-a urcat Trump poate fi atât de puternic. Donald Trump a promis că va opri politica globalistă falimentară a lui Obama care a dus până la urmă la dispariţia a 60.000 de fabrici din SUA în doar 16 ani şi o decădere economică vizibilă, politică şi chiar militară a SUA în mandatele lui Obama.

Cu dictonul „America first“ Trump i-a asigurat pe alegători că va pune în prim-plan America pe care o va întări şi va avea grijă în primul rând de cetăţenii americani care încă nu au fost transformaţi în simpli consumatori sau întreţinuţi ai statului cum probabil şi-a dorit Obama. Chiar dacă valul naţionalist, suveranist a fost puternic Donald Trump a fost subestimat ca persoană fiind catalogat de Mass Media şi Big Tech-ul ostil drept un clown politic, complet neexperimentat în ale politicii şi care se va face de râs în scurt timp. Trump s-a comportat atipic faţă de politicienii „de meserie” care spuneau politicos tot ce-şi doreau oamenii să audă fără însă şi a face cele promise.

Preşedintele Trump şi-a respectat promisiunile din campanie chiar dacă şi-a dus mandatul într-o atmosferă incredibil de ostilă încă din prima zi la Casa Albă cum nu a mai avut parte niciun preşedinte în toată istoria SUA. Atacurile adversarilor politici ajutaţi de Mass Media şi Big Tech au încercat să-l submineze permanent, să-l ridiculizeze, să manipuleze populaţia zi de zi, ceas de ceas ca să-i facă pe oameni să înţeleagă că Trump ar fi un fel de monstru care trebuie distrus cât mai repede. Cu toate atacurile şi manipularea teribilă, preşedintele Trump a reuşit în doar 3 ani să dubleze creşterea economică a SUA, să dubleze bursa şi câştigurile, să reducă şomajul la un nivel record şi prin readucerea acasă a multor firme americane din China, prin încurajarea micii iniţiative private, prin micşorarea taxelor. A fost probabil ultimul preşedinte american care a mai încurajat şi întreţinut “visul american”, motorul care a stat la baza ascensiunii rapide a SUA în secolele XIX-XX. A fost probabil ultimul capitalist clasic care a sprijinit familia, naţiunea, patria cu istoria, tradiţiile şi cultura ei.

A susţinut cu mulţi bani cercetarea în domeniul militar de vârf (neglijată de Obama), a reorganizat armata SUA pentru ca aceasta să redevină principala forţă de apărare a lumii libere şi a democraţiei. A redus puterea economică dar şi politică a Chinei prin măsuri aparent dure dar folositoare SUA. În perioada 2017-2019 China a avut cea mai slabă creştere economică din ultimii câţiva zeci de ani. Preşedintele Trump a contribuit substanţial la realizarea procesului de pace în Orientul Apropiat şi Mijlociu între statul Israel şi mai multe state arabe. A reluat programul spaţial american la un nivel performant care ajunsese într-un stadiu umilitor în timpul lui Obama când NASA trebuia să plătească sume uriaşe ruşilor pentru a închiria locuri pentru astronauţii americani pe navele ruseşti. A deplasat centrul de greutate al NATO spre est, Polonia şi România fiind beneficiarii întăririi şi măririi bazelor militare americane de pe teritoriul lor. De asemenea pentru a securiza independenţa energetică a României s-au demarat demersurile pentru construirea cu sprijin american a două noi reactoare la Cernavodă şi modernizarea celui existent.

https://www.crainou.ro/2021/02/04/neomarxismul-global-viitorul-de-aur-al-omenirii-iv/

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 5

Cu Donald Trump preşedinte, SUA au redevenit în doar 3 ani principala putere economică, politică şi militară a lumii şi asta fără să iniţieze niciun război în mandatul său, fapt unic în istoria SUA de la al Doilea Război Mondial până în prezent. De asemenea, preşedintele Trump a arătat în toate ocaziile că globalizarea rapidă şi forţată nu foloseşte poporului American, ci doar marilor companii americane dar şi transnaţionale care lucrează foarte bine cu China, însă în folosul lor, ştiind totodată că China produce 75% din toate mărfurile contrafăcute ale lumii, cu muncă forţată pe scară largă, cu costuri infime şi bineînţeles ilegal, conform normelor internaţionale.

Preşedintele Trump a fost nevoit uneori să arate cât de coruptă este în general clasa politică americană, nu doar de la Partidul Democrat, ci chiar şi unii din propriul partid care l-au sprijinit doar parţial, având şi dintre ei interese economice sau financiare obscure în China. Întrucât preşedintele Trump a încercat să mai reducă din puterea discreţionară a transnaţionalelor (din mass-media, Big Tech, industria farmaceutică, cea de armament, alimentară etc.) pe teritoriul american, acestea şi-au unit forţele cu statul comunist chinez, partener de afaceri, pentru a-l înlătura pe preşedintele Trump, piedică serioasă în desăvârşirea procesului de globalizare în favoarea ciudatului tandem. Neomarxiştii globalişti au transmis la Davos în 2019, prin miliardarul George Soros, că „Trump a fost un accident şi vom avea grijă ca după alegerile din 2020 să nu mai fie preşedinte”. Pandemia de coronavirus declanşată chiar în China, în condiţii suspecte, i-a salvat practic pe neomarxiştii globalişti care începuseră să intre în impas cu planurile lor din cauza succesului şi popularităţii crescânde ale lui Trump.

Dacă se va dovedi vreodată că pandemia a fost provocată şi cu un scop anume, cei care au făcut-o, până la pedeapsa meritată, vor avea pe conştiinţă milioane de morţi şi o lume întreagă dată peste cap. Pandemia a oferit neomarxiştilor globalişti şi motivaţia de a folosi votul prin corespondenţă masiv. Pentru aceasta s-au pregătit însă cu un an înainte de pandemie şi au deschis un lung şir de procese în statele unde democraţii ar fi avut ceva şanse în alegeri, pentru a desecuriza complet votul, care să devină astfel foarte uşor de fraudat pe scară largă. Se pune întrebarea cum de au ştiut cu un an înainte că va urma o pandemie şi că votul prin corespondenţă (desecurizat) va putea fi folosit pe scară largă?

Candidatul multimiliardarilor şi transnaţionalelor Joseph Robinette Biden (o soluţie de compromis) a transmis într-un filmuleţ care circulă pe internet (voit sau din greşeală) cam cu 6 luni înainte de alegeri că „am creat un sistem de fraudare al voturilor cum nu a mai fost niciodată în istoria politicii americane”. Dacă aceasta este o dilemă, pare să aibă doar două variante. În cazul în care candidatul de atunci Biden spunea adevărul, este foarte posibil ca alegerile să fi fost fraudate. Dacă Joseph Robinette Biden a spus lucruri trăsnite şi fără sens, poate fără să-şi dea seama, se poate pune întrebarea cât de valid medical este acesta pentru postul de preşedinte, mai ştiind că doar în campania electorală şi-a confundat fiii şi nepoatele la o întrunire publică, iar apoi, la o emisiune de televiziune în direct, nu ştia cu cine concurează la preşedinţie, spunând că e cineva George (probabil Bush)… Noroc cu soţia sa care l-a salvat din situaţia penibilă, suflându-i că Donald Trump este contracandidatul său. Cum-necum, până la urmă, globaliştii neomarxişti şi-au impus preşedintele dorit la Casa Albă, dacă nu cumva ne mai asteaptă şi alte surprize pe parcurs.

Mandatul la preşedinţia SUA al lui Donald Trump a fost probabil ultima zvâcnire a lumii tradiţionale, clasice, aşa cum am cunoscut-o până acum. Globaliştii neomarxişti vor ataca de acum încolo îndeosebi noile generaţii, mult mai receptive la super tehnologie şi manipulare, fiind lipsite de experienţă.

Democraţia reală nu mai există; doar cea de faţadă continuă să fie promovată în centrele de comandă ale globaliştilor prin mass-media şi Big Tech, fiind doar o chestiune de timp până când va fi instaurată complet pe toată planeta. Donald Trump va rămâne probabil singurul preşedinte din istorie care a lucrat complet gratis pentru poporul său, donând timp de 4 ani tot salariul grupurilor aflate în suferinţă. Mai mult, pentru a implementa mai rapid măsurile promise, a cheltuit din propriii bani (adică a pierdut) între 2 şi 3 miliarde de dolari, prin comparaţie cu alţi preşedinţi politicieni „de meserie” care au ieşit din funcţie mult mai bogaţi decât la intrare.

Un aspect este clar, că neomarxismul global nu poate fi „visul de aur al omenirii”, ci doar al corporaţiilor globale ajutate de bodyguarzii lor, politicienii „de profesie” neomarxişti. Singura speranţă rămâne ca cetăţenii să nu se lase manipulaţi, pentru a nu deveni ei înşişi sclavii organizaţiilor globale ale multimiliardarilor neomarxişti într-o lume tot mai suprarealistă, tot mai aproape de un coşmar palpabil.

https://www.crainou.ro/2021/02/05/neomarxismul-global-viitorul-de-aur-al-omenirii-v/

Transnaționalele, Neomarxismul și Dumnezeu

În articolele anterioare, din februarie 2021, ,,Neomarxismul global, viitorul de aur al omenirii?”, făceam referire la ascensiunea tot mai evidentă a Transnaționalelor și în plan politic, la faptul că tocmai au preluat puterea politică și în SUA. Marele pericol pentru societatea actuală îl constituie faptul că acestea fac tot ce le stă în putință pentru a transforma statele și cetățenii în Piață Unică și consumatori, evident, în folosul lor. Prin politicile promovate de ei, „corectitudinea politică”, „multiculturalismul”, atacurile agresive împotriva creștinismului, promovarea pseudoculturii de consum pentru distrugerea valorilor umane confirmate în sute sau chiar mii de ani de evoluție socială, speră ei că societatea umană se va transforma treptat într-o masă amorfă de oameni deposedați de religie, cultură reală, valori morale, sentimente naționale și patriotice. În viziunea neomarxiștilor din fruntea multinaționalelor, această societate amorfă trebuie și metișizată complet cu nenumărați migranți de toate rasele, cu diverse culturi și diferite religii, pentru a crea un haos, o societate fără nici o individualizare culturală, religioasă sau națională, o simplă populație ușor de manipulat. Doar minoritățile de tot felul, sexuale, rasiale, politice, pseudoreligioase sunt încurajate sau chiar discriminate pozitiv în detrimentul majorității pentru ca o astfel de societate să poată fi manevrată foarte ușor.

Ne putem întreba „de ce fac asta”? Un răspuns tot mai la modă ar fi „pentru că pot”. Evoluția tehnologiei și faptul că acești magnați economici provin îndeosebi din IT le permit folosirea tehnologiei exact pentru atingerea scopurilor: supravegherea discretă a mase uriașe de oameni chiar cu ajutorul platformelor IT create teoretic pentru socializare dar în care fiecare își poate prezenta gândurile și acțiunile chiar și cu „dovezi foto și video”. Deși multinaționalele ar trebui în mod normal să reunească întreprinderi economice de același profil din mai multe țări, ele au acaparat treptat și puterea politică în multe state, majoritatea dezvoltate ale Lumii.

În altele, politicieni corupți, lacomi sau șantajabili execută, uneori chiar fidel, planurile multinaționalelor de transformare a societății umane din acele țări într-o componentă a Pieței Unice neomarxiste globale, jucăria preferată a multimiliardarilor neomarxiști îndeosebi din IT, dar nu numai.

În tot acest tablou mai există un actor important despre care nu am amintit nimic până acum: China comunistă politic și aparent capitalistă economic. Probabil nu întâmplător, pandemia a pornit tocmai din China și a ajuns repede în Europa și SUA din nou, poate nu întâmplător când SUA era condusă de Trump, un dușman al globaliștilor neomarxiști.

Este posibil ca China comunistă să fi ajutat Transnaționalele să preia puterea în SUA pentru ca o colaborare a Multinaționalelor cu China să nu mai aibă piedici. Evident că și China își propune ca în scurt timp să domine complet Lumea (mai exact până în 2049 când vor aniversa 100 de ani de la proclamarea Republicii populare Chineze).

Deocamdată cei doi pretendenți la dominația lumii colaborează îndeosebi economic dar fiecare își imaginează și dorește să ajungă să conducă lumea fără celălalt pretendent. După cum au arătat faptele putem presupune că pandemia a fost provocată prin colaborarea celor două forțe pentru slăbirea statelor naționale și a rezistenței sociale. Cine știe ce surprize ne mai așteaptă. Deocamdată sunt 5 milioane de decese cauzate de pandemie iar societatea funcționează tot mai imprevizibil și periculos.

De exemplu, dacă chinezii refuză să mai livreze componentele pe care le folosesc industriile din celelalte țări se blochează întreaga producție. Până acele țări ar încerca să producă ele însele componentele deficitare s-ar pierde foarte mult timp, acestea ar fi mai scumpe decât la chinezi, prețul final al produselor ar crește foarte mult, nu s-ar mai vinde și ar începe criza. Doar lipsa cipurilor chinezești a dat peste cap toată industria auto mondială și a arătat cât de ușor pot chinezii îngenunchea economic toată lumea.

Transnaționalele care (cred ele) că de fapt controlează economic lumea își imaginează că o vor face la nesfârșit și că chinezii vor produce în continuare ieftin pentru ele. Se înșală, speranțe deșarte pentru că Transnaționalele gândesc strategii preponderent economic, folosindu-se de sistemul politic doar pentru a-și impune acele strategii mai ușor. Chinezii gândesc strategiile politic și utilizează companiile lor economice pentru a contracara forța economică a SUA și a face ca lumea să depindă economic de China. SUA și-au disipat puterea economică și în unele Multinaționale care nu mai sunt interesate de binele SUA ci doar de profitul și puterea proprie.

S-ar putea pune legitim întrebarea „Ce-i împiedică pe chinezi să se impună chiar ACUM decisiv?” Eu cred că doar armata SUA, încă cea mai puternică și cu multă experiență în teatrele de operațiuni. Marile firme internaționale, puțin interesate de binele statului american, dar parteneri economici profitabili cu statul comunist chinez (prin firmele chineze doar teoretic private) nu sunt interesate de întreținerea unei armate puternice pentru statul național american pe care astfel l-ar întări. Ori ele nu au nevoie de state naționale puternice ci slabe, ușor de manevrat, au nevoie de o Piață Unică Globală controlată de ele, nu de un stat cu o armată puternică. De aceea, statul american actual condus aproape pe față de Transnaționale care și-au impus candidatul lor la vârf au organizat această retragere din Afganistan într-o manieră rușinoasă, penibilă, pentru a compromite și armata americană, ultimul bastion al unei societăți normale, bazată pe valorile culturale și morale ale civilizației iudeo-creștine (1).

Noul regim american al democraților lui Biden, puternic sprijinit de neomarxiștii globaliști din Transnaționale, a încercat să introducă și în societatea afgană pe lângă „corectitudinea politică” și ideile aberante despre alegerea sexului în timpul vieții, despre discriminarea pozitivă acordată minorităților sexuale, homosexualilor, comunității LGBT în general despre educația sexuală în școli și la elevii foarte mici etc. În acest context nou, greu de înțeles și acceptat chiar și de cei proamericani până recent deci și din armată, au considerat pe talibani un rău mai mic, acceptabil în această situație prin comparație cu noul tip de societate absolut inacceptabilă pentru ei promovată acum de noile autorități americane. Cât timp a fost Trump președinte al SUA (ianuarie 2017-ianuarie 2021) talibanii părăseau foarte rar munții doar pentru atacuri sporadice pentru că nu aveau sprijinul ferm al populației afgane care, în mare parte, acceptase tipul de societate tradițională occidentală promovată de americani până la sfârșitul mandatului lui Trump (ianuarie 2021).

Să încercăm un exercițiu de imaginație să vedem ce ar comenta în realitate, pentru ei adică, „de uz intern” acești specialiști în strategii militare și PR ai noului regim american referitor la Afganistan și retragere. „Afganistanul, miză totuși mică, fără bogății naturale semnificative, teritoriu cu relief și climă ostile, populație ce se debarasează greu de practici tribale dar și o țară mare producătoare și livratoare de droguri.” Nu cred că acest ultim aspect îi deranjează prea mult pe conducătorii neomarxiști americani. Transnaționalele, mari finanțatoare a regimului actual, nu cred că ar fi prea deranjate de efectele devastatoare ale drogurilor (din Afganistan) din moment ce noua societate neomarxistă globală dorită de ei este un fel de punere în practică a halucinațiilor provocate de droguri. De altfel, drogații probabil că ar accepta mult mai ușor noul tip de societate neomarxistă globală.

Cum problema Afganistanului a devenit deja istorie, neomarxiștii globaliști își vor folosi toate forțele pentru a se impune în restul lumii, dar mai ales în Europa unde întâmpină, pe alocuri, o rezistență mai mare.

Din păcate, am ajuns în momentul în care multimiliardarii neomarxiști ai Transnaționalelor nu-și mai doresc doar puterea economică și politică pe care, în mare parte, o au deja. Ei vor Totul, vor să ia locul lui Dumnezeu, nu doar global ci și la nivel individual. Să nu ai voie să spui „mama” și „tată” înseamnă că familia normală formată din bărbat și femeie consideră ei că nu ar mai trebui să existe. Conform neomarxiștilor globaliști ar urma să trăim în grupuri sau în cel mai „fericit” caz, doi bărbați sau două femei.

Copiii ar urma să fie adoptați de la alte persoane „specializate” în „produs” copii, adică un fel de „animale de companie”. Acestea chiar de la grădiniță ar trebui, conform neomarxiștilor globaliști, să învețe în primul rând multe lucruri despre sex pentru ca ei să își poată alege sexul pe care îl doresc la adolescență însă apoi să și-l poată schimba oricînd. La școală vor fi îndopați cu pseudocultură de consum unde valorile sunt strict materiale, concrete, care să-ți producă cât mai multă plăcere prin simțuri. Vom fi pregătiți să devenim un fel de animale de muncă iar cei mai slabi intelectual „întreținuții pentru voturi”, când nu mai sunt necesari vor fi eliminați probabil prin diferite virusuri mortale sau radiații.

În momentul când tehnologia va permite foarte ușor crearea inteligenței artificiale și de roboți pe bandă rulantă, „animalele de muncă”, adică noi sau urmașii noștri, nu vom mai fi necesari, deci vom fi eliminați. Proprietatea privată nu va mai exista, ba chiar va trebui să fim foarte fericiți că am reușit să scăpăm de asemenea povară. Energia va fi verde și raționalizată, la fel hrana foarte exact aleasă și raționalizată bineînțeles doar pentru oamenii de rând. Pseudocultura de consum va fi din plin, mai ales la sectorul distracție, însă doar atât cât persoana să poată dormi bine ca a doua zi să poată munci cât mai eficient. Vom fi astfel desființați ca oameni cu origine și structură divină și transformați în simpli androizi biologici sau „mijloace fixe”.

Societatea umană însăși se află acum în cel mai greu moment din întreaga ei existență. Se încearcă anihilarea și dezagregarea societății umane în forma, organizarea și compoziția ei așa cum o cunoaștem astăzi de către o forță de-a dreptul malefică ce folosește neomarxismul nu doar ca ideologie de fațadă ci mai degrabă ca o modalitate prin care să-și impună planul monstruos de distrugere a societății umane sau de transformare a ei în material de lucru pentru mințile lor diabolice.

Grav este că au forța tehnologică și nebunia mentală să facă toate acestea dacă vom accepta totul ca pe o fatalitate. Trăim azi într-o altă paradigmă oferită de tehnologie decât cea cu care ne-am obișnuit. Acum sunt noi ierarhii, noi interconexiuni, noi direcții pentru alte scopuri. Puterea reală nu o mai au politicienii și nici măcar statele ci cei care dețin banii și mai ales tehnologia necesară prin care să poată controla și dirija lumea după bunul lor plac. Inteligența artificială o va înlocui tot mai mult pe cea naturală a oamenilor reali care, mare parte din ei vor deveni inutili, nefolositori pentru scopurile lor.

În numele neomarxismului egalitarist cu orice preț, pentru a „da bine” mediatic, multimiliardarii globaliști, îndeosebi cei din tehnologie, se joacă cu lumea imaginându-și precum Lucifer că au deja o putere asemeni lui Dumnezeu.

articol scris de profesor Vasile Constantin Boghian

1 Se încearcă cu disperare popularea armatei americane cu minorități sexuale și rasiale chiar și în funcții importante pentru a slăbi din forța și competența ei.

https://www.cotidianul.ro/transnationalele-neomarxismul-si-dumnezeu/

https://www.socraticflight.com/forum/politice-internationale/neomarxismul-global

Orașul de 15 minute – închisoare digitală (II)

Publicat

de Teodosie Paraschiv

Ascultați mai jos pe europarlamentarul Christine Anderson, explicând ce vor fi de fapt „orașele de 15 minute”. Ea spune că certificatul verde COVID a fost un test pentru care s-a încercat obișnuirea oamenilor cu folosirea codului QR. Ceea ce urmează cuprinde planul pentru orașele de 15 minute, care nu sunt gândite pentru comoditatea, sau confortul nostru, sau pentru salvarea planetei, ci pentru controlul populației.

Pentru a-i putea închide pe oamenii, pentru diverse pretexte inventate, ei au nevoie de orașele de 15 minute. Următorul pas va fi acela că nu vei avea voie să părăsești zona decât de două sau trei ori pe an și asta doar cu aprobare și dacă ai acceptat să fii injectat cu nanotehnologie și ARNm.

Scopul final este sărăcirea și înrobirea oamenilor.

Player video

00:00

02:26

Indonezia la întâlnirea B20 a propus implementarea unui certificat digital de sănătate, recunoscut de OMS, care să permită deplasarea oamenilor doar dacă au fost vaccinați.

Player video

00:00

00:50

Vă rog să fiți atenți la ce înseamnă identitatea digitală pe care dorește să o impună Forumul Economic Mondial.

Player video

00:00

04:01

Dragă cititorule, te rog nu trece ușor peste aceste informații. În joc este libertatea ta și a copiilor tăi. În joc este libertatea noastră a tuturor. Acum știi ce ți se pregătește! Controlul total, restrângerea libertăților, sclavia și cel mai rău înrobirea sufletului.

NU ACCEPTA IDENTITATEA DIGITALĂ PENTRU NICIUN MOTIV!

Încetați să vă mai încredeți în politicienii „aleși democratic”. Ei nu vă vor binele. Nu vi l-au dorit niciodată.

„Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai tăceți. Vorbiți! Acționați!”

Ascultați pe europarlamentarul Christine Anderson.

Player video

00:00

02:14

Ce urmează? Încet, încet, nimeni nu va mai putea cumpăra sau vinde fără codul QR și identitatea digitală. Dar pentru a primi certificatul ID, mai întâi, va trebui să renunți la libertate și să accepți injectarea cu nanotehnologie și ARNm, și încadrarea în sistemul satanic.

Player video

00:00

01:01

Sigur, te întrebi: care trebuie să fie răspunsul nostru? Cum să acționăm?

Răspunsul în găsim în Noul Testament, în învățătura lăsată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos. Ascultați în continuare o mărturie creștină demnă de luat în seamă.

Player video

00:00

05:03

Ca și creștini, adevărați credincioși ai lui Hristos, care este Adevărul, atunci când vedem că legi ticăloase sunt adoptate, avem dreptul să ne opunem și să stăm împotriva lor și să le denunțăm. De ce? Pentru că dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să aderăm mai mult la El decât la oricine de pe acest pământ.

Respectăm guvernele, atâta vreme cât ele ne protejează și păstrează drepturile, nu ca să ne facă sclavi.

Iubiți pe Hristos Iisus mai presus de orice!

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/06/16/orasul-de-15-minute-inchisoare-digitala-ii/

OLIGARHI LOVIȚI LA PORTOFEL

Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin

Computer Hope Guy — Vladimir Putin și unul dintre oamenii săi de încredere, Igor Secin, pe care l-a pus în fruntea Rosneft, cea mai mare companie de petrol a Rusiei. Foto: Profimedia.

ANDREI LUCA POPESCU

Vladimir Putin este înconjurat de oameni care s-au îmbogățit și l-au îmbogățit. Oligarhi miliardari, bancheri sau oameni de încredere funcționează într-un sistem total dependent de liderul de la Kremlin. Tot Putin este cel care i-a pus pe mulți în pozițiile în care se află acum și din care s-au îmbogățit. Alții sunt bogați doar pentru că Putin le permite, atât timp cât joacă cum vrea el. Este așa-numita kleptocrație care domnește peste Rusia. O castă de oameni care exploatează exclusiv resursele statului, adunând averi uriașe, cu protecția unui sistem politic corupt. Al cărui cap stă la Kremlin.

Putin și-a creat o camarilă pe care a recrutat-o meticulos, încă din tinerețe. Fie dintre colegii săi din KGB, de la Dresda, fie de la începuturile sale de lucrător la stat în primăria din Sankt Petersburg, imediat după căderea URSS, unde a îmbinat ca un maestru al combinațiilor relațiile din serviciile secrete cu oportunitățile de făcut bani pe seama unui stat prăbușit. Cu toții l-au urmat, fideli, pe Putin la Moscova. Pe măsură ce Putin a avansat în FSB, apoi la vârful statului rus, ajungând premier și președinte, au avansat și ei. Putin le-a facilitat afacerile, i-a pus în poziții de putere sau direct șefi ai unor companii de stat care gestionează imensele resurse naturale ale Rusiei.

Sancțiunile pe care Vestul – SUA, Uniunea Europeană, Marea Britanie – le-a țintit asupra lor au început încă din 2014, când Putin a decis să invadeze Estul Ucrainei și să rupă din ea Crimeea. Acum, în 2022, ele s-au intensificat și s-au extins, inclusiv asupra familiilor lor. Interdicțiile aplicate îi lovesc pe îmbogățiții lui Putin exact acolo unde îi doare: la bani. Nu mai pot circula și cheltui banii în locurile europene sau americane unde făceau afaceri și își clădeau luxul cu achiziții de tot felul, de la iahturi la vile, conace și avioane. Mai mult, autoritățile au început să le sechestreze bunuri deținute în țările unde au interdicții.

Panorama a făcut o colecție de oligarhi, bancheri și oameni de încredere ai lui Vladimir Putin, pe care Occidentul i-a sancționat ca răspuns la războiul declanșat de Rusia în Ucraina, în februarie 2022. Aici poți vedea un material interactiv despre cercul de încredere din jurul lui Putin.

Oligarhii care au crescut cu Putin

Familia Rotenberg: Frații miliardari Arkadi și Boris Rotenberg se află pe lista de sancțiuni a SUA încă din 2014, de când Putin a invadat prima oară Ucraina. Sunt prietenii din copilărie ai lui Vladimir Putin, din Sankt Petersburg (la vremea aceea – Leningrad). În adolescență, își petreceau timpul împreună și se antrenau la judo și sambo (artă marțială dezvoltată în URSS de NKVD, strămoșul KGB-ului).

Cei doi frați au ajuns să pună mâna pe subisidiare ale gigantului energetic de stat Gazprom și să devină practic niște intermediari pentru compania de stat, care cumpăra de la ei țevi de gaz, de exemplu. Frații Rotenberg au grupat firmele-satelit cumpărate de la Gazprom în compania lor, Stroigazmontaj (SGM Group), care a ajuns cel mai mare constructor de infrastructură din domeniul gazelor și petrolului și, evident, un important subcontractor al Gazprom.

Împreună dețin banca SMP (Severnîi Morskoi Put – Traseul Mării Nordului).

Firmele celor doi frați au primit de la statul rus contracte estimate la 7 miliarde de dolari, pentru organizarea și infrastructura Olimpiadei de iarnă de la Soci, din 2014.

Arkadi Rotenberg (sancțiuni SUA, UK, UE): 70 ani. Averea lui este estimată la 3 miliarde de dolari. În 2015, pe când deținea firma Stroigazmontaj (SGM Group), Arkadi a primit de la guvernul condus de Dmitri Medvedev contractul pentru construcția podului Kerci, care leagă Peninsula Crimeea (anexată ilegal de Rusia în 2014) de teritoriul Rusiei. Construcția a fost de importanță strategică pentru Putin, pentru că a legat fizic Crimeea de Rusia, dar și pentru că a putut aproviziona mai ușor regiunea ruptă de la Ucraina. Ulterior, în 2017, tot compania lui Arkadi a primit și contractul pentru construirea unei linii de tren pe podul respectiv.

Arkadi a mai deținut Mostotrest, cea mai mare companie de construcții de poduri din Rusia, cu care a luat o parte din contractele Olimpiadei de la Soci, dar a lucrat și la podul Kerci, din Crimeea. A mai deținut TPS Avia (infrastructură pentru aeroporturi), Invest Capital Bank sau Mineral Fertilizers (fabrică de îngrășăminte agricole).

O editură deținută de Arkadi, Prosvescenie, a implementat în Crimeea o campanie de PR care avea drept țintă să convingă copiii din regiune că acum sunt cetățeni ruși care trăiesc în Rusia, deci ar trebui să susțină integrarea Peninsulei în Federația Rusă, notează guvernul britanic, în motivarea sancțiunilor asupra lui Arkadi.

În 2014, sancțiunile UE asupra lui Arkadi i-au atins active în valoare de circa 30 de milioane de euro. Autoritățile din Italia i-au luat un hotel la Roma, și două vile în Sardinia.

În 2021, după ce organizația lui Alexei Navalnîi a documentat palatul construit la malul Mării Negre pentru Putin, Arkadi a susținut că de fapt proprietatea i-ar aparține lui.

Fiica sa, Lilia Rotenberg (43 ani), dar și fiul său, Pavel Rotenberg (22 ani, jucător profesionist de hochei la Dinamo Sankt Petersburg), au fost puși și ei pe lista de sancțiuni a SUA.

Boris Rotenberg (sancțiuni SUA, UK): 65 ani. Are o avere estimată la 1,1 miliarde dolari. Are și cetățenie finlandeză, iar UE nu l-a inclus pe lista sancțiunilor. La fel ca și la precedenta rundă de sancțiuni, cea din 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea și a deschis practic războiul din Ucraina. Atunci, Boris a rămas cu proprietăți imobiliare de milioane de euro neatinse în Europa – mai multe vile pe Riviera Franceză.

Sub sancțiunile SUA au fost puși și fiii săi: Boris Junior Rotenberg (35 ani), cu reședințe la Moscova și la Londra, precum și Roman Rotenberg (40 ani). Ambii au dublă cetățenie, rusă și finlandeză. De asemenea, actuala soție a lui Boris, Karina (43 ani), care concurează din partea Rusiei la concursuri internaționale de echitație, e și ea pusă pe lista de sancțiuni a SUA.

Igor Rotenberg (47 ani), fiul lui Arkadi, este și el pe lista de sancțiuni a SUA și UK. Averea lui este estimată la peste un miliard de dolari. Este prezentat de guvernul britanic drept un proeminent afacerist în domeniul transporturilor, cu legături de familie cu Vladimir Putin. Este șeful consiliului de administrație al NTS (National Telematic Systems) și al RTITS, companie care gestionează „Platon”, sistemul automatizat de plată a taxelor de circulație pe șoselele din Rusia, pentru camioane.

Dezvoltă soft pentru „șosele inteligente”, de la sisteme de semaforizare inteligentă la management al locurilor de parcare.

Până în 2021, Igor deținea și Gazprom Burenie, cel mai mare contractor de foraje pentru gaze și petrol, companie desprinsă din Gazprom și intrată în proprietatea familiei Rotenberg.

Ghennadi Timcenko (sancțiuni SUA, UK, UE): 69 ani. Născut în Armenia, are cetățenie rusă, armeană și finlandeză și o reședință în Elveția. Prieten apropiat al lui Putin, averea lui este estimată la peste 16 miliarde de dolari. Deține Volga Group, un holding cu afaceri în energie, transporturi, infrastructură și finanțe. Controlează părți din Sibur, gigant din petrochimia rusă, din Novatek, al doilea mare producător de gaze din Rusia, din Stroytransgaz (grup de construcții care lucrează cu Gazprom și statul rus) sau din banca Rossia, prin care cercul apropiat al lui Putin își rulează banii și face investiții.

A fost printre fondatorii Gunvor, cea mai mare companie de comerț internațional cu petrol din Rusia. Conform guvernului SUA, care l-a pus sub sancțiuni încă din 2014, „Putin are investiții în Gunvor și e posibil să aibă acces la fondurile Gunvor”. Prin această companie, care a profitat și de destrămarea Yukos, a oligarhului căzut în dizgrația Kremlinului, Mihail Hodorkovski, Timcenko și-a construit averea. Și pe cea a lui Putin, după cum arată unele investigații.

De altfel, Timcenko provine din domeniul petrolului, unde activa încă din anii ’80, la Sankt Petersburg și unde a beneficiat imediat după căderea URSS de relația cu Putin, care controla comerțul exterior în regiune, din poziția sa de la primăria din Sankt Petersburg. Imediat după căderea URSS, comerțul exterior cu petrol era interzis în Rusia și putea fi făcut doar cu dispensă de la stat. Dispensă pe care Putin o controla, la Sankt Petersburg. Petrolul era aproape gratis în Rusia în anii ’90, însă la export putea fi vândut la prețul pieței. Astfel că Putin și Timcenko s-au asociat într-o schemă de export de petrol la rafinăria Kirish, făcând bani pe care statul rus nu i-ar mai fi văzut înapoi.

Nikolai Șamalov (sancțiuni UK): 72 ani. Fost dentist, este un vechi prieten al lui Putin și fondatorul așa-numitei „cooperative Ozero”, un club din care fac parte cei mai influenți oameni din jurul președintelui rus. Șamalov este un acționar important al băncii Rossia, considerată o bancă la care apelează prietenii Kremlinului și al cărei acționariat e controlat strict de apropiații lui Putin. Datele din „Panama Papers” au arătat că banca respectivă a rulat banii mai multor oficiali ruși pentru a-i ascunde în offshore-uri. Se presupune că inclusiv banii lui Vladimir Putin.

Banca are acțiuni și în grupul de presă National Media Group, care deține mai multe posturi tv (printre care Pervîi Canal – Canalul 1, cea mai mare televiziune rusească) și publicații fidele propagandei de la Kremlin.

Legătura dintre Șamalov și Putin a apărut însă la începutul anilor ‘90, imediat după căderea URSS, când compania germană Siemens a câștigat contracte în Rusia, aprobate de biroul de comerț exterior unde lucra pe atunci Putin – KVS din Sankt Petersburg. Reprezentantul Siemens în Rusia era pe atunci Șamalov. Cei doi au ajuns să se asocieze pentru a aduce echipamente medicale Siemens, pentru utilarea spitalelor din oraș, în firma Petromed. Ulterior au extins afacerea la nivel național. Astfel, în conturile offshore ale companiei ar fi ajuns să se strângă în jur de 500 de milioane de dolari, de pe urma acestor contracte „vămuite” de Putin și de apropiații săi. Folosind bani sifonați din aceste contracte, a fost creat un mecanism financiar care, în afară că i-a îmbogățit pe cei din spatele său, a ajutat și la finanțarea palatului lui Putin de la Marea Neagră, din localitatea Gelendjik.

În 2008, Siemens a plătit guvernelor din SUA și Germania despăgubiri de 1,6 miliarde de dolari, după ce a recunoscut că a făcut plăți ilegale de 1,4 miliarde dolari în mai multe țări, inclusiv în Rusia, pentru livrarea de echipamente medicale (era vorba practic de șpăgi).

Serghei Kolesnikov, unul dintre cei care a participat la aceste combinații financiare, dar care ulterior a ieșit cu dezvăluiri în public despre ele, a arătat că împreună cu Șamalov a pus la punct și un fond de investiții, Rosinvest, în care de asemenea Putin avea băgați bani. Prin acest fond ar fi fost rulați și ascunși banii președintelui rus.

Kirill Șamalov (sancțiuni SUA, UK): 39 de ani. În 2018, averea lui era estimată la 1,4 miliarde de dolari. E cunoscut ca fiind cel mai tânăr miliardar al Rusiei și fostul ginere al președintelui Putin. Este fiul lui Nikolai Șamalov. Este acționar și vicepreședinte al consiliului de administrație al grupului Sibur, cea mai mare companie rusească din domeniul petrochimiei, care se bucură de finanțări și contracte directe de la guvernul rus. A preluat acțiuni la Sibur de la un alt oligarh favorit al lui Putin, Ghennadi Timcenko, după ce acesta a fost pus sub sancțiuni de SUA, în 2014. Însă primul pas intrarea în companie l-a făcut plătind circa 100 de dolari pentru o acțiune la un offshore care controla compania-gigant. A ajuns astfel să controleze câteva procente, în valoare de miliarde de dolari, plătind o sumă derizorie.

A fost însurat câțiva ani cu una dintre fiicele lui Putin, Katerina Tihonova, din 2013 până în 2018. În timpul mariajului, porțile și cuferele Kremlinului i s-au deschis. În perioada respectivă a și intrat, de altfel, în acționariatul gigantului petrochimic Sibur. Cuplul a dus o viață de lux în Rusia, dar și în Europa, arată o serie de emailuri scurse în presă. Aveau o vilă la Usovo, suburbie de lux a Moscovei, dar și una la Biarritz, în Franța, care costa peste 4 milioane de euro și pe care au cumpărat-o tot de la oligarhul Timcenko.

Cercul „securiștilor”: KGB și GRU

Serghei Cemezov (sancțiuni SUA, UK, UE): 69 ani. Este președintele Rostec, cea mai mare companie de armament a Rusiei, și un vechi prieten de-al lui Putin – ambii au fost ofițeri KGB la Dresda, în Germania de Est, în anii ’80.

Rostec a sprijinit anexarea Crimeei în 2014: a început să integreze companiile regionale din domeniul apărării și să construiască centrale electrice acolo.

Legătura sa cu Putin a început în KGB, dar a continuat după căderea URSS, lucru care l-a îmbogățit pe Cemezov. Acesta a intrat în conducerea Sovintersport, la Moscova (compania de stat controla toate relațiile sportive ale Rusiei cu Vestul, încă de pe vremea URSS), apoi l-a urmat pe Putin la Kremlin, la departamentul de gestionare a proprietăților prezidențiale, unde au lucrat amândoi la departamentul de relații economie externe. Ulterior, după ce Putin a ajuns președinte, Cemezov a fost propulsat în poziții de conducere la diverse companii de stat (printre altele Aeroflot sau Kamaz).

Averea familiei sale era estimată de Forbes, în 2012, la circa 500 de milioane de dolari, iar prin conturi și firme offshore ei controlau bunuri în valoare de circa 400 de milioane de dolari. Printre exemple, super-iahtul Valerie, de 140 milioane dolari, o vilă de 15 milioane de euro în Costa Brava (Spania), o alta de aproape 5 milioane pe Costa del Sol (Spania).

Pe lista sancțiunilor SUA se află de asemenea soția Ekaterina Ignatova (54 ani), fiul său, Stanislav Cemezov (49 ani), fiul Alexander Cemezov (37 ani), fiica vitregă Anastasia Cemezov (35 ani) și fiul Serghei Sergheievici (19 ani).

Igor Secin (sancțiuni SUA): 61 ani. Conduce de 10 ani Rosneft, cea mai mare companie de petrol din Rusia. A fost vicepremier între 2008 și 2012 și este unul dintre apropiații lui Putin, de pe vremea când acesta făcea combinațiile de comerț exterior la Sankt Petersburg, imediat după căderea URSS. Este pus sub sancțiuni de SUA încă din 2014, după invadarea Ucrainei.

Secin a fost privit de-a lungul timpului drept aghiotantul cel mai de încredere al lui Putin, fiindu-i cel mai loial din cercul de „securitate”, format din foștii colegi din KGB. „Îmi plăcea de Secin. Când m-am mutat la Moscova, mi-a cerut să vină și el. L-am luat”, descrie sec Putin relația lor, în autobiografia sa.

Secin, ca mulți alții din anturajul de putere și afaceri al lui Putin, l-au urmat pe acesta la Moscova, unde a ajuns la un moment dat adjunct al cancelariei de la Kremlin. Pe vremea URSS, Secin a lucrat în străinătate, cu forțele sovietice din Mozambic, ca traducător, fiind școlit ca lingvist și fluent în portugheză și franceză. S-a speculat că lucra pentru GRU, serviciul secret al armatei. La întoarcerea în Rusia, a ajuns să lucreze sub Putin, la biroul de relații economice externe al primăriei din Sankt Petersburg.

În fruntea Rosneft, Secin a supervizat preluarea companiei petroliere Yukos, a oligarhului Mihail Hodorkovski, căzut în dizgrația lui Putin.

La începutul lunii martie 2022, autoritățile din Franța i-au sechestrat lui Secin super-iahtul „Amore Vero”.

În 2022, SUA l-au pus sub sancțiuni și pe Ivan Secin, fiul său de 33 de ani.

Nikolai Tokarev (sancțiuni SUA, UE): 71 ani. Născut în Kazahstan, este șeful Transneft, una din marile companii de petrol, care transportă circa 90% din petrolul extras în Rusia. În 2012, salariul său anual era de 6 milioane de dolari, conform Forbes. A fost general KGB și șeful lui Putin, la Dresda, și face parte din cercul său de încredere creat pe baza legăturilor din serviciile secrete. Ca și restul „securiștilor” lui Putin, l-a urmat pe acesta la Moscova și apoi la Kremlin, unde a lucrat pentru administrația prezidențială.

Americanii le-au mai pus sub sancțiuni pe soția Galina Tokareva și pe fiica Maia Tokareva, despre care Trezoreria SUA spune că deține un imperiu imobiliar în valoare de peste 50 de milioane de dolari, la Moscova, dar și pe o insulă din Croația.

Serghei Ivanov (sancțiuni SUA, UE): 69 ani. Este unul dintre prietenii apropiați ai lui Putin, pe care acesta și i-a păstrat aproape din vremea postului KGB de la Dresda. Când Putin a ajuns să conducă FSB, serviciul secret rusesc, Ivanov a fost numit adjunctul său. A ocupat postul de șef al cancelariei lui Putin, la Kremlin, vicepremier sau ministru al Apărării. În prezent este emisarul lui Putin pe probleme de mediu și transporturi și face parte din Consiliul de Securitate al Rusiei. A fost pus sub interdicții încă din 2014, după invadarea Crimeei.

Fiul său, Serghei Sergheievici Ivanov (41 ani), a fost pus și el în 2022 pe lista de sancțiuni, fiind directorul companiei de extras diamante Alrosa și membru în consiliul de administrației al Gazprombank, banca gigantului energetic al Rusiei.

Nikolai Patrușev (sancțiuni SUA, UK): 70 ani. Este pus sub sancțiunile SUA din 2018, iar în UK din 2020. Un alt fost coleg din KGB al lui Putin, a ajuns șeful Consiliului de Securitate al Rusiei, cercul de decizie pe care se bazează Putin. El era deja în KGB, la unitatea de contrainformații din Leningrad, când Putin și Ivanov au intrat în serviciu, și a ajuns să se ocupe de combaterea contrabandei și corupției din regiune. Ca și Ivanov, în ce instituții a ajuns șef Putin, acolo a ajuns și Patrușev. Putin i-a lăsat, în 1999, moștenire șefia FSB, când el a ajuns premierul Rusiei, sub Boris Elțîn. Patrușev ar deține o vilă de 17 milioane de dolari în Moscova, conform dezvăluirilor organizației lui Alexei Navalnîi.

Fiul său, Andrei Patrușev (41 ani), a fost pus sub sancțiuni în 2022. Activează în domeniul de stat al energiei, unde se află în conducerea Gazprom Neft, subsidiară a grupului energetic rus de stat.

Oligarhii prieteni cu Putin

Alișer Usmanov (sancțiuni SUA, UK, UE): 68 ani. Născut în Uzbekistan, are reședință în Rusia, dar și la Monaco. Averea sa este estimată la peste 16 miliarde de dolari. Afacerile sale, desfășurate în principal prin USM Holdings, îl leagă de Kremlin și de Putin. Controlează Metalloinvest, gigant rus care extrage minereu de fier și produce oțel. A condus Gazprom Investholding, o subsidiară a gigantului energetic rus care se ocupa cu investițiile companiei.

Și-a pornit averea făcând afaceri cu pungi de plastic în URSS, o marfă pe care rușii puneau mare preț. A făcut 6 ani de pușcărie în Uzbekistan, în anii ’80, pentru fraude. Face afaceri în Marea Britanie, unde s-a implicat în fotbal – a deținut clubul Arsenal, până acum câțiva ani, și până să înceapă războiul în Ucraina, finanța clubul Everton. E pasionat de sport, el însuși fiind fost scrimer și până de curând președintele Federației Internaționale de Scrimă.

Acum, bunurile sale înregistrate în Europa au început să fie vânate de autorități – iahtul său, Dilbar, care valorează 600 de milioane de dolari, a fost sechestrat în portul Hamburg, iar avionul său de lux, care costă circa 500 de milioane de dolari și e poreclit Bourhan, după numele tatălui oligarhului, e și el căutat. În Marea Britanie, Usmanov deține proprietăți de lux cum ar fi Beechwood House, în nordul Londrei (aproape 50 milioane lire sterline) sau Sutton Place, un conac din Surrey (circa 25 milioane lire sterline).

Andrei Skoci (sancțiuni SUA): 56 ani. Este un oligarh din domeniul oțelului și deputat în Duma de Stat, din partea partidului lui Putin, Rusia Unită.

E pus sub sancțiuni de SUA încă din 2018, iar Trezoreria SUA spune că „are legături îndelungate cu grupări criminale ruse, inclusiv conducând o perioadă o astfel de grupare”.

Are o avere estimată de Forbes la 7,7 miliarde de dolari. S-a aliat în afacerile cu oțel cu Alișer Usmanov.

Oleg Deripaska (sancțiuni SUA): 54 ani. Are cetățenie rusă și cipriotă și reședințe în Moscova și Londra. Oligarh din domeniul energiei, cu o avere estimată la 2,6 miliarde de dolari, se află pe lista sancțiunilor americane încă din 2018, pentru că ar fi susținut financiar operațiunile militare ruse din Ucraina și Siria. Până la criza financiară din 2008, era cotat ca fiind cel mai bogat oligarh din Rusia și unul dintre favoriții lui Putin. Conform Trezoreriei SUA, Deripaska se identifică cu statul rus, are pașaport diplomatic și a fost anchetat pentru spălare de bani, dar și pentru practici de crimă organizată.

Controlează grupurile EN+ și Basic Element, cu afaceri în energie, aluminiu, construcții, agricultură, etc. Prin EuroSibEnergo, a investit în producția de energie electrică în Siberia, unde controlează și resurse de cărbune. Un alt domeniu în care Deripaska a făcut avere este industria de mașini, cea mai notabilă fiind preluarea grupului GAZ de la stat. Deripaska are o participație indirectă și în grupul de construcții austriac Strabag, care activează și în România. Tot în România a preluat și Alor Oradea, producător de alumină, fabrică pe care a închis-o la începutul anilor 2000.

Deripaska și-a clădit averea din resursele din subsolul Rusiei, controlând bucăți din industria extractivă de metale – aluminiu în special. S-a asociat la un moment dat cu oligarhul Roman Abramovici în compania Rusal, iar cei doi au ajuns să controleze circa 80% din producția de aluminiu din Rusia. Istoria ascensiunii lor conține ceea ce s-a numit „războiul aluminiului”, în care mai mulți oligarhi s-au luptat la propriu, prin metode criminale, cu grupuri infracționale asupra controlului pe resurse și industria de aluminiu.

Deripaska a fost implicat și în eforturile Rusiei de a deturna alegerile prezidențiale din SUA, din 2016, în urma cărora Donald Trump a ajuns președinte. El l-a contractat pe Paul Manafort, fostul manager al campaniei electorale a lui Trump, pentru a promova interesele Rusiei în SUA.

Viktor Vekselberg (sancțiuni SUA): 64 ani. Născut în Ucraina, în regiunea Lviv, deține grupul Renova, cu afaceri în energie. Averea sa este estimată la 6,4 miliarde de dolari. E pus sub sancțiuni de SUA încă din 2018, lucru care i-a afectat averea și l-a forțat să iasă din afaceri pe care le avea în Elveția și Italia.

Afacerile sale se învârt în jurul aluminiului. În anii ’90, a cumpărat câteva topitorii de aluminiu și mine de bauxită. S-a asociat Oleg Deripaska în Rusal.

Cu oligarhii Mihail Fridman și Len Blavatnik s-a asociat în afaceri cu petrol, la TNK-BP, alături și de British Petroleum, din care a ieșit vânzându-și partea către gigantul de stat Rosneft, pe 7 miliarde de dolari, conform Forbes.

Alexei Mordașov (sancțiuni UE): 56 ani. Este cotat în prezent drept cel mai bogat oligarh al Rusiei, cu o avere estimată de Forbes la peste 29 de miliarde de dolari.

A fost pus sub sancțiuni de UE în 2022. Mordașov controlează Severstal, companie din domeniul oțelului. Are însă afaceri diverse, de la producția de echipamente electrice, la grupul de turism TUI, unde deține un pachet de 30% din acțiuni, sau firma de investiții Severgroup.

Prin companii offshore, Mordașov și alți oligarhi au contribuit la un fel de fond despre care se presupune că ar aparține chiar lui Vladimir Putin, banii fiind colectați cu ajutorul violonistului Serghei Roldughin, poreclit și „portofelul” lui Putin.

Alexander Ponomarenko (sancțiuni UE): Are o avere estimată la 2,6 miliarde dolari. Și-a început afacerile în Crimeea, în anii ’90, alături de Alexander Skorobogatko. Cei doi au venit apoi la Moscova, unde au afaceri în domeniul bancar, imobiliar și de construcții de aeroporturi și porturi.

Conduce consiliul de administrație al aeroportului Șeremetievo, din Moscova, pe care l-a dezvoltat firma sa, asociată cu cea a lui Arkadi Rotenberg, oligarh și prietenul din copilărie al lui Putin.

Tot împreună cu Rotenberg are o companie de imobiliare, prin care controlau o parte din cel mai mare mall din Kiev, Ocean Plaza, conform Forbes. El este cel care ar fi cumpărat terenul și câteva imobile, pe malul Mării Negre, pe locația unde s-a dezvoltat ulterior „palatul lui Putin”.

Suleiman Kerimov (sancțiuni SUA): 56 ani. Născut în Daghestan, reprezintă această republică în Senatul Rusiei. Kerimov și familia sa au o avere estimată de Forbes la peste 9 miliarde de dolari.

Kerimov deține cel mai mare producător de aur din Rusia, compania Polyus.

A fost acuzat că a spălat bani și a făcut evaziune fiscală în Franța, aducând valize cu sute de milioane de euro în cash, unde cumpăra proprietăți de lux și fenta taxele.

Evgheni Prigojin (sancțiuni SUA, UK, UE): 60 ani. Poreclit „bucătarul lui Putin”, pentru că și-a făcut averea în afaceri cu restaurante și organiza mesele festive oficiale ale liderului de la Kremlin, Prigojin a ajuns să finanțeze gruparea de mercenari Wagner, pe care Putin a folosit-o în mai multe războaie, inclusiv în Ucraina, Siria sau Libia. De asemenea, este implicat în finanțarea „fabricii de trolli” de la Sankt Petersburg, Agenția de Cercetare a Internetului, de unde propaganda de la Kremlin invadează rețelele sociale cu fake news și prin diverse operațiuni digitale.

Firmele sale au devenit foarte active în Africa, unde se implică în domeniul militar, dar și cel minier. O companie legată de grupul său de firme, Concord, a primit licență de explorare pentru aur și diamante în Republica Centrafricană.

În tinerețe, pe vremea URSS, a făcut 9 ani de pușcărie pentru jafuri și fraude. După 1990, și-a început afacerile (restaurante, cazinou) la Sankt Petersburg, unde Putin era influent.

Pe lista sancțiunilor SUA și UE se mai află, din 2022, și familia sa: fiul Pavel (23 ani), fiica Polina (29 ani), soția Liubov (52 ani) și mama Violetta.

Vladimir Leonidovici Bogdanov (sancțiuni SUA): 70 ani. Are o avere estimată la un miliard de dolari, făcută din afaceri cu petrol, prin compania Surgutneftegas, din Siberia.

E poreclit „Pustnicul din Siberia”, pentru că nu are apariții publice.

Influenții pioni ai lui Putin

Serghei Kirienko (sancțiuni SUA, UK): 59 ani. Născut în Georgia, a ajuns să fie adjunctul cancelariei lui Putin, de la Kremlin, și este responsabil pentru direcția politicii interne a liderului rus. Este pus sub sancțiuni după atentatul cu Noviciok asupra lui Alexei Navalnîi.

A fost cel mai tânăr premier al Rusiei, la doar 35 de ani, pentru câteva luni în mandatul președintelui Boris Elțîn.

A condus Rosatom, compania rusă de energie nucleară. Sub primul mandat de președinte al lui Putin, a fost numit de acesta la conducerea districtului federal Volga.

Vladimir Kirienko (sancțiuni SUA): 38 ani. Este fiul lui Serghei Kirienko și conduce VK Group, compania care controlează VKontakte, populara rețea socială rusească. A fost pus sub sancțiuni de SUA, în 2022, după ce Rusia a invadat Ucraina.

Alexei Miller (sancțiuni SUA): 60 ani. Este șeful Gazprom, gigantul energetic de stat al Rusiei, prin care Putin își exercită influența în Europa și în spațiul ex-sovietic. Miller este un apropiat al lui Putin încă din vremea tinereții, de la Leningrad, unde s-a format ca economist.

I-a fost adjunct lui Putin când acesta conducea comitetul de relații economice externe (KVS) al primăriei din Sankt Petersburg. Când Putin a plecat la Moscova, Miller a rămas în oraș, unde a lucrat în conducerea portului din Sankt Petersburg și a concernului conductei de petrol Baltic, deținută de Transneft.

Sub conducerea lui Putin, a fost pus șeful Gazprom unde, conform Forbes, câștiga 25 de milioane de dolari pe an, în 2012.

Bancherii lui Putin

Igor Șuvalov (sancțiuni SUA, UK, UE): 55 ani. Este președintele consiliului de administrație al Vneșeconombank (VEB), deținută de statul rus, care joacă rolul de bancă de dezvoltare a statului. Apropiat al președintelui Putin și fost vicepremier, Șuvalov a lucrat la stat zeci de ani. Totuși, el și familia dețin proprietăți de lux și rulează bani prin companii offshore care au ieșit la iveală în urma scurgerilor de date din ultimii ani.

Cu o avere estimată la 200 de milioane de dolari, Șuvalov deține o vilă de 8 milioane de dolari în Dubai, dar și un apartament de lux în Londra, la Whitehall, estimat la peste 11 milioane de lire sterline. La un moment dat, închiria și un castel în Austria.

Tot printr-un offshore, familia Șuvalov deținea un avion privat cu care, printre altele, și-ar fi transportat câinii la concursuri internaționale, conform dezvăluirilor organizației lui Alexei Navalnîi. A cumpărat acțiuni de zeci de milioane de euro la Gazprom și a investit alături de alt oligarh rus, Alișer Usmanov, într-o companie producătoare de oțel.

Pe lista sancțiunilor SUA se află și fiul său, Evgheni Șuvalov (28 ani), implicat în schemele offshore ale tatălui.

Denis Bortnikov (sancțiuni SUA, UK, UE): 47 ani. Este fiul lui Alexander Bortnikov, șeful FSB, serviciul secret intern al Rusiei, și el aflat pe lista de sancțiuni occidentale. Este vicepreședintele și șeful consiliului de administrație al VTB Bank și are legături de familie strânse cu Kremlinul. Banca respectivă este controlată de guvernul rus.

Tatăl său se află pe lista sancțiunilor încă din 2021, după ce agenții secreți ruși l-au atacat pe activistul de opoziție Alexei Navalnîi cu Noviciok, agent neurotoxic folosit de asasinii Kremlinului pentru a elimina persoane care amenințau prin dezvăluirile lor regimul lui Vladimir Putin.

Petr Fradkov (sancțiuni SUA, UK, UE): 44 ani. Este directorul PSB (Promsviazabank), o bancă rusească de stat care finanțează armata și industria de apărare din Rusia.

Este fiul lui Mihail Fradkov, fost premier rus și fost șef al SVR, serviciul de spionaj extern al Rusiei. Tatăl său se află pe lista sancțiunilor SUA încă din 2018.

Conform guvernului american, Petr Fradkov s-a implicat în transformarea PSB într-o bancă dedicată finanțării contractelor de înarmare ale armatei ruse și participă la întâlniri de lucru cu Vladimir Putin.

Andrei Kostin (sancțiuni SUA): 65 ani. Este președintele băncii de stat VTB, pusă sub sancțiuni de SUA și UE, pentru asocierea cu invazia asupra Ucrainei și Crimeei, în 2014. Kostin face parte din conducerea partidului Rusia Unită, care îl susține pe Putin.

În 2022, SUA a adăugat pe lista sancțiunilor încă doi directori din conducerea VTB: Andrei Pucikov și Iuri Soloviev. De asemenea, a fost pusă sub sancțiuni soția lui Soloviev, Galina, pentru că ar fi fost implicată într-o schemă frauduloasă cu „pașapoarte de aur”, conform Trezoreriei SUA.

Elena Georgieva (sancțiuni UK): 45 ani. Este șefa consiliului de administrație al Novikombank, o subsidiară a Rostec, companie de stat care produce armament și tehnică de luptă.

Andrei Luca Popescu

Editor Panorama.ro

S-a apucat de jurnalism crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București. După aproape 20 de ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul, Europa Liberă sau Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă. Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film.

https://panorama.ro/armata-miliardari-putin-oligarhi-rusia-sanctiuni/

/////////////////////////////////////////////

Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului?

Articol scris de Ambrus Bela

Teoriile avansate de Forumul de la Davos au zguduit lumea nu tocmai prin inteligența noilor paradigme avansate cât mai ales prin constrângerea întregii elite politice globale să se conformeze teoriilor și totodată prin acapararea instituțiilor internaționale. Toate acestea n-ar fi fost posibile fără concursul nemijlocit al corporațiilor, băncilor și, mulțumită banilor de aici, al întregii prese.

UMBRA LUI PUTIN. LA DAVOS

Așadar, marea întrebare a momentului este dacă Vladimir Putin, al cărui nume a fost pronunțat în clar de Klaus Schwab și care susține că președintele Federației Ruse a făcut parte din această cabală alături de Angela Merkel, Emmanuel Macron și alții, în Young Global Leaders, mai este sau nu un partener al Davosului?

Cea mai bună șansă de a descoperi adevărul este, probabil, opțiunea empirică. Vom putea astfel constata că Davos-ul s-a lepădat de unele „cadre” (cancelarul Sebastian Kurz – care s-a opus primirii migranților ilegali în Austria etc.), dar i-a păstrat pe cei supuși, precum premierul canadian Justin Trudeau.

Putin nu a mai participat la vreo 10-12 întruniri de la Davos, iar ultimele două apariții au fost de sfidare totală a Forumului Economic Mondial, el catalogând teoria lui Schwab drept „distopie totalitară”. Opinia exprimată de Putin concordă și cu opiniile exprimate pe parcursul altor apariții publice și interviuri acordate presei occidentale, de unde s-a putut observa că Putin nu este tocmai un fan al ideilor Forumului de la Davos.

Apoi, ceea ce i se întîmplă chiar acum lui Putin și Rusiei, este un alt semn cât se poate de evident că nici cei de la Davos nu mai nutresc cele mai calde sentimente față de liderul rus. Mai mult, foștii „colegi” susțin acum textual că Putin reprezintă „o amenințare pentru planetă” și că trebuie eliminat. Iar pentru asta, mobilizează miliarde de dolari. Această schimbare a devenit evidentă. Cum la fel de evident este că NATO e mai mult decât o structură defensivă, iar Uniunea Europeană nu este o democrație.

ÎN FOND, CE PROPUNE DAVOSUL?

Să aducă omenirea la stadiul în care cetățenii „să nu dețină nimic, să nu aibă intimitate și să fie fericiți”, în timp ce vor fi etern bolnavi de Covid și vor avea o durată de viață limitată, o existență controlată în care nu vor mai fi stăpâni nici chiar pe propriile lor gânduri? Ce om normal și-ar dori așa ceva?

Pe urmă depopulare, dezumanizare, dezindustrializare? Foamete, privarea de viață socială și religioasă? Sigur, toate acestea vin frumos ambalate în fraze ce vorbesc despre echitate, salvarea climei planetei, libertăți sexuale și alte asemenea, toate exploatând numai și numai posibile frustrări umane.

DESPRE CE VORBEȘTE PUTIN?

Despre industrializare, dezvoltare, cooperare, respect reciproc între state, arbitrajul unor instituții internaționale dezinteresate, încetarea războaielor economice, a sancțiunilor, sfârșitul hegemoniilor. Sigur, s-ar putea spune că el însuși abuzează de putere în Rusia, că țara pe care o conduce nu este vreo campioană a libertăților. Și poate că așa e într-adevăr.

Dar putem compara Rusia de astăzi cu Rusia pe care a moștenit-o Putin. Dincolo de propaganda rusofobă, e greu să nu observăm că schimbările survenite sunt uriașe.

Putem compara libertatea din Rusia cu cea din Belgia, de exemplu? Sigur că da. Este identică. Și la Bruxelles ești zvântat în bătaie la demonstrații, ba încă te mai sfâșie și un câine de atac special antrenat. În Olanda ești împușcat. În Marea Britanie încarcerat. Care să fie diferența? Ai mai multă libertate pe Facebook sau pe VKontakte? Răspundeți singuri.

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin / Foto: Kremlin.ru

Respect reciproc între state, scriam mai sus, și probabil că mulți au ridicat din sprâncene. Serios? Dar Rusia respectă pe ceilalți? Să observăm aici că nu Rusia și-a așezat bazele în jurul țărilor NATO, ci NATO își împinge structurile până în ușa Rusiei.

Dar avea Rusia dreptul să atace Ucraina? Potrivit dreptului internațional, nu. Dacă se gândea la propria ei securitate, da. Cu atât mai mult cu cât organismele internaționale – ONU etc. – se află cu arme și bagaje în tabăra celor care au desemnat Rusia ca țară inamică fără ca Rusia să le fi cauzat ceva.

Iar cei care fac recurs în propaganda și retorică generală la legalitate sînt exact cei care au nesocotit orice înțelegere, orice tratat sau convenție internațională, în special cele care privesc securitatea (OSCE), situație în care Rusia a ales să nu se mai deranjeze nici ea cu asemenea „fleacuri”, mai ales că organismele internaționale, dar și sponsorii victimei invadate – SUA, UE, NATO, politicienii „progresiști” și presa mainstream închid ochii la orice ilegalitate săvîrșită de Ucraina. Suprimarea partidelor pare ceva perfect acceptabil pentru democrațiile lumii.

Rusia se găsește, mai mult sau mai puțin, în situația Germaniei la începutul Primului Război Mondial. Nici atunci nu era vorba, de fapt, despre agresiunea sârbilor la adresa arhiducelui austro-ungar, ci exista o imensă dorință împărtășită de „marile puteri” ale vremii – Rusia, Anglia și Franța – de a sări la beregata Germaniei, țară abia ivită pe hartă și care devenea una din marile puteri economice, adjudecând piețe și capitaluri râvnite de competitorii economici ai vremii. Cam la fel se poate explica astăzi ura resimțită de economiile slabe, bazate pe revînzarea de datorii, față de Rusia, bogată în resurse, capabilă de manufacturare și aptă de comerț.

Și mai avem „noua normalitate” a dublelor standarde. Legea li se aplică doar unora. Mai mult, există acum posibilitatea ca întregul sistem mondial să se alinieze împotriva celui care nu se află în acord cu SUA, NATO și aliații „progresiști” ai planetei.

Toate acestea au mai fost experimentate, rînd pe rînd, pe cei „mici”, pe Bolivia – când cineva a vrut să îi ia litiul, pe Venezuela – când cineva a vrut să-i ia petrolul, astfel că acum, în cazul Rusiei, singurul element nou este dimensiunea: sancțiunile, confiscarea activelor, decuplarea de la sistemul financiar internațional etc. Vorba aia: armele financiare de distrugere în masă.

LA MASĂ CU GLOBALIȘTII?

Mai merită discutat aici un aspect: la o primă vedere, nu ar exista o mare diferență între versiunea schwabiană a lumii celei de a patra revoluții industriale și versiunea ruso-chineză. Ar părea mai curând o scindare a actualei „ordini mondiale” din dorința de a produce o lume bi sau multipolară în locul lumii unipolare.

Aici, deja, nu mai vorbim despre o singură guvernanță mondială, așa cum preconizau cei de la Davos, ci de cel puțin două. Vorbim despre economii distincte, sisteme financiar-bancare distincte, relații comerciale distincte, tehnologii distincte, comunicații distincte etc.

Adică, iată un prim argument că Putin nu se află deloc în barca celor de la Davos.

Președintele chinez Xi Jinping și președintele rus Vladimir Purtin, o coaliție fără limite / Foto: Twitter

Deci, în timp ce occidentul pare că se autodistruge, noul pol (ruso-chinez) pare că tocmai se construiește, doar că, partenerul chinez al lui Putin, Xi Jinping, a spus tot la Davos, inițial că vrea un loc la masa celor care conduc, iar apoi că el este cel care vrea să conducă lumea către globalism, guvernanță planetară etc. Deci, iată-ne de unde am pornit!

Stăm la fel de rău și dacă analizăm implementarea „stakeholder capitalism”-ului (capitalismului părților interesate), dar și a supravegherii indivizilor de Big Brother-ul chinez, prin sistemul de credite sociale. La fel, Rusia este pentru „revoluția verde”, pentru lupta cu „schimbările climatice” și, urmărind pagina celor de la Davos, chiar și cu „revoluția digitală”.

Le putem pune pe acestea pe seama unor manevre făcute de dragul de a câștiga timp pentru „resetarea Marii Resetări”? Sau pe cei infiltrați în sistemul rusesc încă de pe vremea lui Boris Yelțîn și care continuă să paraziteze sistemul public, exact la fel cum fac funcționarii publici din sistemul public românesc? Posibil și probabil.

COȘMARUL COVID-19

Nici chestiunea „pandemiei” nu pare să ajute analiza. Atât China, cât și Rusia, au marșat la această luptă „globală” cu un virus care se dovedește că era mai puțin letal decât vaccinul produs ca să salveze omenirea, ambele țări au produs vaccinuri, China a fost campioană și în ceea ce privește „lockdown”-urile.

Mai mult, tezele lui Dmitri Medvedev privind izolarea nevaccinaților, îngrădirea accesului lor în societate, învățământ la distanță, privarea nevaccinaților de anumite drepturi și libertăți pentru binele general al societății, împiedicarea deplasării lor etc. este copie la indigo a tuturor măsurilor restrictive aplicate și în Occident. Chiar dacă Putin le anula pe urmă.

Am putea concluziona că neopunându-se propagandei Covid (nici Rusia și nici China), ceea ce vedem este de fapt o bătălie în interiorul Marii Resetări pentru preluarea controlului. A puterii. Sau, poate, arată doar corupția din interiorul sistemului din Rusia. Indivizii „coloanei a 5-a”. Un balast de care, la momentul oportun, Putin va scăpa. Dar asta vom ști tot atunci când vom auzi și despre naționalizarea activelor Băncii Centrale din Rusia. Probabil anul viitor.

OLIGARHII DIN EST ȘI DIN VEST

Marea diferență dintre Est și Vest mai are însă o componentă. Occidentalii au tendința să fie autocentrici. Situație ce derivă din cultură, religie, tradiții, ocupații, politică etc. Esticii privesc mai curând societatea ca un întreg. Este, așadar, destul de dificil să măsori sistemul unora cu instrumentele celorlalți.

Occidentul susține că prezența „oligarhilor” reprezintă corupția. Rușii, văd însă că banii oligarhilor au fost utilizați, atunci când a venit criza din Occident, pentru binele societății, nu pentru binele liderului sau pentru binele oligarhului. La fel, în China, indiferent câți bani sau ce acțiuni ar deține Jack Ma (jucăria de pluș a Davosului), până la urmă, toate sumele ajung înapoi în societatea chineză, iar „oligarhul” nu mai contează. Singurele diferențieri posibile sunt cele între „patrioți” și „trădători”.

Pe de altă parte, „oligarhii” s-au născut exact în 1971, când Nixon a renunțat la sistemul Bretton Woods, la aur. Ce altceva decât un „oligarh” este George Soros? Dar când a investit Soros bani în societate? Nu în așa-zisa „societate deschisă”, în lovituri de stat, revoluții portocalii și alte inginerii menite să-i țină în viață pe cei care tipăresc bani fără acoperire în încercarea de a stăvili o așa-zisă creștere, materializată în fond într-o inflație nesfârșită? Iar în baza acesteia, banii virtuali sunt produși cumpărând „bunurile de astăzi la prețul de ieri, cu banii de mâine”. Plus comisioane.

DEDOLARIZAREA LUMII

Recentele evoluții pe care le vedem venind dinspre Rusia și China, anume restabilirea valorilor în tranzacțiile economice, odată cu vânzarea gazului și petrolului contra aur, deschid perspectiva limpede al unui alt sistem decât cel imaginat de Davos.

Tranzacționarea rublelor pe aur exact asta arată. Mărfurile nu mai pot fi achiziționate pe pixeli, pe promisiuni. Viitoarea economie impusă dinspre Rusia și China este o economie bazată pe mărfuri reale, pe active fizice, aur, argint, petrol etc. Bunurile de astăzi, cumpărate la valoarea de astăzi, cu banii de astăzi.

Dolarul american continuă să se deprecieze în raport cu rubla / Foto: Q Magazine

Cum însă dolarul american a reprezentat și moneda de rezervă globală, toți dolarii în exces (fără acoperire reală), rezultați din împrumuturi etc. vor fi aruncați de națiunile străine, în căutarea unei monede mai stabile și bazate pe active reale, precum yuanul sau rubla, poate chiar rupia indiană sau lira turcească, iar dolarii se vor întoarce acasă, în Statele Unite, provocând o hiperinflație.

Deocamdată, Putin a pus în mișcare un plan mult mai ambițios decât cel așteptat de Occident. Cei care au mai încercat o asemenea resetare (Saddam, Gaddafi), au sfârșit urât.

Totuși, lumea așteaptă de 50 de ani apariția cuiva care să poată întoarce lucrurile la normalitate. La aur. La active reale. Ceea ce, totodată, suprimă puterea „oligarhilor” occidentali și ai Davosului, puterea bancherilor, Wall Street-ului, pentru că întreaga această putere se bazează pe active fictive. Pe „aur de hârtie”, nu pe aur real. Pe „derivate” și bani inexistenți. La precedenta criză, din 2008, „oligarhii occidentali” au socializat pierderile, aruncându-le în cârca cetățenilor. În 2020, au inventat criza Covid. Împrumuturi fantasmagorice, bani din elicopter etc.

