Părinţi de pretutindeni, vă place rodul educaţiei-copiilor voştri? Acesta se va răzbuna asupra voastră! Tineri, după botezul în moartea lui Iisus, întoarceţi inimile părinţilor spre Dumnezeu cel viu, neiconat, şi umpleţi-vă mintea cu Plinătatea Învăţăturii Dumnezeieşti; Nu vă mai luaţi după “ştiinţa” dascălilor rătăcitori… Asfel, Dumnezeu vă lasă pradă educaţiei gunoierului cosmic, ca să vă „rumenească” o veşnicie la flacăra încinsă cu hoţii, necurăţii, idolatrii, vrăjitorii, pornografii, ignoranţă, egoism, răutăţi şi orgii inimaginabile; Voi nu mai înăbuşiţi Adevărul în nelegiuiri; nu mai schimbaţi Slava lui într-o icoană făcătoare de bani, care limitează infinitatea, atotputernicia Lui, prin făcături care înlocuiesc închinarea la Creator, cu închinarea la creaturi, făcături, nu… (Romani, cap. 1/ 18- 32)

Cinci chei esențiale- „Scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31:18)… Stăpânirea lui Dumnezeu în Univers și în viața omului… Lucrarea de mijlocire a lui Cristos în calitate de Profet, Preot și Împărat… Învierea din ziua de apoi… Înţelesul cunoaşterii lui Dumnezeu… Căderea lui Adam şi păcatul originar… Întrebare: Ce este mântuirea? Care este doctrina creştină a mântuirii?

 Creaţia şi Scriptura în opoziție cu dumnezeii popoarelor…Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea noastră proprie sunt strâns conectate între ele…Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 2 din 2)… Cum să citești Biblia – J.C. Ryle- În primul rând, începe să citești Biblia chiar azi, prin ochii, privirea, gandirea lui Iisus…Predica de pe Munte – “Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”… Adevărata pocăinţă„Să nu furi.”-Multiplele faţete ale furtului… Scopul legii lui Dumnezeu… „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”- O familie de minciuni… Adu-ți aminte de Ziua Domnului… Războiul Sfânt – John Bunyan… Martin Luther şi Reforma… Vechiul şi Noul Testament: asemănări și diferențe…voi, părinților….. creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului

 

 

 Părinţi de pretutindeni, vă place rodul educaţiei-copiilor voştri? Acesta se va răzbuna asupra voastră! Tineri, după botezul în moartea lui Iisus, întoarceţi inimile părinţilor spre Dumnezeu cel viu, neiconat, şi umpleţi-vă mintea cu Plinătatea Învăţăturii Dumnezeieşti; Nu vă mai luaţi după “ştiinţa” dascălilor rătăcitori… Asfel, Dumnezeu vă lasă pradă educaţiei gunoierului cosmic, ca să vă „rumenească” o veşnicie la flacăra încinsă cu hoţii, necurăţii, idolatrii, vrăjitorii, pornografii, ignoranţă, egoism, răutăţi şi orgii inimaginabile; Voi nu mai înăbuşiţi Adevărul în nelegiuiri; nu mai schimbaţi Slava lui într-o icoană făcătoare de bani, care limitează infinitatea, atotputernicia Lui, prin făcături care înlocuiesc închinarea la Creator, cu închinarea la creaturi, făcături, nu… (Romani,cap.1/18-32)

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit că Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au falit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slavă Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.

 

  1. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.

 

Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; Tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţă lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, Bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, Fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac

Ce înseamnă să fii mântuit

Referințe

 

Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9).

 

Nu vreau să intru în niște chestiuni prea adânci ale adevărurilor divine, ci vreau să explic calea simplă pe care orice om sau femeie poate deveni mântuit. O, dacă Duhul lui Dumnezeu ar binecuvânta cuvintele mele prin pocăința ascultătorilor mei!

Evanghelia credinței.

Observați mai întâi că Evanghelia pe care o vestește Pavel, e o Evanghelie a credinței. Și această Evanghelie a credinței e trimisă oamenilor rătăciți. Ea spune: „…dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”.

Ce mare cuvânt e acesta: mântuit! Ce înseamnă sa fii mântuit? Înseamnă să fii scăpat de pedeapsa tuturor păcatelor tale, să fii ajutat să nu cazi în fundul adânc al iadului, să fii mântuit pentru totdeauna de întunerecul din afară, să fii izbăvit de mânia Celui prea Înalt și de focul cel veșnic. Oricine mărturisește pe Isus ca Domn și crede că Dumnezeu L-a înviat din morți, e mântuit de toate urmările și pedepsele păcatului.

Mai mult: ești scăpat și de robia păcatului! Ești scăpat și de pornirea spre păcat și de vinovăția lui, căci petele lăsate de el vor fi spălate cu sângele Mielului, și vei fi alb ca zăpada. Norul negru al păcatului va fi înlăturat, împreună cu furtuna ruinătoare pe care o provoacă. Noi nu predicăm numai mântuirea de pedeapsa păcatului, ci mântuirea și de puterea lui de a te stăpâni. Ce mare har e să fii scăpat de puterea păcatului! Asta e dorința noastră cea mai mare. Dacă ar fi iertate toate păcatele noastre din trecut, noi însă am rămâne robi ai păcatului, foarte puțin am câștiga. Păcatul care ne-ar face să cădem din nou în fărădelegi și haina curățită ar fi murdărită îndată. Dar Domnul Isus a venit să ne scape de robia păcatului, să rupă lanțurile obiceiurilor și patimilor rele, să înfrângă influențele păcătoase care ne stăpânesc și să pună în noi un duh nou și o inimă nouă. El robește patimile noastre și face ca puterea păcatului să devină tot mai mică și a harului tot mai mare în inimile noastre. În sfârșit, El ne va prezenta în fața Tronului ceresc, curați și fără pată. Noi predicăm eliberarea de sub robia păcatului.

Ținta credinței este Hristos

Vedeți ce spune contextul textului nostru: „… iată cum vorbește neprihănirea pe are o dă credința: Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: „Cine se va pogorî în adânc?” (Să scoale adică pe Hristos din morți). Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta”. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței care îl propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Adevărata credință, credința care mântuiește se îndreaptă numai și numai spre persoana și lucrarea Celui pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Credința se așează în fața lui Hristos și spune: „Dacă există undeva mântuire ea e în El”. Oare nu e scris: „Priviți la Mine și veți fi mântuiți toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul?” Ea se închină înaintea lui Isus din Betleem și vede nădejde în întruparea Sa. Ea călătorește prin câmpiile Iudeii cu Isus și vede speranță în iubirea Sa plină de milă față de sufletele pierdute. Ea se duce cu El în Ghetsimani, privind la fața Lui plină de sudori de sânge și începe să vadă aici iertare. Ea Îl privește murind în chinuri pe lemnul blestemat și strigă: „Viața mea e aici: dacă e vorba să fiu mântuit, aici e locul mântuirii”. Ea caută la Domnul în mormânt și vede cum El se scoală din morți. Atunci își înalță mâinile spre cer, de bucurie, căci înțelege de unde vine siguranța nemuririi în El. Apoi își ridică ochii în sus, spre tronul Celui preaînalt. Acolo găsește pe Hristos, mijlocind pentru păcătoși, ca Dumnezeu să-i primească și toate aceste o fac să se bizuiască numai pe Mântuitorul ei în viața de aici și cea dincolo.

Credința adevărată e hotărâtă să caute numai la Hristos, Dumnezeul ei, căci știe că, în afară de El nu mai este nici o speranță. Scumpe prietene, tu ești mântuit când ai ajuns până aici. Când Hristos este toată mântuirea și toată dorința ta, atunci lucrarea harului a început în inima ta.

Adevărata credință mărturisește.

„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Vreau să adaug că mărturisirea cu gura e primul fapt al credinței. Multe suflete nu primesc bucurie în inima lor pentru că încă nu au mărturisit pe Hristos ca Domnul și Mântuitorul lor. Domnul nu-ți va da căldura credinței care înveselește inima, dacă tu nu ești gata să-L asculți, să-ți iei crucea și să-L mărturisești. Vreți să țineți seamă de acest lucru, voi, care strigați: „Vreau să fiu sigur de mântuirea mea?” Eu nu vă predic o Evanghelie ascunsă pentru oameni lași, nici o mântuire care să fie tăinuită ăn așa fel ca nimeni să n-o poată vedea. Nu, din porunca Domnului, vestesc o Evanghelie a eroismului, pe care n-o pot primi fricoșii și necredincioșii. Și totuși acesta e singurul drum spre Împărăția cerului. Aceasta nu e o religie a nopții negre unde te poți ascunde să nu te vadă nimeni. Să urmăm pe Hristos în lumina zilei. El spune: „De acea pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”.

Vedeți că trebuie să mărturisim pe Isus ca Domn. Prin aceasta înțeleg că e principal în ce privește mântuirea să crezi că

Hristos e Dumnezeu

Nu vreau să fiu aspru cu nimeni. Dar, după Cuvântul lui Dumnezeu, nu văd cum ar putea fi mântuit un om care nu crede în dumnezeirea lui Isus Hristos. El se scoate afară din cercul mântuirii căci îi tăgăduiește Mântuitorului tocmai lucrul principal, pentru a putea fi în stare să mântuiască: divinitatea Sa. Dacă e vorba ca un om să fie mântuit, el trebuie să creadă că Isus Hristos e Dumnezeu.

Apoi, când mărturisești pe Hristos ca Domn, trebuie să înțelegi că El e Stăpân și Conducător. Trebuie să devii cu bucurie urmașul, slujitorul și supusul Său. Trebuie să mărturisești: „El e Stăpânul meu, El e Domnul meu, eu vreau să fiu soldatul Său. Dumnezeu L-a așezat în acest oficiu și eu mă supun Lui.

Observați cât de limpede se arată cum să se facă mărturisirea: „cu gura ta”. Eu nu pot falsifica Biblia. Nu eu am scris aici. Ea scrie clar: „Dacă mărturisești deci cu gura ta…” Trebuie să rostești cu graiul tău viu, cu buzele tale, că El e Mântuitorul și Domnul tău. Nu trebuie numai să se vadă acest lucru în purtarea ta, ci trebuie să-l spui cu gura. El îți cere să faci acest lucru, pentru ca s-o rupi cu lumea care este de la cel rău.

Bucuria credinței

Inima credincioasă are adevăruri de spus cu gura dar are și fapte pentru care se bucură. Textul spune: „…crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți”. Aceasta nu înseamnă numai să crezi că Isus a înviat din morți – ci să fii atât de convins de acest lucru, încât inima ta să fie încălzită și mângâiata în El.

Învierea lui Hristos din morți e dovada că Dumnezeu a aprobat jertfa de pe cruce, ca singura cale de mântuire.

Ah, scumpi prieteni, când un păcătos crede că mântuirea sa nu mai stă în sine, ci numai în Hristos, atunci el descopere un mare secret.

Lucrul principal e să vezi pe Isus murind pentru păcatele tale, să te vezi pe tine mort în El; să vezi pe Hristos înviat din morți și să te vezi și pe tine înviat cu El; să vezi pe Hristos primit de Dumnezeu și să te vezi și pe tine primit cu El.

Mărturisirea deschisă și credința ascunsă, iată secretul mântuirii. Trebuie să te predai cu totul Mântuitorului, aceasta este credința. În acea clipă când faci acest lucru, vei fi mântuit.

Eu mărturisesc din nou cu gura mea pe Isus ca Domn și cred din toată inima mea că El e

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

Stăpânul meu și Domnul meu. Iarăși cred că Dumnezeu L-a înviat din morți și mă umplu de bucurie. Eu sunt mântuit, pentru că nu îndrăznesc să pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Am aceiași convingere despre cea mai săracă femeie din această sală ca și despre mine: dacă ea mărturisește și crede va fi mântuită. Corabia pe care stau eu, a dus mii de oameni la portul cerului. Cine se urcă în ea, va ajunge sigur acolo. Până acum nu s-a cufundat și nici în viitor nu se va cufunda căci Domnul e cârmaciul ei. Nu există altă corabie afară de asta. Ea a tras lângă tine la țărm azi. Treci pe puntea credinței în corabia mântuirii: Vino îndată. Domnul să te ajute să vii în acest moment!

Amin.

 

Predică transcrisă de pe Farul Creștin, mai multe informații pe Monergism.ro

Pentru mai multe resurse de C.H. Spurgeon, și alți autori, vizitați blogul nostru UnMesajPentruRomânia

 

Întrebare: Ce este mântuirea? Care este doctrina creştină a mântuirii?

 

Răspuns: Mântuirea este izbăvirea de primejdie sau suferinţă. A mântui înseamnă a izbăvi sau a ocroti. Cuvântul conţine ideea de victorie, nevătămare sau păzire. Uneori Biblia foloseşte cuvântul mântuit sau mântuire cu referire la izbăvirea fizică şi temporară, cum ar fi izbăvirea lui Pavel din temniţă (Filipeni 1:19).

Mult mai des cuvantul “mântuire” se referă la izbăvirea spirituală eternă. Când Pavel a vorbit temnicierului din Filipi că trebuie să fie mântuit, el făcea referinţă la destinul etern al temnicierului (Faptele Apostolilor 16:30-31). Isus a comparat mântuirea cu intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19:24-25).

De la ce suntem noi mântuiţi? Conform doctrinei creştine a mântuirii, suntem mântuiţi de “mânie”, adică de judecata lui Dumnezeu pentru păcat (Romani 5:9; 1 Tesaloniceni 5:9). Păcatul nostru ne-a despărţit de Dumnezeu, iar consecinţa păcatului este moartea (Romani 6:23). Mântuirea biblică se referă la izbavirea noastră de consecinţa păcatului şi prin urmare implică îndepărtarea păcatului.

Cine mântuieşte? Numai Dumnezeu poate îndepărta păcatul şi ne poate izbăvi de pedeapsa pentru păcat (2 Timotei 1:9; Tit 3:5).

Cum mântuieşte Dumnezeu? Conform doctrinei creştine a mântuirii, Dumnezeu ne-a izbăvit prin Hristos (Ioan 3:17). În mod specific, moartea lui Iisus pe cruce şi apoi învierea Sa ne-au oferit mântuirea (Romani 5:10; Efeseni 1:7). Scriptura afirmă clar că mântuirea este darul nemeritat şi milostiv al lui Dumnezeu (Efeseni 2:5, 8) şi poate fi primit doar prin credinţa în Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 4:12).

Cum primim mântuirea? Suntem mântuiţi prin credinţă. Mai întâi, trebuie să auzim evanghelia – vestea bună a morţii şi a învierii lui Iisus (Efeseni 1:13). Apoi, trebuie să credem – încrederea deplină în Domnul Iisus (Romani 1:16). Acest lucru implică pocăinţa, o schimbare a minţii referitoare la păcat şi la Hristos (Faptele Apostolilor 3:19) şi o chemare a numelui Dumnului (Romani 10:9-10, 13).

O definiţie a doctrinei creştine a mântuirii ar fi “izbăvire prin harul lui Dumnezeu de pedeapsa veşnică pentru păcat; această izbăvire este oferită celor care acceptă, prin credinţă, condiţiile lui Dumnezeu: pocăinţa şi credinţa în Domnul Iisus”. Mântuirea este posibilă doar în Iisus (Ioan 14:6; Faptele Apostolilor 4:12) şi depinde în întregime de Dumnezeu în ce priveşte primirea, siguranţa şi garanţia.

 

Credem că Dumnezeu nu a creat Universul ca apoi să-l lase să funcţioneze de unul singur. Acesta este unul dintre punctele principale în care diferă credincioşii de cei necredincioşi. Noi recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în cursul continuu al naturii aşa cum o recunoaştem şi la originea ei. Mulţi sunt convinşi de existenţa unui Dumnezeu creator, când îi văd lucrarea, dar e nevoie de o credinţă din inimă pentru a recunoaşte lucrarea Sa continuă. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu …” (Evrei 11:3).

Apoi trebuie să continuăm să credem în suveranitatea lui Dumnezeu sau în grija pe care o acordă lumii prezente. Trebuie să ştim nu numai că Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor, ci şi că El este stăpân şi Cel ce păstrează şi că în mod deosebit El poartă de grijă şi iubeşte tot ceea ce este creat de El, chiar şi pe cea mai neînsemnată vrabie.

Trebuie să înţelegem clar că providenţa lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu norocul sau întâmplarea. Timp de sute de ani şi chiar în vremea noastră oamenii au crezut că multe lucruri au avut loc din întâmplare. Dacă un om era atacat de tâlhari, a naufragiat pe mare, a dat peste o oază în pustie sau a scăpat ca prin urechile acului de la moarte, totul a avut loc din întâmplare. Dar noi ştim că până şi părul din cap ne este numărat. Noi ştim că Cel care ne poartă de grijă nu lasă să vină nimic peste noi la întâmplare. Toate evenimentele sunt controlate de sfatul tainic al lui Dumnezeu.

Adu-ţi deci aminte că Dumnezeu este omnipotent (are toată puterea), dar nu în sensul cum cred filozofii. Dumnezeu n-a rămas inactiv după ce şi-a sfârşit creaţia. El veghează, lucrează cu putere, este tot timpul activ. El este atotputernic nu pentru că a pus temelia unei lumi care funcţionează, ci pentru că El guvernează cerul şi pământul prin grija Lui plină de bunătate. Şi aceasta nu înseamnă numai că El a stabilit cursul normal al naturii. Bunătatea Lui continuă să se arate faţă de tot poporul Lui printr-o dragoste de Tată.

Când recunoaştem pe deplin omnipotenţa lui Dumnezeu, Îl vom asculta şi ne vom găsi refugiul sub paza Lui. Nu vom mai fi stăpâniţi de temeri superstiţioase. Unii oameni cred că stelele guvernează lumea şi de aceea sunt preocupaţi de horoscop. Putem sta liniştiţi şi convinşi că lumea este toată guvernată prin voia desăvârşită a lui Dumnezeu, aşa că nimic nu se întâmplă fără permisiunea, cunoştinţa şi voia Lui.

Un alt lucru pe care trebuie să-l fixăm clar în minţile noastre este că grija lui Dumnezeu este mult mai mult preştiinţă. Grija Lui este arătată într-o acţiune continuă. A spune că Dumnezeu guvernează lumea la modul general fără să controleze fiecare individ nu este adevărat. Fiinţa umană nu se mişcă şi nu acţionează la întâmplare şi nici prin voinţa ei liberă. Grija lui Dumnezeu faţă de lumea prezentă înseamnă că El continuă să se implice în toate activităţile oamenilor. Hotărârea cu privire la ce se întâmplă în lume nu este într-o anumită proporţie alegerea lui Dumnezeu şi într-alta alegerea omului – alegerea este întotdeauna numai a lui Dumnezeu.

Dumnezeu controlează atât lucrurile care au viaţă cât şi cele fără viaţă. Prin grija Lui părintească avem un seceriş bun sau unul rău. O călătorie sigură sau un naufragiu. Dumnezeu este atotputernic. E important să ştim că datorită deciziei Lui trăim vremuri bune sau vremuri grele. Noi ştim că El este bun ca să ne dea lucrurile bune de care avem nevoie. Când trecem prin vremuri grele, nu trebuie să credem că aceasta se întâmplă pentru că El n-a fost în stare să pregătească lucruri mai bune pentru noi. Ca un adevăr universal, Cristos a spus că nici măcar o vrabie nu cade la pământ fără voia Tatălui din cer.

Noi ştim că Dumnezeu a făcut lumea pentru om. Atunci trebuie să ne aşteptăm ca El s-o guverneze pentru binele omului. Profetul Ieremia exclamă: „Ştiu, Domane, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23). Solomon ne spune: „Paşii omului sunt călăuziţi de Domnul; deci cum poate omul înţelege calea Sa?” Din cauza acestor versete nu putem sprijini învăţătura unor oameni care spun că Dumnezeu dă omului puterea de a acţiona, în timp ce omul îşi alege singur direcţiile în care să meargă. Alegerea şi scopul sunt ale lui Dumnezeu întotdeauna. Chiar şi evenimentele care par a fi mai întâmplătoare decât altele sunt controlate de Dumnezeu. Dacă un om este în mod accidental omorât de un alt om, aceasta nu se întâmplă fără permisiunea lui Dumnezeu. „Dacă nu i-a întins laţuri şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână …” (Exod 21:13). Mulţi cred că tragerea la sorţi este un apel numai la şansă, dar Dumnezeu controlează până şi acest lucru: „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul” (Proverbe 16:33).

Grija plină de dragoste a lui Dumnezeu faţă de toată lumea nu este doar generală. Ea este particulară. Sunt multe exemple în Biblie unde se dau cazuri speciale ale grijii Sale pline de dragoste. El a trimis un vânt care să aducă prepeliţe de peste mare (Numeri 11:31). El a stârnit o furtună pentru ca Iona să fie aruncat în mare. Biblia ne vorbeşte despre controlul Său asupra întregii naturi. „… din nori Îţi faci carul şi umbli pe aripile vântului. Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori” (Psalmul 104:3,4). „El a zis şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării … A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit” (Psalmul 107:25,29). Chiar şi lucrurile obişnuite cum ar fi pâinea pe care o mâncăm ne este dată de Dumnezeul care ne porunceşte s-o cerem de la El: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi”.

Învăţătura că Dumnezeu controlează continuu fiecare parte a lumii Sale poate fi făcută să sune oribil, lăsând să se înţeleagă că lumea este controlată „de soartă”. Creştinii trebuie să respingă această idee. „Soarta” este sinonim cu „întâmplarea oarbă” sau „norocul”, iar noi NU promovăm această învăţătură. Ideea că omenirea este controlată de soartă este absolut străină creştinismului. Noi credem că Dumnezeul nostru veghează asupra tuturor lucrurilor cu dragostea Lui de Tată.

De multe ori însă minţile noastre sunt prea limitate ca să poată atinge înălţimile înţelegerii acţiunilor lui Dumnezeu. Deşi toate lucrurile sunt rânduite prin voinţa hotărâtă a lui Dumnezeu, pentru noi ele par să aibă loc la întâmplare. Scopul multor evenimente ne este ascuns.

În istoria lui David există un eveniment remarcabil care demonstrează direcţionarea acestuia de către Dumnezeu în timp ce David n-a avut nici un control. În momentul când David era înconjurat de Saul şi oamenii acestuia în pustia Maon, filistenii au invadat ţara. Aceasta l-a obligat pe Saul să înceteze a-l mai urmări pe David ca să se ducă să lupte împotriva filistenilor. Această întâmplare n-a avut loc accidental. Momentul a fost stabilit de Dumnezeu. Dacă avem credinţă, vom fi în stare să vedem că ceea ce ni se pare ca fiind o întâmplare este de fapt lucrarea tainică a puterii lui Dumnezeu.

Cum ar trebui să ne folosim de doctrina purtării de grijă a lui Dumnezeu?

Vom putea examina corect grija continuă şi intervenţia lui Dumnezeu în lume numai dacă ne amintim că vorbim despre Creatorul nostru şi al lumii întregi. Despre El trebuie să vorbim cu reverenţă şi umilinţă. Mulţi oameni nu vor să creadă că Dumnezeu are mai multă putere decât poate să priceapă raţiunea lor. Noi însă spunem ca Pavel: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui” (Romani 1:13). Există taine pe care nu le putem înţelege, totuşi Dumnezeu ne-a descoperit anumite căi ale Sale. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia” (Deut. 29:29).

Mângâiere pentru credincioşi. Oricât de ascunse ne-ar fi cauzele unor evenimente, putem crede cu toată tăria că Dumnezeu Îşi pune în aplicaţie planul Său. Putem spune împreună cu David: „Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc” (Psalmul 40:5).

Când avem greutăţi, e bine să ne examinăm viaţa ca să vedem dacă nu cumva noi suntem cauza problemelor şi dacă am păcătuit, să ne pocăim. Dar Tatăl ceresc are dreptul să facă ce vrea. Suferinţa unui om poate fi o pedeapsă, dar alteori omul trebuie să îndure suferinţa ca în El să se arate gloria lui Dumnezeu. Aceasta a fost situaţia omului care s-a născut orb. Isus a spus: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Raţiunea noastră umană consideră că e nedrept să fie aşa. Este un mister pe care nu-l putem înţelege. Noi nu avem voie să-L tragem la răspundere pe Dumnezeu. Datoria noastră este să acceptăm în smerenie hotărârile tainice ale lui Dumnezeu.

Viitorul. De la Solomon învăţăm că planul omului se sincronizează cu voia lui Dumnezeu. „Inima omului se gândeşte pe ce cale să mergă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Prov. 16:9). Hotărârile lui Dumnezeu nu ne împiedică să ne îndeplinim planurile şi deciziile luate în vederea rezolvării problemelor vieţii. Dar este necesar să recunoaştem grija Lui care are dreptul să schimbe orice hotărâre luată de noi. Dumnezeu ne-a dat viaţa şi ne-a dat şi mijloacele prin care să purtăm de grijă vieţii noastre. El ne-a dat într-o anumită măsură abilitatea de a putea prevedea anumite pericole. El ne-a învăţat să ne purtăm de grijă şi să corectăm ce este rău în viaţa noastră. Deci Dumnezeu aşteaptă de la noi să purtăm de grijă vieţilor noastre. El îngăduie să fim avertizaţi de pericol, ca noi să ne putem feri de el.

Unii oameni, abordând cu superficialitate doctrina intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, trag concluzii greşite. Ei se întreabă de ce trebuie ca Dumnezeu să pedepsească un ucigaş dacă acesta a omorât un om care a ajuns la capătul timpului pe care i l-a dat Dumnezeu să-l trăiască. Dar criminalul a acţionat contrar poruncii clare a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi”. Voia lui Dumnezeu, pronunţată prin cuvântul Său, este cea de care trebuie să ascultăm. Dacă Dumnezeu ştie cum să folosească spre bine faptele rele, nu înseamnă că faptele rele devin mai puţin rele.

Cauze secundare. Mai întâi de toatetrebuie să ştim că tot ceea ce se întâmplă este un rezultat al lucrării lui Dumnezeu. Dar şi cauzele secundare îşi au locul lor. Un om evlavios va considera că cel care îi face bine este un instrument folosit de bunătatea lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp şi omul evlavios se va simţi recunoscător faţă de instrumentul folosit de Dumnezeu şi va încerca să-şi demonstreze recunoştinţa. Dacă are grijă de cineva şi acesta moare din cauza neglijenţei sale, el se va simţi vinovat, deşi ştie că durata vieţii unui om este stabilită de Dumnezeu. Un om evlavios care înţelege corect purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi intervenţia Lui în viaţa omului, nu va abuza de învăţătura despre bunătatea lui Dumnezeu, nici nu va căuta scuze pentru păcat.

Promisiuni pentru creştini. În Biblie găsim foarte multe promisiuni care spun că Dumnezeu va veghea întotdeauna asupra siguranţei noastre. Iată câteva dintre ele: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini” (Psalmul 55:22). „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic, zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!””(Psalmul 91:1,2). „Poate o femeie să uite copilul pe care îl alăptează şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia 49:15).

A cunoaşte aceste adevăruri ne face să fim mulţumitori în vreme de prosperitate; răbdători în vremuri de încercare; şi absolut încrezători în siguranţa viitorului nostru. Credem că prosperitatea vine la noi prin bunătatea lui Dumnezeu, chiar dacă la noi ea ajunge prin intermediul omului. Când oamenii ne-arată bunătatea lor, ştim că Dumnezeu le-a cercetat inimile ca să ne ajute. Când vin problemele ştim că Dumnezeu le-a lăsat pentru ca ele să producă în noi răbdare şi supunere, gândire cumpătată. Aduceţi-vă aminte cât de rău s-au purtat cu Iosif fraţii lui. El nu s-a gândit la ticăloşenia lor, ci şi-a adus aminte că Dumnezeu a fost la lucru. „Voi, negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi răul: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr” (Genesa 45:8; 50:21).

Se rezgândeşte Dumnezeu? În Biblie sunt anumite texte care par să sugereze că lucrul acesta se întâmplă. „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ” (Genesa 6:6). „Dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac” (Ieremia 18:8). Câteodată Dumnezeu Şi-a anulat hotărârile. Iona a fost instruit să avertizeze poporul din cetatea Ninive şi să-i spună că cetatea va fi distrusă, dar în cele din urmă Dumnezeu a cruţat acea cetate. Lui Ezechia i s-a spus că va muri în curând, dar după aceea Dumnezeu i-a mai dat încă cinsprezece ani de viaţă.

De fapt, pocăinţa transmite ideea că omul care şi-a schimbat modul de gândire a fost neştiutor sau a greşit, sau a fost neputincios. Dumnezeu nu se pocăieşte în sensul pe care tocmai l-am explicat, pentru că aceasta ar însemna că El n-a ştiut ce făcea sau a făcut un rău intenţionat, sau n-a fost în stare să prevină acel răul. Dacă pocăinţa înseamnă numai acest lucru, atunci Biblia neagă că Dumnezeu se poate pocăi. „Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se pocăieşte, căci nu este un om ca să-i pară rău” (1 Sam. 15:29).

Pasajele de mai sus, care par a sugera că Dumnezeu şi-a schimbat părerea, trebuie înţelese ca fiind nişte modalităţi de exprimare omenească. Atributele suverane ale lui Dumnezeu sunt cu mult deasupra puterii de percepţie a minţilor noastre omeneşti. Dar Dumnezeu s-a descris pe Sine într-um mod uşor de înţeles nouă. Scopul Său, voinţa Sa şi gândirea Sa nu se schimbă niciodată. Dumnezeu n-a dorit să nimicească Ninive, dar El a planificat ca oamenii din acea cetate să se pocăiască datorită predicării lui Iona. Dumnezeu n-a plănuit să ia viaţa regelui Ezechia imediat, dar Dumnezeu a vrut ca Ezechia să se întoarcă înapoi la El. Pe toţi aceştia Domnul i-a ameninţat ca să-i trezească la pocăinţă. Isaia, în vremea lui, pune nişte întrebări, dar până astăzi ele au rămas fără răspuns: „Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi? Mâna lui este întinsă: cine o va abate?” (Isaia 14:27)

 

 

Rugaciunea Predicatorului – C.H. Spurgeon

 [Ce lucru greu este acesta de a extrage parti din predicile lui Sprgeon. Trebuie aruncat aurul pe bordul barcii… trebuie ales diamantul dintre rubii. Si este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaste care piatra este mai pretioasa… care are mai mult pret… care va imbogati mai mult.

                Acestea sunt cateva paragrafe din cartea „Lectures to my students”, scrisa de Charles Haddon Spurgeon, volumul 1, capitolul 3 (Lectia 3), numit „Rugaciunea privata a predicatorului”. Puteti achizitiona aceasta carte in engleza aici, cu livrare gratuita. In limba romana se numeste „Sfaturi pentru predicatori”, si o puteti gasi aici.]

Desigur ca predicatorul este recunoscut mai presus de toate ca un om al rugaciunii. Se roaga ca un crestin de rand, in afara numai daca este un ipocrit. Se roaga mai mult ca un crestin de rand, in afara numai daca nu este calificat pentru oficiul care l-a luat. „Ar fi o monstruozitate”, sune Bernard, „ca un om sa fie cel mai inalt in oficiu si cel mai de jos in suflet; primul in statie si ultimul in viata”. Rugaciunea, preeminenta responsabilitatii pastorului, inconjoara cu o aureola toate celelalte relatii, si daca este fidel Stapanului sau, devine eminent din pricina rugaciunilor sale in toate relatiile. Ca cetatean, tara lui are avantajul mijlocirii sale; ca vecin, acei care stau la umbra lui sunt amintiti in cereri. El se roaga ca sot si tata; se lupta pentru a face devotionalele din familia sa un model pentru turma; si daca focul de pe altarul lui Dumnezeu ar arde mai putin in orice alt loc, in casa servului ales al Domnului focul este bine ingrijit – pentru ca el are grija ca jertfa de dimineata si de seara sa sfinteasca locuinta lui. Dar sunt rugaciuni ale sale care au de a face cu oficiul lui, si planuim in aceasta lectie sa vorbim despre acestea cel mai mult. El aduce cereri speciale ca pastor, si este apropiat de Dumnezeu in privinta aceasta, pe deasupra tuturor abordarilor celorlalte relatii.

[…]

Citeam ieri o carte a Parintelui Faber, un antic al Oratorului, din Brompton, un minunat compus de adevar si eroare. In ea povesteste o legenda asupra acestei teme. Un anumit predicator, caruia predici converteau oameni cu gramada, primise o revelatie din ceruru ca nici una din convertirile acestea nu erau datorite talentului sau elocventei lui, ci rugaciunilor unui frate iliterat de rand, care sedea pe treptile amvonului, implorand la timp si la ne timp pentru succesul predicii. Poate sa se intample la fel cu noi in ziua in care totul va fi descoperit. Poate vom descoperi, dupa ce am lucrat mult timp si cu devotament predicand, ca toata onoarea apartine unui alt ziditor, caruia rugaciuni erau aur, argint si pietre pretioase, in timp ce predicarile noastre fara rugaciune au fost doar paie si fan.

[…]

Toti am auzit cum dusmanii cauzei Protestante erau infricosati de rugaciunile lui Knox mai mult decat se temeau de armate de zece mii de oameni. Celebrul Welch a fost de asemenea un mare mijlocitor pentru tara sa; obisnuia sa spuna: „ma intreb cum un crestin poate sa stea in patul sau toata noaptea fara sa se ridice sa se roage”. Atunci cand sotia lui, temandu-se ca se va imbolnavi, l-a urmat in camera in care s-a retras, l-a auzit implorand in fraze intretaiate: „Doamne, imi vei darui Scotia?” Oh, de am fi si noi la fel, luptand la miezul noptii, strigand: „Doamne, nu ne vei darui sufletele ascultatorilor nostri?”.

Pastorul care nu se roaga in mod serios pentru lucrarea lui este fara indoiala un om ingamfat si zadarnic. Actioneaza ca si cum s-ar increde suficient pentru sine insusi, asa ca nu are nevoie sa apeleze la Dumnezeu. Si totusi ce mandrie lipsita de sens este a ne imagina ca predicarea noastra poate fi vreodata in ea insasi atat de puternica incat poate sa intoarca oameni de la pacatele lor, si sa-i aduca la Dumnezeu fara lucrarea Duhului Sfant. Daca suntem cu adevarat smeriti nu ne vom cobori la lupta pana cand Domnul ostirilor nu ne-a imbracat cu toata puterea, si ne-a zis: „Du-te in aceasta putere”. Predicatorul care neglijeaza a se ruga mult trebuie ca ii pasa foarte putin de lucrarea lui. Nu se poate sa-si fi inteles lucrarea. Nu a calculat valoara unui suflet, sau nu a estimat intelesul eternitatii. El este doar un angajat, atras de amvon din pricina bucatii de paine care apatine slujbei preotului si care ii este necesara, ori un ipocrit detestabil care iubeste lauda oamenilor si nu-i pasa de lauda lui Dumnezeu. Cu siguranta va deveni un simplu vorbitor superficial, acceptat unde harul este putin valorat si un show fara sens cel mai admirat. Nu poate fi dintre aceia care ara adanc si recolteaza din abundenta. Este un simplu trandav, un pierde-vara, nu un lucrator. Ca predicator are un nume din care traieste, iar acesta este mort. Schiopateaza in viata lui ca schiopul din Proverbe, ale carui picioare nu erau la fel, caci rugaciunea ii este mai scurta decat predicarea.

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Cum să citești Biblia – J.C. Ryle- În primul rând, începe să citești Biblia chiar azi, prin ochii, privirea, gandirea lui Iisus  

 

Modul de a face un lucru, este pur și simplu să îl faci; iar modul de a citi Biblia, este să o citești cu adevărat! Ceea ce te va face să mai faci un pas în acest sens, nu este doar să intenționezi, sau să dorești, sau să te hotărăști, sau să încerci, sau să te gândești la a o citi. Trebuie să o citești cu adevărat. Nu există nicio cale împărătească în domeniul acesta, nici una mai bună ca cea din domeniul rugăciunii. Dacă tu nu o poți citi, trebuie să convingi pe altul să ți-o citească. Dar într-un fel sau altul, prin ochi sau prin urechi, cuvintele Scripturii trebuie să se înfățișeze cu adevărat înaintea minții tale.

 În al doilea rând, citește Biblia cu o dorință arzătoare de a o înțelege. Nu te gândi nici o clipă măcar că obiectivul citirii este a răsfoi o anume cantitate de hârtie imprimată, și că nu contează deloc dacă înțelegi sau nu. Unele persoane ignorante par să-și închipuie că totul este făcut dacă înaintează atâtea capitole în fiecare zi, chiar dacă nu au nicio idee despre ce zic acele capitole, și doar știu că au mutat semnul de carte un anume număr de pagini mai încolo. Asta înseamnă a transforma citirea Bibliei într-o simplă formă rituală. Este aproape la fel de rău ca obiceiul Papist de a „cumpăra indulgențe”, rostind un număr uluitor de „Ave-Maria” și „Pater-noster”. Îi aduce cuiva aminte de săracul Hottentot, care a mâncat o carte de cântări nemțești pentru că văzuse că aceasta mângâia inimile vecinilor lui! Pune-ți în mintea ta ca un principiu general că o Biblie neînțeleasă este o Biblie care nu-ți aduce niciun folos. Întreabă-te pe tine însuți de fiecare dată când citești, „Ce înseamnă acestea?” Sapă după înțeles așa cum un om sapă după aur.

În al treilea rând, citește Biblia cu credința și umilința unui copil. Deschide-ți inima, precum deschizi cartea lui Dumnezeu, și spune, „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!” Hotărăște-te să crezi orice vei găsi acolo, oricât de mult ar vorbi împotriva propriilor tale dorințe și prejudecăți. Hotărăște-te să primești din inimă fiecare afirmație de adevăr – fie că îți place fie că nu. Păzește-te de acel obicei deplorabil în care cad unii cititori ai Bibliei – primesc unele doctrine pentru că le place și refuză altele pentru că îi condamnă pe ei înșiși, sau pe vreo rudă, sau pe vreun prieten. În acest mod, Biblia este nefolositoare! Ne este nouă dat să fim judecători a ceea ce ar trebui să fie în Cuvântul lui Dumnezeu? Știm noi mai bine decât Dumnezeu? Hotărăște în mintea ta că vei primi totul și vei crede totul, și că ceea ce nu înțelegi, vei primi cu încredere. Adu-ți aminte că, atunci când te rogi, Îi vorbești lui Dumnezeu, și Dumnezeu te aude. Dar, adu-ți aminte că, atunci când citești Scriptura, Dumnezeu îți vorbește, și tu nu trebuie să dictezi, ci să asculți!

În al patrulea rând, citește Biblia în duh de ascultare și aplicare proprie. Stai să o studiezi cu o hotărâre că:

–    vei trăi după regulile sale
–    te vei odihni în afirmațiile sale
–    și vei acționa după poruncile sale

Ia aminte, în timp ce treci prin fiecare capitol: „Cum afectează asta gândirea și purtarea mea de zi cu zi? Ce mă învață aceasta?” A citi Biblia este o muncă inutilă dacă o faci doar din simplă curiozitate și în scopuri teoretice, numai pentru a-ți umple capul și a strânge în mintea ta simple opinii, în timp ce nu îi permiți cărții să îți influențeze inima și viața. Biblia care este cel mai bine citită este cea care este practicată cel mai mult!

În al cincilea rând, citește Biblia zilnic. Fă ca citirea și meditarea asupra unei porțiuni din Scriptură să fie parte din lucrurile pe care le faci zilnic. Mijloacele personale ale harului sunt atât de necesare în fiecare zi pentru sufletele noastre, asa cum este mâncarea și îmbrăcămintea pentru trupurile noastre. Mâncarea de ieri nu va hrăni pe muncitor azi; și mâncarea de azi nu îl va hrăni pentru ziua de mâine. Fă așa cum au făcut Israeliții în pustie. Strânge mana proaspătă în fiecare dimineață. Alege-ți propriul tău timp pentru asta. Nu fușeri și nu te grăbi cu cititul. Dă-i Bibliei cea mai bună parte a timpului tău. Dar orice plan urmărești, să fie regula vieții tale să mergi la tronul harului și la Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi.

În al șaselea rând, citește toată Biblia – și citește-o în ordine. Mă tem că sunt multe părți din Cuvânt pe care unii oameni nu le citesc niciodată. Acesta este un obicei arogant, în cel mai bun caz. „Toată Scriptura este folositoare” (2 Timotei 3:16). Acest obicei poate fi rădăcina acelei lipse de o viziune bine proporționată a adevărului, un lucru foarte obișnuit zilelelor noastre. Unii oameni citesc Biblia doar ici și colo. Nu par să aibă intenția de a citi întreaga carte.

Aceasta este o mare greșală. Fără îndoială că pe timp de boală și necaz, este voie să cauți pasaje potrivite. Dar cu excepția asta, cred că cel mai bine este să începi Vechiul și Noul Testament în același timp – să le citești pe fiecare până la sfârșit, iar apoi să începi din nou. Fiecare trebuie să fie personal convins de acest lucru. Eu doar pot să zic că acesta a fost planul meu de citire a Bibliei timp de aproape patruzeci de ani, și niciodată nu am avut vreun motiv să-l schimb.

În al șaptelea rând, citește Biblia în mod drept și sincer. Hotărăște să iei toate lucrurile în înțelesul lor simplu și evident – și să pui semnul întrebării la oricare interpretare forțată. De regulă, oricare ar fi înțelesul pe care un verset pare să îl aibe, aia și înseamnă! Regula lui Cecil este foarte prețioasă, „Modul corect de a interpreta Scriptura este să o luăm așa cum o găsim, fără să încercăm să o forțăm să se încadreze în niciun sistem de teologie”.

 În ultimul rând, citește Biblia avându-L întotdeauna pe Hristos înaintea ochilor.Primul scop major al Scripturii este să mărturisească despre Isus! Ceremoniile din Vechiul Testament sunt umbre ale lui Hristos. Mesagerii Vechiului Testament sunt tipuri ale lui Hristos. Profețiile din Vechiul Testament sun pline de suferințele lui Hristos și de gloria lui Hristos care are să vină. Prima și a doua venire, umilirea lui Hristos și glorioasa Lui împărăție, crucea și coroana Lui – toate acestea strălucesc peste tot în Biblie. Ține bine minte această cheie, dacă vrei să citești bine Biblia!

Suveranitate si Libertate – John MacArthur

Va instiintam pe parcursul acestei serii, ca de fiecare data cand veniti la o slujba in Grace Church, veti auzi despre un atribut al lui Dumnezeu. Vrem sa cunoasteti pe Dumnezeul nostru glorios. Vrem sa cunoasteti tot ce puteti cunoaste despre El, tot ce este revelat pe paginile Scripturii.

Si accentul pe care il punem in dimineata aceasta este pe suveranitatea lui Dumnezeu. Afirmat in mod simplu, Psalmul 103:19 spune: „Suveranitatea Lui stapaneste peste tot”. Si am vazut acest lucru demonstrat in pasajele pe care le-am citit inainte din Isaia si Daniel, nu-i asa? Dumnezeu este Stapanul absolut al acestui pamant si al intregului Univers. Dumnezeu este Acela care decreteaza toate lucrurile, care planuieste toate lucrurile si care implineste toate lucrurile pe care le decreteaza si planuieste. Pur si simplu El conduce absolut totul.

In anii acestia am studiat Scripturile destul timp si in destula profunzime pentru ca sa fim acum foarte obisnuiti cu suveranitatea lui Dumnezeu. Asa ca pentru a nu aborda subiectul acesta intr-un mod repetitiv, vreau sa abordez subiectul Suveranitatii lui Dumnezeu raspunzand la intrebarea: „Elimina adevarul Suveranitatii vointa omului? Vointa omului, initiativa omului?”

Atunci cand crezi in suveranitatea divina a lui Dumnezeu, asa cum Scripturile o expun, te confrunti cu problema a cum se incadreaza vointa umana in aceasta. Daca Dumnezeu a planuit totul, daca Dumnezeu a scris dinainte Istoria, daca El le conduce pe toate, daca Dumnezeu planuieste si implineste scopurile Lui, cum atunci ne incadram noi aici? Cum se incadreaza vointa omului? Sau, de fapt, elimina decretele divine ale lui Dumnezeu vointa omului? Daca Dumnezeu a planuit totul, a definit totul, a predeterminat totul, a predestinat totul… mai este loc si pentru vointa omului? Si ce se intampla cu responsabilitatea omului?

Acestea sunt niste intrebari foarte importante pentru cateva motive. Numarul unu, pentru ca aceasta este intrebarea care intotdeauna deranjeaza oamenii care ajung sa inteleaga pentru prima oara suveranitatea divina. In ultimii 25 de ani s-a declansat un mare interes fata de ceea ce spune Biblia despre suveranitatea lui Dumnezeu. Pot sa ma gandesc cu ani si ani in urma, zeci de ani in urma pe cand aceasta nu era o problema, dar este o mare problema acum pentru ca prin Harul lui Dumnezeu am ajuns sa descoperim ceea ce Scriptura spune despre suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu. Asa ca, sunt oameni care rasar din umbrele teologiei slabe, descoperind aceasta doctrina mareata a Suveranitatii divine, si in mod inevitabil, la punctul de pornire in intelegerea acestei doctrine, prima intrebare patrunzatoare este: „Cum se imbina aceasta cu vointa umana si cu responsabilitatea omului?”

Va spun, niciodata nu fac o sesiune de intrebari si raspunsuri, sau de putine ori fac vreuna in care intrebarea asta intr-un fel sau altul nu este adresata. Cum oare putem impaca absoluta suveranitate divina cu responsabilitatea umana si cu vointa umana? Cum rezolvam lucrurile acestea? Este o intrebare patrunzatoare. Este o intrebare patrunzatoare pentru aceia care incep sa patrunda intelesul acestei doctrine. Dar in al doilea rand este o intrebare persistenta pentru persoanele care au auns sa inteleaga minunatul adevar al Suveranitatii divine. Inca este in adancul mintii noastre o problema persistenta care poate tuturor ne-ar place sa fie rezolvata. Si are un impact potential asupra felului in care ne traim vietile. De fapt, daca intrecem masura pe partea Suveranitatii divine, si slabim intelegerea responsabilitatii umane, aceasta afecteaza devotarea noastra fata de responsabilitatea spirituala, de evanghelizare, de felul in care ne traim vietile. Asa ca trebuie sa intelegem acest adevar dublu al Suveranitatii divine si a responsabilitatii umane.

Asa ca o sa raspund la intrebarea aceasta si astfel in viitor doar va trebui sa le dam oamenilor mesajul acesta, si sper ca nu va mai trebui sa raspundem la intrebarea aceasta din nou si din nou. Acum, daca asteptati sa va dau o noua lumina divina in modul acesta de a explica aparentul paradox, sau sa il rezolv… probabil ca va voi dezamagi. Sau, daca asteptati un raspuns filozofic, sau vreun fel de tautologie complicata care sa ne duca prin schema felului in care persoanele incearca sa rezolve aceasta in propriile lor minti, veti fi dezamagiti. Dar daca sunteti interesati de ceea ce spune Scriptura despe asta, va promit ca nu veti fi dezamagiti. Vom vorbi doar din punctul de vedere biblic. Doar pentru a ma informa atunci cand am inceput sa ma gandesc la asta, am citit cateva carti care dau o viziune filozofica incercand sa armonizeze suveranitatea divina cu alegerea umana. Am citit o gramada de lucruri. Am avut un teanc atat de mare de pe pagini web… am avut multe carti si cand am terminat cu toate, nu am prea gasit niciun ajutor. Intotdeauna gasesc ajutor in Scriptura. Asa ca spre ea ne vom indrepta. De acord?

Deschideti Biblia in al zecelea capitol din Isaia, Isaia capitolul 10. Vom privi doar la o ilustratie din Vechiul Testament si apoi la cateva din Noul. Acestea nu sunt ilustratii izolate ci mai degraba ilustratii reprezentative pentru cum trateaza Scriptura cu aceasta problema.

Vreau acum sa priviti la capitolul 10 versetul 5. Intelegeti ca profetul Isaia este folosit de Dumnezeu pentru a declara judecata viitoare asupra lui Iuda si Ierusalimului. Judecata se apropie. Acesta este mesajul lui, si judecata vine din pricina idolatriei lor. Am citit mai inainte din Isaia 43 la 48 niste pasaje alese, si este evident ca in spatele acestor pasaje se afla inchinarea lui Israel la dumnezei falsi, erau prinsi in idolatrie si Dumnezeu le spune: „Este un singur Dumnezeu, Eu sunt Dumnezeul adevarat, Eu sunt Dumnezeul viu, Eu sunt Acela care a scris mai dinainte Istoria, Eu sunt Acela care Isi face voia pe pamant, nu este alt Dumnezeu.” Asa ca lui Israel i se spune ca ei urmeaza dumnezei care nu sunt dumnezei deloc, dumnezei facuti din lemn. Si in capitolul 44, profetul Isaia spune ca „luati aceeasi bucata de lemn, o puneti in cuptor sa coaceti painea, apoi luati alta bucata din acelasi lemn si va faceti un dumnezeu din el si va inchinati acelui dumnezeu… cat de mare este nebunia aceasta”.

Asa ca ceea ce este in spatele mesajului lui Isaia este nebunia si apostazia si idolatria Israelului. Judecata ajunsese deja la Imparatia din Nord. Asirienii au venit si au invins regatul din Nord, capitala Samaria, si au alungat pe Iudeii de acolo, care nu aveau sa se mai intoarca niciodata. Si acum Isaia zice ca judecata va veni asupra lui Iuda si a Ierusalimului. Si aceasta luam din capitolul 10 versetul 5.

„Vai de asirian, nuiaua maniei Mele, care poarta in mana toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul impotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis impotriva unui popor pe care sunt maniat, ca sa-l pradeze si sa-l jefuiasca, sa-l calce in picioare ca noroiul de pe ulite.” Acesta este un limbaj foarte dur, si evident, un limbaj foarte grafic, dar este in acelasi timp o declaratie destul de ciudata… pentru ca cuvintele cu care incepe, „Vai de asirian,” sunt o judecata impotriva Asiriei. „Vai” inseamna condamnare, nimicire, blestem. Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei. In mod curios, in timp ce Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei, El defineste Asiria ca „nuiaua maniei Mele si toiagul urgiei Mele”.

Ce se intampla aici? Dumnezeu spune ca „Asiria este instrumentul judecatii Mele impotriva poporului maniei Mele, o natiune fara Dumnezeu”, asa cum zice versetul 6, referindu-se la Iuda si Ierusalim, la Iudei. El trimite – cuvantul „trimite” este folosit in versetul 6 – trimite pe Asiria in mod suveran, sa lucreze ca nimicitor, sa mearga in tara, in tara sfanta, tara poporului legamantului, sa-i captureze, sa le dea prada, si sa-i calce in picioare ca pe noroiul de pe strada. Asiria este deci sub un decret divin. Dumnezeu in mod literal ia pe Asiria de gat si ii spune: „Tu vei fi in mana Mea instrumentul nimicirii”. Aceasta este prin decretul divin. Aceasta nu este voia Asiriei, nu este planul lor, nu este motivatia lor. Asa spune versetul 7. Si totusi nu intentioneaza acest lucru. Asiria nu are nicio intentie de a fi instrumentul Dumnezeului Iehova, ei nici macar nu cred in Dumnezeul Iehova. Ei cred ca Dumnezeul lui Israel este doar un alt dumnezeu, ca toti dumnezeii celorlalte popoare in jurul lor pe care ei le cucerisera deja. De fapt, ei cred ca Dumnezeul lui Israel trebuie sa fie mai slab ca ceilalti dumnezei pentru ca ei cucerisera deja partea de Nord a natiunii. Nu au nicio intentie de a sluji acest Dumnezeu pe care ei Il considera slab. Asa ca spune in versetul 7 ca nu intentioneaza acest lucru si nici nu este acesta planul inimii Asiriei. Ei nu sunt motivati de a fi instrumentul judecatii lui Dumnezeu. Nu au nicio motivatie curata. Nici nu au o vointa personala care sa-i conecteze cu Dumnezeu in vreun fel.

Ba mai mult, versetul 7 zice ca obiectivul Asiriei este sa nimiceasca si sa taie multe neamuri. Din punctul lor de vedere, sunt motivati de un singur lucru. „Am cucerit toate popoarele cu dumnezei slabi din jurul acestui loc si in puterea dumnezeului nostru, dumnezeul asirian, vom cuceri si acest neam slab, ce ramane din el, Iuda si Ierusalimul.” Deja cucerisera locuri ca cele din versetul 9; Calno, Carchemis, Hamat, Arpad, Samaria, Damasc. Acesta este doar un alt popor la care o sa ajunga si o sa il cucereasca. Asirienii sunt intr-un fel agresiv de razboi, motivati de propia lor lacomie, motivati de propria lor foame dupa putere, motivati de inimile lor rele. Spun lucruri ca in versetul 10: „Dupa cum mana mea a pus stapanire pe imparatiile idolilor, (unde erau mai multe icoane decat la Ierusalim si in Samaria), cum am facut Samariei si idolilor ei, nu voi face si Ierusalimului si icoanelor lui?” „Am batut deja Regatul de Nord, si Dumnezeul Israelului nu i-a putut pazi atunci, si nu au niciun dumnezeu care sa fie capabil de a-i pazi nici in Sud.

Asa ca aici avem acest neam pagan si idolatru al Asiriei, care va fi instrumentul judecatii divine in scopul si decretul lui Dumnezeu impotriva lui Iuda si a Ierusalimului. Acesta nu este motivul lor. Nu este intentia lor. Nu acest lucru ii stimuleaza. Ei nu sunt decat niste cuceritori rai si agresivi. Nu vor decat sa omoare, sa distruga, sa cucereasca, si sa jefuiasca. Nu au intentia aceea. Dar decretul divin stapaneste motivele lor si implineste scopul lui Dumnezeu.

Dar in ciuda acestui lucru, versetul 5 zice: „Vai de asirieni”. Dumnezeu pronunta o judecata impotriva lor, condamnare asupra lor, atunci cand ei fac ceea ce Dumnezeu vrea ca ei sa faca. Judecata este data in versetul 12. „Dupace Domnul Isi va implini toata lucrarea Lui pe muntele Sionului si la Ierusalim”, adica dupa ce va folosi Asiria ca sa faca toate daunele pe care El vrea sa le faca, atunci le va zice: „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete”.

Iata pe Asiria. Vor fi un instrument pe care Dumnezeu il foloseste pentru propriul Sau scop in mod suveran si dupa ce au terminat de facut aceasta, in voia si scopul lui Dumnezeu, El se va intoarce impotriva lor si ii va judeca. Asa ca aici aveti, unul langa altul, decretul divin si responsabilitatea omului. Decretul divin si culpabilitatea omului. Nu o sa fie placut. „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete, caci el a zis: „Prin puterea mainii mele am facut aceste lucruri, si prin intelepciunea mea, – caci sunt priceput; am impins inapoi hotarele popoarelor, si le-am jafuit vistieriile, si, ca un viteaz, am dat jos pe cei ce sedeau pe scaunele lor de domnie”.” Asirianul nici nu isi imagina ca el era un instrument al lui Dumnezeu, ci gandea ca el era cuceritorul. „Eu am pus mana pe bogatiile popoarelor, ca pe un cuib, si, cum se strang niste oua parasite, asa am strans eu tot pamantul: niciunul n-a miscat vreo aripa, nici n-a deschis ciocul, ca sa ciripeasca”. „Am furat toate bogatiile popoarelor ca dintr-un cuib si niciunul nu a ciripit”.

Dumnezeu zice: „Nu voi permite aceasta. Nu voi permite aceasta mandrie si ingamfare.” „Se faleste oare securea impotriva celui ce se slujeste de ea?” Asiria era securea, Dumnezeu era Cel care taia. „Sau se mandreste ferastraul fata de cel ce-l manuieste?” Asiria era ferastraul, dar ferastraul era in mana lui Dumnezeu. „Ca si cum nuiaua ar misca pe cel ce o ridica, parca toiagul ar ridica pe cel ce nu este de lemn!” Aceasta ar insemna a da prea multa putere instrumentului si nu celui ce il manuieste. „De aceea Domnul, Dumnezeul ostirilor, va trimete ofilirea prin razboinicii lui cei voinici” -Armata Asiriei- „Si intre alesii lui va izbucni un parjol, ca parjolul unui foc. Lumina lui Israel se va preface in foc, si Sfantul lui intr-o flacara, care va mistui si va arde spinii si maracinii lui, intr-o zi. Va arde, trup si suflet, stralucirea padurii si campiilor lui, de va fi ca un bolnav, care cade in lesin”. Dumnezeu va pedepsi pe Asiria.

Pe de o parte, Asiria este un instrument sub decretul suveran divin si sub puterea lui Dumnezeu, facand ceea ce Dumnezeu i-a poruncit sa faca. Pe de cealalta parte, ei sunt complet culpabili, total vinovati, si vor fi judecati pentru faptele pe care le-au facut.

Si daca te uiti cautand o explicatie pentru cum sunt compatibile aceste doua lucruri, nu este niciuna. Este asa… este doar asa. Scriptura nu spune nimic mai mult. Nu sunt calificative, avertismente, explicatii.

Intoarceti la Ioan 3. Aici Isus converseaza cu Nicodim, care este un lider si fruntas al Iudeilor, un fariseu. El e un invatator, cineva care din cate se pare cunoaste Cuvantul lui Dumnezeu si teologia biblica, teologia Vechiului Testament. Dar este apasat pentru ca el vrea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Si in ciuda regligiozitatii lui, nu simte ca el ar fi obtinut acest lucru, ca a intrat in Imparatia lui Dumnezeu. Asa ca Isus vorbeste cu el in Ioan 3:3 si spune: „Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste de sus”, anothen, nascut din nou, sau nascut de sus. Dar sa il privim ca „nascut de sus”, care este o traducere alternativa pentru ca aceasta este ceea ce vrea sa sublinieze restul pasajului. „Daca cineva nu este nascut de mai sus, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu”.

Ce-i zice lui Nicodim? „Nicodime, lucrezi din greu pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Dar vreau sa iti spun ceva. Nu vei ajunge acolo de aici… aceasta vine de sus. Daca vei fi regenerat, trebuie sa vina la tine de sus. Nu poti castiga asta”. Desigur, noi intelegem aceasta nu? Pentru ca Iudeii incercau sa ajunga in Imparatie lucrand ei, iar mesajul lui Isus este: „Nu puteti sa intrati in felul acesta, aceasta coboara de sus. Nicodim, daca vrei sa intri in Imparatie, trebuie sa fi nascut de sus”. Si Nicodim intelege paradigma, intelege ca Isus face o analogie si zice: „Cum poate un om sa fie nascut cand e batran? Cum… cum poate sa se intample asa ceva? Uite, eu nu am contribuit la prima mea nastere, nimeni nu face asta, cum atunci ma voi face sa fiu nascut din nou? Cum am sa fac asta? Cum as putea sa intru in pantecele mamei mele din nou si sa fiu nascut?” Vorbeste in metafore, a prins ideea. Isus ii spune: „Ai nevoie de o noua nastere. Ai nevoie de o schimbare totala. Trebuie sa fii regenerat de sus.” Si intrebarea lui este: „Cum pot eu sa fac aceasta?” Si raspunsul este: „Nu poti”. Nu poti. Pentru ca, versetul 6: „Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh, este duh.” Ai nevoie de o nastere spirituala care nu vine din carne. Asa ca nu poti genera o nastere spirituala. Nu te poti regenera pe tine insuti. Nu poti face nimic. „Trebuie sa fi nascut de sus”, versetul 7.

Asa ca avem pe omul acesta zicand: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu”. Si raspunul lui Isus este: „Uite, pentru aceasta este nevoie de o regenerare atat de totala si dramatica incat nu poate sa se faca decat de mai sus. Carnea nu o poate face, tu nu o poti face.”

Si asta este foarte instructiv, cand este vorba despre cum evanghelizam. Cand cineva vine la tine si spune: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu,” ce i-ai spune? Probabil ca i-ai zice: „Fa aceasta rugaciune”. Serios? „Spune aceste cuvinte, repeta dupa mine.” Aud lucrul acesta tot timpul. Isus nu a facut aceasta. Isus nu a zis: „Aici ai 3 sau 4 pasi de urmat.” Isus a zis: „Trebuie sa recunosti ca acest lucru este ceva ce tu nu poti sa faci. Este o lucrare divina care coboara de sus si constituie o regenerare totala, viata noua, si tu nu poti sa o produci deoarece carnea poate produce numai… ce? Carne. Ai nevoie de o nastere spirituala din cer.

Si apoi in versetul 8, gasim o declaratie si mai uimitoare: „Vantul sufla.” Isus schimba de la analogia cu nasterea, la analogia cu vantul. „Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici incotro merge.” Toti stim asta nu? Vantul vine, si asta este. Il simtim. Vedem efectul lui. Dar nu stim de unde vine, nu stim unde se duce. Noi nu putem sa-l pornim, nici nu-l putem opri. Lucreaza printr-o putere care ne depaseste. “Tot asa este cu toti cei nascuti din Duhul.”

Ce zice Isus? Aceasta este o minune divina care vine din ceruri. Nu este ceva ce tu poti crea. Nu este ceva ce tu poti produce. Nu este ceva ce tu poti prelucra. Este un lucru spiritual, o lucrare a Duhului Sfant si Duhul Sfant vine la cine vrea atunci cand vrea. Este un raspuns atat de puternic. Vorbesti despre o minune divina… …care coboara de sus.

Pentru a pecetlui asta, mergeti la versetul 27, acelasi capitol. Ioan Botezatorul a raspuns si a zis – este evident ca a inteles mesajul: „Omul nu poate primi decat ce-i este dat…” de unde? „Din cer.”
Asa ca mesajul pentru Nicodim este: „vrei sa intri in Imparatia Cerurilor? Asta este o minune divina. Este ceva ce Duhul face, la cine vrea El, atunci cand vrea El. Vine si se duce si vezi realitatea venirii Lui dar nu sti unde sau cand… Este o minune divina.

Am conclude de aici ca aceasta este doctrina Suveranitatii Divine, nu-i asa? Duhul vine cand vrea, peste cine vrea. Este un act suveran divin. Vine de sus, da viata la cine vrea atunci cand vrea. Nu o poti prelucra, nu poti face sa se intample. Nu poti decat sa primesti darul ceresc. Suveranitatea divina. Si totusi, priviti la versetul 15. „Oricine crede in El va avea viata vesnica.”

Ha! Chiar? Oricine crede in El va avea viata vesnica? Asta suna a vointa umana, nu-i asa? Suna a responsabilitate umana. Si este aceasi conversatie. Intelegeti asta? Nu o sa va usurez durerea, doar incerc sa fac sa va doara mai putin daca doar intelegeti ca aceste doua lucruri merg mana in mana.
Voi spuneti: „Si cum le impaci?” In acelasi mod in care Biblia o face. Amandoua sunt realitati, amandoua coexista, merg una cu alta… fara nicio explicatie. Oricine crede. „Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea…” versetul 16, „… incat a dat pe singurul Sau Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Versetul 18, „Cel ce crede in El, nu este judecat; dar cine nu crede, a si fost judecat. Versetul 36: „Cine crede in Fiul, are viata vesnica.”

Ce spunem deci despre pasajul acesta? Daca vei intra in Imparatia lui Dumnezeu, este o lucrare a Suveranitatii Divine din ceruri facuta de Duhul Sfant, la cine vrea El, cand vrea El. Si este la fel de adevarat ca oricine crede va avea viata vesnica. Asta zice Biblia.

Intoarceti la capitolul 6 din Ioan… si va voi arata uniformitatea… apropos, acestea nu sunt lucruri separate in carti diferite, scrise de autori diferiti; acestea sunt aceleasi conversatii in aceleasi contexte. In Ioan 6 versetul 37, uitati-va mai bine la versetul 35. In versetul 35, Isus spune: „Eu sunt Painea vietii. Cine vine la Mine, nu va flamanzi niciodata; si cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar v-am spus ca M-ati si văzut, si tot nu credeti”. Daca ati crede, nu ati flamanzi. Daca ati crede, nu ati inseta. Daca ati crede, ati avea viata. Dar voi nu credeti. Responsabilitate a omului. Vointa omului.

Apoi ajungem la versetul 37: „Tot ce-Mi da Tatal, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes. Si voia Celuice M-a trimes, este sa nu pierd nimic din tot ce Mi -a dat El, ci sa-l inviez in ziua de apoi.”
Deci… mantuirea apartine doar celor ce Tatal ii da lui Hristos. Priviti la versetul 44: „Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis”. Asa ca nimeni nu va veni la Hristos daca nu sunt atrasi de Tatal; putere suverana. Nimeni nu vine la Hristos numai daca sunt dati de Tatal lui Hristos. Asta este suveranitatea divina. Isus spune: „Caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Si voia Lui este ca toti cei pe care El Mi i-a dat, ei vor veni, iar Eu nu voi pierde pe niciunul dintre ei.” Aceasta este suveranitatea divina. Tatal alege, Tatal atrage, Tatal Ii da Fiului, Fiul ii primeste, Fiul ii pazeste, Fiul ii inviaza. Suveranitate divina. Si totusi, versetul 35: „Cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar M-ati si vazut, si tot nu credeti”. Aceasta este responsabilitate a oamenilor.

Priviti la versetul 47. „Adevarat, adevarat, va spun, ca cine crede in Mine, are viata vesnica”. Versetul 57. „Dupa cum Tatal, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu traiesc prin Tatal, tot asa, cine Ma mananca pe Mine, va trai si el prin Mine”.