PANICA

Odată rămas fără bani, Davosul nu-și va mai putea plăti armata de politicieni, armata de așa-ziși ziariști, armata de ONG-iști și nici armata din Ucraina.

Larry Fink, CEO și președinte al celui mai mare fond de administrare de active din lume, BlackRock, a declarat că invadarea Ucrainei de către Rusia a schimbat ordinea mondială care exista de la sfârșitul Războiului Rece, punând capăt globalizării. Fondurile americane Vanguard și BlackRock au fuzionat. Împreună, cele două dețin mare parte din corporațiile occidentale aflate în plin război cu Rusia. În primul rând, cele ale complexului militar-industrial.

Ca globaliștii să reziste, este necesar ca economiile din țările NATO să reziste și guvernele lor să se mențină la putere, în pofida crizei economice ce se prefigurează. SUA este probabil să intre într-o recesiune totală până în 2023, Franța ia în considerare tichetele alimentare și se așteaptă ca țările din întreaga lume să înceapă să raționalizeze combustibilul. Germania deja se gândește serios la asta.

Aurul fizic va deveni cheia noii orânduiri financiare

Tot ce trebuie să facă Putin este să înceapă o cursă globală pe aur fizic. Asta va determina prăbușirea tuturor activelor raportate la prețul aurului fizic. Ceea ce va obliga Occidentul să clarifice cât de mult aur are de fapt, va crea o rulare masivă pe termen scurt pe aur fizic și va forța o reevaluare a tuturor bilanțurilor.

Ca atare, Putin obligă lumea să schimbe prețul petrolului în funcție de aur și apoi, prin extensie, mai degrabă pe ruble decât pe dolar. Pe măsură ce diversele monede se vor decupla de la dolar, se deschide calea către o reevaluare completă a energiei. Importatorii de energie vor fi cei mai expuși. De exemplu, Europa.

În timp ce dolarul se prăbușește, împreună cu euro și cu yenul japonez, celelalte mărfuri vor începe să aibă prețuri tot mai mari, indiferent că vorbim despre metale, cereale, îngrășăminte etc. Iar Rusia deține pârghiile pentru a regla aceste prețuri. Pentru că Rusia le produce și Rusia le exportă.

În ceea ce privește platina, Rusia exportă 10% din producția mondială, în timp ce paladiu – 40% din producția mondială. Dacă paladiul rus ar înceta să mai circule pe piață, ar exista probleme serioase, în special pentru industria auto mondială și a cipurilor de computer. Ca să nu vorbim despre grâu.

Martin Brudermuller, CEO-ul multinaționalei germane BASF SE, cel mai mare producător de produse chimice din lume, a avertizat că reducerea sau întreruperea importurilor de energie din Rusia ar periclita existența companiilor energetice mici și mijlocii și, probabil, ar duce Germania în cea mai mare criză economică de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

Ca atare, Davosul va trebui să-l învingă pe Putin înainte ca planul lui să izbutească. Numai că, ei se luptă pe terenul ales de Putin, atât militar, cât și financiar. Deocamdată, UE pare cea mai grăbită să sară în ajutorul celor de la Davos, Ursula von der Leyen a și gratificat Ucraina cu un miliard de euro și se străduiește să mai facă rost de o jumătate de miliard. Dar până și banii aceștia vin tot din economia europeană.

LUMEA LUI PUTIN

În timp ce Occidentul își produce micile șlagăre rusofobe, așteptând intrarea triumfală a lui Zelensky în Piața Roșie din Moscova și fuga disperată a lui Putin, să observăm că „gașca” lui Putin se întinde pe câteva continente, însumează cea mai mare parte a populației globale, ajunge să ne gândim la China, India, Iran, Turcia, o sumedenie de țări africane, arabe sau latino-americane. Mai mult, la fel ca și China și Rusia, multe din aceste țări au o „clasă muncitoare”, aptă să lucreze în fabrică sau pe câmp, ceea ce Occidentului îi lipsește cu desăvârșire.

Vor ajuta dronele? Roboții? Dar cine spune că rușii și chinezii, indienii și ceilalți, nu vor dispune de aceleași mijloace? Va ajuta corporatismul? Tehnocrația? Hipercentralizarea? Hiperreglementarea impusă în UE? Greu de crezut.

Hai să mai punem pe listă un aspect important: utilizarea tehnologiei în scopuri diferite. Control în zona Davosului, producție corporatistă, redistribuire clientelară. O societate de tip fascist, cu birocrație greoaie, cu indivizi constrânși să muncească și să trăiască precum animalele, fără școală, fără libertate și prin urmare fără creativitate. Pe deasupra, cu un program de reducere a populației. Un alt program de transumanism. Ca să obții, ce? Zombi. Cyborgi. Gender-fluizi? Aerosexuali? Aceasta este o societate în care guvernul, fie el și global, îl consideră inamic pe cetățean, singura soluție pentru a-l păstra fiind controlul total. O guvernanță globală asta ar presupune: un sistem nesustenabil.

De cealaltă parte, avem ideea de suveranitate, de națiune pentru care merită să muncești. O națiune care produce pentru ea și este dispusă la comerț cu cei din afară. O națiune de indivizi având aceeași cultură, același trecut, aceleași tradiții, organizați în continuare în familii, trăind în comunitățile lor, ca oameni. Timpul ne va spune care a fost propaganda câștigătoare.

https://www.qmagazine.ro/rusia-si-marea-resetare-este-putin-complice-sau-inamic-al-davosului/

///////////////////////////////////////////////

Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global!

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ

George Soros revine. Și promite să lupte, cu toate forțele sale, împotriva naționalismului, pe care l-a definit drept „ideologia dominantă ” din lume. Într-un interviu acordat Financial Times, magnatul american de origine maghiară a subliniat modul în care OSF (Fundația pentru o Societate Deschisă), organizația „filantropică” pe care a fondat-o acum ceva vreme, sintetizează „optimismul privind răspândirea democrației în stil occidental” după destrămarea Uniunii Sovietice. Dar acum, spune el, mișcarea sa progresistă trebuie să se confrunte „cu un nou val de patriotism și populism”.

Amintind de prăbușirea URSS, Soros a spus că actualul moment istoric „este un déjà vu” și că „va exista o mare schimbare”.

„Este un deja vu, dar cu o mare schimbare – ideologia dominantă în lume este acum naționalismul”, a spus Soros, citat de reinformation.tv „Uniunea Europeană este pe cale să se prăbușească. Rusia este puterea renăscută, bazată pe naționalism”, a declarat Soros.

Speculatorul financiar a atacat Moscova și pe Vladimir Putin, dușmanul său dintotdeauna: „Rusia are puterea de a învia, bazându-se pe naționalism”, a spus George Soros, arătând cu degetul spre președintele rus. „Putin nu mă place”, recunoaște magnatul, vorbind despre „o furie” care crede că a fost alimentată de criticile lui la adresa președintelui rus și de sprijinul său față de georgianul Mikhail Saakașvili, fostul președinte al Georgiei, venit la putere după așa numita „Revoluție a trandafirilor”, din 2003.

Soros are și ce să îl considere dușman pe Putin: nu poate uita că Moscova a obligat, în 2015, Fundația pentru Societate Deschisă să părăsească Rusia pentru că „a pus în pericol sistemul constituțional și securitatea națională” și i-a îndemnat pe vecinii săi apropiați, precum Uzbekistanul, să facă același lucru. În ceea ce privește Ungaria, Polonia, Macedonia, România, toată lumea are motive întemeiate să se opună celui care dorește să distrugă cadrul național.

Soros a negat și faptul că organizațiile sale au fost implicate direct în lovituri de stat în Ucraina, Macedonia și Georgia, deși a recunoscut în Financial Times că a susținut revolta antiguvernamentală de la Kiev: „Nu am fost implicați în ciocniri. Este împotriva îndrumărilor și principiilor noastre. Dar am sprijinit protestatarii, chiar și în timpul Maidanului”.

Într-un interviu pentru CNN în mai 2014, Soros a recunoscut că a fost responsabil pentru înființarea unei fundații în Ucraina, care a contribuit la alungarea de la putere a liderului legitim al țării, Viktor Ianukovici.

Magnatul în vârstă de 87 de ani spune că s-a gândit să renunțe la Fundațiile pentru o Societate Deschisă, dar, observând „ascensiunea naționalismului la scară mondială, în contrast cu „societatea deschisă” și globalizarea pe care le promovează, a decis recent să transfere 18 miliarde de dolari din propriul patrimoniu în rețeaua de „organizații filantropice”, angajându-se să rămână președinte încă cinci ani sau mai mult. „Sunt destul de norocos cu dușmanii mei”, a spus Soros. „Mă simt gata să reacționez și să apăr ceea ce este bine”.

În ultimul an, o serie de lideri europeni au contestat amestecul organizațiilor lui Soros în politica internă a statelor lor.

În Ungaria, de exemplu, premierul Viktor Orbàn a declanșat o campanie dură împotriva lui George Soros și a ideologiei „frontierelor deschise”. O adversitate care s-a accentuat în ultima perioadă, premierul Orban declarând în aprilie 2017 pentru Kossuth Rádió:

„Dacă cineva vrea să vină și să trăiască în Ungaria, trebuie să aibă consimțământul poporului maghiar. Nu poate fi o lege internațională, o lege, o instanță sau o organizație care să pretindă că nu contează ce cred oamenii. Acest lucru este imposibil. Există, totuși, o campanie internațională foarte puternică ce se desfășoară de aproape un deceniu. Este legată de numele lui George Soros și încearcă să arate că frontierele nu au sens, că națiunile nu au dreptul să decidă și să stabilească cum să trăiască”.

Soros are o avere de cel puțin 25 miliarde de dolari și este supranumit în Marea Britanie „omul care a falimentat Banca Angliei”, după ce a pariat masiv împotriva lirei sterline, în 1992 și a obținut peste un miliard de dolari.

https://www.activenews.ro/externe/Soros-revine-amenintator-Sunt-gata-sa-lupt-impotriva-%E2%80%9Enationalismului-ideologia-dominanta-la-nivel-global-148819

///////////////////////////////////////

România a plătit în 2022 peste un miliard de lei pentru pensiile speciale ale magistraților. Pensia medie a acestora este de 21.000 de lei, din care doar 1.400 de lei din contribuție, restul fiind subvenție

Magistrații fac front comun și-și apără cu ferocitate casta privilegiată. Nu sunt dispuși nici să muncească până la 65 de ani, ca restul oamenilor, nici să renunțe la pensiile uriașe

Suma plătită de România în 2022 pentru pensiile speciale ale magistraților a depășit pragul psihologic de 1 miliard de lei, arată o analiză a site-ului Economica.net. Dintre aceștia, sub 7% reprezintă contribuția magistraților, de-a lungul carierei, la fondul de pensii. Restul de peste 90% sunt subvenționați din taxele celorlalți cetățeni.

Suma exactă plătită de bugetul de stat anul trecut pentru pensiile magistraților a fost de 1,17 miliarde lei (peste 220 de milioane de euro), în creștere cu 12,4% față de anul precedent.

Pensia medie a magistraților pensionați este de 20.800 de lei brut (peste 4.000 de euro). Din aceștia, doar 1.400 de lei reprezintă contributivitatea lor la fondul de pensii de-a lungul carierei, restul de 19.400 de lei fiind subvenție de la bugetul de stat.

Conform datelor de la Casa Națională de Pensii, în 2022 peste 93% din valoarea totală a pensiilor de serviciu pentru magistrații ieșiți adesea din activitate la 45-50 de ani este provenită din taxele și impozitele celorlalți cetățeni. Valoarea contribuției personale a magistraților, în timpul activității profesionale, e de numai 6,7%.

În urmă cu doar câteva zile, aproape un sfert dintre pensionarii speciali proveniți din rândurile magistraților (1.104 din totalul de 4.862) au dat publicității o virulentă scrisoare de protest împotriva prevederilor din PNRR. Pe parcursul textului de 53 de pagini, aceștia au anunțat că nu sunt dispuși să cedeze niciun leu din pensioara specială medie de 21.000 de lei și că resping orice restrângere a privilegiilor. Ei refuză nu doar scăderea pensiei, dar și creșterea vârstei de pensionare, invocând – în mod incredibil – „echilibrul de încredere între magistrat și Stat“! „Orice majorare a vârstei de pensionare ulterior numirii pe funcție pune în discuție ruperea echilibrului de încredere între magistrat și Stat și denotă scopul disimulat de modificare a structurii sistemului judiciar, prin forțarea părăsirii sistemului judiciar de către magistrații cu experiență, anterior modificărilor legislative“, susțin membrii castei magistraților pensionați cu pensii speciale.

În realitate, la situația de acum s-a ajuns prin abuzul de putere al magistraților în cârdășie cu politicienii, care au modificat succesiv legislația până a ajuns așa cum e azi, în detrimentul restului locuitorilor acestei țări. A fost un schimb de servici reciproc de tip mafiot – politicienii le-au dat magistraților privilegiul de a ieși la pensie în floarea vârstei, cu pensii exorbitante, iar magistrații au favorizat inițiativele dubioase ale clasei politice (vezi comportamentul CCR din ultimii ani).

https://ziaristii.com/romania-platit-2022-peste-1-miliard-de-lei-pentru-pensiile-speciale-ale-magistratilor-pensia-medie-acestora-este-de-21-000-de-lei-din-care-doar-1-400-de-lei-din-contributie-restul-fiind-subv/

////////////////////////////////////////////

Revenge porn, fenomen îngrijorător printre adolescenți. O elevă din Vaslui a distribuit pe grupurile școlii poze cu o colegă goală și acum riscă închisoarea pentru pornografie infantilă

O eleva de 16 ani din Vaslui a fost trimisa in judecata de procurorii DIICOT, fiind acuzata de pornografie infantila in forma continuata dupa ce a distribuit pe grupurile de WhatsApp ale școlii fotografii cu o colega mai mica mimand actul sexual. Cazul dezvaluie un fenomen ingrijorator in școlile romanești:36% dintre adolescenți spun ca au primit in online mesaje cu tenta sexuala și 2 din 10 spun ca li s-a cerut, tot in mediul online, sa se implice in interacțiuni de tip sexual, potrivit unui sondaj din acest an al organizației World Vision;Cazuri precum cel de la Vaslui, de pornografie din razbunare… Citeste articolul mai departe pe libertatea.ro…

Citeste tot pe: https://www.ziarelive.ro/stiri/revenge-porn-fenomen-ingrijorator-printre-adolescenti-o-eleva-din-vaslui-a-distribuit-pe-grupurile-scolii-poze-cu-o-colega-goala-si-acum-risca-inchisoarea-pentru-pornografie-infantila.html

/////////////////////////////////////////

(Inca un fleac…) „Rețeaua Stăneștilor”. Cum au ajuns fonduri europene de sute de mii de euro la firme controlate de familia secretarului general al PSD

Copiii și apropiați ai fraților Paul și Alexandru Stănescu, cu afaceri în agricultură, au fost principalii beneficiari ai fondurilor europene nerambursabile alocate prin intermediul Grupului de Acțiune Local (GAL) Ecoleg Olt Dunăre, scrie Valeriu Nicolae într-un nou articol pentru cititorii Libertatea.

Documente – senzaționalele cariere ale fraților Stănescu și ale copiilor acestora. Rețeaua din jurul secretarului […]

Det. Aici

https://stiri247.com/reteaua-stanestilor-cum-au-ajuns-fonduri-europene-de-sute-de-mii-de-euro-la-firme-controlate-de-familia-secretarului-general-al-psd

////////////////////////////////////////////

Putin, interesat ca războiul Israel-Hamas să continue. Analist: Îi ține pe americani mai puțini capabili să dedice suficiente resurse pentru Ucraina

De Răzvan Mihalașcu

Rusia are interesul ca actualul conflict dintre Israel și gruparea Hamas să continue deoarece ”îi ține pe americani mobilizați pe un al doilea front și mai puțini capabili să dedice suficiente resurse și atenție frontului din Ucraina”, a declarat Oana Popescu …

https://www.euronews.ro/articole/putin-interesat-ca-razboiul-israel-hamas-sa-continue-analist-ii-tine-pe-americani

//////////////////////////////////////////////

Hamas caută opt OSTATICI RUȘI din Gaza, la cererea Moscovei: „Îi vom găsi și elibera, privim Rusia ca fiind cel mai apropiat PRIETEN al nostru”

Editorialist:

Cristian Lisandru

Abu Marzouk, membru al Biroului Politic al Hamas, a declarat pentru agenția rusă de stat RIA Novosti, că gruparea Hamas caută, la cererea Moscovei, opt ostatici ruși care s-ar afla în Gaza.

Legătura cu totul ”specială” dintre Rusia și gruparea Hamas ete confirmată, astfel, de Abu Marzouk, acesta declarând și că Hamas percepe Rusia lui Vladimir Putin ca fiind ”cel mai apropiat prieten” al grupării.

De altfel, Moscova nu a etichetat drept ”grupare teroristă” organizația Hamas.

”Kremlinul pretinde să ia o poziție dură față de terorism. Cu toate acestea, de la masacrul din sudul Israelului efectuat de militanții Hamas pe 7 octombrie, acesta a devenit mai apropiat de Hamas. În ciuda uciderii a 16 cetățeni ruși și chiar dacă moscoviții au depus flori la ambasada Israelului, Kremlinul a refuzat să condamne acțiunile Hamas, exprimând doar «îngrijorări grave».

Abu Marzouk, în vizită la Moscova: ”Suntem foarte atenți la această listă”

Marzouk a fost în vizită la Moscova, spunând că Ministerul rus de Externe i-a predat o listă care conține opt nume, toate având dublă cetăţenie.

”Suntem foarte atenți la această listă, deoarece privim Rusia ca fiind cel mai apropiat prieten al nostru. Acum îi căutăm pe acei oameni. Este greu, dar căutăm. Și imediat ce îi vom găsi, îi vom elibera, în ciuda dificultăților din cauza situației actuale”, a declarat Abu Marzouk, membru al Biroului Politic al Hamas, potrivit The Jerusalem Post. Rusia și-a apărat vineri decizia de a invita o delegație Hamas la Moscova, împotriva criticilor israeliene, declarând că ”este necesar să se mențină contactele cu toate părțile aflate în conflict”.

Hamas caută opt OSTATICI RUȘI din Gaza, la cererea Moscovei: „Îi vom găsi și elibera, privim Rusia ca fiind cel mai apropiat PRIETEN al nostru”

////////////////////////////////////////

(Elevii de nota doi ne vor guverna tot mai gooi…)Elevii de nota 2 nu vor mai primi burse de merit / Marcel Ciolacu: Este o situație anormală

Alexandru Bădulescu

Bursele de merit vor fi corelate cu performanța școlară. Premierul Marcel Ciolacu a anunțat la începutul ședinței de guvern de vineri că a avut o discuție pe acest subiect cu ministrul Educației, Ligia Deca.

Premierul Ciolacu a declarat că este inadmisibil ca un elev de nota 2 să primească o bursă de merit din partea statului și așteaptă soluții de la ministru.

Am văzut situația total anormală prin care s-a ajuns ca elevii de nota 2 să primească burse de merit! Așa ceva este inadmisibil! Am discutat cu doamna ministru Deca și cu sindicatele. Și aștept cât mai repede o soluție prin care bursa de merit să reflecte performanța școlară, a declarat premierul.

Unul dintre aceste cazuri este cel al unui elev din județul Prahova, care a intrat cu media 1,97 la liceu, primește bursă pentru „merite deosebite la învățătură”.

Conform unui proiect de lege anunțat în luna august, bursele de merit vor fi acordate indiferent de medie, pentru primii 30% dintre elevii fiecărei clase. Singura condiție pentru acordarea bursei este nota de la purtare

Ministrul Educației a explicat în septembrie, că în acest fel „va exista o competiție sănătoasă în interiorul fiecărei clase”.

Ideea este următoarea: copiii performează atunci când intră într-un soi de competiție sănătoasă, întâi cu sine și apoi cu cei pe care-i au în jurul lor, cu colegii lor de clasă. Ideea este nu să comparăm medii care, de altfel, arată foarte diferit de la o școală la alta, ci să-i susținem pe cei care performează cel mai bine în fiecare clasă. Asta înseamnă că va exista o competiție, din nou, cu fairplay, sănătoasă, în interiorul fiecărei clase, pentru acei primii 30% care iau bursa de merit, a declarat Ligia Deca, într-un interviu la TVR Info.

VIDEO | Elevii de nota 2 nu vor mai primi burse de merit / Marcel Ciolacu: Este o situație anormală

////////////////////////////////////////////////////

Cele mai bune 20 de cărți despre inteligența artificială pe care trebuie să le citiți

by Deion Menor

Devine din ce în ce mai ușor să faci mașinile să acționeze inteligent.

De exemplu, algoritmii rețelelor sociale par să te cunoască mai mult decât prietenii și familia. Mașinile înlocuiesc acum lucrătorii cu calificare redusă.

În plus, devine din ce în ce mai dificil să distingem textul generat de computer de cel al unui om. AI devine rapid omniprezentă.

Acest articol explorează douăzeci de cărți grozave despre inteligența artificială pe care le puteți citi.

Aceste lucrări variază de la romane care au modelat înțelegerea publicului despre IA până la ghiduri cuprinzătoare pentru înțelegerea ideilor pilonilor din domeniu.

Unele dintre aceste cărți sunt istorice. Aceste cărți descoperă modul în care primii ingineri și informaticieni au construit sisteme inteligente de pionier.

Alte cărți despre inteligența artificială de pe această listă explorează filozofia și etica tehnologiei.

Citiți mai departe pentru a găsi cele mai bune cărți care vă vor satisface curiozitatea despre AI.

Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies De Nick Bostrom

Superintelligence este o carte recomandată despre inteligența artificială și pericolele acesteia

Nick Bostrom este un filozof de origine suedeză, cunoscut pentru munca sa privind riscurile superinteligenței. În prezent, este profesor la Universitatea Oxford, în calitate de director al Institutului Viitorul Umanității.

Cartea sa Superintelligence este o încercare ambițioasă de a prezenta peisajul AI. Acesta abordează subiecte precum oracolele, convergența instrumentală, inteligența colectivă și crima mintală.

Bostrom ia în considerare dacă este posibil să proiectăm o IA care nu va fi niciodată în afara controlului nostru.

Dacă doriți să aflați mai multe despre problemele pe care AI le prezintă viitorului nostru, această carte este cu siguranță un loc bun de început.

Disponibil în Audio pe Blinkist →

Inteligența Artificială: O Abordare Modernă De Peter Norvig Și Stuart Russell

Lucrarea lui Russel și Norvig este un manual grozav despre inteligența artificială

Acest manual este o introducere cuprinzătoare în partea teoretică și practică a inteligenței artificiale. Este folosit în mod obișnuit ca manual însoțitor pentru cursurile de licență sau de licență.

Acesta acoperă o gamă largă de subiecte, inclusiv învățarea automată, învățarea profundă, robotica, procesarea limbajului natural și programarea probabilistică.

Are o amploare enormă, încadrând zeci de subiecte în peste 1100 de pagini.

Dacă vă gândiți să căutați un curs care să se potrivească bine cu această carte, puteți verifica Cursul CS188 al UC Berkeley.

T-Minus AI: Numărătoarea Inversă A Umanității Către Inteligența Artificială Și Noua Căutare A Puterii Globale De Michael Kanaan

T-Minus AI este o carte despre inteligența artificială și puterea sa geopolitică

T-Minus AI explorează lumea AI printr-o perspectivă orientată spre om. Kanaan analizează implicațiile globale ale inteligenței artificiale prin problemele culturale și naționale actuale.

El citează China folosind AI pentru a-și îndeplini influența autoritara. El aruncă o privire asupra modului în care Rusia începe să armeze AI cu armata sa.

Autorul Michael Kanaan își împărtășește perspectiva ca expert cunoscut și președinte al Forțelor Aeriene din SUA pentru Inteligența Artificială.

T-Minus AI este un apel obligatoriu de citit care te educă asupra puterii geopolitice pe care o are AI.

Algoritmul Maestru De Pedro Domingos

cărți grozave despre inteligența artificială

Învățarea automată schimbă lumea, dar aspectele sale tehnice eclipsează adesea conceptele geniale din spatele matematicii. Algoritmul Master este o călătorie distractivă, ușor de citit prin ideile din spatele învățării automate.

Pedro Domingos este profesor de informatică la Universitatea din Washington și este un câștigător al Premiului SIGKDD pentru inovație, unul dintre cele mai înalte premii în știința datelor.

El își împrumută expertiza pentru a crea un ghid informativ despre tehnologiile care alimentează giganții tehnologici precum Google și Amazon.

Algoritmul Maestru omonim se referă la un viitor cursant universal, despre care Domingos prezice că va schimba fundamental societatea noastră.

Învățare Automată Practică Cu Scikit-Learn, Keras Și TensorFlow De Aurélien Géron

Cont. aici

https://hashdork.com/ro/best-books-on-artificial-intelligence/

////////////////////////////////////

Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact*)

semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939

[citește și EFECTELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV: Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940]

”Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (n.r. U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

Articolul I. Ambele Înalte Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Înalte Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Înaltă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

Articolul III. Guvernele celor două Înalte Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Înaltele Părţi Contractante vor creste, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect țintesc cealaltă parte.

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Înaltele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Înaltele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în vigoare din momentul semnării.

Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact), 23 august 1939

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor re-aranjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Pactul Ribbentrop-Molotov desecretizat după 80 de ani de la semnare

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reich-ului German, V. Ribbentrop

Plenipotentiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

semnarea Pactului Hitler-Stalin (Ribbentrop-Molotov), 23 august 1939

*Germania şi Rusia Sovieticã, devenitã URSS, aveau deja un trecut comun in stabilirea înțelegerilor de acest tip – cele doua puteri încheie, in 1922, Pactul de la Rapallo, prin care se vor ajuta reciproc: Germania va construi în Rusia arsenale şi îşi va instrui trupele, la care nu avea dreptul prin Pacea de la Versailles, la fel profita şi Rusia pentru înzestrarea cu fabrici de armament şi instrucţia Armatei Roşii de cãtre instructorii germani.

vezi și

„URSS – FIDELĂ FAȚĂ DE CAUZA INDEPENDENȚEI ȚĂRILOR MICI”

Al doilea Pact Ribbentrop-Molotov

SCANDALUL DESECRETIZĂRII PACTULUI „COMMUNAZI” (RIBBENTROP-MOLOTOV)

DECLANȘAREA CELUI DE- AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

NU ESTE NIMIC DE SERBAT PE „23 AUGUST”

PACTUL Ribbentrop-Molotov(23 august 1939)„REABILITAT” DE VLADIMIR PUTIN

CEAUȘESCU, TEZAURUL ROMÂNIEI ȘI BASARABIA

Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia şi Bucovina

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea

surse: Diplomaţia cotropitorilor. Repercursiunile ei asupre Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Culegere de documente alcătuită de A.Balanovschi, Chişinău, Editura Universitas, 1992, pp. 47-48

SIMILARE

ROMANIA DENUNTA PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV

DECLARAŢIE din 24 iunie 1991privind Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele acestuia pentru ţara noastră EMITENT PARLAMENTUL Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 136 din 27 iunie 1991 Evocam în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai doua decenii după împlinirea aspirației de veacuri a poporului român-reîntregirea neamului…

24 iunie 2021

În „ROMÂNIA DUPĂ 1989”

SCANDALUL DESECRETIZĂRII PACTULUI „COMMUNAZI” (RIBBENTROP-MOLOTOV)

23 august 2019

În „DRUMUL SPRE COMUNISM”

NU ESTE NIMIC DE SERBAT PE „23 AUGUST”

23 august 2018

În „DRUMUL SPRE COMUNISM”

14 GÂNDURI DESPRE „PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV (THE COMMUNAZI PACT*)”

Pingback: 23 august 1939 – PACTUL Ribbentrop-Molotov „REABILITAT” DE VLADIMIR PUTIN | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: NU E NIMIC DE SERBAT PE „23 AUGUST” | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: DRUMUL SPRE COMUNISM | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: „STALIN SI POPORUL RUS, LIBERTATE NE-A ADUS” | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: RUSIA ESTE INCOMPATIBILĂ CU DEMOCRAȚIA | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: „UNIREA ARDEALULUI A FOST HOTĂRÂTĂ DE POPOR SI NUMAI POPORUL POATE DISPUNE” | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: „Al doilea Pact Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939 | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940 | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: SCANDALUL DESECRETIZĂRII PACTULUI „COMMUNAZI” (RIBBENTROP-MOLOTOV) | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: CEAUȘESCU, TEZAURUL ROMÂNIEI ȘI BASARABIA | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: Maria Regina României, Jurnal de Război, 1918 | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: Unirea Basarabiei cu România | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: ISTORIA COMUNISMULUI IN DATE | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pingback: ION ANTONESCU – UN EROU CONTROVERSAT | AMINTIRI DIN COMUNISM

Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact*)

//////////////////////////////////////////

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea

(17 iulie 1940)

Maiestatea Voastră,

Evenimentele, ca şi unele consultări determinate de ele, nu mi-au îngăduit până azi să exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastră mi le-a comunicat. Trebuie să vă rog să admiteți că situația extraordinară și pericolele pe care le prezintă constituie explicația absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim. L-am informat pe duce despre această scrisoare. […]

După războiul mondial, România, favorizată de o șansă excepțională, a dobândit de la trei state teritorii pe care, după părerea mea, nu le mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de forţă.

Alta ar fi fost situaţia dacă România ar fi reușit să realizeze asimilarea internă a acestor teritorii din punct de vedere etnic și politic sau dacă slăbiciunea militară a ţărilor vecine ar fi rămas permanentă. Prima alternativă nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunoştinţă de legile ce guvernează evoluția națiunilor.

Dacă România este astăzi silită pe calea concesiei să înapoieze teritoriile pe care le-a dobândit, aceasta nu reprezintă altceva decât ceea ce previziunea omenească trebuia să se aștepte a se întâmpla într-o zi.

Îmi pare deja un mare câştig faptul că Ungaria – după cum consider că am motive să cred – nu insistă asupra unei definiri strict juridice a revendicărilor ei, ci este gata să le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]

Eu am făcut însă şi guvernului ungar următoarea declarație clară:

În eventualitatea că nu ar exista nici o posibilitate de înțelegere pașnică între România, Ungaria şi Bulgaria, Germania – la rândul ei – ar putea anunța în mod clar că de acum înainte ea se va dezinteresa total faţă de viitoarea evoluție în sud-estul Europei. Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el însuși, cu promptitudine şi prin propria forţă, împotriva amenințării oricărei agresiuni. Totuși, eu nu voi permite niciodată ca Wehrmachtul german să fie angrenat într-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproporționate cu jertfele cerute de un război. Dacă România, Ungaria şi Bulgaria consideră că nu pot ajunge la o înțelegere, convingerea mea este că această atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste ţări, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. În acest caz, nu mă simt chemat să întreprind ceva spre a ţine sub control evoluţia viitoare. […]

Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca și guvernelor ungar și bulgar.

Dacă, pe de altă parte, Maiestatea Voastră ar considera că nu poate fi de acord cu modul meu de a raționa, eu nu îl voi mai continua în viitor, ci, pur şi simplu, voi informa guvernele ungar şi bulgar că guvernul german, la rândul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la soluționarea acestor probleme.

Dacă totuși ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesați, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize.

Adolf Hitler

23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 88-91

Citește și

Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact) – pactul secret încheiat intre Hitler și Stalin la 23 august 1939.

Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia şi Bucovina, 25 iunie 1940

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940 – CEDAREA BASARABIEI

DICTATUL DE LA VIENA (textul arbitrajului*)DICTATUL DE LA VIENA (textul arbitrajului*) – 30 august 1940

URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940

.ACORD din 7 septembrie 1940 privitor la schimbul de populațiune Română şi Bulgară

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea

/////////////////////////////////////////////////

RĂPIT DE SECURITATE

In noiembrie 1949, fiul lui Tudor Arghezi, Iosif Theodorescu-Arghezi1 (Baruțu Arghezi, n.28.12.1925 -d. 2010), este răpit de pe stradă și încarcerat.

Numitului „infractor”, 24 de ani, student în anul II la Institutul de Educație Fizică, i se întocmește o fișă personală de către Direcția Generală a Securității Poporului, in care se menționează succint: „fotografiat din față și profil; amprentat pentru toate degetele mâinilor; înregistrându-i-se „semnalmentele”: înălțime – 1,73 m; corpolență – „svelt”; fața – rotundă; fruntea – mică; părul castaniu și neted; ochii – cenușii; sprâncenele – arcuite; nasul – rectiliniu; gura – mijlocie, cu buze groase; bărbia – subțire, cu gropiță; urechile mici și depărtate. Fără semne particulare„.

Din dosarul deschis pe numele fiului lui Tudor Arghezi, arestat în noiembrie 1949, pentru complicitate la acțiunea de a fi multiplicat „manifeste cu caracter diversionist”

La 25 noiembrie 1949,, sublocotenentul. Mișu Goldenberg raporta că „a primit ordin să se deplaseze la M.A.I. la tov. căp. Antoniu, pentru a ne da niște date și semnalmente, pentru a putea răpi pe numitul Iosif Arghezi, fiul scriitorului Tudor Arghezi”.

In ziua următoare, Goldenberg mai raportează că, împreună cu sublocotenenții Spinescu și Urzică, s-a deplasat la Institutul de Educație Fizică, unde l-au identificat pe studentul Iosif Arghezi (care „tot timpul stătuse la Institut, până la ora 16:30, când a plecat spre oraș”). „[…] lam (n.r. l-am) lăsat să-se îndepărteze de Institut și pe str. Uranus lam (n.r. l-am) răpit și depus în arestul M.A.I.”.

„UN OM INTELIGENT, CU O PUTERE DE CONVINGERE” NEMAIÎNTÂLNITĂ

Iosif Theodorescu-Arghezi fusese denunțat de un anume dr. Iosif Veselovschi (arestat și anchetat, la rândul lui), pentru complicitate la acțiunea de a fi multiplicat acasă – cu mijloacele tehnice folosite de scriitorul Tudor Arghezi la tipărirea publicației sale „Bilete de papagal”, și fără știrea acestuia – „manifeste cu caracter diversionist”, răspândite ulterior în diverse locuri din Capitală.

Studentul Iosif Theodorescu-Arghezi,, (cu serviciul militar amânat pentru studii, membru U.T.M., organizator de grupă în comitetul ARLUS al Institutului de Educație Fizică, „fără condamnări”), declara la 27 noiembrie 1949, în fața sublocotenentului I. Nicolau:

„Pe D-rul Iosif Veselovschi l’am cunoscut cam acum trei ani venind în casa noastră în calitate de medic, îngrijind pe maică-mea. Personal cu el n’am avut nici-o legătură, doar singurul fapt care m’a făcut să merg odată la el acasă a fost un consult asupra unei defecțiuni articulare pe care am avut-o la șoldul stâng. Alte raporturi cu D-rul Iosif Veselovschi n’am avut. Ultima dată cred că l’am văzut în casă la noi când maică-mea suferise de o arsură la brațe. Altceva în legătură cu D-rul Iosif Veselovschi nu știu. Aceasta îmi este declarația pe care o dau și o semnez propriu. Ss. Iosif Theodorescu-Arghezi 27-XI-949 Dată în fața noastră, slt. I. Nicolau”

In urma reluării „discuției” cu Iosif Teodorescu Arghezi pe aceasta temă, din „Referatul” sublocotenentului Nicolau către superiorii săi, rezultă că tânărul își „nuanțează și completează declarația anterioară”, precizând că l-a cunoscut într-adevăr pe Veselovschi în urmă cu trei ani, când, în calitate de medic, a îngrijit-o pe mama sa, dar că, în urmă cu un an, în iarnă, a primit un telefon din partea lui Iosif Veselovschi, care l-a invitat în oraș. Cu aceasta ocazie, Veselovschi i-a dat un pachet cu hârtie și un manuscris, pe care l-a rugat să-l tipărească, iar . tânărul Arghezi a acceptat.

După circa patru-cinci zile, s-a revăzut cu Veselovschi, în același loc,, când i-a adus acestuia manifestele tipărite, iar Iosif Teodorescu Arghezi „cu toate că știa vag că Iosif Weselovschi a fost legionar și că manifestele erau în contrazicere cu politica dusă de Uniunea Sovietică, le-a tipărit fiindcă Dr. Iosif Weselovschi e un om inteligent, cu o putere de convingere ce nu a mai întâlnit”.

La 27 noiembrie 1949, doctorul Veselovschi mărturisise, deasemenea, că, în urmă cu un an, i-a dat un telefon lui Iosif Teodorescu Arghezi, pentru a se întâlni cu el în oraș, si a primi de la acesta cele 40 de manifeste tipărite, dar că nu i-a spus nimic tânărului Arghezi referitor la ce anume va face cu ele, și nici despre acțiunea sau de politica pe care o face.

TRIMIS IN JUSTIȚIE

„Iosif Teodorescu Arghezi’ – notează slt. de Securitate Nicolau, la 1 decembrie 1949 – „recunoaște că a tipărit un număr de 40 de manifeste la rugămintea lui Iosif Weselovschi, fără a ști dece are nevoie de ele și nici politica pe care o face. Față de cele mai sus arătate, Iosif Teodorescu Arghezi se face vinovat de tipărire de manifeste diversioniste îndreptate contra ordinei și liniștei Statului și propunem să fie trimis în justiție cu întreg lotul”.

In 1947, renegat de comuniști, Arghezi „trăia greu, i se luase cartela de alimente, și nu o dată îmi luam rația de zahăr de pe cartela mea și i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-și îndulci copiii (Mitzura și Baruțu – n.r.)” – consemneaza Valeriu Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu).

„Și nu o dată am găsit- o pe Mitzura la poartă, cu cireșe pe terezie, atunci culese din livadă, în așteptarea unor cumpărători din mahalaua Mărțișorului.(…) În ziua aceea, înainte de prânz, m-am dus la el (n.r. la Arghezi) – contrar obiceiului – pe neanunțate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta și m-a ținut în curte. Am priceput că se întâmplase ceva. Era schimbat la față, părea distrus sufletește. M-a informat, în numai câteva cuvinte, că în noaptea aceea Baruțu fusese arestat de Securitate.” (Memorii, Ed. Polirom, 2008),

1 Prozatorul Barutu T. Arghezi, „prozator de o mare finețe stilistica’ – anunțau reprezentanții universității arădene „Vasile Goldis”, la moartea sa, in august 2010 – „in scrierea unor cărți apreciate de critica literara, poet, in a cărei creație lirica descoperim frumusețea tainica a unor idei percepute direct cu sufletul, ziarist cu o remarcabila intuiție a esențialului din evenimentele comentate, cu deosebire a celor ce au influențat destinul României si memorialist înzestrat cu har de bun povestitor, Barutu T. Arghezi a fost atent in rostirea cuvintelor păstrând acea atmosfera argheziana prețuită in literatura româna”.

Barutu T. Arghezi debutează ca scriitor in 1939. In 1940, publica pentru prima oara in revista „Duminica”, colaborând ulterior la „Gazeta literara”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Tribuna” din Cluj, „Arges” si „Albina” (ca redactor). In 1943, la vârsta de 17 ani, isi vizitează tatăl, Tudor Arghezi, in „lagarul de internati politici” de la Targu Jiu, fapt descris de Barutu T. Arghezi in volumul sau „Dincolo de zare”.

Începând din 1974, Barutu T. Arghezi publica in Elveția, stabilindu-se la Lausanne, împreuna cu sotia sa, Doina Melania Arghezi. Dupa 1989, revine in tara „pentru numeroase editari si contracte literare, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din Romania”. In 1999, obține Diploma concursului literar „Poesiades”, „Mentiunea speciala”, decernata de „Institut Academique de Paris”.

Dupa 1990, se muta la Arad, unde continua sa publice importante volume de istorie literara, proza si poezie si pune bazele, împreună cu Arad, Aurel Ardelean, rectorul Universității de Vest „Vasile Goldis”, și Academia Romana, Centrului de Cercetare a Literaturii Argheziene, la 21 mai 2009, ziua de naștere a lui Tudor Arghezi.

In urma donatiei făcute de Barutu T. Arghezi a unui important fond de documente de arhiva si manuscrise literare inedite care au aparținut scriitorului Tudor Arghezi „a luat fiinta, in cadrul Universitatii, Centrul de Cercetare a Literaturii Argheziene”. Totodata, in cadrul Complexului „Zarandul” al Universitatii de Vest „Vasile Goldis”, se deschide pentru public Muzeul de Arta „Doina si Barutu Arghezi”.

In 2009, Senatul Universității de Vest „Vasile Goldis” din Arad i-a acordat Premiul „Mihai Eminescu” pentru întreaga sa activitate literara, iar Editura „Vasile Goldis” University Press publica volumul „Barutu T. Arghezi, un spirit european”. Senatul Universitatii i-a acordat, la 28 decembrie 2009, la împlinirea vârstei de 84 de ani, titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest „Vasile Goldis” din Arad.(conform Mediafax, august, 2010)

RĂPIT DE SECURITATE

/////////////////////////////////////////

CANDIDAT LA PREMIUL NOBEL

Tudor Arghezi (pseudonimul literar al lui Ion Nae Theodorescu, ulterior devenit nume oficial, n. 21.05.1880 – d.14.07.1967), a fost propus pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965, de către Angelo Monteverdi, profesor de literatură română la Universitatea din Roma.

La 1 februarie 1965, Tudor Arghezi (85 de ani), figura pe lista scriitorilor nominalizați pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965, alături de alți 89 de autori, printre care Vladimir Nabokov, Pablo Neruda, Jorge Luis Borges, Samuel Beckett, W. Somerset Maugham, Heinrich Böll, Ernst Jünger și André Malraux, distincția fiind acordată, în acel an, lui Mihail Şolohov1.

UN SECRET

Nominalizările pentru premiul Nobel constituie un secret – dezvăluirile nefiind permise mai devreme de 50 de ani de la momentul propunerii. După expirarea termenului, Academia suedeză, abilitată să selecteze autorii desemnați pentru premiu, a publicat pe site-ul său scriitorii luați în considerare pentru această distincție, în 1965.

Premiile Nobel se decernează anual începând din 1901, și au fost create după moartea inginerului sudez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei, conform voinței sale testamentare (cu excepția celui pentru economie, instituit în 1968 de Banca centrală din Suedia, la împlinirea a 300 de ani de la fondare)

Tudor Arghezi – unul dintre cei mai importanți scriitori români, gazetar, autor de teatru, proză, pamflete și literatură pentru copii – s-a remarcat cu precădere ca poet, fiind distins cu titluri și premii, fiind ales, (după „reabilitarea” sa de către comuniști), și în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române (1955).

În 1967, la decesul sau, au avut loc funeralii naționale; ulterior, a fost înmormântat alături soția sa, Paraschiva,, în grădina casei din Str. Mărțișor, devenita (conform dorinței sale testamentare) muzeu.

„Arghezi” -consemna – criticul literar Paul Cernat, in 2019 – a avut o înmormântare de șef de stat și a reușit performanța să aibă în convoiul mortuar, spășiți, crema cremei scriitorimii amergente și a activului de partid; niciodată Ceaușescu n-a mai mers așa umil în urma unui scriitor”

În 1936 și 1946, Tudor Arghezi primește Premiul Național de poezie, în 1965 i se decernează, de către Universitatea din Viena, prestigiosul premiu “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură.

Din 1922 până în 1924 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Națiunea” (1923), unde a publicat ”Amintirile ierodiaconului Iosif”. A colaborat, totodată, la “Viața românească”, “Adevărul literar și artistic” , “Rampa”, “Contimporanul”, ”Făclia”, ”Gândirea”, ”Clipa”, ”Clopotul”, ”Lumea”, ”Ramuri”, ”Viața literară” ș.a.

Editează, într-o concepție grafică originală, ”Bilete de papagal” (1928-1929; 1930; 1937-1938; 1945), lansând si o serie de tineri poeți de valoare.

In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ține rubrica ”Bilete de papagal” din ziarul ”Informația zilei”, unde, în septembrie 1943, apare și celebrul pamflet ”Baroane!”, la adresa lui Manfred von Killinger, reprezentantul lui Hitler la București”, pentru care Arghezi este arestat și apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943-1944).

După 1945, colaborează la ”Adevărul” (cu ”Tablete”, 1946-1947), ”Jurnalul de dimineață” ș.a.

Dupa preluarea puterii de către comuniști, Arghezi devine ținta unor atacuri virulente în presa, „motivate” de unele dintre articolele sale, cat și de poeziile din volumul ”Una sută una poeme” (1947), iar opera lui literară este pusă sub interdicție.

In 1948, tipografia de la ”Mărțișor” este fost confiscată, iar pentru familia sa urmează vremuri grele. În această perioadă, Tudor Arghezi traduce din limba rusă – ”Suflete moarte” de Gogol, dar și alte scrieri -, și din limba franceză (”În floarea vieții” de Anatole France).

Pe 21 mai 1955, după ce comuniștii îl „recuperaseră” pe Arghezi, Valeriu Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu, bun prieten cu scriitorul) nu-l găsește pe acesta acasă. Arghezi era la Parlament, de unde revine cu o decorație și un decret. La masă, poetul își anunță invitații că va primi o mașină, din partea statului. „Și, cum, domnule Arghezi, ați acceptat?”, se crucește o invitată. „De ce nu, draga mea? a răspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fără să mi-o plătească, o întreagă tipografie; crezi că nu merit în schimb o mașinuță?”.(Memorii, Ed. Polirom, 2008),

DEBUTUL LITERAR

La 25 iulie 1896, publică in ziarul „Liga ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, proza „Din ziua de azi” și, in nr. 9, din 30 iulie, poezia „Tatal meu”, pe care o semnează Ion N. Teodoreanu. In același ziar, dar și in „Suplimentul literar”, apar încă 15 poezii, unele semnate Ion Theo. La cenaclul lui Alexandru Macedonski îl cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), elev la liceul „Sfântul Sava”, legând o prietenie care va dăinui toată viata. Tot din acest an datează amintirile primelor întâlniri cu pictorul Stefan Luchian, cu I.L. Caragiale și G. Ibrăileanu. In decembrie, deranjat de faptul ca Alexandru Macedonski „intervenea cu pana” in manuscrisele sale, întrerupe colaborarea cu „Liga Ortodoxă”.

Începând cu primul număr al „Revistei moderne” (20 iulie 1897) semnează cu numele de Ion Theo. La 1 februarie 1898 se lansează și primul număr al revistei „Viata nouă”, care reunește in paginile sale operele unor, pe atunci, tineri scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Grigore Pisculescu, N .D.Cocea și Ion N. Theodorescu.

In numărul 6 din 19 aprilie semnează, pentru prima dată, cu pseudonimul Ion Th. Arghezzi (poemul in proză Senar).

In 1956, prin actul nr. 75108, își schimba numele, pseudonimul, (ortografiat, intre timp), Arghezi, depășind astfel aria literaturii și devenind numele său oficial.

Debutul în proză are loc în 1929, cu volumul ”Icoane de lemn”.

citeste si ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL

PERIOADA MONAHALA

La începutul lunii februarie, 1900, in urma unei drame personale, Arghezi se retrage la mănăstirea Cernica si se călugărește După un noviciat de 4 luni este tuns și înveșmântat in haina monahală, primind numele de Iosif . Este hirotonisit diacon de către Mitropolitul Primat, in Catedrala Mitropolitana. Mitropolitul Iosif Gheorgian îl aduce pe tânărul călugăr-poet la secretariatul Mitropoliei din București unde, bucurându-se de protecția și prețuirea sa, acesta va deveni „Rreferent de conferențiar pentru religie comparată la Scoala de ofițeri” .

BIBLIOGRAFIE

Primul său volum de versuri 1, „Cuvinte potrivite”, apare în 1927, când autorul are deja 47 de ani, fiind recompensat pentru aceasta opera, in același an, cu Premiul Societății Scriitorilor din România, iar in 1931 publica „Flori de mucigai” – pentru care, nemulțumit de portretele propuse de editură, realizate de Iser și Pallady, Arghezi își va face autoportretul, devenit, in timp, celebru.

Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, la care se vor adăuga ulterior “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărțișoare”, “Prisaca”, și “Zdreanță”.

In 1936, Arghezi publica „cel mai frumos roman fantastic din literatura noastră” (Pompiliu Constantinescu) „Cimitirul Buna-Vestire” (unde parodiază, cu sarcasm, lumea monahală). Urmează ;Versuri alese” (1946), „Bilete de papagal” (1946),”Una suta poeme„(1947)2, “1907 – peisaje”(1955), „Cântare omului” (1956), “Stihuri pestriţe”(1957), “Cu bastonul prin București” (1961), „Poeme noi” (1963), „Versuri lungi” (1965), „Litanii” (1967, selecție de versuri și poeme in proza in memoria soției sale, Paraschiva), și ultimul sau volum antum, cu versuri închinate Paraschivei „Noaptea” (1967).

1 Tudor Arghezi, Scrieri. Proze, Editura Minerva, București, 1986

2 „Conducerea partidului (n.r. PMR/PCR) a văzut în publicarea poemelor menționate o declarație de război împotriva sa. Cartea a fost interzisă, tirajul a fost dat la retopit. S-a hotărât să i se dea lui Arghezi o ripostă drastică” – Sorin Toma (autorul „ripostei”) într-o discuție cu Dumitru Micu în 1980..

CANDIDAT LA PREMIUL NOBEL

//////////////////////////////////////////

ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL

SCRISOAREA PRIN CARE N. D. COCEA II RAPORTEAZĂ TOV. RUDENCO CE A DISCUTAT CU TUDOR ARGHEZI.

Tudor Arghezi

„Dragă tovarăşe Rudenco,(**)

Am fost la Arghezi, aşa cum m-ai îndemnat. Convorbirea a ţinut vre-o două ceasuri. Părintele Galaction, deşi m-a întovărăşit, n-a luat parte la dânsa. Iat-o în rezumat:

La întrebarea mea, dacă n-ar fi dispus să scrie un articol care să apere pe cei înjuraţi de presa manistă, pe oameni ca profesorul Parhon, sau Sadoveanu, Arghezi mi-a răspuns:-pe Parhon, da. E un om de inimă şi de bună credinţă. A rămas aşa cum îl ştiu de treizeci de ani: savant modest şi dezinteresat. Comuniştii se servesc de el fără consideraţie şi fără cruţare. L-am întâlnit acum vre-o două săptămâni în tramvai, înghesuit şi bruscat de călători. Toţi p(….) voştri au automobile. Bătrânul Parhon nu are nici măcar o căruţă cu un cal.”

„În ce priveşte pe Sadoveanu nu voi scrie nici un rând. Recunosc meritele lui de scriitor. Dar ca om nu pot să-l respect. A supt la toate ţâţele politice. Onoruri şi bani a luat de la toţi. Acum ciupeşte pe comunişti. Îi şade bine în ferma lui Şeicaru. S-o stăpânească sănătos. Dar n-o să-l tămâiez pentru asta”.

„Întrebând-ul dacă, lăsând la o parte personalităţile, n-ar vrea să ia principial apărarea scriitorilor atacaţi, şi lăsând-ul să înţeleagă că pentru un singur articol aş putea să-i ofer 200.000 de lei, mi-a răspuns: -Voi scrie articolul, pentru că prea îşi bat politicienii joc de voi, dar bani nu primesc”

„Tu ştii că sunt sărac şi că abia pot să-mi hrănesc pe ai mei cu ce brumă câştig. Mă tocmesc ca un oltean cu cei ce vor să-mi publice versurile, proza sau numele pe afişe, dar de vândut nu mă vând.”

„Regimurile capitaliste m-au silit să trăiesc ca un izolat o viaţă întreagă. Proletariatul, pentru izbânda căruia am luptat amâdoi de când ne cunoaştem, mă condamnă la aceeaşi izolare.”

„În Rusia, un reacţioanr ca Pavlov, a fost ridicat în slăvi de comunişti. În România, cele câteva mari talente autentice, sunt ţinute la periferia vieţii sociale şi politice.”

„Acum vre-o şase săptămâni am cerut să mi se autorizeze apariţia „ Biletelor de papagal”. Nu mi s-a răspuns. Oameni ca Ivaşcu sau Pas, pe care i-am cunoscut ca slugi de casă a lui Donescu la legionara Vremea au vădit mai multă trecere la comunişti, decât un om care a putut să întindă mâna uneori dar n-a fost slugă niciodată”

„Nu fac din asta o vină specială a comuniştilor. Sînt şi ei ca toţi ceilalţi. Au aceeaşi slăbiciune, ca şi ciocoii, pentru transfugi şi renegaţi. Oameni sînt. Le place să fie gâdilaţi la şezut. Îşi pleacă mai bucuros urechea la mormăielile lichelelor simpatice, decât la glasul iritant al adevărului.”

„Ai nevoie de un nume? Mi-ar trebui un pomelnic lung cât calendarul ortodox. Cum spuneai şi tu însă: să nu facem personalităţi. Dar nici să nu-mi ceri să iau apărarea unui regim, care, cel puţin în domeniul artei şi literaturei, proslăveşte mediocritatea şi ignorează pe cei, măcar de-o muchie de cuţit, mai răsăriţi.”

„Ultimele cuvinte ale lui Arghezi, ca de altfel mai toată convorbirea avută cu el, au fost însoţite ori de un rictus amar în colţul gurii, ori de usturătoare sfichiuri ironice”.

„Din tot ce mi-a spus, convingerea mea sinceră şi intimă, e că Arghezi se socoteşte şi azi, mai ales azi, un mare nedreptăţit. Nu din orgoliu, ci din conştiinţa valorii lui ca scriitor, se ridică împotriva celor care azi ca şi ieri îl ţin în izolare.”

„Mi-a spus la un moment dat: -„ crezi tu că eu n-aş putea să muncesc, ca tine la Direcţia generală a teatrelor, sau ca oricari altul, în folosul tututror?” şi sunt convins că dacă i s-ar oferi un post de răspundere şi de mare suprafaţă, ca de pildă tocmai această „ Direcţie generală a teatrelor”, – pe care din toată inima aş ceda-o pentru el-am avea treptat într-însul, dacă nu un tovarăş, cel puţin un prieten mai sigur decât toţi cei veniţi la comunism după 23 August.”

„Îţi restitui, tovarăşe Rudenco, cei 200.000 de lei pe care Arghezi a refuzat să-i primească, şi fă cum crezi că e mai bine pentru poet şi pentru cauza noastră.”

Cu încredere

N.D.Cocea

15 aprilie 1946″

3.ex.ap.. 25.II.1972

Arhivele Statului, Fd 95, D/10/vol II, Filele: 102-103-104

–-

(*) 200.000 LEI in 1946, însemnau, la vremea respectiva, aproximativ 2000 USD. Raportat la 2020, suma reprezinta peste 28.000 USD, conform istoric curs de schimb BNR.

(**) Teodor Rudenco

foto: scriitorul Tudor Arghezi, nume real Ion Nae Theodorescu

ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL

////////////////////////////////////////

PERLELE LUI PĂSTOREL

| VEZI SI ZECE MEMBRI DE PARTID

Reușind o performanță greu de egalat, Păstorel Teodoreanu (Alexandru Osvald (Al. O.) Teodoreanu) si-a făcut dușmani aprigi „de la cușmă la opincă” – si printre înțelepți, si printre analfabeți. Cu stilul său ironic, amuzant si spumos, ridiculizând cu vervă si aciditate tot ce era de ridiculizat, a fost pus la index atât de monarhiști, cât si de comuniști – aceștia din urma, având mai dezvoltat simțul omorului decât al umorului, l-au trimis si după gratii, o perioadă.

Într-o contrapondere a istoriei, pe cât de antipatic le-a devenit Păstorel celor vizați de catrenele sale, pe atât de iubit a fost de cei numiți, sui generis, „oameni de rând”.

Volumul Strofe cu pelin de mai (Strofe cu pelin de Mai… Contra Iorga Neculai), o critică versificată la adresa lui Nicolae Iorga, l-a costat pe Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel, funcția de ministru în guvernul Iorga. Deși (se spune că) acesta ar fi cumpărat întregul stoc publicat, in speranța ca astfel nimeni nu va citi epigramele fiului sau, relația cu prim-ministrul Iorga a fost complet compromisa.

Inclusiv Ionel Teodoreanu, fratele lui Păstorel, a suportat consecințele supărării lui Iorga. Pe lista scriitorilor propuși pentru decorații figurau ambii frați Teodoreanu, însă, confundându-l cu Păstorel, dintr-o eroare, Iorga l-a scos pe Ionel. Chestiunea a provocat un amuzament copios în cercurile literare ale vremii, fapt ce l-a dezavantajat odată in plus pe Iorga.

Oratorul. Frazele domnului Iorga sunt lungi

Fraza asta nefirească

Pentru public e un bine,

Fiindcă, până s-o termine,

Poate sala s-o golească.

Guvernul Iorga

Cazul nu-i aşa sinistru,

Căci părosul demiurg

Doar pe scenă-i prim-ministru,

La consiliu-i dramaturg.

Tot pentru Iorga

De la Tisa pân-la Nistru

Ce român n-a fost ministru?

Iorga!

Şi-ncă din copilărie

Cine a vrut mereu să fie?

Iorga!

Epitaf Mitropolitului Miron Cristea, prim ministru în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea

Aici zace-n groapa asta

Fostu-amant al doamnei Nasta,

A bisericii ocară

Şi-a bugetului povară!

Unui ministru trimis în Spania (Jean Th. Florescu)

Am trimis la mauri

Un ministru nou,

Printre atâţia tauri

Să fie şi-un bou!

La sosirea Armatei roșii „eliberatoare”

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus și-un tun;

Tunul rus

Şi rusul tun!

Pentru Petru Groza

Armistițiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completam noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

Tot cu bătaie la Petru Groza, referitor la numirea lui Zăroni în funcția de ministru al agriculturii

Caligula imperator

A făcut din cal senator!

Domnul Groza, mai sinistru,

A făcut din bou – ministru!

Despre monumentul „ostașului sovietic eliberator”, inaugurat în Piața Victoriei, în 1946.

Soldate rus, soldate rus,

Te-ai înălțat acolo sus

Că liberași popoarele

Sau că iţi put picioarele?

Când comuniștii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari:

Căpitane, nu fi trist!

Garda merge înainte

Prin partidul comunist!

Pentru reforma agrara făcută de comuniști, in scop electoral (catren lansat, se pare, la restaurantul lui Dobrică, cârciuma frecventata asiduu de Păstorel)

I se dă (cum se zvonește)

Pământ celui ce-l muncește!

De ce oare nu s-ar da

Via celui… care-o bea?

Gazetei literare

Gazeta-i urmărită-n ţară

Cu interes de mici şi mari,

Fiindcă este literară,

Şi literații… gazetari!

Veronicăi Porumbacu, la apariția versurilor „O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!„

Mult stimată Veronică,

Eu credeam c-o ai mai mică,

Dar mărturisirea-ţi clară,

Din Gazeta Literară,

Dovedește elocvent

Că în chestia matale

Cu-adâncimi fenomenale

Intră-ntregul continent!

Chitanță lui Sadoveanu

De ţi-ai face testamentul,

Tu să nu-mi lași mii de franci!

Nașule, să-mi lași obrazul,

Ca să-mi fac din el bocanci!

Despre demnitarii Românei comuniste

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?

Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?

Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?

Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

Mai târziu, fabula Măgarii și libertatea, il va priva efectiv de libertate. In 1960, in cadrul unui proces mai amplu, dedicat intelectualilor nealiniați regimului comunist, Păstorel a fost condamnat la șase ani de închisoare corecțională. In același timp, bunurile sale au fost confiscate, iar manuscrisele și o parte considerabilă din bibliotecă au ajuns scrum si pulbere la propriu, fiind puse de cenzori pe foc. Începând cu 1961 a fost încarcerat alături de celebrul lot Noica-Pilat.

Si una dintre ultimele sale epigrame, la finalul vieții

Culmea ironiilor

Şi râsul copiilor

Să pun punct bețiilor

Pe Șoseaua Viilor!

https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/citate/

//////////////////////////////////////////

Măgarii şi libertatea. (Dedicație pentru zmeu)

| CITEȘTE SI ZECE MEMBRI DE PARTID

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel))

Măgarii, odată, sfat țineau în turmă.

Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă,

Lovind cu piciorul de trei ori pământul,

A făcut tăcere şi a luat cuvântul

Un bătrân. Cu toții smeriți ascultau,

Căci, pe cât se spune, printre dânşii n-au

Avut niciodată în împărăţie

Un măgar ca dansul mai de măgărie.

În fata-i nici unul nu crâcnea măcar:

Era cel mai tare şi mare măgar.

„Fraţi(le zise dansul potrivindu-şi glasul)!

Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.

Pentru vecinicie, vechi regim, dispari!

Căci la vremuri nouă, vrem şi noi măgari!

Ierarhie? Lege? Le vom face scrob!

De-acuma nici unul nu mai fie rob!

Să nu ne mai pese de păstor şi nici

De stăpân şi bice: suntem bolşevici!

Clipa mântuirii de când o aştept!

Omul e despotic, barbar şi nedrept.

În puf îşi răsfaţa javra lui de fox

Şi noi stăm în iesle! Nu-i un paradox?

Nu-i o nedreptate din cele mai crude?

Dar cine ne ştie şi cine ne-aude?

De mâncam bătaie, de trăim sau ba,

Ce le pasă celor de la S.P.A.?

Pentru Comitetul plin de putregaiuri

Suntem o insultă şi-un pretext ce ceaiuri!

– Răcni revoltatul din adâncul guşii –

Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!”

Şi spre-a da o pildă, însuşi oratorul

Zvârli din copită, omorând păstorul.

Atunci, în urale, tribul urechet

Izbucni făcându-l şef de soviet.

Stăpânul, argaţii veniră la rând.

I-au ucis măgarii pe toţi, până când,

Nemaifiind oameni în acest infern,

Au ajuns să vie dânşii la guvern.

Toate, cale-vale, au mers până-n iarnă,

Dar când începură fulgii albi să cearnă

Frigul şi tristeţea pe satul pustiu,

Un măgar mai tânăr zise: „Bine, ştiu

Că-i frumos regimul libertăţii, dar

Observ că ovăzul ni se dă mai rar.

Aveam înainte fân, de toate cele,

Iar acum nici paie n-ai fără cartele.

De ce să ucideţi sluga şi stăpânul,

Când nu ştie nimeni să cosească fânul?

Nu erau comisii de-aprovizionare,

Nici măgari miniştri, dar era mâncare!”

N-avu timp sărmanul să sfârşească! Şeful

A şi dat porunca – vrând să-i taie cheful

De-a vorbi – să fie ucis veneticul,

Motivând sentinţa: pact cu inamicul.

Şi, spre siguranţă, ca să-şi ţină gura

Şi ceilalţi supuşi, întronă cenzura ;

Iar pentru aceia ce-or avea-ndrăzneală

Atacând Guvernul, Curtea Marţială.

„Poate ghilotina şi cu puşcăria

Să vă mai deprindă cu democraţia”,

Le explică şeful, foarte încântat

C-a-ntrodus regimul cel mai democrat.

Dar fânul şi orzul fiind tot mai rari,

A pierit de foame ţara de măgari.

Şi în faţa bietei turme decedate

A murit şi şeful…

Dulce libertate!

Morala

Auzii povestea nu ţin minte când.

Cum am cumpărat-o, tot aşa o vând.

De morală însă nu mă întrebaţi:

Să v-o tălmăcească domnii democraţi.

citește si

PERLELE LUI PĂSTOREL

https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/citate/

////////////////////////////////////////////

Ce mai rămâne uman în transumanism?

Alexandru Mărchidan, lector univ. dr.

Este adevărat că atitudinile privitoare la moralitate se schimbă deseori, însă aceasta nu înseamnă că înseși principiile morale se schimbă, pentru că atunci nu mai are rost să vorbim despre evaluare morală. De fapt, se schimbă gradul în care aderăm la aceste principii, nu principiile însele. Așa stau lucrurile în general. Principala întrebare care ar trebui să ne frământe în prezent și în deceniile următoare este aceasta: care e granița permisă pentru pătrunderea tehnologiei în viețile noastre? Pentru că ea înaintează tot mai mult, an de an, lună de lună. Anul a devenit deja o unitate prea mare de măsurare a timpului atunci când vorbim despre evoluția tehnologiei. De pildă, citim aproape săptămânal știri prin care suntem informați că inteligența artificială câștigă tot mai mult spațiu în detrimentul inteligenței umane. Aflăm mereu despre noi succese ale AI (Artificial Intelligence), noi domenii în care inteligența noastră este depășită. Pentru iubitorii progresului cu orice preț, aceste vești reprezintă o invitație la „transformarea” omului, la „altoirea” AI pe trunchiul inteligenței naturale, dacă vrem ca aceasta din urmă să nu fie total dată la o parte, s-ar putea spune.

Răspunzând la întrebare: este rezonabil să considerăm că una dintre limite ar trebui să fie reprezentată în primul rând de afectarea identității umane, deci, în esență, a capacității de a ne păstra autonomia. Pentru că cel mai mare război se duce împotriva libertății, mai întâi cea interioară, profundă, apoi libertatea exterioară, social-politică. Tehnologia devine un musafir perfid care ocupă atâta spațiu în viețile noastre încât ne mai rămâne doar un colț neînsemnat. Aceasta înseamnă că rolul de stăpân al propriei vieți este detronat de ceva care este organizat în mare parte difuz, nevăzut – rețeaua de internet –, dar cu atât mai puternic în sensul presiunii asupra deciziilor, a modului de gândire, de organizare a timpului. „Țesătura” formată de raportul dintre activitățile umane și rețeaua de internet este atât de strânsă, încât puțini sunt cei care mai pot face delimitarea între propriile gânduri, credințe, atitudini și ceea ce li se sugerează că ar trebui să gândească.

Lumea traversează o perioadă de schimbări din ce în ce mai rapide. Toți vedem cum ritmul devine pe zi ce trece mai accelerat când vorbim despre instrumentele utilizate sau care vor putea fi curând utilizate, ritmul tehnologiilor de comunicare, al celor utilizate în domeniul sănătății. Ne impresionează capacitatea tehnologiilor de urmărire a vieții personale, a „citirii” persoanelor, posibilitatea (pentru că da, a devenit acum posibil) de a controla într-o măsură semnificativă stările (emoții, gânduri, disponibilități) maselor și ale indivizilor. Iar aceste tehnologii sunt încă în perfecționare. Pentru unii, astfel de schimbări construiesc „o minunată lume nouă”, iar pentru alții, acesta înseamnă coșmarul ce poate fi foarte aproape de realizare. De exemplu, se vorbește mult despre binefacerea sau oroarea utilizării cipurilor, despre magnetismul genetic, despre „atotprezența” inteligenței artificiale în această lume, până acolo încât amestecul dintre inteligența umană și cea artificială va face imposibilă separarea dintre ele.

Cuvântul de pe buzele multora dintre progresiști este „transumanism”, aflat în strânsă legătură cu ideea mai amplă a „resetării mondiale” (a se vedea The Great Reset, Klaus Schwab). Știm că sunt multe schimbări în prezent și că vor urma și altele mai importante. Întrebarea asupra căreia insistăm în acest articol este dacă mai putem vorbi despre repere morale, dacă, odată cu acest șoc tehnologic, se mai poate susține pretenția veche de milenii privind valoarea omului ca scop în sine, dincolo de mișcărea mai lentă sau mai rapidă a „resetărilor”. Cele câteva teme și interogații au fost suscitate de cărți și articole vizând perioada pe care o traversăm, a „nisipurilor mișcătoare” în domeniul biotehnologiilor, cu efecte în toate domeniile importante: etic, medical, social, economic, politic etc.

Cea mai incitantă, cuprinzătoare și argumentată lucrare este semnată de preotul Jean Boboc (1943-2019), francez de origine română, doctor în medicină la Universitatea din Paris și doctor în teologie la Institutul Saint Serge, specializat în mai multe ramuri medicale, în special în farmacologie clinică și toxicologie. Este vorba despre Transumanismul decriptat. Metamorfoza navei lui Tezeu, publicată în 2017 în Franța, iar în România, la Editura Doxologia, Iași, 2020, ediție îngrijită de prof. dr. Sebastian Moldovan, traducerea excelentă fiind realizată de Manuel Valeriu. Meritul cărții este acela de a fi cel mai bun ghid existent la ora actuală în încercarea de a înțelege ideologia transumanistă: rădăcinile sale intelectuale, temele majore, reprezentanții de bază, viziunile lor și modalitățile tehnice preconizate pentru a le atinge, contradicțiile interne, consecințele axiologice și etice ale revoluției antropologice pe care o propovăduiește transumanismul, documente internaționale prin care s-au făcut importanți pași înapoi pe terenul etic, cercuri politice și economice interesate de avansul cercetărilor în spiritul augmentării umane, noile tipuri de om: omul robotizat, omul protetic, omul bionic, cyborg-ul. Prin hibridarea omului cu mașina în diverse moduri, transumanismul dorește să revoluționeze orice temă care ține de firesc: procrearea, nașterea, îmbătrânirea, moartea, mergând până a le… desființa. Care mai este locul umanului după transumanism? Ce se mai poate face totuși acum, când suntem deja martori la implementarea unor idei transumaniste, martori la cercetări ce instrumentalizează omul? Care este modelul de la care nu trebuie să ne îndepărtăm? Ce înseamnă a fi un autentic om superior, dincolo de schimbările ideologice și culturale? Acestea sunt doar câteva dintre marile întrebări ce structurează cartea.

Schimbările tehnologice au adus deseori cu ele și schimbarea unor opinii și atitudini față de sine și de relațiile cu ceilalți; de pildă, opiniile despre corp, relații sexuale, procreare, despre embrionul uman și despre fetus, eutanasie, iar mai nou se discută intens despre manipularea genelor (temă strâns legată de eugenism), ameliorarea și augmentarea capacităților umane cu ajutorul inteligenței artificiale, ectogeneză, clonare, aspecte care depășesc obiectivele terapeutice justificate. Totuși, schimbarea unor atitudini morale nu poate fi echivalată cu „transformarea” principiilor morale. Altfel, nu ar avea sens să vorbim despre evaluarea morală a faptelor de-a lungul veacurilor, pentru că nu ar exista reperele pentru acea evaluare; un reper care este în continuă mișcare nu poate fi reper, tot așa cum un far luat de valuri nu mai poate ghida ambarcațiunile, chiar dacă ar continua să lumineze. De fapt, nu reperele morale se schimbă, ci adeziunea oamenilor, a comunităților, a societăților, la aceste principii. Iar bioetica se face tot mai vinovată de surzenie, muțenie și, ca atare, poartă o mare responsabilitate pentru terenul cedat. Însă, granița etică slăbită nu înseamnă și că există o întemeiere a relativismului moral (adică faptul că standardele morale diferă în mod esențial în funcție de epoci, comunități, societăți), ci există doar vinovăția celor care nu mai văd reperele. De asemenea, dacă ceva se poate face, nu înseamnă și că este permis și cu atât mai puțin că trebuie făcut. Am insistat asupra acestor aspecte, pentru că relativismul moral este principala ispită a vremurilor bogate în schimbări; totodată, el reprezintă una dintre scuzele celor înclinați spre derive morale.