Pe de o parte, nimeni nu vine daca Tatal nu il atrage. Nimeni nu vine decat daca Tatal atragandu-l il da lui Hristos, si totusi… oricine crede poate veni, si oricine nu crede, este pierdut. La sfarsitul capitolului, aproape la sfarsitul capitolului, in versetul 63, spune: „Duhul este acela care da viata”. Am vazut lucrul acesta inainte. Desigur, este o lucrare spirituala venita de sus. „Este Duhul acela care da viata. Carnea nu foloseste la nimic”. Este o lucrare spirituala. Este divina. Este cereasca. Este de sus. Dar versetul 64 spune: „Dar sunt unii din voi care nu cred”. Si apoi versetul 65. „Tocmai de aceea v-am spus ca nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu”.

Cum armonizam aceste lucruri? Nu stiu. Nimeni nu vine decat daca este de la Tatal. Nimeni nu vine daca nu e atras de Tatal. Nimeni nu poate veni daca nu este dat de Tatal Fiului. Si totusi, zice: „Oricine crede… poate veni”.

Intoarceti la Fapte capitolul 2. Petru se ridica la Rusalii, versetul 22, si predica in Ierusalim. Si spune: „Barbati Israeliti, ascultati cuvintele acestea!” Aceasta este marea predica de la Rusalii. „Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu inaintea voastra prin minunile, semnele si lucrarile pline de putere, pe care le-a facut Dumnezeu prin El in mijlocul vostru, dupa cum bine stiti”. In paranteza, Isus e subiectul.

„Pe Omul acesta, Isus, dat in minile voastre, dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu”. Stiinta mai dinainte insemnand prestabilire. Isus a fost dat ca sa fie crucificat prin hotararea si stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu. Acesta este un decret divin al lui Dumnezeu. „Voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege”.

„A fost planul lui Dumnezeu si voi ati facut asta. A fost voia lui Dumnezeu si voi sunteti vinovati. A fost un decret divin, dar voi sunteti responsabili de ce I-ati facut lui Hristos”.

Capitolul 4 din Faptele Apostolilor cu versetul 27: „In adevar, impotriva Robului Tau celui sfant, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au insotit in cetatea aceasta Irod si Pilat din Pont cu Neamurile si cu noroadele lui Israel”. Cine deci erau vinovati de omorarea lui Isus? Aici sunt mentionati Irod, Pilat din Pont, Neamurile – fiind romanii care L-au executat si L-au maltratat, si Israelitii care cautau moartea Lui. „Sunteti toti vinovati.” Dar ce au facut toti acestia, Irod, Pilat din Pont, Neamurile, Israelitii… ce au facut ei cand L-au omorat pe Hristos?

Versetul 28: „Ca sa faca tot ce hotarase mai dinainte mana Ta si sfatul Tau”. Asa ca au facut exact ceea ce Dumnezeu hotarase mai dinainte sa se faca. Au facut exact ce a planuit Dumnezeu sa se faca. Dumnezeu a hotarat mai dinainte, a predeterminat moartea lui Isus ca un sacrificiu pentru pacat. Si totusi, toti cei ce au fost implicati in executia lui Hristos sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu pentru o crima atroce. Scriptura pune in mod constant suveranitatea divina si responsabilitatea omului impreuna fara niciun efort de a explica relatia dintre ele. A fost Iuda – in primul capitol din Fapte – cel care a implinit profetia de a face ce a facut pentru ca Dumnezeu a hotarat ca Iuda sa faca ce a facut, si cand a facut ce a facut a fost deplin responsabil de fapta lui. Si a mers la locul lui, unde trebuia sa mearga, in iad.

Aceasta a fost introducerea…

Intoarceti la Romani 9. Vreau sa va arat conexiunea cea mai puternica dintre aceste doua doctrine. Romani 9 si 10. De la capitolul 1 pana la 8, Pavel explica Evanghelia, in toata slava si plinatatea ei. Acum, in capitolele 9, 10 si 11, apostolul Pavel, dupa ce a prezentat Evanghelia cu toate bogatiile ei, vrea sa aplice Evanghelia aceasta pacatosilor pierduti, in particular oamenilor cei mai apropiati si cei mai dragi ai inimii lui, si, chiar daca el a fost apostolul Neamurilor, cei mai apropiati si dragi ai inimii lui erau Iudeii. Pavel intelege Evanghelia si vrea sa ne explice cum se aplica Evanghelia. Si acest lucru este foarte instructiv pentru noi.

Aici este inima lui: capitolul 9, versetul 1. „Spun adevarul in Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfant, imi este martor, ca simt o mare intristare, si am o durere necurmata in inima. Caci aproape sa doresc sa fiu eu insumi anatema, despartit de Hristos, pentru fratii mei, rudele mele trupesti, care sunt Israeliti”.

Pavel spune: „Uite, inima mea plange neincetat. Simt o mare intristare si o durere necurmata in inima, aproape ca doresc eu insumi sa merg in iad daca asta ar insemna ca Iudeii sa fie mantuiti”. Aceasta e pasiunea lui pentru Evanghelie, Evanghelia glorioasa pe care doar ce a explicat-o, pentru ca sa ajunga la ai lui. Aceeasi pasiune este si in capitolul 10 versetul 1: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea, ‚deesis’, cerinta mea, implorarea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”.

Aici apostolul Pavel isi varsa inima cu privire la aplicarea Evangheliei pacatosilor, in special celor mai apropiati si mai dragi lui, adica iudeilor. Este pasionat pentru mantuirea pacatosilor. A dat totul pentru acest scop, chiar propria lui viata. Acesta este un punct important, pentru ca sunt persoane care atunci cand accepta doctrina suveranitatii divine isi pierd echilibriul si nu accepta in mod egal responsabilitatea pacatosului de a crede si vinovatia omului de a nu crede, si astfel devin indiferenti fata de evanghelizare. Ei spun, „Pai, totul e prestabilit, Dumnezeu va face ce va face, totul e in planul Sau. Care este atunci responsabilitatea mea?” Nu aceasta este atitudinea apostolului Pavel. El are o pasiune fierbinte pentru mantuirea Iudeilor si Neamurilor, si introduce si pe Neamuri in capitolul 11.

Aceasta a fost pasiunea fiecarui misionar credincios din istoria Bisericii, nici macar in cei ce au imbratisat doctrina suveranitatii divine nu s-a racit pasiunea din pricina asta, ci doctrina asta a aprins pasiunea si mai mult, stiind ca Dumnezeu are poporul Lui ici si colo care va raspunde Evangheliei, si ca ei erau responsabili de a raspandi Evanghelia tuturor oamenilor pentru ca toti oamenii sunt responsabili de a crede. Asa ca Pavel ne arata aici pasiunea pentru evanghelizarea celor pierduti, chiar daca el intelege doctrina aceasta.

Vreau sa vedeti trei lucruri. Daca veti face evanghelizare eficace, Pavel le-a inteles pe toate trei.
Numarul unu: suveranitatea divina; el a inteles-o. A zis: „Priviti, Israelul nu crede, si ma doare inima pentru aceasta.” Dar inseamna asta ca planul lui Dumnezeu a esuat? Sunt oamenii responsabili? Versetul 6: „Dar aceasta nu inseamna ca a ramas fara putere Cuvantul lui Dumnezeu”. Apostazia Israelului, necredinta Israelului nu inseamna ca Cuvantul lui Dumnezeu, fagaduintele lui Dumnezeu, decretul lui Dumnezeu a esuat. Ci mai degraba, „nu toti cei ce se coboara din Israel, sunt Israel”.

Ce inseamna aceasta? Dumnezeu niciodata nu a planuit sa mantuiasca tot Israelul. Nu tot Israelul fizic, nu toti Iudeii care sunt Iudei din nastere trebuie sa fie in Imparatie. Aceasta este ceea ce spune. Nu, nu tot Israelul este Israelul spiritual, nu sunt toti fii pentru ca sunt samanta lui Avraam. Nu toti cei ce se trag din Avraam sunt copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu e selectiv. L-a respins pe Ismael, pe primul fiu al lui Avraam, si a binecuvantat pe Isaac.

Apoi merge mai departe. Isaac a avut gemeni, pe Iacov si Esau. Inainte sa se fi nascut, spune versetul 11, inainte sa fi facut vreun bine sau rau, „ca sa ramana in picioare hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu”, Dumnezeu a fost cel care a hotarat ca cel mai mare va sluji celui mai mic. Dumnezeu a fost cel care a zis „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urat”. Dumnezeu intotdeauna a fost selectiv. Il respinge pe Ismael, il alege pe Isaac. Il respinge pe Esau, il alege pe Iacov.

Veti zice: „Stai putin! – Versetul 14 – Ce vom zice? Nu este asta incorect? Nu este asta nedrept?” Iar raspunsul este… in Dumnezeu nu este nedreptate, asa-i? „Nu va face Judecatorul lumii dreptate? Nu este Dumnezeu Cel neprihanit?” Nu, nu, nu, nicidecum.

Dumnezeu intotdeauna a lucrat in felul acesta. Se intoarce la Moise in versetul 15, Exod 33. „Caci El a zis lui Moise: „Voi avea mila de oricine-Mi va placea sa am mila; si Ma voi indura de oricine-Mi va placea sa Ma indur.” Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are milă”. Aceasta este suveranitatea divina. Acesta este pasajul cel mai puternic din Scriptura despre suveranitatea divina in mantuire. Dumnezeu nu a intentionat niciodata sa mantuiasca tot Israelul. Nu a intentionat niciodata sa accepte pe toti cei ce coboara din Avraam. A fost selectiv dintotdeauna. Ii repeta aceasta lui Moise. Totul este despre vointa Lui, dorinta Lui. Chiar i-a zis lui Faraon, in versetul 17: „Te-am ridicat inadins, ca sa-Mi arat in tine puterea Mea, si pentruca Numele Meu sa fie vestit in tot pamantul”. Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon? Faraonul care a asuprit Israelul? Faraonul care l-a urmarit pe Israel a fost un instrument al lui Dumnezeu? Totalmente un instrument al lui Dumnezeu. Totalmente. Dar a fost el vinovat pentru ce a facut chiar daca a fost un instrument al lui Dumnezeu? Da, s-a inecat cu restul egiptenilor atunci cand Dumnezeu a inchis Marea Rosie peste ei. Dumnezeu face alegeri. Dumnezeu hotaraste.

Deci versetul 19; te vei plange? „Atunci de ce mai baga de vina? Cum atunci poate Dumnezeu sa ma invinovateasca? Vreau sa zic, daca El a scris totul dinainte, cum poate sa ma invinovateasca? Caci cine se poate impotrivi voiei Lui?”

Si aici avem raspunsul: „Cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu?” Inchide-ti gura. Cine te crezi ca esti, om slab, fricos, firav si cu minte redusa? Ce crezi ca faci? Cu cine vorbesti?

„Dar mie chiar nu mi se pare drept”. Serios? „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: ‘Pentru ce m-ai facut asa?’ Nu este olarul stapan pe lutul lui, ca din aceeasi framantatura de lut sa faca un vas pentru o intrebuintare de cinste, si un alt vas pentru o intrebuintare de ocara? Si ce putem spune, daca Dumnezeu, fiindcă voia sa-Si arate mania…” Nu are El dreptul sa-si arate mania? Oare nu are El dreptul „sa-Si arate bogatia slavei Lui fata de niste vase ale indurarii, pe care le-a pregatit mai dinainte pentru slava?”

Va spun, asta este partea din Scriptura cea mai puternica cu privire la suveranitatea divina in mantuire. Atat de puternica. Apoi continua sa demonstreze asta citand profetii Isaia si Osea in versetele 25 si 29. Pavel a inteles suveranitatea divina. El a inteles ca mantuirea este o lucrare a lui Dumnezeu, o alegere selectiva a lui Dumnezeu. El are mila de cine alege El sa aiba mila. Trebuie sa intelegeti asta. Asta invata Scriptura: suveranitate divina.

Apoi ajungem la versetul 30, si invatam ca Pavel a inteles si responsabilitatea omului. „Deci ce vom zice? Neamurile, cari nu umblau dupa neprihanire, au capatat neprihanirea si anume neprihanirea care se capata prin credinta; pe cand Israel, care umbla dupa o Lege, care sa dea neprihanirea, n-a ajuns la Legea aceasta”. Aici Pavel spune ceva care pare complet contrar. Neamurile nu Il cautau pe Dumnezeu, nu cautau neprihanirea, dar au primit neprihanirea prin credinta. Si vorbeste aici despre credinciosii dintre Neamuri care formau biserica in care el a fost un catalizator asa de important in lucrarea lui. Ce s-a intamplat aici? Neamurile care nici macar nu stiau nimic despre Dumnezeul adevarat, care nu stiau despre descoperirea lui Dumnezeu in Scripturi, ei au primit neprihanirea prin credinta pe cand Iudeii, versetul 31, au continuat sa o caute prin Lege si niciodata nu au gasit-o pentru ca nu poti fi mantuit prin Lege. Ei nu au cautat-o prin credinta, spune versetul 32. De ce? Pentru ca credinta aceasta trebuia sa fie in Isus Hristos si ei s-au poticnit in Piatra de poticnire. S-au poticnit in Isus Hristos.

Apoi il citeaza iar pe Isaia in versetul 33. „Iata ca pun in Sion o Piatra de poticnire, si o stanca de cadere”. Problema este ca Neamurile nu s-au poticnit in Hristos, ei L-au vazut pe Hristos, au crezut, au fost mantuiti, au primit neprihanirea. Iudeii au vrut-o prin fapte. Hristos a fost o piatra de poticnire pentru ei. Niciodata nu au ajuns la neprihanire. Ei sunt responsabili. Pavel vorbeste aici despre ceea ce Neamurile au facut si ceea ce Iudeii nu au facut.

Apoi termina, in versetul 33, cu aceste cuvinte: „Si cine crede in El, nu va fi dat de rusine”. Neamurile au crezut, nu au ramas de rusine. Au primit neprihanirea si mantuirea. Iudeii nu au crezut, au fost dati de rusine; pentru totdeauna dati de rusine, impreuna cu restul necredinciosilor din lumea intreaga.

Asa ca in versetul 30 Pavel trece la al doilea lucru pe care el l-a inteles: responsabilitatea omului, vointa omului. Trebuie sa crezi si daca nu crezi, vei muri in pacatele tale.

Asta ne conduce la capitolul 10, priviti: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”. Vreau ca ei sa fie mantuiti, dar au cateva probleme. In primul rand… nu Il cunosc pe Dumnezeu, nu stiu despre Dumnezeu, au o ravna pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cu cunostinta. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu. In al doilea rand, nu isi inteleg propriile lor pacate. Nu stiu cat de neprihanit este Dumnezeu asa ca incearca sa isi lucreze propria lor neprihanire ca sa nu se supuna neprihanirii lui Dumnezeu. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu, au o intelegere gresita despre pacatele lor. Ei cred ca sunt mai neprihaniti decat sunt in realitate, Dumnezeu este mai putin neprihanit decat este, asa ca ei pot atinge standardul lui Dumnezeu. Le lipseste cunostinta despre Dumnezeu, despre pacat, si desre Hristos, in versetul 4, ei nu inteleg ca „Hristos este sfarsitul Legii, pentru ca oricine crede in El sa poata capata neprihanirea.”

Ei nu inteleg ca doar a crede in Hristos este sfarsitul tiraniei Legii asupra omului. Toti oamenii au incalcat Legea lui Dumnezeu. Deci Legea ii va condamna la pedeapsa vesnica, daca puterea Legii nu este rupta. Si poate fi rupta numai daca este satisfacuta de o pedeapsa si Hristos a suferit pedeapsa, si asa a sfarsit tirania Legii pentru toti cei ce cred. Si avem fraza aceasta din nou: „Pentru toti cei ce cred. Toti cei ce cred”.

Mergeti la versetul 9, aici este punctul principal. „Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si dacs crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire”.

Capitolul 9, capitolul care in modul cel mai puternic in Biblie vorbeste despre suveranitatea divina, Dumnezeu mantuieste pe cine vrea, cand vrea. Asa cum am vazut si in Evanghelia dupa Ioan. Si chiar langa el in capitolul 10, nu in alta carte, nu scris altadata, ci in aceeasi discutie, scris de acelasi autor, in acelasi timp, cu aceeasi pana in mana, spune, in versetul 11: „Oricine crede in El nu va fi dat de rusine”. Aceasta este a doua oara. Asta a zis si in verseul 33, si este repetata din nou, iar cuvantul este: „oricine, oricine, oricine”. Si nu este diferenta, spune versetul 12, „nu este nicio deosebire intre iudeu si grec; caci toti au acelasi Domn, care este bogat in indurare pentru toti cei ce-L cheama.” Aveti „toti”, aveti „oricine”. Apoi in versetul 13, „Oricine va cheama numele Domnului va fi mantuit”. Nu este asta incredibil? In acelasi loc. Unul langa altul.

Pavel a inteles suveranitatea divina. A inteles si responsabilitatea omului. Este un al treilea lucru pe care el l-a inteles si eu il numesc: responsabilitatea Evangheliei, responsabilitatea Evangheliei. Versetul 14; acest lucru este foarte important. Care este responsabilitatea noastra? Pana acum am ramas doar impotmoliti intr-o discutie esoterica despre cum lucreaza acestea impreuna? Nicidecum. „Oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit”, asa ca responsabilitatea noastra apare in versetul 14. „Dar cum vor chema pe Acela in care n-au crezut? Si cum vor crede in Acela, despre care n-au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor? Si cum vor propovadui, daca nu sunt trimisi?”

Suveranitate divina absoluta. Dumnezeu alege pe cine vrea, mantuieste pe cine vrea. Chiar dupa asta, responsabilitatea omului. Daca crezi, oricine ai fi, si daca Il chemi, oricine ai fi, vei fi mantuit. Dar asta nu poate sa se intample, daca nu auzi. Si asta nu poate sa se intample, daca cineva nu este trimis. Asta devine responsabilitatea Evangheliei. Este extrem de important. Nu degeaba se zice: „Cat de frumoase sunt picioarele celor ce aduc vesti bune despre lucruri bune”. Desigur, orice persoana care a auzit Evanghelia si crede, vrea sa imbratiseze pe cel ce a adus mesajul cu multumire.

Versetul 17 spune: „Credinta vine prin…” prin ce? „Prin auzire, auzirea prin Cuvantul lui Hristos”. Este vorba de credinta. Si daca vrei ca oamenii sa creada, trebuie sa duci mesajul pana la ei. Pavel a inteles asta. Dumnezeu intelege. Priviti la versetul 21. „Pe cand, despre Israel, Dumnezeu zice:” – Acestea sunt tocmai cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 65:2 – „Toata ziua Mi-am intins mainile spre un norod razvratit si impotrivitor la vorba”. Uau! Dumnezeu? Dumnezeu, Cel ce hotaraste si porunceste si are mila de cine vrea, si impietreste pe cine vrea El, si care il iubeste pe Iacov dar il uraste pe Esau…? Dumnezeu? Dumnezeul care nu a intentionat niciodata ca toti Iudeii sau toate Neamurile sa fie mantuite? Dumnezeu, care Isi stabileste scopurile din vesniciile trecute, si care alege cine sa fie mantuit? Este Dumnezeu un evanghelist care tine bratele deschise, care intinde mainile Sale unor oameni neascultatori si indrazneti care nu accepta mesajul Sau? Chiar si Dumnezeu intelege echilibrul dintre suveranitatea divina si responsabilitatea omului. Si intelege si responsabilitatea Evangheliei, pentru ca Dumnezeu Insusi este un evanghelist.

Biblia in nici un fel nu incearca sa armonizeze lucrurile acestea. Ele doar sunt acolo. Dar Biblia ne da o rezolvare foarte profunda. Mergeti la sfarsitul capitolului 11. Versetul 33. Aici se gaseste ultimul cuvant. „O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui, si cat de neintelese sunt caile Lui!”

Care este raspunsul final? Armonia dintre suveranitatea divina si responsbilitatea umana nu ne este data noua. Nu e pentru noi. Este imposibil de cautat, de inteles, este de nepatruns, este imposibil a o concepe.

Psalmul 139 spune: „Este prea inalta”. Psalmul 92 spune: „Este prea joasa”. Nu aveti nevoie de mai multa informatie. Asta e tot. Asta e tot ce putem intelege. Tot ce putem intelege. Intelegeti suveranitatea divina? Intelegeti responsabilitatea omului? Intelegeti responsabilitatea Evangheliei? Este suficient, suficient atunci.

Apoi versetul 34, pune punct final la tot. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Opriti-va aici. Acest cuvant este luat din Isaia 40 cu versetul 13. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Ce ne spune asta? Ca nu putem gandi cum gandeste Dumnezeu. Ati inteles? Ne-am atins limita. Doar pana aici. Chiar daca folosim doar 10% din creier, mai departe nu poate ajunge. Chiar daca ar aparea si celalalt 90%, tot aici am fi. Nu ne este disponibil noua. Deci nu fiti dezamagiti ca nu va pot raspunde la intrebare. Cauza pentru care eu nu pot sa raspunda la intrebarea voastra este pentru ca nu stiu mai multe decat voi. Tot ce stiu este ce spune Scriptura. Si sunt multumit sa zic ca nu pot sa cunosc gandul Domnului. Dar pot sa Il cunosc pe El si pot sa ma incred in El si poate intr-o buna zi totul va fi clar. Nici o singura minte, si nici toate mintile tuturor fapturilor nu ar putea intelege aceste mistere.

Si intotdeauna sunt acei oameni care vor sa-I sugereze lucruri lui Dumnezeu despre cum poate sa faca lucrurile mai bine. Cine deci este sfatuitorul Lui? Oh, hai! Cine te crezi ca esti? Vreau sa zic, cea mai buna sfatuire din Biblie i-a fost data lui Iov atunci cand prietenii lui au stat langa el 7 zile fara sa zica nimic. Sa invatam ceva din asta, bine? Doar sa ne tinem gura inchisa. Dumnezeu nu cauta sfaturi. Nu este o cutie unde sa-ti pui sugestiile la sfarsitul Bibliei. Nu putem sa cunoastem gandul Lui si nu-I putem oferi nimic de care El sa nu stie deja.

Si in al treilea rand, citand Iov 41:11, in versetul 35: „Cine I-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Nu aveti nicio datorie la Dumnezeu pentru ca El nu va datoreaza nimic. Este acea vorba, cum ca ai facut ceva pentru Dumnezeu, si acum El iti este dator. Serios? Iti datoreaza o explicatie. Iti datoreaza mai multa informatie. Eu nu prea cred. Nu iti datoreaza claritate. Nu iti datoreaza o explicatie despre actiunile Sale. Nu iti datoreaza o explicatie despre alegerile Sale. Nu iti datoreaza nimic. Nu poti sa-I cunosti gandul. Nu ai nimic de oferit Lui si nu ai nicio datorie la El. Dar intelegeti cele trei lucruri, nu-i asa? Suveranitate divina, responsabilitatea omului, responsabilitatea Evangheliei. Lasati deci teologia voastra sa se odihneasca aici, si teologia care se odihneste se preface in doxologie. Aici terminam, dragi prieteni. „Caci din El… si prin El… si pentru El sunt toate lucrurile”. Terminam cu suveranitate divina, asa-i? In final totul este suveranitate divina. „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”.

Doriti sa cititi asta cu mine pentru ca asa sa va ramana scris in minte? „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”. Nu sunteti fericiti ca aveti un Dumnezeu care este atat de mare fata de voi incat nici nu puteti intelege maretia si slava Lui? Psalmul 77:19 zice, vorbind despre Dumnezeu: „Ti-ai croit un drum prin mare, o carare prin apele cele mari, si nu Ti s-au mai cunoscut urmele”. Ati gasit vreodata o urma in ocean? Ati gasit vreodata o urma intr-o cascada? Eu nu prea cred, asa ca nici nu veti fi capabili sa-I gasiti urmele lui Dumnezeu.

Tata, ne gasim placerea in adevarul pe care Tu ni l-ai descoperit. Ne bucuram in el. Este glorios pentru noi. Iti multumim ca esti Dumnezeul care esti. Iti multumim ca ne-ai dat atat de mult. Iti multumim Tie, Dumnezeule, pentru ca mantuiesti pacatosi care cred si pentru ca chemi pe toti pacatosii la pocainta si credinta, si oricine cheama Numele Tau, oricine crede in Tine va fi mantuit. Dorim sa nu fie pacatosi aici care sa se poticneasca in Hristos si sa fie dati de rusine pentru totdeauna. Vei chema, Doamne, la Tine chiar in momentul acesta pacatosi si vei auzi glasul pacatosilor care te cheama? Si aminteste-ne iarasi de responsabilitatea Evangheliei, ca nimeni nu poate chema pe acela in care nu crede si nimeni nu poate crede in acela despre care nu a auzit, si nimeni nu poate auzi daca nu este un predicator si nu va fi niciun predicator daca nu suntem noi. Dorim sa implinim responsabilitatea acestui plan magnific, miraculos, supranatural, deplin, glorios. Si in final, totul se dezleaga in Tine si Tu primesti toata slava. Pentru asta iti dam slava.

Amin.

Pot să îmi pierd credința? – Tim Conway

Ne-am obișnuit să nu vorbim în cercurile noastre în felul în care Biblia vorbește. Dacă cineva pleacă din mijlocul nostru, noi spunem, „o, niciodată nu a fost mântuit.” Dar Biblia folosește terminologia „căderii de la credință”.

Pavel nu numai că vorbește în felul acesta, dar și avertizează în felul acesta.

Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele, să te lupți lupta cea bună și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, și au căzut din credință. (1 Tim 1:18-19)

Dar pentru că nu ne place să vorbim în felul acesta, ceea ce se întamplă este că avertizările noastre își pierd ‘colții’. Avertizarea e: dacă nu te ții strâns, există posibilitatea să cazi de la credință!

Alte texte:

Timoteie, păzește ce ți s-a încredințat; ferește-te de flecăriile lumești și de împotrivirile științei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii, și au rătăcit cu privire la credință. (1 Tim 6:20-21).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință (1 Tim 4:1a).

Din numărul acestora sunt Imeneu și Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a și venit învierea și răstoarnă credința unora. (2 Tim. 2:17b-18).

Nu e ca și cum spune că nu a existat niciodată credință acolo. Ci imaginea e că a fost o credință de la care ei s-au abătut sau de la care au căzut. E ca în parabola seminței care cade lângă drum: ei primesc bucuros Cuvântul (nu spune că nu l-au primit!), dar apoi când vin încercările, ei se lasă, dau inapoi. Acum, poate o persoană sa își piardă credința? Acele versete par a spune: Da. Poate ea să se depărteze de la credința? Da. Dar Biblia NU spune ca îti poți pierde mântuirea. Și dacă punem întrebarea, “Poți să îți pierzi mântuirea?”, ar trebui să punem alte două întrebări: “Poți să pierzi viața veșnică?”(dacă o am și e veșnică, cum poți pierde ceva ce e veșnic?) și mai mult, “Poate Isus sa îți piardă mântuirea? Te poate pierde Isus?” NU. Absolut. Isus spune:

Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. (Ioan 6:39).

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. (Ioan 10:27-29).

Există două perspective: perspectiva umană și perspectiva divină. Oamenilor le place adesea să privească din perspectiva divină. Dar de multe ori Biblia ne prezintă lucruri care apar din perspectiva noastră. Iar din perspectiva noastră, adevărul e că găsim oameni care sunt pentru o vreme în mijlocul nostru și apoi cad și se depărtează. Oameni care au primit bucuros cuvântul, sunt prezenți la serviciile divine, se închină bucuroși și cu fețe radioase (sigur, pentru o vreme), iar acum, unde sunt ei? Din perspectiva noastră, putem vorbi așa cum vorbește Pavel. „Poti cădea de la credință”, „poți cădea din har”, „v-ați despărțit de Hristos”. Dacă minimalizăm aceste lucruri, rupem colții avertizărilor! Altfel oamenii nu vor mai fi afectați când le vom spune avertizările. Vor merge la doctrina perseverării sfinților și vor spune că e imposibil. Dar din perspectiva umană e foarte posibil! În multe situații din Scriptură, se tratează cu noi din perspectiva umană: dacă nu te ții de credință, poți cădea de la credință.

Pe de altă parte, dacă ne ținem strâns de credință, tocmai lucrul acesta ne dă siguranță! Când mă țin lipit, strâns de Hristos, asta este baza asigurării mele.

Singurul lucru care mă pune în pericolul de a cădea, de a mă îndepărta, este când nu mă țin de această asigurare.

Asta NU înseamnă deloc că eu merg în viață cu această convingere și asigurare că sunt salvat, totuși indoindu-mă mereu dacă voi reuși să răzbesc până la sfârșit. Asta nu ar fi credință. Credința spune: „Eu mă încred în Hristos. El mă va duce până la sfârșit.” Dar dacă devii tentat să nu mai vizitezi adunarea sfinților, nu mai e așa de important pentru tine să asculți învățăturile lui Hristos, dacă cuvintele lui Hristos își pierd atracția, atunci mai bine ai lua avertizarea și ai fi foarte atent cu orice asigurare pe care o ai. Pentru că există oameni care au multe asigurări, dar care nu ramân până la sfârșit.

Există o binecuvântată asigurare, dar nu ai nici un drept sa te ții de ea dacă tu te depărtezi de cuvintele pe care le-a spus Hristos. De fapt Duhul Sfânt mărturisește împreună cu duhul nostru doar atunci când Hristos este central în atenția noastră.

Evrei 3:12, „Luați seama, dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu”. – Această avertizare nu are scopul de a face ca oamenilor care se bucură în Hristos, se laudă cu Hristos, îl laudă pe Hristos cu încredere și asigurare în El, să li se ia asigurarea. Acest verset are scopul să avertizeze oamenii care se îndepărtează de Dumnezeu.

1 Petru 1:5, „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” – Noi suntem păziți de puterea lui Dumnezeu spre mântuire. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne dă credința, Dumnezeu o păzește, Dumnezeu o ține, o păstrează, prin puterea Sa. Și acea credință ne va ține pe noi ducându-ne mântuirea până la capăt.

[Rezumat din studiul biblic Can I lose my Faith?]

 

Traducere din limba engleză de Dinu Moga

Între toate lucrările lui Dumnezeu, omul stă ca cel mai bun exemplu al dreptăţii, înţelepciunii şi bunătăţii Lui. Aşa cum am spus deja, nu putem avea o înţelegere clară despre Dumnezeu fără să avem o înţelegere corectă despre noi înşine. Cunoaşterea omului include două lucruri: să ştii cum a fost el creat la începuturi şi să-i cunoşti starea de după intrarea păcatului în lume (Gen.3). Starea originară a omului este problema care ne preocupă în această secţiune. E nevoie să aflăm cum a fost omul înainte să fi căzut în păcat. Numai atunci vom ajunge să nu mai învinuim Creatorul din cauza slăbiciunii omului. Dumnezeu nu este vinovat pentru greşelile noastre. Nici nu putem da vina pentru păcatele noastre pe „natură”. Aceasta ar constitui o insultă la adresa lui Dumnezeu, pentru că ar însemna că a existat ceva rău în ceea ce a făcut Dumnezeu. În mod constant în dezbaterea acestui subiect avem de-a face cu două lucruri pe care nu le putem nega: păcătosul nu se poate scuza pentru păcatele lui şi dreptatea lui Dumnezeu este întotdeauna pură şi adevărată.

Omul este făcut să aibă trup şi suflet. Când spun suflet, mă refer la partea nobilă din el, care locuieşte în trup, dar este nemuritoare şi trăieşte după ce trupul a murit. „Sufletul” şi „duhul” sunt cuvinte care deseori se folosesc interschimbabil, cu toate că fiecare din ele îşi are înţelesul lui special când sunt folosite împreună.

Omenirea a ajuns atât de preocupată de lucrurile materiale, încât mulţi oameni uită că au un suflet. Oamenii uită sau ignoră faptul că vor exista după moarte. Dar ei nu pot trăi complet inconştienţi de nemurirea lor. Fiecare om are o conştiinţă care reacţionează la legea morală a lui Dumnezeu şi poate face o deosebire între bine şi rău. Conştiinţa nu este doar o recunoaştere intelectuală a binelui şi a răului. Nici nu este puterea voinţei lui. Atât creierul fizic cât şi voinţa noastră vor muri împreună cu noi, deci nu-i nevoie ca acestea două să se teamă de judecata lui Dumnezeu. Totuşi, e adevărat că simţim o teamă de judecată şi pedeapsă când facem răul. Coştiinţa este o parte a sufletului nemuritor. Sufletul nostru este partea din noi care se teme să facă răul în această viaţă din cauza judecăţii şi a pedepsei din viaţa după moarte.

O altă dovadă că avem suflet este calitatea deosebită a minţii omeneşti. Puterea noastră de înţelegere o depăşeşte enorm pe cea a animalelor. Noi ne putem gândi la cer şi la pământ. Noi ne putem gândi la trecut şi ne uităm cu anticipaţie spre viitor, şi ne gândim la un Dumnezeu invizibil. Ceva mult mai mult decât trupul fizic a intrat cu siguranţă în constituţia omului.

Scriptura spune clar că sufletul are o existenţă separată de trup. Ea ne învaţă că noi „trăim în case de lut” şi că la moarte „ne dezbrăcăm de această carne supusă putrezirii” şi că în ziua de pe urmă „vom primi o răsplată pentru lucrurile care le-am făcut în trup”. Din aceste pasaje şi din multe altele învăţăm că sufletul se deosebeşte de trup şi că el este partea principală din om.

Alte câteva versete biblice vor întări această învăţătură. Pavel îi cheamă pe cititorii epistolelor lui să se curăţească de orice pângărire a trupului şi a duhului (1 Corin. 7:1), arătând că răul pângăreşte cele două părţi din om. Petru îl numeşte pe Cristos Păstorul şi Episcopul sufletelor. Ce zice Petru ar fi vorbă-n vânt dacă n-ar exista suflete de care Cristos să aibă grijă. De asemenea scrierile lui Petru despre mântuirea veşnică a sufletelor ar fi lucru lipsit de logică, dacă fiinţele omeneşti n-ar avea suflet. Când Cristos ne spune că ar trebui să ne temem de Cel care, după ce moartea a omorât trupul, are puterea să arunce sufletul în iad, El lasă să se înţeleagă clar că noi avem suflete. De asemenea, Cristos vorbeşte despre un suflet diferit de trup când ne spune despre sufletul lui Lazăr care se odihnea în sânul lui Avraam în timp ce sufletul bogatului se chinuia. Adevărul acesta este afirmat şi de Pavel. El ne spune că în timp ce suntem în acest trup, suntem absenţi din prezenţa Domnului, dar ne bucurăm de prezenţa Lui când părăsim acest trup.

Când ne gândim la faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, vom fi şi mai convinşi că omul are suflet. Gloria lui Dumnezeu străluceşte într-o oarecare măsură şi în trupul nostru fizic. În multe cazuri forma omului are o graţie deosebită care nu poate fi negată şi ea depăşeşte cu mult pe cea a animalelor. Dar chipul nostru divin este în suflet. Adam a primit o înţelegere corectă a lucrurilor împreună cu afecţiuni care au fost guvernate de o raţiune sănătoasă şi simţuri care erau sub un control perfect şi ordonat.

În general omenirea a pierdut acest chip al lui Dumnezeu din sufletul ei începând cu momentul în care Adam a păcătuit. Cristos, al doilea Adam, are puterea să restaureze în noi acest chip al Său. Pavel le scrie unor creştini care „s-au îmbrăcat cu omul cel nou care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut” (Coloseni 3:10). Acum putem descoperi lucrurile care au fost reînnoite. Primul este cunoaşterea. Al doilea este dreptatea sau adevărata sfinţenie. Prin căderea lui Adam, omul a pierdut lumina cunoaşterii care trebuia să umple mintea lui şi de asemenea a pierdut dreptatea din inima lui şi corectitudinea tuturor facultăţilor sale. Din 2 Corinteni 3:18 învăţăm că este nevoie să fim schimbaţi după chipul lui Dumnezeu: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Suntem schimbaţi deci în asemănarea lui Cristos, care este chipul perfect al lui Dumnezeu. Chipul Său este adevărata sfinţenie, puritate şi înţelegere. Chipul Său în noi va atinge splendoarea Lui deplină când vom ajunge în cer.

Sufletul omului stimulează toate părţile trupului lui şi ia controlul în viaţa omului. Mulţi filozofi susţin învăţătura care spune că omul este controlat de raţiunea lui şi că raţiunea singură îl va călăuzi să facă binele. Aceştia nu iau în considerare că natura omului a fost coruptă prin căderea în păcat. Ei confundă două stări ale omului care sunt total diferite una de cealaltă: starea omului aşa cum l-a creat Dumnezeu şi starea lui de după cădere.

Ca şi o informaţie suplimentară despre suflet, haideţi deci să acceptăm acest lucru. Sufletul omenesc are două părţi: înţelegerea şi voinţa. Lucrarea înţelegerii este să-i spună omului care este diferenţa dintre bine şi rău. Lucrarea voinţei este să aleagă între cele două.

Dumnezeu l-a creat pe om cu o voinţă care era liberă. Adam avea puterea să reziste ispitei dacă ar fi vrut s-o facă. Adam însă a căzut prin propria lui voinţă. Mintea şi voinţa lui erau perfecte, în starea originară în care el a fost creat, şi totul din el era supus voinţei lui. El era liber să aleagă între bine şi rău. Dar când a ales răul, el i-a distrus perfecţiunea şi în felul acesta şi-a corupt toate calităţile. De atunci încoace omul n-a mai fost complet controlat de raţiune. Filozofii au dreptate când cred că omul nu poate fi o creatură raţională, dacă nu este liber să aleagă între bine şi rău. Ei înţeleg că dacă omul nu-şi controlează viaţa prin propria sa voinţă, n-ar mai fi nici un bine în alegerea binelui şi nici un rău în alegerea răului. Dar ei n-au pe deplin dreptate. Este nevoie să luăm în considerare schimbarea care a avut lor în natura omenească. Omul nu mai posedă voinţă liberă. Voinţa noastră este roabă păcatului.

Jonathan Edwards- Păstorul ca teolog

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Jonathan Edwards este un exemplu de păstor a cărui specializare a fost teologia. Scrierile sale au asigurat o bogată resursă de materiale pentru Biserica Universală de atunci şi până astăzi. Cea de-a 300-a aniversare a nașterii sale a fost celebrată în 2003. De-a lungul acelui an s-au derulat o diversitate de întruniri pentru comemorarea respectivului eveniment. De pildă, 2.500 de persoane s-au adunat la o conferință în Minneapolis la biserica păstorită de dr. John Piper.iecărui păstor i se cere să fie un teolog de nădejde. Studiile în teologie vor sta la baza întregii sale lucrări.

Mai întâi, pentru cei care cunosc puține despre el, voi oferi o privire de ansamblu asupra vieții lui Edwards. În al doilea rând, voi schița cele mai semnificative aspecte ale slujirii făcute de Edwards prin scrierile sale, care au avut un impact durabil asupra bisericii. Pentru a le ilustra, voi trece în revistă câteva dintre cele mai influente cărți ale sale. În al treilea rând, voi încerca să adresez anumite provocări cititorilor prin a discuta despre Edwards ca teolog. Descrierea aceasta a fost evidentă prin intermediul dragostei sale pentru teologie și al metodelor sale disciplinate de cugetare și studiu.

Scurtă prezentare biografică

Jonathan Edwards (1703-1758) este cel mai cunoscut teolog și filosof al Americii. El rămâne în memorie pentru expunerea celei mai faimoase predici din America bazate pe Deuteronomul 32:35: „Vine vremea când le vor aluneca picioarele.” Aceasta este o predică îngrozitoare despre iad. Titlul dat de el a fost „Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios”.

Jonathan a crescut într-o familie creștină și a avut patru surori mai mari și șase mai mici. Toate au crescut ajungând la aproape 2 m înălțime! Despre Timothy Edwards se spunea în satul East Windsor că avea 20 de metri de fete!

Jonathan s-a convertit la vârsta de 17 ani. A studiat pentru licență și mai apoi pentru masterat la Colegiul Yale. A urmat o scurtă perioadă de pastorat în 1723 în Bolton, Connecticut. Între 1724 și 1726 a lucrat ca profesor la Yale. În anul 1726, Jonathan a fost chemat în Northampton ca păstor asistent al bunicului său din partea mamei, bine-cunoscutul Solomon Stoddard. În 1727 s-a căsătorit cu Sarah Pierrepont. Ea avea 17 ani. Pe parcursul următorilor 23 de ani ea a născut trei fii și opt fiice.

Solomon Stoddard a slujit în Northampton mai bine de 60 de ani. A murit în 1729. Edwards, pe atunci în vârstă de 26 ani, a devenit unicul slujitor. Localitatea nu avea o istorie îndelungată şi nici un număr mare de locuitori. Oraşul Northampton se compunea din aproximativ 200 de case și 1.000 de persoane. Biserica Congregațională era singura biserică din oraș. Edwards a descoperit că membrii bisericii erau în mare parte neconvertiți și plictisiți de predicare. Însă în 1735 s-a produs o remarcabilă trezire spirituală în valea Connecticut în general și în Northampton în special. În decurs de un an, aproape 300 de persoane din Northampton au arătat semnele unei convertiri autentice.

Doi ani mai târziu, descrierea făcută de Edwards acestei treziri spirituale remarcabile a fost publicată sub titlul O relatare a unor convertiri surprinzătoare (A Narrative of Surprising Conversions). Aceasta a stârnit un interes deosebit cu privire la trezirea spirituală pe ambele părți ale Atlanticului.

În 1740-1741 s-a petrecut o altă trezire spirituală intensă care s-a răspândit de-a lungul Noii Anglii. George Whitefield a fost predicatorul principal de la debutul acestei treziri spirituale de mari proporţii. Fanatismul și comportamentul sălbatic din cadrul ei au stârnit critici și opoziție. Cei care se opuneau trezirii erau numiți „Vechile Lumini”. Cei aflaţi de partea ei (care formau majoritatea) erau numiți „Noile Lumini”. Edwards și-a folosit darul de scriitor pentru a descrie și a apăra trezirea spirituală.

Trezirea spirituală care a cuprins Northamptonul în 1735 a reprezentat un preludiu al trezirii spirituale majore care s-a răspândit pe tot cuprinsul Noii Anglii. Începând în 1739, aceasta s-a intensificat și s-a extins geografic, atingând o putere extraordinară în august și septembrie 1741.

Un slujitor din Noua Anglie scria: „Venită după o îndelungată perioadă de apatie și indiferență, Marea Trezire a năpădit bisericile adormite asemenea unui tunet ivit pe un cer senin.” Au fost anumite semne care o prevesteau. Predicatorii fuseseră pregătiți. În unele biserici se instalase un duh de rugăciune.

Catalizatorul în această trezire spirituală a fost George Whitefield, care a ajuns în Philadelphia în noiembrie 1739. Avea 25 de ani. A petrecut timp în compania lui Gilbert Tennent, unul dintre predicatorii de frunte ai vremii. Tennent i-a împărtășit lui Whitefiled experienţe ale remarcabilelor revărsări ale Duhului Sfânt la care fusese martor. În lunile care au urmat, trezirea spirituală s-a răspândit. Păstorii anunțau că „Dumnezeu este prezent în adunările noastre”.

Mulțimi de oameni veneau să-l audă pe Whitefield. Nathan Cole, un fermier, a redat în scris o experiență pe care o trăise în timpul călătoriei făcute împreună cu soția sa pe șaua unui cal. De la ferma sa până la locul numit Middletown erau douăzeci de km. Pe la 8 dimineața, Cole a fost înștiințat că Whitefield urma să predice în Middletown în acea dimineață la ora 10. Numaidecât, Cole și-a lăsat munca și i-a spus soției sale să se pregătească de plecare. Cei doi au străbătut drumul călare pe cal, cu schimbul, Nathan alergând atunci când îi venea rândul să meargă pe jos. Când s-au apropiat de localitate, au văzut ceva ca un nor sau văl de ceață ce se înălţa, ulterior dovedindu-se că era un nor de praf ridicat de galopul unor cai. Mulțimi de călăreți mergeau să-l audă pe predicator.

În călătoria sa de douăzeci de km, Cole n-a văzut nici măcar un om care să fie la lucru pe câmp. Toți plecaseră în aceeași direcție. Apropiindu-se de locul stabilit, a putut vedea ambarcațiuni care aduceau de cealaltă parte a râului o sumedenie de oameni. S-a raportat că s-au adunat între 3000 și 4000 de persoane. Nathan Cole a mărturisit că „acest tânăr subțirel avea o înfățișare aproape angelică – îmbrăcat cu autoritate din partea Dumnezeului Preaînalt, cu o solemnitate dulce întipărită pe frunte – când l-am auzit predicând, mi s-a frânt inima și, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, temeliile vieții mele au fost surpate și am înțeles că dreptatea mea nu era suficientă pentru a-mi da mântuirea.”

În vremea de care vorbim, Whitefield a petrecut douăzeci de zile predicând zilnic în zona orașului Boston. Potrivit relatărilor din ziare, la serviciul de despărțire, 23.000 de persoane s-au adunat să-l audă predicând. Roadele lucrării lui Whitefield în acea perioadă au arătat că fusese o vreme de mare propoșire pentru biserici.

La plecarea din Boston, a petrecut timp cu Jonathan Edwards în Northampton. Edwards a scris: „Whitefield a ținut patru predici în casa de întâlnire (pe lângă o prelegere privată expusă în casa mea). Congregația a fost atinsă cu putere de fiecare predică, cei mai mulţi ascultând aproape tot timpul cu ochii în lacrimi.” În lunile ce au urmat, 95 de noi membri au fost primiți de biserică.

Doamna Sarah Edwards i-a scris fratelui ei James: „Whitefield este cu adevărat un om remarcabil și, pe parcursul vizitei sale, cred că tot ceea ce am auzit despre el a fost întărit. Acordă o atenție mai redusă doctrinelor decât acordă în general predicatorii noștri americani și țintește spre influențarea inimii. Este un orator înnăscut. Ai auzit deja despre vocea sa gravă, și totuși limpede și melodioasă. Este o muzică perfectă.”

„Este minunat să vezi ce impresie puternică a lăsat asupra unei audiențe prin proclamarea celor mai simple adevăruri ale Bibliei. Am văzut mii de oameni ascultându-l într-o linişte deplină şi cu sufletul la gură, tăcerea fiind întreruptă doar din când în când de câte un hohot de plâns înăbuşit.”

Edwards și Whitefield au devenit foarte buni prieteni. Totuși, un punct al dezacordului a fost ideea lui Whitefield despre „înclinația spre impulsuri”.

În anul 1741, trezirea spirituală s-a răspândit cu şi mai mare putere pe tot cuprinsul Noii Anglii. Aceasta a cunoscut o intensitate şi o forţă care au întrecut tot ce a fost cunoscut anterior. În anumite zone, preocuparea pentru veșnicie s-a produs treptat, pe când în altele ea s-a ivit în mod dramatic. De pildă, pe 23 noiembrie în Middleborough, 76 de persoane au întrebat cu groază ce trebuie să facă pentru a fi mântuite.

Aproximativ cincisprezece slujitori s-au dedicat evanghelizării itinerante. La rându-i, Edwards a pus deoparte timp pentru o lucrare itinerantă cu scopul de a strânge recolta spirituală. În această perioadă, el și-a ținut în Enfield cea mai faimoasă dintre predici, „Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios”. Atât de puternice au fost strigătele de groază produse de acel mesaj, încât n-a izbutit să o finalizeze.

Lunile august și septembrie au fost cele mai remarcabile din anul 1741. Întrunirile erau caracterizate de experiențe spirituale intense. Astfel au stat lucrurile mai ales în cazul întâlnirilor mai restrânse din case. Strigătele, leșinurile și convulsiile erau frecvente. Acestea exprimau convingerea de păcat și neliniștea lăuntrică. În cei care găseau eliberarea se manifestau expresii vibrante de bucurie negrăită și plină de slavă. Uneori, oamenii erau atât de copleșiți încât nu erau în stare să se întoarcă acasă, fiind nevoiţi să rămână toată noaptea în casa în care se întâlniseră.

Cei care se opuneau trezirii criticau întâlnirile ca fiind extravagante. Un predicator pe nume Davenant era excentric. Încuraja excesul. Prin exemplul său negativ a atras dispreț asupra trezirii, însă mai târziu s-a pocăit.

În această vreme, Edwards a primit îndemnul de a-și scrie principalele cărți despre trezire spirituală, demers care i-a câștigat titlul „Teologul trezirii spirituale”. El a apărat trezirea din Noua Anglie ca fiind o lucrare autentică și minunată a lui Dumnezeu.

Într-o zi de joi, 28 mai 1747, pe când Edwards se pregătea să publice tratatul care îndemna la un concert de rugăciune, David Brainerd a ajuns la casa parohială din Northampton. Edwards, a cărui minte era preocupată cu viziunea misiunii mondiale, îl mai întâlnise o singură dată înainte pe Brainerd. Acesta i-a împărtășit lui Edwards experiențele sale cu indienii. I-a descris lucrarea remarcabilă a Duhului Sfânt pe care o văzuse în mijlocul lor. Brainerd, în vârstă de doar 29 de ani, avea să moară în același an de tuberculoză în casa lui Edwards. Jonathan Edwards s-a folosit de jurnalele lui Brainerd pentru a-i scrie biografia, fiind cea dintâi biografie misionară modernă. Mai bine de un secol, a fost cea mai populară carte despre misiune. Mulți au fost chemați pe câmpul de misiune în urma lecturării biografiei lui David Brainerd.

În anii 1740, Edwards a încercat să-și reformeze biserica în privința Cinei Domnului. Obiceiul instituit de faimosul său predecesor, Solomon Stoddard, prevedea că aceia care nu şi-au mărturisit convertirea puteau lua parte la Cina Domnului. Eforturile lui Edwards de a reforma această practică nebiblică a stârnit mare opoziție, iar în cele din urmă au dus la demiterea sa din biserica din Northampton în 1750. Numai bărbații au votat. Edwards a fost înlăturat cu 230 de voturi la 23.

Avem înainte umilirea prin demitere de către biserica sa a celui mai cunoscut slujitor din Noua Anglia. „Scena cu alungarea din oraș și forțarea către exil într-un sat de graniță a celui mai remarcabil teolog al Americii și a celui mai influent gânditor al Americii coloniale a continuat să-i intrige pe observatori de atunci şi până astăzi.”[1] Pentru marea familie Edwards, sărăcia se arăta la orizont. Cu toate acestea, după aproximativ un an, a venit chemarea de a conduce o bisericuţă din primejdiosul sat de graniță Stockbridge. Biserica era alcătuită doar din douăsprezece familii, la acestea adăugându-se lucrarea de păstorire a aproximativ 250 de mohicani și 60 de indieni mohawk. Marea familie Edwards s-a mutat în Stockbridge în anul 1751. Jonathan a dedicat aici mai mult timp scrierii. Două dintre cărțile sale importante, Libertatea voinței (The Freedom of the Will) și Păcatul originar (Original Sin) au fost scrise în acea perioadă.

În 1757, Aaron Burr, rectorul Colegiului Princeton a murit, iar Edwards a răspuns cu ezitare chemării de a asuma acea poziție. N-a fost să fie. A murit subit în 1758 după o injectare cu vaccin împotriva variolei.

Impactul lui Jonathan Edwards asupra istoriei bisericii

Edwards n-a fost prețuit la adevărata valoare de către generația care i-a urmat. Ezra Stiles, rectorul de la Yale, a făcut observația în 1771 că, potrivit estimărilor sale, numai 45 de slujitori din 500 sau 600 din Noua Anglie îl admirau pe Edwards ca scriitor. În anul 1787, adică 16 ani mai târziu, Stiles a folosit termeni extrem de nerespectuoși la adresa scrierilor lui Edwards. Consecința, spunea el, va fi că acestea vor intra în obscuritate sfârşind între mormane de vechituri.[2] Este minunat de observat că la 300 de ani de la nașterea sa, cărțile lui Edwards sunt publicate mai mult decât oricând înainte.

Toate scrierile lui Edwards au fost adunate, editate și publicate în 25 de volume de către Yale University Press. În prezent, Edwards se bucură de mai multă atenție decât oricare alt teolog american. Au fost scrise nenumărate cărți și articole despre Edwards.

El a fost unic în vremea sa întrucât a putut răspunde și interacționa cu filosofii vremii sale. Acest aspect al lucrării sale este important și stârnește interesul unora. Eu consider că cea mai importantă contribuție adusă de Edwards bisericii este în domeniul trezirii spirituale.

Șase dintre cărțile sale se ocupă de subiectul trezirii spirituale. Așa cum s-a menționat anterior, acestea i-au adus titlul „Teologul trezirii spirituale”. În felul acesta, Edwards a reprezentat un punct de cotitură în istoria bisericii. El marchează un nou început – epoca trezirilor. Două dintre aceste cărți descriu și apără trezirile din Noua Anglie. Una este biografia lui David Brainerd, în care este inclusă o prezentare a trezirii din rândul indienilor.

Ca unul care a fost martor al puterii lui Dumnezeu în trezirile din 1735 și din anii 1740-1741 și ulterior citind descrierile lui David Brainerd privitoare la trezirea din rândul indienilor, Edwards a fost convins că revărsările Duhului Sfânt erau modul în care întreaga lume urmează să se întoarcă în cele din urmă la Cristos. Scriindu-i lui Whitefield în decembrie 1740, el și-a schițat poziția potrivit căreia arogantul imperiu al lui Satan urma să se prăbușească pe tot cuprinsul pământului, iar împărăția lui Cristos avea să se întindă de la un capăt al pământului la celălalt.[3]

O încercare modestă

Teologia biruinței, potrivit căreia Cristos va triumfa în cele din urmă asupra dușmanilor Săi pe pământ, l-a condus pe Edwards în 1747 să facă în scris apel la un timp special de rugăciune pentru trezire spirituală. Acesta a început cu o expunere a pasajului din Zaharia 8:20-23. Vorbim despre o carte mică, dar cu un titlu lung. El indică spre principalele puncte ale expunerii.

O încercare modestă de a promova o înțelegere explicită și o unitate vizibilă a poporului lui Dumnezeu într-un timp extraordinar de rugăciune pentru trezirea spirituală în domeniul religiei și pentru înaintarea împărăției lui Cristos pe pământ, în conformitate cu promisiunile și profețiile Scripturii privitoare la vremurile de pe urmă.

Din fericire, această carte a fost retipărită în 2004 cu titlul mai scurt Rugăciunea laolaltă pentru adevărata trezire (Praying Together for True Revival).[4] Edwards consideră că descrierea adunării imperative a multor popoare la rugăciune urmează a fi împlinită. Această mijlocire imperativă este motivată de credința în promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu care n-au fost încă îndeplinite. O asemenea rugăciune înflăcărată este ea însăși determinată și promovată de Duhul Sfânt așa cum este descris în Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10).

Un mare teolog, Edwards a observat cu perspicacitate că mijlocirea pentru care a pledat nu viza succesul pentru a satisface ori pentru a lăuda omul, ci era pentru gloria lui Dumnezeu. Esența ei consta în căutarea lui Dumnezeu Însuși. „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, și voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război” (Ier. 29:10-14). Edwards observă că Zaharia descrie multe popoare și națiuni puternice. Lumea popoarelor din secolul al XVIII-lea a fost de mici dimensiuni în comparație cu aceea din secolul al XXI-lea. El nu se afla în poziția de a vedea cum creștinismul prinde viață într-o națiune imensă precum China, așa cum am putut vedea noi. El a prevăzut în profeția lui Zaharia o unitate puternică în scop a celor care se adună să se roage, unitate pe care Edwards a descris-o drept „înțelegere explicită și unitate vizibilă”. Acestea sunt semnele unității puternice pentru care s-a rugat Domnul nostru (Ioan 17:21).

Edwards descrie viitoarea înaintare puternică a Evangheliei. Cititorii de astăzi vor considera aceasta ca fiind uluitoare și greu de crezut în fața opoziției atâtor religii false. Este improbabil că cititorii vor agrea modul în care Edwards interpretează anumite pasaje din Scriptură și, personal, n-aș folosi a doua parte a cărții Daniel și cartea Apocalipsa așa cum le utilizează el, însă maniera în care aplică Daniel 2:35 și 44 este convingătoare. Edwards anticipă că odată ce duhul de rugăciune este dat bisericii, scopurile universale ale lui Dumnezeu vor fi îndeplinite grabnic. El vede Psalmul 102:16-17 ca fiind deosebit de relevant.

„Da, Domnul va zidi iarăși Sionul și Se va arăta în slava Sa. El ia aminte la rugăciunea nevoiașului și nu-i nesocotește rugăciunea.”

Domnul este îndurător față de cei care, în clipe de nevoie disperată și în neliniște, Îl cheamă. Edwards a fost pe deplin conștient de cei care urmau să nu fie de acord cu perspectivele sale și răspunde obiecțiilor. El explică înfrângerea Anticristului într-un mod foarte diferit de părerile susținute de mulți azi.

Chemarea la rugăciune formulată de Edwards a fost luată în considerare și implementată, stând la baza celei de-a doua mari treziri spirituale dintre anii 1792 şi 1840, numită uneori „uitata trezire”. De asemenea, a determinat geneza marii mișcări misionare din prima parte a secolului al XIX-lea.

Încă din 1754, John Gillies a adunat descrieri despre trezirile spirituale și a publicat o serie de 21 de lucrări.[5] De pildă, printre numeroasele exemple pe care el le-a citat, a considerat că treziri spirituale remarcabile care au avut loc în diferite părți ale Olandei se produseseră ca răspuns la întâlnirile de rugăciune din Marea Britanie și America.[6]

Cartea lui Edwards despre chemarea la rugăciune pentru trezire spirituală este extraordinar de relevantă pentru noi astăzi. Mare parte din ceea ce el a prevăzut că se putea realiza printr-o răspândire irezistibilă a Evangheliei la toate națiunile este în prezent ceva evident. Rugăciunea pentru trezire spirituală globală și înaintarea rapidă și în forță sunt în zilele noastre mai imperioase decât oricând altcândva. Sunt alte cărți ale lui Edwards care de asemenea ne solicită atenția. Vom privi la trei dintre ele.

Emoțiile religioase (Religious Affections)

Această carte a fost publicată întâia dată în 1746. De atunci au fost publicate şi alte ediții. Este cea mai bună dintre toate scrierile lui Edwards. E profundă și edificatoare în fiecare aspect și își ocupă locul în literatura creștină între cărțile clasice. Edwards începe prin a defini la ce se referă prin emoții. El arată că această chestiune este una ce ține de viață și moarte eternă, întrucât dacă nu suntem uniți cu Dumnezeul Trinitar la nivelul emoțiilor noastre, suntem pierduți pe vecie.

Restul de 382 de pagini din acest tratat sunt împărțite în două. În prima, el arată că emoțiile religioase nu sunt semne sigure ale harului. Faptul acesta este vital atunci când luăm în considerare toate trezirile religioase. Motivul principal pentru scrierea acestui tratat a fost să arate că într-o trezire spirituală există multă exaltare, însă aspectul acesta în sine nu înseamnă nimic, dacă nu există o lucrare spirituală lăuntrică prin care sufletele ne sunt unite cu Cristos.

Faptul că emoțiile religioase ating cote înalte nu este un semn. Faptul că sunt prezente efecte fizice însemnate nu e un semn. El continuă prin a arăta că toate tipurile de fervoare și zel nu constituie în ele însele certitudinea unei lucrări autentice a Duhului Sfânt care va duce la viață veșnică. El arată că mărturiile emoționante și încrederea sporită nu sunt un semn. Experiențele pasionate şi înălțătoare pot conține elemente firești. Satan este întotdeauna activ într-o trezire spirituală pentru a strica lucrurile pe cât de mult posibil. Fanatismul și conduita nesăbuită din timpul trezirii înregistrate în anii 1740-1741 a atras dispreț față de Evanghelie și au dat naștere opoziției față de trezire ca întreg. Ulterior, au fost unii care s-au lepădat. Toate acestea sună foarte descurajant pentru noi, ca unii aflați într-o vreme în care zelul și fervoarea sunt reduse. Însă trebuie să ne aducem aminte că scopul principal al lui Edwards în scrierea pe această temă a fost să apere și să susțină realitatea trezirii care este întotdeauna o lucrare amestecată. Așadar, ce anume constituie o lucrare autentică a lui Dumnezeu?

A doua parte a cărții Emoțiile religioase este pozitivă. Comparativ cu prima secțiune, are un volum aproape dublu. Aici Edwards dă dovadă de pricepere și profunzime de gândire și, mai presus de toate, de un realism biblic de-a dreptul uimitor. Avem nevoie de așa ceva în vremurile de religie superficială în care trăim.

Iată principalele secțiuni din această expunere pozitivă a lui Edwards.

Emoțiile harului sunt produse de o influență divină. Obiectul lor este desăvârșirea lucrurilor divine. Ele se sprijină pe desăvârșirea morală a obiectelor. Iau naștere prin iluminare divină. Sunt însoțite de o convingere sigură. Sunt însoțite de smerenie evanghelică. Sunt însoțite de schimbarea naturii. Produc și promovează un temperament ca al lui Isus. Emoțiile harului îmblânzesc inima. Au simetrie și proporții frumoase. Emoțiile false își găsesc mulțumirea în ele însele. Rodul emoțiilor religioase este practica creștină, care este dovada cea mai importantă pentru ceilalți și pentru noi înșine.

Istoria răscumpărării (The History of Redemption)

În acest tratat, de o anvergură ambițioasă, Edwards survolează scopul lui Dumnezeu în istoria lumii. El a considerat că scopul a fost acela de a supune acest pământ păcătos Prințului păcii (Ps. 110:1). Revărsările Duhului Sfânt reprezintă modalitățile practice prin care acesta se va realiza în cele din urmă.

Dominarea mondială de către Evanghelie sugerată de Edwards pare complet imposibilă. El nu a prevăzut aceasta ca o realizare miraculoasă instantanee, ci mai degrabă ca o cucerire de o dificultate imensă produsă pas cu pas. Așa cum s-a menționat anterior, dacă ar fi să comparăm lumea din vremea lui Edwards cu a noastră, vom observa că creștinismul evanghelic s-a răspândit pretutindeni în lume. La ora actuală, creștinismul este prezent în mai multe națiuni decât oricând înainte. Pe măsură ce Biblia este tradusă în mai multe limbi, putem vedea că influența ei universală nu mai cunoaște limite. Ar putea fi citate multe exemple.

În 1990, prezența Evangheliei în Coreea de Sud era asemenea unui bob de muștar. În 1907 s-a produs o puternică trezire spirituală în Coreea de Nord. Efectele acesteia au fost resimțite în Coreea de Sud, în timp ce creștinii din Coreea de Nord au fost aspru prigoniți și scoși în afara legii. Astăzi, Coreea de Sud numără aproximativ șapte milioane de evanghelici la o populație de 49 de milioane. Coreea de Sud trimite peste 21.500 de misionari la aproximativ 175 de alte națiuni.

Trezirea spirituală este întotdeauna relevantă. Noi, creștinii care credem Biblia, mărturisim că avem nevoie în permanenţă de trezire spirituală. Bisericile noastre au o nevoie urgentă de a se trezi în ce privește zelul. De asemenea, trezirea aduce în discuție subiectul adevăratei convertiri. În cadrul Marii Treziri Spirituale, mulți care au crezut că erau creștini au descoperit că de fapt nu erau. Au fost treziți din punct de vedere spiritual. Trezirea spirituală generează conștientizarea realității spirituale.

Edwards ne îndreaptă atenția spre faptul că trezirile spirituale ocupă un loc central în cadrul scopurilor lui Dumnezeu. Lui Cristos Îi este promisă domnia universală, însă aceasta nu se va înfăptui fără intervenții pline de putere ale Duhului Sfânt. Opoziția față de viața spirituală este covârșitoare, iar religia falsă a pus stăpânire pe mulți. Așa au stat lucrurile în vremea Rusaliilor. Grupul de conducere al evreilor, Sinedriul, a reușit să-L trimită pe Isus la răstignire. Sinedriul a manifestat o ostilitate aprigă față de apostoli, însă în pofida acelei opoziții, în Ierusalim a fost întemeiată Biserica. Rusaliile au reprezentat prima trezire spirituală și un prototip al revărsărilor ulterioare ale Duhului Sfânt.

  1. I. Packer face observații utile despre trezirea spirituală când scrie: „Ce anume se întâmplă într-o vizitare reîmprospătată din partea lui Dumnezeu, treptată ori instantanee, scurtă sau prelungită, la scară largă sau redusă, după situație? Din Scriptură, și mai ales din Faptele Apostolilor, care este o prezentare din epoca arhetipală a trezirii, putem formula un răspuns la această întrebare, elementele specifice ale acestuia putând fi ilustrate, într-un fel sau altul, prin intermediul scrierilor lui Edwards despre trezire. Fără îndoială că nu există două episoade identice ale trezirii, chiar și numai pentru că diferitele persoane și comunități, diferitele contexte culturale în care se produce revigorarea religiei își au propriile trăsături unice, iar în fiecare prezentare a acestor treziri trebuie să se țină cont de ele. Însă același tipar generic este prezent pretutindeni.