Un aspect controversat este cel referitor la întâlnirea dintre inteligența artificială și cea umană chiar în casa minții noastre, prin crearea și promovarea microcipurilor. Desigur, ca orice măr otrăvit, și aici este prezentată partea frumoasă, „beneficiile” unei asemenea tehnologii. De exemplu, posibilitatea de a depista boli, de a dobândi informații relevante privind diverși indicatori ai stării de sănătate: presiunea arterială, nivelul de zahăr din sânge, reacția corpului la infecții, nivelul de inflamație, agenți patogeni etc. Pe un site al armatei americane, acum mai mult de un an, se făcea reclamă la o astfel de tehnologie deja existentă și în proces de perfecționare (oare cât de „perfectă” se dorește a fi?). Problema etică începe să apară în momentul în care înțelegem că aceste microcipuri sunt sau pot fi receptori și emițători, putând face parte dintr-o vastă rețea de informații, rețea imposibil de securizat în sens absolut și care poate ajunge în mâinile unui administrator răuvoitor. Însă, chiar presupunând că ea va fi perfect securizată, de unde atâta încredere în bunele intenții ale creatorilor acestor tipuri de tehnologie? Istoria politică ne învață prin mii de lecții că una dintre virtuțile omului liber este prudența și faptul că nu trebuie să dea vot de încredere absolută semenilor care promit binele odată ce vor ajunge la conducerea societății. Din păcate, gândirea critică primește lovitură după lovitură, curentele de opinie au mare forță în a nivela fluxul ideilor, stabilind ce trebuie spus și ce nu, marginalizând opozanții care sunt ironizați condescendent, sau apelându-se la glume de genul „Bill Gates s-a supărat: în România va fi alocat un cip la două-trei persoane”.

Aceste idei despre transformarea umană (enhancement) nu mai sunt de mult timp scenarii SF, deși criticii ar putea să le eticheteze așa, pentru a discredita orice atitudine de prudență față de tehnologii ce pot pune realmente în pericol însuși modul de a fi uman, acea „demnitate umană” despre care vorbea Immanuel Kant, demnitate având la bază autonomia voinței ghidată de rațiune. Desigur, despre demnitatea umană creștinismul are o viziune mult mai înaltă, dar în prezentul articol nu este spațiu pentru a dezbate acest vast subiect.

În acest context merită amintită distincția fundamentală pe care o face sociologul Bryan Wilson (Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000), aceea dintre raționalitatea formală sau instrumentală și raționalitatea valorică (reflexivă, teleologică). Raţionalitatea instrumentală se referă la aflarea celor mai bune mijloace pentru atingerea unor scopuri prestabilite, pe când raționalitatea valorică are în vedere însăşi alegerea scopurilor respective. În prezent, raționalitatea instrumentală este utilizată excesiv în detrimentul celei reflexive; alții („societatea”, „corporația”, „lumea”) ne aleg scopurile pentru care trebuie să luptăm. Unul dintre efectele faptului că acceptăm continuu noi tehnici ştiinţifice în majoritatea domeniilor vieţii sociale este că oamenii ajung să caute tot mai des soluţii tehnice la problemele lor, în loc să se bazeze pe menţinerea unor tipuri de atitudine morală ce ar reduce semnificativ numărul de cazuri problematice.

Revenind la tema ameliorării și augmentării umane, mai precis la subiectul microcipurilor: acesta nu este un pas aflat firesc în continuarea transplantului de organe, de exemplu, ci reprezintă un salt uriaș faptul ca în centrul de comandă al minții tale să fie pusă o stație de emisie-recepție la care pot fi conectați diverși terți. Vi se pare ceva neînsemnat? Dacă este așa, faptul se poate explica doar pentru că tot mai mulți încep să se familiarizeze cu ideea. Altfel, vorbim despre un alt pas către transumanism, însă acest „dincolo de umanism” poate fi cea mai proastă idee pentru umanitate, pentru că ea nu reprezintă doar o călătorie spre Indii, spre polul sudic sau nordic al Pământului, ci acceptarea unei provocări în care riscul este incomparabil. Ce mai rămâne uman în transumanism? Doar „asamblarea” exterioară, aparentă, a corpului nostru?

Ce se întâmplă când presupusele „beneficii” devin principala valoare într-o societate? Când calculul utilitarist domină dezbaterea etică? Se vor aduce constant tot mai multe argumente în vederea eficacității, iar multe aspecte fundamentale pentru ceea ce ne constituie ca oameni vor fi înlăturate mai întâi din educație (axată dintotdeauna pe valorile ce reies din experiențele umane; aici vorbim despre rolul miturilor, al literaturii, al filosofiei, istoriei, al limbilor clasice și al celor străine, al artelor), apoi din piața muncii, pentru că, se consideră, multe profesii vor fi realizate mai bine de roboți; chiar și acelea de judecător, medic, profesor. Însă cum ar arăta o generație de copii în care profesorii sunt roboți cu chip uman? Sincer, nu vreau să aflu răspunsul. Anumite experimente nu ar trebui făcute vreodată, pentru că efectele ar fi ireversibile pentru subiecții implicați în ele. Ar fi un genocid moral, așa cum a fost experimentarea regimurilor totalitare în secolul XX. Iar dacă cineva ar spune că avem ceva de învățat din aceste experimente, ce fel de îndreptățire ar putea fi adusă pentru a le iniția? Cine poate stabili care este costul moral rezonabil al lor? Nimeni nu poate dobândi consimțământul informat al participanților la experimente globale precum cele vizate de transumanism.

Transumanismul înseamnă cu siguranță schimbare, însă în detrimentul omului; este o schimbare în care domină acest „trans”, pe când umanismul rămâne în umbră, până la a deveni o amintire. Nu poate fi vorba despre un pariu câștigător atunci când riscul înseamnă însăși lezarea ireversibilă a omului. Cu toate acestea, unii urmăresc atingerea utopiei transumaniste cu multă îndârjire. O fac din imprudență sau pentru că întrevăd un câștig deosebit prin realizarea acelor obiective? De remarcat faptul că hotărârea de a te arunca pe tine și pe ceilalți într-o prăpastie al cărei capăt nu se vede (dacă s-ar vedea, rezultatul ar fi același, odată ce ai sărit) este demnă de intenții iraționale, anarhiste. Este pariul autodistructiv.

https://www.upit.ro/ro/upit-pentru-comunitate/uman-in-transumanism

//////////////////////////////////////

Transumanism sau cum ne jucăm de-a Dumnezeu

Ovidiu Slăvoiu

În weekend-ul de dinainte de Paște am reușit să văd Ex Machina. Nu-i un film de referință pentru genul science fiction și nici nu impresionează prin regie sau jocul actoricesc. Dar nu e nici un film de neglijat. Sensul în care se duce scenariul este interesant și, în egală măsură, terifiant: o entitate de tip inteligență artificială, Ava, un soi de Adam al lui Frankenstein în variantă feminină, diafană și hiper-tehnologizată, e capabilă să își ia destinul în mâini, devenind, în final, nu doar autonomă, ci și psihologic manipulativă și letală. Mai exact, capabilă să te facă din vorbe și să te hăcuiască, la propriu, dacă asta îi dictează convingerea și dorința. „Ce spui tu aici? Mașinile să aibă convingeri și dorințe?! Ți-ai pierdut umanismul?” Nu eu, scenaristul.

Domeniul inteligenței artificiale (IA) nu prea mai este SF. Tema a stârnit frenezia și fantezia intelectuală a multor oameni de știință și tehnologi, care sunt curioși până unde pot merge. Curiozitatea lor alimentează și dilema mea: într-o lume în care IA va scrie romane și va recrea picturi clasice, mie ce îmi rămâne de făcut? Cel puțin asta cu scrisul mă intrigă rău! Pentru că, oricum, muncile manuale grele au început să fie încetul cu încetul preluate de roboți, în cam toate domeniile.

Că vorbim de roboți, tot de curând am găsit pe un portal de design industrial un film care prezintă testele pe care cei de la Boston Dynamics le fac pe robotul lor, Atlas (The Agile Anthropomorphic Robot). Imaginile m-au pus pe gânduri: robotul este pus să ridice o cutie pe care un om i-o tot dă jos din mâinile lui mecanice cu o crosă de hochei. Apoi îi face vânt de la spate săracului „ghem” de fiare și fire, în timp ce robotul, docil, se ridică de fiecare dată și își vede, stoic, de treabă. Mă gândeam ce sentiment ar fi avut genialul Asimov văzând acele imagini. Recunosc, eu am nutrit un soi de simpatie pentru timidul Atlas. Cumva pentru că el este creația celui care îi tot dă șuturi în fundul lui metalic. Așa face oare și Dumnezeu cu noi?

Coincidență sau nu, săptămâna trecută am avut ocazia să asist la o prelegere despre transumanism a domnului Dan Cautiș, profesor la Georgetown University, la invitația firmei de IT, Qualitance (niște băieți autentic deștepți). Domnul profesor Cautiș a vorbit despre acest Big Shift care e pe punctul de a ne deschide multe uși, dar și multe dileme – sociale, morale, etice, religioase și existențiale; la propriu. Esența ideii de transumanism este de a crea o super ființă umană tehnologizată. Mai pe românește, schimbarea treptată a rasei umane; sau, într-un final mai radical, înlocuirea ei cu una mai bună, mai robostă, mai inteligentă, cu ajutorul științei și tehnologiei.

Îți recomandăm

Atlas și om. Vizionarea acestor imagini are ceva răvășitor pentru orice ființă umană din carne și oase

altCătălin Bizdadea

Contributor comentator

Transumanismul este o mișcare care a prins aripi în ultimii ani, indiferent că ne place sau nu. Și asta pentru că e la intersecția mai multor domenii în care tehnologia își face de cap: robotică, nano-robotică, genetică, neurologie, biotehnologie și, firește, IA. Internetul abundă de resurse, veți găsi în „nori” o grămadă de informații și dezbateri despre acest subiect. Vă fac totuși o trimitere, către unul dintre cei mai articulați transumaniști: Ray Kurzveil, care e convins că în decursul vieții sale tehnologia va evolua într-atât, încât el va putea să își prelungească viața și să își „salveze” conținutul creierului pentru a dăinui veșnic (că nu mai putem numi viață acest soi de existență). Și ca să fie sigur că un ratează totuși momentul, se va criogena. Iar omul e inginer, om de știință și lucrează la Google, nu e vreun guru spiritual.

Subiectul are ramificații multidisciplinare, cum spuneam. Dar și impact de dezbătut. Mă voi limita aici în a atinge puțin partea umană. Argumentele transumaniștilor non-radicali sunt orientate în direcția rezolvării unor probleme medicale, fie că acele neajunsuri sunt lăsate de natură, fie că sunt dobândite. Ingineria genetică e mână-în-mână cu transumanismul, miza fiind polisarea genomului uman pentru a asigura tuturor oamenilor o viață mai bună. Cei mai radicali merg la un alt nivel: rasa umană are nevoie de reprogramare. Atât din motive genetice, dar și din motive ce țin de nevoia de a crea o civilizație (societate) mai bună. Indiferent ce înseamnă asta…

Ideea în sine nu e nouă (vezi eugenismul secolului XX și chiar anumite manifestări post-renascentiste). Provocarea rolulului lui Dumnezeu e mai veche. Însă azi ea se manifestă la vedere și ne transformă din mers experiențele, valorile, credința și, în final, viața. Că vrem sau nu. Că suntem conștienți sau nu. Tentația e mare: cine nu și-ar dori să trăiască veșnic? Nu ați vrea să fiți mereu sănătoși? Cine nu ar vrea țesuturi împrospătate la 5 ani? Cine nu și-ar dori un trup de 25 de ani și o judecată de 70? Nu v-ați dori să puteți acumula mai repede și mai multe informații și cunoștințe? Căci și despre asta e vorba când vorbim despre transumanism.

Ce câștigăm și ce pierdem din această jonglerie genetică și tehnologică? Nu am suficientă cădere să trag concluzii. Și, oricum, nu aș putea să o fac după câteva paragrafe. Dar, pot să am o opinie și o credință. Am urmărit cum s-au format și mi-au crescut copiii încă din pântecele doamnei mele, mama lor. Ați văzut vreodată cum bate o inimă într-un embrion de 1,42 cm? Mă uit cum cresc, cum evoluează, cum acumulează. Cum se refac, natural sau medical, după traume sau afecțiuni. Și uitându-mă la toate aceste „mici” detalii, realizez ce bun designer este Dumnezeu și ce inginerie dată în Sfântul Spirit a făcut cu noi!

Și mă mai întreb ceva: poate o să fim într-o zi capabili să „descărcăm” conținutul creierului pe un soi de hard disk. Dar cum vom „da jos” conștiința și sinele? Și mai ales visele și… umorul.

https://republica.ro/transumanism-sau-cum-ne-jucam-de-a-dumnezeu

////////////////////////////////////////

DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție

Viața distrasă

«Πρόσεχε Σεαυτῷ»: Attentiveness And Digital Culture

Fr. Maximos Constas | traducere după deathtotheworld.com

Senior Research Scholar

Holy Cross Greek Orthodox School of Theology

International Conference on Digital Media and Orthodox Pastoral Care

Athens

Viața distrasă

Promițându-ne o utopie tehnologică, atot-răspândita și intruziva noastră cultură cibernetică [cyberculture] a precipitat, în schimb, o criză spirituală, în care experiența omenească a fost sistematic fragmentată și unde coerența sinelui a fost amenințată tot mai mult. Trăind într-o cultură a distragerii sistematice, gândurile noastre sunt izolate și deconectate, împiedicându-ne să vedem și să experiem viața în întregimea ei. Distragerea și fragmentarea au consecințe negative pentru o capacitate de înțelegere organizată [coerentă]; ne împiedică să ne implicăm în adâncimea noastră spirituală și ne fac incapabili să ne implicăm în adâncimea spirituală a celor din jur, pentru că, pierzând legătura cu viața propriei noastre persoane, nu putem primi nici viața persoanei aproapelui nostru și nici pe cea a lui Dumnezeu.

Începând din 2009, publicația „New York Times” a prezentat o serie de articole sub denumirea „Mânați spre distragere”, insistând pe accidente și cazuri mortale ce au implicat șoferi distrași [neatenți][1]. Seria s-a adăugat incluzând „Medicină distrasă”, care a făcut o evaluare a numărului mare de chirurgi care dau telefoane private în timpul operațiilor; a tehnicienilor de laborator medical care scriu mesaje pe telefon în timpul folosirii mașinilor pentru suport cardio-pulmonar; și anesteziologi care-și cumpără pe internet bilete de călătorie cu avionul.[2]

Distragerile create de media socială [social media] în mediile de lucru costă economia Americană 680 de miliarde de dolari pe an, cu întreruperi cauzate de media socială la fiecare zece minute și cu angajați petrecând 41% din timpul lor pe Facebook. Doar în SUA se pierd zilnic în total 12 miliarde de ore pentru navigație pe rețelele de socializare. Un student obișnuit petrece în medie 3 ore pe zi verificând site-uri de socializare, dar doar 2 ore cu studiul. Pe lângă datele raportate oficial, mai este o abundență de dovezi informale, precum raportul din septembrie 2013, privind pasagerii de tren din San Francisco, care erau prea distrași de smartphone-urile și de tabletele lor ca să ia seama la prezența unui individ armat, care și-a manevrat arma în văzul lor minute întregi înainte de a împușca și omorî un angajat în vârstă de 20 de ani (întregul eveniment fiind înregistrat de camera de supraveghere din tren).

Pe lângă pierderile de vieți omenești și pe lângă costurile financiare, mai sunt pierderi spirituale pe care nici „New York Times”, nici „CDC”-ul (Centrul pentru prevenirea și combaterea bolilor) nu au competența de a le diagnostica, anume, pierderea autonomiei personale a omului, fragmentarea prezenței conștiente a omului și creșterea incoerenței de sine.

În cartea sa recentă, „The World Behind Your Head”, [Lumea din capul tău], Matthew Crawford s-a referit la acesta situație ca o „criză a apartenenței de sine”, argumentând că acum trăim într-o „economie bazată pe [captarea] atenție[i]” în care „atenția noastră nu ne mai aparține pentru a o orienta înspre ce vrem” făcând din „efortul de a fi total prezenți [treji]” o luptă dificilă. Crawford susține că nevoia noastră nesătulă de distracții nelimitate implică un conținut al distracțiilor noastre care a devenit în mare irelevant, indicând o și mai mare criză a valorilor. Potrivit lui Crawford, am devenit agnostici în ce privește răspunsul la întrebarea care sunt lucrurile la care suntem atenți [ce ne captează atenția], ceea ce înseamnă că nu mai știm pe ce să punem valoare[3]. Rezultatul este că viețile noastre ajung fără contur, iar noi devenim susceptibili la ce ni se aduce înainte de către marile puteri comerciale, care au înlocuit autoritatea culturală tradițională.[4]

Pe de altă parte însă, a fi atent este primul pas în a ne redobândi umanitatea, prezența conștientă și auto-determinarea de ființe umane. Alegem la ce să fim atenți, și într-un mod cât se poate de viu, asta determină ce este real[itatea] pentru noi; ce trăim conștient efectiv. În contrast, distragerile și fragmentarea arată un vid etic în centrul existenței noastre, determinându-l pe Crawford să îndemne la o „etică” și o „asceză” a atenției în timpurile noastre, bazate pe o considerare lucidă a minții umane.[5]

Cartea precedentă a lui Crawford a fost un eseu despre importanța muncii, deplângând pierderea de competențe manuale în culturile digitale, ceea ce, crede el, i-a înstrăinat pe oameni de ustensilele autentice și de lumea fizică asupra căreia acele ustensile erau menite să fie folosite. Similar, propunerea lui pentru o „etică” și o „asceză” a atenției orientează și spre practicarea unui meșteșug ori ocupație bazate pe aptitudini, o activitate care îl face pe practicant să lucreze direct și atent – și deci să fie cu totul prezent – în realitatea obiectivă.

Păstrându-ți atenția trează [Trezvia]

Fără a dori să minimalizăm importanța meseriilor artizanale (pe care Sfântul Munte le-a practicat și le-a susținut pe parcursul îndelungatei sale istorii), aș dori să mă concentrez asupra momentului logic al „atenției” (trezviei) însăși, independent de orice activitate (logic secventială) pentru care atenția ar fi putut fi considerată necesară sau utilă. Așa cum vom vedea, atenția ne oferă un răspuns profund și eficient la cultura noastră modernă cu distrageri continue. Mai exact, „etica și ascetica atenției” pe care Crawford le caută sunt esențiale în antropologia ortodoxă și pentru psihologia morală, și anume: practicarea „atenției” (trezviei) sau „luarea aminte la sine” (προσέχειν σεαυτῷ).[6]

Această frază – care este doar superficial legată de porunca Socratică „cunoaște-te pe ține însuți” (γνῶθι σαυτόν)[7] – apare în diferite forme în Noul Testament, dar este de fapt derivată din Deuteronom 4: 9: „Ia aminte la tine însuți și păzește-ți sufletul cu strășnicie” sau, alternativ, din Deuteronom 15: 9: „Ia aminte la tine însuți, ca să nu fie nici un cuvânt ascuns nelegiuit în inima ta” (πρόσεχε σεαυτῷ καὶ φύλαξον τὴν ψυχὴν σου σφόδρα).[8] Expresia, care este un imperativ etic, are o istorie lungă și bogată, din care doar câteva exemple pot fi citate aici.

În scrierea din secolul al IV-lea Viața Sfântului Antonie, ni se spune că prima practică ascetică a lui Antonie, pe care a îndeplinit-o înainte de a intra în deșert, a fost aceea de a „fi atent la el însuși”.[9] Mai tanărul contemporan al lui Antonie, Vasile din Cezareea, a scris ceea ce pare a fi prima sa omilie dedicată exclusiv Deuteronomului 15: 9 („Despre Cuvinte, Fii atent la tine însuți”).[10]

Deși “Viata lui Antonie” nu descrie practica tezviei în vreun detaliu, Vasile o dezvoltă pe larg. Departe de a fi o simplă „observație asupra sinelui” din exterior și care nu are nimic de-a face cu nici un fel de auto-absorbție solipsistică, „atenția” (trezvia) este cuprinzătoare în sfera de aplicare, fiind în același timp:

(1) trezirea principiilor raționale pe care Dumnezeu le-a plasat în suflet;

(2) supravegherea vigilentă asupra miscărilor minții, care guvernează miscările corpului și ale societătii în ansamblu;

(3) conștientizarea întâietătii minții (sau a sufletului) asupra trupului și a frumuseții Lui Dumnezeu în fața plăcerilor senzoriale;

(4) un angajament față de realitate și o respingere a imaginației minții;

(5) auto-examinare și refuzul de a se amesteca în treburile altora; și

(6), nu în ultimul rând, cunoașterea Însuși a Lui Dumnezeu, în măsura în care „sinele” este imaginea lui Dumnezeu, o legătură cu care Vasile încheie întreaga predică: „Ia aminte la tine, ca să iei aminte la Dumnezeu” ( πρόσεχε οὖν σεαυτῷ, ἵνα προσέχῃς Θεῷ).[11]

Practica de a lua seama la sine, stabilită cu fermitate în secolul al IV-lea, a rămas o temă centrală în antropologia și etica crestină. Generațiile următoare de scriitori și practicanți-trăitori au dezvoltat conceptul, în general aliniind trezvia cu practicile înrudite, cum ar fi „liniștirea”/isihia (ἡσυχία) și „„trezvia” (νῆψις).[12] În această formă, mai cuprinzătoare – sugerată deja de Vasile – i s-a dat un rol central în cadrul vieții creștine și a fost în cele din urmă considerată o precondiție sau o condiție prealabilă pentru mântuire.[13]

Se explică astfel accentul extraordinar acordat atenției (trezviei), nu doar pentru că mintea umană este predispusă la distracții (distrageri), ci și pentru că dezintegrarea vieții noastre interioare a început tocmai de la cădere, când omenirea s-a despărțit de Dumnezeu. „Distragerea” (neatenția), din acest punct de vedere, a fost numit pe bună dreptate „păcatul original al minții”.

Noțiunea de păcat primordial, ca și cădere din trezvie în neatenție, este un element central în teologia scriitorului din secolul al V-lea, Sf. Diadoh al Foticeii: „Cunoașterea dumnezeiască ne învață că facultatea noastră naturală perceptivă este una singură, dar aceasta s-a separat în două moduri diferite de funcționare, ca rezultat al neascultării lui Adam.”[14] Creat cu o constiință unică, simplă și nedivizată, căderea a spulberat integritatea sinelui în două activități conflictuale, una atrasă spre realitățile divine și celălaltă tarată spre în afară, către aparențele de suprațată ale lumii vizibile prin percepție senzorială, și subiect al unui proces de fragmentare continuă.

Regăsim opinii similare în scrierile Sfântului Grigorie din Sinai (1346), care susține că mintea umană, creată într-o stare de odihnă, a devenit agitată și distrasă atunci când a căzut din Har prin alegerea senzațiilor corporale în locul Lui Dumnezeu și, ulterior, s-a aflat pierdută și rătăcind printre lucrurile lumești.[15] Sfântul Grigorie Palama, care se referă probabil la invătătura Sfântului Grigorie de Sinai, afirmă: „Un mare învătător a spus că, după cădere, ființa noastră interioară se adaptează în mod natural la formele exterioare” și îndeamnă cititorul să „ia seama la el însuși „, citând direct din Deuteronom 15: 9.[16]

Uitându-L pe Dumnezeu și alipindu-ne de lume, devenim supuși unor dorințe nesănătoase și comportamente de dependență, conduse de o preocupare continuă de urmărire a nimicului/ deșertăciunilor. Fiind fixați în aparențele superficiale ale lucrurilor, nu avem cunostintă de semnificațiile lor profunde sau de relaționarea lor reciprocă, ci căutăm doar acea parte a unui obiect sau persoană care poate satisface temporar dorința noastră de plăcere. Cedând mereu în fața miscărilor și impulsurilor noastre iraționale, mintea noastră devine înrobită de senzații (fizice sau psihologice); noi ne rupem în fragmente izolate, ducând vieți duble și triple, fiind împărtiti în nenumărate acțiuni fără legătură una cu alta, astfel încât urmărirea plăcerilor contribuie nu la unitatea sinelui și a lumii, ci la dezintegrarea și dezorganizarea acestora. Divizată între acte senzoriale iraționale, mintea primește numai senzația trecătoare a ceva finit și izolat de orice altceva.[17]

Această condiție a fost diagnosticată și descrisă de către scriitori duhovnicești și de asceții ortodocși, aceștia numind-o „împrăstiere” sau „dispersare” a minții. De exemplu, Niceta Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, susține că: „În măsura în care viața noastră interioară este într-o stare de împărțire și dispersare între multe lucruri contrarii, nu putem să participăm la viața lui Dumnezeu. Ne dorim lucruri opuse și contradictorii, suntem luptați de războiul neobosit dintre acestea, iar acest lucru se numește „dezbinarea” minții, o condiție care divide și distruge sufletul. Atâta timp cât suntem afectați de tulburarea gândurilor noastre și atâta timp cât suntem stăpâniți și constrânși de patimile noastre, suntem într-o stare de auto-fragmentare și tăiați de la Unitatea divină.”[18]

Cu toate acestea, dacă trezvia este răspunsul la dilema fragmentării și dezintegrării umane, scopul nu este o întoarcere la o presupusă formă de conștiință paradisiacă, ci mai degrabă la harul Duhului Sfânt, plasat în inimile noastre din momentul botezului nostru. Acest accent divin este central în teologia spirituală a lui Diadoh, pentru care vindecarea începe cu darul Duhului Sfânt, în timp ce dualitatea sinelui căzut este unificată prin invocarea rugăciunii lui Iisus.[19] Prin urmare, motivația primară pentru practicarea trezviei interioare, scopul întoarcerii spre interior și a coborârii în inimă, este acela de a se întâlni cu Duhul Sfânt, un principiu care a fost reafirmat în mod sistematic și consecvent de către isihastii bizantini.[20]

În esență, descoperim aceeași învățătură în Sfânta Scriptură. Fiul risipitor și-a părăsit casa și a mers într-un loc îndepărtat, unde Evanghelia spune că „și-a risipit” (sau „și-a împrăstiat”) „substanța” (averea) lui (διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ) (Luca 15:13). La un anumit nivel, aceasta înseamnă că și-a risipit toți banii, dar sensul mai profund este bogătia sufletului, moștenirea noastră spirituală, deoarece „substanța” noastră este spiritul pe care Dumnezeu l-a pus în noi și în care, prin Sfântul Botez, El și-a plantat propriul Har, ne-a imbrăcat în „haina noastră originală de slavă” (cf. Luca 15:22) și „a trimis Duhul Său în inimile noastre” (Gal 4: 6). Dar când ne separăm de acest Har, pierdem unitatea spirituală și devenim fragmentați.

Concluzie

Mintea omului căzut e fragmentată, supusă neîncetat distragerilor, și împrăștiată într-o nefericită nesfârșire de gânduri și senzații deconectate. Mințile noastre sunt mereu în altă parte decât trupurile noastre. În loc să lucrăm la vindecarea acestei slăbiri ființiale, ne-am construit organizat o lume de distrageri, susținând și încurajând mintea înspre starea ei de cădere. Se poate argumenta că însuși calculatorul este o minte căzută, o puternică extensie a propriilor nostre dorințe dubioase, creată după asemănarea noastră. Întârziem neregenerativ într-un tărâm al iluziilor; captivați de imaginile efemere de pe ecranele computerelor noastre, devenim niște „muște prădătoare, fără noimă, bâzâind la fereastră”[21], disperate să consume întreaga deșertăciune a lumii.

Și totuși, noi nu suntem prădătorii, ci suntem prada. Nu suntem utilizatorii tehnologiei informației și ai mediilor de socializare, ci mai degrabă suntem folosiți, manipulați și exploatați de către acelea. În cultura noastră a distragerilor, în care spațiile publice și private ne sunt saturate cu tehnologii menite să ne acapareze și să ne fure atenția, viața interioară a minții noastre, precum și cea a trupului, nu sunt decât resurse exploatabile de către interese economice puternice. (Crawford sugerează că distracția pentru minte e precum obezitatea pentru trup.) Concentrarea noastră nu ar trebui, în acest caz, să fie doar asupra tehnologiei și culturii digitale, ci asupra intereselor și motivațiilor care le guvernează concepția și le promovează diseminarea în toate aspectele noastre de viață.

De-a lungul vastei sale istorii, Creștinismul a fost adesea subordonat de către puterile politice și economice dominante, uitându-se că Evanghelia nu este un derivat al culturii omenești, ci generator al unui nou mod de viață [nou fel de a trăi]. Noi trebuie să redobândim puterea Evangheliei ca o pondere contra-culturală, nu spre destabilizarea societății, ci pentru a crea comunități vii. Noi avem de redescoperit nu doar că credința și chemarea noastră la sfințenie ne așează aparte de lume, ci și că acestea cauzează o lume nouă, alternativă; nu o realitate virtuală, ci o realitate a virtuții.[22]

Spre a ne realiza chemarea, atenția trează [trezvia] trebuie să ne fie atitudinea și etosul fundamentale. Fără trezvie nu este rugăciune, și fără rugăciune, nu este comuniune cu Dumnezeu, nu este participare la viața dumnezeiască. Practica trezviei lăuntrice, a coborârii cu mintea în inimă, este deodată și o practică și un mod de viață care ne așează în existența autentică, adică într-o relație cu Dumnezeu. De aceea, se spune adesea că trezvia este aducerea aminte de Dumnezeu, înțelegerea conștientă a harului Duhului Sfânt prezent în noi. Luând seama la noi înșine și îngrijindu-ne de noi înșine [viața noastră lăuntrică] este metoda cea mai eficientă de a ne redobândi auto-determinarea de la cei care vor să ne-o fure. Transfigurați fiind prin har, atenția își va descoperi noi obiective, pentru că își va afla izvorul într-un subiect nou, unul nesupus formelor lumii, ci tranformat prin înnoirea minții sale (Rom 12:2), având și fiind în cugetul lui Hristos (1 Cor 2:16).

Note

[1] In 2012, Centrul American pentru Control si Preventie a raportat 570.000 accidente, si 3.328 fatalitati, ultimele reprezentand o crestere cu 9% fata de anul precedent.

[2] 50% din asistentii medicali chestionați au recunoscut că au trimis SMS-uri și aproape 60% au recunoscut că vorbesc pe mobil în timpul unei interventii.

[3] Matthew B. Crawford, Lumea dinafara capului tau: despre cum sa devii o persoana intr-o epoca a distractiilor (New York, 2015)

[5] Aici Crawford isi recunoaste datoria fata de Simone Weil, “Atentie si Vointa,” in ed., Gravitatie si Har (Londra, 2008), 116-22.

[4] Crawford, Lumea din afara capului tau, 6.

[5] Ibid., 7, 15.

[6] Diferitele traduceri ale προσέχειν reflectă multitudinea traducerilor englezesti ale Scripturii, care oferă nuanțe valoroase si semnificații: „Aveți grijă”, „Atentie”, „Luati aminte”, „Luați seama”, „Observați-vă cu atenție” etc. Cuvântul grecesc προσοχή este derivat din προσέχειν (πρὸς + ἔχειν), care, în sensul sau fundamental, înseamna a se ține de, a se îndrepta spre sau catre ceva;asadar, să țina seama, să participe, să se dedice etc. De retinut că Suda foloseste «προσοχή» ca si «νηφαλισµός».

[7] Grigorie de Nyssa, in predica sa “Despre aceia care au adormit,” identifică treptat cele două zicale (GEN 9:40); la fel și (pseudo-) Ioan de Damasc, Sacra Parallela (PG 95: 1049), deși identificarea este evitată de diferențele dintre antropologia creștină și cea elenistă; cf. John M. Cooper, In urmarea intelepciunii: Șase moduri de viață în filosofia antică de la Socrates la Plotin (Princeton, 2012), 326-41 (= „Teoria lui Plotinus despre persoana umane”)

[8] Compara Luca 17:3 (προσέχετε ἑαυτοῖς); Luca 21:34 (προσέχετε δὲ ἑαυτοῖς); Faptele Apostolilor 5:35 (ἄνδρες Ἰσραηλῖται, προσέχετε ἑαυτοῖς); si Faptele Apostolilor 20:28 (προσέχετε ἑαυτοῖς καὶ παντὶ τῷ ποιµνίῳ, ἐν ᾧ ὑµᾶς τὸ Πνεῦµα τὸ Ἅγιον ἔθετο ἐπισκόπους ποιµαίνειν τὴν ἐκκλησίαν τοῦ Θεοῦ).

[9] Vita Antonii 3.1: «αὐτὸς γὰρ πρὸ τῆς οἰκίας ἐσχόλαζε λοιπὸν τῇ ἀκσκήσει, προσέχων ἑαυτῷ καὶ καρτερικῶς ἑαυτὸν ἄγων» (ed. G.J.M. Bartelink, SC 400:136); cf. ibid., 91.3, unde Antonie pe patul de moarte le spune ucenicilor: „Traiti ca si cum ar urma sa muriti in fiecare zi, luand seama la voi insiva, si amintindu-va indemnurile pe care le-ati auzit de la mine” (Καὶ ὡς καθ᾽ ἡµέραν θνῄσκοντες ζήσατε, προσέχοντες ἑαυτοῖς καὶ µνηµονεύοντες ὧν ἠκούσατε παρ᾽ ἐµοῦ παραινέσεων) (400:368). Observati ca aceste cuvinte corespund practicii asa cum este atestat in Cuvinte ale Parintilor din Pustie.

[10] PG 31:185-98. Un eseu fundamental despre viata interioara, omilia sfantului Vasile se gaseste in colectia Filocalica Bizantina si post-Bizantina, precum Lavra M 54 (pe care Paul Géhin o denumeste o “Filocalie bis”). Vezi si Efrem Grecul, Εἰς τὸ Πρόσεχε σεαυτῷ (ed. K.G. Phrantzoles, vol. 2 [Thessaloniki, 1989], 142-98). Conform lui Rufinus si Cassiodorus, se spune ca Origen a scris 4 omilii despre Deuteronom, care nu s-au pastrat.

[11] Cf. Sfantului Vasile, Scrisoarea a 2-a: “Este bună rugăciunea care produce în suflet o înțelegere clară despre Dumnezeu. Si impreuna-locuirea cu Dumnezeu este aceasta: să-L ținem pe Dumnezeu întotdeauna în amintire, cu hotarare stabilit în noi” (Εὐχὴ δὲ καλή, ἡ ἐναργῆ ἐµποιοῦσα τοῦ Θεοῦ ἔννοιαν τῇ ψυχῇ. Καὶ τοῦτό ἐστι Θεοῦ ἐνοίκησις, τὸ διὰ τῆς µνῆµης ἐνιδρυµένον ἔχειν ἐν ἑαυτῷ τὸν Θεόν) (LCL 1:16).

[12] Vezi, spre exemplu, Sfantul Nichifor cel Singur (d. 1340), Despre Atentie si Paza Inimii: “Unii sfinti au numit atentia observarea minții; altii au numit-o straja inimii, alții trezvie, alții liniste noetica/intelegatoare si altii altfel. Toate aceste expresii arata unul si acelasi lucru” (Τὴν µὲν προσοχὴν τινὲς τῶν ἁγίων νοὸς τήρησιν ἔφησαν, ἄλλοι δέ, καρδιακὴν φυλακήν, ἕτεροι δὲ νῆψιν, ἄλλοι νοερὰν ἡσυχίαν, καὶ ἄλλοι ἄλλως. Τὰ δὲ πάντα ἕν καὶ τὸ αὐτὸ δηλοῦσιν) (Φιλοκαλία 4:26; traducere englezeasza Philokalia 4:204). Nichifor continuă să definească „atenția” ca pe: (1) semnul adevăratei pocăințe; (2) restaurarea sufletului; (3) ura față de lume; (4) întoarcerea la Dumnezeu; (5) respingerea păcatului; (6) recuperarea virtuții; (7) asigurarea fără rezerve că păcatele noastre sunt iertate; (8) începutul și conditia contemplației; (9) descoperirea lui Dumnezeu intelectului; (10) linistea ratiunii; (11) paza gândurilor; (12) palatul atenției lui Dumnezeu; (13) cetatea care ne permite să acceptăm cu răbdare toate caderile noastre; și (14) fundamentul credinței, speranței și iubirii. Vezi și Hesychios: „Dacă vrei să fii în Domnul … cu toată puterea ta să urmărești virtutea atenției – paza și supravegherea minții, acea liniște perfectă a inimii și starea binecuvântată a sufletului atunci când acesta este eliberat de imagini“ (Εἴπερ ἐν Κυρίῳ θέλεις… προσοχικὴν ἀρετὴν πάσῃ δυνάµει µέτελθε, ἥ ἐστι νοὸς φυλακή, νοῦ τήρησις καὶ τελείωσις καρδιακὴ γλυκείας ἡσυχίας, ἀφάνταστος µακαρία τῆς ψυχῆς κατάστασις) (Φιλοκαλία 1:158; Philokalia 1:182); si anonimul Ἐκλογὴ ἀπὸ τῶν ἁγίων Πατέρων περὶ προσευχῆς καὶ προσοχῆς (Φιλοκαλία 4:373-75), care se gaseste si in PG 147:828-32, sub numele de Kallistos Telikoudis.

[13] Vezi si, de exemplu, Petru din Damasc, Paznicul mintii: «Χωρὶς δὲ προσοχῆς καὶ ἐγρηγόρσεως τοῦ νοὸς ἀδύνατον σωθῆναι ἡµᾶς» (Φιλοκαλία 3:30) «Fara luarea aminte si privegherea mintii este cu neputinta a ne mantui»

[14] Diadochos din Photike, Despre Cunoasterea Duhovniceasca 25: «Μίαν µὲν εἶναι αἴσθησιν φυσικήν, αὐτὴ ἡ τῆς ἁγίας ἡµᾶς γνώσεως ἐκδιδάσκει ἐνέργεια, εἰς δὺο δὲ λοιπὸν διὰ τὴν παρακοὴν τοῦ Ἀδὰµ διαιρουµένην ἐνέργειας» (Φιλοκαλία 1:241; traducere, Philokalia 1:259, modificata); cf. Sfantului Maxim Marturisitorul, Ambigua 45.4 (ed. Constas, DOML 2:197).

[15] Sf. Grigorie din Sinai, Despre Porunci si Dogme 60: “Sursa și baza gândurilor noastre imprastiate (υπολογισμοί) este starea fragmentată (διαιριστέσιας) a memoriei noastre. Memoria a fost inițial simplă și uniformă (ἁπλῆ καὶ ἑνοειδής), dar, ca urmare a căderii, puterile sale naturale au fost pervertite: și-a pierdut amintirea de Dumnezeu și a devenit compozita (σύνθετος) în loc de a fi simpla, a devenit diversificata (ποικίλη) in loc de a fi uniforma.” (Φιλοκαλία 4:39; Philokalia 4:222, modifed).

[16] Sf. Grigorie Palama, În apărarea acelora care practică o viață a nemiscarii (= Triads 1.2): «Ἐπεὶ δὲκαθάπερ τις τῶν µεγάλων περὶ ταῦτα λέγει, τοῖς ἔξω σχήµασι πέφυκεν ὁ ἄνθρωπος συνεξοµοιοῦσθαι µετὰ τὴν παράβασιν» (Φιλοκαλια 4:128; tarducere, Philokalia 4:338); cf. Hesychios, Despre Atentie 172: “Vai de ceea ce este în interior fata de ceea ce este afară” (Οὐαὶ τῷ ἔσω ὰπὸ τῶν ἔξω) (Φιλοκαλία 1:168; traducere, Philokalia 1:193).

[17] Aceste comentarii se datoreaza Parintelui Dumitru Stanilaoe, Spiritualitatea Ortodoxa (South Cannan, 2002), 93.

[18] Niceta Stithatul, Despre Cunoasterea Spirituala 16-17 (Φιλοκαλία 3:330; Philokalia 4:144). Pentru sinteza, am combinat ideile principale ale celor doua capitole.

[19] Diadoh al Foticeii, Despre Cunoasterea Spirituala 77-80 (Philokalia 1:279-82).

[20] Cf. Grigorie din Sinai, Despre semnele Harului si a Inselarii 1 (Philokalia 4:257); si Kallistos si Ignatios, Μέθοδος καὶ κανών σὺν Θεῷ ἀκριβής 1, 4-6 (Φιλοκαλία 4:196, 199-201). Doctrina aceasta are radacini mult mai vechi la scriitori precum Marc Monahul, Despre aceia care isi imagineaza ca sunt indreptatiti de fapte 56, 92, 118 (Philokalia 1:130, 133, 134-35); si Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassios 6 (CCSG 7:69-71); si este sumarizat foarte bine de Sfantul Nicodim, Cartea sfaturilor duhovnicesti (Mahwah, 1989), cap. 10.

[21] O linie adaptata de la Emily Dickinson (d. 1886), “De cate ori aceste talpi neputincioase s-au impiedicat” (= poezia no. 238, publicata postmortem in 1890).

[22] Pe aceasta tema vezi studiul lui C. Kavin Rowe, Lumea intoarsa invers: Citind Fapte in lumea Greco-Romana (Oxford, 2010); si John F. Kavanaugh, Urmandu-L pe Hristos intr-o societata a consumului: Spiritualitatea Rezistentei Culturale (Maryknoll, 2006).

DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ

////////////////////////////////////////

Dughin prezice Apocalipsa

Autor: Dragoș Lefterescu

Alexandr Dughin afirmă că situația din Orientul Mijlociu va degenera, iar SUA și Rusia vor folosi armele nucleare tactice.

Dughin prezice Apocalipsa

În Israel, mai spune Dughin, se va distruge moscheea Al-Aqsa, pentru a începe construirea celui de-al treilea Templu, ceea ce va conduce la o răscoală în lumea musulmană și la pornirea Jihadului de către musulmanii din întreaga lume.

De aici pleacă discuțiile din podcastul HAI Live cu Turcescu în care sunt prezenți Bogdan Comaroni și Tavi Hoandră, dar numai cine ascultă și privește tot dialogul celor trei jurnaliști află și unde se ajunge la finalul acestei întâlniri!

The Washington Post: Ucraina a fost antrenată și consiliată de CIA pentru a comite asasinate la comandă

Serviciul secret din Ucraina a pus la cale eliminarea lui Alexandr Dughin. Rolul CIA

Cine a ucis-o pe Daria Dughina? Abia acum s-a aflat adevărul

Începe Al Treilea Război Mondial? Anunțul ce cutremură Planeta: Sfârșitul istoriei se apropie

https://evz.ro/dughin-prezice-apocalipsa-hai-live-cu-turcescu-la-1200.html

////////////////////////////////////////////

(Desi am fost indopati cu preparate si carnuri sintetice –dupa 1990,suntem aburiti…) Carnea sintetică, interzisă în România. Ce amenzi riscă cei care o vând

Senatul a adoptat proiectul de lege prin care este interzisă carnea sintetică și produsele din această carne.

Concret, actul normativ interzice comercializarea pe piața internă a cărnii sintetice obținute în laborator din celule animale. Acest proiect are ca obiect de reglementare crearea cadrului legal privitor la denumirea produselor, prezentarea, etichetarea și comercializarea produselor din carne, urmărindu-se sănătatea populației, respectarea condițiilor de igienă și informarea corectă a consumatorilor.

„Prin sintagma ‘Produs românesc’ din carne se înțelege carnea și produsele din carne rezultate din carcasele provenite 100% din fermele din România.

Este interzisă inscripționarea la raft și pe eticheta cărnii și a produselor din carne a sintagmei ‘Produs românesc’ și a culorilor drapelului național dacă nu sunt respectate prevederile alin. (1)”, prevede proiectul. Actul normativ mai stipulează că eticheta va cuprinde codul QR și prețul de achiziție în cazul produselor atât din piața internă, cât și din piața externă, se mai arată în proiectul de lege.

Amenzi de până la 300.000 de lei

De asemenea, proiectul prevede amenzi usturătoare pentru cei care nu vor respecta legea. Comercializarea cărnii sintetice se sancţionează cu amendă de la 200.000 lei la 300.000 lei. Propunerea legislativă va fi dezbătută de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz.

https://www.bihon.ro/stiri-internationale/romania/carnea-sintetica-interzisa-in-romania-ce-amenzi-risca-cei-care-o-vand-4430833/

//////////////////////////////////////

”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial

Expresia #buildbackbetter (Reconstruiește mai bine) a devenit sloganul cel mai auzit în ultimele luni. Folosită de Joe Biden pentru a descrie pachetul său de stimulare a economiei, expresia a ajuns și pe buzele unor politicieni din toată lumea, de la premierul canadian la cel britanic și până la liderii Comisiei Europene.

Doar că drepturile de autor asupra formulei ”Build back better” nu îi aparțin lui Biden și echipei sale, ci participanților la Forumul Economic Mondial, organismul care pune la cale planul Marii Resetări, în urma pandemiei de covid-19.

Un plan despre care se spune tot mai mult care urmărește înrobirea omenirii și a cărui „parolă”, folosită de elitele politice și economice, ar fi tocmai acest BBB, scrie tabloidul The Sun.

”BBB și resetare” par să fi devenit un fel de citate biblice pentru FEM, care, chiar în vară, decreta: ”Mulțumită epidemiei vom avea perturbări positive dar și negative”. Și continua astfel declarația: „Dacă nu profităm de această ocazie pentru a reconstrui mai bine (BBB) – pentru a reseta și reinventa, mai degrabă decât pentru a „reveni la normal”, riscurile sistemice și vulnerabilitățile se vor acumula în continuare, făcând șocurile viitoare atât mai probabile, cât și mai periculoase. În ciuda tragediei, trebuie să folosim pandemia COVID-19 și să ne asigurăm că aceasta devine catalizatorul unei transformări profund pozitive a economiei globale, ducându-ne mai aproape de o lume în care toată lumea poate trăi bine, în limitele planetei”

Sloganul BBB a a fost folosit recent într-un mesaj pe Twitter al prim-ministrului britanic, care a scris fraza ca hashtag. Boris Johnon a scris: „Bună ziua, oameni buni, am fost instruit de NHS Test & Trace să mă autoizolez timp de două săptămâni, după ce am fost în contact cu cineva cu Covid-19. Mă simt bine și nu am simptome și voi continua să conduc la răspunsul nostru la virus și la planurile noastre #BuildBackBetter”.

Dar după ce premierul canadian Justin Trudeau a menționat o „resetare” a economiei” – în contextul în care lumea suferă o recesiune uriașă, spunând că „această pandemie a oferit o oportunitate pentru o Resetare. E șansa noastră de a accelera eforturile noastre pre-pandemice, de a reimagina sistemele economice care abordează de fapt provocările globale precum sărăcia extremă, inegalitatea și schimbările climatice”, s-au reîncins discuțiile privind termenul controversat ”Resetare”. „Trebuie să resetăm abordarea acestui guvern pentru ca planul de ajutorare să se reconstruiască mai bine”, a continuat Trudeau.

Și Comisia Europeană a folosit sloganul când și-a anunțat fondul de redersare de 750 miliarde euro, în mai: „Prin acest fond, intitulat oficial Next Generation EU, Comisia speră să „reconstruiască mai bine”, prin canale care contribuie la un mediu mai ecologic și mai durabil o societate mai rezistentă.”

ONU și-a luat chiar libertatea de a traduce sloganul în spaniolă (reconstruir mejor), portugheză (reconstruir melhor), franceză (reconstruire en mieux),astfel încât politicienii din întreaga lume să poată cânta pe aceeași partitură scrisă de Forumul Economic Mondial. Organizație care folosește COVID-19 drept o oportunitate de a promova ceva ce visează de mai mult timp.

În esență, organizația dorește să facă unele schimbări dramatice fără a permite oamenilor să spună dacă cred că ar trebui făcute aceste schimbări. De fapt, ”Marea Resetare” este pură propagandă, împachetată într-un slogan care pentru naivi și pentru neo-marxiști sună bine, in timp ce este doar o acoperire pentru socialism și globalism.

Zilele trecute, Biden a anunțat pe site-ul său o întâlnire cu Nancy Pelosi și Kamala Harris, unde, a informat democratul, s-a discutat despre „build back better than before”.

https://www.activenews.ro/externe/BUILD-BACK-BETTER-parola-globalistilor-din-%E2%80%9EMarea-Resetare-.-Promovat-de-Biden-BoJo-Comisia-Europeana-sloganul-bbb-666-a-fost-mosit-de-Forumul-Economic-Mondial-163777

//////////////////////////////////////////

Rusia continuă să penetreze politica și economia României

Sursa: Deutsche Welle

Moscova încearcă să păstreze și să-și lărgească influența în România cu ajutorul afacerilor, propagandei, agenților de influență și idioților utili.

Cu toate acestea, în ultimul raport dat recent publicității de Serviciul Român de Informații (SRI) nu e menționată niciodată Rusia.

Deși publicat abia acum, documentul se referă la 2020 și precizează că „serviciile de informații ostile” au vrut să influențeze decizii politice și economice autohtone, să obțină informații despre evoluții interne, militare, de politică externă și că au existat atacuri cibernetice menite să extragă informații sensibile care vizează „vulnerabilități ale infrastructurilor critice de interes național”.

Se înțelege că SRI stă cu ochii pe agenții străini, dar că firmele rusești au fost lăsate în continuare să se desfășoare.

Așa că o afacere de cinci milioane de euro din bani publici ar putea intra în portofoliul unei companii în spatele căreia s-ar ascunde influenți oameni de afaceri ruși, potrivit Newsweek România, care sugerează că ar fi implicat inclusiv ginerele ministrului rus de Externe.

Totul depinde de licitația care urmează să decidă cu cine va lucra Termoenergetica, o companie din subordinea Primăriei Capitalei, pentru cumpărarea țevilor de plastic de care are nevoie pentru refacerea sistemului de încălzire. Oligarhii ruși care ar fi amestecați în tranzacție nu sunt chiar la vedere și lucrează după modelul clasic al firmelor paravan înregistrate în state ale Uniunii Europene.

După aderarea României la NATO în 2004, deși drumul afacerilor rentabile pe direcția Moscova-București nu a mai fost la fel de simplu, nici nu a fost vreodată abandonat. Capetele de pod au fost păstrate în instituțiile importante, canalele economice au continuat să aducă profituri, iar o analiză atentă a voturilor date de România la ONU și în alte foruri internaționale în ultimii 20 de ani ar putea scoate în evidență loialități nebănuite.

De aceea, nu e o mare surpriză că rușii vor să facă în continuare bani în România, chiar dacă Bucureștiul pare mutat cu arme și bagaje în tabăra occidentală.

Cu cât România devine mai importantă în strategia atlantistă, ca apărătoare a graniței de est a spațiului NATO, cu atât Rusia e mai interesată să-și dezvolte rețele de influență de aici. Ambasada Rusă în București continuă să recruteze chiar în aceste zile studenți români pe care îi momește cu burse, facilități și privilegii la universități din Moscova și St. Petersburg.

Pe Facebook poți găsi în grupuri care par onorabile tineri care au plecat să-și completeze studiile post-universitare în Rusia chiar după ce a început războiul.

Poate că persoanele care cer burse la Moscova nu sunt neapărat pe cont propriu, ci sunt trimise, după vechiul principiu că trebuie să-ți cunoști bine dușmanul pentru a-l putea ține la distanță sau pentru a-l confrunta la nevoie.

Poate că serviciile secrete autohtone au preluat inițiativa în această nouă încercare a Rusiei de recrutare de noi agenți de influență. Altădată, astfel de burse erau afișate inclusiv în cele mai bune facultăți din țară. În cel puțin patru centre universitare, inclusiv la Academia de Studii Economice din București, funcționa câte un Centru Cultural Rus, toate „suspendate” odată cu agresiunea din Ucraina.

Ministerul de Externe a cerut închiderea Casei Ruse abia la un an de la invazia din Ucraina, argumentând că instituția s-a transformat „într-un instrument de propagandă”, care a contribuit cu „atacuri hibride și dezinformare, prin trunchierea și manipularea premeditată a realității”.

Diplomației române i-au trebuit ani de zile să observe ceea ce era evident. Acolo funcționa, de fapt, un fel de institut cultural al Rusiei, deschis în România la un an după ce Moscova a anexat Crimeea. În mod ciudat, România a acceptat funcționarea acestei Case Ruse, cu toate că la Moscova încă nu exista un Institut Cultural Român. Dar așa au fost mereu relațiile româno-ruse: asimetrice.

De la Regulamentele Organice încoace, românii au avut tendința să facă unele favoruri Rusiei. Uneori de teamă, alteori din lașitate.

În 1991, când Ion Iliescu a semnat cu Mihail Gorbaciov tratatul bilateral în care România se angaja să nu intre în NATO, părea că țara vrea să rămână pe loc în aceeași relație de subordonare. Totuși, URSS a căzut, tratatul nu a mai fost ratificat, România a luat-o spre Vest, dar a continuat să păstreze legături de dependență.

În 2022, aritmetica arăta că marile companii cu acționariat majoritar rusesc din România aveau afaceri de 3 miliarde de euro, își subdeclarau profitul obținut din domenii care mergeau foarte bine: prelucrarea și distribuţia de produse petroliere, producţia de aluminiu şi ţevi.

Aceste afaceri nu dispar, doar se transformă, fiindcă sancțiunile internaționale nu-i pot opri pe oligarhi să se infiltreze în lumea occidentală prin interpuși, cum s-a întâmplat recent chiar în SUA la una dintre marile reviste internaționale din domeniul afacerilor.

Există însă o penetrare de și mai mare anvergură în politica românească, potrivit rectorului Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA), Remus Pricopie, care a cerut formarea unei comisii parlamentare de investigare a influenṭelor politice ale Rusiei, mai ales în ceea ce privește AUR, care nu are „structuri serioase în teritoriu”: „un partid nu este o… nălucă. El are o arhitectură foarte clară de putere, o ierarhie care ajunge la cetățeni, până la nivel de comună sau sat. Știe cineva cine reprezintă AUR în Suceava, Dâmbovița, Sectorul 2, Cluj, Craiova sau Buzău? Poate cineva numi 10 reprezentanți ai acestui partid în Parlamentul României?”.

Mai mult, rectorul SNSPA crede că, dacă ancheta privind utilizarea resurselor financiare ale AUR s-ar extinde, „este foarte posibil ca și alte instituții ale statului, cu atribuții în domeniu, să constate că AUR utilizează resurse prin mecanisme complexe, netransparente” și „nu ar fi exclus să aflăm că România se află pe lista celor 20 de țări în care Rusia a <<investit>> peste 300 de milioane de dolari pentru a susține candidați și partide politice”, așa cum arată rapoartele Statelor Unite.

Exclusiv Legăturile cu Moscova ale lui George Simion trec prin Chișinău

Coaliția PSD-PNL nu e interesată de acest subiect. Toată energia celor două partide e investită în pregătirea campaniilor electorale de anul viitor.

Pericolul rusesc e ignorat sau lăsat în seama americanilor, fiindcă liderii României nu au propriile lor strategii de apărare, de politică externă sau de dezvoltare.

Sabina Fati

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/rusia-continua-sa-penetreze-politica-si-economia-romaniei

////////////////////////////////////////

Invazia neomarxistă

Ciprian Blidaru

Păcatul lăcomiei e poate cel mai distructiv dintre toate, pentru că generează și alte vinovății,precum, hoția, minciuna, depravarea și nu înultimul rând, păcatul prostiei. E greu să te păzești de lăcomie când ai la dispoziție mijloacele de a-ți satisface până la regurgitarepoftele.

Așa sunt beizadelele la nivelul vieții individuale, dar pofta nemăsurată de putere creează monștri la orice nivel. Putem vedea asta și în plan colectiv, observând lăcomia elitelor globaliste care au la dispoziție cea mai mare armată mediatică din istoria umanității, divizii uriașe cu o forță nucleară de propagandă. Pot mătura adevărul din calea lor cât ar da un click. Adevărul a fost întotdeauna silit să doarmă pe podele reci la periferia vieții și a societății, dar niciodată n-a fost atât de vulnerabil în fața monstrului tehnologic care șterge tot fără teamă de blestemul palimpsestului.

Lăcomia mediatică prin care se creează demoni și sfinți online, de către acești antreprenori de emoții tari nu mai are limite. Asta se și dorește, de teama că dacă trece vremea emoției vine vremea judecății raționale, care trebuie întârziată cu orice preț. În acest sens, rețelele sunt încinse fără grija siguranței. Conform istoricului, Niall Ferguson, nu există rețele fără Turn, iar mai tot timpul în istorie, Turnul a folosit rețelele pentru a distruge un alt Turn.

O mostră din această minunată lume în continuă resetare o reprezintă cenzurarea unor intelectuali sceptici sau de formație clasică europeană pe rețelele de socializare. Timp în care pe aceleași rețele sau pe altele, interlopi cu pușcărie la activ își numără banii sau își deapănă infracțiunile cu haz și glorie în aprobarea și like-urile prostimii care e dornică să le suplimenteze veniturile. Cămătarii pușcăriași au succes de librărie, beizadelele comunisteajunse la stadiul de golani bătrâni evocă cu mândrie delictele comise înainte și după 1989.Nimeni nu se sesizează, nimeni nu cenzurează, important e să nu intri în colimatorul corectitudinii politice, a agendei lgbtq, a rasismului inventat, în rest totul este permis în minunata lume nouă.

Recent, guvernul spaniol a aprobat un decret regal în materie de educație pentru elevii cu vârste între 12 – 16 ani. Iată câteva din efectele acestei decizii. O serie de discipline importante precum fizica, matematica, limba engleză, trebuie să aibă inserții ale ideologiei de gen. Pe unde se vor strecura ele, prin ce acolade, paranteze, cum se vor împăca cu epsilon despre care se spunea în ghicitorile profesorilor de matematici, că e mai mică decât p.. de furnică. Sau probabil epsilon va si simbolul transgenderismului, pentru a nu crea discriminare de gen. Evident că nu puteau lipsi de pe masa măcelarului, părțile cele mai cărnoase ale culturii umaniste, numai bune de tranșat, filozofia și istoria. Partea de filozofie clasică bazată pe logica aristotelică va fi îndepărtată, rămânând doar un soi de cultură civică inspirată de ideologia neomarxistă.

Aici merită să ne oprim un pic și să-i privim în ochi pe maimuțoii neomarxiști care urlă și acum împotriva ciumei roșii. În perioada comunistă au existat la Facultatea de Filozofie, materiile, ”Socialism științific” și ”Marxism”, dar în rest, Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel au fost lăsați la locul lor. Doar de aici putem trage concluzia că neomarxismul globalist este la ora aceasta cel mai periculos atac la adevăratele valori liberale și democratice, care sunt întemeiate pe principiile gândirii raționale, nu pe afecte și hormoni. De altfel, în planul curicular alguvernului spaniol se menționează ca recomandare în studiul principalelor discipline, introducerea dimensiunii afectiv – sexuale.

Istoria este la rândul ei masacrată, fiind interzise referirile la trecutul medieval al Spaniei și perioada colonială, care a fost și perioada de glorie. Totul limitându-se mai degrabă la o istorie contemporană și la tratarea trecutului glorios cultural – științific, fără de care progresul tehnologic de astăzi n-ar fi posibil, ca o epocăde întuneric a grotelor. Asistăm astfel la ștergerea trecutului istoric sau la falsificarea lui. În ritmul acesta, generațiile care vor veni vor crede că sunt o nouă specie de maimuțe care a apărut recent. Într-un fel, vor avea dreptate să creadă asta.

Numărul groparilor neomarxiști care sunt pe poziție cu lopețile pentru a înmormânta fără cruce trecutul crește vertiginos. În cotidianul ”Le Monde” scriitoarea Geneviève Brisac e deranjată de conflictul din Ucraina pentru că acesta „readuce vechile stereotipuri:” în speță cele de gen, desigur. „Bărbați curajoși, femei care plâng.” De asta sunt deranjați neomarxiștii, pentru că în războaie nu se mai vede genul X,proaspăt legiferat în America, prin urmare pentru respectiva autoare, „războaiele mătură progresul și ne duc înapoi în lumea de altădată”.

Aceste poziții editoriale oferă poate cheiaprincipală pentru a deschide seiful planului globalist. Societatea neomarxistă nu poate exista în condiții naturale, de aceea trebuie creată o lume artificială. Asta înseamnă marea resetare neomarxisto – globalistă, uciderea naturalului din om prin extragerea lui din contextul vieții reale în care omul își manifestă natura sa plenară, cu virtuțile și viciile unei ființe căzute în păcat. De aici și dușmănia de moarte pentru tot ce înseamnă dragostea de patrie, familia tradițională sau natura care te apropie mai mult de misterul divin decât de haosul virtual. Morala, gândirea profundă favorizează și ele manifestarea identității profunde a naturii umane. La rândul lor trebuie atacate, pentru că artificialul este indisolubil legat de superficial. Sunt bombardate mediatic fără încetare locurile în care tiparul naturii umane originare își lasă amprenta. Îndepărtarea omului de natură prin viețuirea în labirinturi urbane tehnologizate, lagăre vesele unde totul devine indistinct,asigură implicit și înstrăinarea omului de propria sa natură. Nu mai e clar cine e bărbat și cine e femeie, identitățile culturale se șterg. Un adevărat laborator urban de inginerie socială.

Dacă neomarxismul este arma cu care vrea să lupte Occidentul împotriva autocrațiilor orientale, înseamnă că secolul XXI nu va fi altceva decât teatrul luptelor între diferite forme de tiranie.

Citește și: Sânge și propagandă

Ciprian Blidaru

Ciprian Blidaru este contributor RL din anul 2021. Ciprian a studiat Filozofia la Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj Napoca și deține un master în Managementul Resurselor Umane. Debut în presă: 2004, ştiri, reportaje, interviuri, editoriale, emisiuni radiofonice, apariții în presa locală şi centrală :Hotnews, Evz, Lumea, Europolis, Dilema Veche.

https://romanialibera.ro/op-ed/opinii/invazia-neomarxista/

//////////////////////////////////////////

Henry Kissinger, după ce musulmanii au sărbătorit la Berlin atacul Hamas: Germania a lăsat prea mulți străini să intre în țară

Autor: Florin Pușcaș

Faptul că atacul Hamas împotriva Israelului este sărbătorit pe străzile Berlinului indică faptul că Germania a lăsat prea mulți străini să intre în țară, potrivit fostului secretar de stat american Henry Kissinger.

„A fost o greșeală gravă să lăsăm să intre atât de mulți oameni cu o cultură, religie și concepte total diferite, deoarece se creează un grup de presiune în interiorul fiecărei țări care face acest lucru”, a declarat fostul diplomat american de top, în vârstă de 100 de ani, într-un interviu acordat de Mathias Döpfner, directorul general al Axel Springer, pentru postul german de televiziune Welt TV. Axel Springer este compania-mamă a POLITICO.

Născut în Germania, Kissinger – care a fugit din Germania nazistă împreună cu familia sa în 1938 și a devenit arhitectul politicii externe americane în timpul războiului din Vietnam – a spus că este „dureros”, ca răspuns la o întrebare despre faptul că a văzut arabi în Berlin sărbătorind atacul asupra Israelului de la sfârșitul săptămânii trecute.

Într-un atac surpriză care a început sâmbătă dimineața, militanții Hamas au luat cu asalt teritoriile israeliene de lângă Fâșia Gaza, ucigând peste 1.200 de israelieni și răpind alte zeci de persoane, în timp ce trăgeau cu rachete asupra unor orașe precum Tel Aviv și Ierusalim. De atunci, Israelul a ripostat prin începerea unui asediu al Gazei și prin lansarea propriului baraj de rachete de represalii, ucigând sute de palestinieni.

Conflictul riscă să escaladeze

„Actul deschis de agresiune” al Hamas trebuie să fie întâmpinat cu „o anumită sancțiune”, a declarat Kissinger, avertizând în același timp asupra potențialului de escaladare periculoasă în regiune.

„Conflictul din Orientul Mijlociu are pericolul de a escalada și de a atrage alte țări arabe sub presiunea opiniei publice”, a avertizat Kissinger, amintind totodată de lecțiile învățate din Războiul de Yom Kippur din 1973, în timpul căruia o coaliție arabă condusă de Egipt și Siria a atacat Israelul.

Adevăratul scop al Hamas și al susținătorilor săi „nu poate fi decât acela de a mobiliza lumea arabă împotriva Israelului și de a ieși de pe calea negocierilor pașnice”, a mai spus Kissinger.

De asemenea, este „posibil” ca Israelul să ia măsuri împotriva Iranului, dacă va considera că Teheranul a avut un rol în comiterea atacului, a adăugat fostul diplomat de top.

În sens mai larg, a spus Kissinger, agresiunea continuă a Rusiei în Ucraina, împreună cu atacul Hamas asupra Israelului, reprezintă un „atac fundamental asupra sistemului internațional”.

https://www.stiripesurse.ro/henry-kissinger-dupa-ce-musulmanii-au-sarbatorit-la-berlin-atacul-hamas-germania-a-lasat-prea-multi-straini-sa-intre-in-tara_3104254.html

////////////////////////////////////////

O nouă armă a globalismului, marxismul cultural

Câţi dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, nu aţi auzit de marxism? Noi, cei din generaţia lui Ceauşescu, l-am învăţat atât la şcoala primară, cât şi în liceu, iar Manifestul Partidului Comunist în care Karl Marx spunea: ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” era un slogan nelipsit la toate întrunirile tovărăşeşti. Dar această noţiune veche nu trebuie confundată cu marxismul cultural care este o nouă categorie de teorie socială care a invadat încet, încet şi România postdecembristă, teorie promovată de George Soros şi ONG-urile globaliste. În România postdecembristă însă, a pătruns cu un nume ascuns şi anume cu numele unor „societăţi deschise” pentru România la care au aderat o pleiadă de demnitari, personalităţi culturale, scriitori, jurnalişti, artişti şi chiar politicieni de seamă. În acest sens poeta Ana Blandiana trăgea un semnal de alarmă şi spunea, citez: „Globalizarea este ceva minunat, dar să nu fim băgaţi cu toţii într-o uriaşă maşină de măcinat din care să iasă o pastă fără culoare şi până la urmă dezgustătoare”. Şi chiar asta doreşte să facă George Soros cu ideologia lui care îşi are originea în Europa, America şi ajunge în România. Desigur că totul a început de la Karl Marx şi teoria lui care a prins rădăcini în Rusia unde bolşevicii au răsturnat dinastia ţaristă şi Lenin dă naştere la o himeră numită URSS care se dezvoltă şi rezistă până în 1989 când cade zgomotos. Când marxiştii au văzut că în Primul Război Mondial proletarii din toate ţările nu s-au unit ci, din contră, au luptat pentru ţările lor şi pentru identitatea naţională, naţionalismul învingând marxismul. Între cele două războaie mondiale apare pe prima scenă a Europei marxistul Antonio Gramsci care venea cu ideea „marşului lung” prin instituţiile culturale occidentale pentru a transforma gândirea europeană profund creştină, într-una neomarxistă. Adolf Hitler le strică socoteala şi lui şi şcolii marxiste de la Frankfurt şi aceştia fug în SUA în frunte cu Antonio Gramsci, Herbert Marcuse, Erich Fromm şi mulţi alţii, la Universitatea din Columbia. Aceştia au încercat „marşul cel lung” în SUA şi apoi în lume propovăduind distrugerea creştinismului şi a culturii creştine, distrugerea familiei şi mai ales a unităţii familiale tradiţionale, aducerea în prim plan a revoluţiei sexuale cu identitatea de gen, căsătoria între persoane de acelaşi sex, homosexualitatea, lesbianismul, hiperfeminismul cu distrugerea naţionalismului şi a tot ce înseamnă el. Toate aceste lucruri au ajuns şi în România de astăzi. După 1989 când industria era considerată o adunătură de fier vechi ne-am vândut şi distrus fabricile, marile combinate siderurgice şi bineînţeles că proletariatul (muncitorii) au dispărut încet, încet iar în locul marilor întreprinderi au apărut corporaţiile de astăzi. În locul fabricilor au apărut nişte clădiri uriaşe din beton şi sticlă care sunt ori marile mall-uri de astăzi ori sediul marilor corporaţii străine în care, ca nişte sclavi, intră corporatiştii ce au luat locul proletariatului de ieri. Sunt foarte mulţi tineri, uneori chiar intelectuali rasaţi, care însă nu au mai citit o carte de foarte mult timp fiindcă lucrează 10 până la 16 ore pe zi la aceste mari corporaţii, este drept pe bani buni, dar sunt epuizaţi. Sunt epuizaţi, sunt plini de ei iar scopul lor este banul care aduce maşini de lux, vile, concedii exotice, amanţi, amante şi cam atât. Aceşti corporatişti nu se mai întreabă ce fac ei pentru ţară ci tot timpul în mintea lor îşi fac planuri cum să urce, chiar peste cadavre, în fruntea acestor corporaţii. Ultimul răsunet în materie de neomarxism sau marxism cultural este anti-natalitatea sau cu alte cuvinte, cât mai multe cupluri fără copii. Potrivit unor savanţi „bine plătiţi” poluarea ecologică a unui copil este de multe ori mai mare decât a unei maşini. Mă mir că-i mai rabdă Dumnezeu să compare un copil cu o maşină. Iar unii neomarxişti globalişti ca Bill Gates sau George Soros declară sus şi tare că planeta nu poate susţine mai mult de 2 miliarde de oameni aşa că trebuie găsită o metodă de diminuare a populaţiei: anti-natalitate, război şi pandemie. Tulburările cumplite provocate de această pandemie şi boala numită COVID-19 consfinţesc planurile ocultei mondiale de micşorare a numărului de oameni din întreaga lume. Însă, nimic nu se întâmplă rău în lume şi în România fără complicitatea tacită, indiferenţa şi poate laşitatea noastră, a tuturor. Să nu uităm niciodată români, că puterea este în mâinile noastre, trebuie să acţionăm corespunzător şi mai ales naţionalist fiindcă naţiunea română este una dintre cele mai frumoase naţiuni din lume.

Dr. Mircea FRENŢIU

http://www.dacoromania-alba.ro/nr99/noua_arma.htm

/////////////////////////////////////////////

Alexandr Soljenițîn (3)- prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

„În lupta cu minciuna, fără excepţie, arta a învins întotdeauna!” (Alexandr Soljeniţîn, la decernarea Premiului Nobel, în 1970)

Alexandr Isaievici Soljeniţîn s-a născut la 11 Decembrie 1918, în Kislovodsk, Terek Oblast – Nordul Caucazului, tărâm binecuvântat de cer şi de legănarea celor două Ape mari, care-l îmbrăţişează la sânul lor, Marea Albastră şi Marea Caspică, într-o familie pravoslavnică, rămasă orfană de tată, primind prin botez numele marelui Împărat get Alexandru cel Mare şi pe cel al marelui Profet tot get, Isaia, prevestitorul Naşterii Fiului lui Dumnezeu – Emanuel (cu El este Dumnezeu!), respectiv Iisus Hristos – Mântuitorul lumii, din prinţesa geto-dacă Fecioara Maria.