Trezirea spirituală reprezintă atingerea de către Dumnezeu a minților și inimilor într-o manieră frapantă, devastatoare și înflăcărată, menită să-i atragă la Sine prin a lucra dinspre interior spre exterior, mai degrabă decât în sens invers. Este lucrarea accelerată, intensă și amplă a harului care continuă în viața fiecărui creștin, însă uneori este umbrită și întrucâtva domolită de impactul altor forțe. Este prezența apropiată a lui Dumnezeu care conferă o nouă putere Evangheliei. Este sensibilizarea sufletelor de către Duhul Sfânt față de realitățile divine care astfel generează reacții profunde față de Dumnezeu sub forma credinței și pocăinței, laudei și rugăciunii, dragostei și bucuriei, lucrărilor de bunăvoință și slujire și a inițiativelor de evanghelizare și mărturisire a Evangheliei.”[7]

Dragostea și roadele ei (Charity and its Fruits)

Această carte de 368 de pagini a fost publicată după moartea lui Edwards. Este bazată pe o serie de predici din 1 Corinteni 13, ţinute în 1738. Învățătura practică din acest tratat reprezintă esența teologiei lui Edwards, și tematica ei este foarte apropiată de materialul din Emoțiile religioase. Adevărata convertire va duce la o purtare caracterizată de dragoste, care este opusul conflictelor și disputelor aflate în creștere în orașul Northampton. Cartea se încheie cu o expunere despre cer, care este lumea dragostei. Cerul este locul în care fântâna se revarsă în șuvoaie și râuri de dragoste și delectare.

Expunerea din versetele introductive evidențiază o doctrină foarte clară a cesaționismului. „Dragostea este mai deosebită decât darurile extraordinare ale Duhului.” Edwards explică foarte limpede diferența dintre darurile și lucrările obișnuite ale Duhului și cele neobișnuite. Pe baza textului din Matei 7:22-23, el arată că exercitarea unor daruri extraordinare nu asigură mântuirea, pentru că mulți vor spune în acea zi măreață a judecății: „N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?” Însă Domnul le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine”. Edwards subliniază că lucrarea obișnuită a dragostei și harului în inimă săvârșită de Duhul Sfânt reprezintă un privilegiu mult mai mare decât oricare dintre darurile miraculoase.

Edwards nu oferă un fundament sistematic pentru încetarea darurilor miraculoase, așa cum găsim în cartea lui Sinclair Ferguson despre Duhul Sfânt[8], însă cu toate acestea, argumentația sa este convingătoare.

Odată cu ascensiunea mișcării penticostale în ultimii o sută de ani, această chestiune este una deosebit de relevantă. Privind înapoi, putem afirma că minunile n-au fost scrise permanent pe paginile istoriei așa cum sunt în relatările biblice. Mai degrabă, declarațiile făcute au fost respinse de mass-media și adeseori au fost înconjurate de scandaluri referitoare la obținerea de bani și fraudă.

E o realitate că preocuparea faţă de fenomene este o tendință constantă. O credință slabă așteaptă dovezi din partea lui Dumnezeu. O credință solidă se bazează pe autoritatea Scripturii. În cazul trezirilor planează mereu pericolul concentrării asupra celor exterioare și din afară, asupra încântării mulțimii ori asupra trăsăturilor senzaționale precum ar fi convertirea unei persoane faimoase ori vindecările fizice. Când se trage linie, înaintarea în sfințenie este cea care are o valoare durabilă.

Aspectul cel mai important pe care trebuie să-l remarcăm este că trezirile spirituale nu depind de o restaurare a darurilor extraordinare, aceasta fiind poziția mișcării de restaurare carismatică.

Edwards ca exemplu pentru păstori

Am început cu afirmația că fiecărui păstor i se cere să fie un teolog de nădejde. Studiile sale în domeniul teologiei vor fi fundamentale pentru întreaga sa lucrare. Edwards este o exemplificare a acestui principiu.

Toți credincioșii sunt teologi în sensul că Îl cunosc pe Dumnezeu și studiază Scripturile zilnic pentru a-L cunoaște și mai bine. Păstorul este un teolog în acest sens, însă lui i se cere să meargă mai adânc și să dea dovadă de îndemânare pentru a putea explica și împărți drept Scripturile. Edwards a fost cu adevărat un astfel de teolog. Mai mult, a fost un teolog asemenea lui Ezechiel, întrucât a stat întotdeauna pe zidurile Sionului survolând lucrurile pentru a putea apăra cetatea lui Dumnezeu de doctrina falsă.

De timpuriu, Jonathan a instituit în viața sa devoțională disciplinele rugăciunii, studiului și meditației. A fost în permanenţă activ. În majoritatea zilelor încerca să studieze timp de treisprezece ore. Asta este cu mult peste medie. În final, a plătit cu vârf și îndesat pentru acest mod de a-şi petrece timpul, întrucât a neglijat vizitele pastorale. Aspectul acesta a fost un factor major în demiterea sa din Northampton în 1750.

O cerință constantă pentru păstor este să-și rânduiască orarul astfel încât să aibă echilibru în modul de folosire a timpului. Dacă neglijează studiul intens, asta va duce la slăbirea întregii sale lucrări. Dacă neglijează să petreacă timp cu cei din turma sa, asta va fi o deficiență. Trebuie să aibă mare grijă să nu-și ignore propria familie. Rugăciunea este o prioritate și o vom lua în considerare atunci când vom aborda exemplul lui Martin Holdt.

Edwards a făcut o eroare pastorală atunci când, într-o predică, a decis să numească și să mustre pe câțiva tineri care se făceau vinovați de o conduită nerușinată. Această acțiune a îndepărtat familiile în cauză. În mod fundamental, modalitatea de a aborda un comportament deficient este prin a merge direct la cei implicați și a aplica mustrarea pentru respectivele chestiuni în încercarea de a-i corecta pe cei care au greșit. Nu citim că Edwards s-ar fi sfătuit cu prezbiterii sau cu cei din conducerea bisericii. Bisericile congregaționale au înlăturat conducerea prin prezbiteri ca fiind lipsită de eficiență. Ele au considerat că prezbiterii laici pur și simplu sunt „neadecvați”. Cu toate acestea, în Northampton se găsea un comitet de 18 „conducători”, acesta organizând forma congregațională de conducere exercitată de biserică. În ce privește comitetul de prezbiteri, este adevărat că mai bine să nu fie prezbiteri, decât să fie desemnați unii nepotriviți. Însă Scripturile vorbesc limpede despre acest subiect. Am putea afirma că multe căsnicii nu funcționează. Dar nu respingem ideea de căsătorie pe acest temei.

Edwards ar fi putut depăși problemele cauzate de păstorirea inadecvată. De asemenea, ar fi putut depăși problemele generate de lipsa vizitelor pastorale. Însă n-a putut depăși opoziția stârnită atunci când a subliniat nevoia de a reforma regula de participare la Masa Domnului. Solomon Stoddard a proclamat învăţătura că necredincioșii pot lua parte la Cină ca mijloc al harului. Edwards a susţinut cu tărie poziția biblică potrivit căreia la Masa Domnului pot lua parte doar cei credincioși. Membrii din Northampton n-au fost pregătiți pentru schimbare. Edwards a forțat această problematică anunțând că va ține prelegeri publice despre subiectul Cinei Domnului. Cei din Northampton i-au boicotat mesajele. Câțiva participanți au venit din alte localități. S-au dezvoltat resentimente și s-a trecut la acțiunea înlăturării lui Edwards. O generație mai târziu, numele lui Edwards a fost reabilitat atunci când bisericile congregaționale din Noua Anglie au reformat regulile privitoare la Cina Domnului.

Privind retrospectiv, Biserica lui Cristos a beneficiat enorm de pe urma disciplinelor și îndemânării teologice a lui Jonathan Edwards.

Fiecare păstor ar trebui să fie călăuzit de hotărârea de a-şi păstra integritatea și îndemânarea teologică prin studiu riguros și devoțiune personală. Când călătorea spre alte localități încălecat pe șaua unui cal, Edwards medita la diferite subiecte teologice şi obișnuia să-şi facă diferite însemnări, pe care şi le prindea apoi de haină. Ajungând acasă, uneori cu hainele pline de notițe, le desprindea și le studia în mai mare profunzime. Să fim teologi mereu activi şi preocupaţi de studiu pentru beneficiul oamenilor pe care-i slujim!

Cărți recomandate

Jonathan Edwards, Iain Murray, Banner of Truth, 503 p., ediție cu copertă tare, 1987.

Jonathan Edwards, George Marsden, Yale University Press, 605 p., ediție cu copertă tare, 2003.

Lucrarea lui Marsden este una strălucită. Relatarea este făcută într-o manieră splendidă. Lucrarea lui Murray redă cu mare abilitate chestiunile teologice. Biografia sa poate sta alături de cea a lui Marsden. Ele sunt complementare.

A God Entranced Vision of All Things – The Legacy of Jonathan Edwards. Editori generali: John Piper și Justin Taylor. Crossway, 284 p., ediție cu copertă moale, 2004.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1] Biografia scrisă de George Marsden, p. 369.

[2] Biografia scrisă de Iain Murray, p. 450.

[3] Personal Narrative and Personal Writings, ed. Claghorn, p. 81.

[4] Praying Together for True Revival, 202 p., ediție cu copertă moale, Presbyterian and Reformed Publishing House. La finalul fiecărui capitol, cartea conține o serie de sumare și întrebări foarte utile.

[5] John Gillies, Accounts of Revival, 1754 și revizuită și extinsă în 1845, Banner of Truth, ediția din 1981.

[6] Seasons of Grace – Colonial New England’s Revival Tradition in its Britain Context, 352 p., OUP, 1991, p. 233. O carte valoroasă și rară.

[7] A God Entranced Vision of All Things – The Legacy of Jonathan Edwards. Editori generali, John Piper și Justin Taylor, Crossway, p. 100.

[8] Cartea lui Sinclair Ferguson intitulată The Holy Spirit a fost publicată de IVP ca ediție de 284 de pagini cu copertă moale în 1996.

Cinci chei esențiale- „Scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31:18)

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

„Așa că Legea, negreșit, este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună”

(Romani 7:12).

Într-o casă spațioasă, dar dărăpănată, folosită drept centru creștin de conferințe, un grup mic de oameni discutau în tihnă și, la un moment dat, au ajuns la subiectul celor zece porunci. Un student care participa la discuţie, adresându-li-se pe un ton prudent ca și cum n-ar fi vrut să ofenseze, a afirmat că, din perspectiva lui, cele zece porunci nu erau foarte provocatoare sau utile pentru sfințirea personală, întrucât ele au strict de-a face cu păcate extreme, precum idolatria, adulterul, furtul sau uciderea. Deşi admitea că acestea menționau sabatul și minciuna, era nedumerit de lipsa unor reguli privitoare la mândrie, egoism sau irascibilitate, fără a mai menționa alte păcate cu care se lupta.

O persoană mai în vârstă din încăpere a afirmat că, probabil, cele zece porunci nu erau destul de specifice, astfel încât putea înțelege cum de și-a închipuit tânărul bogat că le-a păzit pe toate. O altă tânără le considera prea negative şi ar fi dorit nişte sfaturi pozitive privitoare la modul în care ar trebui să trăiască, asemenea celor găsite în fericirile din Predica de pe Munte sau în roadele Duhului exprimate de Pavel: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, și așa mai departe. Fără îndoială că acestea au fost mai relevante pentru creștini.

Toți acești oameni erau creștini sârguincioși care n-ar fi intenționat niciodată să discrediteze vreun pasaj din Biblie. Un pastor din grup s-a lansat apoi într-o apărare a poruncilor, arătând că ele reprezintă sursa și sumarul tuturor celorlalte pasaje din Biblie care vorbesc despre trăirea sfântă și că ele acoperă orice păcat imaginabil – inclusiv mândria și mânia. A schițat rolul, dimensiunea și trăsăturile pozitive ale acestora, descriind modul perfect în care ele slujesc creștinului modern în preocuparea acestuia pentru sfințenie și formarea caracterului.

Autorul acestei cărți nu a fost pastorul de mai sus, însă conţinutul următoarelor câtorva pagini este tipul de răspuns pe care l-ar fi putut da, transpus într-o formă mai amplă. Cartea de față va stabili pe scurt cinci aspecte pe care este vital să le cunoaştem cu privire la aceste porunci, dacă dorim să înțelegem amploarea și adâncimea lor plenare. Pe scurt, cele cinci chei pentru înțelegerea poruncilor sunt următoarele:

În primul rândele reflectă caracterul lui Dumnezeu. Iată un motiv solid pentru a le respecta și a le studia!

În al doilea rândele își păstrează și astăzi autoritatea deplină. Este foarte important de știut că ele tronează peste vechile decrete ceremoniale și civile date pentru o vreme copiilor lui Israel.

În al treilea rând, ele au fost concepute pentru creștini. Desigur că ele sunt imperative pentru întreaga omenire, însă atunci când conținutul lor plenar este recunoscut, ele vor fi relevante îndeosebi pentru persoanele creștine, asigurând reguli pentru închinare și pentru structura bisericii.

În al patrulea rând – și această cheie are un efect dramatic asupra modului în care aplicăm poruncile – fiecare dintre ele include o întreagă familie de păcate.

În al cincilea rând, aceste porunci, deși exprimate mai ales într-o formă negativă, sunt de asemenea porunci referitoare la implementarea virtuților opuse. Cu precădere, ultimele două chei revoluționează modul nostru de întrebuințare a acestui măreț cod pentru sfințenie.

Nimic nu se compară cu aceste porunci în capacitatea de a stimula creşterea în sfințenie, odată ce mințile noastre vor fi pregătite să înțeleagă tot ceea ce ele ne învață. În Noul Testament citim că păzirea lor reprezintă o acțiune de dragoste față de Cristos (Ioan 14:15) și, de asemenea, temelia siguranței (1 Ioan 3:18-19). Este adevărat că respectarea lor nu poate mântui nici măcar un suflet, însă pentru credincioșii mântuiți prin har doar pe baza credinței în Cristos, acestea sunt neprețuite. Cartea de față va urma cele cinci chei biblice ca metodă de înțelegere a bogățiilor „legii împărătești”.

Poruncile reflectă caracterul lui Dumnezeu

În primul rând, este esențial să se conștientizeze că toate cele zece porunci izvorăsc direct din caracterul etern al Dumnezeului sfânt și Îl oglindesc. Nu trebuie să le privim ca pe o primă versiune inferioară a legii lui Dumnezeu; ca pe un cod primitiv a cărui valabilitate se limitează la vremea Vechiului Testament. Ele au fost numite, în mod eronat, reguli temporare stabilite pentru a menține ordinea în rasa umană în timp ce aceasta trăiește într-o lume depravată, însă ele sunt mult mai mult decât atât. Datorită faptului că ele oglindesc caracterul perfect al lui Dumnezeu, vor constitui etalonul după care va fi judecată lumea și, de asemenea, regula permanentă de viață pentru poporul răscumpărat.

Până și Charles Hodge, marele teolog american din secolul al XIX-lea, pierde din vedere acest aspect vital atunci când afirmă că poruncile care vorbesc despre crimă, căsătorie și proprietate nu au relevanţă decât pentru viața prezentă și, în consecință, nu sunt „fundamentate pe natura esențială a lui Dumnezeu”. Această perspectivă este în dezacord cu poziția tradițională a comentatorilor biblici și limitează drastic aplicabilitatea personală a celor zece porunci. Odată ce înțelegem că toate poruncile reflectă caracterul sfânt al lui Dumnezeu, conștientizăm că natura noastră lăuntrică trebuie modelată de acestea.

De pildă, înțelegem că porunca a șasea condamnă crima deoarece stă în caracterul neschimbător al lui Dumnezeu să protejeze și să Se raporteze cu blândețe la poporul Său. Dumnezeu Însuși va respecta pentru totdeauna în gloria eternă porunca a șasea întrucât niciunul dintre cei din poporul Său nu va pieri. Stă în caracterul lui Dumnezeu să nu rănească și nici să nu distrugă pe cineva, cu excepția pedepsirii drepte a păcatului. Moise (așa cum vom vedea) leagă păcatul uciderii de cel al răpirii libertății cuiva și de nimicirea demnității unor părinți vârstnici. Ori de câte ori cineva este disprețuit sau zdrobit emoțional, se comite ceva similar crimei. Motivul principal pentru care un asemenea gest este rău stă în faptul că acesta contravine caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste. Noi trebuie să ne asemănăm mai mult cu El în bunătate – o aplicație evidentă atunci când înțelegem că fiecare poruncă se bazează pe caracterul Dumnezeului nostru glorios.

În mod similar, porunca a șaptea reflectă credincioșia lui Dumnezeu. Interzicerea adulterului nu reprezintă doar un ajutor pentru reglementarea comportamentului sexual uman în această lume rea. Ea este o cerință care va fi respectată perfect (în cel mai înalt sens) toată veșnicia de către Dumnezeu și poporul Său răscumpărat, întrucât va fi o deplină loialitate reciprocă. Odată ce înțelegem că această poruncă izvorăște din caracterul lui Dumnezeu, constatăm că anvergura ei depăşeşte cu mult cadrul familiei și nu suntem surprinși atunci când Isaia, Ieremia, Pavel și Iacov (printre alți scriitori inspirați) folosesc această poruncă pentru a vorbi despre responsabilitatea loialității spirituale.

Porunca a opta – „Să nu furi” – reflectă de asemenea caracterul minunat al lui Dumnezeu, Cel care este marele dătător, nu prădător al oamenilor. Binecuvântările Sale sunt nenumărate și gratuite, iar poporul lui Dumnezeu este chemat să fie asemenea Lui prin a dărui, nu a absorbi, a strânge sau a irosi resursele (și forța emoțională a) altora. Aplicabilitatea poruncii a opta trece dincolo de actul de hoție fizică. (În mod tragic, mulți creștini care nu au furat niciodată ceva material sunt simpli trecători prin bisericile lor pe care le împovărează și, prin urmare, sunt hoți, întrucât nu contribuie cu nimic la mărturia sau efortul spiritual al acestora.) Porunca a opta se bazează pe caracterul infinit milostiv al lui Dumnezeu.

Aceste exemple asigură doar o frântură din aplicația pastorală plenară care iese în evidență de îndată ce înțelegem că poruncile sunt o expresie a caracterului și a preferințelor Dumnezeului Atotputernic. Dar cum putem fi atât de siguri că ele oglindesc caracterul lui Dumnezeu? Răspunsul este că Dumnezeu a afirmat asta, întrucât, atunci când i-a poruncit lui Moise să vestească poporului legea morală, a început cu următoarele cuvinte: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19:2).

Afirmații asemănătoare apar de câteva ori în cărțile lui Moise, toate indicând că legea morală a fost dată ca o exprimare a caracterului lui Dumnezeu sau ca o descriere a sfințeniei Sale. Apostolul Pavel ne învață de asemenea că poruncile sunt mai mult decât simple reguli impuse de Dumnezeu pentru orânduirea societății și subliniază în mod repetat că ele sunt de factură spirituală. În Romani 7:12 și 14 el spune: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună… Legea este duhovnicească.” În consecință, trebuie să afirmăm limpede despre codul moral al celor zece porunci că revelează natura minunată și atributele divine ale lui Dumnezeu.

Poruncile își păstrează și astăzi autoritatea neştirbită

A doua cheie cu ajutorul căreia descoperim bogățiile celor zece porunci constă în cunoașterea faptului că ele reprezintă normele permanente date de Dumnezeu pentru închinare și trăire sfântă. Această idee decurge natural din prima. La urma urmei, dacă poruncile reflectă caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, rezultă că ele vor avea autoritate supremă peste orice rânduieli schimbătoare din vremea Vechiului Testament și până în cea a Noului Testament. Adeseori oamenii întreabă de ce ar trebui separate cele zece porunci de legile civile și ceremoniale pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise și privite drept expresia supremă a legii morale a lui Dumnezeu. De ce ar trebui înlăturate celelalte legi, pe când cele zece porunci își păstrează autoritatea?

Răspunsul ar putea fi dat destul de ușor pe baza Noului Testament, unde constatăm că toate cele zece porunci sunt afirmate prin învățătura lui Cristos și a apostolilor Săi. Unii învățători spun că porunca a patra, privitoare la sabat sau Ziua Domnului, reprezintă excepția, dar se înșală, așa cum vom arăta în studiul asupra respectivei porunci.

Statutul special al celor zece porunci este afirmat îndeosebi de către Moise, care atrage atenția asupra modului în care au fost eliberați israeliții, spunând: „Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului, din nori și din negură deasă, și le-a spus la toată adunarea voastră, fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră și mi le-a dat” (Deuteronomul 5:22). Exodul 31:18 adaugă faptul că poruncile au fost „scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

Dumnezeu a ales un mod unic de a comunica această porțiune specifică din Cuvântul Său. În mod general, El a vorbit prin intermediul unor mesageri umani inspirați – profeți și apostoli – însă El a dat aceste porunci printr-o glăsuire puternică din ceruri și le-a scris în piatră cu „degetul” Său. Această modalitate directă de comunicare a înălțat cele zece porunci mult deasupra legilor ceremoniale și civile care au urmat. Ele au fost marcate într-un mod dramatic drept diferite și „înălțate” într-o poziție din care urmau să strălucească pentru totdeauna pe tot parcursul celor două testamente.

Imediat după ce au fost date cele zece porunci, Domnul le-a dezvăluit prin Moise israeliților o mulțime de alte cerințe într-o manieră mai puțin concretă. El a dat explicații mai detaliate ale poruncilor, a adăugat multe legi pentru situații specifice și de asemenea a anexat legile religioase ceremoniale. Aceste legi secundare au fost destinate următoarelor scopuri:

  • să educe gândirea poporului în vederea înțelegerii conceptelor vitale precum sfințenia lui Dumnezeu sau necesitatea mijlocirii și jertfei.
  • să asigure un sistem temporar de închinare până la venirea lui Cristos;
  • să reprezinte mijloace vizuale care să arate înainte spre lucrarea lui Mesia.

Toate aceste legi secundare, deopotrivă civile și ceremoniale, au fost menite să opereze doar până la venirea lui Cristos, deși principiile lor de bază comunică multe lecții și aplicații în vremea actuală. Cu toate acestea, cele zece porunci sunt așezate pe o poziție superioară tuturor acestora în calitate de lege morală permanentă a lui Dumnezeu și trebuie să discredităm orice învățătură care o pune pe același nivel cu legile care și-au pierdut valabilitatea odată cu venirea lui Cristos.

Poruncile au fost concepute pentru credincioși  

A treia cheie care ne ajută să înţelegem cele zece porunci este conştientizare faptului că ele au fost date pentru a sluji unui scop dublu. Este evident că ele au fost intenționate să fie imperative pentru întreaga omenire, însă în același timp au fost concepute să fie utile mai ales celor care-L cunosc cu adevărat și care-L iubesc pe Domnul. Pentru omenire, la modul general, cele zece porunci reprezintă standardele dreptăţii în vederea acceptării înaintea lui Dumnezeu, ele împiedicând intrarea în ceruri a oamenilor vinovați și neiertători. Singura cale pentru păcătoși de a fi spălați și răscumpărați este împlinirea de către Cristos a cerințelor legii în locul lor, El plătind pedeapsa veșnică a păcatului pentru poporul Său.

Înainte de convertire, poruncile tronau peste noi pentru a ne condamna și a ne convinge de păcat, dar odată ce am fost aduși la Cristos, aceleași porunci au căpătat o expresie binevoitoare și au devenit un îndrumător și un ajutor deosebit. Pe de o parte, ele sunt imperative absolute pentru întreaga rasă umană și vor reprezenta fundamentul judecății, iar, pe de altă parte, constituie manualul de purtare, închinare și binecuvântare pentru toți cei mântuiți. Învățăm aceasta de la Moise, care a subliniat caracterul oportun special al legii pentru credincioși prin următoarele cuvinte: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta” (Deuteronomul 6:5-6). În pasajul acesta Moise n-a vorbit despre o ascultare izvorâtă din teamă, ci a prezentat legea ca pe ceva destinat să fie o binecuvântare pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceștia, poruncile urmau să arate direcția, dar și să fie prețioase, convingătoare și o sursă de inspirație.

Putem găsi în porunci o asemenea sursă de inspirație? Da, dacă păstrăm această cheie, anume, să conştientizăm că ele au fost în mare parte stabilite avându-se în vedere persoane născute din nou. Când Domnul a prezentat poporului poruncile Sale, a spus: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Aceste cuvinte exprimă relevanța specială a poruncilor pentru poporul care a experimentat eliberare și libertate din partea lui Dumnezeu. Ele au fost scrise ca un cod al bunătății, ca „formula” pentru a rămâne în libertate. Scopul lui Dumnezeu a fost de a-și proteja copiii Săi dragi de rău, și astfel le-a spus (în consecință): „Eu v-am dus din sclavie în libertate, și iată legile care vă vor ține pe calea binecuvântării.”

Menirea dublă a poruncilor este comparabilă cu un masiv pod basculant din fier care oprește intrarea într-un castel împrejmuit de un șanț cu apă, însă atunci când se dă semnalul care permite cuiva intrarea în respectivul castel, acea barieră impasibilă este coborâtă și devine pod peste apă. Odată coborât podul, persoana care trece peste el vede un drum solid din fier cu balustrade robuste, sigure, iar bariera amenințătoare devine un ajutor și un sprijin. Acest exemplu nu-și atinge pe deplin scopul, întrucât cele zece porunci nu sunt nicidecum un pod sau un mijlocitor între om și Dumnezeu, însă, în pofida acestui fapt, mântuirea transformă poruncile din inamici în prieteni. Prin urmare, trebuie să ne apropiem de porunci cu așteptări înalte de a primi ajutor personal, pastoral și sfătuire. Trebuie să ne așteptăm să auzim de la ele cuvinte amabile și protectoare. Spre exemplu, una dintre ele, când este privită în această lumină, devine o poruncă menită să protejeze bisericile de instabilitatea pe care o provoacă o conducere lipsită de experiență. Cum ni se pot garanta, în calitate de creștini, binecuvântările minunate ale lui Dumnezeu, inclusiv dovada clară a prezenței Sale? Răspunsul este – pe baza acestor porunci. Cu toate că ele sunt imperative pentru toți oamenii și fără îndoială că includ interziceri rigide, acestea sunt printre cele mai bune și mai productive cuvinte menite să-i apere şi să-i modeleze pe creştini.

Fiecare poruncă include o „familie” de păcate      

A patra cheie cu ajutorul căreia scoatem la iveală întreaga valoare a poruncilor este indispensabilă, deoarece, atunci când această cheie este neglijată, orice explicare sau înțelegere devin cât se poate de superficiale. Această a patra cheie constituie convingerea că fiecare păcat pe care îl menționează poruncile reprezintă o întreagă specie de păcate. Fiecare păcat menționat reprezintă nelegiuirea supremă a unei întregi familii de fapte nelegiuite. Moise demonstrează acest principiu în câteva pasaje, iar Noul Testament îl confirmă în mod repetat. De pildă, se știe bine că porunca privitoare la adulter include și pofta din inimă, iar porunca referitoare la crimă include și ura. Prin urmare, când o poruncă interzice un păcat major, în sfera acesteia trebuie incluse toate păcatele „mai mici” din aceeași familie.

Fără îndoială că poruncile trebuie înțelese conform sensului principal și trebuie respectate la nivelul păcatului menționat, însă limitarea poruncilor la păcatele menționate în mod specific le anulează toate sensurile, mai puțin cel de la suprafață. Trebuie să ne întrebăm în permanenţă – Ce alte păcate se găsesc în aceeași familie cu fărădelegea supremă și reprezentativă menționată? Moise ne oferă de multe ori răspunsul pe măsură ce explică legea și vom face referire la „comentariul” său în capitolele următoare. Spre exemplu, atunci când sunt interziși idolii și imaginile, ne dăm seama că acesta este păcatul suprem al unei familii de nelegiuiri și că sunt incluse și forme care depășesc sensul literal al idolului. Dacă, în consecință, există ceva în închinarea sau în viețile noastre care devine o sursă de încântare sau satisfacție carnală, și care-L înlocuiește pe Dumnezeu, atunci vorbim de un idol. În mod similar, adulterul literal este cel mai mare păcat dintr-o familie de fărădelegi care include toate celelalte forme de infidelitate, precum și adulterul spiritual. Vom explora (și vom confirma) aceste „familii” de păcate în capitolele următoare.

Poruncile includ virtuțile opuse

Ultima cheie care ne ajută să înţelegem şi să apreciem poruncile constă în convingerea că ele sunt menite să fie tratate într-o manieră deopotrivă pozitivă şi negativă. Cu toate că sunt formulate într-o manieră negativă, Dumnezeu intenționează să ne îndrepte spre virtutea opusă a fiecărui păcat. Poruncile sunt exprimate într-un mod negativ deoarece prima lor menire este aceea de a sublinia păcătoșenia omului, însă credincioșii sunt chemați să iubească și să cultive trăsăturile opuse ale fiecărui aspect interzis. Acesta este modul în care Noul Testament ne învață să privim spre porunci, după cum citim, de pildă, în Evrei 13:5 – „Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.»” Mulțumirea și încrederea în Domnul sunt virtuțile derivate din porunca a zecea.

Aceasta a fost o metodă de interpretare intenționată de Dumnezeu încă de la început pentru a fi adoptată de către poporul Său și, prin inspirație, Moise a exemplificat astfel: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6:5), cuvinte alese ulterior de Domnul Isus drept sumar perfect al primei table cu porunci. Dintotdeauna s-a intenționat ca adevărații credincioși să caute latura pozitivă a fiecărei interdicții. Moise ne îndeamnă din nou să medităm la trăsăturile pozitive, spunând: „Ci să păziți poruncile Domnului Dumnezeului vostru, poruncile Lui și legile Lui pe care vi le-a dat. Să faci ce este bine și plăcut înaintea Domnului, ca să fii fericit” (Deuteronomul 6:17-18). Nimic nu putea fi mai pozitiv decât acest îndemn părintesc. Dacă nu vom fi capabili să identificăm purtarea bună pe care o implică fiecare poruncă, vom rata complet înțelesul. Pe baza fiecărei porunci trebuie să construim o înțelegere solidă a felului de popor care ne vrea Dumnezeu să fim, ținând cont de acțiunea bună opusă fiecărui păcat.

*****

Înainte de a demara acest studiu, trebuie stabilit limpede că toate binecuvântările pe care le primim pe tot parcursul vieții le datorăm lui Cristos. Credincioșii nu-și câștigă, nici nu-și asigură o binecuvântare continuă pe baza ascultării de lege, deoarece toate beneficiile, pe tot parcursul vieții, vin doar pe baza meritelor și lucrării lui Cristos. Năzuinţa noastră după sfințenie nu ne poate procura nimic, întrucât suntem lipsiți de dreptatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu ne cere să dorim de bunăvoie și cu bucurie să umblăm în conformitate cu legea morală, pentru a-L cinsti și a-L onora. S-ar putea ca un copil să primească o răsplată pentru bună purtare, care să constea într-o excursie sau într-un dar, însă eforturile copilului nu procură banii cu care este plătită respectiva răsplată. În același mod, Dumnezeu îi „răsplătește” pe cei drepţi, însă aceste răsplătiri sunt dobândite în întregime de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos și sunt răsplătiri ale harului. Totuși, indiferența față de poruncile lui Dumnezeu va periclita odihna spirituală, siguranța, rugăciunea de mijlocire și răspunsurile la rugăciune și ar putea chiar să atragă asupra noastră disciplinarea lui Dumnezeu (vezi Evrei 12).

Versetele din Scriptură care confirmă autoritatea permanentă a poruncilor sunt oferite în anexă.

Articol preluat din cartea Reguli date de Dumnezeu pentru sfințenie de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

© Editura Făclia, 2012

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Martin Luther şi Reforma

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Luther a reușit să dobândească o claritate remarcabilă în ce privește calea mântuirii ca dar dat de Dumnezeu doar prin credință, acea credință care presupune o adevărată încredere în Cristos, și nu doar o simplă încuviințare a minții. Prin urmare, nu e de mirare că Satan și-a dat toate silințele să-l denigreze pe Luther ca fiind un bețiv depravat, o idee care a predominat în Biserica Romano-Catolică până când erudiția demnă de crezare a spulberat un asemenea nonsens, așa cum voi arăta în acest capitol. În vremurile recente, Luther a fost criticat ca fiind un persecutor al evreilor. Luther a fost un maestru al hiperbolei. Este regretabil că această trăsătură l-a tras în jos în anumite împrejurări. Nerăbdarea lui Luther față de evrei și limbajul său netemperat referitor la aceștia este deplorabil și complet inacceptabil. Însă nu trebuie să îngăduim acestor aspecte să eclipseze măreția atitudinii pe care a luat-o în favoarea Evangheliei. O paralelă este cea a regelui David a cărui cumplită cădere în păcat nu ne face să refuzăm să-i mai citim psalmii.Dintre toți conducătorii din istoria Bisericii lui Cristos, personal am avut parte de mai multă inspirație de la Martin Luther decât de la oricare altul. Un lider de calibrul lui este extrem de rar și tipul de scenariu în care a fost nevoit să se înscrie e unic. El n-a stat niciodată să se gândească pe îndelete la o strategie așa cum fac păstorii din bisericile locale. A vrut pur și simplu să dezbată chestiuni cruciale. Atunci când a țintuit cele 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg, a sperat doar să organizeze o dezbatere constructivă. Ceea ce a urmat a fost asemenea unei tornade. Din acel moment el a fost depăşit de evenimente. Începând cu anul 1517, a reacționat prin scrierile sale cum a ştiut mai bine la criză după criză.

Luther a fost de asemenea impetuos și față de anabaptiști, unii dintre ei comportându-se de o manieră absurdă. Anabaptiștii au avut o perspectivă corectă asupra bisericii adunate, însă persecuția le-a răpit prilejul de a se dezvolta în teologi remarcabili. Ar fi bine să ne aducem aminte că Luther, asemenea nouă tuturor, a avut picioare de lut. A fost tributar vremurilor sale. Minunea este că, datorită puterii și harului lui Dumnezeu, prin el s-au înfăptuit realizări uimitoare.

Luther a fost cu precădere un profesor de seminar începând cu anul 1512 și până la finalul vieții sale, în 1546. Însă, în același timp, a fost un păstor și predicator remarcabil, așa cum vom vedea. Teologia este motorul care pune în mișcare întreaga lucrare autentică a Evangheliei. Luther a fost un teolog formidabil. Și-a folosit acest dar pentru a recupera câteva adevăruri principale, inclusiv doctrina crucială a mântuirii. Voi schița moștenirea principală pe care a lăsat-o Martin Luther bisericii universale, și anume justificarea prin credință. Asemenea tuturor ființelor umane, Luther a avut picioare de lut. Așa cum a fost indicat mai sus, el a fost caracterizat de anumite deficiențe majore, iar pe acestea le voi analiza în cadrul ultimei secțiuni intitulate „Luther și Reforma denominațiilor în prezent”.

Scurtă prezentare a vieții sale

Martin Luther s-a născut în Eisleben în anul 1483. Părinții lui au fost deosebit de religioși și muncitori. Hans Luther a lucrat în industria de exploatare a cuprului. N-a fost niciodată înstărit, însă a investit cât a putut în educaţia copiilor săi.

Luther a fost bine pregătit pentru lucrarea la care a fost chemat. A dobândit cele mai bune grade academice pe care le putea oferi Biserica Germană medievală. În Imperiul German n-au fost întemeiate universități decât spre jumătatea secolului al XIV-lea, la Praga (1348), Viena (1305), Heidelberg (1368), Cologne (1388), Erfurt (1392) și Leipzig (1409).[1] În 1502, Frederic cel Înțelept a întemeiat o nouă universitate în Wittenberg pe care Luther a făcut-o celebră. Hans Luther a dorit ca Martin să devină avocat. A plătit ca el să devină student la Universitatea din Erfurt în 1501. Martin a studiat în programul de master pe care l-a terminat în cel mai scurt timp posibil, absolvind cu excelență și fiind al doilea din șaptesprezece studenți.

În luna iulie a anului 1505 Martin a fost surprins de o furtună cu tunete. A fost îngrozit de perspectiva morții atunci când, în timpul furtunii, un fulger l-a ucis pe un prieten care călătorea cu el. A jurat atunci că se va călugări. Părinții au fost profund dezamăgiți de hotărârea lui. Hans Luther a fost scandalizat și s-a dezis de Martin. Ulterior, cei doi s-au reconciliat. Martin a intrat într-o mănăstire augustiniană în Erfurt în luna august a anului 1505, la vârsta de 21 de ani. A fost ordinat ca preot în 1507.

În Erfurt, călugării augustinieni puseseră bazele unei programe generale de studii pentru membrii lor. Conducătorului acesteia, care trebuia să aibă doctoratul, i se cerea de asemenea să fie cadru didactic în teologie și la universitate. Prin intermediul lucrărilor lui Gabriel Biel, precum și ale lui Ockham, Duns, Scotus, Petrus din Ailly și Thoma D’Aquino, Martin a ajuns să cunoască dogmatica de sorginte creștină. Pentru Martin, Augustin a fost cel mai important teolog. Îndeosebi prin Augustin, a ajuns să înțeleagă limitele erudiților dogmatici precum Aquino. În vremea aceea, Johannes von Staupitz era vicar general al mănăstirilor germane augustiniene. Acesta a vrut să se debaraseze de responsabilitatea pe care o deținea și evident că l-a pregătit pe Luther spre a-i fi succesor. Sub îndrumarea sa spirituală, Luther a absolvit toate nivelurile de studiu teologic, inclusiv doctoratul – și asta în cel mai scurt timp posibil. Cerința minimă prevedea cinci ani de studiu.

Toate acestea s-au petrecut în pofida faptului că Martin Luther se afla într-o frământare spirituală. Era frământat deoarece nu avea siguranța mântuirii. A încercat totul, inclusiv postul și mărturisirea tuturor păcatelor cunoscute. În 1513 a început să țină prelegeri din cartea Psalmilor. A continuat prin a expune Romani, Galateni și Evrei. Acest studiu intensiv al Scripturilor a fost modalitatea convertirii sale. S-a frământat cu semnificația termenului „dreptate” din Psalmul 31 și mai apoi a studiat echivalentul din Noul Testament al acestuia găsit în Romani 1:17. Atunci când a înțeles că dreptatea lui Dumnezeu este un dar care se primește prin credință, a fost numaidecât eliberat. El a afirmat: „Am simțit că am renăscut și că am pășit pe porți deschise spre paradis.”[2]

Primul dintre cele trei evenimente principale ale Reformei a fost afișarea celor 95 de teze pe ușa Bisericii din Wittenberg în 1517. Aceste teze vizau o paletă largă de aspecte și nu aveau în vedere doar condamnarea traficului cu indulgențe practicat de Johan Tetzel. De pildă, articolul 32 afirmă că arderea ereticilor este contrară voinței Duhului Sfânt. În explicația dată, Luther face referire la arderea lui Jan Huss și Ierome în urma Conciliului de la Constance. El i-a apreciat pe acești bravi credincioși ca fiind buni creștini și ca fiind pe nedrept arși drept eretici, apostați și anticreștini. Luther a condamnat de asemenea arderea martirului Savonarola de către Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503). Este important de înțeles că indulgențele nu aveau de-a face cu viața veșnică. Nu asta era chestiunea implicată. Indulgențele erau vândute pentru a scurta perioada petrecută în purgatoriu. Acestea puteau fi cumpărate pentru sine sau pentru rudeniile cuiva. Faptul acesta a fost afirmat clar de Tetzel, așa cum putem vedea numaidecât din tipul de apel pe care-l făcea în cadrul tehnicii sale de vânzare:

„Ascultați glasurile rudelor voastre dragi și ale prietenilor voștri care vă imploră spunând: «Aveți milă de noi. Suntem într-un chin cumplit din care voi ne puteți scoate cu câțiva bănuți». N-ați vrea să faceți asta? Deschideți-vă urechile. Auziți-l pe tatăl care-i spune fiului său, pe mamă care-i spune fiicei sale: «Te-am născut, te-am crescut, ți-am lăsat averea, iar tu ești fără milă și nu ești gata să plătești un preț atât de mic pentru eliberarea mea. Mă vei abandona aici în flăcări? Vei amâna gloria care mi s-a promis?» Aduceți-vă aminte că aveți posibilitatea să-i eliberați, pentru că

Odată ce sunetul bănuțului în cufăr s-a auzit,

Sufletul din purgatoriu este izbăvit.”

Martin a simțit o indignare profundă din pricina acestei practici necinstite. Clocotea de mânie. Mânia aceasta a fost evidentă în cele 95 de teze. Iuțeala cu care au fost distribuite aceste teze este una dintre minunile din istoria bisericii. Dedicatul erudit Myconius a sugerat că „în decurs de două săptămâni, întreaga Germanie îi citise tezele, iar în interval de o lună, întreaga creștinătate, ca și când chiar îngerii îi purtaseră mesajul.” Aproape imediat, o încântare electrizantă a cuprins reacțiile populare. Reforma lui Luther a început cu un aer al supranaturalului. Impactul său instant asupra vieții ecleziale și politice din Germania a părut miraculos.[3]

Un rezultat a fost secarea veniturilor asigurate până atunci de vânzarea indulgențelor. Martin a spus că va „face o gaură în toba lui Tetzel”. Curând, Tetzel n-a mai fost în stare să-și facă apariția pe străzi de teamă că va fi atacat de mulțime și spânzurat. Scandalul indulgențelor l-a doborât pe Tetzel. În decurs de un an, zăcea deja pe moarte. Dintre toți, doar Luther i-a scris pentru a-l mângâia, îndemnându-l să nu pună asupra sa întreaga vinovăție pentru traficul cu indulgențe.

Strădaniile papei de a-l reduce la tăcere pe Luther au fost sistematice. Motivația a fost faptul că cele 95 de teze aveau un efect devastator asupra eforturilor Vaticanului de strângere de fonduri. Papa le-a cerut conducătorilor augustinieni să se ocupe de Luther. În consecință, el a fost convocat la Heidelberg, unde a prezentat o temeinică pledoarie teologică în sprijinul celor 95 de teze. Evident că ceilalți colegi din ordinul augustinian nu urmau să aplice vreo măsură disciplinară.

Luther a fost convocat să se prezinte la Roma pentru a da socoteală de scrierile sale. Însă prințul Frederick a intervenit în sprijinul său și a securizat audierea lui Luther în prezența cardinalului Cajetan în Augsburg. Faptul a dus la o luptă aprigă, iar răbdarea cardinalului a ajuns la capăt. Viața lui Luther a fost scăpată la limită în această împrejurare. A fost informat că s-a pus o recompensă pentru arestarea lui și că urma să fie dus la Roma. Fără îndoială că n-ar fi supraviețuit niciodată capturării. Un slujitor credincios l-a trezit pe Luther în miezul nopții și l-a ajutat să scape fugind printr-o poartă dosnică a cetății. A călătorit cu calul fără oprire timp de 40 de minute până la Monheim. În drumul spre casă, a văzut copii ale ordinelor date de cardinal prin care se autoriza arestarea sa. Privim admirativ la modul providențial în care viața i-a fost scăpată de execuție. Mulți se așteptau ca în scurt timp el să fie ars, așa cum se întâmplase cu o sută de ani mai devreme cu Jan Huss.

Următorul pas pentru a-l reduce la tăcere pe Luther a fost chemarea sa la o confruntare publică alături de Johann Eck, campionul papistaș al dezbaterilor din vremea aceea. Fără îndoială, aceasta era menită să-l intimideze pe Luther. Confruntarea a avut loc în Leipzig în anul 1519. Spre delectarea negrăită a oponenților lui Luther, Eck părea invincibil. În primele dezbateri purtare cu Karlstadt, colegul lui Luther, se părea că deţine superioritatea. Lucrurile au stat complet diferit în confruntarea cu Luther, care i-a respins lui Eck cu claritate argumentele. Atunci când Eck și-a dat seama că Luther era pe cale să câștige confruntarea, a recurs la măsura disperată a intimidării, etichetându-l pe Luther drept eretic care o apucase pe urmele lui Jan Huss și care merita să fie tratat asemenea acelui eretic. Luther a spus că poziția lui este identică cu a lui Huss. Gestul acesta a fost unul curajos, fiind admirat de mai tinerii umaniști care au făcut front comun în a-l susține.[4]

Al doilea eveniment principal în această perioadă crucială s-a petrecut în 1520 și a fost răspunsul lui Luther la excomunicarea sa din Biserica Romei. Acest lucru l-a șocat, întrucât sperase și se rugase ca expunerea de către el a corupției și chemarea la reformare să fie luate în serios. Textul excomunicării a fost publicat pretutindeni pentru a-i descuraja pe oameni să citească lucrările lui Luther. Reacția lui Luther a fost să cheme laolaltă profesorii și studenții de la Universitatea din Wittenberg și să organizeze o procesiune pe străzile orașului care să se finalizeze cu ieșirea din cetate, acolo unde se ardeau gunoaiele. A dat ordin să fie pregătit un foc mare. Atunci când procesiunea a ajuns acolo, s-au adunat cu toții în jurul focului. Luther a ordonat ca toate cărțile care expuneau legile papale și care îndelungă vreme îi ținuseră pe atât de mulți în sclavie să fie aruncate în flăcări. După aceea, Luther a scos din haina sa bula papală de excomunicare și a azvârlit-o în foc.

Gestul acesta a fost semnul că poporul trebuia să înlăture sclavia legii papale pentru a se bucura de libertate. Vestea despre acțiunea cutezătoare a lui Luther și despre disprețul său față de tradiția papistașă s-a răspândit pretutindeni. A insuflat curaj în toți cei care au susținut Reforma. În biografia pe care o scrie, Richard Friedenthal exprimă cu abilitate importanța acestei acțiuni: „Într-o acțiune atât de radicală încât a fost de neegalat, el mai întâi a ars decretele, un gest mult mai semnificativ, întrucât reprezenta fundamentul papalității și al Bisericii instituționale. Contemporanii săi au privit în mod justificat acest gest drept cea mai cutezătoare acțiune; arderea bulei a fost secundară, și nici măcar nu este menționată în rapoarte. Arderea de către Luther a întregului corpus de legi format de-a lungul secolelor a însemnat sfârșitul ascendenței medievale a Bisericii, care s-a văzut pe sine întruchipată de această colecție de legi. Legea canonică s-a dezvoltat din gândirea latină a Romei antice, din tradiția împăraților romani; ea a fost culminarea Romei imperiale, a cărei moștenire a fost asumată de Biserică.”[5]

Nunțiul papal Eleander a comunicat Romei dificultatea pe care a întâmpinat-o atunci când a încercat să aplice excomunicarea și interdicția privitoare la citirea cărților lui Luther. El a raportat că nouă părți din zece din populația germanilor strigau: „Luther!”, iar a zecea parte: „Moarte Papei!”[6]

A treia și ultima parte a acestei perioade dramatice s-a petrecut anul următor în orașul Worms. Lui Luther i s-a cerut să se prezinte în fața împăratului Charles al V-lea și să se dezică public de scrierile sale. Lucrul acesta era menit să-i inspire o teamă care să-l determine la supunere. Cum poate cineva să sfideze pe Papa, pe împărat și 1.000 de ani de tradiție? Luther nu și-a abandonat poziția în fața convocării imperiale. Înaintea sălii arhipline au fost expuse pe o masă aproximativ douăzeci dintre scrierile sale. I s-a solicitat să se dezică de ele. El s-a apărat spunând că dacă lucrările pe care le-a scris erau biblice, și așa le considera el, atunci nu se putea dezice de ele.

Dramatismul acestei întruniri istorice este bine surprins de către Bainton atunci când descrie astfel scena: „Eck către Luther: «Martin, scrierile tale nu se remarcă într-un mod suficient. Cele mai vechi au fost rele, iar cele mai recente și mai rele. Apelul tău de a-ți fi evaluate prin prisma Scripturii este cel pe care-l formulează întotdeauna ereticii. Tu nu faci altceva decât să reînnoiești erorile lui Wycliffe și Huss. Cât se vor bucura evreii și turcii când îi vor auzi pe creștini dezbătând dacă s-au înșelat în toți acești ani! Ești gata să-ți pui gândirea ta mai presus de cea a atâtor bărbați și femei faimoase și să pretinzi că știi mai multe decât toți aceștia? N-ai niciun drept să pui la îndoială cea mai sfântă și ortodoxă credință, instituită de Cristos, legiuitorul perfect, proclamată în toată lumea de apostoli, pecetluită cu sângele martirilor, confirmată de sfintele concilii, stabilită de Biserică și în care au crezut toți părinții noștri până la moarte, lăsându-ne-o drept moștenire, și asupra căreia acum ne este interzis de papă și de părinți să purtăm dezbateri, ca nu cumva discuțiile să devină interminabile. Martin, te întreb – și răspunde cu sinceritate și fără echivoc – te dezici de cărțile tale și de erorile conținute de ele sau nu?’”

„Luther a răspuns: «Întrucât maiestatea sa și dregătorii săi așteaptă un răspuns simplu, voi răspunde fără echivoc și fără ocolișuri. Mă dezic doar dacă voi fi convins de Scriptură și de gândirea sănătoasă – nu accept autoritatea papilor și a conciliilor, pentru că aceștia s-au contrazis reciproc – conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!’”

Prima versiune mai conţinea cuvintele: „Aceasta mi-e poziția. Nu voi proceda altfel.”[7] De pe urma acestei situații memorabile prețuim faimoasele cuvinte ale reformatorului.

„Nu pot și nu voi retracta nimic, pentru că a merge împotriva conștiinței nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute! Amin!” Istoricii dezbat privitor la exactitatea cuvintelor rostite, însă indiferent de amănunte, rezultatul a fost clar. Luther a respins compromisul.

Prinții germani au fost hotărâți să-l protejeze pe Luther. Au pus la cale răpirea lui în drum dinspre orașul Worms. Planul era menit să-i salveze viaţa. A fost dus la Castelul Wartburg. Acolo a stat și a trudit fără contenire asupra lucrărilor sale până când a trecut furtuna. Osteneala sa în timpul petrecut la Wartburg, pe care l-a numit „Patmosul meu”, a inclus traducerea întregului Nou Testament în limba sa maternă.

Lucrarea principală a Reformei fusese înfăptuită. De la acela punct, era o chestiune ce ținea de consolidare.

În 1525, Martin s-a căsătorit cu Katharina von Bora, o fostă călugăriță. Cu doi ani înainte, Luther a fost implicat în organizarea fugii a doisprezece călugărițe dintr-o mănăstire. Katie era una dintre ele. Cuplul a beneficiat de o casă și proprietate mare, similară mai degrabă unei ferme de mici dimensiuni, de care Katie s-a ocupat foarte bine. În mod constant trebuia arătată ospitalitate studenților și unui mare număr de vizitatori veniţi din toate colțurile Europei.

Katie a fost întocmai tipul de soție de care Luther avea nevoie. Era o mamă conștiincioasă, o gospodină eficientă, un înțelept administrator al terenurilor, grădinilor, cirezilor și al celorlalte animale, aspecte pentru care Luther avea atât de puțin timp. După 1540, el a numit-o ocazional „șefa Zulsdorfului”, întrucât uneori ea făcea vizite îndelungate la ferma pe care Luther o cumpărase atunci când fratele ei era pe cale să o piardă prin prescripția ipotecii. Conducerea exercitată de Katie i-a sporit cu siguranţă venitul lui Luther, înlesnind sarcina asigurării resurselor pentru familie și pentru o mulțime de nepoate, nepoți, mătuși și rudenii nevoiașe și, totodată, l-a eliberat pe Luther de multe amănunte și responsabilități privitoare la familie.

Așa cum s-a menționat anterior, Luther a continuat ca profesor la universitate, predând Biblia și teologia până la moartea sa, la vârsta de 62 de ani. Munca de la seminar a fost pentru el principala sursă de venit prin care și-a câștigat existența. Pentru a împlini nevoile urgente de reformă, Martin a scris într-o manieră prolifică. Tipografii îi așteptau întotdeauna cu nerăbdare următorul manuscris. În Wittenberg au fost în cele din urmă înființate treizeci de edituri. Producția a fost atât de mare în perioada Reformei între anii 1517 și 1524 încât niciodată după aceea n-a fost depășită în Germania. Calitatea muncii sale n-a scăzut.

De pildă, în 1520 el a scris un tratat despre fapte bune bazat pe Cele Zece Porunci și despre papalitate, în care-l descrie pe papa drept „adevăratul anticrist despre care vorbește întreaga Scriptură”. Într-o lucrare ulterioară despre Roma, intitulată Către nobilimea germană, Luther a respins autoritatea papei peste conducătorii civili și a explicat adevărul preoției tuturor credincioșilor. În această lucrare a condamnat corupția Curiei. De asemenea, în acel an a scris Robia babiloniană a Bisericii în care a redus numărul sacramentelor de la șapte la două. Reforma a instituit o manieră complet nouă de gândire și de trăire. Erau necesare expuneri și îndrumări bazate pe Scriptură referitoare la o paletă largă de subiecte. Ceilalți reformatori l-au comparat pe Luther cu un Ilie modern.[8] În 1561, conaționalul său german Cyriakis Spangenberg a publicat o lucrare în care a lăudat scrierile lui Luther numindu-le „o comoară dată de Dumnezeu care trebuie onorată după Biblie”, întrucât Luther „cu fiecare ocazie, L-a arătat pe Cristos, Cel drag nouă, și a pus înainte adevărata cale spre ceruri”. Spangenberg a recunoscut claritatea și puterea scrierilor lui Luther când a afirmat că „niciun alt învățător n-a dat vreodată o învățătură mai clară și mai ușor de priceput privitoare la distincția adecvată dintre lege și Evanghelie, alături de o înțelegere corectă a dreptăţii, faptelor bune și pocăinței”[9].

În drumul său spre Mansfield cu scopul de a potoli o dispută izbucnită, acolo Luther s-a îmbolnăvit. A murit în Mansfield. Trupul i-a fost dus înapoi și îngropat în Biserica Fortăreață din Wittenberg, aceeași biserică unde își pironise cele 95 de teze. Luther n-a strâns niciodată bani, aşa încât Katharina n-a rămas cu prea mult. Din fericire, principele elector i-a purtat de grijă. Ea a murit șase ani mai târziu.

Luther ca păstor și predicator

În eseul său despre Luther și istoria modernă a bisericii, James M. Kittelson respinge ideea potrivit căreia reformarea bisericii ar fi fost forța motrice în dezvoltarea personală a lui Luther și în cariera sa de călugăr, profesor, teolog și chiar reformator. Kittelson sugerează că preocuparea sa pentru suflete este dinamica prin care cineva îi poate înțelege deopotrivă viața și lucrările.[10]

Cinci sunt sferele în care observăm rolul de păstor al lui Luther.

În primul rând, se observă în grija sa față de propria familie. El și Katie au avut șase copii, trei băieți și trei fete. O fiică le-a murit încă de foarte mică, iar Magdalena a murit cam pe la unsprezece ani. În familia extinsă care s-a adăugat la această familie numeroasă au făcut parte două fiice și patru fii ai unei surori de-a lui Luther; Hans Polner, fiul unei alte surori; de asemenea o altă soră; un alt nepot, fiul fratelui său, o strănepoată, Anna Strauss, o învățătoare, Margarethe von Mochau; alți tutori ai copiilor lui Luther, la un moment dat în număr de șase, și mătușa Lena, aceeași care fugise cu Katie din mănăstire și care s-a îngrijit cu credincioșie de copii până la moartea ei în 1537. La acești membri mai mult sau mai puțin permanenți ai familiei trebuie adăugat numerosul grup de călugărițe și călugări care au rămas fără ocupație, cei doisprezece oaspeți la masă care au petrecut diferite perioade de timp sub acoperișul lui Luther, fluxul regulat de musafiri și păstori băștinași lipsiți de o biserică. Toți cei care, indiferent de perioadă, au locuit în casa lui Luther, au fost considerați membri ai familiei și se aștepta de la ei să se conformeze obiceiurilor familiei. Li se cerea să studieze catehismul, să se roage, să participe la momentele devoționale ale familiei, care includeau lecturarea în ziua de duminică dintr-o învățătură devoțională sistematizată pentru familie.

În viața de familie a lui Luther erau create de asemenea condițiile pentru o recreere deplină. În grădina lui Luther se găsea o pistă de popice deosebit de îndrăgită de cei tineri și de prietenii familiei. Uneori, chiar și Luther își găsea timp să arunce vreo câteva bile. Copiii beneficiau de un loc generos de joacă în grădinile întinse ale casei familiei Luther. Muzica și cântarea erau îndrăgite de familie, iar șahul era un joc deosebit de apreciat de Luther. Timpul petrecut la masă îi oferea lui Martin oportunitatea de a sta de vorbă cu familia sau cu oaspeți și cu studenți, care de multe ori își notau cuvântările acestuia, publicate ulterior sub titlul Cuvântări de la masă. Adeseori dădea dovadă de simţul umorului. De pildă, s-a minunat cum un colecționar de relicve a reușit să găsească o pană aparținându-i îngerului Gavril! A fost surprins de pretenţia potrivit căreia Germania adăpostea optsprezece locuri de îngropare ale apostolilor lui Cristos, când Domnul nostru a desemnat doar doisprezece apostoli!

Martin a fost un maestru al cristologiei și a îndrăgit Epistola către Evrei. A adorat întruparea lui Cristos, așa cum vedem din următoarea sa compoziție:

Micuțul nostru Domn, fii slăvit
Că-n planul Tău, în lumea noastră ai venit
Te-ai născut din viitoarea soție a unui bărbat
Și îngerii cu toţi îți cântă ne-ncetat!
Eternul Fiu al Tatălui culcat
Într-o iesle cu nutreț uscat
Veșnicul Fiu al Tatălui veni
În trup fragil, în sânge și lacrimi.
Cel ne-nțeles de către omenire
S-a cuibărit în hainele Mariei
E doar un copilaş, un bebeluș cuprins de somn
Dar peste-ntreaga lume este Domn.

A doua sferă a păstoririi ori îngrijirii îi cuprinde pe colegii tutori ai lui Luther de la universitate. Impactul avut de Luther asupra celorlalți profesori de la Universitatea din Wittenberg a fost imens. N-a avut odihnă până când nu i-a convins pe toți cei 22 de profesori de adevărurile biblice pe care a fost fundamentată Reforma. Întregul corp profesoral l-a susținut pe Luther pe parcursul celei mai periculoase perioade între 1517 și 1522, atunci când a fost excomunicat, iar scrierile sale interzise. Legăturile afective ale celorlalți față de el au fost strânse. De pildă, Melanchthon a spus: „Dacă este cineva pe pământ pe care să-l iubesc, acela este Martin cu ale sale scrieri pioase. Pe toată fața pământului n-a existat un om mai mare decât el. Mai degrabă aș muri decât să mă separ de omul acesta.”[11] Nicholas von Amsdorf a fost un altul care a renunţat la teologia scolastică s-a îndreptat pentru a susține cu înflăcărare Reforma. Apropierea sa de Luther este văzută în faptul că l-a însoțit în Worms și i-a stat alături atunci când a fost răpit și a dispărut ajungând în Wartburg.

A treia sferă a preocupării pastorale manifestate de Luther îi implica pe studenții săi. O examinare a consemnărilor din trecut scot la iveală că nu mai puțin de 16.992 de studenți s-au înscris la Universitatea din Wittenberg între 1520 și 1560. Majoritatea au provenit din Germania, iar unii din Anglia, Franța, Polonia și Scandinavia. De pildă, doi studenți veniți din Suedia, Olaus și Lurentius Petri care au fost formați de Luther, au devenit predicatori cu o energie și eficacitate neobișnuite.

Aceștia au fost decisivi în întoarcerea întregii Suedii, țara lor natală, de la papalitate la protestantismul Bibliei.[12]

A patra sferă a preocupării pastorale îi includea pe locuitorii din Wittenberg care participau la slujbele de la acea biserică. Vom vedea lucrul acesta studiind despre lucrarea sa de predicare de acolo.

A cincea sferă de păstorire a avut de-a face cu slujba anterioară a lui Luther ca responsabil de unsprezece mănăstiri augustiniene încă din luna mai a anului 1512. Această responsabilitate implica multă grijă pastorală și corespondență. Într-o anumită împrejurare a fost nevoit să-l concedieze pe părintele Michael Dressel de la conducerea mănăstirii din Neustadt din pricina incapacităţii sale de a menţine pacea și unitatea. Hotărârea a venit după ce anterior a fost îndemnat într-o manieră frățească de Luther să instaureze unitatea.[13]

În final, mănăstirile și conventurile de maici aveau să se golească, întrucât deținătorii funcțiilor de conducere s-au orientat către o slujbă creştină normală.

Luther ca predicator

Luther a împărțit lucrarea de predicare de la Biserica Fortăreață din Wittenberg cu John Bugenhagen, prietenul și colegul lui apropiat care a ocupat poziția de păstor urban și profesor la universitate. Bugenhagen lipsea adeseori, întrucât a promovat Reforma în nordul Germaniei și în Danemarca. În anumiți ani, Martin a predicat de 180 de ori. În anul 1522, numărul ocaziilor a fost mai redus, și anume 46, în 1530, așa cum vom vedea, au fost 40 la număr, iar în 1540 doar 43. Din cele aproximativ 4.000 de predici pe care le-a ținut, aproximativ 2.300 s-au păstrat într-o anumită formă. Predicarea sa trebuie așezată în contextul tuturor celorlalte osteneli care includeau prelegerile de la seminar, scrierea de tratate, îndrumarea studenților, ținerea corespondenței și participarea la conferințe. Uimitor este că n-a suferit de ceea ce noi numim astăzi „epuizare”.

Despre Luther ca predicator al Cuvântului, Meuser observă: „Pentru Luther, predicarea nu reprezenta stimularea ideilor predicatorului de către imboldul unui text. Era cugetarea predicatorului privitoare la Dumnezeu și viață. Predicarea creștină, atunci când este fidelă Cuvântului lui Dumnezeu din Scripturi privitor la nevoia noastră și răspunsul Domnului la ea, este vorbirea lui Dumnezeu. În învățătura și îndemnurile date, el a fost credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvântul care Îl prezintă pe Cristos, Dumnezeu este Cel care vorbeşte și credința devină posibilă. Predicarea este adresarea audibilă a lui Dumnezeu către toți cei care o aud, la fel de sigură ca şi cum ar fi vorbit Cristos.

Deși Luther a spus adeseori că o predică este alcătuită din învățătură și îndemnare, el n-a predicat în acea manieră. El a predicat ca și când mesajul nu era pentru o sală de clasă, ci pentru un câmp de război! Fiecare predică era o bătălie pentru sufletele oamenilor, un eveniment apocaliptic care pune în mișcare porțile raiului și iadului, o parte din conflictul care continuă dintre Dumnezeu și Satan. Cuvântul este sabia lui Dumnezeu în acest război cosmic prin care puterea lui Cristos invadează viața actuală.

Prin urmare, predica în sine este un eveniment izbăvitor. Atunci când Dumnezeu vorbește, lucrurile nu rămân niciodată la fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl atinge pe ascultător, condamnă, oferă iertare, cheamă și atrage. Nimeni nu poate asculta în acel loc cu o detașare indiferentă, aflat într-o stare neutră. În urma predicării, omul nu poate pleca așa cum a venit. Neutralitatea înseamnă că diavolul a câștigat disputa. Atunci când se predică acel Cuvânt despre Cristos, Dumnezeu vorbește, iar omul răspunde afirmativ sau negativ. Nu există alternativă.”[14]

Cu asemenea standarde pe care și le-a stabilit, nu este surprinzător că a fost predispus la descurajare. În anul 1530 a fost nemângâiat, întrucât a simțit că nu exista niciun progres în sfințirea congregației. Din ianuarie 1530 până în septembrie a predicat doar de trei ori, două dintre ele fiind la porunca expresă a prințului. A recurs adeseori la hiperbolă și, cu acest prilej, a afirmat că dacă ar fi știut dinainte cât de groaznică este chemarea la predicare, 24 de cai nu ar fi fost îndeajuns să-l tragă înspre ea! Predicarea i-a apărut ca o muncă istovitoare și a descris-o drept „o slujbă detestabilă, a cărei natură este atât de groaznică încât mai de preferat e cea de porcar!”

În 1528 și-a avertizat congregația de la Biserica Fortăreață că va înceta să mai predice dacă nu va mai vedea roade ale Evangheliei. În predica ținută în 1530 de Anul nou, s-a plâns cu amărăciune de egoismul lor. La scurt timp a spus că mai degrabă ar predica unor câini turbaţi decât lor și că, din clipa aceea, avea să se limiteze la sala de clasă. Se pare că s-a mai înviorat în urma unei șederi (concediu) în Coburg și, brusc, fără nicio apărare sau explicare, a reînceput să predice în septembrie 1530, iar în 1531 a revenit la media de 180 de predici pe an.[15]

În predicarea sa, Luther era popular și avea un stil foarte direct. S-a bucurat de o măiestrie naturală a limbajului. I-a învățat pe predicatorii Reformei să predice în limba poporului. Martin a fost înzestrat cu abilitatea de a transmite o teologie și devoțiune profunde. A avut parte de pregătirea standard în retorică, aceasta fiind parte din educația universitară către sfârşitul Evului Mediu. Astăzi numim acest subiect homiletică. Ulrich Nemback a demonstrat că „Luther a învățat din studiile literare ale Renașterii să privească la manualele tradiționale ale retoricii cu o anumită obiectivitate. A fost critic deopotrivă în privința lui Aristotel Augustin. Quintilian, pe de altă parte, s-a bucurat de aprecierea lui Luther, fiind din perspectiva lui un bun învățător de urmat. L-a învățat pe Luther o retorică adecvată pentru un profesor care țintea să le arate ascultătorilor lui cum să trăiască o viață bună. În rândul oratorilor romani, Quintilian a fost relativ liber de constrângerile pe care cineva de regulă le asociază cu retorica clasică și, așa cum bine a înțeles Luther, un predicator al Evangheliei trebuie să treacă dincolo de retorică, oricât de utilă ar fi aceasta.”[16]

S-a păstrat o consemnare minunată cu privire la efectul avut de predicarea lui Luther atunci când a călătorit spre orașul Worms pentru a fi judecat înaintea împăratului Charles al V-lea și de pompoasa delegație a Bisericii Romano-Catolice. În vremea respectivă, la toate nivelurile societății germane, vocea lui era una profetică. Era un erou. Antagonismul mocnit dintre Roma și teritoriile germane s-a transformat într-un foc ce a ars cu văpăi. Comercianții, studenții, gospodinele, poeții, fermierii și prinții discutau implicațiile celor scrise de acest călugăr și se întrebau care urma să fie deznodământul.