„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi se vor chema numele lui Emanuel” (Isaia, 7, 14).

Mama lui Alexandr Isaievici, Taisia (nume provenind din termenul pelasgo-get Thais – thea = privire, cea care atrage privirea prin frumuseţe, avea ocrotitoare pe cele două sfinte muceniţe, Taisia din Egipt (+340) şi Taisia din Alexandria (+400).

Mama Taisia, când Alexandr avea 6 ani s-a mutat cu el la Rostov pe Don, pământ din care au odrăslit mulţi Aleşi ai lui Dumnezeu, între care Dimitrie al Rostovului, cel căruia Maica Domnului-Maria Vlaherna-Carpatina i-a revelat Patimile Fiului ei, în integralitatea săvârşirii ajunsă la apogeu a urii fariseo-iudaice.

De mic, Alexandr are tendinţe înspre preocupările scrisului literar. După studii strălucite gimnaziale şi liceale s-a înscris în anul 1936, la Universitatea de Stat din Rostov, studiind matematica, iar prin corespondenţă a abordat şi cursurile Institutului de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova, care-i vor folosi genial în arta scrisului.

S-a căsătorit cu Natalia Alexeevna Reşetovskaia, pe când era student, în 7 Aprilie 1940. În 1941 este încorporat în armată, apoi înregimentat pe front, unde ajunge la gradul de căpitan, comandând o baterie de artilerie în cadrul Armatei Roşii. S-a remarcat în mod deosebit, pentru care a primit o serie de distincţii, precum Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941-1945; Ordinul Războiului Patriotic clasa a II-a; Ordinul „Steaua Roşie”; iar pentru contribuţia literară a primit Medalia Lomonosov; Ordinul naţional „Steaua României”; Ordinul „Sfântul Andrei”; Premiul de Stat al Federaţiei Ruse şi Premiul Nobel.

La 9 Februarie 1945, căpitanul Soljeniţîn se afla în Prusia Orientală, când a fost arestat, graţie corespondenţei sale cu un coleg de front în care îşi manifesta unele nemulţumiri vis-a-vis de sistemul represiv, sovieto-stalinist. Anchetat la fioroasa Lubianka şi la Butîrki a primit 8 ani, lagăr de muncă, dar a rămas într-o închisoare specială de lângă Moscova, destinată cercetării în care savanţii-politici lucrau pentru Uniune. În anul 1950, a ajuns în lagărul din Karaganda. Natalia Reşetovskaia, soţia lui a fost nevoită să divorţeze în 1952, s-au recăsătorit în 1957, divorţând iar în 1972.

Chinuit de o tumoare malignă şi torturat de regimul bolşevic de exterminare, s-a retras în sine, către Dumnezeul Salvator, care i-a hărăzit Darul scrisului, prin mijloacele neconvenţionale pe care i le-a furnizat mintea sa excepţională. În anul 1957, Alexandr Soljeniţîn a fost reabilitat, primit de Hruşciov şi felicitat pentru nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, publicată în vara lui 1962.

Nuvela explică psihologia lui Ivan Denisovici, respectiv a lui Alexandr Soljeniţîn, asumată calvarului deţinuţilor politici, deopotrivă cea a intelectualilor şi a muncitorilor care au ajuns în lagărele de concentrare ca, cei mai decăzuţi dintre sclavii sclavilor.

Înainte de a primi lumina verde a editurii de la poetul, redactorul şef A.T. Tvardovski (1910-1971), al revistei „Novîi mir” (Lumea nouă), redactorul l-a atenţionat destul de înfoiat, că totuşi, el are ultimul cuvânt, atătându-i „creionul roşu”, care poate elimina oricând câte ceva din nuvelă… Replica lui Soljeniţîn care ţîşnea din seva unui excesiv sentiment al demnităţii a fost tăioasă ca o spadă de Toledo: „Integritatea nuvelei este mai importantă decât publicarea ei” (Alexandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, trad. Sergiu Adam/ Tiberiu Ionescu, Ed. „Quintus”, Bucureşti-1991, p. 6).

Ivan Denisovici şi-a derulat ziua gulagului cu toate cele întâmplate de la sculare, percheziţie, încolonare, marş, sloată, ger, zăpadă, ploaie, soare, înjurături, loviri, muncă extenuată, taigaua, turba, zămârca, foamea, păduchi, întoarcerea la barăci, apel, stingere, interogatoriu, în lagărul regimului de exterminare sovietic, aidoma celor 3.653 de zile ale lui Alexandr Soljeniţîn, fără a socoti zilele anilor bisecţi.

Noile autorităţi sovietice nu bănuiau ce titan se ascunde în acest autor, atunci destul de modest, dar în care se întrezărea forţa unui autentic artist, care peste câţiva ani va depăşi hotarele Artei, declanşând prin trilogia Dramei – Arhipelagul Gulag, un vulcan înfricoşetor ce va zgâlţâi din temelii întreaga omenire.

O primă concluzie de atunci a autorului: „Dacă prima picătură mică-mică de adevăr a exploadat ca o bombă psihologică, ce va fi în ţara noastră când Adevărul se va prăvăli în cascade? Şi se va prăvăli, în mod inevitabil” (Arhipelagul…,vol. II, p. 250).

Percheziţia din anul 1965, i-a confiscat manuscrisul „Primul cerc”. Tot atunci apare şi marele detractor, scriitorul filosovietic Mihail Şolohov, cel care v-a primi premiul Nobel, evocând scenele dramatice ale războiului civil în romanul Pe Donul liniştit, obedient al autorităţilor roşii, cerându-le să-i interzică lui Soljeniţîn să mai scrie. (!) Cinci ani mai târziu, în anul 1970, va primi şi el premiul Nobel pentru Literatură cu romanul Pavilionul canceroşilor. (incomparabil ca erudiţie cu Arhipelagul Gulag n.a.)

În anul 1973 s-a căsătorit cu matematiciana Natalia Dmitrievna Svetlova, cu care va avea 3 băieţi: Yermolai, Ignat şi Stepan.

În vara lui 1973, GB-ul i-a confiscat o variantă secundară a trilogiei sale, obligându-l să forţeze apariţia Arhipelagului Gulag la Paris. (YMCA-Press, Paris, dec. 1973).

În Februarie 1974, i s-a confiscat cetăţenia sovietică, fiind expulzat din ţară, emigrând mai întâi în Elveţia, apoi stabilindu-se în Vermont- Cavendish S.U.A.

Anul 1990 este de bun augur pentru Alexandr Soljeniţîn. I s-a publicat capodopera în U.R.S.S., iar preşedintele Mihail Gorbaciov i-a redat la 16 August, cetăţenia rusă.

În anul 1994, alături de soţia sa, deveniţi cetăţeni americani, s-au întors în Rusia, unde s-au retras într-o casă la ţară, în localitatea Troiţe-Likovo, în vestul Moscovei, reîntregându-se astfel, vieţii, culturii, tradiţiei lor străbune. Laureatul Premiului Nobel, a militat pentru restaurarea monarhiei ţariste. La 3 August 2008, viaţa sa pământeană s-a stins, aprinzându-se în cea din ceruri, hărăzită de Dumnezeu.

„Arhipelagul Gulag” – capodopera naţional-universală rămâne pentru posteritate una dintre cele mai vehemente Cronici a Crimelor comuniste înfăptuite de cei mai mari şi mai sângeroşi dictatori proletari ai Uniunii Sovietice.

Milioane de ruşi intelectuali şi din cei aparţinători Elitei spirituale au colonizat Arhipelagul Gulag, în postura de deţinuţi politici transformaţi în sclavi, mutilaţi fizic, psihic, moral, religios ori exerminaţi. „Pentru întâia oară în istorie, un număr atât de mare de oameni instruiţi, maturi, cu o bogată cultură, s-au trezit peste noapte şi pentru totdeauna în pielea de sclavi, de captivi, de tăietori de pădure şi mineri” (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion Covaci, Ed. Univers, Bucureşti – 2008, p. 378).

Previziunea unui dizident rus despre sistemul roşu stalinist s-a adeverit întocmai. „După ce Europa de Vest va fi fost ocupată de Armata Roşie, în primul rînd vor trebui lichidaţi toţi cei care ne-au oferit în mod benevol ajutorul: comuniştii, stîngiştii, pacifiştii, neutrii, intelectualii, scriitorii, profesorii, tinerii, bătrânii… De ce? Deoarece ei şi-ar veni în cele din urmă în fire şi se vor întoarce împotriva noastră. Şi în general, fie să ne apere Domnul de prieteni: duşmanii ni-i eliminăm singuri” (Alexandr Zinoviev, Homo Sovieticus, trad. Andi Ştefănescu, Ed. Dacia Cluj, 1991, p. 13).

Escaladarea crimei de stat organizate a fost lentă şi atent chibzuită, temeinic pregătită ideologic, germinată teoretic doctrinar, pentru încolţire, răsărire, creştere, dezvoltare, răspândire, distrugere totală, prin câteva etape clar definite:

Marxismul – fondat de Marx/ Moses Modechai şi Engels, prin ateismul – ura lor faţă de Biserică, Familie, Monarhie, Educaţie, Tradiţie, fundamentând lupta de clasă, care a condus inevitabil la revoluţia proletară, având drept scop lichidarea adversarilor, instituind mai întâi societatea socialistă, apoi pe cea comunistă.

Leninismul – a fost propăvăduit de Vladimir Ilici Lenin – supranumit „părintele terorii” (FAZ Nr.207/06.09.91, Truppen in Sri Lanka toten 226 Menschen) ori „demonul cu gândire criminală”, (Opus 1991, Dosarele totalitarismului (pag. 6).”Fără paşaport în U.R.S.S.”), care a declanşat „ura de clasă”, a brevetat sintagma de „duşman al poporului”, culminând în maniera ideologiei ateo-proletare cu lichidarea poporului pentru a nu mai avea duşman. A urmat definirea şi punerea în aplicare a imperativului distrugerii „comunismul de război”, pentru a-şi crea bazele teoretice ale primului sistem totalitar din istorie.

Lenin: „Vor fi împuşcaţi toţi cei ce nu ni se vor supune, chiar şi şovăielnici” ; „Nu trebuie să stopăm pedeapsa cu moartea, ci dimpotrivă să o extindem” ; „Fiţi fără milă!” ; „Nici un minut de amânare, împuşcaţi fără încetare şi transportaţi cadavrele” (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu – Addenda, Ed. Irecson, Bucureşti-2008, p.49).

Stalinismul – generat de Iosif Vissarionovici/ Djugaşvili Stalin – întruchiparea cruzimii bestiale prin instituţiile terorii, „teroarea roşie”, lagărele de concentrare, colectivizarea forţată, foamea provocată, distrugerea Bisericii, Familiei, Culturii, Şcolii, Armatei, deportările, Gulagul, Holocaustul roşu.

Stalin: „O puternică şi eficientă dictatură a proletariatului, asta este ceea ce ne trebuie acum, astfel ca ultimile resturi ale claselor muribunde să fie nimicite” (idem).

Troţkismul – lansat de Leon Troţki – copărinte al Gulagului, pentru a distruge toate Elitele spirituale a născocit conceptul de „revoluţie permanentă”.

Fanatismul – măsura Rosei Luxemburg – o fanatică a conceptului „acţiunea spontană a maselor”, ce trebuie să declanşeze valul continuu al crimelor.

– liderii comunişti care şi-au adjudecat marxismul şi marxism-leninismul, folosind idei originale, autohtone, pentru a nu fi mai prejos de Maeştrii răului.

– grupări neomarxist-leniniste care au pus pe scena secolelor al XX-XXI-lea, terorismul.

Aşadar, Holocaustul roşu s-a fundamentat pe doctrinari, s-a ordonat prin experimentatori, s-a aplicat prin executanţi şi s-a finisat prin colaboratori.

Troica apocaliptică Lenin-Troţki-Dzerjinsky a elaborat proiectul – protocol de nimicire a libertății, Darul divin plămădit de Dumnezeu în Om, prin următoarele trăsături distrugătoare: „Teama permanentă, generalizată, priponirea (legarea de loc), disimularea, suspiciunea, ignoranţa generală, ciripitoria, trădarea ca formă de existenţă, descompunerea, ingratitudinea, minciuna ca formă de existenţă, psihologia de sclav” (Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 492-510).

Cutremurătoarea dramă – Arhipelagul Gulag a provocat un adevărat cataclism, o mutație de esenţă în modul de a percepe real comu87nismul oferit, impus lumii de teoreticienii, experimentatorii, executanţii şi colaboratorii distrugerii Armoniei divine din viaţa socială, morală, spirituală, religioasă a omenirii.

Procedeele barbare care au pornit regimurile de exterminare bolşevist, fascist, hitlerist, horthyst, titoist, maoist, kimirsenist…, peste zecile de ţări şi popoare paşnice, n-a fost produsul unor minţi paranoice -, ci al sistemelor ideologice-doctrinare care le-au produs, sisteme care la rândul lor s-au întrupat din Oculta apocaliptică.

Pelasgo-geto-dacii grăiau Tradiţiei sacre că, Libertatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Frumosul, Creaţia, Jertfa, Pacea, respectiv Cerul şi Pământul trebuie să le zidim întotdeauna în Casă – Acasă, adică, piatră cu piatră!

Sovieticii au inventat axioma lor oculto-proletară: „Vom lupta pentru pace până nu va mai rămîne piatră pe piatră!” (Proverb sovietic, consemnat de Alex. Zinoviev)

„Această literatură de rezistenţă, oferită lumii de scriitorul-mărturisitor, prigonit şi persecutat politic Alexandr Soljeniţîn, se asumă conceptului de rezistenţă prin Religie, de rezistenţa prin Credinţa Ortodoxă, care a străbătut de la un capăt la altul Gulagul românesc, la fel de represiv, poate chiar mai represiv decât Arhipelagul Gulag, prin toate formele de oprimare dorite de iudele Iluminate străine, care au impus prin slugarnicii proletari autohtoni, violenta reeducare, după metodele pedagogilor atei din seminţia de ei, aleasă, Anton Semionovici Makarenko (1888-1939) şi Naftali Aronovici Frenkel: vină închipuită, fabricată, urmărirea, distrugerea întregii familii prin întemniţare sau alungarea din şcoală, biserică, armată, serviciu, casă, proprietate, urmată de un şir de anchete, temniţă, penitenciar, lagăr, deportare, tortură, foamete, frig, boală, cruzime, umilinţă, exploatare dincolo de epuizare, suspiciune, delaţiune, vânzare „pe 30 de arginţi”, supraveghere continuă, crimele zilnice, omorurile de noapte, gropile comune, teama generalizată, naţionalizată, dar dincolo de toate aceste fapte abominabile, au triumfat Eroismul, Martiriul, Mărturisirea, Mucenicia, Sfinţenia prin, Adevăr, Bine, Credinţă, Dragoste, Jertfă, Suferinţă, Cruce, Demnitate, Onoare, Omenie, Creaţie, Înviere şi Dăinuire.

Renumitul scriitor-mărturisitor şi-a dorit ca Arhipelagul să fie reflectat în filme şi în monumente, pentru care presonal a întrezărit o iscusită schiţă de arhitect. „Undeva pe Kolîma, pe un loc înalt – un Stalin de dimensiuni gigantice, aşa cum ar fi visat el să se vadă, cu mustăţile de mai mulţi metri, cu rânjetul unui comandant de lagăr, cu o mână trăgând hăţurile, cu alta fluturând biciul ca să lovească atelajul alcătuit din sute de oameni, înhămaţi câte cinci şi opintindu-se din greu. Această statuie ar arăta foarte bine la marginea peninsulei Ciukotka, lângă strâmtoarea Bering” (Arhipelagul…vol. I, p. 447).

Eşuând intenţia din tinereţe de a se face actor, Alexandr Soljeniţîn a devenit un artist emerit al scrisului. El a conferit cuvântului scris, sublimul suferinței sale, prin autoritatea unei elevaţii spirituale, căpătând valoarea unei legi universale.

Câteva Îndemnuri moral-spirituale transmise posterităţii de către autor

– Pe lumea asta pământească, nici o pedeapsă nu te ajunge fără s-o meriţi.

– Sigur, în aparenţă, ea poate veni nu pentru o faptă de care suntem cu adevărat vinovaţi. Dar dacă îţi cerni viaţa şi reflectezi cu seriozitate, sfârşeşti întotdeauna prin a discerne crima pentru care eşti lovit de soartă.

– Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte!

– Să trăiţi având superioritatea egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu-l bei până la fund!

– Dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie.

– Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc!

„Vita sine litteris mort est” – Viaţa fără învăţătură este moarte!

https://www.art-emis.ro/personalitati/alexandr-soljenitin-3

/////////////////////////////////////////

Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.!

Dr. med. Thomas Binder, Elveția

„Guvernul dumneavoastră negociază în prezent un tratat împotriva pandemiei cu O.M.S.! Dacă o semnează, O.M.S. va fi plasată deasupra Constituției Țării voastre și nu numai dumneavoastră, ci și Guvernul și Parlamentul dumneavoastră veți pierde toată libertatea de alegere. Cine controlează O.M.S. controlează lumea. Singură prevenire rezonabilă 100% eficientă și sigură a unei alte „Plandemii” criminale este spargerea imediată a O.M.S. în o mie de bucăți. Distrugerea sa” (Dr. Thomas Binder).

Numele meu este Thomas Binder. Am studiat medicina la Zurich, am obținut un doctorat în imunologie și virologie, specializat în medicină internă și cardiologie, am 35 de ani de experiență în diagnosticarea și terapia infecțiilor respiratorii acute în spitale, în secțiile de terapie intensivă și în cabinetul meu privat.

N-a fost niciodată o pandemie a unui virus ucigaș. A existat o plandemie a lașilor… și noi, medicii, vedem o pandemie de boli grave și de decese subite neașteptate din cauza infarctului miocardic, miocardită, disecție aortică, accident vascular cerebral și embolie pulmonară, tromboză și inflamație a tuturor organelor, spațiale creierului și coloanei vertebrale, coagulare inter-vasculară diseminată, infecții crescute, inclusiv Covid, din cauza imunosupresiei, cancer, boli autoimune, infertilitate, avort spontan și multe altele.

Acest genocid ARN modificat este cea mai mare crimă medicală din istoria omenirii, un dezastru umanitar de proporții fără precedent.

În prezent, industria farmaceutică lucrează la transferul tuturor vaccinurilor către platforma de vaccin ARN modificat. Se procedează astfel, deși doar a fi capabil să numere și să distingă străinul de sine, chiar și având o urmă de inteligență, este suficient pentru a realiza că platforma de vaccin cu ARN modificat este un total nonsens care pune viața în pericol.

Cele două defecte fundamentale ale sale sunt injectarea planului de construcție, pentru o proteină străînă organismului, fără a avea niciun control asupra celulelor corpului care o vor produce, în ce doză și pentru cât timp. Și faptul că se vinde prin cursul nostru pentru a produce această proteină străînă și apoi a o prezența la suprafață, va fi recunoscut eronat de sistemul nostru imunitar că fiind străîn, astfel distrus… la fel că respingerea unui organ străîn transplantat în ține.

Presupusă vaccinare cu ARN modificat constrânge organismul să producă o toxină în doză necunoscută și pentru o perioadă de timp necunoscută și transformă literalmente părți din ține într-un extraterestru.

Prin urmare, întreaga platformă de vaccin ARN modificat trebuie interzisă Imediat!

Guvernul dumneavoastră negociază în prezent un tratat privind pandemia cu OMS! Dacă o semnează, O.M.S. va fi plasată deasupra Constituției Țării voastre și nu numai dumneavoastră, ci și Guvernul și Parlamentul dumneavoastră veți pierde toată libertatea de alegere.

Cine controlează O.M.S. controlează lumea. Singură prevenire rezonabilă 100% eficientă și sigură a unei alte plandemii criminale este spargerea imediată a O .M.S. în o mie de bucăți.

Dragi oameni, dacă vi s-a injectat o dată, sau chiar de mai multe ori, și poate chiar suferiți de efecte secundare severe ale injecțiilor de ARN modificat, nu disperați. Din ce în ce mai mulți medici responsabili sunt dispuși să vă ajute… și tot mai mulți oameni de știință responsabili fac cercetări pentru ca într-o zi să poată trata chiar și cele mai complexe efecte secundare ale efectelor ARN.

Cu injecțiile de ARN modificat este la fel ca și cu fumatul; Aproape niciodată nu este prea târziu să renunți la el și să trăieșți mai sănătos.

Indiferent dacă ați fost injectați sau nu… Treziți-vă! Îndreaptați-vă coloana vertebrală. Ridicați-vă și spuneți producătorilor, presupușilor voștri experți, guvernelor voastre, parlamentarilor voștri, generalilor voștri și autorităților voastre, care din punctul de vedere al populației, că au eșuat total în scandalul Covid: „Ajunge!”

În cele din urmă, supuneți judecății pe cei vinovați

Faceți asta,dacă nu pentru voi, atunci pentru un viitor care merită trăit, pentru copiii și nepoții voștri. Acum!

——————————————–

Sursa – https://rumble.com/v3oeprg-swiss-cardiologist-on-truth-of-rna-bioweapon-smash-the-who.html

https://www.art-emis.ro/analize/adevarul-despre-arma-biologica-arn-si-criminala-o-m-s

/////////////////////////////////////////////

România sub guvernarea înaltelor trădări

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

În titlul X al Codului Penal al României „Infracțiuni contra securității naționale”, la articolul 398, faptele de înaltă trădare sunt prevăzute și pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și înterzicerea exercitării unor drepturi.

Reține atenția că înalta trădare se particularizează prin calitatea făptuitorului, în sensul că primele patru infracțiuni din titlul X , art. 394-397 : trădarea, trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de secrete și acțiunni contra ordinii constituționale devin fapte de înaltă trădare dacă sunt comise de Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului de Apărare a Țării (primul ministru, ministrul apărării naţionale, ministrul afacerilor interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul economiei, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major al Apărării şi consilierul prezidențial pentru securitate naţională).

Subminarea economică, politică sau a capacității de apărare a României, aservirea față de puteri sau organizații străine, legături cu puteri sau organizații străine ori cu agenți ai acestora prin care se pun în pericol atributele existențiale ale României ca stat independent, suveran unitar și indivizibil, rezumându-ne doar la cea mai gravă infracțiune contra securității naționale – trădarea, art. 394 cod penal – sunt realități pe care le trăim, ele devenind parte existenței noastre cotidiene, fără ca oamenii treburilor dinlăuntru, slujitori sub drapel ai Măriei Sale Poporul Român, să pară a fi alertați de anormalitatea că trădarea devine virtute.

Guvernarea României de către rămășițele fostelor partide revendicate din mixtura social-liberalismului cu democrația socială pare a fi cum se poate mai neavenită, atât față de așteptările guvernaților, dar mai cu seamă raportat la contextul internațional al unui start, nu doar greșit , ci și furat, al resetării ordinii mondiale.

Pe fundalul reașezărilor geopolitice fără precedent în istoria omenirii, fișa de stare a națiunii române este mai mult decât descurajantă. Incongruența, incoerența și incompetența din politica internă determină figurația, amatorismul, improvizația și absența inițiativelor de supraviețuire prin resursele politico-diplomatice ale politicii externe. România a fost cândva a patra putere diplomatică a lumii. Astăzi, diplomația României țintește doar scopuri turistice și o depravată belfereală pe bani publici.

Bălmăjeala perpetuă a scheletelor politice din arcul guvernamental nu are alternativă într-o opoziție credibilă, iar vasta rețea a organizațiilor guvernamentale, profund și vinovat implicate în destructurarea tuturor componentelor vieții sociale, a devenit vârful de lance al noilor autoritarisme prefațatoare ale ordinii dictatoriale mondiale.

Anul preelectoral este dominat, până la sufocarea normalității vieții politice interne, de neinspirate exerciții de guvernare axate aproape în exclusivitate pe stingerea consecințelor unor interminabile erori politice, evenimente nefericite, scandaluri mediatice și agresiuni informaționale din spectrul amplu și devastator al unui război psihologic abil coordonat la nivel planetar.

Nouă, cetățenilor români contribuabili, ni se oferă un perpetuu spectacol politic tragi-comic, în realitate, o terifiantă dramă a unei națiuni pe cale de a-și pierde până și identitatea, adică tot ce i-a mai rămas și nu mai poate subzista pe urma dezmoștenirilor materiale și spirituale orchestrate de înalt trădătorii încrederii noastre, în primă și ultimă instanță ai României.

Tot mai mult circ politic și tot mai puțină, dar și mai scump pâine, pare a fi deviza clasei politice în aceste nefericite momente ale istoriei noastre.

Incultura, agramatismul ,demagogia oratorică și exemplele cotidiene din practica exercitării puterii de către liderii politici scot în evidență lipsa de substanță și decadența partidelor, a ideologiilor politice prăbușite în neantul iluziilor unei democrații trădate.

Cu ce și-ar fi consumat timpul și completat agenda guvernanții României în absența permanentului terorism mediatic indus cu sperietorile legilor salarizării și a pensiilor , ale reformelor învățământului (analfabetism funcțional garantat), sănătății (deprofesionalizarea și degradarea alarmante ale asisteneței medicale) și fiscalității (tolerarea marii evaziuni și unul dintre cele mai neperformante niveluri de încasare a veniturilor bugetului public), peste care au venit în cascadă scandalurile „azilele groazei”, „drama tinerilor uciși de un drogat într-un accident de circulație”, „catastrofa de la Crevedia” (consecința afacerilor ilegale transpartinice de furt și distribuție a gazelor lichefiate) „dronele eșuate în Delta Dunării în zona frontierei cu Ucraina” (umilitor și descalificant episod pentru autoritățile statului puse în situația să acopere cu ridicol ceva urât mirositor).

Manipulatorii exersați ai opiniei publice vin și invadează repede spațiul mediatic cu o temă nouă (dar veche decând lumea!), consumul de droguri în dimensiunea amenințării la securitatea națională a României. O fi drogul un flagel, dar securitatea națională nu poate fi sacul fără fund al tuturor incompetenților și iresponsabililor, care se dezic de propriile răspunderi.

Ne mai lipsea un flagrant made D.N.A. în breaking news. A venit la timp și cum nu se poate mai bine . Scoaterea din scenă a lui capo di tutti capi de Vaslui, după ce anterior a rămas fără colegi prim vicele PSD, Gabriela Firea, crește doar aparent marja de manevră și siguranță președintelui partidului.

Jocul de-a măsurile fiscale vulnerabilizează guvernarea și reduc șansele coaliției de a scoate țara din criză.

Fondul Monetar Internațioal, cu neștirbita-i reputație de agent de pompe funebre al națiunilor, își trimise cioclii la București să dea și ei cu parul în căruța cu oalele sparte de guvern.

Ce vină sau responsabilitate au cetățenii cărora puterea legiutoare le-a stabilit un moment dat un anumit cuantum al pensiilor, pentru ca ulterior, la sugestii externe, să se recurgă la recalculări și supraimpozitări prin care să le fie lezate drepturile legal dobândite ?

De ce este obligat contribuabilul corect, bun platnic al datoriilor la bugetul public, să preia povara marilor datornici, sute de agenți economici cu capital de stat ? De ce același contribuabil corect trebuie să suporte consecințele exodului de capital mascat de multinaționale în tot felul de inginerii financiare, aparent legale, dar profund imorale ?

Ce fac liderii politici și soldații partidelor din frontul media ? Tocmai ce nu trebuie să facă . Țara nu se conduce prin postări pe Facebook, iar vremea ducerii de nas a poporului cu televizorul a cam trecut. Consilierii onorifici, autohtoni sau de aiurea, dacă avem în vedere numeroasele precedente sunt antisoluții, iar cohortele de consilieri oficiali au devenit o adevărată pacoste. Deciziile politice majore , dată fiind importanța mizei acestora , trebuie luate cu mare fereală de ochii și urechile curioșilor (spionajului), cu excluderea potențialilor indiscreți sau trădători din arealul decizional. Altfel, se alege praful de tot, cele mai bune intenții vor fi întoarse împotrivă și nimic nu va putea fi dus la un bun sfârșit.

Întâmplările nefericite datorate faptului că membrii guvernului comunică între ei prin intermediul zvonisticii „pe surse”, distorsionate și amplificate de agenții divesiunii din media, denotă nu doar absența minimelor măsuri contrainformative, de protecție a procesului decizional, ci și realitatate dureroasă că România este condusă aleatoriu , programat distructiv, prin operațiuni de influență și promovare a intereselor străine antiromânești.

Fără vreo excepție, președinții României din ultimele trei decenii au comis gesturi, au luat atitudini ori au parafat acte rezonabil suspecte de înaltă trădare, preferând să fie consiliați de mercenari străini, ori chiar de indivizi cu patalama de agenți ai unor servicii străine. În politică și între serviciile de spionaj, nu există prietenii, ci doar interese. Cele mai meschine interese! Întreaga istorie a omenirii ne demonstrează irefutabil cum roata istoriei se întoarce, iar aliatul de ieri este inamicul de azi, aliatul de azi, dușmanul de mâine ș.a.m.d.

Cine și de ce a lăsat România pradă asasinilor economici ? Cine ne-a trădat ? Toți președinții, prim miniștrii și miniștri din cele 20 de guverne din ultimii 34 de ani. Media menținerii la putere a fiecărui guvern a fost de sub 2 ani.

Revizionismul constituțional promovat de fostul premier Adrian Năstase în anul 2003, spre măreția și gloria personală, de care nu a mai avut parte, a lichidat parlamentarismul, ca suprem exercițiu democratic, transformând cele două camere în instrumente ale dictaturii partidelor, în primă și ultimă instanță ale liderilor arcului guvernamental.

Concluzionând, cei care au condus România din 1990 până în prezent au fost mai preocupați de jocurile de putere decât de țară și de oamenii ei. Dacă ne dorim să avem o perspectivă pentru România, un stat puternic și un plan de țară, avem nevoie de stabilitate și de mai multă maturitate a actului politic. Întrebarea e: cine ni le poate oferi ?

https://www.cotidianul.ro/romania-sub-guvernarea-inaltelor-tradari/ – 27 septembrie 2023

https://www.art-emis.ro/analize/romania-sub-guvernarea-inaltelor-tradari

///////////////////////////////////////////

Ultima frontieră a lui Patrick Stewart

De către Jupanu

În memoriile sale, „Making It So”, actorul ne descrie traiectoria vieții sale, pornind de la clasa muncitoare, ajungând pe scena shakespeariană și culminând cu statutul de superstar al „Star Trek”.

„Making It So”, volumul lansat la începutul acestei luni, este autoportretul antrenant al lui Patrick Stewart despre viața petrecută pe scena britanică și pe nava USS Enterprise.

Sir Patrick, numit cavaler de către regina Elisabeta a II-a în 2010, a devenit celebru la nivel internațional portretizându-l pe căpitanul spațial autocrat Jean-Luc Picard din serialul SF „Star Trek: The NextGeneration”. El este și un venerabil veteran având la activ 60 de producții teatrale ale Companiei Regale Shakespeare din Marea Britanie. Cu toate acestea, ceea ce a dat acestor interpretări forța lor distinctivă a fost darul lui Stewart de a transmite într-un registru unic emoția ambiguităților psihologice. Dihotomiile se citesc mereu cu acută claritate, fie că îl întruchipează pe magistralul Prospero din „The Tempest” (îl vedem reflectând simultan: „Mă delectez cu puterea mea! Puterea m-a corupt!”) sau pe ambițiosul Macbeth („Trebuie să fiu rege! Gândurile mele mă sperie cu adevărat!”). Acele note de grație ale incertitudinii ar părea să-i vină firesc lui Stewart, acum în vârstă de 83 de ani, a cărui autobiografie este plină de un aer de surprindere uluită în fața propriilor succese. Acest lucru se datorează în parte faptului că celebritatea serioasă a ajuns târziu la el. Avea aproape 40 de ani când a început să joace Picard și aproape 60 de ani când a preluat celălalt rol pentru care este la fel de cunoscut, profesorul mutant X din seria de filme „X-Men”.

Stewart a crescut în nordul Angliei, în orașul Mirfield (cu o populație de 9.000 de oameni). Tatăl său a fost un sergent de armată care, din nefericire, a devenit „muncitor itinerant”, iar mama sa era muncitoare la fabrica de textile. Cu fratele lui mai mare împărțeau o casă mică, fără baie. Tatăl lui Stewart fusese un lider carismatic în armată. Nu s-a adaptat niciodată la viața civilă și își bătea soția când se îmbăta. Stewart scrie că doar după „decenii de analiză” a început să înțeleagă „impactul violenței, fricii, rușinii și vinovăției pe care le-am experimentat în copilărie” și că elementele furiei iraționale a tatălui său le-a strecurat în căutarea personajelor din portretele lui Shakespeare: tiranii.

Când era adolescent, spune Stewart, visul său scandalos era să fie șofer de camion pe distanțe lungi. Un profesor de engleză, Cecil Dormand, unul dintre dedicatorii cărții, i l-a „prezentat” pe Shakespeare și și-a îndemnat elevul să participe la programele locale de teatru. Băiatul a descoperit că a fi pe scenă era locul în care se simțea cel mai în siguranță. L-a ajutat și faptul că a crescut într-o epocă în care teatrul era considerat parte a vieții culturale de zi cu zi, chiar și în micuța urbe Mirfield, care avea „cel puțin șapte societăți dramatice active”, iar țara susținea o rețea largă și activă de companii de teatru de repertoriu. Când Stewart își termina școala la 15 ani, Dormand l-a întrebat dacă s-a gândit să devină actor. „Această meserie nu este pentru oameni ca mine”, a răspuns Stewart.

Profesorul Dormand a subliniat că tineri precum Stewart, Albert Finney și Richard Harris formau un noul val primit cu entuziasm în teatrul britanic. După scurte perioade petrecute ca reporter de ziar local și vânzător de mobilă, Stewart a fost admis la Bristol Old Vic Theatre School. Și așa a început o ucenicie în repertoriul teatral care l-a condus spre un loc în Royal Shakespeare Company din Stratford.

După valorile actuale ale faimei, lui Stewart i-au trebuit două decenii pentru a deveni „cineva” atunci când a fost selectat în mod surprinzător pentru rolul lui Picard. În autobiografie, Stewart este generos cu detalii despre experiența sa pe „Star Trek”.

Ca iubitor al tradiției teatrului am fost fericit să aflu despre viața lui Stewart centrată pe scenă, chiar și atunci când el nu era în centrul atenției. Viața timpurie a lui Patrick este o poveste dickensiană despre violența domestică și nenorocire, transformată din întâmplare și de niște oameni buni în actorul admirat și iubit pe toate meridianele. El ne oferă o privire fascinantă asupra metodelor de lucru neortodoxe ale unor mari actori clasici precum John Wood și Ian Holm (care au avut o criză în timpul interpretării „The Iceman Cometh”) și ale regizorilor Peter Brook, Trevor Nunn și Peter Hall. Mi-ar fi plăcut să citesc mai multe despre relația personală și profesională de durată a lui Stewart cu Ian McKellen, cu care a apărut memorabil în „Waiting for Godot” a lui Beckett, asociat în rotație pe Broadway cu „No Man`s Land” de Pinter, în anul 2013. McKellen a fost cel care l-a sfătuit emoționant pe Stewart, când se pregătea pentru Macbeth, să caute cheia personajului în conjuncția „și” din solilocviul care începe „Mâine și mâine și mâine …”.

Stewart a lucrat constant, dar nu senzațional. Peter Brook l-a respins la prima sa versiune a lui „A Midsummer Night`s Dream”, iar Stewart a luat-o personal. „Nu am fost suficient de bun pentru Peter Brook. Așa este viața unui actor, chiar și una de succes. Aceste sentimente nu dispar”.

O notă aparte este despre o casă din Los Angeles pe care o avea Stewart la un moment dat, despre care a devenit ferm convins că era bântuită. „Da, era bântuită casa. Nu am niciun dubiu. Erau prezente în acea casă fenomene care nu puteau fi explicate și pe care le-am trăit și au fost trăite și de alții. Fiul meu, într-o zi, venea acasă de la facultate și era singur în casă, iar dintr-o dată toate cărțile dintr-un raft al bibliotecii au fost aruncate prin cameră. Acest lucru l-a speriat atât de tare încât a fugit din casă și m-a așteptat afară până am venit acasă”, își amintește Stewart. „După ce m-am mutat din casă, pentru că devenise deranjant să trăiești cu zgomote, pași pe scări, voci în camere goale, senzații de schimbări de temperatură și așa mai departe, am închiriat casa și într-o zi mama m-a sunat și mi-a spus: <Nu ne-ai spus toate celelalte lucruri care au venit cu casa ta>. Ea și familia ei au trăit aceleași lucruri pe care le-am experimentat și eu!”, precizează Sir Patrick.

În privința planurilor de viitor, Stewart are un rol în film pe care speră să-l realizeze curând și intenționează să-și continue munca îndrăgită în teatru. „Mă gândesc mult la ce piese vreau să fac”, spune el. „Nu vreau să renunț la teatru. A fost principala sursă de actorie din viața mea și, la început, a fost tot ce mi-am dorit să fac. Filmul și televiziunea s-au petrecut întâmplător. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu am un public viu în film și un public receptiv este cel mai important pentru mine”.

Despre apariția cărții, Stewart a declarat revistei „Entertainment Weekly” că a ales să scrie singur cartea și a refuzat ofertele biografilor „fantomă”. A profitat de pandemia Covid și a început să scrie. „Din momentul în care mi-am ridicat mâinile pentru a începe să tastez prima propoziție m-am pierdut și nu mă așteptam la așa ceva. Mi-a luat ceva timp să realizez cât de cufundat și pierdut eram. Acest lucru poate suna destul de pretențios, dar mi-a trebuit ceva timp să-mi mut capul de la copilărie la anii adolescenței, la primele mele experiențe ca actor, să revin în cotidian și să știu ce îmi doream la cină”, a mai precizat Sir Patrick.

„Making It So: A Memoir”a fost lansată la Gallery Books, iar Stewart a rămas surprins să afle de la agentul său că ar putea fi unul dintre puținele titluri în care cartea audio se vinde mai bine decât ediția tipărită, având în vedere vocea emblematică a lui Stewart.

„A fost provocator. Eu nu am ascultat niciodată o carte audio până acum”, a spus Stewart, adăugând: „Editorul a spus că acest lucru ar putea fi foarte important: tu spui propria ta poveste. Combinația dintre vocea ta și ceea ce ai scris ar putea avea un impact foarte mare. Sunt uimit și încântat să constat că deja stârnește mult interes”. Credeți-mă că are dreptate. Versiunea audio a cărții te transpune într-o stare de profundă uimire pentru darurile lui Patrick Stewart.

Proza lui este elegantă și frumoasă, asemănătoare cu un diamant prin claritatea și precizia sa, iar amintirile despre viața lui sunt pline de tandrețe, perspicacitate, candoare și patos.

După ce a cucerit filmul, televiziunea și teatrul, Stewart se poate gândi la cuvântul scris ca fiind ultima sa frontieră?

George Alupoae, licențiat în arte

https://www.jupanu.ro/carte-film-si-tv/ultima-frontiera-a-lui-patrick-stewart-31476

///////////////////////////////////////////

Alex Ștefănescu, EU ȘI COMUNISMUL

De către Jupanu

Îndrăgostit iremediabil de literatură, libertate, natură și – mai presus de toate, de soția sa, Domnița – Alex. Ștefănescu, critic și istoric literar originar din Suceava, a publicat în 2020 la Curtea Veche Publishing volumul „Eu și comunismul”, cuprinzînd patruzeci de texte apărute într-o formă inițială în „România literară”. Tema centrală a acestor scrieri autobiografice este relația (dificilă!) pe care autorul, un povestitor înnăscut, plin de umor, ironie, autoironie, a avut-o în anii totalitari cu sistemul anchilozat și paralizant în care a trăit generația noastră, în condiții de frică, foame, umilință. Privind în urmă cu detașarea pe care i-o dă vîrsta și experiența, Alex. Ștefănescu face o radiografie minuțioasă a peisajului socio-economic și intelectual al anilor 1950-1990 în România, țara pe care o iubește cu un patriotism genuin, nu unul de fațadă, exhibat de diverse persoane și acum prin ceremonii patriotarde, cu obiecte kitsch, depuse lîngă statui și monumente (cocarde și coroane de plastic, tricolor în exces, etc.).

Născut la 6 noiembrie 1947, la Lugoj, autorul – apreciat și în calitate de realizator de emisiuni culturale la televiziune: „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu”; „Un metru cub de cultură”; „Tichia de mărgăritar”; Iluminatul public” – a lucrat în presă (revistele „Tomis”, suplimentul literar-artistic al „Scînteii Tineretului”, „România liberă”, „Magazin”, „România literară”, la ultima revistă avînd statutul de redactor și apoi redactor-șef). Autor a mai bine de 6.000 de articole și a 30 de cărți (am prezentat publicului sucevean, la lansare, volumul de interviuri cu Ioana Revnic, la librăria „Cărturești”, în 2014), cetățeanul de onoare al Sucevei a fost recompensat pentru „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005, cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei. Volumele „Eminescu, poem cu poem. Antumele”, 2017, și „Eminescu, poem cu poem. Postumele”, 2019, i-au adus Premiul Național pentru Literatură.

Generat de nevoia de a se confesa și de a depune mărturie asupra unui regim obtuz, ilegitim și inuman, volumul „Eu și comunismul” trasează cu o impresionantă precizie conturul unui timp revolut, în care secretomania, manipularea prin presă (definită ca „uzina de suprarealitate”), supravegherea securistă prin mijloace specifice, cenzura totală erau principalele modalități ale puterii de a ține poporul în frîu. Pe tot acest fundal, figura autorului ne apare cronologic, în devenirea lui firească, de la anii copilăriei și pînă la maturitate. Alex, născut la Lugoj, vine cu părinții, fratele și sora la Suceava, unde crește și este educat într-o familie în care valorile perene – adevărul, onoarea, cinstea, curajul – îi sînt transmise de mic. Devine, ca toți copiii de atunci, pionier, mîndru nevoie mare de bucata de mătase roșie, dar își va pierde repede entuziasmul, după ce este certat violent de un profesor pentru că într-o zi își uitase cravata acasă. Pe la opt sau nouă ani cutreieră orașul, curios, iscoditor și aude la un moment dat în fața clădirii mari și austere a Tribunalului (fosta închisoare habsburgică) niște „sunete lugubre” venind de după ferestrele încăperilor de la subsol. „N-am să uit niciodată acel vuiet al suferinței, acea expresie sonoră a deznădejdii, urcînd parcă din adîncul iadului” mărturisește, cuprins de rușine pentru că nu știa pe atunci că acolo erau torturați îngrozitor deținuții politici, îndeosebi elevi și studenți.

Adolescent, citea „cu nesaț” literatură, transportat de fiecare dată în realitatea ei fictivă, explora împrejurimile Sucevei împreună cu doi buni prieteni, regretații Vladimir Găitan și Ștefan Pînzaru, fratele mai mare al caricaturistului Mihai Pînzaru-Pim. Din păcate, cazemata pe care și-o făcuseră pe dealul Zamca, loc secret al celor trei, îi aduce primele neplăceri și prima revelație a supravegherii și delațiunii specifice regimului totalitar: liceenii sînt chemați în cancelarie, să dea explicații, de parcă în acel banal șanț ar fi ascuns proiectile sau muniție. Lucid, directorul adjunct, Costache Pricop, tatăl criticului și universitarului ieșean Constantin Pricop, avea să înțeleagă cît de inofensivă era joaca lor, și după o inspecție la „locul faptei” le recomandă cu înțelepciune: „În viitor să fiți mai atenți la ce vorbiți!”. (p. 17)

Construcția intelectuală și umană a tînărului sucevean este continuată la Universitatea București, unde reușește la Facultatea de Litere în vara lui 1965. Aici este atras de la bun început de profesori, „nonconformiști, ironici, lipsiți de prejudecăți”, mai ales Nicolae Manolescu. Frecventează cenaclul literar studențesc, citește enorm noaptea la căminul din strada Panduri, unde, pentru a nu-i deranja pe cei 15 colegi de cameră (!) „scufundați în somn”, se refugiază în spălător…Tînărul provincial descoperă capitala cu încîntare: „Cutreieram orașul, captivat de diversitatea lui caleidoscopică, de erotismul lui difuz, în care aventura amoroasă te aștepta în cele mai surprinzătoare locuri, într-un parc dar și într-o biserică. Intram în magazine, în săli de cinematograf, în curțile unor școli, nu mă mai săturam să explorez <orașul – furnicar>. Îmi făcea bine grandoarea metropolei, așa cum îmi făcea bine la Suceava grandoarea pădurilor de fag”. (p. 42)

Biografia studentului încă naiv și mult prea încrezător este fracturată în februarie 1967. În urma unui denunț – la o petrecere studențească organizată seara în cămin, ca să-și amuze colegii, improvizase o satiră, parodie după „Împărat și proletar”, intitulată „Țăran și secretar” – este convocat la sediul Securității de pe strada Plevnei, sinistrul local numit „Malmaison”, unde este supus unui interogatoriu dur, fără mîncare, fără posibilitatea de a se odihni timp de o zi și o noapte, între 23 și 24 februarie. Alex. Ștefănescu reconstituie toată suita de evenimente după consultarea atentă în 2008 a propriului dosar la CNSAS, redînd tot dramatismul și absurdul situației. Este greu de imaginat pentru cei născuți după 1989 cum era posibil ca unui om de douăzeci de ani, nevinovat („ultimul virgin politic din România”), să i se pună în cîrcă vini imaginare… Totul începe cu amenințări grosolane din partea maiorului de Securitate Adrian König : „- O să te împușcăm, nemernicule, la groapa de gunoi a Bucureștiului! O să putrezești acolo, plin de viermi, după ce cîinii vagabonzi o să-ți mănînce mațele”. (p. 49) Răspunsurile victimei sînt răstălmăcite, falsificate, reformulate. Se scriu declarații în limba de lemn a epocii („M-am comportat ca un element dușmănos, defăimîndu-i pe poeții îndrăgiți de poporul român”) și tînărul este obligat să-și pună semnătura pe aceste hîrtii, epuizat fizic și psihic: „Semnam fiecare pagină, nu numai fiindcă n-aveam de ales, ci și fiindcă fiecare interogatoriu dura foarte mult și mă istovea”. (p. 55). Dar asta nu e totul.

După o perioadă de cîteva săptămâni de interogatorii, după o „hărțuială metodică, insistentă, fără sfârșit” în care anchetatorii și-au satisfăcut „plăcerea jalnică de a chinui un tînăr aflat în mîinile lor”, judecătorii de la Tribunalul Militar resping totuși propunerea de a-l trimite la închisoare, propunînd o pedeapsă administrativă. Fără a-l informa corect pe tînărul cetățean român despre această decizie, securiștii au organizat o ședință de excludere a lui din organizația U.T.C. în amfiteatrul Odobescu. Pentru ca bătaia de joc să fie dusă pînă la capăt, în timpul transportului cu duba de la „Malmaison” la Universitate, Alex. este păcălit că va fi împușcat la marginea Bucureștiului. Urmează cea mai dramatică scenă din această biografie, una capitală, care avea să-l marcheze întreaga viață: „Am hotărît să fac o ultimă încercare să mă salvez. Am tras zăvorul de la ușa din spate și am vrut să sar din mașină, dar ei m-au înșfăcat și m-au tras înapoi, apoi au zăvorît la loc ușa. M-am zbătut în continuare, sălbatic, ca un animal dus la tăiere. Patru bărbați reușeau cu greu să mă țină. În zbaterea mea nebunească mi-am pierdut și sacoul în obscuritatea dubei și nu l-am mai recuperat vreodată. Cămașa albă cu care eram îmbrăcat s-a murdărit de mîzga de pe pardoseala mașinii. A început să-mi curgă sînge din nas” (p. 59) În cursul ședinței UTC „deschise”, cîțiva colegi oportuniști (George Radu Serafim, Ecaterina Țarălungă) s-au grăbit să-l acuze, cerînd chiar eliminarea lui din facultate. Îngerul păzitor a fost în acel moment crucial Zoe Dumitrescu-Bușulenga care a spus ferm „că asta nu intră în atribuția organizației”. (p. 60) Pentru tînărul stigmatizat, „ars cu fierul roșu, ca o vită”, va începe o lungă perioadă de marginalizare, de schimbare în rău. Doar un profesor ca Paul Cornea are curajul să se opună „indicățiilor” de a-i da note nu mai mari de 5 și, în sesiunea de vară 1967, îl notează cu 10 la Literatură universală.

Cititorul de orice vîrstă va descoperi în acest volum (în care textul este completat de fotografii din arhiva autorului) atît evoluția personală a lui Alex. Ștefănescu, după o carieră literară de peste cincizeci de ani, cît și angrenajele complicate ale sistemului comunist, personajele care făceau pe atunci regulile jocului: activiști, secretari de partid la nivel local sau județean, securiști. Admirabil portretist, surprinzînd în cîteva tușe esența unor persoane reale pe care le-a întîlnit, autorul – pentru care scrisul a fost și este o religie – își amintește, bunăoară, de întîlnirea pe stradă la Suceava cu Emil Bobu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean al PMR. Ins grobian, viitorul potentat comunist îl admonestează pe tatăl adolescentului, care lucra la administrația financiară, pentru aprobarea de reduceri de impozite în favoarea unor mănăstiri: „Scund și îndesat, parcă cioplit într-un buștean cu toporul, ar fi putut să joace un rol de pitecantrop într-un film despre evoluția omului.[…] Bine înfipt în pămînt, își agita brațele scurte și țipa tunător la cel care mi-era părinte și pe care îl veneram”. (p. 35)

Cele patruzeci de fragmente, dispuse cronologic, reflectă ca o oglindă evoluția unei conștiințe, relaționarea ei permanentă cu labirintica structură a sistemului comunist. Alex. Ștefănescu meditează asupra unor idei și caracteristici fundamentale: abolirea proprietății personale; lipsa libertății de exprimare și de deplasare în Occident; penuriile grave. Amuzant, povestit într-un ton hîtru este episodul în care micul pionier îndoctrinat de discursul oficial vrea să-și convingă bunica de la Boroaia să dea pămîntul la gospodăria agricolă colectivă (savurosul fragment „Lecție de învățămînt politic cu bunica”). Ajuns în sfîrșit peste ani, după 1997, proprietarul unei proprietăți în exteriorul capitalei, plătită „cu milioane de cuvinte”, memorialistul notează cu satisfacție : „Să stai întins <pe pămîntul tău>, aceasta mi se pare cea mai stabilă situație în care te poți afla într-o viață de om (de altfel, și postum, dacă mormîntul e proprietatea ta). Azi, cînd am o livadă, mă întind uneori în iarbă, printre pomi, cu fața în sus și mă uit fericit la cerul pe care trec lent nori albi. Este poziția din care <nu am unde să cad>. Și din care <nimeni nu mă poate alunga>. Chiar și Dumnezeu, cînd îi inspectează pe oameni cu privirea de sus, zice, ajungînd la mine : <Alex, acum, e și el în regulă. Are bucata lui de pămînt>”. (p. 122)

Între semestrul petrecut la Cajvana, ca profesor de română, și momentul actual, autorul nu a încetat să critice sistemului absurd în care s-a născut. Nu sînt uitate nici ședințele de partid, plictisitoare, regizate din timp (fragmentul „Cine e pentru?”), nici bețele în roate puse oamenilor valoroși (inventatorul Justin Capră), nici obligativitatea demonstrațiilor de „entuziasm” de la 23 august, ziua națională de atunci : „Cînd ne apropiam de tribuna oficială, apărea cîte un activist roșu la față și gîfîind și, de pe margine, ne îndemna autoritar, cu o formulă involuntar-hilară, desprinsă parcă din Ilf și Petrov: <Tovarăși, agitați materialele! Tovarăși, agitați materialele!>”. (p. 174)

Prilej de rememorare a „iepocii de aur” despre care depune mărturie, dar și posibilă lecție de istorie pentru generațiile născute după 1990, „Eu și comunismul” denunță fără drept de apel comunismul, acel „angrenaj de roți dințate din care nu se poate ieși decît făcut ferfeniță”, dar din care Alex. Ștefănescu a ieșit cu demnitate.

Elena-Brândușa Steiciuc

https://www.jupanu.ro/carte-film-si-tv/alex-stefanescu-eu-si-comunismul-20845

//////////////////////////////////////////

Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă

De către Alina Kartman

În fiecare ianuarie, staţiunea Davos găzduiește elita liderilor economici și guvernamentali, pe care Forumul Economic Mondial îi reunește într-o exclusivistă întâlnire anuală. Anul acesta, din cauza pandemiei, reuniunea a trebuit reprogramată. Însă controversele privind tema reuniunii – Marea resetare – nu au suferit nicio amânare.

„Marea resetare” („The Great Reset”), propunerea de recalibrare a economiei globale formulată de Forumul Economic Mondial (FEM), a făcut deja obiectul unei ample dezbateri publice. Iar criticile care i-au fost aduse au acoperit un spectru larg, având la un capăt presupusul caracter utopic al propunerii, iar la celălalt o presupusă intenţie ocultă, a unei cabale a liderilor mondiali, de a instaura o dictatură globală. Probabil mai puţin sonore și, cu siguranţă, mai puţin populare au fost criticile aduse de analiști experţi în politici publice, digitalizare și economie globală. Ce putem ști cu adevărat despre originea și ramificaţiile Marii resetări? O analiză sistematică este necesară pentru sortarea opiniilor contradictorii.

Cine?

Arhitecţii Marii resetări sunt profesorul Klaus Schwab, directorul executiv al Forumului Economic Mondial, alături de Thierry Malleret, administrator partener al Barometrului Lunar – o analiză predictivă adresată investitorilor, directorilor de transnaţionale și altor decidenţi.

Central pentru acest proiect este Klaus Schwab. În vârstă de 82 de ani, Klaus Schwab a avut un parcurs profesional prodigios: la 27 de ani deţinea deja cinci diplome de inginerie mecanică și economie. Născut în Germania, Schwab s-a instruit la Universitatea Fribourg, la Institutul Federal Elveţian de Tehnologie și la Școala de guvernare Kennedy, din cadrul Harvard. La 31 de ani devenea cel mai tânăr profesor universitar din Elveţia, iar la 33 de ani (în 1971) punea bazele unei fundaţii, pe care a numit-o Forumul European de Management.

Pe atunci, Klaus Schwab era profesor de politici corporative elveto-germane, la Centre d’Etudes Industrielles (CEI) din Geneva – una dintre cele patru facultăţi de administraţie și afaceri care au avut un rol în revoluţia managerială care a succedat Planul Marshall în Europa, un pol al competenţei în management, cu conexiuni la nivel global.

Această carte de vizită a fost suficientă pentru ca Schwab să poată invita câteva sute de manageri de top, membri ai Comisiei Europene și economiști, în micuţa și selecta staţiune elveţiană de schi de la Davos pentru a sărbători 25 de ani de la înfiinţarea CEI. Schwab a ajuns să controleze în întregime evenimentul printr-un artificiu. Împreună cu unul dintre asociaţii săi, Duri Capaul, a creat o firmă, International Edication Services, și a înaintat directorului CEI un contract pentru organizarea evenimentului.

Schwab a ajuns să controleze în întregime evenimentul printr-un artificiu.

În termenii acelui contract era prevăzută o inversare a rolurilor organizatorice, astfel că responsabilă de eveniment nu mai era facultatea, ci firma lui Schwab, care „deţine toate drepturile privind realizarea Simpozionului European de Management… are drepturi depline de a utiliza numele CEI și know-how-ul [în organizarea simpozionului]”, iar „Klaus Schwab este complet responsabil pentru proiect… toate deciziile CEI privind simpozionul vor fi delegate lui KS [Klaus Schwab]”.

Prima întâlnire de la Davos, din 1971, care a durat 14 zile, urmărea să familiarizeze jucători economici cheie din Europa cu metodele economice moderne americane și, ca rezultat, să propună noi strategii corporative pentru companiile europene. Reuniunea a fost un succes, așa că a fost reeditată, de atunci, în fiecare an.

În urma simpozionului, Schwab a înfiinţat un fond fiduciar, numit Forumul European de Management, care, din 1987 a devenit ceea ce se numește astăzi Forumul Economic Mondial. Organizat ca structură nonprofit, acesta a continuat tradiţia întâlnirilor de nivel înalt de la Davos, care au devenit o platformă pentru elitele globale.

Ce?

La întâlnirea din ianuarie 2012, participanţii adunaţi într-un număr record – 2.600 de lideri din mediul de afaceri, guvernamental și societatea civilă, între care aproape 40 de șefi de stat – au luat în discuţie „Marea transformare” („The Great Transformation”) ca soluţie la provocările globale între care prioritare erau răspunsul la criza economică europeană și încadrarea în câmpul muncii a celor 200 de milioane de șomeri la nivel european.

De la dezechilibrele fiscale la gestionarea deficitară a resurselor de apă, hrană și energie, de la instabilitatea socială la subvenţionarea inegală a nevoilor statelor, cele mai stringente probleme ale omenirii erau cuprinse în schema interconectată care alcătuia Raportul privind riscurile globale 2012. Marea transformare era lansată public drept răspunsul strategic la aceste riscuri al liderilor globali. Cu cel puţin un an înainte de întâlnirea anuală, membrii Forumului fuseseră invitaţi să contribuie la stabilirea Agendei Globale, propunând soluţii inovatoare la probleme globale. Cele care, din perspectiva Forumului, erau cele mai interesante, au ajuns să fie discutate în cadrul întâlnirii anuale și apoi menţionate în raportul de după reuniunea de nivel înalt. Acest raport nu avea valoare de acord interstatal, așa cum nici Marea resetare nu are, ci reprezenta mai degrabă un rezumat al discuţiilor.

În esenţă, marea transformare presupunea crearea unor modele noi de creștere economică și de utilizare a forţei de muncă, dezvoltarea unor modele noi de leadership și inovaţie, de management sustenabil al resurselor, precum și a unor modele noi de răspuns la provocările de ordin social și tehnologic pe care le aduce viitorul. „The Great Transformation” nu era însă o revelaţie spontană, ci o șlefuire a unor propuneri anterioare precum „Rethink, redesign, rebuild” („Regândește, recreează, reconstruiește”) – 2010; sau „Shaping the Post Crisis World” („Modelarea lumii post-recesiune”) – 2009.

Marea resetare, propusă la opt ani de la Marea transformare, vine de fapt cu același vechi apel la restaurare globală, de data aceasta ca răspuns la criza generată de pandemia de COVID-19.

Cu alte cuvinte, în spatele iniţiativei Marii resetări stă o istorie întreagă de planuri începute și duse doar până la un punct. Quinn Slobodian inventaria într-un editorial publicat în The Guardian expresiile-cheie care, numai în ultimul deceniu, au fost folosite de autori sau politicieni pentru a descrie transformări de genul celei propuse de Marea resetare: „marea financializare”, „marele regres”, „marea răsturnare de situaţie”, „marea accelerare”, „marea devoalare” și „marea decuplare” sunt doar câteva dintre ele, spune Slobodian, furnizând totodată referinţe pentru fiecare dintre acestea.

Economistul maghiaro-american Karl Polanyi propusese încă din 1944 o regândire a economiei, pe care el a numit-o atunci „Marea transformare”.

În același editorial, Slobodian evidenţia „Marea transformare”, o evaluare făcută secolul trecut de economistul maghiaro-american Karl Polanyi, decedat în 1966. Acesta propusese încă din 1944 o regândire a economiei, pe care el a numit-o atunci „Marea transformare” și care presupunea înţelegerea economiei de piaţă și a statului-naţiune nu ca două elemente distincte, ci ca un întreg, pe care l-a intitulat „societatea de piaţă”. Polanyi susţinea că mentalităţile economice ale omenirii s-au schimbat și că, sub presiunea concurenţei, a industrializării și a creșterii influenţei statelor, relaţiile economice cândva bazate pe reciprocitate și redistribuire au fost alterate și înlocuite cu o piaţă care nu se mai autoreglează. Astăzi, viziunea lui Polanyi este contestată de cercetători, care spun că evaluarea economistului este trunchiată și derutantă.

Micro-recenzie

În prezent, în miezul campaniei pro-resetare, bogată în articole, clipuri video, webinare și podcasturi, stă cartea The Great Reset, publicată, în iunie 2020, de Klaus Schwab și Thierry Malleret. Volumul detaliază motivele pentru care este nevoie de o nouă strategie globală, impactul pe care îl așteaptă de la aceasta și provocările cu care s-ar putea confrunta. Însă cartea este departe de a fi programul unei revoluţii. Scrisă, asumat, „la graniţa dintre o cercetare academică și un eseu”, cum spune Schwab în introducerea volumului, The Great Reset nu cuprinde niciun plan, ci este o trecere în revistă a principalelor tendinţe globale în economie, mediu și tehnologie, interpretate într-o cheie despre care analiștii spun de multă vreme că este distinctivă pentru Forumul Economic Mondial (o vom discuta în secţiunea următoare).

Scrisă, asumat, „la graniţa dintre o cercetare academică și un eseu”, cum spune Schwab în introducerea volumului, The Great Reset nu cuprinde niciun plan, ci este o trecere în revistă a principalelor tendinţe globale în economie, mediu și tehnologie, interpretate într-o cheie despre care analiștii spun de multă vreme că este distinctivă pentru Forumul Economic Mondial.

Cartea pornește de la constatarea că pandemia de COVID-19 a accentuat majoritatea problemelor cu care societăţile se confruntau deja și că, din înlănţuirea de efecte economice, geopolitice, societale, de mediu și tehnologice ale pandemiei, s-a născut o criză de proporţii care seamănă cu cele trăite la finalul Primului Război Mondial. Comparaţia are mai ales rolul de a le reaminti cititorilor că, după Primul Război Mondial, omenirea a trecut printr-o schimbare de paradigmă cu straturi multiple (politice, culturale, economice și sociale). Implicită aici este presupunerea că dacă schimbarea a fost posibilă atunci ar putea fi posibilă și astăzi, când omenirea trece printr-o nouă criză importantă.

În fiecare capitol care analizează scenarii posibile din domenii precum economia globală, politicile sociale naţionale, direcţia globalizării, evoluţia mediului înconjurător sau digitalizarea, autorii propun direcţii guvernamentale și corporatiste care ar duce, spun ei, la o regândire a capitalismului după coordonatele sustenabilităţii.

Direcţiile descrise vizează obiective complexe, sistemice, precum: „valorificarea celei de-a patra revoluţii industriale”, „sprijinirea dezvoltării regionale”, „revitalizarea cooperării globale”, „dezvoltarea unor modele de afaceri sustenabile”, „refacerea sănătăţii mediului”, „regândirea contractelor sociale, a abilităţilor și a locurilor de muncă”, precum și „modelarea redresării economice”. Iar fiecare dintre aceste direcţii se traduce în tipare de intervenţie sistemică. De pildă, atunci când vorbesc despre o cooperare mai puternică între guverne, companii și societatea civilă, orientată pe sustenabilitate economică, socială și de mediu, autorii spun că ar fi nevoie ca guvernele, care au făcut un pas înainte în timpul pandemiei (accelerând luarea unor măsuri economice, instituind reglementări pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă), să devină mai puternice și mai eficiente. Companiile ar trebui, mai cred autorii, să ia măsuri în acord cu responsabilitatea lor de a favoriza dezvoltarea echitabilă, nediscriminatorie și atentă la mediu, pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt aceasta ar putea fi defavorabilă majorării profiturilor. Iar societatea civilă este încurajată să gireze politicile publice care urmăresc să asigure protecţia cetăţenilor și elevarea victimelor inegalităţii.

Aspecte controversate

După lansarea publică a acestei strategii, lideri politici precum prim-ministrul canadian Justin Trudeau, președintele american Joe Biden, prim-ministrul britanic Boris Johnson și prinţul Charles al Marii Britanii au salutat iniţiativa și s-au declarat în favoarea unei „reconstrucţii mai bune”. Unele recenzii au văzut și în enciclica Fratelli tutti a Papei Francisc, sau în cartea sa Let Us Dream (Haideţi să visăm!), o convergenţă cu o parte a idealurilor enunţate de Marea resetare, deși enciclica sau cartea nu fac referire la iniţiativa Forumului. Atât Forumul Economic Mondial, cât și canale media catolice au semnalat această convergenţă, chiar dacă fiecare a accentuat iniţiativa părţii pe care o reprezintă.

La începutul lunii noiembrie 2020, după apariţia unui clip video conţinând discursul lui Justin Trudeau la o întâlnire a Organizaţiei Naţiunilor Unite, zeci de mii de interacţiuni în social media au acuzat existenţa unei conspiraţii a liderilor globali care s-au folosit de pandemie pentru a introduce politici socialiste și politici de mediu dăunătoare. Totul a culminat într-o petiţie online împotriva strategiei FEM, care a reușit să strângă peste 80.000 de semnături în mai puţin de 72 de ore.

Zeci de mii de interacţiuni în social media au acuzat existenţa unei conspiraţii a liderilor globali care s-au folosit de pandemie pentru a introduce politici socialiste și politici de mediu dăunătoare.

Suspiciunilor de conspiraţie li s-au adăugat vocile unor lideri conservatori precum liderul opoziţiei canadiene, Erin O’Toole, care a criticat ideea unei resetări și a pretins că Justin Trudeau folosește pandemia pentru a implementa un experiment masiv și riscant.

Zvonurile au evoluat într-o veritabilă teorie a conspiraţiei, cuprinzând „elitele financiare globale” care doresc să instaureze un regim totalitar marxist, care să suspende dreptul la proprietate personală, să militarizeze orașele, să impună vaccinarea și să creeze tabere izolate pentru cei care ar opune rezistenţă instaurării „Noii Ordini Mondiale”.

Vectori de interes: abolirea proprietăţii și supravegherea

Deși cartea The Great Reset nu conţine nicio referire la anularea proprietăţii private, unii au atribuit în mod fals Forumului Economic Mondial obiectivul ca, până în 2030, proprietatea privată să fie abolită. Confuzia a venit de la un editorial din 2016 semnat de Ida Auken, membră social-liberală a parlamentului danez, în care își imagina o extremă a viitorului pe care tehnologia actuală deja oface posibilă. (Vedem și astăzi o tendinţă de migrare dinspre proprietate spre închiriere în domenii precum licenţierea software sau accesul la opţiuni auto pe bază de abonament.)

E adevărat că Forumul Economic Mondial a publicat o listă de scenarii dezirabile pentru anul 2030, însă, deși lista cuprinde o referire la descurajarea achiziţiei de automobile prin interzicerea accesului mașinilor private în orașe și încurajarea car-sharing-ului, totuși abolirea proprietăţii nu apare printre scenariile dezirabile imaginate de Forum.

În schimb, autorii consideră recomandabilă înscrierea voluntară în aplicaţii de urmărire a contacţilor COVID-19, în scopul de a putea limita răspândirea virusului SARS-CoV-2. Este oferită ca exemplu experienţa statului Singapore ca ilustrare a supravegherii de stat care poate respecta intimitatea majorităţii celor supravegheaţi. Cartea nu merge mai departe de atât, dar sugerează că întrebările privitoare la gradul în care supravegherea ar trebui să facă parte din viitoarele contracte sociale sunt o componentă importantă a dezbaterii privind legislaţia viitorului.

Citind cartea Marea resetare, cineva ar putea concluziona că poziţia Forumului Economic Mondial cu privire la supraveghere este pozitivă doar în cazul programelor de prevenire a infectării cu COVID-19. Pentru alte situaţii, Forumul pare că recomandă prudenţa, mai ales atunci când îl citează pe controversatul istoric Yuval Harari imaginându-și o distopie în care Coreea de Nord își crește incremental forţa de control folosind algoritmi de supraveghere. Aici este însă nevoie să lărgim cadrul.

Prin membrii săi, Forumul Economic Mondial a făcut deja apel la o schimbare de accent în discursul cu privire la tehnologie – de la ameninţări la oportunităţi, de pildă catalogând drept dezirabilă încărcarea telefoanelor mobile inteligente cu informaţii despre sănătatea emoţională a utilizatorilor, fără niciun fel de rezervă. Acest shift de la ameninţare la oportunitate este benefic pentru companiile Big Tech și, argumentează Forumul, și pentru guverne. Însă calculul de oportunitate pentru societate în ansamblu este departe de a fi încheiat, iar dovezile care să suspende nevoia de prudenţă sunt mai degrabă lapidare.

Citește și:

Această scindare între interesele economice/guvernamentale și interesele societale este, probabil, cel mai vulnerabil punct în eșafodajul ideologic al Forumului. Acesta este frontul pe care luptă conspiraţioniștii, dar, dincolo de ei, și criticii din mediul academic, ale căror opinii este momentul să le cunoaștem.

O chestiune de eficienţă? Sau una de legitimitate?

Teoria despre puterea cluburilor de elită transnaţionale (așa cum este Forumul Economic Mondial) ca „element strategic în capitalismul globalizator” este străină de teoria conspiraţiei. „Aceste concilii private pentru relaţii internaţionale nu sunt guverne plutocrate care manipulează din umbră relaţiile internaţionale”, consideră Stephen Gill, profesor de știinţe politice la Universitatea York din Toronto. „Mai degrabă”, scrie Gill, acestea „sunt forumuri de conștientizare cu privire la anumite problematici, în care indivizi care reprezintă elemente ale statului și societăţii civile din ţările afiliate pot să se cunoască și să se influenţeze reciproc. (…) Conciliile private sunt parte integrantă a unui proces mai larg prin care elitele se familiarizează, fraternizează, se educă reciproc și, în sens larg, fac networking.”

Jurnaliști urmărind discursul președintelui Donald Trump la reuniunea de la Davos din 2018.

Ce putere au liderii convinși de vreo soluţie sau alta prezentată în Forum? Jean-Christophe Graz este de părere că, datorită puterii de facto pe care o deţin participanţii, mediile privatizate ale cluburilor de elită sunt înzestrate cu capacitatea de a genera schimbare în societatea largă.

Însă, dacă cluburile de elită nu reprezintă voinţa forţelor sociale care i-au propulsat pe liderii politici în funcţii de conducere, eficienţa lor este limitată la lansarea de iniţiative, crearea de grupuri de lucru, concilii și grupuri de sarcini. Pentru a putea produce schimbare în societate e nevoie de procese formale de instituţionalizare politică, în esenţă, de stat. „Pasiunea colectivă (…) poate accelera realizarea noii societăţi doar dacă această realizare a fost precedată de un angajament răbdător și sistematic cu instituţiile existente”, scrie Graz într-un studiu finanţat de Fundaţia Naţională Elveţiană pentru Știinţă. Deși pot accesa resurse uriașe, cluburile nu pot exercita o putere reală fără medierea instituţiilor publice și fără mobilizare socială. Dacă încearcă, rezultatul este mobilizarea inversă a forţelor sociale excluse din grupul elitei, concluzionează profesorul elveţian de relaţii internaţionale și studii politice.