În drumul său spre Worms, Luther a înnoptat la universitatea pe care o cunoștea atât de bine. I s-a cerut să predice din textul stabilit pentru acea zi, din Ioan 20:19-31. A expus pasajul. Eoban Hess, profesor la Universitatea din Erfurt, a descris astfel efectele predicii sale asupra ascultătorilor: „Prin puterea vorbirii sale, inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii, pe măsură ce a arătat calea spre bunurile cerești, care secole de-a rândul fusese închisă.” Predica aceea a fost publicată de șapte ori în anul respectiv.[17]

Descrierea „inimile au fost topite precum zăpada în adierea primăverii” reprezintă o vie aducere aminte a ceea ce este predicarea. Ea nu constă doar în transmiterea de informație pentru minte. Da, predicarea trebuie să fie expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, însă scopul este mai mult decât acela de a oferi informație. Scopul este mișcarea inimilor spre pocăință și spre sfințenia vieții. Predicatorul se adresează ascultătorilor în întregul ființei lor. Un proiector fixat de plafon poate transmite informație, dar nu are personalitate, precum un predicator al Evangheliei, prin care adevărul este aplicat cugetelor bărbaților și femeilor, băieților și fetelor.

Pe lângă cărți, a mai fost publicat un număr considerabil de tractate. Ele au fost ilustrate de artiști talentați și au avut un puternic impact vizual. Lucas Cranach a fost un artist faimos în Wittenberg. Spre deosebire de mulți artiști, el a fost înstărit. Numărul de tractate publicate în Germania în perioada 1521-1524 depășește cantitatea care corespunde oricărei alte perioade de patru ani din istoria Germaniei până în prezent.

Luther ca teolog

Principiile fundamentale recuperate de Reformă sunt întotdeauna relevante pentru toți păstorii. Cele mai importante trei principii sunt Sola Scriptura (numai Scriptura), Sola Fide (numai credința) și Sola Gratia (numai harul).

Ideea potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi sub forma unei cărți a fost descoperirea lui Luther. Atunci când a fost înțeles, acest principiu a fost cel care a realizat progresul făcut de Reformă. Luther a înțeles că adevărul se întemeiază pe Biblie, nu pe papa de la Roma. Mai mult, adevărul nu este mediat prin vise, prin vedenii ori prin exaltările carismaticilor. În vremea lui Luther existau carismatici fanatici. Profeții din Zwickau au ajuns în Wittenberg atunci când Luther se ascundea în Castelul de la Wartburg. Ei pretindeau că aveau revelații speciale, venite direct de la Dumnezeu. Din nefericire, unul dintre colaboratorii lui Luther, Andreas Karlstadt, a fost luat de valul acestui duh de fanatism. Melanchthon n-a fost în stare să alunge confuzia și a declarat: „Stăvilarul s-a frânt și nu mai pot opri apele.” Alarmat, Consiliul orășenesc l-a chemat pe Luther să se întoarcă din castelul de la Wartburg și să restabilească ordinea. Aceasta a fost instituită prin predicarea Cuvântului. Luther s-a opus profeților din Zwickau și i-a ironizat spunându-le că au înghițit Duhul Sfânt cu pene cu tot!

Sola Scriptura, numai Scriptura, a fost principiul folosit pentru a înlătura din biserică doctrinele umane. De pildă, sacramentele se înmulțiseră, ajungând în număr de șapte. Sistemul sacramental al Romei controla viețile membrilor de la naștere până la moarte. Luther a analizat aceste chestiuni în lumina Scripturii. El a susținut că ceea ce nu este aprobat în Cuvânt trebuie abandonat. Nu doar că trebuia respinsă învățătura eronată, ci trebuia reinstituită practica dreaptă. Un exemplu este reținerea paharului de la cei care se împărtășesc în cadrul slujbei Cinei Domnului. Noul Testament învață limpede că toți credincioșii trebuie să aibă o parte din vin. O chestiune majoră a fost cea a relației dintre biserică și stat. Nicăieri în Scriptură nu găsim susținută ideea că biserica are autoritate peste conducătorii civili, și totuși Roma a încercat să exercite autoritatea peste împărați și cârmuitori.

Scriptura are putere pentru că poartă cu sine chiar gândirea și voia lui Dumnezeu, nicio putere ori autoritate umană neputându-i sta în cale. Luther s-a opus autorității papalității și conciliilor bisericești pe motiv că se putea arăta limpede că erau în eroare și nu reușiseră să se conformeze Scripturii. Sola Scriptura a fost sabia prin care s-a câștigat bătălia pentru adevăr. Reformatorii au examinat doctrinele și practicile Bisericii Romano-Catolice în lumina Scripturii.

Puterea eficace de reformare a Scripturii este descrisă într-un mod deosebit de Luther prin următoarele cuvinte: „Eu doar am învățat, am predicat, am scris Cuvântul lui Dumnezeu: n-am făcut nimic altceva. Și mai apoi, în timp ce am dormit, ori am băut bere de Wittenberg cu Philip sau cu Amsdorf, Cuvântul a slăbit atât de mult papalitatea încât niciodată un prinț ori un împărat nu i-a provocat asemenea pagube. Eu n-am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul. Dacă intenția mea ar fi fost să instig la tulburare, aș fi putut isca multă vărsare de sânge în Germania. Da, aș fi putut porni un asemenea joc neînsemnat la Worms, și atunci împăratul n-ar fi fost în siguranță. Dar ce ar fi fost asta? Jocul unui scandalagiu. Eu am lăsat totul în seama Cuvântului.”[18] Prietenii apropiați la care se referă aici erau Philip Melanchthon și Nickolaus von Amsdorf. Simțul umorului care-l însoţea pe Martin și înclinaţia spre hiperbolă strălucesc cu putere aici, întrucât a avut o capacitate uriaşă de muncă și n-a avut timp prea mult de pierdut.

O biserică reformată necesită prin însăși natura ei reformă constantă și conformarea la Cuvânt. Maxima Reformei este ecclesia reformata, ecclesia semper reformanda – „Biserica Reformată trebuie să fie o biserică aflată întotdeauna în proces de reformare.”

De pildă, trebuie analizate muzica și cuvintele folosite în cântarea imnurilor și refrenelor. Ce este superficial sau nebiblic ar trebui respins. Este disponibilă o mare varietate de resurse pentru cântare care-L onorează pe Dumnezeu, fiind fidele Scripturii. O altă chestiune în contextul reformării este aderarea la standarde biblice în ceea ce privește alegerea de prezbiteri și diaconi.

De îndată ce Luther a avut parte de experienţa mântuirii, predicarea sa a devenit biblică. Astăzi, numeroși păstori predică o credință facilă, și e necesar să-și reformeze perspectiva asupra căii lui Dumnezeu de mântuire. O modalitate de a implementa reforma în acest domeniu este predicarea din întreaga Epistolă către Romani. Epistola respectivă a constituit manualul teologic al Reformei. Potrivit învăţăturii date de apostolul Pavel, mântuirea nu este niciodată dobândită prin fapte drepte. Mântuirea este darul lui Dumnezeu și se primește numai prin credință, sola fide. Temelia justificării de către Dumnezeu a păcătosului este dreptatea atribuită a lui Cristos.

Mântuirea vine oare pe baza voinței libere ori a harului gratuit?

Chestiunea aceasta stârneşte confuzie în fiecare generație de creștini. Erasmus a fost vârful de lance al perspectivei romano-catolice pe acest subiect. El a susținut doctrina voinței libere, care este o doctrină romano-catolică. Născut în Olanda, Erasmus a fost fiul nelegitim al unui preot romano-catolic și al fiicei unui medic. Erasmus, mai mult decât oricare alt erudit, a reînviat studiile clasice. De asemenea, el a editat și a publicat Noul Testament în greacă pe care atât Tyndale, cât și Luther l-au folosit în traducerile lor. În scrierile sale, Erasmus a evidenţiat stricăciunea clerului. A fost popular în rândul papilor, împăraților și erudiților. Se părea că el urma să treacă de partea Reformei, însă nu a înțeles subiectul harului gratuit al lui Dumnezeu. În 1524, într-o carte cu titlul Libertatea voinței, Erasmus a atacat doctrina depravării totale susținute de Luther.

Ideea voinței libere poate provoca, și adeseori chiar provoacă, perspective distorsionate despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi incapabil să-l schimbe pe păcătos. Uneori, distorsionarea merge până acolo încât Dumnezeu este descris ca fiind neputincios în fața voinței păcătosului.

Răspunsul dat de Luther lui Erasmus a apărut un an mai târziu, în 1525. El și-a intitulat cartea Robia voinței. Unii o socotesc a fi cea mai strălucită lucrare a sa. Erasmus n-a înțeles chestiunea teologică esențială, în vreme ce Luther a priceput diferența dintre responsabilitatea umană și incapacitatea umană. Omul decăzut întotdeauna își va alege propria cale în virtutea naturii sale, întrucât voia sa este ostilă lui Dumnezeu. Prin natură, omul decăzut nu se supune legii lui Dumnezeu (Rom 8:7, 8). Luther a explicat că este necesar ca Duhul Sfânt să producă nașterea din nou, așa cum este exprimat limpede în Efeseni 2:1-10.

„El a interpretat păcatul în sensul augustinian al focalizării asupra sinelui care a distrus capacitatea de a voi în mod liber binele. Voința este în robia sinelui și nu are niciun fel de libertate spirituală reală. Luther a văzut această robie a voinței drept pericolul spiritual suprem pentru om, constrângându-l întotdeauna înspre sine și propriile interese și împiedicându-l să-L caute pe Dumnezeu și nevoile aproapelui său.” Pentru Luther, necredința a fost păcatul fundamental.[19]

Moștenirea sa: justificarea numai prin credință

Principala moștenire lăsată de Luther bisericii Universale a fost recuperarea unei doctrine clare a justificării prin credință. De acest adevăr, a afirmat Luther, depinde stabilitatea sau prăbușirea doctrinei unei biserici. Dacă acest adevăr este eliminat, biserica se năruie.

Prin propria-i experiență, Luther a devenit un prototip al mântuirii pe baza dreptăţii atribuite. El se încadrează perfect în descrierea din Romani 4. Avraam a crezut. Lui i-a fost socotită dreptatea. A fost mântuit fără faptele legii. Regele David a urmat acest tipar. La fel și Luther.

În prezent, învățătura lui N. T. Wright, fost episcop de Durham, o contrazice pe cea a lui Luther despre justificare prin dreptatea lui Cristos atribuită. Această învățătură este legată de ceea ce se numește „Noua perspectivă asupra lui Pavel”. Urmând linia teologilor E. P. Sanders, Krister Stendahl și J. D. G. Dunn, N. T. Wright sugerează că Luther l-a înțeles greșit pe Pavel. Potrivit lui, evreii au crezut în har și nu au urmat ideea că mântuirea este obţinută prin fapte. Cele două mari piedici în calea lui N. T. Wright sunt Epistola lui Pavel către Romani și către Galateni. Acolo, Pavel își susține pledoaria potrivit căreia evreii s-au bazat pe fapte. În Galateni, Pavel afirmă limpede că orice adăugire ce presupune păzirea legii, indiferent că este vorba despre circumcizie sau orice altceva, trebuie respinsă. Cei care adaugă ceva harului se află sub blestem (Gal. 1:8). Mai mult, Pavel păstrează o linie clară care separă justificarea de sfințire.

Comentariul lui Luther la Romani, care conține efectiv întregul argument teologic revoluționar al Reformei și care a fost îngropat în biblioteca Vaticanului, n-a fost publicat decât în 1908. Acum constituie volumul 25 din setul Concordia al Operelor Complete ale lui Luther. Modul în care el înțelege legea și harul este enunțat clar și de atunci încoace comentatorii n-au pierdut din vedere argumentarea lui Pavel – Charles Hodge (1835), Robert Haldane (1839), F. L. Godet (1879), J. B. Lightfoot (1895), prof. John Murray (1959), dr. Martin Lloyd-Jones (10 volume începând cu 1985), Douglas Moo (1991). Însă noua perspectivă ne cere să ne îndreptăm într-o direcție diferită. Se pare că doctrina justificării prin credință va reprezenta întotdeauna o țintă a lui Satan.

Martin Luther a numit dreptatea atribuită o dreptate străină. Cu alte cuvinte, ea provine din exterior. Vine de la Dumnezeu și este așezată în jurul credinciosului. Să presupunem că primesc o haină făcută în China și mă învelesc cu ea, aceasta mi-ar fi străină prin faptul că mă înfășoară din exterior. Vine dintr-o altă lume. Nu este creația mea.

Iată un sumar al informațiilor privitoare la această dreptate străină care ne face să fim primiți înaintea lui Dumnezeu și care ne oferă dreptul de a fi parte din familia sa ca fii și fiice.

 

(i) Această dreptate vine de la Dumnezeu Tatăl. Este un dar.

(ii) Această dreptate este așezată asupra noastră în urma unui act al lui Dumnezeu Tatăl. Este un act, nu un proces. Este un act săvârșit o dată pentru totdeauna, care nu se va repeta. Noi nu contribuim cu nimic. Credem și devenim uniți cu Cristos prin credință. Însă primirea dreptăţii și actul justificării Îi aparțin lui Dumnezeu. Noi suntem într-o stare pasivă. Nu facem nimic altceva decât să credem.

(iii) Această dreptate constă în viața completă și perfectă a lui Cristos. Este suma întregii Sale ascultări. El a făcut ceea ce noi ar fi trebuit să facem. Ieremia 23:6 rezumă chestiunea astfel: „Iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Dreptatea noastră!»”

(iv) Această dreptate este oferită ca urmare a ispășirii. Fiul lui Dumnezeu este jertfa de ispășire. El este arderea de tot care satisface dreptatea lui Dumnezeu. Această ispășire îndepărtează în mod eficient mânia lui Dumnezeu din dreptul păcătosului.

(v) Atribuirea acestei neprihăniri precedă justificarea. Observați ordinea. Dreptatea este atribuită. Urmează justificarea ca un act al Tatălui.

(vi) Nu există absolut niciun merit în primirea acestei neprihăniri. Eu nu o primesc pentru că sunt ascultător. O primesc prin credință, aceasta funcționând ca un mijloc, nu ca un merit.

(vii) Această dreptate este o dreptate umană. Noi suntem ființe umane. Păcatele noastre emană din umanitatea noastră păcătoasă și decăzută. Avem în noi firea păcătoasă a lui Adam încă de la naştere. Mai mult, ne naștem cu natura păcătoasă a lui Adam. Dreptatea care constituie fundamentul justificării noastre este ascultarea umană și perfecțiunea umană a lui Cristos. Această dreptate umană este trecută în contul nostru.

(viii) Această dreptate care ne este atribuită ne conduce spre o viață de dreptate. Suntem justificați prin credință (ek pisteos) și mai apoi suntem conduși spre a trăi o viață de credință (eis pistin) (Rom. 1:17), după cum este scris: „Cel drept va trăi prin credință.”

(ix) Dreptatea dată nouă nu este niciodată aceeași cu viața dreaptă pe care o trăim, iar viața dreaptă pe care o trăim nu este niciodată fundamentul justificării noastre. Dreptatea perfectă a lui Cristos atribuită nouă este întotdeauna și în exclusivitate fundamentul justificării noastre.

(x) Dreptatea pe care Tatăl ne-o dă este exterioară. Este juridică. Are de-a face cu dreptatea. Viața dreaptă implantată în credincioși prin Duhul Sfânt este ceva interior, este progresivă și nu este niciodată perfectă în această viață.

Luther și Reforma denominațiilor în prezent

În concluzie, voi aborda ideea de reformă în zilele noastre. Este în responsabilitatea tuturor păstorilor să aibă drept ţintă conformarea la Cuvântul lui Dumnezeu în propriile vieți și în întreaga învățătură și practică a bisericii locale. Uneori, păstorii sunt implicați într-o reformare amplă a bisericilor pe care le conduc. Cunosc cazul cuiva care a fost chemat la o biserică a cărei conducere era exercitată de un anumit for. Numărul membrilor stagnase cam pe la șaizeci de persoane. A acceptat chemarea cu condiția de a i se lăsa libertatea să predice o credință reformată, să înființeze un comitet de prezbiteri și de diaconi, să rescrie constituția și să fundamenteze biserica pe o mărturisire de credință reformată. Toate acestea au durat cinci ani. În această perioadă, biserica a crescut la aproximativ nouăzeci de membri. Este excepțional. Multe biserici independente sunt controlate de un grup de putere, de un cerc de diaconi, de prezbiteri sau de un anumit for bisericesc. Adeseori, respectivul grup de putere este încremenit într-o practică tradițională, rezultatul fiind ostilitatea față de schimbare ori reformă. Dacă un grup de putere dintr-o biserică independentă ajunge nemulțumit de păstorul lor, putem fi siguri că zilele îi sunt numărate.

Martin Luther a fost unic datorită credincioșiei sale față de Scriptură, și îndrăzneala cu care a apărat Evanghelia a influențat întreg viitorul bisericii lui Cristos de pe pământ. Prin comparație, păstorii bisericilor lucrează într-o sferă restrânsă. Cu toate acestea, adeseori și ei au de dus propriile bătălii istovitoare.

Luther n-a fost lipsit de greșeli. Este acuzat că a fracturat unitatea bisericii. Însă ar trebui să se remarce că în istoria timpurie, biserica s-a împărțit în denominațiile romano-catolică și ortodoxă răsăriteană. Luther a greșit în modul în care i-a răspuns lui Ulrich Zwingli. A fost intolerant și, astfel, a ratat prilejul de a menține unitatea. Mai târziu, în desfășurarea vieții sale, și-a pierdut răbdarea cu evreii. Așa cum înțelegem din Romani 9-11, Scripturile ne cer să avem mereu o atitudine iubitoare față de evrei. De-a lungul secolelor, conducătorii romano-catolici l-au descris pe Luther ca fiind bețiv, agresiv și cu un caracter josnic. În 1939 istoricul romano-catolic, Joseph Lortz, și-a publicat epocala lucrare Reforma în Germania. Până la acel moment, în Biserica Romano-Catolică Luther era considerat un eretic. Lortz a pus la îndoială acea idee și a admis că vinovăția le-a aparținut conducătorilor bisericii pentru că n-au răspuns pozitiv chemării lui Luther la reformă. Alți erudiți au urmat linia de gândire a lui Lortz. În percepțiile catolice asupra lui Luther s-a produs o schimbare radicală.[20]

Cea mai încurajatoare trăsătură a Reformei din secolul al XVI-lea este că, într-o perioadă de cinci ani, s-a produs o radicală schimbare. Este ceva de mirat din partea Mea? (Ier. 32:26). Ar putea fi repetată o Reformă de asemenea anvergură în Biserica Romano-Catolică de astăzi?

Este Biserica Romano-Catolică reformabilă? Răspunsul este în mod limpede negativ! Conciliul de la Trent (1545-1563) a fost organizat ca reacție la luterani. Se estimează că o treime din conducătorii romano-catolici de la Trent au fost în favoarea Reformei, însă au fost învinși. Rezultatul tragic al Conciliului de la Trent a fost formularea unor afirmații care sunt absurde și excesive. La Trent s-au rostit anateme prin care a fost condamnată doctrina justificării doar prin credință. S-au rostit blesteme în scris asupra celor care o credeau. Aceasta a fost o eroare îngrozitoare. Roma se laudă cu faptul că nu se schimbă niciodată. O asemenea atitudine împiedică reforma. Atunci când romano-catolicii adoptă doctrina biblică a justificării doar prin credință, aproape invariabil ei părăsesc Biserica Romano-Catolică. Aţa s-a întâmplat la o scară mare în Biserica Romano-Catolică din America latină. Multe persoane au părăsit-o și s-au alăturat în mare parte unor biserici penticostale.

Potrivit statisticilor, catolicii sunt numeroși în țări precum Germania (19 milioane), SUA (46 de milioane), Filipine (38 de milioane), Mexic (51 de milioane), Columbia (20 de milioane) și Argentina (24 de milioane). O mare parte a catolicilor sunt nominali și merg rareori la biserică.

Biserica Anglicană este o paralelă a Bisericii Romano-Catolice. În 1662, guvernul a adoptat o lege intitulată „Actul de uniformitate” care a fost atât de drastică încât a constrâns întregul cler anglican să urmeze tipare stabilite de închinare. Ca urmare, aproximativ 2.000 de puritani englezi au fost constrânşi să părăsească Biserica oficială. De la acel moment, s-a considerat că Biserica Angliei a sfârșit-o cu reforma. Niciun conducător ori grup de conducători n-a mai încercat la modul serios din anul 1662 să reformeze Biserica Angliei.

O altă posibilă zonă vastă în care s-ar putea manifesta întoarcerea la doctrinele susținute de Luther sunt comunitățile luterane din lumea întreagă. Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda au numeroase denominații luterane. Biserica Luterană din Finlanda este mult mai evanghelică decât majoritatea bisericilor naționale din Europa. SUA numără 3.4 milioane de luterani.

Maniera decisivă în care Dumnezeu a intervenit în anii 1517 și 1522 a reprezentat răspunsul la rugăciunile credincioșilor devotați care s-au unit într-o mișcare cunoscută drept Devotia Moderna, Frățietatea vieții în comun. Aceasta ne încurajează să ne dedicăm rugăciunii pentru trezire spirituală globală și pentru înaintarea cu putere a reformei. Închei cu următoarea benedicție: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Ef. 3:21-22).

Selecţie bibliografică

O bibliografie selectată, întinsă pe nouă pagini, care include și o pagină de website-uri se găsește în Essays on Martin Luther, editată de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003. Întrucât surprinde atât de bine momentele, Roland Bainton își merită locul ca acela care a scris cea mai populară biografie a lui Luther cu titlul Here I Stand (Aceasta mi-e poziția). Ediția The Lion, versiune cu copertă moale, 412 pagini, a fost publicată în 1983. Potrivit unei mențiuni, au fost vândute peste un milion de copii. Biografia preferată de mine a fost scrisă de germanul E. G. Schwiebert, Luther and his Times (Luther și vremurile sale), Concordia, 1950. Prețuiesc biografia lui Richard Friedenthal publicată de Weidenfeld and Nicholson în 1970, însă această lucrare, din câte știu, s-a epuizat. În aceeași situație este și excelenta lucrare a lui James Atkinson, Martin Luther and the birth of Protestantism (Martin Luther și nașterea protestantismului), M. M. And S., 352 de pagini, 1968. Se recomandă Bernard Lohse, Martin Luther: An Introduction to his Life and Work (Martin Luther: o introducere a vieții și lucrării sale), T&T Clark, 1987 și James M. Kittelson, Luther the Reformer (Luther reformatorul), Augsburg, 1986. Cei care citesc în germană vor aprecia Gerhard Ebeling, Lutherstudien, 5 vol., Tübingen.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1] Este interesant de remarcat că Oxford și Cambridge au fost constituite ca universități imediat după 1209. Vezi anexa din Who are the Puritans? Erroll Hulse, EP (în limba română, Cine sunt puritanii?… şi care este doctrina lor?, Editura Făclia ).

[2] Bainton p. 65. Potrivit lui Atkinson (p. 101), mulți erudiți remarcabili specializați pe Luther precum Boehmer, Vogelsang, Scheel, Wendorf, Stracke, Hermelink, Bauer, etc., lista este lungă, au căutat să stabilească cu mare precizie momentul convertirii lui Luther. În schimb, alții critică orice demers de felul acesta.

[3] Robert Kolb, ibid p. 20.

[4] E. G. Schwiebert, p. 384-437.

[5] Friedenthal, p. 249.

[6] Bainton, p. 168.

[7] Ibid, p. 185 și urm.

[8] Robert Kolb, Martin Luther as a Prophet, Teacher and Hero, Images of the Reformer 1520-1620, Baker, 278 de pagini, copertă moale, 1999, p. 17.

[9] Ibid, p. 47-49.

[10] Donald L. Mckim, p. 261.

[11] Scwiebert, p. 297.

[12] Vezi articolul scris de Erroll Hulse în Reformation Today, numărul 172.

[13] James Atkinson, p. 132 și urm.

[14] Fred W. Meuser articolul Luther as Preacher of the Word of God, în „Essays on Martin Luther”, editat de Donald K. McKim, Cambridge University Press, 2003, p. 137.

[15] Ibid, p. 146 și urm.

[16] Nembech citat în Old, p. 6.

[17] Hughes Oliphant Old, The Reading and Preaching of the Scriptures in the Worship of the Christian Church, volumul 4, The Age of the Reformation, Eerdmans, 2002, p. 7 și urm.

[18] Atkinson, p. 182.

[19] Ibid, p. 82.

[20] Gunther Gassman, articolul „Luther in the worldwide church today” din Essays on Martin Luther, lucrare editată de Donald K. McKim, p. 289 și urm.

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Asemănări între Vechiul şi Noul Testament

Vechiul şi Noul Testament proclamă acelaşi mesaj. Există, oricum, o diferenţă în felul în care este prezentat mesajul. Găsim trei aspecte principale prin care se arată că felul în care i-a tratat Dumnezeu pe israeliţi este acelaşi cu cel al credincioşilor de astăzi.

  1. Acordul pe baza căruia israeliţii erau înpăcaţi cu Dumnezeu nu se baza pe meritele lor, ci în întregime pe mila lui Dumnezeu care i-a chemat. (Voi spune mai mult despre aceasta mai târziu).
  1. Israeliţii îl cunoşteau pe Cristos, Cel uns, ca Mijlocitorul prin care ei vor primi mântuirea. Lucrul acesta a fost deja dovedit (vezi secţiunea 9).
  1. Scopul dat evreilor a fost acelaşi cu cel dat tuturor credincioşilor. Acesta nu era fericirea şi bogăţia lor în această lume prezentă, ci speranţa nemuririi.

Pavel stabileşte în mod definitiv că Evanghelia pe care o predica el este cea pe care „Dumnezeu o promisese mai înainte prin prorocii Săi în sfintele Scripturi (Romani 1:2).

Mai târziu el spune că dreptatea credinţei despre care predica Evanghelia era „mărturisită de Lege şi proroci” (Romani 3:21).

Înţelegerea pe care a avut-o Dumnezeu cu poporul era: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul Meu” (Levit. 26:12). Dacă poporul lui Israel dorea să fie poporul lui Dumnezeu, atunci el trebuia să trăiască viaţa pe care i-a dat-o El, binecuvântările şi mântuirea primită de la El. Dumnezeu nu are în vedere numai bucuria pământească. El vrea să ştim că poporul Său este eliberat de la moarte şi păstrat pentru veşnicie prin mila Sa veşnică. Profeţii au crezut şi ei acest lucru şi sub călăuzirea lui Dumnezeu au scris cu privire la el: „Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte!” (Isaia 32:22). Da, Isaia a ştiut că mântuirea veşnică putea veni numai de la Dumnezeu. Şi Habacuc a ştiut că Dumnezeu dă viaţă veşnică: „Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri!” (Habacuc 1:12).

Când studiem vieţile unora dintre conducătorii poporului lui Israel nu putem crede că ei au urmărit să aibă numai binecuvântările pământeşti. Cu siguranţă Avraam a ştiut că el n-a obţinut încă ceea ce Dumnezeu avea pentru el cel mai bun, chiar dacă el a fost foarte binecuvântat. „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11: 9,10). „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au salutat de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ … Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-i este ruşine să se numească Dumnezeul lor căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11: 13,16).

Este deci cert că Dumnezeu n-a promis poporului lui Dumnezeu numai hrană, plăceri, bogăţii şi putere în lumea de acum – El le-a promis şi viaţă veşnică.

Diferenţe între Vechiul Testament şi Noul Testament

Cu toate că Vechiul şi Noul Testament sunt amândouă revelaţia harului lui Dumnezeu, există câteva diferenţe între ele. Aceste diferenţe constau în modul în care Dumnezeu şi-a administrat harul Său.

  1. În Vechiul Testament, Dumnezeu a întors gândurile poporului Său spre moştenirea sa cerească promiţându-i binecuvântări pământeşti o anticipare a celor cereşti. Acum, de îndată ce El ne-a dat Evanghelia, putem aştepta binecuvântările cereşti fără să avem nevoie de o imagine, de reprezentare pământească a acestora.
  1. Vechiul Testament conţine tipuri şi figuri ale unor lucruri care vor urma. Simbolul jertfei de la templu a fost împlinit când Cristos Însuşi a murit ca şi Miel de jertfă. Toate jertfele din vechime erau o imagine a morţii lui Cristos. Deci diferenţa este aceasta: în Vechiul Testament avem de-a face cu tipuri şi simboluri, dar în Noul Testament acestea sunt împlinite. În Noul Testament noi nu mai avem de-a face cu simboluri, ci cu realităţi.
  1. În Vechiul Testament Legea a fost scrisă pe pietre. Ea era impersonală şi imposibil de respectat. În Noul Testament Legea devine personală, scrisă în noi de însuşi Domnul. Şi Domnul este Cel care ne dă harul s-o împlinim (vezi Ieremia 31:31-34): „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi mă vor cunoaşte” (v.33-34).
  1. Vechiul Testament este un legământ (un acord) al robiei, dar Noul Testament este unul al libertăţii. Pavel ne spune acest lucru în Romani 8:15: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere…”. Legea produce teamă în conştiinţa omului, dar în Noul Testament Evanghelia eliberează conştiinţa şi umple inima cu bucurie.
  1. Înainte de venirea lui Cristos în trup, Domnul s-a ocupat numai de o singură naţiune pe care a ales-o. În Deut. 10:15 Moise explica acest lucru poporului lui Israel: „Şi numai de părinţii tăi s-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi”.

Dumnezeu a dat poporului lui Israel legământul Său, multe alte privilegii şi chiar prezenţa Sa între ei. El l-a îngrijit pe Israel ca pe un copil preaiubit. Celelalte naţiuni erau considerate ca nişte străini şi erau îndepărtate din preajma lor. Israel a fost sfinţit de Dumnezeu timp în care celelalte popoare au fost lăsate în păcatul lor.

Dar când Cristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, a fost revelat, zidul care oprea celelalte naţiuni să nu intre în binecuvântarea lui Dumnezeu, a fost dărâmat. De atunci Dumnezeu a vestit pacea acelor popoare care erau departe de El. De atunci încoace nu mai există diferenţă între evrei şi neamuri; oameni din amândouă categoriile de popoare sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi se dezvoltă împreună într-un singur popor. Cristos n-a permis ca neamurile să intre în împărăţia Lui din ceruri ca nişte cetăţeni de clasa a doua, ci le-a dat privilegii depline, aşa că nu contează deloc dacă un om este evreu sau dintre neamuri. „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi suntem una în Isus Cristos” (Galateni 3:28).

Pe Dumnezeu nu-l putem acuza de inconsistenţă, pentru că El foloseşte când o metodă, când alta în lucrul Său cu oamenii. Aşa cum un fermier face o anume lucrare în timpul iernii şi o altă lucrare în timpul verii, tot aşa Dumnezeu lucrează în moduri diferite în situaţii diferite. El va avea „marginile pământului în stăpânire” şi va avea „stăpânire de la o mare la alta şi de la Râu până la marginile pământului” (Psalmul 2:8; 72:8).

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Trăirea creştină este un subiect vast şi de aceea trebuie să mă limitez în această carte doar la a arăta felul cum trebuie să trăiască un om evlavios. Scriptura are ca scop să ne înveţe să iubim dreptatea şi să învăţăm regulile care ne călăuzesc şi ne păzesc în viaţă de rău.

Ni se spune: „Fiţi sfinţi căci Dumnezeu este sfânt” (Lev. 19:1; 1 Petru 1:16). Sfinţenia trebuie să fie elementul care ne uneşte în părtăşie cu Dumnezeu. Este imposibil să câştigăm părtăşia noastră cu Dumnezeu pe baza propriei noastre sfinţenii, dar noi trebuie să fim sfinţi după cum El este sfânt. Dumnezeu nu poate sta în părtăşie cu necurăţia.

Ca să ne încurajeze la sfinţenie, Scripturile ne spun că Cristos este exemplul nostru. De fapt ne facem vinovaţi de cea mai serioasă nerecunoştinţă dacă pe Dumnezeu îl numim Tatăl nostru, dar nu vrem să trăim după un standard care se cere unor fii de Dumnezeu.