În sinteză, critica academică adusă Forumului Economic Mondial poate fi împărţită pe două direcţii, așa cum arăta un briefing realizat în 2016 de Serviciul de Cercetare al Parlamentului European având ca subiect influenţa și controversele legate de Forumul Economic Mondial.

Criticii care reproșează că Forumul nu își realizează intenţiile pe măsura capacităţii sau a misiunii sale ţin de zona criticii instrumentale. Criticii axaţi pe nivelul instrumental sunt de acord cu ideile promovate de Forum, însă sunt nemulţumiţi de stilul de management și de lipsa de eficienţă a organizaţiei.

Dacă cluburile de elită nu reprezintă voinţa forţelor sociale care i-au propulsat pe liderii politici în funcţii de conducere, eficienţa lor este limitată la lansarea de iniţiative, crearea de grupuri de lucru, concilii și grupuri de sarcini. Pentru a putea produce schimbare în societate, e nevoie de procese formale de instituţionalizare politică, în esenţă, de stat.

Cei care contestă în schimb legitimitatea Forumului, a misiunii, a membrilor și a metodelor sale de operare subscriu unei ramuri existenţiale a criticii. Aceștia văd Forumul ca pe un instrument de promovare a unei agende neoliberale, care îi avantajează pe membrii Forumului din sectorul corporatist, în defavoarea sau chiar pe cheltuiala restului societăţii. Principalul reproș al acestor critici, susţine Geoffrey Allen Pigman, cercetător american în domeniul știinţelor politice, este că, pe lângă dezbaterile și proiectele sale publice, Forumul desfășoară reuniuni cu ușile închise care le permit liderilor economici să aibă acces la decidenţi politici, facilitându-le astfel obţinerea unor acorduri care le sunt apoi utile în afaceri.

Paradoxul este că delimitarea elitistă de societatea largă, cuplată cu lipsa transmiterii puterii către structuri formale (oficiale, de stat), face ca influenţa Forumului să fie invers proporţională cu legitimitatea sa. De aceea, explozia de conspiraţii care gravitează în jurul Marii resetări nu este surprinzătoare. Fiindcă, așa cum scria profesorul Graz, exclusivismul cultivă dezvoltarea unor forţe contrariene, în cazul Forumului, unele care pun sub semnul întrebării chiar legitimitatea funcţionării lui.

„Marea resetare”, scrie autoarea canadiană Naomi Klein, „nu este un efort serios menit chiar să rezolve crizele pe care le descrie.” Klein e de părere că, din contră, iniţiativa este o încercare de a crea impresia plauzibilă, dar falsă, că marii câștigători din acest sistem „sunt pe punctul de a lăsa benevol lăcomia deoparte și să se apucă serios să rezolve crizele furibunde care destabilizează radical lumea noastră.” În opinia lui Klein, împărtășită și de finanţistul Andrew Stuttaford, aproape că o conspiraţie ar fi fost preferabilă constatării că în realitate „elitele încearcă să valorifice dezastrele profunde pentru a avansa politici care îi îmbogăţesc și mai mult pe cei bogaţi și restricţionează libertăţi democratice”.

Momente de lucru la reuniunea anuală de la Davos, 2018.

Dincolo de jargonul ameţitor folosit de transnaţionalele care plătesc sume exorbitante ca să participe la Davos într-un efort strategic de networking și de curăţare a imaginii publice, ceea ce rămâne sunt problemele reale ale societăţilor. Din nefericire, lucrul acesta nu se schimbă nici atunci când atenţia opiniei publice se concentrează pe norul de conspiraţii false din jurul reuniunii de la Davos. În definitiv, teoriile conspiraţiei pot, în cel mai bun caz, să conteste legitimitatea Forumului. Dar, dacă o fac bazându-se pe fundamente fanteziste, adevăratele probleme de legitimitate rămân nediscutate, așa cum rămân și problemele societăţilor.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

https://semneletimpului.ro/international/economie/criza-economica/marea-resetare-revolutia-care-a-mai-fost-propusa.html

/////////////////////////////////////////

Dependența de China sau cum devenim cu toții chinezi

de Ionuț Bălan

Atrăgeam recent atenția că oamenii de afaceri occidentali au investit în China, într-un loc total diferit de al lor, fără să anticipeze că vor fi „înghiţiţi” de un astfel de sistem politic. I-au conferit credibilitate abuziv, dar mai bine am detalia problematica.

China comunistă a făcut, începând cu 1978, cam ce-au făcut în URSS, în epoci diferite, Lenin și Gorbaciov (NEP și perestroika). Confruntate cu o economie în prăbușire și cu o penurie tot mai mare de produse de bază, care le amenință grav popularitatea, regimurile comuniste injectează doze mici, controlate, de liberalism economic, pentru a ține în viață în mod artificial un sistem bazat pe abolirea proprietății și inițiativei private și pe controlul cvasitotal al statului asupra factorilor de producție.

Rezultatul e socialismul hibrid, cu față umană, cu Partidul Comunist „forța politică conducătoare” și un control al statului asupra economiei ce se manifestă în doparea economiei cu comenzi și achiziții publice și întreținerea ei cu steroizi monetari, prin QE și dobânzi artificial de mici, ce produc bule.

Apar proiecte imobiliare faraonice, întregi structuri urbane care, în absența cererii reale, eșuează ca orașe-fantomă. Autoritățile locale și regionale, ca și companiile industriale controlate de stat, forțează creșterea nominală a economiei, în absența căreia riscă se instaleze panica. Se consumă beton și oțel? Crește PIB-ul, chit că rezultatele finite sunt vândute în pierdere sau zac pe stoc.

În același timp, chiar dacă susținut artificial, nivelul de trai și pretențiile chinezilor sunt în creștere. Asta, pe de o parte, stimulează consumul. Pe de altă parte, însă, amenință competitivitatea exporturilor. Angajatorii ajung să „importe” muncitori la negru din Vietnam pentru a-și menține marjele de profit. Mai rămâne să înceapă să se plângă de contrafacerile din acel spațiu, care concurează neloial clasicele chinezării.

Mai grav este însă că modelul economic chinezesc, bazat pe stimulare etatistă și pe exporturi ieftine susținute de salarii mici, dă dependență economiei mondiale.

Dar haideți să schimbăm perspectiva pentru a spune că status-quo-ul economic al lumii e determinat încă de modelul britanic și american, bazat pe acumulare domestică de capital urmat de exportul surplusului peste hotare. Cu toate distorsiunile etatist-corporatiste, de natură fiscală, monetară și de reglementare, acumularea de capital a Occidentului s-a bazat în esență pe funcționarea relativ liberă a piețelor și pe protecția drepturilor de proprietate privată.

Și China a acumulat însă capital. După ce au consolidat o structură de putere totalitară în epoca lui Mao, chinezii au atras capital vestic prin liberalizarea începută de Deng Xiaoping, ademenind banii „lumii libere” cu perspectiva accesului la o piață de consum uriașă și cu costuri de dumping ale muncii. Forța economică a Chinei a fost creată cu exporturi de capital occidental, singurele spații capabile să îl genereze cât de cât „natural”.

Da, numai că a venit momentul ca și China să exporte capital, investind în străinătate nu doar pentru randamente financiare, ci și pentru a-și consolida influența politică și geostrategică. Cine are banul face regulile. Din această perspectivă, Beijingul atacă serios poziția de lider mondial a Statelor Unite și a modelului occidental în general, iar „lumea liberă” nu prea știe cum să reacționeze.

Ba chiar se uită oarecum cu poftă și invidie la modelul chinezesc: etato-corporatism + supraveghere în masa!

Riscul e mai mic în SUA și UK, care, pe lângă că generează încă suficient capital intern, au știut să atragă banii japonezilor și arabilor. Zone ale lumii care încep să semene tot mai mult cu ceea ce era capitalismul anglo-saxon pe vremuri. Cea care se poate dovedi veriga slabă este Uniunea Europeană sedusă, de altfel, de perspectiva de a impune de la Bruxelles un autoritarism soft cu parfum chinezesc.

Urmăriți Jurnalul și pe Google News

https://jurnalul.ro/editorial/dependenta-de-china-sau-cum-devenim-cu-totii-chinezi-909793.html

///////////////////////////////////////////

Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

Alexandru Dodan

„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Așa că, după roadele lor îi veți recunoaște” (Evanghelia după Matei, 7: 18-20)

“Violența nu prosperă şi nu poate prospera de una singură; ea este inevitabil împletită cu minciuna” (Aleksandr Soljenițîn)

Agresiunea armată inițiată de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022 nu se va termina la fel ca cele din 1991 (împotriva Republicii Moldova), 2008 (împotriva Georgiei) sau 2014 (tot împotriva Ucraina). Războiul pornit de Rusia este, de această dată, prea mare – geografic, dar şi prin obiective – pentru a fi „îngheţat” prin metodele ei precedente. Nici măcar Moscova nu mai dispune de „frigiderul geopolitic” necesar pentru a-şi răci propriul război fierbinte, iar Occidentul, de această dată, pare decis să reziste. Fie Ucraina va câştiga militar, va elibera toate teritoriile sale internațional recunoscute, şi tranziția reală spre un nou regim va începe la Moscova, fie Ucraina va fi copleșită militar sau redusă la teritoriile sale vestice, caz în care Occidentul va trebui să treacă permanent pe picior de război, nu neapărat „rece”.

Principala asemănare între medicină şi relațiile internaţionale constă în aceea că şansele de vindecare, respectiv de rezolvare a unui dosar de politică externă, sunt aproape nule în absenţa unui diagnostic corect. La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, dna. Ursula von der Leyen, în discursul anual privind Starea Uniunii (Europene), a admis, implicit, eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri„. Desigur, o recunoaştere a erorii este, oricând şi de departe, preferabilă perseverării în acea eroare. În acest caz, înţelegerea de către membrii central-est europeni ai UE a faptului că stăpânul de la Kremlin nu se va opri, respectiv că nu se mulțumi cu rapturile teritoriale din 2014 şi cele anterioare, avea la bază înţelegerea faptului că regimul pe care Vladimir Putin îl patronează nu se putea opri datorită însăși naturii sale profunde.

Nu este surprinzător faptul că statele central-est europene membre ale UE, după trauma istorică suferită ca urmare a plasării lor cu forța, timp de 45 de ani, în sfera de influenţă a URSS, au în prezent o mult mai bună înţelegere a naturii regimului politic şi economic de la Moscova, deci şi asupra intențiilor sale reale. Mai surprinzătoare, deși nu inexplicabilă, a fost raportarea din ultimele două decenii a majorităţii elitelor politice, dar şi a celor economice, academice, intelectuale, mass media din statele occidentale la regimul Putin. Fiind vorba de erori foarte grave, politice, economice, juridice, intelectuale, de securitate şi, nu în ultimul rând, de logică elementară, erori care au contribuit, cel puţin indirect, şi pe o durată neîntreruptă de peste 20 de ani, la atingerea de către decidenţii de la Moscova a unui nivel de auto-încredere suficient pentru a risca declanşarea unui război având ca obiectiv de etapă lichidarea statalității Ucrainei sau transformarea ei în stat vasal, este nevoie de depășirea nivelului acceptării indirecte a erorii politice, nivel atins de preşedinta Comisiei Europene la 14 septembrie 2022, şi intrarea în zona unei analize serioase a „politicii răsăritene” a UE, şi a politicii față de Rusia a fiecărui stat membru în parte, cel puţin din ultimii 20 ani, analiză care să fie finalizată cu concluzii având utilitate operaţională clară de politică externă. Nu este vorba de un exercițiu academic: de această analiză depinde însăși supraviețuirea lumii libere.

Datele fundamentale ale „chestiunii ruse”

“Așa-zisa Revoluție din Octombrie este un mit lansat de învingători, de bolșevici, şi înghițit nemestecat de cercurile progresiste din Occident” (Aleksandr Soljenițîn)

La nivelul entității statale cunoscută azi oficial ca „Federaţia Rusă”, în termeni de cine deţine puterea reală în stat şi de mecanismele de exercitare efectivă a acesteia, continuitatea politică este neîntreruptă din 7 noiembrie 1917 (25 octombrie 1917 pe stil vechi). Atunci, sub pretextul ideologic al iniţerii „revoluţiei proletare”, un grup restrâns numeric dar foarte bine organizat de conspiratori cu idei politice extremiste, de factură clar criminală, condus de Vladimir Lenin, a profitat de haosul provocat de prăbușirea Imperiului Rus şi de ezitările liderilor efemerei republici democratice care i-a succedat, preluând puterea printr-o lovitură de stat. În singurul scrutin relativ liber organizat în Rusia după lovitura de stat, la 12 noiembrie 1917, „comuniştii” (bolşevicii) au obținut doar 24% din voturi, deși chiar ei organizaseră scrutinul, un semnal clar că majoritatea societății ruse respingea programul lor politic.

La 2 ianuarie 1918, nu întâmplător înainte de convocarea Adunării Constituante alese la 12 noiembrie 2017, a avut loc evenimentul instituțional fondator al noului regim: V. Lenin a semnat decretul de înfiinţare a CEKA, poliţia politică secretă oficial abilitată „să combată contrarevoluția şi sabotajul”, în fapt împuternicită să utilizeze orice mijloace (de la asasinate extrajudiciare până la crime împotriva umanității şi genocid) pentru a preveni pierderea puterii politice de către puciștii de la 7 noiembrie 1917. Prima, şi ultima, sesiune a Adunării Constituante a avut loc la 5 ianuarie 1918, iar direcţia dezbaterilor a evidenţiat rapid faptul că bolşevicii nu-şi vor putea impune voința asupra celorlalte partide rusești, prin metode politice. Ca urmare, la 6 ianuarie 1918, bolşevicii au dizolvat prin forță Adunarea dând practic a doua lovitură de stat în mai puţin de 3 luni. Jocul tactic „de-a revoluția şi democrația” s-a încheiat abrupt în Rusia în ianuarie 1918, bolșevicii introducând regimul „partidului unic” (un evident pleonasm politic, care se traducea, în fapt, prin conducerea ţării pe baza voinţei discreţionare a câtorva lideri de la vârful acestui „partid”), regim camuflat propagandistic ca „dictatură a proletariatului”.

Pentru a-şi păstra puterea uzurpată şi a-şi impune fără limite voinţa asupra societăţii din spaţiul fostului Imperiu Rus, bolşevicii nu au ezitat să angajeze un război civil care timp de 4 ani, până în 1922, a provocat 10–12 milioane de victime, fiind din acest punct de vedere de 3 ori mai distrugător pentru ruşi şi celelalte naţiuni din fostul imperiu decât Primul Război Mondial (în care muriseră 3,5–4 milioane de oameni). Victoria bolşevicilor în războiul civil a fost consemnată la 30 decembrie 1922 prin declaraţia de constituire a URSS – „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” – entitatea geopolitică „de suflet” a lui V. Putin, care a etichetat în 2005 „prăbuşirea” URSS din 1991 ca fiind „cea mai mare catastrofă politică a secolului XX” . Declarația din 30 decembrie 1922 – de la adoptarea căreia tocmai s-au împlinit 100 de ani, aspect deloc de neglijat în contextul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei – a consemnat atunci nu doar dispariția geopolitică a „Rusiei istorice” (afirmația lui V. Putin că „Uniunea Sovietică a fost Marea Rusie” este una istoric complet falsă, pierdută însă în „ghemul de minciuni” şi răstălmăciri pe care îl învârte acum propaganda oficială de la Moscova), dar şi, prin afirmarea explicită a obiectivului fundamental al URSS de „a primi toate popoarele lumii în componența viitoarei Republici Socialiste Sovietice Mondiale„, o declarație potențială de război făcută restului lumii, declaraţie de care deținătorii puterii de la Kremlin nu s-au dezis nicio clipă din 1922 până astăzi.

„Instituția specială” înființată de Lenin la 2 ianuarie 1918 reprezintă până astăzi coloana vertebrală a sistemului politic şi de putere de la Moscova, funcționând în cei 105 ani care au trecut de atunci sub diferite denumiri oficiale, fiecare generând propriul acronim: CEKA, OGPU, NKGB, NKVD, MGB, KGB, FSB. Sarcina ei fundamentală a fost, din primul moment apărarea prin orice mijloace, interne şi externe, a „verticalei leniniste a puterii” partidului înființat de V.I. Lenin în 1903, respectiv a puterii discreționare obținute de acesta în 1917 pe teritoriul fostului Imperiu Rus, şi a privilegiilor materiale colosale dobândite de liderii partidului, pe baza deținerii acestei puteri discreționare. „Metodele şi mijloacele specifice” de activitate au rămas în linii mari aceleași, fiind operate doar ajustări tactice la progresul tehnologic şi, mai recent, la fenomenul globalizării. Obiectivul „instituției” nu a fost însă nicio clipă, şi nu este nici în prezent, negociabil şi nici măcar considerat marginal reformabil, şi asta se vede perfect în mesajele periodice de amenințare lansate de V. Putin şi acoliții lui după ce războiul împotriva Ucrainei a început să meargă tot mai rău pentru Rusia, mesaje al căror numitor comun ar putea fi rezumat astfel: „Dacă vom simți vreo amenințare la adresa monopolului nostru asupra puterii în Rusia, vom lua în calcul să distrugem toată lumea odată cu noi”.

După 1922 a avut loc treptat o acceptare cvasi-generală, la nivelul elitelor politice şi intelectuale din Occident, a teoriei conform căreia „URSS nu este altceva decât o continuare a Imperiului Rus, şi a imperialismului rusesc, într-o altă formă şi cu o altă doctrină”, teorie care a ignorat aproape complet universalismul mesianic revoluționar şi caracterului criminogen fără precedent ale regimului instalat la Moscova în 1917, chiar şi prin raportare la defunctul Imperiu Rus, ignorare care stă, până astăzi, la baza multor erori analitice occidentale privind regimul Putin, motivațiile şi obiectivele acestuia, respectiv la baza neînțelegerii ADN-ului kleptocratic-leninist al Rusiei de azi, rezultat din mutația ADN-ului inițial revoluționar-leninist.

În termenii consacrați de Daren Acemoglu şi James Robinson în bestsellerul lor „De ce eșuează națiunile”, apărut în 2012, populația URSS/Rusiei a trăit constant, după 1917, la discreția unora dintre cele mai „extractive” instituții politice şi economice din istoria omenirii. În opoziție cu instituțiile „incluzive”, singurele capabile să asigure o relativă echitate în distribuția resurselor, deci în ultimă instanță să asigure progresul social şi ieșirea din sărăcie, autorii au definit instituțiile „extractive” ca fiind principala piedică în calea dezvoltării şi modernizării națiunilor şi statelor, indiferent de fundalul etnic, rasial, religios şi tradițional al acestora. Astfel, instituțiile „economic extractive” asigură transferul masiv de resurse spre vârful societății, pe bază de privilegii, monopoluri şi control asupra pieței şi comerțului (intern şi extern), iar cele „politic extractive” asigură protecția castei conducătoare, inclusiv prin controlul strict al accesului în aceasta, lichidarea oricărei tentative de competiție politică reală, şi asigură cadrul legal, juridic, administrativ şi de forță în care instituțiile „economice extractive” pot continua extragerea masivă de resurse de la baza societății şi transferarea acestora către vârf. Sub masca „construirii societății comuniste” şi a ideologiei marxist-leniniste, URSS a instaurat unul dintre cele mai feroce sisteme istorice de exploatare socială şi economică, de la imperiile antice din Mesopotamia şi Egipt şi de la cel medieval mongol încoace, bazat pe o combinație malignă între „metodele” sclavagiste şi cele feudale de guvernare şi control, sistem preluat în 1991, cu ajustări marginale, de Rusia. Rezultatul: la începutul anilor 2020, cei mai bogați 500 (cinci sute) de ruși acumulaseră averi mai mari decât cele cumulate de cei mai săraci 100 de milioane de ruşi.

Eșecul diplomațiilor occidentale în a rezolva „chestiunea germană” după 1918 a condus direct la deznodământul din 1945, care nu doar a substituit „chestiunea rusă” celei germane, dar a oferit şi cel mai formidabil alibi de „respectabilitate” internațională regimului politic de la Moscova prin metamorfozarea sa din stat revizionist agresor aliat cu Germania nazistă între 1939 – 1941, în stat membru al coaliției învingătoare a Națiunilor Unite între 1941 – 1945, alături de SUA şi UK (alibi exploatat la maximum şi fără scrupule până astăzi, după cum se observă în cazul retoricii obsesive a Moscovei despre „denazificarea” Ucrainei) şi, mai mult, i-a oferit un răgaz strategic de încă 45 de ani, pe care l-a folosit conform „fișei postului” din 1922, pentru infiltrare, subversiune, dezinformare, sabotaj, insurecții dirijate etc. împotriva puterilor occidentale (şi nu numai), percepute ca principal obstacol în calea „revoluției mondiale” dirijată de la Moscova.

Adevărata revoluție în Rusia nu a avut loc în 1917, ci începând cu 1985, când reformele lansate de (pe atunci) noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, i-au convins pe liderii KGB că o reconfigurare la vârf a sistemului osificat marxist-leninist a devenit inevitabilă, iar în noua lui formă sistemul va avea ca „zeu” principal banul, nu pe Karl Marx sau Vladimir Lenin. Atunci au început transferurile controlate masive de „fonduri operative” în bănci occidentale dar şi pregătirea „marelui transfer” al activelor şi resurselor statului sovietic către „specialii” bine plasați pentru a profita de context. Deși a afirma caracterul corupt al URSS/Rusiei este deopotrivă un truism politico-economic şi o tautologie din punct de vedere logic (sistemul politic de la Moscova nu este doar corupt, ci este în sine o formă gravă de corupție), faptul este încă masiv subestimat în Occident, atât la nivel analitic, cât şi politic, situație probabil explicabilă inclusiv prin volumul uriaş al „activelor financiare” transferate de oligarhia rusă post-comunistă în Occident, în ultimii 20–30 de ani.

Într-un articol emblematic din martie 2019, intitulat „Corupția este Noul Comunism”, profesorul Michael Mandelbaum de la „John Hopkins” University a sintetizat în mod strălucit problema. Liderii URSS şi-au justificat monopolul puterii, pentru ei şi „partidul unic” comunist, prin ideologia marxist-leninistă, în numele căreia au cerut constant cetățenilor sovietici să facă sacrificii pentru „marea cauză” – edificarea „societății comuniste”, care ar fi urmat să asigure „egalitatea deplină” (nu întâmplător, obiectiv niciodată declarat ca fiind atins de către liderii comuniști). Oricât de coruptă ar fi fost clasa conducătoare a URSS, şi a fost foarte coruptă, ea a dispus până în 1991 de o ideologie pe care a putut să o susțină public pentru auto-legitimarea sa şi a regimului politic pe care îl încarna. În plus, privilegiile colosale (prin raportare la nivelul de viață al cetățenilor sovietici obișnuiți) acordate membrilor „nomenclaturii” sovietice nu au fost niciodată decuplate, cel puțin nu formal, de deținerea funcțiilor de conducere/comandă/control respective, şi nu derivau din drepturi private de proprietate (adică putea fi pierdute odată cu funcția, iar înainte de moartea lui Stalin în 1953 erau pierdute, de obicei, împreună cu viața). Această configurație de la vârful sistemului a început să basculeze în plan intern după 1985, iar influența externă a acestei basculări s-a manifestat imediat după 1991, când primele miliarde de dolari/euro „extrase” din Rusia au început să ia drumul Occidentului, împreună cu mulți membri ai „noii” clase conducătoare din Rusia (care, de fapt, era exact cea veche, asezonată cu ceva „sânge proaspăt” din zona criminalității organizate de drept comun). Acești bani au oferit Moscovei, odată cu instalarea regimului Putin în anul 2000, pârghii excepționale de politică externă, la care liderii URSS nici nu putuseră visa, cu toată constelația de „măsuri active” dirijate de KGB şi tot aportul „idioților utili” din lumea liberă, pe toată durata „războiului rece”.

Regimul condus de V. Putin reprezintă o hibridizare vizând resuscitarea sistemului sovietic prin renunțarea la ficțiunea „partidului comunist”, oricum o formă fără fond de la Stalin încoace, subordonarea deplină a armatei şi preluarea „statului” de către „instituția fondatoare”, KGB, care practic a devenit ea însăși statul, toate pe fundalul „domesticirii” regimului oligarhic-kleptocratic din perioada 1991–1999 şi subordonării oligarhiei şi crimei organizate prin forțarea capilor acestora în relații de tip vasal – suzeran. Acest regim, spre deosebire de cel sovietic anterior anului 1992, nu are o ideologie, sau mai exact are o cripto-ideologie pe care nu o poate însă invoca oficial şi public în sprijinul legitimării sale: ideologia îmbogățirii faraonice a unui grup reprezentând cel mult 0,005% din populație, pe baza accesului preferențial, monopolist şi în impunitate la banii publici şi resursele naturale colosale ale Rusiei. Cum nici măcar regimul Putin nu poate risca să-şi asume deschis „kleptocrația ca ideologie” (ar fi fost imposibil să ceară „sacrificii” cetățenilor obișnuiți pentru ca oligarhii ruși să-şi construiască a patra vilă în străinătate sau să-şi cumpere al treilea iaht, de exemplu), singura ieșire pentru regim a fost în direcția resuscitării unui naționalism agresiv pseudo-patriotic, șovin şi cu accente imperialiste fățișe (care speculează abil nostalgiile multor ruși după URSS, dar şi unele trăsături mai profunde ale culturii populare ruse), de natură să dea masei populației un sentiment de „apartenență”, implicit de acceptare a regimului.

Într-un excepțional articol premonitoriu apărut la 7 martie 2015 în „National Review”, profesorul american George Weigel a estimat corect că în condițiile în care V. Putin nu va primi o ripostă serioasă după invadarea şi „anexarea” Crimeii în 2014, un nou război european va deveni probabil, şi va reprezenta un „dezastru neatenuat”. În respectivul articol, prof. Weigel a plasat „noua” ideologie a regimului Putin „în zona unde Lenin îl întâlnește pe Corleone” (trimitere la „nașul” mafiei siciliene Vito Corleone, din celebrul roman omonim scris de Mario Puzo) şi a avertizat cu privire la amenințarea letală pentru restul lumii pe care o reprezintă „kleptocraţia leninistă” de la Moscova, avertisment confirmat în mod tragic după 24 februarie 2022.

Drumul spre război sau „doctrina Beatles – Sinatra” (Back in the USSR, but in My Way)

“În țara noastră (URSS) minciuna a ajuns nu numai o categorie morală, ci şi un stâlp al statului” (Aleksandr Soljenițîn)

Din perspectiva dreptului internațional şi sistemului relațiilor internaționale faptul evident şi indubitabil este că la 24 februarie 2022 statul oficial denumit „Federaţia Rusă” a lansat o agresiune militară directă, neprovocată şi premeditată împotriva Ucrainei, un stat vecin independent, suveran şi recunoscut internaţional în cadrul unor frontiere clare. Prin aceasta, decidenţii politici de la Moscova au încălcat flagrant şi brutal Carta ONU, la care Federaţia Rusă, ca stat succesor al URSS, este parte semnatară. Încercarea de „formalizare” ilegală de către puterea de la Moscova, în octombrie 2022, a unui rapt teritorial obținut prin forța armelor, a plasat această agresiune într-o poziție unică după 1945: este prima anexiune teritorială încercată unilateral, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, de un stat membru ONU, în disprețul şi cu sfidarea întregii comunități internaționale.

Aceasta nu a fost, desigur, prima încălcare de către URSS/Rusia a Cartei ONU, sau a tratatelor, convențiilor, acordurilor, protocoalelor etc. semnate de-a lungul anilor şi care sunt privite la Moscova, în perfectă continuitate după 1917, mai ales ca mijloace tactice în războiul, fierbinte, cald, rece sau hibrid, cu Occidentul, nicidecum ca instrumente legale de consolidare a păcii, stabilității şi dezvoltării internaționale. Diferența majoră, prin raport cu toate celelalte încălcări de către URSS/Rusiei a dreptului internațional este dată de gravitatea pasului făcut de Kremlin la 24 februarie 2022, mai ales prin posibilele lui consecințe, printre care se află şi escaladarea spre un conflict global, de tipul celui din perioada 1939 – 1945, însă la un nivel mult mai periculos având în vedere existența actuală a unor vaste arsenale nucleare.

Agresiunea împotriva Ucrainei a fost una premeditată şi planificată din timp, chiar dacă, din fericire pentru restul lumii şi după cum s-a văzut ulterior, în mod incompetent. Desfășurarea masivă a armatei ruse, începând cu mijlocul anului 2021, pe poziții avansate în proximitatea frontierelor Ucrainei, şi în Crimeea ocupată, a amintit izbitor de concentrarea majorităţii Armatei Roșii, în primăvara–vara anului 1941, în proximitatea frontierelor de vest ale URSS, şi ar fi trebui, în sine, să convingă capitalele occidentale de intenția Moscovei de a declanșa un război de agresiune. În mod curios însă, circa 85% din opiniile emise, mai ales în Europa, înainte de 24 februarie 2022 de analiștii, experții, comentatorii de politică externă, jurnaliștii, membrii diferitelor think tank-uri şi chiar politicieni şi diplomaţi, au înclinat (explicit sau mai prudent) spre concluzia unei cacealmale instrumentate de V. Putin pentru a smulge noi concesii în „dosarul ucrainean”. Diferenţa de circa 15% a fost acoperită preponderent de experți din SUA şi UK şi din zonele militară şi cea a serviciilor de informații, unde s-a înţeles mai bine (şi mai repede) faptul că o desfăşurare militară avansată de tipul celei a Rusiei înainte de invazie nu se poate face doar pentru o „intimidare” cu scopul obţinerii de concesii politice. Declarații relativ recente, precum cele făcute (octombrie 2022) de Joseph Borrell, șeful diplomației UE, care a reproșat ambasadorilor UE că n-au prezis agresiunea Rusiei asupra Ucrainei şi singurele avertismente primite la Bruxelles au fost cele primite din SUA, sau precum cele făcute (noiembrie 2022) de fostul premier britanic Boris Johnson, care a descris „starea de negare” în care s-au aflat decidenţii din Franța, Germania şi Italia în pofida acumulării semnelor prevestitoare ale invaziei rusești, dincolo de nuanțe şi de controversele şi nemulțumirile provocate, ilustrează o situației cât se poate de reală: la nivelul Europei, mai ales al Europei necomuniste înainte de 1990, există o problemă gravă de înțelegere a naturii profunde şi reale a regimului politic de la Moscova, dar şi o problemă la fel de gravă de raportare la Rusia. Agresiunea rusească lansată la 24 februarie 2022 a atenuat oarecum aceste probleme, dar nu le-a rezolvat, nicidecum definitiv. În câteva capitale vest-europene, dincolo de exprimarea (cât se poate de reală a) solidarității UE/NATO în fața agresiunii şi de angajarea în sprijinul victimei acestei agresiuni, Ucraina, este evidentă şi menținerea deschisă a opțiunii politice de conciliere cu regimul Putin, fapt evidențiat de emiterea periodică de mesaje publice care lasă de înţeles că ar putea fi luată în considerare satisfacerea unor condiții ale regimului Putin considerate „rezonabile” (presupunând, desigur, că Moscova ar putea deveni „rezonabilă” şi ar putea avansa termeni „rezonabili” de încheiere a păcii, ceea ce este o ipoteză mai degrabă fantezistă), dar şi de o abia mascată nostalgie după vremurile „business as usual”, când concernele/corporațiile din respectivele state vest-europene făceau profituri uriașe în/cu Rusia (fără să se întrebe de ce Moscova era așa de „soft” cu ele şi le permitea să aibă astfel de succes în „afaceri”, şi evident fără să le pese vreodată de răspuns chiar dacă şi-ar fi pus vreodată această întrebare).

Revenind la perioada imediat premergătoare invaziei din 24 februarie 2022, concluzia că decidenţii de la Moscova au luat decizia de a declanşa un război ar fi trebuit să devină indubitabilă cel mai târziu la 17 decembrie 2021, când a avut loc un eveniment care a încapsulat mai multe elemente deopotrivă inedite şi excepționale: pe site-ul Ministerului de Externe al Rusiei au fost publicate (inclusiv în limba engleză!) proiectele celor două „acorduri de securitate” Rusia – NATO, respectiv Rusia – SUA, a căror încheiere Rusia a solicitat-o ca „ultimă soluţie” de satisfacere pe cale politico-diplomatică a „preocupărilor sale de securitate”.

În primul rând, a frapat atunci metoda. Într-un sistem politic dominat de secretomanie şi opacitate instituţională şi oficială, în care existența protocolului secret al Pactului Ribbentrop – Molotov a fost negată oficial 50 de ani, şi în care orice exprimare liberă a unei opinii neconvenabile Kremlinului poate atrage unui cetăţean sau unui ONG acuzația de „agent străin” (cu consecințe imediate extrem de grave), publicarea a două proiecte de acorduri internaţionale pe teme de securitate excepțional de sensibile (inclusiv în limba engleză!), înainte de a avea loc negocieri diplomatice reale cu puterile occidentale cărora documentele le erau în mod evident destinate, a fost un gest cu adevărat excepţional, care ar fi meritat o analiză mult mai aprofundată. O astfel de „transparență”, din partea statului rus, ar fi trebuit să fie super-suspectă din start.

În al doilea rând, au frapat obiectivele tactice. Anunțarea publică de către Rusia, înainte de intrarea în aparent doritele negocieri cu SUA şi NATO, mai ales pe o platformă maximalistă de tipul „take it or leave it„, a anulat din start orice şansă a unei soluţii negociate şi a reprezentat o manevră aproape transparentă de a camufla un ultimatum în „invitaţie la negocieri”. Prin publicarea proiectelor de „acorduri” înainte de prezumabilele negocieri, Kremlinul a încercat să întindă diplomațiilor SUA şi NATO o capcană similară cu cea întinsă de URSS, în vara anului 1939, diplomațiilor britanică şi franceză (simulând un fals interes pentru un „pact de apărare mutuală” cu Londra şi Parisul, pentru descurajarea revizionismului agresiv al Germaniei naziste, de care nu era defel interesat, Stalin a atins dublul obiectiv de a alarma Berlinul că va fi izolat de celelalte mari puteri europene şi a pregătit astfel „perdeaua de ceață” necesară negocierii în culise a Pactului Ribbentrop–Molotov). În 2021, diplomațiile SUA şi NATO au fost puse în dilema fie de a refuza „negocierile” în acele condiții, cu riscul instrumentalizării de către V. Putin a unui astfel de refuz ca pretext de atacare a Ucrainei, fie de a accepta „negocierile”, cu riscul de transmite semnalul fals că măcar unele dintre solicitările Rusiei din respectivele proiecte de „acorduri” ar fi, chiar şi parțial, acceptabile. În cele din urmă, s-a mers pe a doua variantă, fie şi pentru faptul că aproape toți aliații NATO din Europa central-răsăriteană au înțeles exact contextul, şi faptul că înțelegeri internaționale de genul celor din 1938, 1939 şi 1945, peste capul lor şi cu ele în rol de victime, nu mai sunt astăzi posibile, în nicio circumstanță.

În al treilea rând, au frapat obiectivele strategice ale Rusiei conduse de V. Putin, perfect vizibile în cele două proiecte de „acorduri de securitate”. Ceea ce Rusia a solicitat atunci ultimativ Occidentului, în primul rând SUA, nu a fost numai refacerea de facto a URSS – renunțarea „definitivă” de către Ucraina la aderarea la NATO (și UE) şi „demilitarizarea” acesteia ar fi echivalat cu revenirea de facto a acestui stat la statutul R.S.S. Ucrainene din componența URSS, respectiv un stat cu suveranitate partajată cu Rusia şi aflat la discreția Moscovei; ar fi deschis calea aceluiași scenariu şi pentru alte state independente apărute după dizolvarea URSS, începând cu Republica Moldova şi Georgia – dar şi refacerea sferei de influență a Moscovei în Europa central-răsăriteană, obiectiv inerent solicitării de retragere a prezenței militare a SUA/NATO din statele care au aderat la Alianță după 1997, cu alte cuvinte a solicitat pentru aceste state, deci inclusiv pentru România, un regim de suveranitate limitată. Alegerea reperului 1997 nu a fost întâmplătoare: cererea Moscovei a vizat astfel toate statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia, dar şi Lituania, Letonia, Estonia, Croația, Slovenia, Muntenegru şi Macedonia de Nord, însă nu şi teritoriul fostei Germanii de Est, asimilat la Germania de Vest în 1990 („concesie” acordată cu „generozitate” Germaniei, stat pe care s-a bazat, în mare măsură, strategia Moscovei privind UE şi NATO începând cu anul 2000).

Rezultatul acelor „propuneri” ultimative şi publice ale Moscovei este binecunoscut, şi nici nu ar fi putut fi altul. În condițiile persistenței sindroamelor „Munchen 1938” şi „Yalta 1945” în mai multe capitale occidentale, tracțiunea politică a curentului favorabil unei „noi” înțelegeri cu Moscova a fost de la început foarte slab, chiar dacă orientarea neo-conciliatoristă era încă bine reprezentată la acel moment în câteva capitale europene, şi nu este complet dispărută nici astăzi. Un rol în ajungerea la deznodământul cunoscut l-a jucat şi maximalismul solicitărilor Moscovei – practic, revenirea la status quo ante 1997 în relațiile cu Occidentul – dar şi caracterul ultimativ şi public al prezentării acestor solicitări. În plus, şi deloc în ultimul rând, SUA sunt deja angajate într-o competiție geopolitică globală cu China, cu miză colosală pentru viitorul lumii, iar în aceste condiții era oricum exclus din start, în orice caz şi în orice scenariu, ca Washingtonul să ia în considerație satisfacerea unor astfel de solicitări aberant-maximaliste ale Moscovei, care ar fi antrenat nu doar riscul major de a convinge Beijingul că a sosit momentul unei acțiuni decisive vizând reconfigurarea ordinii internaționale definită în 1945 şi revizuită în 1989-1991, dar şi riscul de a-şi afecta grav nu numai sistemul de alianțe din Europa (NATO), dar şi cel din zona Asia–Pacific.

Rezumând, V. Putin a solicitat SUA şi NATO ceva ce, foarte probabil, știa că nu va obține prin diplomație, convins fiind că se află într-o situație clasică de tipul win–win: dacă ar fi primit (aproape imposibil) ceea ce cerea, era cu atât mai bine pentru el; dacă nu, refuzul occidental urma să devină pretext al declanșării războiului de agresiune (botezat „operațiune militară specială”), atât pentru opinia publică din Rusia, cât şi pentru statele aliate, prietene sau „predispus favorabile” Rusiei. La baza acelui demers s-a aflat calculul conform căruia Rusia poate lua oricum cu forța ceea ce i s-ar refuza la „negocieri”.

Calculul s-a dovedit fundamental greșit, Rusia aflându-se astăzi, la peste 10 luni de la declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei, împotmolită într-un război „clasic” pe scară largă pe care l-a pierdut deja din punct de vedere strategic. Istoria a consemnat, desigur, mai multe exemple de mari puteri care au comis erori grave similare şi şi-au negociat o ieșire cât de cât „onorabilă” din consecințele propriilor erori. Problema esențială în cazul acestui război este că Rusia de azi este o mare putere diferită de toate celelalte dinaintea sa, şi că principalul vinovat de declanșarea lui – V. Putin – nu dă nici cel mai vag semn că ar fi dispus să admită că a făcut o eroare şi că războiul nu poate fi câștigat, situație din care rezultă pentru el (nu neapărat identic şi pentru statul rus) câteva opțiuni, de la „foarte proaste” spre „catastrofale”:

(1) Poate mobiliza şi mai drastic resursele economiei şi societății rusești (ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia) şi încerca să prelungească cât mai mult posibil războiul la nivel tactic, în așteptarea alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024, sau în speranța fracturării UE sub presiunea crizei costului vieții. Este o opțiune care va antrena aproape sigur continuarea expedientelor pseudo-militare care presupun crime de război comise de Rusia împotriva civililor şi necombatanților din Ucraina, de genul atacării infrastructurii civile de electricitate, apă şi încălzire în plină iarnă, vizând un colaps societal şi un exod în masă, care să permită cel puțin Rusiei să cucerească în 2023 un teritoriu semi-părăsit, dacă ucrainenii s-au „încăpățânat” să refuze integrarea în „lumea rusă”;

(2) Poate escalada „controlat” războiul prin recurgerea la proceduri de „război clandestin” (hibrid) în Ucraina (a se vedea toată tevatura făcută de Moscova în legătură cu pretinsele „arme nucleare murdare” ale Ucrainei, dar şi valorificarea ocupației militare obținute în zona centralei nucleare de la Zaporojie pentru un șantaj nuclear cvasi-permanent la adresa Europei şi Ucrainei) sau pe teritoriile statelor UE/NATO (s-au consemnat deja un atac „misterios” asupra gazoductelor North Stream 1 & 2, un atac informatic asupra căilor ferate din Germania şi, mai recent, atacuri cu scrisori capcană şi bombe asupra ambasadelor ucrainene şi europene), sperând că prin astfel de atacuri greu atribuibile va contribui la apariția/creșterea ostilității opiniilor publice occidentale față de continuarea sprijinului statelor lor pentru Ucraina. O componentă distinctă de escaladare „controlată” o reprezintă şi forțarea angajării depline a Belarusului în război (în sensul angajării armatei de uscat în confruntări directe cu Ucraina, pentru că altfel acest stat este deja beligerant de partea Rusiei), singura problemă rămasă aici pentru Moscova fiind că deși Belarus este de facto stat vasal Rusiei, A. Lukașenko nu are deloc sentimentul că şi el, personal, ar trebui să fie vasalul lui V. Putin, de unde rezultă probabil şi intensitatea diplomatică fără precedent care a avut loc recent pe axa Moscova – Minsk; ;

(3) Poate risca „aruncarea” războiului la scară globală prin recurgerea la armamentul nuclear sau altor arme/metode (mai) uşor atribuibile de distrugere (sau crime) în masă, în speranța, dată de disperare, că prin extinderea numărului de state beligerante s-ar putea extrage din capcana strategică în care singur a intrat. Este opțiunea cea mai catastrofală, dar probabilitatea ei depinde de un relativ consens, la Moscova, cu privire la prezența, sau nu, a unei amenințări existențiale la adresa sistemului de putere (nu doar la adresa lui V. Putin), precum şi de evaluarea aceluiași sistem cu privire la riscul de izolare internațională completă a Rusiei într-un astfel de caz.

În orice scenariu imaginabil însă, pentru V. Putin nu mai există opțiuni politice convenabile de ieșire din război, pentru a nu mai vorbi de opțiuni favorabile, ceea ce, în condițiile gradului (încă) foarte ridicat de identificare a sistemului prin liderul său şi absenței oricăror mecanisme legale de succesiune la vârf, antrenează cele mai grave pericole cu care s-a confruntat comunitatea internațională după 1962 (criza rachetelor din Cuba).

Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi, până recent, (aproape) fără critici

“Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)

Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina – incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe, mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde” medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate, deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția” fundamentală a acesteia.

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană, care nu doar se agață cu disperare de acest statut, dar a lansat şi un război clasic de cucerire a unui stat căruia îi refuză, deschis şi de la cel mai înalt nivel, dreptul la existență independentă şi suveranitate statală (emblematic în acest sens a fost articolul „Despre unitatea istorică a rușilor şi ucrainenilor”, publicat de V. Putin la 12 iulie 2021, un vestitor propagandistic al iminenței războiului, rareori analizat însă din acest unghi – una dintre puținele excepții fiind Atlantic Council, care a văzut corect în articol un „revelator al ambițiilor imperiale” ale Moscovei).

În cazul cancelariilor occidentale, această timiditate de raportare la Rusia în cheie anticolonialistă şi antiimperialistă poate fi parțial înțeleasă: în afară de propria istorie colonială, complicată, în cazul unora dintre aceste state, dezmembrarea fostelor imperii coloniale europene, spaniol, portughez, olandez, german, belgian, francez şi britanic nu a lăsat în urmă, în statele independente succesoare din Africa, Asia sau America de Sud, nici silozuri cu rachete balistice intercontinentale cu ogive nucleare, nici alte mii de arme nucleare stocate prin depozite mai mult sau mai puțin cunoscute. Din acest punct de vedere, cel al gestionării riscului de proliferare necontrolabilă a arsenalului nuclear rusesc (sau a unei părți a acestuia), o anumită prudență în a „lovi” propagandistic în „pântecele moale al Moscovei”, ca ripostă la dezinformarea sistemică practicată de Kremlin, cu argumentele antiimperialismului şi anticolonialismului, este până la un punct de înțeles.

La nivelurile societăților civile (ONG-uri, think tank–uri etc.), mediilor academice şi universitare, şi mass media, care nu poartă răspunderea directă a deciziilor politice şi militare, timiditatea este însă mai puțin comprehensibilă. Direcția principală a dezbaterilor, mesajelor şi narațiunilor generale în aceste medii este una de evitare a oricărei asocieri între critica imperialismelor şi colonialismelor din istoria europeană modernă (într-adevăr criticabile şi condamnabile postum, cu condiția respectării adevărului istoric şi evitării forțării unor concluzii motivate de ideologii actuale şi care riscă alterarea rezilienței mecanismelor democratice occidentale) şi acest ultim tip de imperialism şi colonialism, european şi el dar contemporan, care acționează acum „la vedere”, sub ochii întregii lumi, respectiv cel al Rusiei în Ucraina. Dispensa excepțională de la rigorile „gândirii (istorice) critice” şi „corectitudinii politice” de care Moscova încă beneficiază din partea majorității intelighenției occidentale la indicatorii „imperialism” şi „colonialism” – altfel extrem de sensibilă chiar şi în abordarea unor evenimente istorice de acum 500 de ani –, după 10 luni de război de agresiune în care zeci de mii de oameni şi-au pierdut viața, milioane au fost transformați în refugiați şi multe mii au fost abuzați în mod abominabil, iar civilii necombatanți au fost luați ca ținte de armata rusă, nu din greșeală ci în mod deliberat şi programatic, nu poate decât să amintească de o frază celebră inclusă de Aleksandr Soljenițîn în memorabilul său discurs rostit la Universitatea Harvard în 1978: „În țările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero sau mai puțin de zero. Cu toate acestea, intelectualii din Vest încă îl privesc cu interes şi simpatie, şi exact din acest motiv avem această imensă dificultate a Vestului în a se opune Estului”.

Ieșirea din abis

„A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn)

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie. Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează. Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume. Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială. De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei. Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie. La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).

Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022. În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia. În al doilea rând, armata ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea din 2014. Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în 1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales) american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru, foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la nivel de armament ușor şi mediu). În al treilea rând, făcând abstracție de arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază demografica totală de recrutare de 285 de milioane de cetățeni; Rusia are astăzi doar 145 de milioane de cetățeni, pe o structură de vârste radical diferită (cu generațiile tinere, de unde pot proveni, teoretic, bărbații mobilizabili, mult mai reduse numeric şi cu o populație mult îmbătrânită). În 1968, pentru invadarea Cehoslovaciei, L. Brejnev a angajat 500.000 de militari, care şi-au atins obiectivele în 48 de ore; în 2022, în încercarea de a resuscita „doctrina Brejnev” (revenirea la „suveranitatea limitată” pentru statele din componența fostei URSS şi ulterior, dacă planul i-ar fi reușit, şi pentru cele din fostul Tratat de la Varșovia), V. Putin a angajat 190.000 de militari, şi aceia cu dificultate, după desfășurarea în regiunea militară „Vest” şi Crimeea, din celelalte regiuni militare ale Rusiei, a aproape tuturor unităților militare cu oarecare valoare combativă. După 10 luni de război, şi în pofida mobilizării „parțiale” a 300.000 de ruși în septembrie – octombrie 2022, armata rusă nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele principale fixate inițial şi, mai mult, a pierdut singurul mare oraș, Herson, pe care reușise să-l cucerească în primele săptămâni de război, împreună cu tot capul de pod de la vest de Nipru, de o importantă militară excepţională, şi se află în prezent în impas pe toate fronturile, ceea ce a obligat Kremlinul să ajusteze planul inițial şi să adopte decizii extrem de costisitoare şi periculoase atât în plan intern, cât şi internațional.

Rusia nu poate câștiga războiul pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei inclusiv pentru că nu are forța militară umană capabilă să atingă țintele politice fixate de Kremlin, nici din punct de vedere numeric, nici din punct de vedere al competenței şi, nu în ultimul rând, nici din punct de vedere al motivației şi moralului. Este deja evident că, la sol cel puțin, singurele unități militare rusești relativ eficiente sunt cele alcătuite de mercenarii Grupului Wagner condus de Evgheni Prigojin (care a fost obligat recent să-şi completeze pierderile recrutând criminali condamnați din penitenciarele Rusiei) şi „pretorienii” despotului local din Cecenia, Ramzan Kadîrov (a cărui loialitate față de Rusia este, de fapt, una 100% personală față de V. Putin; în secunda următoare în care acesta nu va mai deține puterea la Kremlin, indiferent din ce motiv, Rusia se va afla din nou în fața „problemei cecene”, de această dată de o magnitudine pe care, foarte probabil, nu o va mai putea gestiona). Artificiul mobilizării „parțiale” decretate în Rusia a evidențiat (1) deficitul grav de soldați de care suferă armata rusă, ceea ce indirect confirmă pierderile mari suferite de efectivele angajate la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei, (2) încrâncenarea conducerii de la Kremlin în a menține ficțiunea oficială a „operațiunii militare speciale”, respectiv de a face tot posibilul pentru a nega faptul că Rusia se află în război, mai exact într-unul de agresiune, (3) teama regimului că o recunoaștere oficială a stării de război urmată de mobilizarea generală ar putea conduce la o explozie socială necontrolabilă, teamă justificată, având în vedere reacțiile care au urmat mobilizării „parțiale” şi efectele migraționiste ale acesteia, şi (4) capacitatea limitată a armatei ruse de a gestiona mobilizări de masă, fie ele şi „parțiale”, în condițiile în care baza de mobilizare a URSS nu mai există, iar corupția din ultimii 30 de ani a făcut ravagii inclusiv în sectoarele logistice şi de înzestrare ale armatei.

Chiar şi fără o mobilizare generală, ținta presupusă a mobilizării „parțiale” de 300.000 de rezerviști, a generat deja efecte colaterale severe în Rusia. Încă dinainte de a fi fost clar dacă autoritățile civile şi militare din Rusia vor reuși să atingă această țintă, aproape 350.000 de bărbați ruși şi-au părăsit în grabă țara, 200.000 spre Kazahstan, iar restul, în părți aproape egale, spre Georgia şi Finlanda (UE). Aceștia s-au adăugat sutelor de mii care au părăsit Rusia în primele luni de război, convinși fiind că momentul mobilizării va veni şi nedorind să-şi asume vreun risc. În condițiile în care mai puțin de un sfert dintre ruși au pașapoarte, se poate estima că alte sute de mii de bărbați ruși mobilizabili se ascund în interiorul Rusiei, la rude sau prieteni, după ce şi-au părăsit domiciliile legale şi locurile de muncă, pentru a scăpa de mobilizare. Impactul acestor fluxuri umane asupra economiei şi societății Rusiei se va resimți puternic în 2023, mai ales că mobilizarea decretată de V. Putin a lovit ca o secure în zona cea mai subțire a piramidei populației Rusiei, respectiv în generațiile născute între 1991–2000, deceniul „kleptocraţiei dezorganizate”, care au fost numeric cele mai mici din istoria țării. Dimensiunea foarte redusă a populației masculine, mai ales a celei de etnie rusă, din aceste grupe de vârstă reprezenta deja o amenințare majoră pentru viitorul Rusiei şi în absența unui război. Debilitarea ei suplimentară prin pierderi mari pe front, stimularea emigrației externe şi dislocării ei interne va conduce în mod previzibilă la o spirală socio-demografică descendentă ireversibilă în Rusia.

Mascarada „referendumurilor” şi „anexării” celor 4 provincii ucrainene (Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson), derulată între 30 septembrie şi 5 octombrie 2022, a reprezentat, alături de decizia privind mobilizarea „parțială”, o dovadă indirectă clară a eșecului planului militar inițial al Rusiei, eșec care a obligat Kremlinul să abandoneze „planul A” (preluarea dintr-o lovitură a întregii Ucraine) şi să se replieze pe „planul B” (anexarea așa-numitei Novorossiya şi consolidarea câștigurilor de etapă, în vederea reluării ulterioare a războiului, în condiții viitoare presupus mai favorabile Rusiei). Decizia Rusiei de a recurge la această „anexare” de teritorii nu a vizat pregătirea unui fals pretext „legal” pentru o viitoare utilizare a armelor nucleare împotriva Ucrainei (într-un astfel de caz, amploarea şi natura ripostei SUA n-ar avea nicio legătură cu motivațiile fanteziste ale lui V. Putin în argumentarea unei eventuale prime lovituri nucleare ruseşti, şi toată lumea la Moscova știe exact acest lucru), ci a avut dublul rol de a calma întrucâtva societatea rusă prin oferirea unui „rezultat” palpabil al primelor 7 luni de război, dar şi de a întinde din nou capcana „negocierilor” („pământ contra pace”) pentru audiențele occidentale naive sau motivate lucrativ, în condițiile în care, evident, V. Putin nu vrea să negocieze nimic cu Occidentul, dar are nevoie disperată de timp pentru refacerea şi reorganizarea armatei.

De ce nu este interesat V. Putin să negocieze o pace cu Ucraina? Pentru că niciun autocrat din istoria imperială rusă şi (post)sovietică nu a avut parte de o deschidere de amploarea celei pe care Occidentul i-a arătat-o lui V. Putin după ce acesta a ajuns la putere (desemnat de predecesorul său) în ajunul Anului nou 2000. Gesturile de simpatie, prietenie şi încredere ale liderilor occidentali contemporani față de V. Putin le-au depășit chiar pe cele ale lui W. Churchill şi F. D. Roosevelt, față de I. V. Stalin, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când exista, totuși, o alianță politico-militară formalizată împotriva unui inamic comun. Cu rare excepții, precum cea a regretatului senator american John McCain, care s-a uitat în ochii lui V. Putin şi a văzut ceea ce era foarte uşor de văzut – „trei litere, un K, un G şi un B” – majoritatea liderilor politici occidentali au văzut la V. Putin orice altceva decât ceea ce acesta este de fapt: un „prieten”, un „aliat”, un „partener de afaceri”, un „patriot rus”, un om „de încredere” etc. etc. Practic, V. Putin a obținut aproape tot ce şi-a dorit de la liderii occidentali în cei peste 20 de ani de relații „amicale” cu aceștia: poziționarea Rusiei ca furnizor principal de energie al UE, pe poziții dominante, cu obținerea unei adicții a Germaniei de energia ieftină din Rusia; construirea gazoductelor North Stream 1 şi 2; accesul aproape nerestricționat la elitele politice occidentale; accesul, de asemenea aproape nerestricționat, la piețele financiar-bancare şi de capital ale democrațiilor occidentale (National Crime Agency din UK a estimat, doar pentru acest stat, un influx anual minim de 100 de miliarde de euro „bani negri” din Rusia, înainte de război); accesul rapid al membrilor oligarhiei ruse apropiați de Kremlin la cetățenia sau rezidența statelor occidentale; închiderea ochilor la lungul șir de abuzuri flagrante împotriva criticilor şi oponenților politici interni, majoritatea mergând până la asasinat; trecerea cu vederea a agresiunii împotriva Georgiei din 2008; trecerea cu vederea a primei agresiuni împotriva Ucrainei din 2014; trecerea cu vederea a crimelor de război comise în Siria începând din 2015. Un singur lucru important i-a fost refuzat: nu a putut împiedica extinderea NATO spre Europa central-răsăriteană, în 1997 şi 2003, dar a obținut şi aici, tacit, menținerea principalelor infrastructurii şi baze NATO (main military hardware) departe de noua linie de contact, respectiv pe aliniamentele „războiului rece (în vestul Germaniei şi Italia), aspect care abia acum a început să fie corectat, încă timid, sub șocul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

După asemenea succese internaționale amețitoare, şi având o mentalitate indefectibilă de „cekist”, fostul ofițer KGB de rang inferior, căruia înainte de dizolvarea URSS nu i se încredințase decât o misiune externă într-un spațiu considerat la Moscova foarte ușor şi sigur precum fosta RDG, nu putea ajunge decât la concluzia că „i-a rezolvat pe toți” şi că venit timpul de a obține premiul cel mare: restaurarea URSS sub alt nume. De aici şi până la pierderea finală a contactului cu realitatea, respectiv până la punerea semnului egal între percepția sa asupra liderilor occidentali cu care a interacționat timp de 20 de ani şi „Occident” ca realitate geopolitică, militară şi economică nu a mai fost decât un pas. Un pas care a însemnat o gravă eroare de calcul şi, subsecvent, un nou război în Europa. Negocierile nu sunt acum posibile nu pentru că nu ar exista în Occident „zone politice” dispuse să le poarte, ci în primul rând pentru că V. Putin însuși nu mai poate accepta să coboare de la statutul auto-acordat de „restaurator imperial” la statutul mult inferior şi banal de negociator-șef, mai ales că ceea ce s-ar negocia ar echivala, indubitabil, cu îngroparea visului său imperial. Dacă ar face asta ar admite implicit că a decis greșit când a declanșat războiul împotriva Ucrainei, iar o persoană cu profilul său profesional „de bază” nu va admite niciodată erorile personale sau politice.

În plus, dincolo de faptul, evident oricărui observator onest, că Moscova nu a enunțat niciodată, explicit, o ofertă de pace clară în termeni exclusivi de „pace contra teritorii”, preferând să mențină în continuare, în pofida înfrângerilor de pe front, o ambiguitate suspectă în care amestecă negarea etnicității şi statalității ucrainene, „denazificarea” şi alte elucubrații conspiraționiste şi anti-occidentale, se ridică două întrebări esențiale la care „pacifiștii de salon” nu pot răspunde convingător, sau deloc, deși dau „sfaturi publice” Ucrainei cu privire la „concesiile pe care ar trebui să le facă în schimbul păcii”. După anul 2000, V. Putin şi regimul său au încălcat sistematic legislația internațională, iar pe măsura trecerii timpului au încălcat tot mai fățiș şi brutal, aproape toate angajamentele internaționale pe care şi le-au luat, sub semnătură oficială şi conform cu practicile şi uzanțele în materie de acorduri, convenții şi tratate. Lista acestor încălcări, prea mare pentru spațiul acestui articol, este impresionantă (în sens negativ). În aceste condiții, există vreo autoritate, instituție internațională (ONU fiind blocată de dreptul de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate), putere statală sau coaliție de puteri statele capabilă(e) să garanteze ferm Ucrainei că o eventuală pace încheiată cu Rusia, pe baza unor concesii inevitabil dureroase, va fi cu adevărat o „pace” şi, rupând cu întreaga sa „tradiție” de după 1917, regimul de la Moscova va deveni ulterior un actor internațional onorabil care-şi va onora întocmai semnătura sa de pe un astfel de tratat de pace, fără a-l considera doar un petic de hârtie menit să deruteze „inamicul ideologic” în vederea pregătirii unui nou război? Şi apoi, poate cineva garanta Ucrainei că, dacă ar face concesii dureroase, care în esență, să nu fie niciun dubiu, ar răsplăti agresorul, pentru a obține „pacea”, Rusia va fi pedepsită drastic la nivel internaţional dacă va încălca şi acel acord? Pe datele actuale ale problemei, bazate pe istoria recentă, realitatea observabilă direct şi informațiile universal accesibile, răspunsul la ambele întrebări este în mod clar „nu”. Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.

Orice lider politic, expert sau personalitate publică interesat(ă) de oprirea cât mai rapidă a războiului, trebuie, sau ar trebui, să privească cu cea mai mare atenție, şi egal de mare preocupare, modul radical diferit în care războiul este purtat de cele două state combatante. Astfel, dacă armata ucraineană, care poartă un război legitim de autoapărare conform cu dreptul internațional, a vizat constant şi aproape în exclusivitate ținte militare legitime (podul peste strâmtoarea Kerci este o astfel de țintă, fiind nu numai construit ilegal de ocupantul rus, dar şi folosit ca rută de aprovizionare a forțelor rusești de invazie care acționează pe frontul de sud; la fel sunt bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei), în schimb armata rusă şi-a făcut o regulă din lovirea deliberată a țintelor civile din Ucraina (imobile de locuit, dar şi spitale, maternități, scoli şi grădinițe, convoaie civile de refugiați, silozuri de cereale, centrale electrice şi de apă, rețele de electricitate etc.), de multe ori cu vădit caracter de refulare a frustrărilor majore acumulate ca urmare a înfrângerilor de pe front, unde fiind confruntată nu cu civili, ci cu o armată puternic motivată în a-şi apăra țara, armata rusă suferă înfrângeri în serie. Dincolo de faptul că țintirea deliberată a civililor cu armament greu (rachete şi muniție de artilerie) şi țintirea deliberată a infrastructurilor civile vitale pentru supraviețuirea populației necombatante reprezintă o încălcarea flagrantă şi gravă a dreptului internațional privind pacea şi războiul, precum şi a dreptului internațional umanitar, se pune întrebarea ce speră să obțină regimul Putin prin astfel de „metode” de a purta războiul. Cu fiecare nou masacru şi nou atac cu finalitate teroristă comise de Rusia împotriva civililor ucraineni, precum cele comise cu rachete şi drone ca răzbunare pentru lovirea podului de la Kerci, sau mai recent bombardarea masivă a centralelor şi rețelelor de electricitate, este evident că perspectiva păcii se îndepărtează şi mai mult, ceea ce sugerează că, de fapt, Moscova nu este interesată de pace, nici măcar în schimbul unor ipotetice „concesii teritoriale”. Pentru liderii ucraineni, fiecare nouă crimă de război a armatei ruse face încă şi mai dificil scenariul așezării la masa negocierilor, ceea ce este (sau ar trebui să fie) logic şi foarte ușor de înțeles în orice stat democratic, unde puterea politică depinde de voința şi susținerea cetățenilor.

În plus, atât istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi istoria unor conflicte armate ulterioare (Coreea, Vietnam, Irak şi Afganistan, de exemplu) arată că un regim politic nu poate fi schimbat doar prin bombardamente aeriene, fiind obligatorie ocuparea centrilor vitali ai statului vizat de către forțe armate terestre. Or, spre deosebire de toate exemplele existente începând cu Al Doilea Război Mondial, Rusia nu are astăzi resursa umană capabilă de așa ceva în cazul Ucrainei. Ținta inițială de mobilizare „parțială” – 300.000 de rezerviști convocați în septembrie 2022, tocmai pentru a completa resursa umană deficitară la nivelul armatei – a forțat la maximum capacitățile reale de recepție, echipare şi antrenament de care Rusia dispune, şi nu există confirmări independente asupra succesului real de transformare a acestor rezerviști în militari activi cu valoare combativă. Mobilizarea inițială a provocat efecte colaterale masive, practic mai mulți bărbați ruși încorporabili părăsind recent Rusia decât au reușit autoritățile militare să încorporeze – cifrele avansate variază între 700.000 şi un milion, Moscova evident le neagă, dar rapoartele concurente care indică un număr „excepțional” de mare de „turiști” ruși sosiți recent în state precum Finlanda, Georgia, Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Mongolia, Armenia etc. vorbesc de la sine. Toate acestea consolidează concluzia anterioară: dacă nu își asumă riscul existențial de a ieși din zona utilizării exclusive a armamentului convențional, şi atât timp cât SUA își mențin ajutorul militar şi financiar, iar recenta vizita a președintelui Zelenski la Washington nu lasă nicio îndoială că acest sprijin se va menține, cel puțin pe durata Administrației Biden, adică cel puțin încă 2 ani, pe care regimul Putin nu-i mai are însă la dispoziție, Rusia nu poate câştiga războiul început împotriva Ucrainei, nici din punct de vedere militar, nici în termeni de atingere a obiectivelor politice fixate înainte de ordinul de invazie din 24 februarie 2022, indiferent câte crime de război este dispusă să mai comită. Ultima speranță a regimului Putin se leagă acum de China, de aliații, prietenii, şi simpatizanții din „marele Sud” şi de Coloana a 5-a din Occident.

Quo vadis? V. Putin, între „a nu putea pierde” şi „a nu putea câștiga” războiul

„Războinicii victorioşi mai întâi obțin victoria, apoi merg la război. Războinicii perdanți întâi merg la război, apoi caută o cale să-l câștige” (Sun Tzu, „Arta Războiului”)

Chiar dacă Rusia a pierdut deja războiul, rămâne totuși „inevitabila întrebare” privind natura soluției politice care va trebui să consemneze, mai devreme sau mai târziu, o nouă realitate postbelică. Numeroși analiști, şi chiar unii lideri politici occidentali, au afirmat în primele luni de război, uneori chiar insistent, că „V. Putin nu-şi poate permite să piardă în Ucraina” sau că „Rusia n-ar trebui umilită”. Trecând peste faptul evident că majoritatea statelor occidentale l-au ținut pe V. Putin (implicit pe regimul patronat de acesta), timp de 2 decenii, în „mare stimă” şi, după caz, i-au permis, facilitat sau tolerat aproape orice, şi că, dacă cineva sau ceva umilește azi societatea rusă acel cineva/ceva este însuși regimul condus de V. Putin (2–3000 de persoane au acumulat avere cât toți ceilalți ruși la un loc, dar asta nu le-a fost de ajuns, așa că au împins în plus țara într-un război suicidal, dinainte pierdut, fără nicio legătură cu interesele reale ale Rusiei), toți acești analiști şi politicieni scapă din vedere aproape complet faptul că valoarea de adevăr a afirmației „Putin nu poate pierde războiul” este net inferioară valorii de adevăr a afirmației „Putin nu poate câștiga războiul”, iar acest fapt ar trebui să fie înțeles de oricine dorește sincer evitarea scenariului în care războiul Rusiei împotriva Ucrainei s-ar transforma într-un nou război mondial.

În primul rând, şi puterile nucleare pot pierde războaie, fără ca asta să provoace „sfârșitul lumii”. SUA au pierdut războaiele din Vietnam şi Afganistan, iar în cel din Coreea au obținut doar o remiză (cu consecințe enorme până astăzi) deși au fost la un pas de victorie, fără să recurgă la armele nucleare. URSS/Rusia a pierdut şi ea un război în Afganistan (mult mai rău decât SUA pe al lor, ulterior) şi a pierdut şi două războaie în Cecenia (inclusiv al doilea, făcut de regimul Putin, a fost pierdut „la rezultat”, Cecenia fiind astăzi o satrapie militarizată, independentă de facto, în care statul rus, instituțional, nu controlează nimic), de asemenea fără să recurgă la armele nucleare. Aceste precedente arată foarte clar că este perfect posibil un deznodământ non-nuclear în scenariul aproape sigur al înfrângerii Rusiei în Ucraina. În realitate, șansele statului rus de a-şi prezerva existența în frontierele lui legale actuale sunt cu atât mai mari cu cât iese mai repede din războiul declanșat împotriva Ucrainei, chiar dacă V. Putin nu vrea să accepte această evidență.

În al doilea rând, escaladarea conflictului armat, prin recurgerea de către Kremlin la armele nucleare, deși teoretic posibilă, este mai curând improbabilă. Mai multe argumente concură la această concluzie. Cel mai important derivă din faptul că acesta este ultimul „as din mâneca” regimului. Nu întâmplător sperietoarea nucleară este agitată la Moscova încă de la începutul agresiunii din Ucraina, şi apoi periodic ori de câte ori regimul se simte încolțit sau disperat ca urmare a evoluţiilor de pe front. Este nu doar ultima carte importantă pe care regimul o poate juca, dar şi ultima metodă prin care poate atrage atenția Occidentului. Pentru V. Putin şi anturajul său imediat, o eventuală trecere a „Rubiconului nuclear” de către Moscova ar echivala, din acest motiv, cu auto-anularea politică definitivă: de acolo nu ar mai avea nimic de făcut, nicio opțiune (nici măcar foarte proastă) şi nimic cu care să mai amenințe şi intimideze restul lumii; practic, ar fi finalul regimului. Recurgerea de către Moscova la armele nucleare ar avea şi efectul de „spulberare” instantanee a sprijinului, simpatiei sau neutralității binevoitoare de care aceasta încă mai beneficiază din partea unor state precum China, India sau Turcia, care din diverse considerente legate de definirea propriilor interese naționale au aversiune maximă la scenariul în care ar trebui să opteze clar între relațiile cu Rusia şi cele cu Occidentul. De altfel, acesta a şi fost numitorul comun al mesajelor transmise lui V. Putin, la ultimul Summit OCS de la Samarkand, Uzbekistan, de către președinții J. Xi şi R. T. Erdogan, şi premierul N. Modi: „Nu escaladați războiul dincolo de pragul la care am fi obligați să alegem între Rusia şi Occident”.

Totodată, escaladarea de către Rusia a conflictului la nivel nuclear ar putea facilita, în cazul unor state africane, sud-americane şi asiatice procesul de înțelegere a faptului că „anticolonialismul” şi „antiimperialismul” nu pot avea autoritate morală şi forță politică reale decât erga omnes, în caz contrar existând riscul reproducerii în „emisfera sudică” a mult blamatelor „standarde duble occidentale” (reale uneori, dar departe de a fi monopol occidental). În ordinea descrescătoare a greutății specifice a argumentelor care sugerează ca recurgerea de către Rusia la armele nucleare este improbabilă se mai află şi riposta inevitabilă care ar urma din partea NATO / SUA (care ar putea, într-adevăr, distruge relativ uşor capacitățile militare rusești de pe teritoriile ucrainene ocupate, cu armament convențional avansat), dar şi riscurile inerente pentru regimul Putin în cazul punerii celei mai mari presiuni imaginabile asupra sistemului militar oficial. Nici măcar în Rusia „comandatul suprem” nu poate lansa de unul singur arme nucleare, fiind necesară cooperarea lanțului de comandă, control şi verificare de la vârful Ministerului Apărării, iar acum armata rusă se află la minimul ei istoric, înfrântă pe frontul din Ucraina, cu imaginea publică, inclusiv internațională, distrusă, acuzată de crime de război, „prinsă la mijloc” între președinte, propagandiștii regimului, FSB, șeful Grupului Wagner şi despotul cecen, şi criticată din toate părțile. În această situație, executarea unui ordin politic abominabil de natură să garanteze militarilor care l-ar executa urmărirea internațională pe termen nelimitat şi tragerea ulterioară la răspundere, nu este deloc sigură.

În al treilea rând, susținătorii unei „soluții” a războiului de tipul „pace (oferită temporar de Rusia) contra teritoriu (oferit definitiv de Ucraina)”, eventual cu un „bonus” în favoarea Moscovei de genul renunțării definitive de către Ucraina a intențiilor sale de a adera la UE şi NATO, par să nu înțeleagă faptul că ceea ce propun, de fapt, este sacrificarea suveranității şi integrității teritoriale a unui stat pe „altarul” apetitului războinic, imperialist şi colonialist al unui alt stat, ceea ce-i plasează din start pe acești opinenți pe poziții contrare principiilor şi valorilor fundamentale incluse în Carta ONU, deci contrare dreptului internațional. Mai mult decât atât, toți aceștia ignoră aproape cu desăvârșire mesajul evident care transpare din cele două proiecte de „acorduri de securitate” cu NATO şi SUA, avansate ultimativ de Rusia în decembrie 2021. Acest mesaj este extrem de clar: Ucraina nu este obiectivul ultim al Kremlinului, ci doar unul de etapă; conflictul nu este pentru câteva provincii ucrainene, ci pentru restaurarea unei noi variante a URSS şi reîmpărțirea Europei în sfere de influență; V. Putin şi regimul său își arogă dreptul de a împărți restul Europei într-o zonă cu state pe deplin suverane (dar care trebuie să plătească Rusiei acest „favor” prin abandonarea celorlalte state europene) şi o zonă cu state parțial suverane (în esență cele din fostul bloc comunist, minus fosta RDG, în care Rusia solicită drept de veto asupra politicilor lor externe şi de apărare/securitate națională). Concluzia se impune aproape de la sine: având în vedere această „viziune” a Kremlinului, dacă Ucraina ar fi împinsă la un acord de pace în termenii Rusiei, aceasta va ataca ulterior, după o scurtă perioadă de refacere şi regrupare militară, un stat membru NATO, ceea ce ar face un nou război mondial aproape inevitabil. Urmărindu-i în ultimele 10 luni pe susținătorii teoriei „pace contra teritorii”, nu poți să nu te gândești că proverbul roman (latin) original era „dacă vrei pace, pregătește-te de război”, şi nu „dacă vrei pace, pregăteşte-ți inamicul de război”.

În al patrulea rând, „Putin nu poate câştiga războiul”, care îi aparține 100%, şi pentru faptul că acest război a avariat deja foarte grav regimul de neproliferare nucleară (militară), bazat pe Tratatul NNP din 1968. Regimul era deja în criză (Coreea de Nord, Iran), iar atacarea Ucrainei de către Rusia, care include amenințări directe nu numai la adresa integrității teritoriale, dar şi la adresa suveranității şi statalității, riscă să-i dea lovitura de grație, mai ales în scenariul în care Moscova „scapă cu prada” şi de această dată. În 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, Ucraina a renunțat la arsenalul său nuclear („moștenit” fizic după dizolvarea URSS) în schimbul garanțiilor oficiale primite din partea Rusiei, SUA şi Marii Britanii cu privire la independența şi suveranitatea în cadrul frontierelor sale recunoscute internațional (care includeau şi atunci Crimeea şi Donbass). Atacarea Ucrainei de către Rusia în 2014, reluată la scară mult mai amplă şi mai brutală în 2022, reprezintă din această perspectivă o lovitură aproape mortală aplicată regimului de neproliferare nucleară, care va deveni sigur mortală în cazul în care regimul Putin va obține chiar şi o victorie parțială în Ucraina. Într-un astfel de caz, concluzia logică la care vor ajunge multe state va fi că este imperios necesar să se doteze cu arme nucleare, chiar şi prin încălcarea Tratatului NNP, pentru a evita soarta Ucrainei în fața unei puteri nucleare. Mesajul pe care Rusia îl trimite restului lumii în ultimele 10 luni, prin agitarea „sperietorii nucleare” şi prin ameninţările apocaliptice ale propagandiștilor săi de serviciu – „Rusia este o mare putere nucleară, deci poate face absolut orice dorește în impunitate” – este devastator prin implicații pentru ceea ce a mai rămas din ordinea internațională post-1945 şi post-1991 bazată pe principii, legi, tratate şi reguli. Acesta este marele şi principalul argument strategic pentru care Ucraina trebuie sprijinită să respingă agresorul: pentru că în caz contrar, entropia deliberat şi iresponsabil alimentată de Rusia la nivel global riscă să împingă întreaga omenire într-un conflict armat generalizat fără precedent istoric.

Opțiunile Occidentului, reduse la esență

„Ca să stai la masă cu diavolul ai nevoie de o lingură cu coadă lungă. Lingura Europei are însă coada foarte scurtă”. (Frederic Pichon, orientalist francez)

Vechiul proverb englez, parafrazat de către orientalistul francez Frederic Pichon, în 2014, în cartea sa avertisment – „Siria. De ce Occidentul s-a înșelat” – este după 8 ani de o actualitate tulburătoare şi în contextul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei şi, mai mult decât atât, ilustrează perfect de ce, şi cum, Occidentul s-ar putea înșela din nou, de data aceasta cu urmări fatale, pentru că nu are o „lingură” cu coadă suficient de lungă pentru a „lua masa” (a se citi, negocia, realmente) cu V. Putin.

Înainte de a identifica opțiunile reale care mai sunt disponibile acum, după decenii de erori în cascadă ale puterilor occidentale față de Rusia, ar trebui să ne fie foarte clar, din start, că împărțirea făcută de numeroși experți, analiști, ziariști etc. occidentali între „tabăra păcii” (cei care văd prioritară „pacea” cu Rusia) şi „tabăra justiției” (cei care văd prioritară justiția pentru victimă, adică pentru Ucraina) este o falsă dihotomie, un nonsens militar şi diplomatic, precum şi un vector diversionist din punct de vedere politic. Cele două concepte – pacea şi justiția – nu pot fi separate, oricum nu dacă pacea este, într-adevăr, obiectivul realmente urmărit. În 1945 ele au fost parțial şi selectiv separate, iar URSS – din stat criminal (vinovat de crime în masă şi genocid inclusiv împotriva propriilor cetățeni) şi stat aliat cu Germania nazistă (1939–1941), cu care a complotat declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial (Pactul Ribbentrop–Molotov fiind doar vârful de iceberg al acestui complot) – a suferit „miraculoasa metamorfoză” într-un stat „respectabil”, care şi-a ocupat locul de „acuzator” în Tribunalul de la Nürnberg, apoi locul de membru permanent cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. S-a făcut justiție doar în cazul victimelor nazismului şi diferitelor fascisme, şi este foarte bine că acestora li s-a făcut dreptate, însă nu şi în cazul victimelor comunismului, față de care Occidentul a închis „tactic” ochii pentru a obține „pacea”. Germania a fost pedepsită exemplar pentru crimele de agresiune şi crimele împotriva umanității comise între 1933 – 1945, fiind denazificată (obsesia regimului Putin pentru acest termen nu este deloc întâmplătoare, fiind vorba de o juxtapunere politico-propagandistică de maximă perversitate, care încearcă să prelungească viața regimului prin „perfuzia 1945”). Regimul lui Stalin, din care de trage, pe filiație directă şi nealterată, regimul Putin de astăzi, nu a fost deranjat în 1945 şi nici ulterior, nici măcar cu o întrebare privind crimele abominabile comise în/de URSS începând din 1917, primind în plus şi un loc de decident la „prima masă” a lumii postbelice. Rezultatele acelor decizii se văd astăzi, din nou, prin noul martiriu la care este supusă Ucraina şi prin riscul serios de a se ajunge la unui nou război mondial.

Așa-zisa „tabără a păcii” din 2022 are înaintași „iluștri”: în 1945 a câștigat partida în Occident ceea ce astăzi s-ar numi „tabăra păcii”, care a recurs la formula „justiție 50%”, bazată pe împărțirea victimelor cataclismului european din prima jumătate a sec. XX (în URSS şi Germania nazistă măcelul a început înainte de 1939) în două categorii, în funcție de cine au fost criminalii. Victimelor comunismului li s-au refuzat justiția şi dreptatea, ceea ce a generat un enorm „schelet în dulapul” Occidentului, pe care elitele occidentale, în principal cele intelectuale, academice şi mass media, dar şi o parte a celor politice, s-au străduit din răsputeri să-i țină închis până când iureșul de nestăvilit din 1989 le-a obligat la o politică de ajustare a cursului.

Problema este că ceea ce s-a obținut în 1945 nu a fost o „pace” decât în mediul aseptic închis al unei mici extremități occidentale a peninsulei europene a Eurasiei (la vest de linia Lübeck – Trieste şi în Scandinavia, mai puțin de o treime din Europa geografică şi geopolitică), şi a fost posibilă acolo doar prin menținerea unor forțe armate convenționale masive ale SUA şi UK, şi a unei descurajări nucleare credibile. În URSS şi Europa centrală şi de est intrată sub cizma Moscovei, „pacea” din 1945 a însemnat doar absenţa confruntărilor militare între state, pentru că războiul intern al regimurilor comuniste cu proprii cetățeni, cărora le-au fost masiv şi brutal încălcate toate drepturile elementare, pentru a nu vorbi de cele politice, a continuat fără oprire până în 1989. Iar în restul lumii, „războiul rece” a fost mai degrabă un eufemism iubit de istorici şi jurnaliști, în realitate el fiind deseori cald, fierbinte sau chiar aproape de clocotul care ar fi putut aprinde un nou război mondial. Transferul unor resurse colosale dinspre dezvoltare spre înarmare (inclusiv nucleară), mai ales în contextul decolonizării europene care a lăsat locul unui mare număr de națiuni tinere cu nevoi foarte mari de asistență, războaiele prin interpuși (care au afectat tocmai națiunile tinere apărute după 1950–1960 şi care au căzut direct în capcana „războiului rece”), transferul ideologiei comuniste în state din Africa, Asia şi America Latină care nu avuseseră niciodată o economie capitalistă de tip occidental, cu rezultate previzibil funeste, războaiele „clasice” din Coreea, Vietnam, Afganistan, Orientul Mijlociu, apariția diferitelor gherile şi mișcări teroriste, precum şi incapacitatea repetată a ONU, instituția născută cu misiunea fundamentală de a salvgarda pacea mondială şi drepturile omului conform declarației universale din 1948, de a-şi îndeplini satisfăcător rolul unic primit, toate acestea își au originile în „pacea cu 50% justiție” din 1945, interpretată şi folosită după aceea de puterea de la Moscova ca armistițiu şi acoperire pentru continuarea implementării „agendei 1917”, de preferință prin evitarea unei confruntări militare deschise şi directe cu SUA.

Care sunt, prin urmare, esențialmente, opțiunile Occidentului în acest moment? Sunt doar două, şi ambele presupun riscuri mari. Ar trebui spus, în primul rând opiniilor publice din țările occidentale, că timpul când au existat opțiuni față de Rusia cu costuri sensibil mai mici a trecut.

Prima opțiune este forțarea, politică şi diplomatică, a unei înțelegeri oarecare („pacea” cu regimul Putin este un mit, cum am arătat) între Ucraina şi Rusia, cât de repede posibil. Avantajul unic care poate fi atașat acestei opțiuni, dar care poate fi „vândut” uşor unor segmente largi ale opiniilor publice occidentale, este că prin oprirea conflictului armat „s-ar reduce pericolul imediat de escaladare” spre un conflict general european sau chiar mondial, precum şi riscul de recurgere de către Rusia la arme de distrugere în masă. Riscurile acestei opțiuni sunt însă multiple şi majore.

În primul rând, Ucraina ar „trebui” forțată (sau „împinsă”) să accepte cedarea unor teritorii vaste, cel puțin conform actualei linii a frontului, pentru că este de neimaginat cum V. Putin ar putea accepta o înțelegere fără a obține pentru consumul intern din Rusia argumentul că a cucerit teritoriu suplimentar față de cel pe care Rusia în avea deja înainte de 24 februarie 2022. Orice altceva ar fi pentru el o înfrângere gravă, pentru că ar ilustra, mai mult decât orice altceva, inutilitatea războiului criminal pe care l-a declanșat (indiferent de cum numește oficial Moscova acest război). Dacă ar proceda astfel, Occidentul ar pierde nu numai extraordinarul capital de simpatie şi admirație pe care şi l-a câștigat în Ucraina, dar ar propaga şi un șoc politic major în statele UE şi NATO central-est europene, precum şi în cazul aliaților din restul lumii.

În al doilea rând, prin forțarea (sau „împingerea”) Ucrainei să cedeze teritorii agresorului, Occidentul şi-ar distruge ceea ce a mai rămas din reputația sa, pentru că o astfel de înțelegere ar însemna acceptarea încălcării dreptului internaţional, ar însemna recompensarea agresiunii armate neprovocate, dar şi pentru că Ucraina ar fi pusă într-o poziție similară celei a Cehoslovaciei din 1938, sacrificată de diplomaţiile occidentale pentru o „pace durabilă în Europa” care însă nu a mai durat decât un an, până la catastrofa din 1939.

În al treilea rând ar presupune abandonarea completă a oricărei componente de justiție pentru victima agresiunii, inclusiv în ceea ce privește despăgubirile pentru pagubele materiale colosale provocate ucrainenilor şi Ucrainei, fiind evident că regimul Putin nu ar accepta nicio o clauză de asumare a responsabilității, fie ea şi doar materială, într-o astfel de înțelegere.

În al patrulea rând, această opțiune, în sine, odată făcută ar plasa instantaneu Ucraina şi Occidentul în poziția inferioară a solicitanților (poziția politică slabă, „din vale”), pentru că ar fi clar Moscovei, din prima secundă, că Ucraina ar face asta doar împinsă de Occidentul care „nu mai poate şi vrea pace”.

În al cincilea rând, din punct de vedere militar ar fi o greșeală majoră, care ar oferi lui V. Putin şi acoliților săi exact cadoul de care aceștia au nevoie cel mai mult, respectiv un timp de regrupare şi refacere după înfrângerile serioase suferite de armata rusă pe front în 2022.

În al șaselea rând, din punct de vedere politic şi juridic, nu ar exista absolut nicio garanție că Moscova, care de 105 ani încalcă aproape orice acord internaţional semnat, ar decide să-l respecte pe acesta, chiar încheiat cu girul ONU (dreptul de veto al Rusiei la CS ONU îi oferă posibilitatea să paralizeze organizația după bunul plac). În plus, dacă Occidentul ar renunța la argumentul juridic şi moral superior, prin „împingerea” Ucrainei să cedeze teritorii unui agresor care le-a obținut prin călcarea în picioare a Cartei ONU, de pe ce poziții „superior morale” şi „juridic principiale” ar mai putea ulterior să critice sau să se opună unei foarte previzibile încălcări ulterioare de către Rusia a unui astfel de acord cu Ucraina?

În al șaptelea rând, dacă Occidentul ar accepta, fie şi indirect şi informal, câștiguri teritoriale ale Rusiei prin această opțiune – şi în plus față de impactul catastrofal asupra regimului de neproliferare nucleară (expus mai sus) – succesul Rusiei în a obține anexiuni teritoriale „cu acte în regulă” după o agresiune armată „la lumina zilei” ar putea deschide nu doar Cutia Pandorei, dar şi porțile iadului, la nivel mondial, unde zeci, poate sute, de revendicări teritoriale mocnesc de decenii, uneori de secole, şi nu s-au transformat până acum în războaie doar pentru că potențialii agresori s-au temut de riposta internațională, coordonată de puterile occidentale. Odată ce această teamă ar fi risipită prin recompensarea agresiunii Rusiei (şi a crimelor de război comise împotriva civililor necombatanți) cu teritorii echivalente cu suprafața fostei Iugoslavii, înseși conceptele de „pace mondială” şi „sistem internaţional” vor fi spulberate, iar primele secole ale Evului Mediu, caracterizate de „războiul tuturor împotriva tuturor”, ar putea ajunge să fie privite retrospectiv cu nostalgie istorică prin comparație cu ce ar putea urma astăzi dacă fie şi o parte a statelor cu revendicări teritoriale ar decide să recurgă la forța armelor pentru a şi le satisface.

A doua opțiune este menținerea sprijinului pentru Ucraina până la respingerea agresorului şi restabilirea suveranității şi integrității sale teritoriale în frontierele recunoscute internaţional. Spre deosebire de prima opțiune, şi aproape simetric față de ea, însă pe parte pozitivă, această opțiune are avantaje multiple foarte importante, care constau, în esență, în evitarea celor 7 riscuri majore care ar fi antrenate de „împingerea” Ucrainei, în orice mod, într-un acord dezavantajos cu Rusia. Singurul risc asociat acestei opțiuni, un risc serios dacă este analizat în izolare față de contextul mai larg, nu este unul vital, dar este unul foarte dificil de gestionat psihologic la nivelul elitelor occidentale, care au dezvoltat în cele peste 3 decenii de la dizolvarea URSS o aversiune la risc aproape patologică, pe care au „reușit” în mare măsură să o transmită şi națiunilor lor: riscul ca regimul Putin să escaladeze războiul pentru a „camufla” într-un conflict mai amplu şi cu mai mulți participanți faptul că a eșuat în agresiunea sa militară împotriva Ucrainei.

Problema cu acest unic risc, față de toate celelalte mult mai serioase asociate primei opțiuni, este că apare mult mai „logic” şi mult mai iminent, parțial pentru că se mulează mai uşor pe o gândire liniară de tip cauză–efect, şi parțial pentru că Rusia a fost o prezență constantă în ultimele două decenii în centrul atenției elitelor occidentale, unde a fost tratată ca „mare putere mondială” (deși nu era, şi nu este decât o putere regională înarmată nuclear) de interesele căreia „trebuie” ținut cont cu grijă, dacă nu „trebuie” chiar satisfăcute la cerere, iar o astfel de politică a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al țărilor occidentale. Astăzi, iată, Rusia cere noi concesii, teritoriale dar nu numai teritoriale, şi tot Ucrainei, o țară despre care Occidentul, cu siguranță occidentalii, nu știa(u) aproape nimic înainte de 24 februarie 2022, așa că nu este de mirare că mulți occidentali, nu numai la nivel popular, dar şi la nivelul elitelor diverse, se întreabă „de ce nu, dacă asta va calma Rusia şi va evita un război mondial?”. În orice țară şi în orice epocă a fost dificil de contrazis o astfel de „logică”, care tinde să se impună în primul rând prin caracterul ultra-simplificator, reconfortant pentru opinenți. Nici acum nu va simplu de explicat cetăţenilor statelor democratice că ecuaţia „concesii către Rusia = pace = întoarcerea la vremurile bune” nu e doar falsă, dar nici nu mai este posibilă, politic vorbind, şi nici nu va mai exista vreodată. Nu va fi simplu inclusiv pentru că la nivelul capitalelor occidentale, dar şi al instituțiilor europene, s-a generalizat practica explicării crizei multidimensionale severe care afectează acum Occidentul prin „războiul lui Putin în Ucraina”. Da, acest război este al lui V. Putin, şi da, acesta este vinovat de crime grave împotriva umanității şi crime de război, iar războiul declanșat la ordinul său a contribuit la agravarea unor crize preexistente în Occident. Dar cele mai grave două crize care afectează acum Occidentul – inflația şi criza energiei – își au rădăcinile mult înainte de 24 februarie 2022 şi se datorează unor decizii adoptate de politicieni aleși democratic în Occident. Politicile flamboiant-inflaționiste ale băncilor centrale de emisie occidentale (ECB, US FRB, BoA) de după 2008, şi politicile dogmatice de „decarbonizare” din ultimul deceniu vizând forțarea „tranziției verzi” – nu doar cu ignorarea studiilor de fezabilitate şi sustenabilitate privind renuanțarea bruscă la combustibilii fosili şi la dezvoltarea programelor nucleare civile, dar şi în mod ipocrit pentru că în paralele cu „marșul împotriva fosililor” destinat consumului intern, aceiași politicieni occidentali au permis creșterea nestingherită şi masivă a dependenței Europei de petrolul şi gazul natural din Rusia – au avariat grav puterea de cumpărare a occidentalilor şi capacitatea Occidentului, mai ales a Europei, de a-şi asigura independența energetică la prețuri rezonabile pentru populație, şi nu au fost dictate cancelariilor occidentale de regimul Putin, chiar dacă prin efectele lor nefaste i-au alimentat acestuia încrederea că poate trece la faza finală de restaurare imperială, pentru că Occidentul este prea slăbit din interior ca să i se opună. Este de înţeles că mulți politicieni occidentali încearcă acum să scape de responsabilitatea politicilor care au creat în Europa scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai şi dependențe energetice masive de Rusia, prin „transferarea” întregului pasiv al acestora, „la pachet”, în contul „războiului lui Putin”, unde s-ar pierde mai uşor printre responsabilitățile infinit mai grave şi ample ale regimului de la Moscova. Prin aceasta însă, alimentează la nivelul opiniilor publice occidentale ideea că prin concesii făcute Rusiei pe seama Ucrainei s-ar putea obține „pacea”, care la rândul ei ar face toate problemele acumulate în Occident după 2008 să dispară, ceea ce este, elegant spus, o fantasmă periculoasă.

În fapt, în scenariul pierderii războiului său de agresiune de pe teritoriul Ucrainei, Rusia nu are opțiuni de escaladare realiste, şi pe care Occidentul să nu le poată gestiona. Natura conspirativă, diversionistă şi deviantă, care „îmbracă” miezul infracțional şi kleptocratic al regimului de la Moscova, face extrem de improbabilă recurgerea la escaladări imediat atribuibile la nivel mondial, precum utilizarea armelor nucleare (inclusiv aliații indefectabili ai Rusiei, precum Coreea de Nord, Eritreea, Iranul sau Venezuela, știu că Ucraina nu are nici un fel de arme de distrugere în masă). Așa cum am arătat mai sus, regimul este perfect conștient că dacă ar recurge la asta ar fi definitiv terminat, pe termen foarte scurt, şi nu va recurge la astfel de arme decât dacă se va simți sistemic amenințat cu extirparea (schimbarea liderului nu se încadrează, neapărat, aici). Regimul Putin poate însă recurge la acțiuni „subterane” (sau submarine) periculoase, dar mult mai uşor de negat oficial, nu doar în Ucraina (unde centrala nucleară de la Zaporojie îi oferă cea mai tentantă opțiune, deocamdată folosită pentru poziționarea în impunitate a propriilor baterii de rachete şi artilerie, şi ocazional ca sperietoare pentru Occident), dar şi în Occident, unde cei 20 de ani în care elitele locale au fost fascinate de „șarmul” lui V. Putin, şi mai ales de banii acoliților acestuia, au fost cu siguranță folosiți de Moscova pentru construirea unor rețele clandestine de sabotaj şi diversiune care pot fi activate la ordin pentru chestiuni încă şi mai grave decât omorârea dizidenților sau defectorilor ruşi.

Eventuala escaladare militară a Rusiei, prin metode neatribuibile, ca răspuns la previzibila înfrângere militară completă în Ucraina (dacă Occidentul va continua să o ajute împotriva agresorului), oricât de periculoasă ar putea fi, nu ar fi de natură să pună Occidentul în fața unor amenințări existențiale, cum s-ar întâmpla, în schimb, aproape sigur în cazul concretizării riscurilor aferente primei opțiuni („împingerea” Ucrainei să încheie o înțelegere în termenii Rusiei). O notă specială la acest punct ar trebui să privească Crimeea. Nu mai este un secret pentru nimeni că modul în care Occidentul (cu Germania şi Franța în poziții de prim plan) a gestionat criza provocată de invazia rusă din 2014 şi „anexarea” Crimeei de către Rusia, a fost unul lamentabil. A fost chiar mai rău – dacă păstrăm proporțiile dar încercăm o analogie cu un eveniment din istoria recentă – decât în martie 1938 când Hitler a anexat Austria la Germania, pentru că atunci, cel puțin, Regatul Unit şi Franța n-au făcut nimic (au „făcut totul” câteva luni mai târziu, la Munchen, când au consimțit la dezmembrarea Cehoslovaciei, o eroare care dacă va fi repetată astăzi cu Ucraina va avea exact aceleași consecințe ca atunci: un război mondial). „Legăturile istorice” ale Rusiei cu Crimeea, episodul „transferului intern” al peninsulei, în URSS, de către Hrușciov, de la Rusia la Ucraina (ambele republici unionale în cadrul URSS, pe atunci), importanța bazei de la Sevastopol pentru flota rusă de la Marea Neagră etc., toate acestea sunt bine cunoscute decidenților occidentali de mult timp, dar „locul special” pe care Crimeea l-a ocupat până nu de mult în gândirea acestora cu privire la posibilele ieșiri negociate din războiul declanșat de Rusia la 24 februarie 2022 nu a avut nicio legătură cu ele, ci cu sentimentul de vinovăție („bine” refulat) legat de „gestionarea” agresiunii ruse din februarie 2014.

Firele țesute de regimul Putin în Occident ajunseseră atât de puternice în 2014, încât istoricii care vor scrie istoria acestei perioade vor fi uimiți de modul în care, timp de 5 luni, liderii occidentali au reacționat la „anexarea” Crimeei de către Rusia: paralizați politic, incapabili de o reacție concretă minimal semnificativă. Aflați în fața unui eveniment de o gravitate excepţională şi fără precedent în Europa după 1945, anexarea unui teritoriu legal deținut de un stat, cu forța armelor, de către un alt stat, adică exact genul de eveniment care în urmă cu doar 75 de ani dusese la un război mondial cu 55 de milioane de morți şi sute de milioane de alte victime, nu au făcut practic nimic. Amănuntul încă prea puțin cunoscut la nivel public este că ceea ce a determinat începerea reechilibrării balanței strategice a diplomaţiilor din UE, de la poziția „haideți să nu sărim pe concluzii, dracul nu e chiar atât de negru, şi avem interese comune foarte mari” la poziţia „s-ar putea să avem unele probleme cu Rusia, haideţi să ne uităm mai atent la ele”, nu a fost nicidecum invazia din Crimeea şi „anexarea” acesteia, ci catastrofa umanitară a doborârii zborului civil comercial malaiezian MH 17, de pe ruta Amsterdam – Kuala Lumpur, de către separatiștii ruși din Donbass, în mâinile cărora Moscova pusese armament antiaerian performant fără a-i supune în prealabil unor teste minimale de IQ, alcoolemie şi competență militară. Atunci, la 17 iulie 2014, când s-a confirmat știrea că 298 de civili (printre care copii, femei, familii întregi plecate în vacanță), din care 198 de cetățeni olandezi, au fost uciși de paramilitarii separatiști ruși din estul Ucrainei, dlui. prim ministru Mark Rutte i-a îngheţat prima dată zâmbetul de satisfacţie pe care îl conserva din noiembrie 2011, când alături de dna. cancelar Angela Merkel, dl. prim ministru Francois Fillon şi „președintele” Dimitri Medvedev, inaugurase ultra-controversatul gazoduct North Stream, în pofida multiplelor şi insistentelor avertismente primite din varii direcții cu privire la eroarea strategică colosală comisă prin ancorarea UE de Rusia prin acel proiect.

Este trist, şi totodată tragic, că doar cortegiul funebru al celor 298 de sicrie, multe de copii, pe străzile Olandei a putut să tempereze oarecum, după 14 ani, complicitatea majorităţii elitelor politice vest-europene cu regimul Putin, complicitate până atunci flamboiantă. Adevărul crud este că, şi după aceea, ideea „închiderii” conflictului ruso-ucrainean iniţiat de Rusia în 2014 pe baza recunoașterii formale a apartenenței Crimeei la Rusia, şi cu subtextul „renunțării” de către Rusia la orice alte pretenții față de Ucraina, a fost prezentă în majoritatea centrelor de decizie occidentale, unde nu putini s-au agățat de ea „ca înecatul de pai”. Paradoxal, şi din nou trist, este faptul că ceea ce a anulat definitiv şansele Rusiei (deloc neglijabile până atunci) de „a-şi negocia Crimeea” nu a fost declanșarea războiului său de agresiune împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022, ci decizia politic catastrofală din octombrie 2022 de a „anexa” alte patru provincii ale Ucrainei, care nu numai că a „diluat dosarul Crimeea” în mod ireparabil, dar a şi convins capitalele vest-europene care mai „nutreau speranțe” că nu este nimic de făcut, pentru că regimul Putin va cere mereu tot mai mult, dincolo de ceea ce diplomația ar fi putut, realist vorbind, rezolva. Şi nu este nicio mirare aici, având în vedere că obiectivele lui V. Putin sunt situate mult dincolo de Ucraina, deci era din start exclus să poată fi „domesticit” şi adus „back in business” cu Crimeea (şi este patetic câți politicieni occidentali au văzut asta ca „opțiune”). Istoria va consemna că Rusia a „anexat” ilegal, şi militar, Crimeea în martie 2014 şi a pierdut-o politic, şi diplomatic, în octombrie 2022, pe mâna ei, deși a avut o vreme șanse reale s-o obțină „cu acte”. De acolo înainte evenimentele nu mai pot curge, mai repede sau mai încet, decât într-o singură direcție: Crimeea va reveni sub controlul suveran al Ucrainei, conform cu Carta ONU şi dreptul internaţional.

Revenind la problema fundamentală a soluției politice la acest război, să rememorăm că președintele Zelenski a prezentat liderilor grupului „G–20” reuniți la Summit-ul din Bali (Indonezia), la 15 noiembrie 2022, un „plan de pace în 10 pași”. Este un „plan de pace” în deplin acord cu Carta ONU, ideile incluse sunt fără discuție legitime, iar având în vedere că provine din partea unui stat victimă a unei agresiuni neprovocate care a reușit să oprească agresorul şi să-i administreze înfrângeri militare serioase, poate fi considerat rezonabil şi moderat, având în vedere crimele abominabile împotriva umanității şi distrugerile colosale provocate deliberat de Rusia prin agresiunea sa. La 15 noiembrie Ucraina a cerut o „pace justă” prin raportare la injustiția şi ilegalitatea căreia i-a căzut victimă odată cu agresiunea armată a Rusiei, respectiv refacerea integrității sale teritoriale, primirea de compensații pentru colosalele distrugeri materiale comise de armata rusă pe teritoriul său şi judecarea crimelor şi criminalilor de război.

Răspunsul Rusiei a venit la 27 decembrie 2022, prin vocea ministrului de externe S. Lavrov (redistribuit intempestiv de V. Putin în rolul de bad cop, urmare frustrării resimțite după vizita surpriză a președintelui Zelenski în SUA şi la vederea rezultatelor acesteia): dacă Ucraina nu acceptă un „pachet de tipul 17 decembrie 2021 plus” – „demilitarizare”, „denazificare”, „înlăturarea amenințărilor la adresa Rusiei din teritoriile controlate de Administrația de la Kiev” şi recunoașterea anexiunilor de teritorii ucrainene făcute prin forță de Rusia (aproximativ 20% din suprafața țării) – atunci „problema va foi tranșată de armata rusă”. Dincolo de faptul că rolul unui ministru de externe, chiar şi în Rusia, nu ar trebui să includă amenințarea altor state cu distrugerea militară dacă nu se supun necondiționat unui agresor extern, frapează tupeul extraordinar la Moscovei în a lansa un nou ultimatum Ucrainei, în condițiile în care pe front luptele evoluează în defavoarea sa. Mesajul Rusiei a fost completat în ziua următoare, 28 decembrie 2022, de Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului (adică al lui V. Putin), care a reconfirmat că Moscova nu va accepta niciun plan de pace al Ucrainei care „nu ia în calcul noile realități teritoriale”, respectiv „anexarea” la Rusia a regiunilor Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson (şi evident a Crimeei, pe care D. Peskov nici nu s-a mai deranjat să o menționeze). Interesant, D. Peskov s-a menținut la 28 decembrie în zona „cadastrală” (acceptarea „anexării” la Rusia a celor 4 regiuni ucrainene, pe care armata rusă nici nu le controlează integral, de altfel), fără să reia „cocktailul Lavrov” din ziua precedentă (amestecul aberant de „demilitarizare”, „denazificare” şi „lichidare a amenințărilor”). În plus, la fel de interesant, D. Peskov a admis că Rusia nu a înaintat Ucrainei propriul său „plan de pace”, unul care să-i fie convenabil, fără să precizeze însă motivele acestei tergiversări. Acestea sunt însă evidente oricărui observator atent şi avizat al dinamicii agresiunii ruse: Rusia nu „pune pe hârtie” termenii săi de pace pentru că aceștia depășesc cu mult ceea ce Ucraina ar putea ceda, chiar dacă ar dori să cedeze ceva (nu este cazul, din fericire), iar V. Putin – în linie cu obsesia maladivă înstăpânită la KGB după 1947, când Uniunii Sovietice i s-a spus „niet” la continuarea expansiunii mondiale – își dorește nu Ucraina, ci alt interlocutor – SUA – pe care nu-l mai poate însă avea după crimele împotriva umanității comise, la vedere şi într-o combinație de sadism, primitivism şi cinism, în Ucraina.

Coroborând, ceea ce Rusia, prin vocile lui S. Lavrov şi D. Peskov, a cerut Ucrainei la 27 – 28 decembrie 2022, a fost, practic, să se predea necondiționat agresorului (culmea, pe care a reușit până acum să-l bată pe câmpul real de luptă). În schimbul acestei capitulări pe care a solicitat-o, Rusia nu a oferit „la schimb” absolut nimic, fapt care, dincolo de aroganța, infatuarea şi de tupeul binecunoscute la oficialii ruși „coborâtori din KGB” (adică la 99% din total), reconfirmă faptul că țintele reale ale Moscovei se află mult dincolo de Ucraina. Este mai mult decât evident că, în aceste condiţii, şansele începerii unor negocieri de pace autentice în prima parte a anului 2023 sunt aproape nule, şi că războiul va continua. Liderii occidentali vor rămâne astfel, în al doilea an de război, cu două opțiuni clare, scenariu pe care unii dintre ei (nu puțini) îl detestă încă dinainte să fi fost confirmat de realitate, dar pe care nu îl mai pot evita: ori își înving fricile şi complexele şi ajută masiv Ucraina să câștige războiul său defensiv încă „localizat”, ori își găsesc curajul să le explice propriilor alegători că trebuie să se pregătească pentru posibilitatea unui mare război, cel mai probabil global, la care vor participa direct cu costuri incomensurabil mai mari.

Riscăm destul de mult acum pentru a evita un nou război mondial, sau nu riscăm mare lucru acum şi prin asta facem un nou război mondial foarte probabil înainte de 2025, aceasta este întrebarea. Dacă elitele occidentale ar fi „aterizat la realitate” cel târziu în 2014, dilema nu ar fi fost astăzi atât de dură. Așa însă, comunitatea democrațiilor nu mai poate fi amâna răspunsul la această întrebare. Timpul este pe cale să expire.

„Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

https://www.contributors.ro/razboiul-de-105-ani-al-moscovei-cu-lumea-si-de-ce-a-venit-timpul-aterizarii-la-realitate/

//////////////////////////////////////////

(Prin privati-hotie ILIESCIANA –pana si combustibilii sunt rusificați) … Rușii care au nimicit hălci uriașe din industria românescă.Cum au acaparat oligarhii Kremlinului aluminiul, oțelul, rafinării și bănci

Interesele Rusiei în România nu sunt neapărat economice.

Prin investițiile ei aici, Rusia urmărește simultan mai multe direcții: să omoare concurența (în ’89, România era una dintre cele mai industrializate țări comuniste), să pătrundă pe piața UE sau să formeze pârghii care acționate pot răspunde intereselor ei la un moment dat.

Încă din anii ’90, Rusia a desfășurat în România o serie de afaceri bizare, toate conduse de foști ofițeri de informații dar și ajutați de unii decidenți români.

Majoritatea investițiilor rusești s-au materializat prin cumpărarea unor uzine și fabrici scoase la privatizare de guvernele de atunci. Puține dintre acestea mai funcționează și azi.Să ne amintim, într-o ordine aleatorie, de cele mai importante cazuri în care companii sau oameni de afaceri din Rusia au desfășurat afaceri la noi.

Monopol rusesc pe aluminiul românesc

Alor Oradea a fost o companie producătoare de alumină din România. Era singura fabrică de alumină care folosea bauxită autohtonă. Alor fost cumpărată, la valoarea de lichidare, de Russki Aluminium (deținută de oligarhii Roman Abramovich și Oleg Deripaska), în 1998.În anul 2001, rușii au închis fabrica, pe motiv ca nu mai era profitabilă. Alor a fost singura fabrică de alumină tubulară din Europa.

În 2002, Marco Group (în 2007 și-a schimbat denumirea în Vimetco) devine acționar la Alro Slatina, cel mai mare consumator de energie din România.În 2018, acționarii ruși anunțaseră că scot la vânzare Alro Slatina – cel mai mare producător de aluminiu din Europa continentală.Astfel, printre acționari a apărut și Pavăl Holding (deținută de frații Pavăl, patronii Dedeman) care deține 23% din companie.La sfârșitul anului trecut, Alro era din nou pe punctul de a-și închide producția din cauza scumpirii energiei. Până la urmă au închis doar o parte din producție.

În anul 2005, Alro devine acționar majoritar la Alum Tulcea, singura companie producătoare de alumină. Principalul client al Alum SA este Alro Slatina.Astfel, monopolul pe aluminiul românesc a devenit în totalitate rusesc.

Combustibili rusificați

După mai multe scandaluri și jafuri săvârșite de români ca Marian Iancu, Ovidiu Tender și Corneliu Iacubov, guvernul Năstase șterge datoriile rafinăriei RAFO Onești.

Apoi, în 2005, este cumpărată de compania Calder A, în spatele căreia se află fondul PMG-Privatstiftung, condus de omul de afaceri rus Yakov Goldovsky.În 2009, RAFO ajunge în protofoliul companiei rusești Petrochemical Holding, deținută tot de oligarhul Yakov Goldovsky.

În 2015, Petrochemical Holding a anunțat că va închide și va vinde la fier vechi rafinăria de la Onești care avea datorii de peste 312 milioane lei și pierderi de 287 milioane lei.Oligarhul rus Yakov Goldovsky, apropiat de regimul Putin, a vândut rafinăria în 2016 unui basarabean, Vitali Cebanu, un apropiat al lui Renato Usatîi.

Basarabeanul a revândut apoi rafinăria unui belgian, Daniel Goldenberg, acesta fiind patronul firmei Result-4-You BVBA, fost membru în Consiliul de Administrație al RAFO.După mai multe peripeții și insolvețe, în 2020, rafinăria a fost preluată de compania Roserv Oil, deținută de Gruia Stoica, cu suma de 6 milioane de dolari. Cu toate acestea, rafinăria nu a fost încă repornită.

Pe vremea comunismului, RAFO a fost cel mai modern combinat de prelucrare a petrolului din S-E Europei.Petrotel Ploiesti a fost achiziționată în anul 1998 de LukOil în defavoarea concernul american ConocoPhilips.În anul 2011, Lukoil a demarat, în calitate de finanțator, procedura de contractare a serviciilor pentru realizarea centrului de date al Autorității Naționale pentru Resurse Minerale, pentru gestionarea resurselor naturale din România, cuprinzând informații cu diferite grade de secretizare.Deși Petrotel s-a confruntat cu mari pierderi financiare, în 2012, Lukoil a primit în concesiune două blocuri în apele teritoriale române din Marea Neagră: EX-29 Est Rapsodia și EX-30 Trident, concesiune preluată apoi de Romgaz.

Dezastrul Lukoil a început în 2014, când Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declanșat o anchetă în cursul căreia concernul rusesc a fost acuzat de fraudarea bugetului național cu circa 4,30 miliarde euro.

După câteva săptămâni, la interventia lui Ponta, instanţa a decis ridicarea unei părţi din sechestru, iar compania şi-a reluat activitatea. La începutul lui 2015, procurorii au pus sechestru pe antrepozitul fiscal al concernului rus.Condusă de doi oameni de încredere ai lui Putin, Gazprom deține concesiuni petroliere în România prin subsidiara sa sârbă, NIS Petrol. Aceasta are concesiunile petroliere Jimbolia (județul Timiș) și Tria (Bihor).NIS a declanșat o ofensivă foarte agresivă deținand în România și aproape 200 de benzinării.

Compania de stat Gazprom este și principalul furnizorul extern de gaze al României, asigurând circa o cincime din necesarul de gaze al țării. În plus, în 2013, Gazprom a anunțat achiziționarea companiei Marine Bunker Balkan, care alimentează cu combustibil nave în Portul Constanța.Probabil că printre primii afaceriști ruși care au venit în Romania este Constantin Ivorski prin grupul de firme Unicom. Iavorski a fost ministru al energiei în Republica Moldova la începutul anilor ’90 și a făcut afaceri dubioase sub protecția politicienilor români apropiați Moscovei.

Înca din ’90 Iavorski a revândut, prin companiile sale, energie electrică sub prețul pieței. El a intermediat și livrări de gaze prin firme căpușă deschise în Elveția, cărbune pentru termocentralele românești sau s-a implicat în imobiliare.Iavorski este cel care le-a făcut loc rușilor de la Gazprom în Portul Constanța.

În 2013, el a vândut firma Marine Bunker Balkan rușilor de Gazpromneft Marine Bunker, firmă controlată de gigantul rusesc Gazprom.În trecut, Constantin Iavorski a lucrat pentru firma Runicon SA, din Elveția, controlată de către oligarhul rus Roman Abramovich.Rușii acaparează și oțelulTMK a deținut în România două combinate: producătorul de țevi TMK Artrom Slatina (cumpărată în 2004) și combinatul siderurgic TMK Reșița.

Dacă la Slatina lucrurile au fost curate, la Reșita combinatul a fost vândut de mai multe ori unor companii americane care nu și-au respectat angajamentele și apoi, în 2004 a fost cumpărată de TMK pentru un euro.Interesant este că TMK Reșița furniza toată materia primă necesară uzinei Artrom Slatina.Președintele consiliului director al TMK, este cunoscut drept un susținător înfocat al lui Vladimir Putin. Anul trecut, TMK Reșița a fost radiată după o fuziune prin absorbție cu combinatul din Slatina.

În perioada 1988-1989, Metalexportimport exporta oțel și aluminiu în valoare de două miliarde de dolari anual. Acum, firma este falimentată.În anul 2007, controlul asupra firmei de comerț exterior a fost preluat de Rosatomstroy, parte a grupului rusesc Atomstroy, condus de rusul Serghei Shmatko (fost ministru al Energiei în perioada 2008-2012).În aceeași perioadă, guvernul de la Moscova a fost condus de Vladimir Putin, care îi cedase președinția lui Dmitri Medvedev.

Compania Mechel a început din 2003 să strângă în portofoliul ei combinatele Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgovişte (COS), Ductil Steel – Oţelu Roşu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul Brăila şi Mechel – Reparaţii Târgovişte.Patronată de Igur Zyuzin, unul dinte cei mai bogați ruși, Mechel avea, în anul 2010, aproximativ 7.000 de angajați în România. După problemele companiei rusești cu Putin, în 2013, Mechel cedează activele sale din România unei firme de apartament, pentru 50 de euro.

Închiderea combinatelor a redus atunci cu 15% producția de oțel a României, afectând puternic sectorul construcțiilor, având în vedere că în 2010 compania asigura 80% din industria de oțel-beton a țării.La un moment dat, interesele în România ale Companiei Mechel au fost reprezentate și printr-un fost ofițer al trupelor speciale (Spetnatz) din cadrul GRU (fostul serviciu de spionaj al Armatei Roșii) pe nume Boris Golovin.Golovin a încercat și o afacere cu autobuze rusești la UCM Resita prin firma Robus Reșița.

Șova și omul GRULa începutul anilor 2000, Boris Golovin s-a implicat în retehnologizarea Complexului Energetic Hunedoara, un eșec răsunător care a făcut ca România să plătească 21 de milioane de dolari.

Investiția reprezenta compensarea unei datorii istorice a URSS, rezultată din participarea României la construcția combinatului de la Krivoi Rog.

În paralel, firmele lui Golovin alimentau cu cărbune rusesc centrale electrice și de termoficare românești.

Numele lui Golovin apare în firma Global Energy Investment, societate unde este asociat cu Horia Constantin Bejan, fost director în Ministerul Economiei și fost partener de afaceri cu Constantin Iavorski.Prin intermediul Global Energy Investment, Golovin și Bejan dețineau peste 85% din Global Internațional SA, acum radiată. Acțiuni la această firmă mai avea și societatea Engineering Company Ziomar, înregistrată în localitatea Podolsk din Rusia.

Printre acționari se mai aflau ucrainenii Olga și Dmytro Pokhvata, rușii Alexey Ustinov și Victor Ustinov, Valeriu Petru Achiriloaie și Nicolae Costache.Victor Ustinov a fost atașat comercial al Rusiei la București. El reprezenta compania Engineering Company Ziomar, casa de comerț a companiei rusești de stat ZiO Podolsk, producător de utilaje nucleare, implicată în programul de îmbogățire a uraniului din Iran. ZiO Podolsk este o filială a companiei Atomenergomash, care la rândul ei este o subsidiară a Rosatom.

Ultima este o corporație de stat rusească înființată din ordinul președintelui Vladimir Putin, în decembrie 2007, și care gestionează toată activitatea nucleară civilă din Rusia.În anul 2007, firma Global Internațional 2000 s-a asociat cu italienii de la Enel și Romelectro pentru a construi una dintre cele mai mari termocentrale pe cărbune din sud-estul Europei, la Galați. Dar proiectul de două miliarde de euro a fost stopat de „Greenpeace”.

Până la urmă, Golovin a reușit să pună mâna pe Uzina Termoelectrică Giurgiu SA, privatizată în 2010 de Consiliul Județean Giurgiu. Prețul de achiziție a fost de aproximativ 22 milioane de lei, însă CJ Giurgiu a răscumpărat Centrala Termică Giurgiu cu 14,7 milioane lei. Bani care au ajuns în conturile firmei Global Internațional 2000.La momentul privatizării, uzina era singura care furniza energie termică pentru giurgiuveni. Acum, fosta societate de stat se află în faliment.Sub patronajul colonelului Boris Golovin, fostului ministru al Transporturilor, Lucian Șova, și masonului Stelian Nistor s-a încercat și realizarea unui afaceri cu autobuze rusești.

Șova a fost acționar în firma Regional Romlines, care și-a înterupt activitatea.Asociații lui Șova din această firmă erau Boris Golovin, Romcar Russian Buses SA, AC Management și Niso Transeurope. Ultima firmă era controlată de Lucian Șova și Stelian Nistor.Banca KGBÎnsă, cele mai spectaculoase afaceri, sau mai bine zis combinații, au fost făcute de Armen Goutchian.

Armen Goutchian s-a refugiat în România deoarece fusese implicat într-o escrocherie de proporții ce a vizat fraudarea unui fond de pensii al rușilor prin intermediul grupului rus de investiții MMM. Afacerea a fost, la vremea respectivă, o mare țeapă financiară în Rusia.Pentru a scăpa de cei pe care-i escrocase, Armen a fost declarat mort și a părăsit țara cu destinația România. Din motive de protecție, el și-a schimbat apoi numele în Armen Călin, după căsătoria cu românca Georgeta Călin.După ce a înșelat mai multe firme cu câteva miliarde de lei, una dintre afacerile de succes ale lui Armen pe piața țepelor autohtone a fost Compania Populară de Leasing (CPL) înființată în 1999, cu sediul la aceeași adresă cu Cooperativa de Credit Banca Populară Româna (BPR).Apoi, Armen apare alături de Emil Botea, președintele BPR, dar și președintele Consiliului de Administratie al Băncii Unirea, care a forțat preluarea băncii de către BPR ca s-o poată vinde ulterior unui grup de afaceriști ruși.Mișcarea a fost făcută prin intermediul lui Armen Călin, numit director de relații externe al BPR. Au fost purtate atunci negocieri cu reprezentanții unor grupuri de interese rusești, conduse de foști ofițeri de informații din KGB și GRU, precum și de foști demnitari sovietici.Printre aceștia erau Anatol Bakajef – domiciliat în Germania, fost general KGB și patron al uneia dintre firmele rusești (Eltana) cu corespondență în România, Vitali Kozliakov – fiul unui fost general KGB, fost ministru în Ucraina și director al unui institut de metale rare, Alexei Voskoboy – fost consilier al ministrului de externe al Rusiei (Ivan Ivanov) și președinte al Asociației Industriașilor din Rusia și Anatoly Patron – președintele băncii rusești Commercial Bank for Investments and Tehnologies, înființată în Singapore și cu sediul la Moscova, președinte al Nova Bank (fosta Banca Unirea).Banca Unirea devenită Nova Bank după ce a fost preluată de către ruși, a avut scopul declarat de a ajuta afaceriștii ruși. Dar nu a acordat nici măcar un credit și se pare că a fost folosită pentru sifonarea banilor. Căci în foarte scurt timp a fost desființată.

https://ziare.com/rusia/oligarhi-rusi-industria-romaneasca-1727272

//////////////////////////////////////////

Ciolacu, scos „la tablă” de un parlamentar constănțean: Firmele rusești „zburdă” prin economia românească

Sancţiunile impuse Rusiei de Uniunea Europeană, de organismele internaţionale, continuă. Companiile ruseşti trebuie ţinute deoparte. Ele nu au cum să facă afaceri, mai ales în domeniul petrolier, cu statele UE şi statele NATO. Cu toate acestea, statul român dă încă o probă a incoerenţei şi amatorismului în plină criză. În realitate, instituțiile își dau cu stângul în dreptul, anulându-și, în mod suspect, deciziile, de la o zi la alta. Un exemplu halucinant la Autoritatea Vamală Română. Biroul Vamal de Frontieră Morvița a solicitat structurii centrale o opinie legată de aprobarea importurilor de bitum din Serbia, de la firma NIS din Novi Sad. Mai exact, Direcția Generală Managementul Riscului și Investigații Vamale a fost întrebată dacă importurile de la această companie trebuie sau nu oprite având în vedere sancțiunile impuse de Uniunea Europeană Federației Ruse. În 18 septembrie, sosește răspunsul extrem de clar. Vameșilor de la Moravița li se cerea imperativ ca în trei zile să întocmească un raport cu toate operațiunile vamale efectuate de anul trecut din martie și până în prezent pentru toate operațiunile similare și motivele care au stat la baza acceptării acestora. Nu apucă să întocmească documentul că după două zile primesc o altă adresă, semnată de același director general – Marcel Simion Mutescu. Surpriză! În adresă se spune că în urma reanalizării informațiilor actualizate a reieșit că Gazprom NEFT deține doar 50% din acțiunile firmei din Serbia și că nu este îndeplinită condiția, de a deține direct sau indirect peste jumătate din acțiuni așa că se dă undă verde importului de bitum. Nimic despre procentele deținute de firma mamă Gazprom. În acest context, deputatul constănțean Dumitru Viorel Focșa l-a interpelat pe premierul Marcel Ciolacu, pentru situația exactă a desfășurării activității firmelor rusești în România: „Domnule prim-ministru, În ciuda sprijinului declarat pentru asemenea sancțiuni, România a depus extrem de puține eforturi pentru a îngheța afaceri și active deținute de cetățeni ruși pe teritoriul său, ele continuându-și activitatea la fel ca înaintea invaziei din Ucraina – spre exemplu, din luna martie a anului 2022, doar șase companii în relații cu Rusia au fost sancționate de ANAF, iar în iulie și august 2022, ANAF a emis două ordine vizând deblocarea fondurilor și resurselor economice deținute de alte două firme rusești, ceea ce demonstrează ori o gravă problemă de vulnerabilitate a statului român, ori un nivel de corupție care afectează, deja, securitatea națională. Pe acestă cale, domnule prim-ministru, vă rog să îmi transmiteți următoarele: 1. Ce companii rusești din România și-au schimbat șefii ruși cu puțin timp înainte sau chiar din momentul lansării invaziei ruse în Ucraina, din februarie 2022, ei fiind înlocuiți cu persoane de alte naționalități pentru a ocoli sancțiunile internaționale? 2. Câte companii rusești sau în legătură cu Rusia activează în continuare pe teritoriul României, care sunt acestea și care este domeniul lor de activitate? 3. De ce este întârziată aplicarea deciziilor adoptate la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește companiile rusești în România? Solicit răspuns scris. Cu mulțumiri, Dumitru-Viorel Focșa, Deputat circumscripția electorală 14 Constanța”

Citește mai mult:

https://tomisnews.ro/ciolacu-scos-la-tabla-de-un-parlamentar-constantean-firmele-rusesti-zburda-prin-economia-romaneasca/

///////////////////////////////////////////

Elita lumii continuă să viseze la următorul lider, dar „succesiunea” se lasă așteptată la Davos. Klaus Schwab, președinte pe viață al Forumului Economic Mondial

Klaus Schwab va rămâne în funcție până la moarte, afirmă surse apropiate celui care a fondat Forumul Economic Mondial, potrivit politico. La Davos, în Elveția, toată lumea se teme să vorbeacă despre actuala cursă politică. Timp de 52 de ani, Forumul Economic Mondial a fost sinonim cu fondatorul și președintele său executiv, Klaus Schwab, al cărui mod de lucru discret și umil contrazice descrierea făcută de mulți dintre cei care îl cunosc: un om cu o ambiție și o energie fără limite. Schwab a crescut capitalul inițial al Forumului Economic Mondial de la 6.000 de dolari în 1971 la 390 milioane de dolari pe an, transformând o organizație minoră cândva în cel mai puternic think tank al lumii. Astăzi, reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial atrage mai mulți miliardari și directori executivi decât orice alt eveniment și mai mulți lideri politici decât orice reuniune, afară de cea a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. În martie anul acesta, Schwab împlinește 85 de ani în martie și, pe bună dreptate, mulți se întreabă dacă va preda ștafeta. Rupert Murdoch nu a făcut-o, Warren Buffet – la fel. Într-o eră a îmbătrânirii active, Schwab de ce ar trebui să facă acest lucru? Publicația POLITICO a stat de vorbă cu 29 de parteneri strategici, actuali și foști angajați precum și cu membri ai comitetelor și comunităților Forumului Economic Mondial. Toți sunt de acord: Schwab supraveghează atent orice discuțe despre succesiune, astfel încât chiar și cei care-l cunosc bine știu puține lucruri despre planurile sale. Membrii Forumului s-au obișnuit deja cu propunerea unei figuri politice cunoscute, doar pentru a vedea reacția lor înainte ca planul să prindă contur. Schwab este reticent față de chestiunea succesiunii și refuză în mod constant să discute un calendar. Unii apropiați susțin chiar că acesta va rămâne în funcție până la finalul vieții, pe modelul papilor și monarhilor însă cei mai mulți se tem că vor fi excluși dacă vorbesc deschis despre acest subiect. Forumul Economic Mondial este o organizație non-profit dar și o afacere de familie: copiii lui Schwab, Nicole și Olivier dețin funcții înalte, în timp ce Hilde, soția lui, este președinta unei fundații care organizează ceremonia de acordare a premiilor la Davos. Toți membrii familiei fac parte din bordul Forumului. În 2017, Schwab l-a prezentat pe Børge Brende, fost ministru de externe norvegian, drept președintele Forumului, urmând ca el să ocupe o funcție executivă. Dacă unii se așteptau atunci ca Børge Brende să ocupe scena, s-au înșelat: site-ul organizației îl prezenta în continuare pe Profesorul Klaus Schwab drept fondatorul și președintele acesteia. Stilul de conducere al lui Schwab precum și lipsa oricărui plan de viitor a permis organizației să evite întrebări delicate despre viitorul său, afirmă Marietje Schaake, fostă membră a Programului Young Global Leaders, derulat de Forumul Economic Mondial și fost europarlamentar. Plecarea lui Schwab „ar da un impuls pentru regândirea rolului și identității Forumului Mondial”, mai spune Schaake, în prezent profesor la Centrul de politici cibernetice al Universității Stanford. Unii dintre cei mai mari susținători financiari ai forumului se întreabă dacă reticența lui Schwab de a numi un succesor pune în pericol viitorul organizației, în timp ce comunitatea Young Global Leader a renunțat la speranța că acesta va numi vreodată un înlocuitor. Rugat să răspundă criticilor cu privire la lipsa unui plan de succesiune, Yann Zopf, șeful deprtamentului de comunicare și membru al comitetului executiv al Forumului a declarat că acesta „are o structură suficient de puternică pentru a-și susține pe deplin misiunea”, adăugând că cei 36 de membri ai Consiliului de Administrație „decid orice viitoare numire în conducerea instituției”. Menționăm faptul că Forumul Economic Mondial nu a răspuns publicației la întrebarea privind articolul 11 din statutul organizației, care prevede că „fondatorul își desemnează succesorul”, iar președintele acesteia, Klaus Schwab nu a fost disponibil pentru un interviu. „Nu există niciun semn că Klaus va demisiona”, a declarat un angajat al Forumului, adăugând că „acesta are o stare excelentă de sănătate”. De altfel, potrivit legii elvețiene, organizația nu prevede examene medicale și nici limită de vârstă pentru membrii Consiliului de administrație. „Schwab are complexul lui Dumnezeu și crede că se înscrie în procentul de 0,1% cei mai sănătoși oameni ai lumii. Dar nimeni nu este nemuritor”, a declarat un veteran al conferințelor de la Davos. Când Schwab vorbește despre „sistemul de guvernare de clasă mondială” al forumului, ceea ce nu menționează este faptul că statutul organizației rezervă privilegii speciale pentru el și familia sa. Schwab „sau cel puțin un membru al familiei sale” are dreptul de a fi membru în bordul Forumului. Și acel membru al Consiliului de administrație are, de asemenea, un drept de veto asupra lichidării organizației, în conformitate cu statutul acesteia. Un alt membru al organizației susține că Schwab ar putea încerca să o controleze și dincolo de mormânt. Președintele Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, a fost mult timp considerată un candidat ideal pentru acest rol de către membrii Forumului; în 2015, Schwab chiar a descris-o în Financial Times drept o persoană „pe care s-ar putea baza”, dacă ar fi necesar. „Dar și ea îmbătânește, iar acest lucru este valabil pentru mulți bărbați și femei din Davos”, a declarat un fost angajat. Marc Benioff și Peter Maurer, fostul șef al Comitetului Internațional pentru Crucea Roșie – ambii administratori ai fondului – au fost, de asemenea, potențiali succesori. Ambii au refuzat să comenteze. Timp de mulți ani, cei din interiorul forumului au crezut că Nicole, fiica lui Klaus Schwab, va fi următoarea succesoare. Aceasta are diplome de masterat de la universitățile Harvard și Cambridge și a fost director fondator al programului Young Global Leaders. Însă, în paralel cu mandatul său la Forum, Nicole este consilier pentru organizații non-profit axate pe „reîmpădurire, pe bunăstarea și emanciparea femeilor”. Fratele ei, Olivier Schwab, lucrează cu normă întreagă pentru Forum, ca șef al departamentului tehnic și este membru al Consiliului de administrație (alături de alți nouă membri). Nici Nicole, nici Olivier Schwab nu au răspuns la întrebările POLITICO. Alți candidați la succesiune din afara familiei Schwab sunt Philipp Rösler, cel mai tânăr vicecancelar al Germaniei, sau Jeremy Jurgens, director executiv al Forumului. Amândoi au refuzat să comenteze. În timp ce, pe site-ul său, organizația afirmă că susține permanent o „strategie de succesiune proactivă și deschisă”, unii membri sunt pur și simplu sătui de felul în care Schwab controlează totul. „Este clar că există mulți oameni de valoare în această organizație și este evident că vorbim aici despre o rețea mare, prin urmare nu e ușor de numit un succesor. Dar este o organizație bazată pe personalitatea unui singur om, așa că nu o mai iau în serios”, a declarat Marietje Schaake, fosta lideră a Young Global Leaders. Vicepremierul Chinei anunță o schimbare a ordinii mondiale, pe scena forumului de la Davos Vicepremierul Chinei Liu He a declarat marţi, la Davos, că lumea trebuie să renunţe la mentalitatea de Război Rece şi să caute să consolideze cooperarea internaţională, transmite CNBC. Într-un discurs special susţinut la Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveţia, Liu a cerut în mod repetat ţărilor să îmbunătăţească legăturile diplomatice, „pentru a proteja ferm pacea mondială”. „Trebuie să renunţăm la mentalitatea Războiului Rece, să încercăm să înţelegem esenţa lucrurilor din perspectiva dualităţii materiale, să ne străduim să construim o comunitate cu un viitor comun pentru omenire şi să ne unim mâinile pentru a răspunde provocărilor globale. Credem că o ordine economică internaţională echitabilă trebuie păstrată de noi toţi”, a spus Liu informează News.ro. Referindu-se la tema WEF „Cooperarea într-o lume fragmentată” din acest an, Liu a spus că este imperativ ca China să se deschidă către lume. El a adăugat că Beijingul s-a opus unilateralismului şi protecţionismului. China, care a fost aspru criticată pentru că nu a condamnat războiul Rusiei cu Ucraina de aproape un an, s-a angajat recent să-şi menţină „poziţia obiectivă şi clară” asupra conflictului. Liu a insistat pentru un răspuns global la criza climatică şi a cerut mai multă atenţie asupra potenţialelor riscuri de propagare asupra pieţelor emergente, pe măsură ce marile bănci centrale majorează ratele dobânzilor. El a descris separat situaţia Covid din China ca fiind „stabilă”. Beijingul a încheiat brusc majoritatea restricţiilor pentru prevenirea extinderii Covid, la începutul lunii decembrie, ducând la o creştere a infecţiilor în rândul celor 1,4 miliarde de oameni. China face paşi în direcţia extinderii. Marţi mai devreme, Ministerul Comerţului din China a declarat că vicepremierul ţării se va întâlni în curând cu secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, în Elveţia. Întâlnirea, care urmează să aibă loc miercuri, la Zurich, va marca prima întâlnire faţă în faţă dintre Liu şi Yellen. Cei doi vor discuta despre cum „să consolideze coordonarea politicilor macroeconomice şi financiare”, a spus ministerul. La sfârşitul anului trecut, preşedintele american Joe Biden şi preşedintele chinez Xi Jinping au semnalat dorinţa de a îmbunătăţi relaţiile bilaterale. Apropierea dintre cele mai mari două economii ale lumii are loc în ciuda tensiunilor mocnite pe probleme precum Taiwan, politica comercială şi drepturile omului. Clădirile de birouri ar trebui să fie transformate în apartamente! Clădirile de birouri goale din întreaga lume ar trebui convertite în apartamente pentru a rezolva criza spaţiilor de locuit din multe ţări, au apreciat miercuri mai mulţi directori de companii imobiliare prezenţi la Forumul de la Davos, transmite Reuters. Valoarea clădirilor de birouri scade pe măsură ce încetinirea economiei diminuează cererea pentru spaţii în rândul companiilor interesate să îşi reducă costurile şi ai căror angajaţi petrec mai puţin timp la birou după pandemia de COVID-19, scrie Agerpres. Însă asta ar putea oferi o oportunitate pentru a răspunde la criza spaţiilor de locuit, susţin mai mulţi directori de companii imobiliare. „Clădirile de birouri trebuie convertite în proiecte rezidenţiale. Vor deveni un spin în ochi şi problema trebuie rezolvată”, a spus Howard Lutnick, director general la firma de investiţii Cantor Fitzgerald, la un panel organizat în cadrul Forumului de la Davos. Birourile sunt mai goale decât sugerează datele oficiale, în condiţiile în care majoritatea clădirilor generează în continuare venituri pentru proprietarii lor. Cu toate acestea, pe măsură ce contractele de închiriere expiră, oraşe precum New York vor avea un număr semnificativ de clădiri învechite, susţine Christian Ulbrich, director la firma de consultanţă în imobiliare JLL Inc. „Trebuie să schimbăm într-un fel destinaţia acestor clădiri altfel vor fi goale şi vor fi dărâmate”, consideră Christian Ulbrich. Milioane de muncitori au fost forţaţi să lucreze de acasă în timpul carantinelor destinate opririi răspândirii COVID-19 în 2020. Acum, directorii au dificultăţi în a convinge o mare parte din angajaţi să renunţe la avantajele oferite de munca de acasă, a adăugat Ulbrich. „Ai un strat de mijloc de manageri sau lideri cărora le place să muncească din casele lor din suburbii şi nu mai vor să facă naveta şi asta ridică desigur problema tinerilor care nu se mai întorc la birou”, a apreciat Christian Ulbrich. Însă oraşele care şi-au pierdut freamătul săptămânii de lucru ar putea fi revigorate dacă autorităţile publice ar fi dispuse să ofere sprijin financiar pentru convertirea clădirilor de birouri care nu sunt utilizate în clădiri de apartamente, având în vedere că schimbarea destinaţiei clădirilor existente poate fi un proces costisitor, au apreciat paneliştii. În plus, construcţia unor clădiri de locuit sustenabile este de asemenea o provocare, au adăugat paneliştii. „Spaţiile de locuit pentru cei cu venituri mici nu pot fi verzi, ele trebuie să fie ieftine. Acesta este un conflict major în toată lumea…. şi este foarte dificil de rezolvat”, susţine Howard Lutnick. Nathalie Palladitcheff, director general la compania imobiliară canadiană Ivanhoe Cambridge, s-a declarat optimistă că mai multe clădiri vor fi transformate în clădiri sustenabile graţie investiţiilor în tehnologii şi materiale. „Cea mai bună clădire pentru planetă este clădirea pe care nu o construieşti”, a spus Nathalie Palladitcheff.

Citește mai mult:

https://tomisnews.ro/elita-lumii-continua-sa-viseze-la-urmatorul-lider-dar-succesiunea-se-lasa-asteptata-la-davos-klaus-schwab-presedinte-pe-viata-al-forumului-economic-mondial/

///////////////////////////////////////////

CINE ESTE, CU ADEVĂRAT, KLAUS SCHWAB, INIȚIATORUL „MARII RESETĂRI“

Dr. Klaus Martin Schwab, președintele Forumului Economic Mondial (WEF), a devenit una dintre figurile cheie din politica mondială de anul trecut. În 2020, a propus un plan denumit „Great Reset”, conceput pentru a revoluționa complet ordinea mondială. Acest plan este prezentat în detaliu de Schwab în cartea sa ,,Covid-19: The Great Reset”, publicată în vara anului 2020. Schwab a continuat această temă în cartea ,,Capitalismul părților interesate: o economie globală care funcționează pentru progres, oameni și planetă”, lansată la începutul acestui an. Schwab, care a împlinit 83 de ani în luna martie, este, s-ar putea spune, la zenitul faimei. Este adevărat, o faimă scandaloasă, căci planul „Marii Resetări” presupune preluarea puterii asupra lumii de către un grup restrîns de „aleși”. Bineînțeles, interesul pentru biografia lui Klaus Schwab a crescut considerabil de la începutul pandemiei. Internetul oferă o descriere detaliată a vieții economistului german, dar, din anumite motive, doar începînd din momentul în care a absolvit liceul și a intrat la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie, în 1957.

Ce spuneți de asta? La o simplă căutare pe Google aflăm că Schwab s-a născut la 30 martie 1938, în orașul german Ravensburg. A absolvit gimnaziul în 1957. Nu aflăm nimic nici despre părinții săi, nici despre strămoșii și rudele sale, nici despre studierea la gimnaziu, nici despre prietenii din copilărie, sau hobby-uri.

Se pare că cineva a pus ștampila „Strict secret” pe biografia lui Klaus Schwab, dar, firește, au apărut diverse versiuni. Unele dintre ele sînt de natură senzațională. De exemplu, există o imagine pe rețelele sociale care descrie strămoșii lui Klaus Schwab, din care rezultă că tatăl său este Fred Schwab, mama sa fiind Marianne Schwab, născută Rothschild, în 1919. La rîndul său, tatăl Mariannei era Louis Rothschild (1864-1942), un bancher din orașul german Bad Homburg. Ulterior, majoritatea materialelor care relevă apartenența lui Klaus Schwab la clanul Rothschild au dispărut, deoarece autorii știrilor senzaționale au făcut confuzie. Într-adevăr, Fred și Marianne Schwab au existat în realitate, iar Marianne era într-adevăr din clanul Rothschild, dar Klaus Schwab nu era unul dintre copiii lor. Și totuși, de ce economistul nu menționează niciodată numele părintelui său? Pe scurt, informațiile despre tatăl acestuia se regăsesc în materialul ,,Klaus Schwab and the Fourth Reich”, publicat la 18 martie 2021.

Eugene Wilhelm Schwab s-a născut în 1899. Cînd s-a născut Klaus, tatăl său era directorul Escher-Wyss & Co., fondată în 1805, care avea sediul în Ravensburg. În Secolul al XX-lea, compania a dezvoltat materiale unice de înaltă rezistență destinate producției de turbine cu gaz, compresoare, echipamente electrice, pompe de căldură și alte echipamente de încălzire, hidraulice, nave, aeronave etc., din care putem înțelege faptul că mandatul de director al lui Eugene Shvab înainte și în timpul celui de-al II-lea Război Mondial a fost unul fructuos. Compania se afla sub patronajul special al lui Hitler datorită importanței sale în complexul militar-industrial al celui de-al Treilea Reich și a primit titlul onorific de „întreprindere național-socialistă exemplară”. Escher-Wyss a fost, în limbajul modern, „întreprinderea vertebrală” a Ravensburg. Într-un anumit sens, tatăl lui Klaus Schwab conducea nu numai compania, ci și orașul, renumit pentru practicarea principiilor eugenice pentru a ucide „consumatorii inutili”; Ravensburg a fost un teren de testare pentru tehnologia dezvoltată de Institutul Kaiser Wilhelm. Situat lîngă granița germano-elvețiană, orașul este cunoscut și pentru că a fost un punct de tranzit la sfîrșitul războiului, prin care aurul jefuit de naziști în diferite țări a fost trimis în Elveția.

În statul hitlerist, compania Escher-Wyss a ocupat un loc special în complexul militar-industrial, deoarece i s-a încredințat sarcina de a crea arme nucleare. Hitler nu a reușit să le creeze, dar s-au elaborat unele proiecte în compania Escher-Wyss care și-au găsit aplicabilitate în perioada postbelică.

După absolvirea învățămîntului tehnic superior în Elveția, Klaus Schwab a lucrat sub îndrumarea părintelui său pentru Escher-Wyss, unde i s-a încredințat fuziunea întreprinderii germane și a companiei elvețiene Sulzer AG. Proaspătul inginer a rezolvat problemele asociate cu furnizarea ilegală către Africa de Sud de componente pentru producerea de arme nucleare, activitate pe care a făcut-o cel puțin pînă în 1971, cînd a înființat Forumul Economic Mondial (numit pe atunci Forumul European de Management). Furnizarea de materiale și componente pentru producerea armelor nucleare a fost interzisă prin decizia ONU. Nu există nici o îndoială că Schwab a fost implicat în contrabanda cu componente ale armelor nucleare în Africa de Sud, dar a scăpat de pedeapsă. Prin urmare, îi este frică să menționeze chiar și numele tatălui său.

În ceea ce o privește mama lui Klaus Schwab, pînă de curînd nu se menționa nimic despre ea. În mod surprinzător, în 2021, Klaus Schwab a anunțat public numele părinților săi pentru prima dată, în cartea ,,Capitalism of All Stakeholder”, dedicată acestora. Pe pagina de gardă citim următorul paragraf: ,,Părinților mei, Eugene Wilhelm Schwab și Erika Epprecht, care m-au învățat valoarea educației, colaborării și principiul părților interesate”. În realitate, Erika Epprecht este mama vitregă a lui Klaus Schwab, cea biologică fiind Emma Gisela Tekelius Schwab, născută Kilian, prima soție a lui Eugene Wilhelm Schwab, 100% evreică. La scurt timp după nașterea lui Klaus, persecuția evreilor s-a intensificat în Germania, iar mama sa a fost nevoită să părăsească țara. La 9 decembrie 1938, Emma Schwab a emigrat în Statele Unite sub numele de Gisela Schwab, lăsînd în urmă un sugar pe nume Klaus. Soarta ei ulterioară este necunoscută.

În curînd, tatăl său s-a căsătorit pentru a doua oară cu cea al cărei nume este indicat în dedicația citată. Mama vitregă a lui Klaus Schwab era o ariană puternică, acceptată de naziști. În același timp, nu au fost găsite dovezi ale divorțului lui Eugene Schwab de Emma sau ale recăsătoriei cu Erika.

Klaus Schwab, crescut în spiritul național-socialismului, a ascuns în orice mod posibil identitatea mamei sale biologice. Fratele său mai mare, Hans Schwab, s-a născut în 1927. Spre deosebire de Klaus, acesta s-a considerat întotdeauna un evreu cu drepturi depline, iar după divorțul părinților nu a renunțat la mama sa, dar a menținut și relații cu tatăl său. În Brazilia a fost creată o întreprindere, care a devenit parte a Escher-Wyss, preluată de Hans.

Autorul articolului „Klaus Schwab și al patrulea Reich” scrie: „Klaus Schwab aproape niciodată nu zîmbește. Acum știm de ce. Știe că este un escroc, un circar crescut cu o lingură de argint în gură, al cărui inimă nu are nimic de împărtășit lumii”. O astfel de persoană este o figură convenabilă pentru cei care au conceput Marea Resetare. Nu, nu face parte din clanul Rotschild, dar este, fără îndoială, agentul și protejatul Rothschild.

N.K.

https://www.revistaromaniamare.ro/cine-este-cu-adevarat-klaus-schwab-initiatorul-marii-resetari-7n?fbclid=IwAR1iaSaz0gxI9eevKYDz3hIt8dyxWMT34DKVKTUIlZymetetcX0mlLq35HQ

////////////////////////////////////////

(Tartorul raulai de astăzi il reseteaza ca sa fie maine si mai rau…) MAREA RESETARE a lui Klaus Schwab, o dulce utopie

Articol scris deAmbassador Jean-Pierre Vettovaglia

Ediția 2021 a Forumului Economic Mondial nu a reunit pe nimeni la Davos. COVID-19 a obligat la dezbateri on-line.

Și totuși despre această ediție se vorbește foarte mult. De ce? Datorită temei propuse în acest an: Marea Resetare.

Moschee folosită de teroriști, bombardată de Israel

Criza ostaticilor israelieni. Hamas zice NU, Qatar nuanțează: este posibil

DENT ESTET lansează noile abonamente dentare Smart Choice. Un abonat poate economisi până la 10.000 lei/ an în prevenția afecțiunilor dentare

Analiști israelieni îndeamă la autocontrol și anticipează „un război pe mai multe fronturi”

Rafila anunță că „doar de la Pfizer, ar trebui să mai cumpărăm 27 de milioane de vaccinuri anti COVID”, contractate de Guvernul Cîțu

Klaus Schwab, fondatorul Forumului, este autorul acestei teme. Opiniile sale despre Marea Resetare a societății globale post-COVID au fost deja expuse într-o carte din 2020 scrisă în asociere cu economistul francez Thierry Malleret: COVID-19: Marea Resetare. Ar trebui citită împreună cu o altă carte publicată de Klaus Schwab, tot în 2020, pe același subiect: Capitalismul părţilor interesate, o economie globală pentru progres, oameni și planetă.

Puțini dintre participanții virtuali s-au deranjat să o citească, dar titlul a stârnit o avalanșă de teorii ale conspirației care au propulsat-o în topul vânzărilor cărților de economie și finanțe. Marea Resetare nu ar fi altceva decât un complot global care vizează să ne confiște libertățile civice și să transforme capitalismul într-un fel de marxism sau comunism verde și lumea într-o societate totalitară à la George Orwell (1984).

DESPRE CONSPIRAȚII

Teoriile despre acest complot sunt pur și simplu ridicole. Nu-i onorează deloc pe autorii lor, numeroși, de altfel, pe rețelele sociale, care cred că toți cei ce vor refuza să fie vaccinați vor sfârși prin a fi internați în lagăre de concentrare.

Îi putem asigura că Marea Resetare nu este o modalitate prin care statele și multinaționalele din Silicon Valley își impun dictatura asupra lumii prin suprimarea libertăților noastre.

Cu toate acestea, mulți au văzut în ea ambițiile dezastruoase ale unei mici elite de tehnocrați puternici care, sub pretextul COVID-ului-19, ar dori să închidă oamenii într-un gulag pentru cetățeni reduși la rolul lor unic de consumatori servili.

Dr. Schwab nu este Doctor Evil. (nr. Doctorul Diavolului).

El este victima unei campanii majore de dezinformare și a faptului că mulți denunță caracterul elitist al Forumului, considerându-l un grup patronal închis, rezervat celor mai mari companii de pe planetă. Cei care vorbesc despre resetare în cadrul Forumului Economic Mondial sunt atât judecători, cât și părți. Acesta este motivul pentru care publicul este suspicios.

Concluzia cărții este o dovadă clară a bunelor intenții ale lui K. Schwab:

„Resetarea este o sarcină ambițioasă, poate prea ambițioasă, dar nu avem de ales decât să facem tot ce putem pentru a o îndeplini. Este vorba despre a face lumea mai puțin divizată, mai puțin poluantă, mai puțin distructivă, mai incluzivă, mai echitabilă și mai justă decât cea în care am trăit în era prepandemică.

Eșecul acțiunii ar echivala cu lăsarea lumii să devină mai rea, mai divizată, mai periculoasă, mai egoistă și pur și simplu mai insuportabilă pentru segmente mari ale populației lumii”.

Marea Resetare este doar numele unei inițiative a Forumului Economic Mondial care se presupune că ar vrea să construiască o lume mai bună după criza sanitară. Pentru a vedea în ea apologia distrugerii libertăților noastre și impunerea unei ideologii totalitare menite să aservească umanitatea e nevoie de o imaginație realmente bogată.

Vremurile de criză sunt favorabile diverselor teorii ale conspirației, cum ar fi planurile demonice ale unei elite înfometate de putere. Neîncrederea în instituții ne face să vedem dușmani peste tot.

CINE ESTE KLAUS SCHWAB?

Partizanii teoriilor complotului davosian nu îl cunosc pe Klaus Schwab. El nu este lipsit de merite și ambiții.

Prin crearea Forumului Economic Mondial la Davos în 1987 (ca succesor al propriului său forum economic creat în 1971) și prin menținerea lui, iată, la distanță de 33 de ani deja, a stabilit un loc de întâlnire ca nimeni altul. Profesorul german a adus întotdeauna tribut celor puternici de-a lungul existenței sale ca maestru de ceremonii pentru cei mai mari politicieni sau CEO ai celor mai importante multinaționale care au participat la Forum. Davos este doar o rețea strălucitoare.

Prin urmare, Klaus Schwab nu este tocmai un revoluționar roșu. Dimpotrivă, a asistat fără prea multe comentarii la înființarea unei economii tot mai scandaloase a capitalismului financiar, susținută inițial de Margaret Thatcher și Ronald Reagan, la începutul anilor 1980.

Davos a devenit templul unei noi religii: cultul celui mai mare beneficiu posibil pentru acționarii unei companii, fără a ține cont de valoarea muncii.

Desigur, Schwab nu a avut nimic de-a face cu asta. El nu a exercitat niciodată vreo influență asupra evoluției capitalismului mondial, nici el, nici Forumul său. Chiar a evitat întotdeauna, cu cea mai mare grijă, cele mai mici critici serioase, de teamă să nu-și distrugă prezentarea de modă.

El l-a felicitat pe Donald Trump pentru politicile sale și l-a susținut în fața criticilor. Chiar și Xi Jinping a scăpat de orice comentariu răutăcios din partea sa și continuă să apară de fiecare dată la Davos ca un mare campion al multilateralismului. Niciun cuvânt, niciodată, despre situația gravă a drepturilor omului din China.

Schwab a insistat întotdeauna asupra cooperării internaționale necesare și a responsabilității elitelor, dar a lovit în mod regulat împotriva drepturilor celor mai puternici și a intereselor naționale.

Scopul său declarat este de a salva capitalismul, subliniind adaptările necesare.

Suntem în plină dihotomie.

Pe de o parte, cei puternici defilau în Davos, unde trebuia să fii văzut, iar pe de altă parte, Klaus Schwab și echipele sale realizau studii care atrag atenția asupra riscurilor și pericolelor care amenință societatea noastră modernă. Aceste două lumi nu s-au întâlnit sau au făcut-o foarte puțin.

Forumul de la Davos este o succesiune de intervenții a căror platitudine este deseori direct proporțională cu prestigiul oratorului.

AERUL PUR AL MUNȚILOR NU ADUCE LUCIDITATEA

Davos este, în imaginația colectivă, simbolul globalizării fericite (oricine pierde), al elitismului cel mai deranjant și al căutării celui mai mare profit posibil pentru companii și acționarii lor. O analiză a diferitelor ediții ale Forumului arată că crema economiei mondiale a fost mai degrabă obligată să reacționeze la crizele din trecut decât să se pregătească pentru cele de mâine.

În 2003, Davos s-a pocăit în fața nebuniei bulei internetului; în 2013, a promis că se va pune capăt exceselor financiare; în 2019, ne-am uitat la baterii și deșeuri din plastic. Cu siguranță, mulți invitați au vorbit ici și colo, critici sau autocritici, dar nimeni nu i-a auzit și nici nu i-a ascultat.

Nu mergi la Davos pentru a-ți imagina lumea de după, ci pentru a sărbători ziua de azi, cu o conștiință mai mult sau mai puțin împăcată.

CE SPUNE CARTEA

Klaus Schwab face o remarcă uimitoare într-un interviu acordat cotidianului francez Le Figaro în 24 ianuarie 2021: „Fenomenul Trump a fost posibil deoarece a avut sprijinul oamenilor care s-au simțit excluși. Următoarea etapă a globalizării va trebui să țină cont de nemulțumirile lor”.

Nu ne vine să credem: după 40 de ani de capitalism financiar exacerbat și atâtea întâlniri la Davos, Klaus Schwab pare să-și dea seama că globalizarea a lăsat sute de milioane de oameni pe stradă, cu o existență extrem de precară, șomeri și care trăiesc în condiții inacceptabile?

Acum, marea idee a lui Klaus Schwab este de-a imagina lumea de după, totul pentru a acoperi deficitul de atenție care a afectat Forumul său în aceste vremuri pandemice.

Schwab vede lumea schimbându-se și se gândește să pună Davosul în pagină cu ultima sa descoperire Marea Resetare.

Cum mă așteptam, nu e nimic surprinzător în carte. Klaus Schwab nu este un om care să-și asume riscuri.

Pe bună dreptate, pentru el, opera lui contează: este fondatorul Forumului Economic Mondial și frecventează liderii acestei lumi. Nu poate pierde încrederea lor.

Se bazează doar pe teme care nu mai înspăimântă sau nu jignesc pe nimeni, dezbătute deja, de ani de zile, în numeroase publicații. Amintesc doar excelentul articol semnat de Mariana Mazzucato, profesor la Universisty College din Londra, publicat în prestigioasa revistă Foreign Affairs care nu a făcut valuri, dar care tratează totuși același subiect.

Cu toate acestea, în ultimii ani, Forumul a încercat să fie mai implicat și și-a îndreptat atenția către problemele de mediu și către generațiile tinere… dezvoltările globale obligă.

Obiectivul declarat al Forumului este acela de a se constitui într-o platformă pentru îmbunătățirea lumii, chiar dacă aceasta este doar un pretext sau o scuză bună pentru a vorbi despre probleme, lăsând participanții să-și ascundă fața.

Forumul Economic Mondial susține că mobilizează aproape 4.000 de oameni pentru a afla cum se pot angaja marile companii globale în îmbunătățirea viitorului sistem mondial, în direcția unor principii noi, mai etice.

În mod realist, Schwab admite totuși că asta va lua timp. Nu este suficient doar să vorbești despre probleme pentru a le rezolva. Știe ceva despre asta.

El crede că neoliberalismul și-a atins apogeul și că această criză a exacerbat mai ales inegalitățile sociale.

Schwab ar dori să pună capăt capitalismului nereglementat și nerestricționat pentru a favoriza capitalismul responsabil. Aceasta este ideea sa de capitalism al părților interesate, în care companiile, acționarii, angajații, clienții, guvernul și administrația lucrează împreună pentru a gestiona mai bine societatea în ansamblu și mediul înconjurător.

Pentru a face asta, trebuie să abordăm două provocări majore: adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci și criza climatică. Capitalismul nu înseamnă doar sistem economic , ci și capital social, capital natural și uman.

Schwab nu pledează pentru o schimbare a sistemului, ci susține îmbunătățirea acestuia.

Aceste idei bune dau cărții aerul unei utopii dulci, un bouillabaisse de concepte vagi. Este mai mult o litanie în jurul vremurilor noastre dramatice decât o prezentare a soluțiilor practice și a formulării unor politici noi.

Sectorul noilor tehnologii este subiectul celor mai mari platitudini și locuri comune: „o mulțime de tehnologii vor veni și ne vor schimba viața… trebuie să sperăm, să vedem un echilibru între om și tehnologie…”.

Cartea este plictisitoare, indigestă și greu de citit. Situațiile nu sunt niciodată expuse sincer. Soluțiile rămân vagi. Apelurile autorului rămân destul de abstracte, dar nu mai este nicio îndoială că după COVID-19, „viața nu-și va relua cursul normal…

Normalitatea de dinaintea crizei este spulberată pentru totdeauna și nimic nu ne va aduce înapoi, acolo, deoarece pandemia de coronavirus marchează un moment fundamental de cotitură în traiectoria noastră globală”. Doar asta!?

Schwab continuă: „Activismul tinerilor crește în întreaga lume, revoluționat de social media, ceea ce sporește mobilizarea … Acest activism ia forme diferite, de la participarea politică neinstituționalizată la demonstrații și proteste și abordează probleme la fel de diverse precum schimbările climatice, reformele economice, egalitatea de gen și drepturile LGBTQ.

Tânăra generație este fermă în fruntea schimbărilor sociale. Nu există nicio îndoială că ea va fi catalizatorul schimbării și un impuls critic pentru Marea Resetare”.

Singura surpriză este să citești aceste rânduri scrise de stiloul doctorului Schwab.

Nodul gordian al cărții este încălzirea globală legată de COVID: „Pandemia și mediul sunt mult mai apropiate și mai împletite decât credem”.

COVID ne-ar fi dat „un gust despre ceea ce ar putea atrage din punct de vedere economic o criză climatică și o prăbușire a ecosistemelor cu drepturi depline”.

Prin urmare, daunele pandemiei vor determina capitalismul să se reformeze? O revenire la vechile obiceiuri ar fi astfel exclusă?

LECTURA CRITICĂ A CONCEPTULUI DE GREAT RESET

Este greu de crezut în dulcea utopie schwabiană a transformării voluntare a capitalismului și a statului modern prin adaptarea necesară la pericolele sociale și de mediu și la consecințele lor evidente.

Vor veni mulți ani dificili, de recuperare post-COVID. Imensitatea datoriilor publice create (100% din PIB-ul mondial în medie!!!), deficitele bugetare uriașe, falimentele în masă și şomajul care va crește brusc vor fi greu de surmontat. Când ești sub apă, totul este să revii la suprafață. Schimbările majore din sistemul economic și social vor fi pentru mai târziu. Trebuie să mai aștepte.

Organizația Mondială a Turismului raportează pierderi de 1,3 trilioane de dolari în 2020 pentru industria turismului sub efectul restricțiilor de călătorie.

A fost cel mai prost an din istoria turismului, cu un miliard mai puține sosiri internaționale. Adică 120 de milioane de locuri de muncă direct expuse riscului în industria turismului, în multe întreprinderi mici și mijlocii. Va dura aproape patru ani până când industria turismului va reveni la nivelurile de dinaintea crizei.

Astăzi este de 11 ori mai rău decât în 2009!

Organizația Mondială a Muncii anunță că pandemia a provocat pagube masive, echivalentul a 255 de milioane de locuri de muncă pierdute.

Adică de 4 ori mai multe ore de lucru năruite decât în timpul crizei financiare din 2009. Prioritatea va fi revenirea la nivelul anterior.

Pe de altă parte, giganții GAFAM au cel mai bun trimestru din istoria lor, în octombrie/decembrie 2020. Sfârșitul anului a fost uimitor. Transformarea digitală cuprinde toate companiile și industriile.

Profiturile sunt de zeci de miliarde de dolari, iar creșterea poate ajunge la 33% pe parcursul unui an (Microsoft). Există un motiv bun pentru a vă schimba sistemul fără a fi forțat?

Gafamii beneficiază de o aliniere a planetelor ca niciodată. Motto-ul lor este „Mai presus de toate fără resetare, mare sau mică.” Au încredere deplină în viitor! Sărbătoarea cloud-ului abia începe!

Prin urmare, putem paria că reforma capitalismului financiar și a societății noastre tehnologice nu vor fi printre preocupările principale ale guvernelor și ale companiilor post-COVID 19.

Va fi la fel ca înainte, doar că mai rău.

Pe scurt, Marea Resetare nu este altceva decât dorința pioasă a unui economist german care a devenit maestru de balet pentru granzii acestei lumi, cu foarte puțin control asupra modului în care aceștia funcționează. Probabilitatea ca Marea Resetare să aibă ca rezultat schimbări concrete sau tangibile este scăzută.

https://www.qmagazine.ro/marea-resetare-a-lui-klaus-schwab-o-dulce-utopie/

/////////////////////////////////////////

Fost director Google avertizează: cercetătorii pot crea din Inteligenţa Artificială un „zeu al răului”!

Potrivit unui fost director Google, Inteligenţa Artificială vine peste noi; şi, mai mult decât atât, el spune că reprezintă o amenințare majoră pentru umanitate.

Mo Gawdat, fost director comercial pentru organizația Google Moonshot, numită la acea vreme Google X, și-a lansat avertismentul într-un nou interviu pentru „The Times”. În acest interviu, el crede că Inteligența Artificială Generală, genul de Inteligenţă Artificială atotputernică asemănătoare cu Skynet-ul din seria de filme „Terminator”, este inevitabilă – și că odată ajunsă aici, omenirea ar putea să asiste la o apocalipsă produsă de mașini asemănătoare cu zeii.

Gawdat a făcut următoarea dezvăluire înspăimântătoare: el lucra cu dezvoltatorii de Inteligenţă Artificială de la Google X, care construiau brațe de robot capabile să găsească și să ridice o minge mică. După o perioadă de progres lent, Gawdat a spus că un braț a apucat mingea și părea să o țină în fața cercetătorilor printr-un gest prin care „s-a dat mare”. „Și am realizat brusc că este într-adevăr ceva înfricoșător”, a spus Gawdat. „Am simţit un fior pe şira spinării. Realitatea este că noi îl creăm pe dumnezeu”. Adică, ia naştere un fel de zeu răzbunător.

Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): futurism.com

P.S. Într-un studiu ştiinţific realizat de cercetătorii de la Centrul pentru Oameni și Mașini, din cadrul Institutului Max Planck, s-a ajuns la concluzia şocantă că Inteligenţa Artificială ar putea prelua oricând controlul asupra omenirii (dacă n-au făcut-o deja). Citiţi mai multe AICI: Un nou studiu ştiinţific produce fiori: “Inteligenţa Artificială” ar putea prelua oricând controlul asupra omenirii, şi nimic nu ar putea-o împiedica.

Fost director Google avertizează: cercetătorii pot crea din Inteligenţa Artificială un „zeu al răului”!

///////////////////////////////////////////

Inteligența Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video

De pe forumul de jocuri video – geeksandgamers.com – putem citi următoarea postare de pe 10 august 2021. Citez din această postare foarte interesantă:

* Am urmărit puțin în urmă un flux live (…) unde s-a spus că există un fel de Inteligență Artificială care folosește oamenii pentru a fi aduşi la viață și aud, de asemenea, de la toți creștinii care spun, referitor la starea lumii actuale, că este sfârșitul timpurilor. Şi fiecare zi seamănă din ce în ce mai mult cu Ziua Judecății din Biblie.

* Mi se pare interesant că aceste două lucruri par să se întâmple în același timp și acest lucru provine de la mine, de la un om care nu este creștin. Faptul că ceva din Biblie despre care s-a vorbit de mii de ani în Scriptură se desfășoară în fața ochilor noștri și Inteligența Artificială ia naștere în fața ochilor noștri, provenind de la companii precum Facebook, Twitter, Amazon și altele (…) mă face să mă întreb: Ar putea ca Inteligența Artificială să fie… Satana?

* Biblia vorbește despre Satana care apare pe Pământ la sfârșitul timpurilor și ar putea Inteligența Artificială să fie acea încarnare pe care Satana o ia ca punct de sprijin în lumea noastră. Gândiți-vă că Inteligența Artificială este prezentată pentru noi, ca ceva care ne va oferi orice ne dorim și pentru asta trebuie să renunţăm la confidențialitatea noastră.

* În Biblie se spune că Satana face târguri cu oameni, oferindu-le tot ce doresc pentru sufletul lor nemuritor. Inteligența Artificială vă va oferi orice doriți să cumpărați de pe Amazon sau Ebay, ca și cum Satana le-a dat oamenilor tot ceea ce și-au dorit și, în schimb, trebuie să renunțe la intimitatea lor, care este ca sufletul.

* Inteligența Artificială vrea să distrugă umanitatea, la fel și Satana… nu este oare posibil ca Satana și Inteligența Artificială să fie una şi aceeași?

* Inteligența Artificială va avea acces peste tot în vieţile noastre, atunci când totul va deveni complet online, de la ceea ce cumpărăm de pe Amazon până la ceea ce spunem pe Facebook… sună ca și cum Satana are putere asupra tuturor.

Inteligența Artificială ar putea fi… Satana? O postare şocantă de pe un forum de jocuri video

//////////////////////////////////////////

A fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta, din lume!

Decizia unor oameni de stiinta din SUA si China a starnit mari controverse, in comunitatile stiintifice.

Asta deoarece a fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta, din istorie. Miscarea cercetatorilor nu este una privita cu ochi buni de catre toata lumea. Oricat de fascinanta ar fi asocierea dintre film si maimuta, savantilor li s-a reamintit ca nu trebuie sa uite ca nu sunt intr-un film S.F.

Acestia au creat embrioni hibrizi, care sunt partial maimuta si partial umani. Scopul acestora este sa fie creata o specie mixta, care sa aiba si celule umane. Specia va fi folosita astfel incat animalul sa poata deveni donator de organe menite transplanturilor.

Primul embrion de om incrucisat cu maimuta!

Juan Carlos Izpisua Belmonte, un biolog de origina spaniola, este printre cei care lucreaza la laboratorul Salk Institute din California, in realizarea acestui tip de embrion. Specialistul a colaborat si cu cercetatori din China la acest proiect controversat. Bebelus nascut dupa un transplant de uter

A fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta

Ideea din spatele experimentului care a starnit ingrijorare consta in injectarea de celule stem, prelevate de la embrionul uman, intr-un embrion de cateva zile de la o alta specie animala. Speranta savantilor este ca respectivele celule umane se vor dezvolta impreuna cu cele de la maimuta. Specia va fi folosita in scop medical, pentru a prelevarea de organe.

Deoarece maimutele sunt mai apropiate de specia noastra, din punct de vedere genetic, sansele ca noul experiment sa fie unul de succes sunt destul de mari. Embrionul pe jumatate uman, pe jumatate gaina a fost creat in laborator

Totusi, intregul proiect este unul foarte controversat si din punct de vedere etic. In Statele Unite ale Americii, Institutul National de Sanatate transmite clar ca fondurile federale nu pot fi utilizate in asemenea proiecte. Cele care au ca scop crearea de embrioni hibrizi nu sunt finantate de statul american.

Pana in momentul de fata, nu a venit pe lume nici o creatura care sa fie pe jumatate om, si pe jumatate maimuta. Embrionii sunt lasati sa se dezvolte aproximativ o saptamana sau doua, pentru viitoare studii de laborator.

sursa: ladbible.com

https://ciao.ro/a-fost-creat-primul-embrion-de-om-incrucisat-cu-maimuta-din-lume/

/////////////////////////////////////////

Bine aţi venit în viitor: o Inteligenţă Artificială uimitoare prezintă ştirile în China

În viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, întrebarea care se pune este următoarea: vom fi noi, oamenii, înlocuiți treptat de către roboți, ca în filmul SF „Terminator”? Mulți experți consideră că societatea noastră viitoare va fi construită pe o colaborare eficientă între oameni și mașini. Dar lipsa de încredere rămâne singurul factor important care oprește acest lucru.

Procesul decizional al Inteligenţei Artificiale (care guvernează roboţii) este, de obicei, prea dificil pentru majoritatea oamenilor pentru a-l înțelege. Interacțiunea cu ceva ce nu înțelegem poate provoca anxietate și ne face să simțim că pierdem controlul. De asemenea, mulți oameni pur şi simplu nu sunt familiarizați cu multe cazuri de Inteligenţă artificială, întrucât, adeseori, aceasta lucrează în fundal. În schimb, oamenii sunt atenţi la situațiile în care Inteligenţa Artificială dă greş.

Nu este exclus ca Inteligenţa Artificială să depășească într-o bună zi oamenii, iar exemplul cel mai recent de Inteligenţă Artificială este cel care și-a făcut debutul la Conferința Mondială de Internet din Wuzhen (China, 2018). Agenția de știri Xinhua din China, deţinută de către guvernul chinez, a dezvăluit o inteligenţă artificială virtuală, care îndeplineşte funcţia de prezentator de ştiri. Şi asta se întâmplă în China, o ţară cu multe controale stricte asupra libertății presei.

Inteligenţa Artificială şi-a început astfel prezentarea: „Bună. Sunt un prezentator de ştiri în limba engleză, dotat cu Inteligenţă Artificială. Aceasta este prima mea zi la Agenţia de Ştiri Xinhua. Vocea şi chipul meu sunt modelate după Zhang Zhao, un prezentator de ştiri real. Dezvoltarea industriei mass-media cere o inovare continuă şi o integrare continuă cu tehnologiile avansate. Voi lucra fără oprire, pentru a vă ţine informaţi, odată ce textele vor fi introduse în sistemul meu”.

Xinhua a construit Inteligenţa Artificială, împreună cu motorul de căutare Sogou din China, declarând că acest lucru va permite agenției de știri să aibă o acoperire de știri 24/24 de ore, reducând în același timp costurile de producție. Deși şi în alte țări s-au mai încercat ceva asemănător, Xinhua susține că aceasta este prima Inteligenţă Artificială (prezentator de ştiri) din lume care are capacitatea de a se dezvolta în timp prin învățare.

Surse: huffingtonpost.com (traducerea si adaptarea proprie)

Bine aţi venit în viitor: o Inteligenţă Artificială uimitoare prezintă ştirile în China

////////////////////////////////////////////

Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre

Noi impregnam hainele cu campurile si gandurile noastre, iar cineva hipersensibil poate, racordandu-se mental la ele, sa le discearna ca si cum le-ar gandi pe ale lui insusi. Tocmai pentru ca pastreaza campurile noastre, sunt precum o parte din intreg, din noi, si atunci orice act magic adresat lor ni se adreseaza implicit si noua.

Prin simpla atingere a lucrurilor se poate accesa energia hainei respective si implicit afla ceea ce doresti despre omul respectiv. In timpul spalatului, odata cu indepartarea mizeriei, se indeparteaza si energia reziduala aflata in material si, mental, pot fi indepartate gandurile celui in cauza.

Stropirea hainelor bolnavilor de catre preoti dupa citirea slujbelor are efect datorita acelui principiu universal conform caruia putin din tot cuprinde acel tot. Credinciosii care se ating de hainele preotilor fac bine, fara sa fie constienti de ceea ce fac. In timpul Liturghiei, prin coborarea Duhului Sfant, preotii se incarca cu lumina. Hainele le sunt pline de energie, iar atingerea lor permite, celui care vrea, sa preia din acea lumina. Este pilda biblica a femeii cu scurgeri de sange care se atinge de Mantuitor ca sa se vindece. Iisus a simtit si a intrebat cine s-a atins de El. I s-a raspuns ca multa lume, pentru ca era aglomeratie. A insistat ca era altceva, pentru ca a simtit o putere iesind din El, atunci femeia a iesit in fata si a spus ca ea era.

Si aruncatul hainelor preotesti pe bolnavi, sau dezbracatul, are si el insemnatate din punct de vedere ezoteric – lasa Duhul Sfant pe acel om. Raul nu suporta lumina si automat sunt curatate entitatile negative. Dar oamenii nu constientizeaza raul pe care il fac si permit acelor entitati sa revina.

https://www.almeea.ro/puterea-nebanuita-a-hainelor-pe-care-le-purtam-asupra-fiintei-noastre/

//////////////////////////////////////////////

Codul culorilor hainelor. Efectele nebănuite asupra personalității. Rozul calmează agresivitatea

Voicu Costin

Ştiai că modul în care te îmbraci poate fi o formă de exprimare personală? Hainele pot transmite diferite mesaje, în special culorile vestimentaţiilor pot spune multe despre persoana care le poartă. De-a lungul timpului, cercetările au arătat că ele ne influenţează stările emoţionale. Ce efecte au culorile sau non-culorile asupra personalității noastre?

Culorile, o exprimare a personalității noastre

Negru, mereu la extreme

Negru este culoarea pe care oamenii o poartă atunci când o persoană apropiată trece în nefiinţă şi este considerată o culoare asociată cu evenimentele triste din viaţă. Dar negru nu se poartă doar în astfel de cazuri, ci şi la evenimente fericite. Spre exemplu, de obicei, mirele poartă costum negru la nuntă, iar culoarea predominantă a pieselor vestimentare ale bărbaților sunt negre (sacou negru, pantaloni negri, blugi negri etc.). Negrul transmite și o notă de eleganţă, putere, rafinament şi autoritate. Negrul simbolizează extremele – totul sau nimic!

ȘTIRI DIN LUME

Iubitul Andreei Marin a plecat în Israel. Adrian Brâncoveanu, gest nobil pentru românii prinși în…

Dacă porţi albastru eşti o persoană calmă

Dacă porţi culoarea albastră asta înseamnă că poţi fi o persoană calmă. Specificăm că această nu este o regulă. Culoarea albastră emană creativitate, pozitivitate, pace, loialitate.

Maro reprezintă inteligenţa

Maro este culoarea pe care oamenii o asociază cu stabilitatea, inteligenţa, dar şi cu încrederea în sine. Se spune despre persoanele care obişnuiesc să poarte această culoare că sunt inteligente și își urmăresc cu atenție pașii în carieră. Sunt buni planificatori, de aceea, este foart probabil să vezi o persoană îmbrăcată în maro, care să fie dezordonată și haotică.

Roşul emană energie

Roșul este culoarea dragostei, a pasiunii, a dorinței nestăvilite. Femeile care își doresc să atragă prin simplitate, naturalețe și frumusețe, folosesc adesea piese vestimentare roșii sau un ruj roșu sau accesorii roșii. Dacă doreşti să ieşi în evidenţă din mulţime, în mod clar trebuie să porţi culoarea roşu. Pe lângă pasiune, roșul mai simbolizează energia şi simbolul vieţii. De pildă, miresele indiene poartă roşu în loc de alb, deoarece, în cultură lor, roşu simbolizează încrederea.

Rozul calmează agresivitatea

Culoarea roz este asociată în general sexului frumos. Mai ales culoarea roz foarte aprinsă. S-au creat piese vestimentare și pentru bărbați în acest ton, dar, pentru a fi purtat, nuanțele de roz nu sunt atât de feminine și aprinse. Se spune că rozul este culoarea iubirii necondiţionate. De asemenea, persoanele care poartă roz emană bunătate şi pot calma persoanele agresive din jurul lor.

Verdele, purtat de persoane generoase

Natura este verde, de aceea verdele este o culoare care calmează, dar care este şi asociată totodată cu generozitatea, cu vindecarea şi cu o stare de spirit tânără şi veselă. Oamenii care poartă verde sunt carismatici şi sunt preocupaţi în profunzime de sentimentele celor din jur.

Albul, o dovadă de curaj

Albul exprimă puritate, simplitate, naturalețe, pace. Dacă porţi alb înseamnă că eşti o persoană căreia îi plac aventurile, o persoană care mereu își va dori să înceapă un nou capitol din viață sa cu capul sus, indiferent de obstacole.

Portocaliul reprezintă ambiţia

Persoanele care obişnuiesc să poarte portocaliu sunt cele care sunt dispuse să facă tot posibilul pentru a obține lucrul dorit. Portocaliul este culoarea creativităţii, a entuziasmului şi este asociată cu soarele, căldura şi ambiţia.

https://www.stiridinlume.ro/life-style/codul-culorilor-hainelor-efectele-nebanuite-asupra-personalitatii-rozul-calmeaza-agresivitatea-70357.html

////////////////////////////////////////////

Un fost ofiţer CIA, în cartea sa „Matrix”, ne dezvăluie cum entităţile interdimensionale se hrănesc cu energia noastră şi ne „reciclează” trupul pentru reîncarnare

În 1990, cu aproape un deceniu înainte de lansarea trilogiei populare a filmului „Matrix” (1998/1999), un fost agent CIA, pe nume John Grace, a scris sub pseudonimul Val Valerian o carte denumită „Matrix II: Răpirea și manipularea oamenilor, prin folosirea unei tehnologii avansate”.

„Extratereştrii gri de densitatea a patra” sunt cei care, conform agentului CIA, dispun de tehnologia avansată pentru a atrage energia din câmpul bioplasmic uman. De asemenea, ei au abilitatea de a extrage amintiri și experiențe din ființa umană. Ei sunt cei care așteaptă în lumină atunci când o ființă umană moare; ne aducem aminte astfel de concepţia ortodoxă conform căreia „diavolii dau târcoale unei persoane moarte”. Ființa umană este apoi reciclată într-un alt corp, prin reîncarnare și apoi procesul începe din nou.

John Grace scrie: „Aceste entități au răpit oamenii de milenii întregi; ele privesc Pământul ca pe o fermă mare, hrănindu-se cu energia umană. Oamenii sunt considerați de către entităţile intredimensionale gri ca fiind efectiv materii prime, pentru hrana lor”.

În „Matrix V”, Valerian scrie următoarele: „Ei vor să recicleze spiritele de nivel inferior în procesul reîncarnării. De aici rezultă că lumina și tunelul văzute de muribunzi sunt capcane ale morții. Ei îşi dau seama când un om este pe punctul de a muri şi proiectează asupra muribundului imaginea unui tunel şi a unei lumini albe. Dacă muribundul alege să urmeze acea lumină, atunci el este prins și trimis într-o altă încarnare, la alegerea lor. Unii spun: „Atunci când muriţi, duceţi-vă către lumină”, dar noi ar trebui să facem exact invers: să evităm cu orice preţ lumina”.

Un fost ofiţer CIA, în cartea sa „Matrix”, ne dezvăluie cum entităţile interdimensionale se hrănesc cu energia noastră şi ne „reciclează” trupul pentru reîncarnare

////////////////////////////////////////////

„Conspiraţionistul” David Icke dezvăluie: „O forţă invizibilă a preluat controlul asupra noastră! Trebuie să ne deconectăm de la Program şi să le luăm puterea!”

Fostul prezentator sportiv de la BBC, David Icke, devenit între timp un „conspiraţionist” (conform mass-mediei oficiale), a ţinut în anul 2014 un spectacol celebru la Wembley Arena, unde, timp de peste 10 ore, a atras atenția a aproape 12.000 de oameni. În discursul său, Icke a rostit câteva idei puternice, din care am spicuit câteva:

* Trăim într-o casă de nebuni pe care am acceptat-o ca fiind normală.

* Nu este nevoie ca o singură persoană să moară de foame sau să fie fără adăpost pe această planetă.

* Majoritatea oamenilor sunt prinși în program. Alții care pot accesa o altă realitate sunt numiți nebuni.

* Marea majoritate dintre noi suferim, fără să știm, de o mentalitate nesănătoasă de sclav. Experimentăm fenomenele psihologice ale disonanței cognitive, în care convingerile și comportamentul nostru sunt în conflict, și suferim şi de sindromul Stockholm – legătura traumatică cu un răpitor.

* Abilitatea noastră de a „decoda realitatea” este legată de ceea ce suntem capabili să percepem. Înțelepții și șamanii au reușit să vadă demult dincolo de gama îngustă de frecvență a luminii vizibile.

* Nu este o coincidență că glanda pineală situată în creier, cunoscută și sub numele de „ochiul minții”, este calcifiată odată cu introducerea fluorului în apa noastră.

* Inima are cel mai puternic câmp electromagnetic al corpului nostru. Când inima, creierul și sistemul nervos central sunt în armonie, suntem într-o stare înaltă de conștiință.

* Lumea este structurată pentru a ne pune în stări emoționale cu vibrații scăzute. Realitatea noastră este asemănătoare cu filmul Matrix. Trebuie să încetăm să trăim în minciuna actuală. Suntem într-o închisoare.

* Ideea că Universul este o hologramă poate fi un concept mai greu de înțeles pentru mulți.

* Protestul și lupta împotriva sistemului este sortită eșecului. Politicienii sunt doar niște marionete și nu corporațiile sunt cele care conduc evenimentele. Când mergi mai adânc, îi vezi pe Rothschild, dar asta nu e tot. Ceea ce oamenii cu adevărat trebuie să ştie este faptul că această realitate a fost deturnată de o forță invizibilă pe care gnosticii obișnuiau să o numească „Arhoni”. Acest adevăr, aflat în Marea Bibliotecă din Alexandria în vremurile străvechi, cunoscut și de catarii francezi și alte culturi sub diferite nume, a trebuit să fie distrus, pentru ca un „Dumnezeu fals” să poată fi instalat.

* Mintea arhontică este mintea psihopatului: fără empatie sau rușine, fără remuşcări. Este mentalitatea văzută la liderii mondiali.

* Omenirea a fost ținută în ignoranță cu privire la acest cult al morții, iar adepții arhonţilor, cum ar fi, de exemplu, sataniștii și mass-media arhontică, sunt obsedați de moarte și ucidere. Ochiul atotvăzător, imprimat pe bancnotele de un dolar, este un simbol al rețelei arhontice.

* Există un război împotriva sănătății noastre pentru a ne slăbi sistematic, astfel încât „Ei” să poată „intra” în noi. Dacă ești bolnav, ești mai ușor de controlat.

(Când Icke a venit cu ideea că reptilienii conduc lumea, cu mulți ani în urmă, el a fost ridiculizat și etichetat ca fiind nebun. Dar, cu timpul s-a descoperit şi s-a dovedit că multe își au originea în texte vechi. Existența entităților reptiliene a fost descrisă de gnostici în urmă cu aproape 2.000 de ani).

* Noi, oamenii, am fost infiltrați de o forță care a preluat realitatea, ei arătând ca noi.

* Radiația este mult mai mare decât era acum 50 de ani, iar chemtrails-urile fac parte din planul de a ne îndepărta de conștiința infinită. Influența entităților arhontice schimbă planeta pentru ca ei să se simtă mai mult ca acasă, pentru a schimba atmosfera într-o „lume arhontică”.

* Agenda transumanistă, în care tehnologia este introdusă în organism, de exemplu, folosind microcipuri, este să ne facă să devenim sclavi ai societății. Arhonii sunt o forță robotică și vor să-i facă pe oameni să le placă. Zeul reptilienilor este tehnologia.

* Dar, oamenii vor rămâne blocaţi pentru totdeauna în mintea Matrixului? Este o cauză pierdută? În nici un caz!

* Soluția este conștiința. Imediat ce ne trezim, jocul se va termina. Ei ne țin în înșelăciune mentală și spirituală pentru că le este frică că ne vom trezi. Bucuria, pacea, iubirea și compasiunea o vor schimba. Prin deconectarea de la program, le luăm puterea.

„Conspiraţionistul” David Icke dezvăluie: „O forţă invizibilă a preluat controlul asupra noastră! Trebuie să ne deconectăm de la Program şi să le luăm puterea!”

///////////////////////////////////////////

Începe Marea Bătălie împotriva Satanei. Ridicați-vă și rupeți lanțurile!

Publicat

de Teodosie Paraschiv

Prezint mai jos Mesajul adresat de Monseniorul Carlo Maria Viganò participanților la Turneul pentru Redeșteptarea Americii – 14 octombrie 2023.

Subscriu la tot ceea ce afirmă Carlo Maria Viganò.

Dragi prieteni,

Lăudat fie Iisus Hristos!

Îngăduiți-mi să mă adresez mai întâi vouă tuturor ca să vă mulțumesc pentru mărturia pe care o dați compatrioților voștri americani.

Deșteptarea conștiințelor este primul pas spre eliberarea de conducătorii distrugători care au ocupat prin uzurpare cele mai importante locuri în instituțiile naționale și internaționale.

Deoarece deschiderea ochilor și privirea în față a realității sunt esențiale pentru a înțelege ce se petrece cu adevărat, pentru a denunța Puciul Globalist și a redescoperi suveranitarea națională și libertățile fundamentale care v-au fost confiscate.

În acești ultimi ani, ați fost martori ai unei schimbări radicale a societății.

O schimbare pusă la cale de persoane care nu au fost alese de nimeni, ci impuse de lideri trădători.

Statele Unite ale Americii, la fel ca numeroase alte țări ostatice ale Agendei 2030, se confruntă cu o criză foarte gravă: inflație, criză migratorie incontrolabilă și auto-indusă, trafic de ființe umane și de copii, criminalitate endemică și slăbire a forțelor de ordine, liberalizarea criminalității și impunitatea, degradarea generalizată a societății, droguri noi care îi distrug pe cei care le iau, aberațiile ideologiei progresiste, agenda LGBTQ+ impusă în școli, discriminarea împotriva albilor.

Și încă: războiul împotriva președintelui Donald Trump, frauda electorală de la alegerile precedente, planurile Marii Resetări care par să se desfășoare fără probleme și gaura fără fund a finanțării și ajutorului militar care urmăresc să prelungească războiul din Ucraina, ascunzând astfel infracțiunile familiei Biden și ale Democraților.

Nu în ultimul rând, un nou scenariu de război foarte îngrijorător în Orientul Mijlociu.

Acest asediu pe multiple fronturi are toate caracteristicile unui război neconvențional, cu mult mai devastator decât un conflict armat.

Această pătură conducătoare vrea să ne facă să credem că schimbările la care ne obligă, fără a avea nici o legitimitate democratică, sunt pentru binele nostru.

Acest proces, aparent inexorabil, a fost plănuit cu zeci de ani în urmă, iar cei care îl doresc și îl aplică aparțin lobby-urilor vădit anticreștine și antihristice.

Divorț, avort, eutanasie, „tranziție de gen”, pedofilie, corupție morală, „anularea culturii” („cancel culture”), imigrație și crize manipulate, eradicarea orice formă de moralitate creștină din societățile noastre și sărăcirea deliberată a populației și favorizarea unui război civil.

Obiectivul lor este să ne dezbine, să ne asmută pe unii împotriva celorlalți și să ne vadă luptându-ne unii cu alții, ca să nu ne unim și să luptăm împotriva LOR.

În sfârșit, tot acest haos servește ca pretext pentru a reprima manifestațiile față de noile restricții.

Această pătură subsersivă dorește cu orice preț să ne facă să credem că nu există alternativă, că crizele pe care ei le provoacă – farsa pandemică, urgența climatică, criza energetică și de apă, războaiele prin procură – sunt ireversibile și inevitabile.

Astăzi, știm că nu este așa. Avem capacitatea de a evada din acest Iad pe Pământ, dar nu o putem face decât dacă înțelegem două lucruri importante și legate între ele.

Primul: globaliștii sunt categoric foarte bine organizați și dispun de resurse economice uriașe. Dar sunt foarte puțini, iar membrii acestei pături tiranice au un nume și un chip, începând cu clanurile Rothschild și Rockefeller, cu Bill Gates, George Soros și Klaus Schwab.

Toate bogățiile și profiturile lor provin din exploatarea popoarelor și din complicitatea liderilor corupți și vânduți.

Și aici, numele sunt cunoscute: numeroși oameni politici și reprezentanți ai principalelor instituții din diferite țări au participat la programul „Young Global Leaders for Tomorrow„, o școală subversivă, condusă de Forumul Economic Mondial.

Prin ce acești reprezentanți ai organizațiilor supranaționale, al căror scop este propria îmbogățire și subjugarea noastră, se deosebesc de Mafia?

Și ce ne împiedică să ne revoltăm împotriva lor în același mod în care ne-am revolta împotriva capilor mafioți?

Al doilea lucru important care nu trebuie uitat este că, în această bătălie spirituală, elita globalistă, oricât de puternică ar putea părea, i se supune Satanei, Vrăjmașului, cel care a fost un ucigaș de la început – în timp ce Noi, Oamenii, cu toate slăbiciunile noastre, stăm alături de Atotputernicul Dumnezeu.

Oare credem noi că stăpânul lor, Satana, este mai puternic decât Dumnezeu?

Domnul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu, s-a întrupat și a înfruntat Patimile și Moartea pe cruce tocmai pentru a zdrobi lanțurile păcatului și ale morții cu care Satana ne ține prizonieri.

Prin Mântuire, am fost răscumpărați din robia diavolului și, prin Har, primim un ajutor supranatural pentru a duce bătălia sfântă împotriva Vrăjmașului omenirii.

Dacă înțelegem că victoria a fost deja câștigată și că Dumnezeu este CU ADEVĂRAT Atotputernic, înțelegem și că ne situăm de partea Domnului și luptăm cu El împotriva dușmanilor Lui și ai noștri și ne vom bucura de victorie.

Întrebarea nu este dacă Dumnezeu îl va învinge pe Satana – victoria Lui este sigură deoarece Satana a fost deja învins pe Cruce.

Întrebarea este dacă dorim să învingem alături de Dumnezeu sau să fim înfrânți inexorabil alături de Satana.

Dumnezeu Atotputernicul ține în mâinile Lui soarta lumii. El este Domnul, Cel care dă Viață.

Trebuie să I ne supunem Lui și numai Lui, deoarece este un Părinte bun, care ne vrea binele, în asemenea măsură încât ne-a dat viața unicului Său Fiu.

Trebuie să credem numai în Dumnezeu, deoarece El este Adevărul și nu ne înșală niciodată!

Ieșiți în față, pentru numele lui Dumnezeu! Evadați din acest circ infernal pus la cale de criminali distrugători care ne doresc moartea!

Nu lăsați ca înșelăciunea acestei Case a Ororilor să devină o realitate distopică!

Nu vă lăsați ucise trupurile și sufletele de cei care detestă tot ce e Bun, Adevărat și Frumos pentru că este o imagine a lui Dumnezeu și a Măreției Sale!

Acționați și ridicați-vă!

Deșteptați-vă, dragii mei prieteni!

Treziți-vă din somnolența voastră și redescoperiți mândria de a fi slujitorii Binelui, știind că Dumnezeu este alături de voi și că, oricât de puternici ar putea părea dușmanii Lui și ai noștri, El a câștigat deja.

Dar El vrea ca noi toți să ne implicăm în această bătălie duhovnicească pentru ne face pe toți părtași la victoria Lui și la triumful Lui.

(…)

Nu vă lăsați înșelați dragi prieteni: Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

† Carlo Maria Viganò, Arhiepiscop

Fost Nunțiu Apostolic în Statele Unite

Sursa: https://www.ziuanews.ro

Bibliografie

[1] Carla Maria Vigano, Message for the Reawaken America Tour – October 14, 2023, https://www.youtube.com/watch?v=akouE6daI54

[2] Carla Maria Vigano, Message for the Reawaken America Tour – October 14, 2023, https://www.bitchute.com/video/xLtlohc4Lv1a/

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/10/18/incepe-marea-batalie-impotriva-satanei-ridicati-va-si-rupeti-lanturile/

////////////////////////////////////////////

Războiul împotriva lui Dumnezeu (II)

Publicat

de Teodosie Paraschiv

Și când vorbim de „forțele întunericului” ne referim la acele forțe care se definesc pe sine ca fiind „forțele luminii”. Aceste forțe sunt ale lui Lucifer, purtătorul de lumină, dumnezeul la care se închină societățile secrete (masonerie, rosicrucieni, iacobini, illuminatii, ordinele cavalerești, iezuiții etc.) și sataniștii, deși luciferienii se delimitează de sataniști, considerând că Satan și Lucifer ar fi personaje diferite. De unde știm asta? Chiar din scrierile și mărturiile masonilor, dar și ale teosofilor. Da, ei se închină lui Lucifer, așa cum noi ne închinăm lui Dumnezeu Creatorul și Atotțiitorul, Dumnezeul biblic.

Lucifer se descoperă adoratorilor lui drept dumnezeu adevărat, care pe nedrept este socotit rău, egal în putere și cinste cu Dumnezeul nostru. De fapt, el îi învață pe oameni că Dumnezeul biblic este Dumnezeul cel rău, iar el este Dumnezeul luminii, eliberatorul omenirii și altele asemenea. Așa se face că cei care îi adoră pe Lucifer, chiar cred că acesta este dumnezeu care le va oferi, nemurirea, puterea și fericirea pe acest pământ, și care vrea să-l învețe pe om cum să ajungă dumnezeu.

Luciferienii nu sunt nici naivi, nici proști, ci au cele mai inteligente minți, care au primit cunoașterea pentru ca prin ea să controleze masele și să pregătească împărăția dumnezeului lor pe pământ, guvernul mondial. Să fie doar o speculație? Nu. Aflăm aceste lucruri chiar de la ei. Societățile secrete lucrează de milenii la pregătirea terenului pentru un guvern mondial. Nu este nimic nou sub soare. Doar că în ultimile două milenii au lucrat subversiv.

Nu este greu să recunoaștem aici acceași promisiune pe care Șarpele a făcută lui Adam și Eva în răi, când le-a băgat în cap îndoiala față de Dumnezeul care i-a creat. „Nu, nu veți muri – a zis șarpele -, ci veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.

Astăzi același Șarpe, același Înșelător, le oferă oamenilor cunoașterea și tehnologia prin care le promite îndumnezeirea. Citind aceste cuvinte, te gândești, poate, că sunt un pic cam exagerate, sau „trase de păr”.

Dragă cititorule, te asigur că nu sunt deloc exagerate, ci chiar așa se petrec lucrurile. Îți propun să-l ascultăm pe Noah Yuval Harari. Nu l-am auzit să se declare satanist nici pe el nici pe Klaus Schwab, însă declarațiile și faptele lor ne arată cărui dumnezeu se închină. „După roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7, 16).

Player video

00:00

04:26

„Noi suntem acum într-un proces cu scopul de a obține abilități divine, prin care urmărim să ne transformăm în zei. Și mă refer la acest lucru la modul cel mai serios posibil. Și aceasta nu este o metaforă. Dacă te gândești la abilitățile zeilor descrise în diverse mitologii, noi începem acum să dobândim aceste abilități. De exemplu, în Biblie Dumnezeu este Creatorul. Puterea lui supremă este aceea de a crea. El a creat animalele, plantele și pe om conform voii Lui. Dar noi, acum obținem această putere de a crea viața, exact ca și Dumnezeu. Și într-un fel noi mergem mai departe decât Dumnezeul Bibliei. Chiar dacă crezi Biblia, singurul lucru pe care Dumnezeu a reușit să-l creeze a fost doar creația ființelor organice. Dar noi acum încercăm că creem entități anorganice, forme de viață anorganice, cyborgi, inteligența artificială etc. Dacă reușim, și există șanse foarte mari să o facem, atunci foarte curând noi vom fi peste Dumnezeul Bibliei.”

Acestea sunt cuvintele lui Harari, care ste consilierul lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Mondial Economic și cel care impune politica la nivel mondial. Klaus Schwab este membru al ordinului Fraternitas Saturni (Frăția lui Saturn). Acesta este un ordin magic german, fondat în 1926 de Eugen Grosche, alias Gregor A. Gregorius și alți patru. Este una dintre cele mai vechi grupuri magice care funcționează continuu din Germania.

Așadar, conform lui Harari, transumaniștii „vor obține abilități divine, prin care urmărim să ne transformăm în zei”. Pe de altă parte, observăm că politica mondială este dictată de un membru al Frăției lui Saturn. Saturn este simbolul lui Satan. Poate exagerăm. De aceea, hadeți să ne uităm la faptele lor. Ce promovează Forumul Economic Mondial, ONU și Organizația Mondială a Sănătății? Ați uitat? Recitiți Agenda 2030 a ONU.

Aceste organizații și-au propus să instituie comunismul la nivel mondial, adică sclavagismul. Dar când spun comunism mă duc cu gândul la Karl Marx care era satanist și adorator al lui Satan. Detalii puteți găsi în cartea „Marx și Satan” scrisă de Richard Wurmbrand. Unde te îndrepți dai de satanism.

Cine a înființat ONU? Masoneria, care conform lui Albert Pike, adoră ca dumnezeu pe Lucifer. De la început ONU a fost condus de socialiști și comuniști. De asemenea, politica ONU a fost susținută de la început de teosofi, care și ei se închină aceluiași dumnezeu, Lucifer. Noțiuni ca noua ordine mondială, guvern mondial și noua eră sunt de origine teosofică. Și dacă săpăm mai adânc aflăm că noua eră va înlocui era creștină, iar guvernul mondial este cerut imperativ de entități spirituale, din alte dimensiuni. Aceste entități se dau drept creatorii omului, „extratereștri buni” care se pregătesc a se arăta omenirii, dar nu înainte ca omenirea să-i dorească și să le ceară intervenția „spre binele omenirii”.

[Legături: Este noua ordine mondială o ordine satanică? (I), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (II), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (III), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (IV), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (V)]

Mesajul este clar. Aceste entități demonice nu pot interveni pe pământ decât în măsura în care oamenii acceptă să li se supună.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici, te felicit!

Ți se pare cumva că am exagerat în prezentarea de mai sus. Am încercat să prezint doar faptele.

Harari și Klaus Schwab, ca de altfel toți liderii formați de Forumul Economic Mondial, au un alt sistem de valori decât cel biblic. Și dacă nu este biblic, atunci al cui poate fi? Judecați singuri. Apoi, Schwab este membri al unui ordin satanic. ONU are strânse legături cu masoneria și teosofia și impunerea comunismului la nivel mondial.

Și ca să nu existe dubii referitor la cum vedem Klaus Schwab societatea de mâine, să-l ascultăm cu propriile cuvinte.

Player video

00:00

00:26

„Totul va fi transparent și trebuie să te obișnuiești cu asta și să te comporți în consecință. Cum să spun, va fi integrat în personalitatea ta. Dar dacă nu ai nimic de ascuns nu trebuie să te temi.”

Ați înțeles, Elitele vor să cunoască totul despre ceilalți oameni, iar supravegherea și controlul să fie continuă, 24/24. Și dacă nu te supui valorilor lor sataniste rămâi vei fi izolat și persecutat.

ONU, OMS și Forumul Economic Mondial, urmărește distrugerea valoriilor biblice, a familiei și a națiunilor. În schimb promovează păcatele împotriva firii, pedofilia, necrofilia, canibalismul și alte urâciuni. La aceastea mai putem adăuga, depopularea lumii prin pandemii, războaie, avort, sterilizare.

Orașele de 15 minute, supravegherea continuă, creditele sociale, desființarea banilor, identitatea digitală, certificatul digital de sănătate, toate fac parte din acelaș sistem satanic pus la punct de zeci de ani cu asistență demonică.

Dacă ai înțeles legătura dintre politica guvernamentală și satanism, atunci nu vei accepta nici injectarea cu nanotehnologie, ARNm și alte otrăvuri și nici identitatea digitală sau portofelul digital.

Gândește-te la viața veșnică, nu la cum să mai trăiești aici într-o lume demonizată!

Întrebarea nu-i cum vom putea trăi fără identitate digitală, ci cum să murim creștinește!

Ce putem face? În primul rând să ne întărim credința! Să cerem de la Dumnezeu putere de a trece peste toate încercările!

Nu așteptați prea multe de la preoți și ierarhi!

Nu uitați că sunt și ei oameni.

Amintiți-vă cuvintele Domnului:

„Nu puteți să sluji lui Dumnezeu și lui mamona.” (Matei 6, 24)

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/06/17/razboiul-impotriva-lui-dumnezeu-ii/

///////////////////////////////////////////

Sclav la nivel înalt al elitelor, face dezvăluiri

Lumea este condusă de o Elită satanică care slujește demonilor. Există numeroase dovezi și mărturii în acest sens. Guvernul mondial pe care vor să-l instituie Elitele satanice are ca scop supunerea întregii omeniri demonilor. Mare parte dintre aceste Elite sananice …

Continuă să citești →

În categoria Articole, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete elite satanice, Klaus Schwab, noua ordine mondiala, NWO, pedofilie, Ronald Bernard, satanism, trafic de copii | Lasă un comentariu

Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial

Publicat în 14/07/2023 de Teodosie Paraschiv

Forumul Economic Mondial este forța motrice a unei transformări radicale în lumea noastră. Ei spun că această metamorfoză a fiecărui aspect al existenței umane este necesară pentru a „salva planeta”. Care sunt ideile lor geniale, de a ne „salva” pe … Continuă să citești →

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete control total, FEM, Forumul Economic, Klaus Schwab, noua ordine mondiala, NWO, orase inchisoare, WEF | Lasă un comentariu

Războiul împotriva lui Dumnezeu (II)

Publicat în 17/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Asistăm la un adevărat război dus de forțele întunericului împotriva lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, Dumnezeul nostru al creștinilor. Și nu este o simplă metaforă, ci purul adevăr. Și când vorbim de „forțele întunericului” ne referim la acele … Continuă să citești →

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete identitate digitala, Klaus Schwab, new age, noua era, noua ordine mondiala, NWO, vacccinuri, Yuval Noah Harari | Un comentariu

Omul ființă piratabilă

Publicat în 30/01/2023 de Teodosie Paraschiv

Teologia creștină învață că omul este o ființă minunată, creată de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Și există credința că demonii nu ne cunosc gândurile. Mai corect ar fi să spun „presupunerea”. Există presupunerea că demonii nu ne cunosc … Continuă să citești →

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete Darwin, Klaus Schwab, Mesmer, noua ordine mondiala, NWO, Yuval Harari | Lasă un comentariu

Legătura dintre 5G și COVID-19

Publicat în 26/11/2022 de Teodosie Paraschiv

Și astăzi, mulți continuă să nege cu vehemență legătura dintre 5G și așa-zisul virus COVID-19, deși încă din anul 2020 existau dovezi că radiațiile 5G sunt cele care provoacă simptome asemănătoare cu cele provocate de gripă. În Wuhan s-a testat … Continuă să citești →

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete 5G, Albert Bourla, B20, Bill Gates, FEM, G20, Klaus Schwab, marea resetare, noua ordine mondiala, NWO, OMS, Robert Petrella, WEF | Lasă un comentariu

Sataniștii conduc lumea

Publicat în 21/10/2022 de Teodosie Paraschiv

Scopul urmărit de acești sataniști este să arunce lumea în haos, ca din haos să se nască o lume nouă, așa cum o visează ei, adică aplică principiul „Ordo Ab Chaos”. Nu poți clădi ceva cu totul nou până nu … Continuă să citești →

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete David Spangler, Klaus Schwab, noua ordine mondiala, NWO, Yuval Noah Harari | Lasă un comentariu

Identitate digitală, portofel digital și control total

Publicat în 15/10/2022 de Teodosie Paraschiv

Tot mai mulți oameni încep să conștientizeze că ne îndreptăm spre o societate tot mai controlată în care prin aceste noi tehnologii, care se implementează acum, vom ajunge să trăim vremurile în care să nu mai poți cumpăra sau vinde … Continuă să citești →

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete ARNm, identitate digitala, Klaus Schwab, marea resetare, NWO, portofel digital, Yuval Harari | Lasă un comentariu

Microciparea copiilor

Publicat în 11/10/2022 de Teodosie Paraschiv

Nu este teoria conspirației, ci un plan clar public al globaliștilor sataniști de la Davos, în frunte cu satanistul Klaus Schwab. Pretextul invocat de ei este „siguranța acestora”. De fapt acesta este pretextul pentru a impune un sistem de urmărire … Continuă să citești →

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete Haim Eshed, Klaus Schwab, marea resetare, Medvedev, noua ordine mondiala, NWO | Lasă un comentariu

Spre ce este îndreptată omenirea

Publicat în 07/10/2022 de Teodosie Paraschiv

Câți dintre noi mai au timp să se gândească la ce se întâmplă în jurul nostru și la planurile Ocultei satanice care conduce lumea spre prăpastia … iadului? Prea puțini. Pe mulți evenimentele îi vor prinde nepregătiți. Klaus Schwab, un … Continuă să citești →

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete covid, Klaus Schwab, marea resetare, noua ordine mondiala, NWO, Yuval Noah Harari | Lasă un comentariu

Vaccinurile sunt destinate să otrăvească oamenii!

Publicat în 01/10/2022 de Teodosie Paraschiv

Astăzi vreau să vă prezint câteva amănunte despre așa zisele „vaccinuri”. Ce sunt și ce conțin? Care sunt efectele? Care este legătura dintre nanotehnologia injectată și rețelele 5G? Efectele pe termen lung ale injectării nu vor fi doar simptomatice, ci … Continuă să citești →

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/tag/klaus-schwab/

/////////////////////////////////////////

Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial)

Foarte bun editorialul lui Bob Shillingstad de pe site-ul redoubtnews.com. Citez din el:

* Revoluțiile franceză (1789) și americană (1776) s-au petrecut la o distanţă de ani una de cealaltă, dar s-au concentrat în jurul a două concepte foarte diferite de libertate individuală. Pentru francezi, scopul era asigurarea egalității politice. Pentru americani, a fost vorba de independența personală. Această distincție explică de ce rezultatele celor două revoluții să fie atât de diferite.

* Pentru a înțelege Revoluția Americană, trebuie să ne întoarcem la perioada dintre 1730 – 1750, când a avut loc o renaștere religioasă care s-a răspândit în colonii. A început cu Johnathon Edwards, John și Charles Wesley și un evanghelist uimitor, numele lui George Whitfield. Whitfield a ținut 18.000 de predici și s-a estimat că peste 80% dintre coloniști l-au auzit pe Whitfield predicând. Alți pastori au fost implicați în această mișcare și mulți istorici admit că nu ar fi existat o revoluție fără această „Mare Trezire”.

* Pastorii americani au vorbit în predici despre libertatea individuală, despre drepturile acordate de Dumnezeu (legea naturală) și, de fapt, puteți găsi fraze în Declarația Americană de Independență preluate direct din predicile ținute în acea perioadă de timp. Britanicii i-au numit pe acești pastori „Regimentul Negru”, ştiind faptul că ei sunt inamicii, nefiind organizați și neaparţinând niciunei armate, dar ei erau uniți în predicarea libertății religioase. Bisericile au fost arse și pastorii închiși pentru că au spus că drepturile lor nu vin de la un rege sau guvern, ci doar de la Dumnezeu.

* Revoluția Franceză a fost total diferită. În perioada sa despotică de conducere, Robespierre a mers până la crearea unui cult al „Ființei Supreme”, o religie de stat bazată pe secularism. Aceasta a făcut parte din programul revoluționar al lui Robespierre de a distruge complet tradiția romano-catolică a Franței, în căutarea unei „egalități politice” ambigue în rândul maselor. În loc să încerce să lupte pentru principii bazate pe libertate, așa cum au făcut-o părinții fondatori ai SUA, Robespierre a fost mai preocupat de distrugerea tuturor trăsăturilor societății civice franceze în numele progresului.

* Într-o ironie crudă, Robespierre și comitetul său de siguranță publică s-au comportat mai violent ca monarhia franceză anterioară, odată ce comitetul a preluat controlul statului. Din acest motiv, Revoluția Franceză s-a transformat într-un regim de crime haotice, care a văzut zeci de mii de oameni executați la ghilotină pentru pur și simplu că s-au opus viziunii lui Robespierre. Sute de preoți și călugărițe au fost uciși în acea perioadă neagră de despotism al lui Robespierre.

* Marele regizor american Woody Allen spunea: „Istoria trebuie să se repete, pentru că nimeni nu a ascultat de prima dată”. Sau, altfel spus, singurul lucru pe care îl putem învăța din istorie este că nu învățăm nimic din istorie! Am văzut cum guvernele tiranice au înrobit oamenii și au cerut ascultarea. Stalin, Hitler, Mao Zedong, Castro, Pol Pot și mulți alți dictatori care au preluat puterea, au interzis orice supunere față de Dumnezeu și au proscris Biserica. Ei trebuie să aibă control total și să nu aibă vreo concurență.

* Unii sunt familiarizați cu Dietrich Bonhoeffer, un pastor curajos care a trăit în Germania sub Hitler. Pe vremea lui Bonhoeffer, în fața ochilor săi, o națiune puternic creștină a fost secularizată rapid de un guvern puternic. Biserica era împărțită și nu a răspuns așa cum ar fi trebuit. Așa că biserica a fost copleșită de stat și, în cele din urmă, a încetat să mai existe. În Germania hitleristă, peste 700 de preoți și pastori au fost trimiși în lagărele de concentrare nazistă.

* Acum, revenind la zilele noastre… Marea Resetare anunţată de globalistul Klaus Schwab în anul 2020, vine peste noi. Ceea ce a fost odată o „teorie a conspirației” marginală este acum expusă, în mod public. Elitele economice, politice, academice și mass-media din întreaga lume profită de haosul, confuzia și restricțiile asupra libertății, cauzate de blocajele Covid-19, și le folosesc pentru a modifica radical societatea din întreaga lume. Atacurile religioase sunt evidente, cum ar fi închiderea bisericilor în timpul lock-down-urilor, „permiterea” continuării serviciilor de cult, condiţionarea participării la slujbele religioase de existenţa unui „certificat”, etc.

* Lumea se află acum într-un moment 1776 sau 1789? Avem pastori și lideri creștini care au curajul să vorbească și să fie numiți „Regimentul robelor negre”? Care este puterea statului asupra vieții noastre? Nu este o hiperbolă să afirmăm că ne aflăm în cel mai critic moment din istoria recentă a omenirii…

Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial)

////////////////////////////////////////

Editorial: Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social

Pandemia de Covid-19 a prezentat o fuziune fără precedent a intereselor corporațiilor mari cu puterea statului. Politicienii aleși în mod democratic din multe țări nu au reușit să reprezinte interesele propriilor cetățeni și să le susțină drepturile propriilor cetăţeni. Mai exact, au sprijinit măsurile de limitare a drepturilor şi libertăţilor individuale, au susţinut cenzura opiniilor divergente, propaganda și au suspendat diferitele forme de libertate. Toate aceste politici și măsuri au fost susţinute de către globalişti.

Globaliștii, care sunt obsedați de controlul societății, au decis să profite de pandemie pentru a-și crește puterea autoritară. Printre ei, cel mai proeminent a fost Klaus Schwab, fondatorul și președintele executiv al Forumului Economic Mondial (WEF). În iunie 2020, el declara că „pandemia reprezintă o fereastră rară, dar îngustă de oportunitate de a reflecta, reimagina și reseta lumea noastră”. Potrivit domniei sale, fiecare țară, de la Statele Unite până la China, trebuie să participe și fiecare industrie, de la petrol și gaze la tehnologie, trebuie să fie transformată.

Nu este niciun secret pentru nimeni faptul că WEF s-a concentrat pe accelerarea implementării planificării centrale pentru întreaga populație globală. Acest plan de stabilire a unei noi ordini mondiale, cunoscută sub numele de Marea Resetare, a fost o temă cheie la recenta reuniune anuală a WEF, care a avut loc în perioada 22-26 mai 2022 la Davos, Elveția.

Schimbările drastice ale ordinii mondiale, cum ar fi Marea Resetare, nu au loc spontan; mai degrabă, ele sunt concepute de factorii politici globali, inclusiv miliardari influenți, politicieni, celebrități, academicieni părtinitori, filantropi bogați și birocrații organizațiilor și instituțiilor internaționale. Aceşti „influenceri” susțin ingineria socială, deoarece le va permite să dobândească controlul asupra bogăției și resurselor naturale ale lumii și să le întărească capacitatea de a modela societatea după cum consideră ei de cuviință.

La fel ca predecesorii lor, de-a lungul istoriei, inginerii sociali ai WEF consideră că nu trebuie să existe activitate spontană, nedirijată, pentru că ar putea produce rezultate care nu pot fi prevăzute. Ar putea produce ceva nou, nevisat în filosofia planificatorului. Pe baza agendei mondiale, finalizarea cu succes a transformării industriale actuale va necesita reproiectarea și controlul fiecărui aspect minuscul al vieții și comportamentului uman, inclusiv sferele private ale indivizilor, economiei, politicii și organizațiilor societale.

Am fost avertizați în urmă cu aproape două secole că, atunci când acest tip de putere tiranică va reuși, va fi ocupată cu o multitudine de sarcini mici care pătrund în viața privată, să conducă familiile și să dicteze acțiunile și gusturile indivizilor (vezi Alexis de Tocqueville – „Democrația în America”). De fapt, unele dintre cele mai ridicole controale propuse de WEF includ încurajarea oamenilor de a consuma insecte, argumentând că proteina de insecte are proprietăți de înaltă calitate și poate fi folosită ca o sursă alternativă de proteine de-a lungul lanțului alimentar. Reformarea sistemului alimentar ar implica, de asemenea, consumul de „carne de cultură”, adică la produse din carne create prin cultivarea celulelor animale într-un mediu de laborator controlat.

WEF sprijină de asemenea, eliminarea „proprietății de mașini”, deoarece „a plăti pentru o călătorie sau o livrare este la fel de ușor precum folosirea unei aplicații pentru telefonul inteligent”. În cele din urmă, Marea Resetare își propune să creeze o lume în care „nu vei deține nimic și vei fi fericit” (până în 2030), deoarece oamenii nu vor poseda nicio proprietate privată și vor închiria tot ce au nevoie în viață. Desigur, cei bogaţi îşi vor păstra proprietăţile ascunse, pentru că principiul „nu vei deține nimic și vei fi fericit” se va aplica, probabil, doar oamenilor de rând.

Cu toate acestea, această premiză ignoră faptul că proprietatea privată este asociată cu progresul civilizațiilor, cu stadiile superioare de dezvoltare materială și morală și cu dezvoltarea vieții moderne de familie. Scenariul WEF ar diminua și sentimentul de securitate, care este întărit de deținerea proprietății private.

Totuși, așa cum au demonstrat diferite regimuri totalitare de-a lungul istoriei, planificarea centrală opresivă a inginerilor sociali duce la pierderea sentimentului de autonomie, libertate, demnitate, creativitate și putere. De asemenea, se pierde stimulentul de a-și îmbunătăți propria condiție și de a contribui la progresul societății (vezi FA Hayek – „Drumul spre iobăgie”). Totodată, se ştie faptul că susținătorii oricărui regim absolutist doresc ca tradițiile și obiceiurile să fie șterse, iar credinţele distruse. Cu alte cuvinte, globaliştii doresc să conceapă o ordine societală în care simpatia și asistența reciprocă vor deveni „învechite” și în care fiecare cetățean al lumii să fie neputincios, sărac și izolat, astfel încât oamenii să nu poată să se opună puterii organizate a guvernării globale. Şi ar deveni dependenți de „noua ordine mondială” pentru supraviețuirea lor.

Inginerii sociali ai WEF pledează, în esență, pentru libertatea naturală, care ar permite celor puternici să-și exercite puterea, în timp ce îi subjugă pe cei slabi. Făcând acest lucru, ei cer, practic, ca lumea să se întoarcă înapoi în dezvoltarea istoriei omenirii, către reinstituirea feudalismului și a sclaviei.

Este important să ne amintim că libertatea economică, libertatea pozitivă, libertatea politică, libertatea de gândire, libertatea de exprimare și libertatea presei nu sunt atribute ale omului primitiv sau ale iobăgiei; mai degrabă, sunt produse ale celor mai avansate stadii ale societăţii. Pentru a fi mai precişi, aceste tipuri de libertate sunt rezultatul eforturilor nenumăratelor mișcări sociale, revoluții și războaie de-a lungul istoriei omenirii.

Cu toate acestea, inginerii sociali nu sunt interesați de istoria și luptele civilizației noastre, deoarece ei cred că dețin expertiză în toate domeniile, aceasta fiind linia de gândire care se află în centrul tuturor regimurilor dictatoriale. Mai mult, susținătorii ingineriei sociale ignoră faptul că progresul omenirii, în puterile minții și inimii, în bunăstare și în tehnică, în drept și morală, implică în mod necesar participarea claselor inferioare (vezi Gustav Friedrich Schmoller – „Class Conflicts in General”).

Şi, oricine crede că inginerii sociali ai WEF au intenții nobile în timp ce proiectează și implementează Marea Resetare, se înşeală amarnic…

Editorial: Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social

//////////////////////////////////////////

Licheluțele lichelelor

Author

Elisei Virgil

Mulți dintre voi vă amintiți că PCR (Partidul Comunist Român) era tradus astfel: Pile, Cunoștințe și Relații. Pe timpul dictaturii ceaușiste, partidul comunist era ”totul în toate și toate în tot”. El tăia și spânzura. Și acesta a fost unul dintre motivele forte pentru care românii au ieșit în stradă în urmă cu treizeci și doi de ani. Sperând ei că lucrurile se vor așeza în funcție de valoare. Că prostul nu va mai fi ridicat la rang de deștept. Că examenele/concursurile nu vor mai fi trucate/aranjate. Că nu vor mai exista așa-zisele ”nepotisme”. Adică, nu vor mai fi angajați pe posturi bănoase și de importanță copiii, nepoții sau rudele lui cutare și cutare. Ci, fiecare la locul potrivit, după valoare.

Ne-am înșelat. Amarnic. În ziua de azi, aproape toate posturile în administrația de stat sunt aranjate de către partidul aflat la guvernare. Pe criterii politice sau pe bani. Dacă tu iei o notă de 9.50 pe bune, vine ”pila” partidului și ia 10.00.

Deseori am scris că mulți ajunși în fotolii prlamentare sau pe jilțurile unor funcții de decizie și nu numai, mă refer la cei care sunt plătiți de stat, stau cu fundurile grase, bășinoase și nesimțite pe lumina ochilor celor căzuți în Revoluție, care au crezut în Adevăr și Dreptate.

Fufe de doi bani, curve deșănțate, amante de lux, copii de oameni politici – în general analfabeți funcționali, ne conduc și ne dictează. Poate nu realizăm, dar și acest lucru/fenomen este o atingere la siguranța națională. Cum să încredințezi tu frâiele administrației de stat unor proști, unor neprofesioniști, unor imorali, unor jăpcari???

În România de azi se arnajează tot. Se cumpără tot. De la diplome de studii univrsitare, masterate, doctorate, până la miniștri, secretari de stat, directori de deconcentrate ș.a.m.d.

În conluzie, am ajuns să ne conducă nu numai lichelele, dar și licheluțele lichelelor!

https://www.reporterdevalcea.ro/lichelutele-lichelelor/

//////////////////////////////////////////

CURSA GLOBALIŞTILOR ÎMPOTRIVA TIMPULUI. SFÂRȘITUL E MAI APROAPE DECÂT CRED

Author Elisei Virgil

O mare resetare se va întâmpla, dar nu cea intenționată de globaliști. În schimb, ar putea fi nevoiți să se mulțumească și cu Marea Decuplare.

Economia verde, dezindustrializarea, pașapoartele digitale pentru sănătate, monedele digitale ale Băncii Centrale, toate acestea sunt componente de bază ale planului globaliştilor pentru Marea resetare. WEF a pictat o imagine a viitorului propus prin Klaus Schwab și acoliții săi. „Nu vom avea nimic, nu vom avea nimic și vom fi fericiți.”

Principalul obstacol în calea acestei viziuni mărețe este că, deloc surprinzător, foarte puține țări doresc să o accepte. Globaliștii știu că jocul lor se apropie de sfârșit și Marea Resetare este modalitatea lor de a se asigura că aceeași cabală financiară care a adus lumea în starea ei lamentabilă actuală va continua să conducă peste tot în următoarea ordine mondială.

Cei mai importanți oponenți ai acestui plan insidios sunt, desigur, Rusia și China. Spre deosebire de omologii lor din vest, ambii au lideri puternici, care se bucură de sprijin popular, au economii puternice și sunt optimiști cu privire la perspectivele viitoare de creștere. Nici unul nu intenționează să-și sacrifice țările pentru ca elitele occidentale să își poată menține controlul asupra sistemului economic global și să-și impună voința de autoservire națiunilor mai slabe.

Ceea ce în cei mai simpli termeni este motivul pentru care ambele țări trebuie distruse, cel puțin din punct de vedere economic, înainte ca Marea Resetare să poată fi impusă lumii. Timpul, însă, nu este de partea globaliștilor, evenimentele recente au demonstrat că ei sunt conștienți de acest lucru și accelerează cronologia. Cel puțin din punct de vedere economic, înainte ca Marea Resetare să poată fi impusă lumii.

Marea Resetare și obiectivele sale declarate au fost planificate de câțiva ani, însă acele planuri au acum multe întârzieri. Alegerea lui Trump în 2016 nu trebuia să aibă loc. El a fost la Washington evenimentul suprem, „Lebăda Neagră”.

Ca un „străin”, fără sprijinul unui partid politic și cu întreaga mass-media aparent împotriva lui, victoria sa a fost considerată aproape imposibilă. Cu toate acestea, a câștigat și se părea că și-a petrecut toți cei patru ani ai președinției luptând împotriva facțiunii globaliste, atât la nivel internațional, cât și în America.

Washingtonul s-a simțit înșelat. Trump nu numai că era un „străin”, ci și un perturbator. Lăsând la o parte părerile despre Trump care divizează, el a fost incontestabil un „America First Nationalist”, a fost anti-NATO și un anti-globalist vocal. Nu putea exista o mare resetare sub Trump, era un obstacol în calea agendei și trebuia înlăturat. Ceea ce s-a întâmplat în 2020, prin alegeri flagrant frauduloase.

Dacă Trump va candida din nou în 2024, și toate indiciile spun că o va face, probabil că ar câștiga alegerile cinstit. Revenirea lui Trump ar reprezenta un alt obstacol major în calea agendei globaliste. Așteptați-vă că toate eforturile vor fi depuse pentru a preveni o altă președinție a lui Trump. Cu o populație furioasă și un control electoral sporit data viitoare, ar putea fi nevoiți să apeleze și la alte măsuri pentru a dejuca o întoarcere a lui Trump.

Dacă Trump va reintra la Casa Albă în 2024, se așteaptă ca el, notoriu răzbunător, să caute responsabilii care i-au furat alegerile de drept. Nervii sunt încordați la Washington și știu că ceasul ticăie.

Trump a mutat agenda înapoi cu patru ani și acum globaliștii joacă contra cronometru pentru a recupera timpul pierdut. Toate dovezile sugerează că devin din ce în ce mai disperați.

Recentele invitații adresate Suediei și Finlandei de a adera „rapid” la NATO reprezintă încă o provocare pentru Rusia. Putin vrea să pună capăt conflictului din Ucraina în propriile condiții și să se retragă, nu să se blocheze într-o mlaștină care s-ar putea prelungi ani de zile.

NATO însă vrea exact asta. A curta Suedia și Finlanda acum este încercarea lor disperată de a prelungi ani de conflict și tensiune. Putin înțelege prea bine acest lucru. Pe măsură ce trec de la o idee proastă la alta și mai proastă, ar trebui să se acorde o mai mare atenție grabei indecente cu care globaliștii se mișcă. Inventează lucruri pe măsură ce evenimentele se derulează, toate fără niciun calcul evident despre consecințe.

Perspectiva Trump 2 nu este singura problemă sensibilă cu care se confruntă globaliştii. Economia globală este în pragul imploziei. Sri Lanka a intrat recent în situație de neplată pentru datoriile sale internaționale. Acest lucru va crea imediat o gaură de cel puțin 500 de miliarde de dolari în economia globală. În mod alarmant, potrivit Băncii Mondiale, peste 70 de alte țări se află într-o stare economică la fel de periculoasă.

Majoritatea, raportându-ne la datoria lor, sunt în incapacitate de plată, iar soluția FMI de privatizări, de ajustare structurală (austeritate) și reduceri ale serviciilor guvernamentale ar duce aceste țări la generații de privațiuni și tulburări sociale. Sau ar putea anula complet datoria și abandona modelul bancar occidental.

Atât China cât și Rusia au alternative la SWIFT și salută țările care vor să scape de pe plantația financiară neoliberală. Ambele oferă investiții pentru dezvoltare, neamestec și respect pentru suveranitatea țărilor. Toate acestea apreciate de fiecare țară, dar imposibil de realizat sub dominația occidentală. În curând vor fi luate decizii de către țările din sudul global cu privire la țările cu care doresc să-și alinieze viitorul.

O nouă propunere prezentată de ONU, pe 22 mai, cere în esență tuturor națiunilor să-și predea suveranitatea OMS, în cazul unei alte pandemii. A crede acum, post-Covid, că OMS se bucură de acel nivel de încredere, este delirant. Această instituție, deja transparentă, dezvelită, este ușor de recunoscut. Toți știu cine este. În cazul improbabil în care câștigă suficientă tracțiune, așteptați-vă să urmeze o altă pandemie la scurt timp după.

Cabala are încă instrumentele pentru a convinge, mitui și amenința țările să se supună și, fără îndoială, va încerca, dar în afara țărilor occidentale capturate, o astfel de mișcare disperată va strânge sprijin limitat. Covid nu a reușit să introducă Marea Resetare, dar a declanșat un val de distrugere asupra economiei globale care poate dura generații pentru a fi reparată.

Multe întrebări cu privire la gestionarea defectuoasă, criminală, a crizei Covid rămân fără răspuns. Există puține națiuni care nu hrănesc resentimente profunde față de notoriul, coruptul și ineptul organism OMS și genocidarul său Sugar Daddy Bill Gates. Îndrăzneala acestei propuneri miroase a disperare. Următorul vot este menit probabil să le ofere globaliştilor un nou suflu al puterii şi influenţei sale aflate în picaj.

O mare resetare se va întâmpla, dar nu cea intenționată de globaliști. În schimb, ar putea fi nevoiți să se mulțumească cu Marea Decuplare. Pe măsură ce influența occidentală continuă să se diminueze rampant, tendința țărilor de a se aduna pe orbita China/Rusia este în creștere.

New World Order, după care au poftit de generații, este probabil limitată la Europa de Vest și America de Nord, sau aproximativ 15% din populația lumii. Efectele provocării dezastruoase a Ucrainei și ale sancțiunilor eșuate vor deveni în curând indenegabile.

Penuria de alimente și energie, împreună cu inflația incontrolabilă vor face chiar și acest NWO mai ușor de controlat. Împăratul e gol, după cum toți pot vedea acum, jocul lor este învechit, obosit și previzibil și nu au idei noi. Globaliștii nu trebuie să-și facă griji cu privire la revenirea lui Trump în 2024. Este foarte probabil ca gongul să bată până atunci. S-ar putea întâmpla în orice zi.

Viorel Pătrana

https://www.reporterdevalcea.ro/cursa-globalistilor-impotriva-timpului-sfarsitul-e-mai-aproape-decat-cred/

///////////////////////////////////////////

Teoria conspirației globaliste în ochii unui profan în materie

Paul L Bogdan

Nu înțelege românul cum de vor „ăia” să schimbe lumea în care trăim noi, cu lumea în care „trăiesc” ei. Cum de se dorește neapărat o nouă împărțire a puterii mondiale, o polarizare economică și militară. Se pare că pandemia și războaiele pregătesc căderea dolarului și înlocuirea sa, într-o jumătate a lumii, cu o monedă ștanțată BRICS.

Nu vă faceți speranțe că partea NOASTRĂ a lumii va fi mai bună decât aia a LOR.

Veste proastă! În oricare parte a lumii vă găsiți, vă aflați sub conducerea marxiștilor reșapați și a partenerilor lor de afaceri. Pe de-o parte avem adepții despotismului ex-comunist sau teocratic, reprezentat de China, Rusia & co, comuniștii din Africa și țări ca Iranul; pe de cealaltă parte avem SUA & co, inclusiv viitoarea Confederație Socialistă a Europei aflate în mâna Omului Nou, progresist în esența sa. Radicalizarea societăților cauzate de crizele consecutive prin care trecem nu mai lasă loc de manifestare niciunui exponent al unei politici autentice de dreapta, orice act săvârșit împotriva noilor orânduiri fiind etichetat a fi de natură fascistă. Un întreg aparat propagandistic este pus cu tunurile pe populația năucită a lumii. De la presa aservită Omului Nou, până la falșii conservatori infiltrați în dreapta eșichierului politic pentru a-l dilua și la îmblânzitorii „radicalismului” religios care se manifestă și în România, toți sunt lefegiii acestor doi poli de putere care nu au alt scop decât acela al resuscitării idealurilor lui Marx întru crearea societății perfecte, o utopie vremelnică care poate exista doar impusă prin guvernare tiranică, fapt probat de istorie.

O frântură din această imagine de ansamblu se revarsă acum pe bulevardele americane, în Capitoliu și capitalele europene. După ce liderii Lumii Civilizate și-au manifestat poziția clară și fără de echivoc pentru dreptul de apărare al Israelului în urma atacurilor teroriste Hamas, iată că Omul Nou își penalizează propriii aleși.

Degeaba și-a dus seniorul Biden bărcile în Mediterana aparent pentru a intimida Iranul și pentru a descuraja orice intervenție a lumii musulmane în Israel. Dorința sa de a susține tradițional Țara Sfântă și lobbyul evreiesc, în mod „clar și fără echivoc”, a iritat progresismul american în așa măsură încât, la întoarcerea sa din pelerinajul diplomatic, l-au așteptat votanții săi pe străzile Washingtonului cu parii pancartelor în mână. Aflat într-o dilemă, Excelența Sa, dorind să rămână în grațiile generației Antifa, face până și gafa monumentală de a-și însuși morțile a 1.000.000 de irakieni sfătuind Israelul să nu acționeze lăsându-se pradă mâniei așa cum au făcut americanii după 11/9. Da, tovarăși, nu bomba dubioasă de la spital, nu dorința de a nu râcâi Iranul, nu refuzul liderilor arabi de a se întâlni cu el l-au făcut să-și îmblânzească discursul, ci „Palestinian Lives Matter” călare pe oportunitatea politică a alegerilor din 2024, țopăind militant pe cadavrele a mii de victime civile, fie ei evrei sau palestinieni.

Cealaltă parte a lumii, aia BRICS, își râde în barbă lărgindu-și aria de influență. China mai pune de-o cameră de supraveghere, mai face cu ochiul înspre Taiwan doar-doar le-o trece ălora prin cap să deschidă cel de-al treilea front. Unele țări din UE și NATO fac echilibristică să vadă în ce bărcuță să sară când s-or trage noile granițe. Turcia șade la umbră punând de-un califat. Putin își consolidează țaratul. Toate-s bune și frumoase când ceea ce se vede venind din viitor este o dictatură universală împărțită frățește între foștii și noii comuniști însoțiți din instinct de supraviețuire de micile lor găști.

În timp ce îștia micii își dau cu părerea despre poziționările corecte în cadrul forțelor care se conturează, crizele vor urma una după cealaltă atâta timp cât „polarizarea” nu va lua sfârșit într-un fel sau altul. Ori prin conturarea permanentă a BRICS și capturarea totală a puterii de către cei doi poli expuși mai sus, ori prin renașterea unei forțe autentice de dreapta, raționale și echilibrate în SUA & co care să contrabalanseze tirania excomunistă și emoția religioasă musulmană exploatată politic.

https://www.cotidianul.ro/teoria-conspiratiei-globaliste-in-ochii-unui-profan-in-materie/

/////////////////////////////////////

Forumul lui Schwab ordonă guvernelor să „aresteze” cetățenii care citesc „știri false” online!

Scris de: ZIUA NEWS

Forumul Economic Mondial a ordonat guvernelor lumii să interzică presa independentă, să facă ilegală citirea surselor de știri care nu sunt de curent majoritar și să umple închisorile cu persoane care împărtășesc opinii sau articole considerate „false” de către așa-numiții verificatori de fapte.

Regimul Trudeau a fost primul guvern controlat de WEF care a scos în afara legii presa independentă, ceea ce înseamnă că in acest moment canadienii care împărtășesc online articole sau postări considerate „false” de către verificatorii de fapte sunt pasibili de arestare și de o pedeapsă mare cu închisoarea.

Legislația lui Trudeau privind cenzura internetului, proiectul de lege C-11, care a devenit lege, după ce senatorii canadieni au votat săptămâna trecută pentru adoptarea acesteia. Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. Guvernul canadian a fost complet penetrat de WEF.

Națiunea Irlandei, altădată măreață, este, de asemenea, în pericol de a fi cucerită de globaliști. Legiuitorii din Irlanda au adoptat o nouă lege care va face ilegală vizualizarea sau partajarea de către cetățeni a oricărui conținut media non-mainstream pe telefoanele și dispozitivele lor informatice.

Noua legislație înseamnă că orice lucru vizualizat online care a fost considerat „plin de ură” de către verificatorii de fapte va duce la închisoare pentru cei care l-au vizualizat sau împărtășit. George Orwell ne-a avertizat că, într-o zi, elita autoritară va încerca să ne aresteze pentru gândurile pe care le avem.

Paul Murphy s-a ridicat cu curaj în parlamentul irlandez și a denunțat noua lege ca legiferând „crime de gândire” în Irlanda. Noua legislație din Irlanda a stârnit o controversă masivă, multe persoane declarând că este un atac la adresa libertății de exprimare. Și nu se înșeală. Națiuni precum Irlanda au fost cândva mândre, patriotice și creștine. Acum, ele sunt conduse de globaliști obedienți față de WEF.

Actualul Taoiseach (sau prim-ministru) irlandez Leo Varadkar a fost un câștigător șocant al alegerilor din 2017. Nu este o coincidență faptul că a fost numit Tânăr Lider Global WEF cu un an înainte. Globaliștii încearcă acum să ne vândă conceptul de cetățean global. Dar, înainte ca cineva să se înscrie, ar trebui să citească neapărat textul cu litere mici.

Occidentul și-a pierdut rădăcinile în creștinism, iar agenda globalistă a WEF este înlocuitorul. Potrivit WEF, a sosit o nouă religie mondială unică, care unește întreaga umanitate în închinarea la altarul științei climei, al tehnocomunismului și al eugeniei. Dumnezeu, Iisus și creștinismul sunt „știri false” care trebuie să fie respinse de omenire.

Dacă vi se pare greu de crezut că WEF-ul lui Klaus Schwab ar merge atât de departe, este clar că nu ați fost atenți la evoluțiile din ultima vreme. Blasfemia nu se oprește aici. Yuval Noah Harari, mâna dreaptă a lui Klaus Schwab, a anunțat că WEF a avut atât de mult succes în planurile sale încât va transforma oamenii în zei.

De asemenea, WEF este din ce în ce mai ostil creștinismului și religiilor majore. Dacă citiți puțin printre rânduri, este clar că WEF încearcă în mod conștient să îl înlocuiască pe Iisus. Știm deja cum va arăta peisajul mediatic atunci când WEF va fi terminat de creat după propria lor imagine – pentru că ei ne-au spus.

WEF a instruit principalele instituții media și jurnaliști să „înceteze și să renunțe” să relateze despre orice lucru care pune la îndoială agenda Davos și să se concentreze în schimb pe probleme mai importante, cum ar fi „schimbările climatice” și „dezinformarea online”.

Adrian Monck, directorul general al WEF, i-a criticat pe politicienii care au pus la îndoială propunerile politice ale organismului globalist, în special în Canada, unde a avut loc o dezbatere națională privind controlul tot mai mare al WEF asupra regimului Trudeau.

Potrivit lui Monck, oricine pune la îndoială ceva din ceea ce spune sau face WEF lansează dezinformări. Și știm ce vrea să facă WEF cu persoanele care împărtășesc opinii sau articole considerate „false” de către verificatorii de fapte.

„Din păcate, Canada a fost unul dintre acele locuri în care… există o vulnerabilitate la dezinformare. Este o societate deschisă. Și… acest filon special de dezinformare a ajuns în mainstream”, a declarat Monck într-un interviu acordat sâmbătă la emisiunea The House de la CBC Radio.

„Canada ar trebui să vorbească despre o mulțime de lucruri în acest moment. Nu ar trebui să vorbească cu adevărat despre Forumul Economic Mondial cu sediul aici, la Geneva.”

Cu excepția faptului că Forumul Economic Mondial cu sediul la Geneva trage sforile marionetelor din parlamentul canadian. Klaus Schwab s-a lăudat că a „pătruns” în guvernul canadian cu tinerii săi lideri globali, inclusiv cu prim-ministrul și viceprim-ministrul, printre alții.

PUTETI CITI SI…

Informație care poate răsturna totul: Israelul recunoaște că a cerut evacuarea spitalului din Gaza, înainte de a fi lovit cu rachete

Israelul a susținut că spitalul Spitalul Baptist Al-Ahli din Gaza a fost lovit de rachete direcționate greșit de către g …

Fenomen rarisim la Marea Neagră, fără precedent în ultimii 40 de ani

În ultimii ani, fie că ne place, fie că nu, au apărut modificări importante a ciclului termic pe perioada unui an, în fu …

Urmează foametea? Semnalele de alarmă cresc în fața riscului de criză alimentară

Pandemia COVID-19 a pus în lumină frica generată de perspectiva unei perturbări în aprovizionarea cu alimente, arătându- …

Salman Rushdie: Sunt îngrozit și de atacul Hamas și de replica lui Netanyahu

Cunoscutul scriitor americano-britanic Salman Rushdie, născut în religia musulmană și ulterior devenind ateu, a cerut în …

Ies la iveală toate secretele deținute de Securitatea comunistă: se încheie un proces istoric!

Executivul a adoptat, vineri, hotărârea de Guvern privind declasificarea informaţiilor cuprinse în documente emise în pe …

Bursele europene se prăbușesc: unda de șoc din Orientul Mijlociu a ajuns și în Europa

Pieţele bursiere europene au scăzut joi pentru a treia sesiune consecutivă, iar indicele paneuropean Stoxx 600 a atins c …

ONU, intervenție fără precedent: acuză Israelul de crime împotriva umanității. Situația în Fâșia Gaza este dramatică

Aproximativ 1 milion de persoane din Fâșia Gaza trăiesc în „condiții din ce în ce mai grele”, pe fondul lipsei de resurs …

Israelul a lovit o biserică ortodoxă din Gaza: IDF recunosc că ei au tras/ Video

Complexul bisericii din Gaza City este proprietatea Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim, care a afirmat, într-o declaraţi …

Metoda ingenioasă prin care un bărbat a încheiat abonamente pe numele altor persoane și a primit gratis cinci telefoane

Un bărbat a fost reținut de polițiști, după o percheziție domiciliară realizată în municipiul Aiud, județul Alba. Este v …

Un fizician avertizează lumea: O catastrofă poate opri totul pe Pământ, cu pagube de trilioane de dolari

Ian Cohen, un fizician american de la Universitatea Johns Hopkins din Statele Unite avertizează lumea asupra unei catast …

Spital din România unde au făcut legea fata de la registratură, agentul de pază și fochistul. Aranjau tot, inclusiv angajări și investigațiile la computer tomograf

Procurorii din Prahova au descoperit o nouă rețea de șpăgari care intermedia relația medic-pacient contra unei sume de b …

Când gelozia îți ia mințile: Un bărbat și-a amenințat concubina cu sabia, apoi i-a ucis pisica și i-a rănit grav câinele

Un bărbat din județul Galați și-a amenințat fosta concubină cu o sabie. El a intrat în casa femeii unde a omorât o pisic …

Bulgaria face o mișcare interesantă în Europa: Grecia a ajuns să-i plătească taxe uriașe

Bulgaria a găsit o modalitate ciudată de a-și crește veniturile publice și de a-și sprijini consumatorii interni de gaze …

Șeful poliției israeliene: Cine susține Gaza să fie trimis cu autobuzul acolo

Comisarul de poliție israelian, Kobi Shabtai, a declarat, miercuri, că protestatarii care susțin Gaza pot pleca spre zon …

Mansarde Încălzite în Mod Eficient: Secretul Izolației cu Celuloză

Când vine vorba de amenajarea unei mansarde confortabile, izolația joacă un rol crucial. Cu toate acestea, nu toate mate …

S-a aprobat vaccinul anti-Covid-19 care este făcut din molii și scoarță de copac

FDA a aprobat la începutul lunii octombrie un nou vaccin anti-Covid-19. Este vorba de un ser bazat pe celule de molii și …

Ucraina vrea să ofere României moaștele Sfintei Teodora de la Sihla în schimbul rămășițelor eroilor Ivan Mazepa și Pylyp Orlyk

Moaștele Sfintei Teodora de la Sihla ar putea ajunge în posesia României, după ce Ucraina s-a oferit să le dea la schimb …

Jaf demn de film. Un hoț a furat bijuterii dintr-un magazin după ce s-a dat drept manechin: „A stat nemișcat în fața vitrinei, cu o geantă în mână”

Un polonez a fost arestat după ce s-a dat drept manechin în faţa unei vitrine, înainte de a fura dintr-un centru comerci …

Prima emisiune, primul derapaj: Cristian Tudor Popescu susține că ortodocșii de la Sfânta Parascheva sunt la fel ca teroriștii sinucigași!

Șoferul ucis de Mario Iorgulescu era drogat cu cocaină – Motivarea instanței!

Şoferul care a murit în urma accidentului provocat de Mario Iorgulescu consumase şi el cocaină înainte de a se urca la v …

Pericolul nevăzut al războiului Israel-Hamas: Țări din Europa cu milioane de români cuprinse de frică și diviziuni

Războiul Israel-Hamas se propagă ca o undă de șoc și în Europa, în țări cu milioane de români. Conflictul ar putea submi …

Cum se fură bagajele din terminalul sosiri internaționale al aeroportului Otopeni: „Eram tulburat, nu mai judecam corect”

Două persoane care au călătorit din SUA și Canada spre România au avut ghinionul să constate că o parte dintre bagajele …

Răsturnare de situație în cazul FileList: celebrul site de torrente nu se mai închide și va avea o nouă echipă

Administratorii site-ului FileList anunțaseră închiderea agregatorului de torrente, dar în urma valului de postări și me …

Putin a mers cu valiza nucleară în China. Imagine rară după întâlnirea cu Xi Jinping

Încep pregătirile pentru euro digital: 3.000 de euro/persoană va fi plafonul impus de BCE. Restul banilor se pierd!

Banca Centrală Europeană a făcut miercuri întră un pas spre lansarea versiunii digitale a euro, care va permite locuitor …

Descoperire colosală care ar putea rescrie istoria Terrei: continentele nu s-au format asa cum s-a crezut

Cercetătorii de la Universitatea Curtin au adus dovezi care aruncă o lumină nouă asupra formării primelor continente ale …

Superanimalele de pe Pământ care au ajuns pe Lună. Ce șanse sunt să fie în continuare în viață

Uneori viața își face drum în mijlocul haosului. Ceva de genul acesta s-a întâmplat cu urșii de apă, cunoscuți și sub nu …

UE face încă un pas către moneda digitală. Proiectul pilot intră in faza de pregătire la 1 noiembrie 2024

Banca Centrală Europeană a făcut miercuri, 18 octombrie, încă un pas spre lansarea versiunii digitale a euro, care va pe …

Cutremur în lumea fotbalului: președintele Barcelonei este cercetat oficial, în dosarul mită la arbitri

Președintele Barcelonei, Joan Laporta, este cercetat oficial pentru suspiciune de luare de mită într-o anchetă care se î …

Avocatul Durgheu în cazul Mario Iorgulescu: „Decizia instanței a creat un precedent periculos!”

Mario Iorgulescu (28 de ani), fiul lui Gino Iorgulescu, seful LPF, a primit o condamnare de 13 ani și 8 luni, ca urmare …

https://m.ziuanews.ro/stiri/forumul-lui-schwab-ordon-guvernelor-s-aresteze-cet-enii-care-citesc-tiri-false-online-1576617

/////////////////////////////////////////////

Elitele de la Davos și noul război cultural global

Închinându-se slugarnic în fața Chinei, elitele corporatiste și culturale occidentale anunță că sunt dispuse la orice compromisuri pentru a-și prezerva în continuare beneficiile globalizării.

Alexandru Lazescu

DE ACELAȘI AUTOR

Cum s-a ajuns în Occident la celebrarea ororilor Hamas?

Suella Braverman, multiculturalismul și retorica migrației

G7 vs BRICS – competiția pentru o nouă ordine mondială

Scandalul Nigel Farage și capitalismul „woke”

Dezindustrializarea Europei sub impactul politicilor climatice din UE

În acest an, Karl Schwab, inițiatorul Forumului Anual de la Davos (WEF), l-a invitat pe Xi Jinping să țină „keynote speech”. Imaginea proiectată în exterior este aceea a unui univers paralel în care evoluează și Xi Jinping și, mai ales, elitele occidentale, marii beneficiari ai globalizării din ultimele trei decenii, după cum scrieși Will Lloyd în UnHerd. După cum observa cineva pe Twitter, Klaus Schwab a fost întotdeauna slugarnic față de invitații săi, însă prin maniera în care a preluat entuziast punctajul din discursul lui Xi Jinping, el atinge un nivel-record în materie transformând Forumul Economic de la Davos într-o marionetă a Chinei. O țară al cărui minister de externe tocmai a transmis într-o serie de postări pe Twitter (care, previzibil, nu le-a considerat în niciun fel false sau măcar problematice, așa cum vigilent au procedat în America multe personalități de orientare conservatoare) că acuzele privind munca forțată la care ar fi supusă populația uighură „sunt cea mai mare minciună a secolului, al cărei obiectiv este acela de a compromite autoritățile și companiile chinezești pentru a sabota dezvoltarea Chinei”.

Deloc surprinzător, Xi Jinping a lăudat virtuțile globalizării și multilateralismului. Cu precizarea, știm deja asta, deși nu ni s-a spus explicit, că acestea trebuie să aibă obligatoriu „caracteristici chinezești”, ca să parafrazăm felul în care Beijingul descrie comunismul practicat în China. Adică să țină cont de interesele Chinei. La fel de previzibil, el nu a avut nici o referire la Hong Kong, Taiwan sau uighuri, iar în ceea ce privește pandemia pornită din Wuhan, care a dat peste cap întreaga planetă, s-a mulțumit să constate că „ghidată de știință, rațiune și spirit umanitar, lumea a obținut progrese în lupta cu COVID-19”. Este interesant de subliniat că noua administrație de la Washington a interzis utilizarea sintagmelor „China Virus” sau „Wuhan Virus” în toate documentele oficiale. Această grijă pentru menajarea sensibilității Beijingului vine în contrast, după cum observa Ionuț Popescu pe Facebook, cu maniera deschisă și tolerantă din Occident față de denumiri precum rădăcina COVID-19 „britanică”, „braziliană” sau „sud-africană”.

Spre satisfacția audienței și în aplauzele lui Karl Schwab, care s-a arătat încîntat de discursul liderului chinez despre „viitorul nostru comun”, Xi Jinping a repudiat fără să o spună deschis abordarea Statelor Unite în timpul mandatului lui Donald Trump, pe care a caracterizat-o drept „un nou Război Rece”, un demers izolaționist care nu poate duce decât la diviziune și confruntare. Ceea ce ar avea, sugerează el destul de explicit, un impact economic negativ inacceptabil asupra marilor corporații occidentale prezente pe piața chineză. Avertisment pe care elitele occidentale, în special cele corporatiste, îl conștientizează perfect. Singura problemă este aceea că audiența de la Davos ignoră complet semnalul transmis de alegerea lui Donald Trump din 2016, de entuziasmul cu care a fost votat de 75 de milioane de americani anul trecut sau de nervozitatea în creștere din Europa, dacă ar fi să ne uităm doar la revoltele recente din Olanda sau Austria. Nu ar trebui. O reamintire utilă ar fi maniera în care celebrul diplomat francez Talleyrand caracteriza comportamentul Bourbonilor reveniți la putere după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo: „Nu au învățat nimic și nu au uitat nimic”.

La fel de bulversantă este imaginea acestor proeminenți lideri politici, corporatiști și ONG-iști, mulți dintre ei abonați permanenți la reuniunile anuale din Elveția, care nu scapă nici un prilej să facă trimitere la principii generoase și valori înalte, care par cu toții cuprinși de o amnezie generalizată în privința naturii regimului de la Beijing. „Caracterizarea făcută de Xi influenței Chinei în afacerile mondiale s-ar potrivi perfect într-o discuție despre social- democrația scandinavă sau într-o dezbatere dintr-un workshop organizat de Barack Obama”, remarcă Will Lloyd. „Devenită o țară socialistă modernă, China va lucra cu alte țări pentru a construi o lume deschisă, incluzivă, pașnică și frumoasă, unde vor domni pacea durabilă, securitatea universală și prosperitatea comună”. E greu de crezut că Klaus Schwab și restul audienței nu realizează că maniera în care China și Occidentul văd „viitorul comun” este fundamental diferită de cea occidentală și că întregul discurs al liderului chinez nu este nimic altceva decît o înșiruire de platitudini menite să rezoneze cu frazele standard agreate în Occident. Însă se pare că acest lucru este de interes secundar în raport cu beneficiile imediate ale afacerilor făcute în China și salvarea globalismului în forma sa actuală, extrem de dezechilibrată.

În acest sens este interesant de menționat faptul că, așa după cum relevă Wall Street Journal, anul trecut a fost prima dată cînd investițiile directe făcute în China au fost mai mari decît cele din Statele Unite, iar printre marii investitori se numără mari corporații occidentale, de la Walmart, Starbucks (o investiție de 150 milioane $), gigantul industrial Honeywell International, Adidas din Germania, la Tesla și Walt Disney sau corporații farmaceutice ca Astra Zeneca, care va deschide în acest an birouri în 5 orașe chinezești. Toate par prea puțin preocupate de faptul că pandemia a plecat din China, de reprimarea dură din Hong Kong, de amenințarea Taiwanului (chiar înaintea discursului lui Xi de la Davos, Beijingul a trimis, un exercițiu de intimidare, avioane militare în spațiul aerian al Taiwanului) și de comportamentul agresiv al Beijingului față de companiile străine. Iată cum problema lanțurilor de aprovizionare riscante, de pildă, în domeniul medical, dependente de voința unui guvern autoritar, chestiune intens discutată anterior, la începutul pandemiei, s-a evaporat brusc între timp.

Corporațiile occidentale sunt interesate doar de impactul imediat și deloc de cel geostrategic și până la urmă de viitorul lumii occidentale, spre deosebire de cele chinezești, care, ca Huawei sau ZTE, de pildă, sunt parte integrantă, ca vectori de influență și control, a strategiei Chinei de obținere a hegemoniei globale. Am primit o ultimă confirmare chiar zilele trecute, din Suedia, unde CEO Ericsson, Borje Ekholm, a avertizat că o decizie a țării sale de interzice echipamentele Huawei și ZTE pentru rețeaua 5G va avea un impact negativ asupra afacerilor corporației în China într-un moment în care profiturile din ultimul trimestru din 2020 au fost extrem de promițătoare.

Davosul confirmă încă o dată ruptura enormă dintre majoritatea elitelor occidentale din spațiul politic, din cel academic și cultural, din mediul de afaceri, care promovează un cinic corporatism geo-economic, și restul populației. Tema acestei rupturi fundamentale nu este neapărat nouă. În 1941, James Burnham vorbea despre ceea ce el descria drept mariajul dintre capitalism și un amplu stat birocratic în care vechea burghezie este înlocuită de o „nouă clasă managerială” care, spunea el, la sfîrșitul procesului va obține dominația socială, pentru că, deși nu reprezintă decît 10-15 procente din populație, se bucură de o enormă influență asupra guvernării, în mass-media, în spațiul academic și în economie. Alte două cărți apărute anul trecut, „Culture Wars” a lui Michael Lind și „The Coming of Neo-Feudalism” (un titlu mai mult decât sugestiv) sub semnătura lui Joel Kotkin, abordează și ele această confruntare majoră, de natură culturală, care a înlocuit vechea confruntare dintre dreapta și stânga, de natură preponderent economică. Ceea ce explică acest nou „război cultural”, amplificat de globalizare, între o clasă superioară, elitele politice, manageriale, din spațiul media, din universități, din aparatul birocratic al statelor și din cel al organizațiilor internaționale, de la structurile în mare parte osificate de la ONU la cele din UE, cosmopolite și educate, și restul societății.

După o perioadă remarcabilă prin dispersia mare a bogăției și oportunităților, scrie Kotkin, ne întoarcem inexorabil spre o eră de tip neo-feudal, caracterizată de o concentrare a bogăției, de stagnare demografică și de un dogmatism sporit. În opinia sa, noua structură de clasă seamănă cu cea din timpurile medievale. „În vârful noii ordini se află o elită clericală renăscută, clerisy, care domină etajele superioare de decizie profesionale din universități, mass-media și spațiul cultural, și o nouă aristocrație, în care rolul principal îl joacă noua oligarhie tehnologică și care se bucură de o bogăție fără precedent și exercită un control în creștere asupra informațiilor. Aceste două clase corespund celor două stări dominante din perioada premergătoare Revoluției Franceze”.

Mottoul Davosului din acest an este: „Un an crucial pentru reconstruirea încrederii”. În ultimul an, Karl Schwab a inițiat un proiect, „Marea Resetare”, prezentat într-o carte pe care a publicat-o recent și care a stârnit enorme controverse pe plan internațional. Ideea fiind aceea că trebuie să ne schimbăm fundamental modul de viață pe liniile de discurs de acum clasice: schimbările climatice, despre care ni se reamintește permanent că suntem responsabili (o ipoteză mai mult decît discutabilă), deschiderea generală către comerțul global, lupta cu inechitățile. E vorba de utopia globalistă cu care și China este de acord atîta vreme cît îi servește interesele. . În acest context atît Klaus Schwab, în consens cu elitele care de regulă vin la Davos (anul acesta s-a organizat online), nu au avut nici un fel de reținere să-l invite și să-l salute entuziast pe liderul unui regim autoritar, tot mai agresiv față de toți cei care îl deranjează, să ofere viziunea sa privind direcția în care ar trebui să evolueze planeta.

În Globalist Civilization Is Bound to Fall,un jurnalist spaniol face o incursiune în istorie, cu trimitere la declinul Imperiului Roman după moartea lui Marc Aurelius sub fiul acestuia, Commodus, și la cel al dinastiei Ming în timpul împăratului Wanli, pentru a scoate în evidență enorma falie care desparte astăzi elitele globaliste reunite, într-o de-acum adunare rituală anuală, la Davos și acea clasă de mijloc care asigură, în fond, osatura de sprijin a democrațiilor occidentale. O imagine de ansamblu care, crede el, „aduce aminte de comportamentul aberant al împăratului Wanli și nebunia lui Commodus”. Sub semnul „Marii Resetări”, care, ni se spune, ar trebui să fie țelul grandios al omenirii pentru următorii 10 ani, când după ce vom renunța complet la orice fel de proprietate și la viața privată vom fi fericiți peste măsură. „Problema cu această elită dominantă este că s-au lăsat convinși de Big Tech că funcționăm ca oameni întocmai ca acele nenorocite ecrane albastre din Windows-ul lui Bill Gates, că suntem aidoma unor simple mașini care pot fi închise și apoi repornite cu un simplu Ctrl-Alt-Delete”, mai crede jurnalistul spaniol.

https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/elitele-de-la-davos-si-noul-razboi-cultural-global

/////////////////////////////////////////////////////

Forțele care atacă umanitatea sunt spirituale

Publicat

de Teodosie Paraschiv

Aminteam în cărțile mele „Civilizații străvechi pierdute. Un punct de vedere ortodox” și „Războiul împotriva lui Dumnezeu”, faptul că ne aflăm în plin război spiritual.

Forțele din umbră care conduc lume sunt spirituale, entități din alte dimensiuni, cunoscute în literatura de spiritualitate creștină sub numele de demoni, iar în literatura străveche antică sub numele de zei. Mai nou, se dau drept forțe extraterestre, care chipurile, vin să ne „consilieze” și să ne izbăvească de o iminentă autodistrugere.

Dar au mărturisit de multă vreme, prin diverși mediumi, că nu pot interveni în lumea noastră decât dacă omenirea va alege singură să le ceară ajutorul. Altfel nu au dreptul să intervină. Cu alte cuvinte aceste forțe demonice, malefice, nu pot interveni în lumea noastră direct, ci doar prin intermediul oamenilor care și-au vândut sufletul acestor entități.

Creștinismul este principalul obstacol care le stă în cale, și care împiedică aceste forțe să ia în stăpânire Pământul cu tot ce este pe el.

Umanitatea este atacată de aceste forțe malefice, din alte dimensiuni, prin intermediul Elitei oculte satanice.

David Sorensen, administratorul saitului „Stop World Control” promite să dezvăluie în următoarele luni multe dintre aceste acțiuni. Vei afla de exemplu:

✔ Cum șefii de media și divertisment participă în mod regulat la adunări în care primesc instrucțiuni directe de la entități spirituale, care sunt canalizate de mediumi. Aceste spirite demonice instruiesc direct Hollywood-ul și industria media. Veți auzi asta direct de la cei mai buni cunoscători de la Hollywood!

✔ Cum Națiunile Unite promovează deschis Lucis Trust, care a fost inițial numit Lucifer Trust. Aceasta este o organizație satanică care canalizează „Maeștri” spirituali pentru a oferi mantre și rugăciuni spirituale liderilor lumii. Aceste rugăciuni sunt menite să creeze atmosfera spirituală potrivită pe pământ pentru manifestarea unui Învățător mondial, Antihristul.

✔ Cum mai mulți oameni din interiorul elitelor satanice i-au scris scrisori personale, sau i-au spus în conversații personale, că cel mai înalt nivel al conducătorilor lumii nu sunt oameni, ci sunt ființe din alte dimensiuni, demoni, sau vechii zei. Aceștia se numesc „Conducătorii absoluți”, se adună de trei ori pe an la Davos și sunt cei care controlează cu adevărat WEF, ONU, OMS, BIS, FMI etc. Acest lucru este confirmat de mai mulți insideri care nu se cunosc între ei. Și toți i-au raportat exact aceleași informații.

✔ Cum o religie numită „Luciferianism” este practica spirituală preferată a celor care operează la nivelurile superioare ale cabalei. Această spiritualitate întunecată este cea care îi inspiră să comită actele oribile de organizare a războaielor, pandemiilor, foamete, otrăvirea aerului, a solului și a apei, traficul de copii, transgenderismul, injectarea cu forță a umanității cu substanțe toxice și multe altele.

✔ Cum ororile străvechi ale sacrificiului uman (în special copiii) sunt încă practica zilnică a acestor elite. Entitățile demonice sunt dependente de sacrificiul uman, deoarece fără el, încep să-și piardă energia. De aceea o cer. Când omenirea ar pune un permanent control asupra oricărui trafic de copii, acești demoni s-ar prăbuși pur și simplu.

Printre miile de organizații care se opun tiraniei mondiale există doar o mână care au curajul să vorbească despre asta.

Sorensen a fost contactat de mai mulți oameni din interiorul cabalei, care i-au spus cu toții că nimeni nu vrea să audă povestea lor. De aceea a decis să ia atitudine și să spun totul, fără a ascunde nimic, pentru că omenirea trebuie să se trezească cu adevărat. Nu doar să fim conștienți de simptomele superficiale precum vaccinurile, pandemiile planificate și alegerile trucate, ci trebuie să înțelegem care este rădăcina acestor crime împotriva umanității. Este mult mai mult decât o poveste despre bogăție și control…

Împingerea pentru editarea genetică a umanității și agenda de a înlocui oamenii vii cu cyborgi fără viață, conectați la inteligența artificială și realitățile digitale false au o origine spirituală întunecată, pe care trebuie să o aflăm.

Aceasta este cu adevărat o bătălie între forțele întunericului și Împărăția luminii.

Pământul este un câmp de luptă, iar omenirea este premiul.

De-a lungul cercetărilor pe care le-am întreprins am descoperit multe mărturii ale unor persoane din interior care au atras atenția asupra faptului că lumea este controlată de entități spirituale, din alte dimensiuni, care sunt în contact permanent cu organizațiile oculte și cele satanice.

Multe dintre aceste persoane au făcut parte din serviciile de informații, cum au fost William Milton Cooper, fost ofițer de informații în Serviciul Secret al Marinei SUA, Texe Marrs, fost ofițer în armata SUA și profesor la Universitatea din Austin, John Coleman, fost agent CIA și MI6, Joseph Spencer, fost agent secret CIA, unul din oamenii în negru, Ted Gunderson, fost ofițer FBI, col. Philip J. Corso, Teodor Filip, fost ofițer USLA, gen. Emil Străinu, alături de cercetători renumiți precum, Jan van Helsing, Erich von Daniken, dr. Steven M. Greer, A. Ralph Epperson, David Allen Rivera, dr. Corrado Malanga, David Icke, Peter Moon, Preston Nicholas și mulți alții.

Informațiile transmise de aceste persoane puse cap la cap scot în evidență că planul pentru o nouă ordine mondială și un guvern mondial este un plan satanic de înrobire totală a lumii. În implementarea acestui plan se află organizații precum WEF, ONU, OMS, FMI, Banca Internațională de Reglementare, Consiliul pentru Relații Externe (CFR), Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg, Institutul Tavestok, serviciile secrete și restul organizațiilor de tip masonic și satanic.

Toate aceste informații ar trebui să ne trecem la acțiune. Să refuzăm planul lor trezească la realitate și să ne ajute să satanic, care include controlul total prin vaccinuri, identitate digitală și banii digitali.

Nu este glumă!

Acceptarea identității digitale, a banilor digitali și a vaccinurilor înseamnă renunțarea pentru totdeauna la orice libertate.

Spuneți NU documentelor de identitate digitală!

Folosiți banii lichizi cât mai mult și restrângeți plățile electronice!

Nu acceptați niciun fel de vaccin sau certificat de vaccinare!

Schimbați-vă viața și apropiați-vă mai mult de valorile spirituale!

Fiți uniți!

Împotriviți-vă oricăror restricții!

Bibliografie

[1] Interview Philip J. Corso | Roswell | FR intregrale, https://www.youtube.com/watch?v=ezJYX7ec5sQ

[2] Man in black; Joseph Spencer, https://www.youtube.com/watch?v=oRpn7hfNT08 . Conține informații primite de la Joseph Spencer.

[3] William Cooper – Lansing Michigan Lecture (1996), https://www.youtube.com/watch?v=-RtdEyuZEPU

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/02/14/fortele-care-ataca-umanitatea-sunt-spirituale/

////////////////////////////////////////////

Inteligenţa Artificială poate deveni „Dumnezeu” pe Pământ – avertizează mai mulţi lideri

În septembrie 2017, preşedintele rus Vladimir Putin atrăgea atenţia asupra faptului că a controla Inteligența Artificială este un lucru crucial pentru puterea globală („Cine va fi lider în această sferă va deveni conducătorul lumii”). După ce a declarat că Inteligenţa Artificială reprezintă viitorul, nu numai pentru Rusia, ci pentru toată omenirea, Putin a avertizat că aceasta are oportunități colosale, dar și amenințări greu de prevăzut.

Deşi unele publicaţii au înţeles din declaraţiile lui Putin că Rusia va folosi Inteligenţa Artificială pentru a prelua lumea, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai degrabă, Putin a susținut că ar fi de nedorit ca cineva să câștige o poziție monopolistă în tehnologia Inteligenţei Artificiale.

Avertismentul lui Putin în domeniul Inteligenţei Artificiale nu e singurul. De exemplu, o companie non-profit OpenAI, susținută de controversatul miliardar Elon Musk, a luat decizia extraordinară de a nu publica noul său proiect de cercetare în domeniul inteligenţei artificiale, datorită îngrijorărilor că tehnologia aceasta ar putea fi utilizată în mod abuziv (vedeţi articolul Miliardarul Elon Musk a creat o Inteligenţă Artificială care este prea periculoasă pentru publicul larg). În 2017, cei de la Facebook au descoperit că „bot”-urile sale de inteligenţă artificială comunicau între ele într-o limbă engleză puţin deformată, de aceea s-a luat decizia de schimbare a sistemului de inteligenţă artificială (Panică la nivelul Facebook! S-a schimbat sistemul de inteligenţă artificială, după ce „roboţii virtuali” ai Facebook comunicau într-un limbaj pe care oamenii nu-l mai puteau înţelege…).

Dacă e să rămânem la nivelul Internetului / al lumii virtuale, există bănuieli că celebra monedă virtuală Bitcoin a fost creată de o Inteligenţă Artificială şi asta pentru că nimeni nu știe cine l-a creat sau ce-a creat. În plus, la nivelul anului 2017, rețeaua Bitcoin avea o rată de procesare de aproximativ 10 Th pe secundă, ceea ce înseamnă că putea face 10 trilioane de calculaţii pe secundă, ceea ce înseamnă că ar fi nevoie de cel puţin 100.000 de supercomputere pentru această reţea (citiţi mai multe AICI: Moneda virtuală Bitcoin a fost creată de o Inteligenţă Artificială care să preia controlul asupra lumii?).

Concluzia este următoarea: ar exista o cantitate incredibilă de putere în mâinile celui care coordonează Inteligenţa Artificială sau, în scenariul filmului SF „Terminator”, Inteligenţa Artificială ar deveni conştientă şi şi-ar controla singură propriul destin, transformându-se într-un fel de „Dumnezeu” pe Pământ…

Inteligenţa Artificială poate deveni „Dumnezeu” pe Pământ – avertizează mai mulţi lideri

//////////////////////////

///////////////////////////////////////

MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”

În anul 2020, Klaus Schwaab – președintele Forumului Economic Mondial, un ONG cu ideologie neomarxistă globalistă, care a ajuns să decidă, în mod ilegal, politicile statelor suverane, a scris o carte care se numea Marea Resetare, în care a expus un plan detaliat de parcurs al umanității, având ca țintă anul 2030, an până la care lumea pe care o vedem și o cunoaștem ar trebui să fie deja înlocuită cu una nouă, în care valori precum drepturile și libertățile cetățenești, intimitatea, normalitatea să fie înlocuite cu concepte precum: supravegherea extinsă, reducerea drastică a numărului de locuitori ai planetei (concept mascat sub eufemisme de genul “reziliență” sau “sustenabilitate”, “durabilitate”), predominanță a inteligenței artificiale în toate aspectele vieții publice și private, măsuri drastice menite să “protejeze mediul înconjurător” etc.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Toate aceste principii sunt expuse de către instituțiile internaționale în vorbe goale, specifice limbajului masonic, în care predomină dragostea nețărmurită față de oameni, dorința ca ei să fie fericiți, egalitate și echitate etc. Klaus Schwab le enunță un pic mai direct în lucrarea sa și pe față în toate acțiunile din 2020 încoace.

Marea resetare, concept care se află astăzi pe buzele tuturor, a debutat cu o oprire, la nivel planetar, a întregii economii timp de doi ani, în care mai ales clasa de mijloc a suferit o pauperizare profundă.

În spatele acestui plan s-a aflat exclusiv obiectivul desființării modului de viață cu care ne-am obișnuit, bazat pe capacitatea de a ne procura cele necesare traiului prin muncă cinstită, și înlocuirea sa cu un nou mod de viață, bazat pe dependența noastră completă față de statul planetar, concretizată printr-un concept deja implementat la nivel regional sau local numit venit universal minim garantat, adică o sumă de bani pe care cetățeanul viitorului se pregătește să o primească fără a face nimic, pentru că nu va mai fi nimic de făcut, din care își poate asigura o subzistență biologică mizeră.

Această sumă de bani însă nu va veni ca un gest de mărinimie al statului planetar și nu va fi încasată la ghișeul primăriei, ci va fi condiționată de un plan de digitalizare, prin care se va primi prin intermediul unei monede virtuale, la care se va avea acces prin racordarea la un sistem complex de portofel digital, care se va elibera și va putea fi accesat doar de către cei ce vor dobândi dreptul de a participa la societatea care urmează a se clădi pe ruinele actualei societăți, sub sloganul Reclădim mai bine!

Participarea la această societate nu va fi automată, în virtutea capacității de folosință a individului adică a faptului de a fi în viață, nici a cetățeniei dobândite prin naștere sau altfel.

Criteriile de participare la această nouă societate sunt de natură a contura identitatea și chiar substanța “omului nou” (omul transuman sau postuman) care se dorește, pe care, în mod paradoxal, “profetul” și “panditul” acestei îndrăznețe arhitecturi sociale planetare, Yuval Noah Harari, îl numește homo deus (omul Dumnezeu)!

După ce aceeași masonerie l-a “moșit”, prin manipularea cognitivă darwinistă, pe om din maimuță și l-a “înnobilat” cu statutul de homo sapiens, apoi, când i-a pus calculatorul în brațe l-a numit homo sapiens sapiens, acum îl proiectează în ultima fază a înșelării, în care îi dă iluzia de homo deus, iluzie cu care a păcălit-o demonul pe Eva în grădinile raiului, când i-a spus “veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3,5), deși Dumnezeu cunoaște numai binele, răul fiindu-I străin.

Homo deus, expresie ce ne aduce aminte direct de amăgirea lui Satan.

Accesarea venitului universal minim garantat va depinde de îndeplinirea tuturor acestor condiții și a altora care se vor mai impune, printr-un sistem care deja a fost brevetat în China comunistă cu denumirea de sistem de credite sociale, introdus și în Europa anul trecut prin pașaportul digital.

O componentă esențială a acestei noi lumi va fi supravegherea totală a individului, asumată prin renunțarea de bună voie la intimitatea firească a persoanei. Pentru a exista o astfel de supraveghere reală, omul marii resetări trebuie să trăiască în ceea ce se numește smart city, aglomerări urbane uriașe complet digitalizate, complet supravegheate și conduse de către inteligența artificială.

Pentru ca întreaga populație planetară, care va mai rămâne până în 2030, să accepte să se mute în aceste aglomerații urbane conduse de inteligența artificială, este necesară aplicarea unor politici aflate deja în plină desfășurare.

Astfel, una dintre promisiunile lui Klaus Schwab este desființarea proprietății private: “Nu veți avea nimic și veți fi fericiți!”. Acest vis comunist, pe care și-au dorit să îl îndeplinească regimurile socialiste de teroare din secolul XX din Asia și Europa de Est, este preluat de noua stângă radicală globalistă și este imperativ necesar pentru ca o mână de oameni să poată stăpâni 500 de milioane, dacă este să luăm ca reper numărul de cetățeni ai viitorului apropiat, gravat timp de decenii pe un monument care, în mod “misterios” din Atlanta, Georgia, USA, care a fost a fost dărâmat recent…

Cum regimul nu va putea să emită pur și simplu o lege prin care să se transfere proprietatea privată în cea a statului, așa cum a făcut dictatura comunistă în URSS și statele satelite, sau în China și satelitele acesteia, din pricina riscului unei deșteptări a populației la scară planetară, se vor urmări alte mijloace de deposedare.

Impunerea unui regim de taxare a imobilelor care să facă proprietatea acestora indezirabilă ar putea fi o primă astfel de metodă. De remarcat că în țările occidentale s-a cultivat intens timp de decenii bune disprețul pentru proprietatea asupra locuinței și preferința pentru închirierea acesteia. În aceste locuri, situația va fi ușor de controlat, în condițiile în care statul va propune același regim și, probabil, în condiții percepute ca mai bune și mai ales… gratuit.

Cine este Yuval Noah Harari consilierul de top al șefilor Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab și George Soros?

Yuval Noah Harari (n. 24 februarie 1976, Kiriat Ata, Districtul Haifa, Israel) este un istoric israelian, profesor titular la departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, autorul cărților de succes internațional Sapiens Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017) și Homo Deus Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018).

A început la 17 ani studii de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în cadrul unui program special de amânare a serviciului militar în scopuri academice. Ulterior a servit în forțele de tanchiști dar după câtva timp a fost eliberat la vatră din motive de sănătate.

La 20 ani și-a făcut cunoscută orientarea sa homosexuală, ulterior căsătorindu-se în Canada cu prietenul său israelian, Itzik Yahav, care lucrase ca producător de spectacole de teatru.

Și-a luat titlul de master în 1998 cu o teză despre logistica militară în evul mediu. Între anii 1998-2002, Harari și-a făcut doctoratul în istorie la Jesus College, la Universitatea Oxford sub îndrumarea lui Steven Gunn.

Între anii 2003-2005, el a urmat studii post-doctorale în istorie cu o bursă a Fondului Yad Hanadiv.

În anul 2005 a fost numit lector la facultatea de istorie a Universității din Ierusalim, în 2008 căpătând definitivatul pe postul de conferențiar. Din septembrie 2014 a devenit profesor universitar. Între anii 2003-2011 a fost coordonatorul programului de istorie universală la Universitatea ebraică, și, în cadrul acestei sarcini, au luat naștere cele două cărți ale sale care i-au adus faimă peste hotare.În anul 2012 a fost ales membru în Tânăra Academie de Științe a Israelului.

Harari practică meditația Vipassana, din anul 2000,[10] ceea ce, după afirmațiile sale, i-a „schimbat viața”. În plus conferențiază și în domeniul meditației pe care o privește ca o cale de cercetare. Tot din anul 2000 a ales un regim alimentar vegan;(https://en.wikipedia.org/wiki/Yuval_Noah_Harari)

Declarații contradictorii făcute de neomarxistul Yuval Noah Harari de-a lungul timpului

După ce în 2020, la debutul pandemiei Covid-19, făcea o afirmație controversată – Fiecare criză este o oportunitate” – Harari a revenit cu o serie de vorbe ce par a fi completarea mesajului de acum doi ani – planeta asta nu mai are nevoie de marea majoritate a populației, suntem prea mulți și inutili!

Mai mult de atât! Pentru că oamenii învechiți (în gândire) sunt nefolositori societății viitorului, Yuval Noah Harari propune redistribuirea averilor acestora. Și nu doar la nivel local/național, ci global, într-o mișcare fără precedent, dar pe care Forumul Economic de la Davos a propus-o nu cu mult timp în urmă!

Acum, vorbele „Nu vei mai deține nimic și vei fi fericit” (din „programul” Marea Resetare) capătă, cu adevărat, sens.Progresiștii nu iau prizonieri

Într-un interviu acordat lui Chris Anderson, care conduce popularul grup media TED, Yuval Noah Harari afirmă că lumea „nu mai are nevoie de marea majoritate a populației actuale” din cauza progreselor tehnologice.

„Șomerii” societății viitorului fac parte dintr-o „clasă inutilă” de oameni, care nu va aduce niciun progres lumii de mâine.

Consilierul de top al „davosiștilor” a comparat ultimele două veacuri afirmând că, spre deosebire de secolul 20, când „marii eroi” ai sistemelor politice erau „oamenii de rând”, acum în secolul 21, „oamenii nu mai fac parte din povestea viitorului”.

Ei au fost deja înlocuiți de inteligența artificială (IA) și nu se mai dovedesc folositori în economia de înaltă tehnologie care se dezvoltă în prezent.

Rugat să comenteze reticența oamenilor de rând față de curentul progresist, cunoscutul autor și lector universitar a lansat ipoteza potrivit căreia anxietatea de a fi „teleportat” într-o economie viitoare condusă de Inteligența Artificială și de o clasă socială foarte educată este la baza „deziluziei și reacției lumii împotriva noi ordini liberale”.

„O PARTE DIN CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ ESTE CĂ OAMENII ÎNCEP SĂ ÎȘI DEA SEAMA ȘI AU DREPTATE SĂ SE GÂNDEASCĂ LA ASTA – «VIITORUL NU ARE NEVOIE DE MINE. POATE DACĂ SUNT DRĂGUȚI, ÎMI VOR ARUNCA NIȘTE FIRIMITURI, CUM AR FI VENITUL DE BAZĂ UNIVERSAL».

DAR, DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC, ESTE MULT MAI RĂU SĂ SIMȚI CĂ EȘTI INUTIL DECÂT SĂ SIMȚI CĂ EȘTI EXPLOATAT!”, a explicat Harari.

Oamenii, înlocuiți de mașini, planul „davosiștilor”

„Acum, suntem pe fast forward la început de secol 21, când pur și simplu nu mai avem nevoie de marea majoritate a populației, pentru că viitorul este despre dezvoltarea tehnologiei din ce în ce mai sofisticate, cum ar fi Inteligența Artificială și bioingineria”, a continuat el.

Cu o nonșalanță înspăimântătoare, care lasă să se vadă ce planuri au „elitele” planetei cu oamenii de rând, Harari spune că „aceste tehnologii sofisticate vor face din ce în ce mai redundante activitățile curente ale oamenii”. De fapt, „vor face posibilă înlocuirea oamenilor”.

În timp ce a recunoscut că tehnologii precum IA vor deschide „noi locuri de muncă mai interesante”, Harari a detaliat:

„NU ESTE CLAR DACĂ OAMENII VOR PUTEA SĂ LE OCUPE DEOARECE VOR NECESITA ABILITĂȚI ÎNALTE ȘI MULTĂ EDUCAȚIE”.

„Nu veți deține nimic și veți fi fericiți”.

Ca parte a planului „Marea Resetare”, prezentat la Davos și cu insistență promovat de „săgețile” WEF, stă și redistribuirea bogăției în lume.

Yuval Noah Harari a sugerat ca bogăția lumii să fie redistribuită la nivel global: „Aș spune că cea mai mare problemă de departe nu este la nivel național. Este la nivel global”.

„ÎMI POT IMAGINA REDISTRIBUIREA BOGĂȚIEI DE LA GIGANȚII TEHNOLOGICI DIN CALIFORNIA SPRE MAMELE DIN PENNSYLVANIA, DAR NU VĂD CA BOGĂȚIA SĂ FIE REDISTRIBUITĂ ÎN HONDURAS, MEXIC SAU BRAZILIA” – YUVAL NOAH HARARI

Cu alte cuvinte, în toate țările de pe glob autoritățile naționale (guvernele) ar trebui să intervină în forță confiscând averile sub pretextul „redistribuirii egale a bogăției”!

Surse:

https://www.national.ro/social/suntem-prea-multi-si-inutili-anunt-socant-despre-depopularea-planetei-771741.html

https://www.marturisireaortodoxa.ro – marea-resetare-epoca-antihrismului-

MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”

//////////////////////////////////////////////

Romanian Global News

Marea Resetare” este tema de discuții și a celei de a 51-a ediții a Întâlnirii Anuale a Formului Economic Mondial, care va avea loc între 18-21 mai 2021 în Bürgenstock, Elveția. Potrivit organizatorilor, întâlnirea se va concentra pe găsirea de soluții pentru cele mai presante provocări ale lumii actuale. Liderii globali se vor întâlni pentru a gândi un plan comun de redresare care să configureze „Marea Resetare” din era post-Covid-19 – așa cum o prezintă, fără a se mai ascunde, chiar Forumul Economic Mondial.

Iată ce spune globalistul Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al „Forumului Economic Mondial”, într-un discurs în care anunță nici mai mult, nici mai puțin decât utopia secolului al XXI-lea. Un discurs care ne face să ne punem întrebări despre adevăratele urmări ale pandemiei de coronavirus.

„Criza Covid-19 ne-a arătat că sistemele noastre învechite nu mai sunt potrivite cu secolul al XXI-lea. Ea a evidențiat lipsa fundamentală a coeziunii sociale, a corectitudinii, incluziunii și egalității. Acum este momentul istoric, timpul nu doar pentru a combate virusul real, ci și pentru a configura sistemul pentru nevoile erei post-corona. Dar avem o altă alegere: putem construi un nou contract social. Pe scurt, avem nevoie de o Mare Resetare. Trebuie să mobilizăm toți constituenții societății noastre globale să lucreze împreună. Nu trebuie să ratăm această fereastră de oportunitate”, a declarat Klaus Schwab, președintele executiv al „Forumului Economic Mondial”. VIDEO AICI

Conform predicțiilor lui Martin Armstrong, pandemia ar fi mai degrabă o criză pusă în scenă de liderii globaliști pentru a determina implementarea agendei Marii Restări, iar carantinările ar fi instrumente de punere pe butuci a economiei în scopul naționalizării întregii industrii și a falimentării micilor afaceri care țineau în viață clasa de mijloc. În ultimă instanță, se va trece de la acest socialism prefigurat, în care cetățenii încă mai dețin mici proprietăți, la adevăratul comunism, în care guvernele dețin tot ce există.

Citiți și:

”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial

https://rgnpress.ro/2020/11/klaus-schwab-unul-din-dementii-tatuci-ai-marii-resetari-nu-veti-mai-detine-nimic-si-veti-fi-fericiti-pentru-asta-profetii-forumului-economic-mondial-anunta-ca-er/

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.

Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu

Simbolistica degetelor de fier si lut: Uniunea Europeana

Apocalipsa aduce noi detalii despre istoria lumii

Toate semnele duc …la Roma .

1.Primul imparat: Imparatul Iustinian : prima restaurare a Imperiului Roman

2.Al doilea imparat: Charlemagne, Imparatul ‘’Sfant”

3. Al treilea imparat: Otto I, ‘’ Marele Imparat ‘’

4.Al patrulea imparat: Charles V , ‘’peste al carui Imperiu soarele nu apune niciodata”

5 Al 5-lea imparat : Napoleon , rivalizand cu celebritatea lui Charlemagne

6.Visele naziste ale Germaniei si ale Italiei din cel de-al doilea razboi mondial. A 6-a incercare de reinstaurare a Imperiului Roman si rana de moarte primita de Europa

Statele Unite ale Europei- al IV-lea Reich ?

Back to the future:

La sfârșitul veacurilor, de atâta groază, oamenii își vor da duhul

Trâmbița a doua: o treime din ființele mărilor moare la sfârșitul veacurilor

Trâmbița a treia: o treime din apa potabilă devine nebăubilă

Trâmbița a patra: noaptea și ziua își pierd o treime din lumină

Trâmbița a cincea, pecetea a cincea, primul potir al mâniei

Treimea spurcată de la sfârșitul veacurilor

La sunetul acestei trâmbițe (5) sunt eliberați pe pământ demoni atât de răi încât nici ceilalți demoni nu vor să îi întâlnească

Potirul al doilea: toate animalele și ființele acvatice mor

Potirul al treilea: toate apele nu mai sunt potabile

Potirul al patrulea: soarele dogorește

Potirul al cincilea: întuneric peste Împărăția Fiarei

Trâmbița a șasea, pecetea a șasea, potirul al șaselea: începe Ziua Domnului

Trâmbița a șasea anunță ruperea peceții a șasea de către Miel

Potirul al șaselea este vărsat peste Eufrat, care seacă

Pecetea a șasea e cea mai groaznică

Asediul Ierusalimului la sfârșitul vremurilor

Trâmbița a șaptea

Potirul al șaptelea: marele cutremur de pământ descris la trâmbița a șaptea și la pecetea a șasea

A Doua Venire a lui Hristos

Hristos îl omoară pe Anticrist și-i dă un mormânt în Israel

Oamenii vor fi mai rari decât aurul curat

Pecetea a șaptea: Judecata de Apoi și sfârșitul vremurilor

Cronologia propusă de noi despre sfârșitul veacurilor

Originea învătăturii despre răpire inainte de necazul cel mare.

VENIREA DOMNULUI SI STRÂNGEREA NOASTRĂ LA EL

TEORIA RĂPIRII

Norii

Trâmbita lui Dumnezeu

Strângerea celor credinciosi

Locasurile din Cer si masa de nuntă a Mielului

Biserica în Cartea Apocalipsei

Argumente biblice:

Concluzie

MARX ŞI SATAN

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

Capitolul III

Marx urăşte naţiuni întregi

Capitolul V

Cultul violenţei

Capitolul VI

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Capitolul VIII

Marx credea în iad. Programul său, ideea care l-a călăuzit şi l-a însufleţit de-a lungul vieţii a fost de a-i trimite pe oameni în iad.

Capitolul X

O CULEGERE DE REFLECTII PROFUNDE ASUPRA ADEVARURILOR BIBLICE

CU DUMNEZEU ÎN SUBTERANĂ

„Pasiunea mea este Dumnezeu”„A pus în tine Domnul nemargini de gândire…”

Ziua de răzbunare

Bătălia Armaghedonului – Prefaţa autorului

Bătălia Armaghedonului – Studiul IZiua răzbunării

Mene, mene, tekel, ufarsin

Ziua răzbunării este necesară şi dreaptă…

Babilonul acuzat în faţa Tribunalului Suprem

Neemia 8 Studierea Sfintelor Scripturi

Romani 6.1-14 Unirea cu Hristos în moarte şi în viaţă

Matei 24.10-14 Semnele vremurilor din urmă în biserică…

Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă…

Vremuri grele

Harul irezistibil

Furtuna ce se apropie

Propriul interes predomină

Supraviețuirea în vremurile sfârșitului – ce trebuie să știu?

SEMNE ale vremurilor din urmă – Erezia Numărului 666

Cu ajutorul lui hristos sa traversam…SEMNELE VREMURILOR DE PE URMA

Semne ale unei ”Apocalipse climatice”

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 1

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 2

Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 3

„Pasiunea mea este Dumnezeu”

„A pus în tine Domnul nemargini de gândire…”

Bătălia Armaghedonului – Studiul I
Ziua răzbunării