Sunt câteva motive serioase pentru care trebuie să trăim în sfinţenie faţă de Domnul. Cristos şi-a dat sângele pentru noi ca să ne curăţească de orice păcat. Ce greşeală am face dacă ne-am pângări cu şi mai multe alte păcate! Duhul Sfânt a făcut din noi temple ale lui Dumnezeu, iar noi trebuie să păstrăm curat templul Său. Sufletul şi trupul nostru vor primi nemurirea, de aceea trebuie să le păstrăm nepătate pentru ziua aceea.

Creştinul care nu face nici un efort ca să trăiască o viaţă de sfinţenie nu are dreptul să poarte numele de creştin. Pavel spune că astfel de oameni trebuie „să se dezbrace de omul cel vechi … şi să se îmbrace în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:22,24). Prin aceasta nu spunem că creştinul este desăvârşit; pentru că nimeni n-ar mai putea să aparţină de drept bisericii, deoarece nimeni nu poate atinge acel standard. Dar standardul sfinţeniei trebuie să fie scopul vieţii noastre.

Lepădarea de sine a creştinului

Dumnezeu ne-a cerut „să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, şi ne-a spus că aceasta va fi din partea noastră „o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1). Noi nu ne mai aparţinem nouă şi voinţa noastră proprie sau raţiunea noastră nu trebuie să mai controleze faptele noastre. Noi suntem ai Domnului; de aceea, să lăsăm ca înţelepciunea şi voia Sa să stăpânească toate acţiunile noastre. Haideţi să dăm la o parte raţiunea noastră şi să acceptăm controlul Său, pentru că dacă încercăm să lucrăm bazaţi numai pe lumina primită de la propria noastră raţiune, ne pierdem. Dar dacă raţiunea noastră este supusă Duhului Sfânt, noi nu mai trăim pentru noi înşine, ci Cristos trăieşte în noi (Galateni 2:20). Această supunere a raţiunii noastre este exact acea lepădare de sine pe care Cristos o cere de la ucenicii Săi. Având această supunere ca principiu călăuzitor în viaţă orice lăcomie şi autoindulgenţă vor fi îndepărtate.

Pavel evidenţiază această învăţătură, când îi scrie lui Tit: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui noastru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos” (Tit 2:11-13). Scopul mântuirii este văzut în versetul următor: „Ca să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). Mai întâi Pavel ne încurajează la dragoste, vorbindu-ne despre harul lui Dumnezeu. Apoi el îndepărtează două obstacole – păgânătatea şi poftele lumeşti – care pot împiedica slujirea noastră lui Dumnezeu. Apoi Pavel descrie viaţa creştină prin trei cuvinte: cumpătare, dreptate şi evlavie. Cumpătarea implică abstinenţă, stăpânire şi o întrebuinţare atentă şi sinceră a tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Dreptatea înseamnă corectitudine şi onestitate în toate relaţiile noastre cu alţi oameni. Evlavia este ceea ce ne face pe noi diferiţi de oamenii lumeşti şi ne uneşte cu Dumnezeu în sfinţenie.

Cei care tânjesc după binecuvântarea lui Dumnezeu şi nu după prosperitatea lumească, nu se vor bizui pe propria lor înţelepciune. Ei nu vor lăcomi la bogăţie şi cinste, ci-i va cere lui Dumnezeu să-i dea lucrurile de care El crede că are nevoie în viaţă. Aceasta este adevărata lepădare de sine.

Purtarea crucii

În Matei 16:24 Domnul ne spune să ne luăm crucea. Prin aceasta El vrea să ne înveţe că există o povară de purtat: greutăţi, muncă grea şi necazuri. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să poarte aceste greutăţi, iar creştinii trebuie să fie şi ei încercaţi şi formaţi de ele. „Necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (Romani 5:3,4). Dumnezeu a promis că va fi cu noi în suferinţă şi cei ce suferă în felul acesta dovedesc prezenţa Sa. Astfel, crucea pe care trebuie s-o purtăm ne învaţă să nu ne bazăm pe noi, ci pe Dumnezeu.

Nevoia de încredere în Dumnezeu este lecţia principală pe care o învăţăm din suferinţă, dar mai sunt şi altele. Uneori Domnul trimite mari încercări ca să testeze harul pe care ni l-a dat. Pentru acest motiv, lui Avraam i s-a cerut să jertfească pe fiul său Isaac. Aceste mari încercări ale credinţei sunt ca nişte încercări ale focului. „Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Cristos” (1 Petru 1:7). Dacă în această viaţă avem bunătăţi din abundenţă începem să ne mândrim şi să simţim că nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Şi câteodată Dumnezeu este nevoit să ne pedepsească ca să ne corecteze şi să ne îndrepte viaţa. Lucrul acesta ni se spune în Evrei 12:5,6: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Câci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte”. Pe lângă aceasta, suferinţa pe care trebuie s-o îndurăm poate fi prigoană din princina dreptăţii. Este o mare cinste când suferim din pricina lui Cristos.

În aşteptarea vieţii viitoare

Dispoziţia noastră naturală este să ne placă lumea pe care o cunoaştem. Dumnezeu însă nu vrea ca noi să ne alipim prea mult de ea. Prin necazurile şi greutăţile pe care le întâmpinăm, El ne arată în mod constant cât de deşartă este lumea. Din această disciplină noi profităm cu adevărat când învăţăm că în viaţa aceasta nu putem avea adevărata fericire. Chiar şi lucrurile bune din lumea aceasta nu vor dura veşnic şi, ca să găsim lucruri cu valoare permanentă, trebuie să aşteptăm până când vom ajunge în cer .

Dar chiar dacă nu acordăm mare valoare acestei vieţi prezente, nu trebuie s-o urâm. Viaţa este o binecuvântare pe care ne-o dă Dumnezeu.

Credincioşii trebuie să se gândească la viaţa din cer. Când părăsim această lume suntem cu adevărat liberi. Când suntem pe pământ suntem „departe de Domnul” (2 Cor. 5:6), dar mare va fi bucuria când pe veci ne vom desfăta în prezenţa Sa. Este absolut natural să nu ne placă gândul că vom muri, dar pentru creştin există o lumină care biruie această teamă, deoarece creştinul îşi poate îndrepta gândul spre viaţa de după moarte.

Întrebuinţarea corectă a vieţii prezente

Pământul nu este locuinţa noastră finală. Lucrurile bune de pe acest pământ trebuie să ne fie un ajutor în călătoria noastră spre cer. Unii oameni evlavioşi şi-au dat seama că aceste lucruri bune pot fi întrebuinţate greşit, ceea ce le poate fura bucuria pe care aceste lucruri le-o poate da. O asemenea atitudine faţa de viaţă poate fi prea austeră, dar excesele trebuie la fel de bine să fie evitate.

Ca să ne călăuzească, Scriptura ne dă reguli generale. Este drept să folosim darurile lui Dumnezeu, când acestea sunt folosite în scopuri bune, adică spre binele nostru. De exemplu: Dumnezeu ne-a dat mai multe feluri de mâncare decât avem nevoie ca noi să ne bucurăm de ele.

Este greşit să crezi că Dumnezeu vrea să avem numai lucrurile care ne sunt strict necesare pentru că o astfel de gândire ne-ar fura bucuria pe care o poate aduce tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Predica de pe Munte – “Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”

[ fragmente din capitolul Ferice de cei blanzi al cartii Studii Asupra Predicii de pe Munte de D. Martin Lloyd-Jones

Textul de baza: Matei 5:1-5 :
„Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” ]

Pe masura ce Fericirile sunt enuntate, ele cresc in dificultate. Cu alte cuvinte, ceea ce analizam acum este mult mai patrunzator, mai dificil, cu putere mai mare de smerire si chiar umilitor decat tot ceea ce am studiat pana acum din Predica de pe Munte. Putem sa privim lucrurile in felul urmator. Prima fericire ne cere sa ne intelegem propriile slabiciuni si neputinta. Ea ne pune in fata necesitatii de a ne confrunta cu Dumnezeu nu doar in Decalog si in Legea morala, ci si in Predica de pe Munte si in viata lui Cristos Insusi. Cine simte ca poate indeplini toate aceste cerinte prin propria sa putere nu a devenit inca crestin. Nu, starea de care vorbim ne face sa simtim ca nu avem nimic, devenim “saraci in duh”, suntem cu adevarat lipsiti de putere. Cine crede ca poate trai viata de crestin prin sine insusi, declara prin aceasta ca nu este crestin. Atunci cand intelegem cu adevarat cum trebuie sa fim si ce trebuie sa facem, devenim in mod inevitabil “saraci in duh”. La randul ei, aceasta atitudine ne duce la starea a doua, in care, dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de adevarata noastra natura, de faptul ca suntem atat de neputinciosi din cauza ca pacatul locuieste in noi, si constientizand prezenta pacatului in cele mai bune actiuni, ganduri si dorinte ale noastre, plangem si strigam ca marele apostol: “O, nenorocitul de mine! Cine ma va izabavi de acest trup de moarte?” Dar in Fericirea pe care o studiem acum, se gaseste ceva inca si mai patrunzator – “Ferice de cei blanzi”.

Oare de ce? Pentru ca aici ajungem sa ne preocupam de alti oameni. Dati-mi voie sa formulez altfel aceasta idee. Pot sa imi vad totala mea nimicnicie si neputinta fata in fata cu cerintele Evangheliei si ale Legii lui Dumnezeu. Daca sunt sincer cu mine insumi, devin constient de pacatul si raul care locuiesc in mine si care ma degradeaza. Mai mult, sunt gata sa infrunt amandoua aceste realitati. Dar cat de greu imi este sa dau voie altora sa faca aceleasi observatii despre mine! Este o situatie care imi displace in mod instinctiv. Cu totii preferam sa ne condamnam noi insine in loc sa permitem altcuiva sa ne condamne. Eu spun despre mine ca sunt un pacatos, dar instinctiv nu-mi place ca altcineva sa spuna despre mine ca sunt pacatos. Acesta este principiul pe care il introduce aici Predica de pe Munte. Pana acum m-am uitat personal la mine insumi. Acum oamenii cu care eu sunt in relatie se uita la mine si imi fac anumite lucruri. Cum reactionez eu? Iata problema tratata in Fericirea pe care tocmai o studiem. Cred ca sunteti de acord cu mine ca aceasta este o stare mai umilitoare si cu o putere mai mare de smerire decat tot ceea ce s-a spus anterior. De fapt, inseamna sa-i las pe altii sa indrepte reflectorul asupra mea in loc s-o fac eu insumi.

[…]

Asadar, ce este blandetea? Cred ca putem rezuma definitia ei astfel. Blandetea este o perspectiva reala cu privire la sine, care se exprima in atitudinea si comportamentul fata de altii.

[…]

Ingaduiti-mi sa merg mai departe si sa spun ca omul bland nu este nici macar sensibil cu privire la sine. El nu are intotdeauna in vedere persoana lui si propriile sale interese. Nu este tot timpul in defensiva. Cunoastem cu totii sensibilitatea aceasta, nu-i asa? Oare nu este ea unul din cele mai mari blesteme cauzate de cadere? Ne petrecem toata viata preocupati doar de noi insine. Dar atunci cand un om devine bland, el pune capat unei asemenea atitudini; nu mai este ingrijorat de sine si de ceea ce spun altii. Cand suntem cu adevarat blanzi, nu ne mai protejam pe noi insine, deoarece intelegem ca nu este nimic vrednic de a fi aparat. Astfel ca nu mai suntem in defensiva; toate aceste atitudini s-au dus. Omul care este cu adevarat bland nu-si plange niciodata de mila, nu se autocompatimeste niciodata. […] Autocompatimirea! Cate ore si ani irositi in aceasta atitudine! Insa omul care devine bland renunta la toate aceste ganduri. Cu alte cuvinte, a fi bland inseamna a renunta definitiv la sinele tau si a ajunge la intelegerea ca de fapt nu ai absolut nici un drept sau nici un merit. Ajungi sa-ti dai seama ca nimeni nu te poate rani. John Bunyan exprima foarte convingator acest adevar. “Cine este jos nu are de ce sa se teama de cadere.” Atunci cand un om se vede cu adevarat pe sine insusi, stie ca nimeni nu poate sa spuna ceva prea ofensator despre el. Nu mai trebuie sa se ingrijoreze cu privire la ce spun sau fac oamenii; stie ca merita toate aceste lucruri, si chiar mai mult. De aceea inca o data, iata cum as defini blandetea. Omul cu adevarat bland este cel care este uimit de faptul ca Dumnezeu si oamenii au o parere atat de buna despre el si il trateaza cu atata bunavointa. Aceasta mi se pare a fi calitatea esentiala a blandetii.

[…]

Iata, deci, ce inseamna a fi bland. Mai este oare nevoie sa spun ca blandetea este imposibila pentru omul firesc? Niciodata nu vom putea deveni blanzi prin eforturile noastre. […] Blandetea este o atitudine realizata in noi de Duhul Sfant. Este roada directa a Duhului.

Ce este greșit în felul de a predica din zilele noastre? – Al Martin (Partea 2 din 2)

MESAJUL

Să considerăm acum ce este greșit în felul de azi de a predica în relație cu MESAJUL care este predicat. Este foarte posibil pentru un om să fie marcat de un nivel eminent de pietate personală și evlavie practică, și totuși să fie grav lipsit în slujba predicării cu putere. Desigur, parte din această problemă este datorată faptului că unii oameni nu au primit niciodată de la marele Cap al bisericii darurile necesare pentru slujba de învățătură și de predicare. În asemenea cazuri, singurul răspuns al problemei este că un astfel de om trebuie să recunoască că nu este în locul pe care Dumnezeu i l-a dat. Fără nicio rușine ar trebui să părăsească învățarea și predicarea activă și să caute un lucru în lumea seculară, sau în altă formă a lucrării lui Hristos care nu cere anumite daruri date de Dumnezeu pentru comunicarea orală.

Totuși, îndrept comentariile mele spre oamenii care au un temei rezonabil pentru a crede că li s-a dat daruri suficiente pentru a fi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru acest grup de oameni, există câteva domenii în care predicarea contemporană este marcată de defecte flagrante.

CONȚINUTUL BIBLIC

În primul rând, cea mai mare parte a predicării din zilele noastre, chiar și a celei din rândul cercurilor Reformate bune, duce lipsă de conținut biblic substanțial. Unul din lucrurile esențiale legate de marii pastori ai trecutului, acel lucru care face ca predicile lor scrise să supraviețuiască sute de ani de la momentul când au fost scrise, este că ele sunt marcate de greutatea conținutului lor biblic substanțial. Care este acel lucru care dă putere spirituală predicilor acestor mari ambasadori? Iată care este: sunt pline de substanță biblică, așa încât omul simte că între el și predicator stă un zid de adevăr divin; că problema nu este între ascultător și predicator, ci între ascultător și Cuvântul lui Dumnezeu care îi este transmis de către predicator. Aceasta este ceea ce oamenii trebuie să simtă când ne aud predicând. Desigur – și aici vedem iar legătura dintre om și mesajul său – marea parte a problemei din predicarea de azi, cu privire la lipsa conținutului biblic, este datorată faptului că oamenii sunt prea ocupați să fugă la mașinăria eclesială a bisericilor lor în loc să își adâncească mințile și duhurile în adevărul Sfintelor Scripturi. Doar atunci când mintea predicatorului este saturată cu Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt va aduce aminte adevărul lui Dumnezeu în contextul predicării, și va împuternici pe robul lui Dumnezeu să mânuiască Sabia Duhului cu putere și autoritate. Apoi, chiar și ilustrațiile și aluziile vor fi în mare măsură extrase din cuvintele și modelele Sfintei Scripturi.

SUBSTANȚA DOCTRINARĂ

În al doilea rând, mare parte din predicarea contemporană este defectuoasă deoarece duce lipsă de substanță doctrinară solidă. Am suferit de o mentalitate care a privit doctrinele și teologia ca pe un fel de ființă hidoasă din povești! Problema este că, acel adevăr este frumos în unitatea și simetria sa. Predicarea doctrinară este acea predicare care este întotdeauna subordonată tiparului întregului plan al lui Dumnezeu. Ea refuză dezechilibrul și deformarea, și caută să plaseze fiecare fațetă a adevărului în contextul întregului spectru al adevărului divin. Primii doi factori menționați până aici trebuie să fie aduși împreună într-o măsură mereu crescândă în viața adevăratului slujitor al lui Hristos. Predicarea doctrinară care nu este fondată exegetic și nici orientată pe text, va duce la o ortodoxie filosofică. Pe de altă parte, a trata texte și a face exegeza acelor texte fără a arăta legătura acestora cu adevărul, va duce la un concept incoerent și fragmentat despre adevărul divin.

APLICAȚIA PRACTICĂ

Un al treilea domeniu în care substanța predicării contemporane este marcată de o slăbiciune evidentă, este acela al aplicației practice. În multe lucrări poate exista un conținut biblic solid, o mare măsură de substanță doctrinară, dar foarte puțină aplicație practică în care oamenii să fie făcuți să vadă împlicațiile conținutului și doctrine, ca ei să știe cum să întrebuințeze doctrina Mântuitorului nostru în toate lucrurile. Cu privire la acest principiu general, aș dori să sugerez trei domenii în care cercurile Reformate sunt slabe. Ceea ce spun acum se aplică acelora dintre noi care țin, fără jenă, de acel sistem doctrinar expus în marile crezuri care au descins din Reformă.

În primul rând, predicarea noastră este slabă datorită eșecului ei în a explicita necesitatea și natura pocăinței biblice. În reacția noastră exagerată împotriva „mântuirii bazate pe fapte” și în reacția noastră împotriva activismului american, cred că unii din noi au căzut într-un mod filozofic de a gândi, „Cum pot să predic despre responsabilitatea omului de a se pocăi când știu că el nu are nicio putere să facă acest lucru?” Aparent, această problemă nu l-a deranjat pe apostolul Pavel. Nimeni n-a vorbit cu mai multă seriozitate decât el despre neputința totală a omului de a face ceva bun din punct de vedere spiritual, în afara lucrării suverane directe a lui Dumnezeu. Și totuși el a vorbit cu cea mai mare seriozitate despre responsabilitatea omului de a se pocăi. Când Pavel își face bilanțul lucrării sale înaintea presbiterilor bisericii din Efes, el spune: „şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” [ Fapte 20:21 ]. În Fapte 26:20 el spune că la Damasc, și prin toată Iudeea, și tuturor Neamurilor, el le-a predicat „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. Am avut experiența foarte neplăcută de a predica în biserici care au doctrina pocăinței în crezul lor, în mărturisirile lor de credință și în catehismele lor, dar era evident că această doctrină nu este predicată și crezută de către membrii acelor biserici. Adesea, la sfârșitul unor serii de predici pe subiectul pocăinței, veneau la mine oameni plini de uimire spunând că ei nu mai auziseră niciodată asemenea lucruri, chiar dacă ei petrecuseră mai mulți ani în cadrul unei biserici Reformate solide. Acum, nu înseamnă că ei nu mai auziseră cuvântul „pocăință”. Ei l-au auzit desigur. Dar responsabilitatea, natura, și roadele pocăinței nu au fost explicate clar, iar oamenii nu au fost suficient de convinși de natura și necesitatea ei. Toți cei care ne ascultă predicând de mai mult sau mai puțin timp, și care ne văd lucrarea, ar trebui să ajungă la concluzia că dacă nu se pocăiesc și nu aduc roade vrednice de pocăința lor, vor pieri, chiar dacă mâinile le sunt încărcate de ortodoxie corectă și obiectivă. Una dintre mărcile clare ale lucrărilor oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit în vremile trecute, este că toți, fără excepție, au explicat clar necesitatea, natura și roadele pocăinței biblice.

Un al doilea domeniu în care conținutul predicării noastre este slab în aplicarea specifică, este prezentarea întregului Hristos întregului om. Este de temut faptul că în ziua de azi ne-am întors la un concept papal de credință. Trebuie să nu uităm niciodată că una din cele mai mari problematici pe care reformatorii au adus-o în atenție a fost că credința este ceva mai mult decât assensus, adică un simplu dat din cap în semn de aprobare față de ceea ce biserica prezintă ca fiind credința. Reformatorii au prezentat conceptul biblic conform căruia credința este fiducia. Ei au făcut clar faptul că credința mântuitoare implică încredere, angajament, o încredere și un angajament care implică întregul om, cu adevărul pe care l-a crezut, și cu Hristos care a fost centrul acelui adevăr. A venit timpul să spunem, aceste lucruri cu claritate, în afirmații categorice, așa încât oamenii să realizeze că esența credinței mântuitoare nu este doar aprobarea din cap a unor doctrine la care sunt expuși. Ei trebuie făcuți să înțeleagă că credința mântuitoare implică angajamentul întregului om față de întregul Hristos, ca Profet, Preot și Împărat, așa cum este prezentat El în evanghelie.

Există un al treilea domeniu în care predicarea noastră este slabă la nivel de conținut. Acesta este un domeniu foarte sensibil, în care suntem teribil de slabi în cercurile Reformate contemporane. Mă refer la domeniul necesității de a expune caracteristicile distinctive ale unui adevărat credincios. Aceasta implică nevoia de a afirma cu seriozitate diferența dintre bazele mântuirii și siguranța mântuirii. Umblând prin cercuri Reformate am descoperit că în momentul în care câțiva oameni încep să își facă o examinare personală în lumina Scripturii, când încep să asculte 2 Corinteni 13:5, ei văd acest exercițiu scriptural ca fiind înrudit cu hula împotriva Duhului Sfânt. Oamenii privesc îndoiala ca fiind cel mai teribil lucru din lume. Ceea ce nu reușim însă să realizăm este că îndoielile sunt produse de examinarea personală onestă în lumina standardului obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta poate fi cel mai bun lucru care se poate întâmpla vreodată cuiva. Am spus adesea că îndoielile nu vor condamna niciodată un om, ci presupunerile, acelea îl vor condamna. Atâta timp cât Scriptura spune din nou și din nou „Nimeni să nu vă înșele… nimeni să nu se înșele… nu vă înșelați”, noi nu ne permitem să presupunem sau să-i facem pe alții să presupună despre ei înșiși că totul este în regulă. Pentru ce sunt aceste îndemnuri? Dacă înșelarea personală nu este o posibilitate foarte reală, atunci de ce este Biblia plină de îndemnuri la a nu ne înșela singuri? Toate aceste avertizări devin vorbe lipsite de sens dacă ele vorbesc doar despre o posibilitate ipotetică. Totuși, dacă oamenii au putut veni în cercul bisericii exterioare și să fie înșelați sub slujirea apostolilor, așa încât aceștia au simțit că era necesar să spună “Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră”, cu atât mai mult trebuie noi să acceptăm cu responsabilitate faptul că putem avea oameni înșelați care vin în ceea ce se pretinde a fi biserica, și stau sub slujirile noastre anemice. Când ne cuprinde această convingere, atunci vom striga la ei, îndemnându-i să caute să își întărească chemarea și alegerea lor, să se cerceteze și să-și dovedească lor înșiși dacă sunt în credință.

În conformitate cu această preocupare, noi trebuie să le punem oamenilor înainte diferențele scripturale dintre un credincios adevărat și unul fals, așa cum se găsesc ele în pilda semănătorului. Am descoperit că un asemenea fel de a prefica nu face rău niciodată adevăratului copil al lui Dumnezeu. Cea mai pătrunzătoare și practică predică din acest domeniu va servi la a aduce adevăratul copil al lui Dumnezeu la o și mai mare asigurare. Singurul care va fi afectat de o cercetare atentă și în detaliu, este falsul credincios. Să presupunem că eu ar trebui să merg la banca mea locală, pentru a depune două bancnote de douăzeci de dolari. Dacă funcționarul ar lua bancnotele și mi-ar spune: „Așpteptați un minut, domnule Martin, s-ar putea ca bancnotele să fie contrafăcute”. Dacă bancnotele sunt nefalsificate, ele nu vor pierde nimic la atenta cercetare pe care funcționarul o va face asupra lor. De fapt, ele chiar câștigă ceva. Dacă el le duce și le pune sub o lupă și le examinează pentru a le verifica autenticitatea, dacă ele sunt autentice, eu voi fi cu mult mai sigur de autenticitatea lor când ele vor fi aduse înapoi de la cercetarea făcută asupra lor. Singurul care are ceva de pierdut este lucrul contrafăcut. Acest principiu este adevărat în predicarea practică pătrunzătoare care pune înainte mărcile distinctive ale unui adevărat credincios. Singurul care are de pierdut la o asemenea predicare scripturală și echilibrată a acestor lucruri, este credinciosul fals. Și el trebuie deranjat, tulburat, acum, când ziua mântuirii este încă astăzi. Dacă noi greșim făcând distincții nescripturale și tulburăm pe cei evlavioși, fie ca Domnul să ne deschidă ochii și să ne aducă din eroare pe calea cea bună! Totuși, nu acesta este pericolul cu care ne confruntăm în zilele noastre. Ci mai degrabă, noi adormim oamenii prin eșecul nostru în a pune înaintea lor, într-o manieră practică, semnele unei credințe adevărate în opoziție cu credința dracilor. [Vezi Iacov 2:19].

Fraților, Biblia ne dă multe afirmații explicite pe care le putem aduce înaintea oamenilor. Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. Să nu ne temem să le spunem oamenilor că dacă ei nu ascultă glasul Lui și nu Îl urmează, ei nu au nicio bază să pretindă că sunt oile Lui. Să îndrăznim să le spunem că deși ei pot cunoaște totul despre faptul că Domnul nostru a avut oile Sale pe inima Lui din veșnicie în legământul răscupărării, că deși ei pot ști totul despre cum a murit El pentru oile Sale cu un scop precis în moartea Sa, și despre cum Duhul Sfânt îndeplinește lucrarea de chemare efectivă a oilor, problema de care trebuie să îi convingem este aceasta: Ascultă ei glasul Lui? Îl urmează? Trebuie să nu ne dăm înapoi de la a insista asupra acestui fel de probleme. Trebuie să accentuăm aceste probleme așa cum sunt ele prezentate în prima epistolă a lui Ioan, unde apostolul declară: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică”. Despre ce lucruri le-a scris Ioan? Le-a dat el un șir de texte pe care să își pună degetul pentru a avea siguranță? Nu. Ci mai degrabă, le-a dat o serie de teste prin care ei trebuiau să își examineze viețile. El a spus: „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem dacă păzim poruncile Lui”. Și din nou, „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați”. Conștiințele ascultătorilor noștri trebuie să fie rănite pentru ca ei să poată pune întrebarea: „Sunt eu cu adevărat în credință în lumina acestui standard obiectiv al Cuvântului lui Dumnezeu?”

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt convins că în aceste domenii ale conținutului predicării noastre, există o mare nevoie de a ne întoarce la adevărurile biblice menționate anterior, și la o predicare caldă și practică a acestor adevăruri.

CUM PREZENTĂM MESAJUL

Acum că am terminat de vorbit despre conținutul mesajului, aș vrea să vorbesc puțin și despre felul în care acesta trebuie prezentat. Cele trei lucruri care ar trebui să caracterizeze felul de comunicare a adevărului divin sunt: urgența mesajului, structura sa sistematică și adresarea directă.

Un mesaj cu adevărat important și urgent conduce la o exprimare elocventă. Când încerci să trezești din somn oameni care dorm într-o casă în flăcări, și faci asta doar umblând de colo colo, calm și relaxat, evocând într-un mod academic iminența pericolului, nu reușești mare lucru. Dar dacă tu însuți ești convins că acele vieți sunt cu adevărat în pericol și că singura lor cale de scăpare atârnă de abilitatea ta de a-i determina să acționeze în mod imediat, atunci un astfel de om va fi în stare să trezească oameni din somn și să-i determine să acționeze pentru propria lor siguranță. Urgența mesajului unui astfel de om nu este dată în primul rând de arta oratorică în care este prezentat, ci mai degrabă de o preocupare reală a mesagerului pentru binele celor cărora li se adresează. Urgența mesajului pentru unii, datorită personalității lor, a temperamentului lor, a microfoanelor, poate fi exprimată prin volum. Pentru alții, se poate exprima în alte feluri.

Caracterul ugent al mesajului ne va determina să facem tot posibilul să asigurăm și să ținem audiența atentă în timpul predicii. Dacă ne-am ridicat la amvon nu doar pentru a rosti o predică, ci pentru a comunica o nevoie urgentă a celor care ne ascultă, nu vom avea liniște până nu vom acapara atenția audienței. Spurgeon spunea că ori de câte ori vedea un copil care nu era atent la predică, îl deranja atât de tare încât era în stare să spună o povestioară sau o glumă în predică doar pentru a-i recâștiga atenția înainte de a continua predica. Spurgeon ar fi primul care ar afirma că doar Dumnezeu ar putea face ca adevărul să pătrundă în inimile oamenilor și să aibă putere să-i mântuiască. Totuși, el știa că ceea ce trebuia să facă el, ca și predicator, era să aducă acel adevăr la urechile lor, iar în momentul în care nu reușea acest lucru, știa că a eșuat în împlinirea îndatoririlor sale. Fraților, aceasta este datoria noastră, să ajungem la urechile oamenilor. Dumnezeu e singurul care le poate duce adevărul la inimă, dar voi trebuie să vă luptați să li-l duceți la urechi.

Sentimentul de neliniște țesut de Duhul Sfânt cu privire la soarta celor care ne ascultă, ne va determina să folosim un vocabular pe înțelesul lor. Când folosim un anume cuvânt în predică și vedem acea privire nedumerită pe fața ascultătorului, ar trebui să sesizăm imediat că acel cuvânt nu a fost înțeles și asimilat. Dacă suntem sensibili la acest aspect, atunci vom folosi un alt cuvânt. Cineva spunea, „Vanitatea e cea care îl face pe om să vorbească sofisticat; dar doar evlavia poate face un cărturar să-și simplifice discursul de dragul celui fără carte”. Un astfel de predicator, chiar dacă în prezent neglijat de cei fără pricepere, va avea într-o zi un nume mai presus de orice nume, fie că e vorba de filozof, poet, orator sau orice altcineva care este apreciat printre oameni. Un altul spunea, „Nu este dificil să faci lucruri simple să pară complicate; dar să faci lucrurile complicate să pară simple, e cea mai grea sarcină a unui orator sau predicator bun”. Oh, frații mei care sunteți în slujire, haideți să cerem Domnului harul umilinței care ne va determina să ne adaptăm vocabularul pentru nivelul ascultătorilor noștri.

De asemenea, această necesitate urgentă a ascultătorilor ne va conduce spre acel fel de a predica din care nu lipsește apilcația practică. Poate cel mai dificil lucru pentru un predicator este să prezinte aplicația practică. Dar la fel cum un medic competent dorește însănătoșirea pacienților lui și nu este satisfăcut până nu descoperă bolile pacienților și tratamentele specifice acestora, tot așa și adevăratul slujitor al lui Dumnezeu va merge dincolo de ideea generală a nevoii omului sau a abilității lui Dumnezeu de a satisface această nevoie; el va face totul ca să cunoască nevoile păcătoase specifice ale ascultătorilor săi ca apoi să poată aplica tratamentul specific, care se găsește în plinătatea Domnului Isus Hristos.

În al doilea rând, mesajul nostru trebuie prezentat într-o ordine logică. În comunicarea adevărului divin, nu trebuie să uităm că ascultătorii noștri sunt oameni ai căror minți sunt asfel construite încât să primească gânduri structurate din punct de vedere logic. Mintea umană, pur și simplu nu poate primi adevărul când acesta este rostit fără nicio logică. Trebuie să căutăm să inoculăm în mintea ascultătorilor anumite întrebări, iar pe aceste întrebări să așezăm adevărul lui Dumnezeu.

În ultimul rând, considerați împreună cu mine necesitatea adresării directe în predicarea noastră. În cartea lui Charles Bridges, The Christian Ministry (Slujirea creștină), este o secțiune excelentă despre predicarea Evangheliei. În această secțiune, el comentează asupra problemei adresării directe, spunând: „Pentru acest scop, trebuie să le arătăm de la început până la sfârșit, că noi nu numai că spunem lucruri bune în prezența lor, ci și direcționăm ceea ce spunem către ei în mod personal, ca pe o problemă care îi îngrijorează peste măsură de mult”. Atunci când cineva citește predicile marilor predicatori din trecut, este lovit de caracterul direct și totodată sfânt al acelor predici. Se simte de parcă acele predici ale vechilor maeștri îl înghesuie într-un colț de unde trebuie să facă ceva cu adevărul cu care este confruntat. Joseph Alleine în cartea lui Alarm to the unconverted (Alarmă pentru cei neconvertiți) rămâne ca o ilustrație clasică a acestui principiu. Din nou și din nou îl înghesuie pe păcătos la perete, ca șa zic așa, cu întrebări care îl fac pe păcătos să reflecteze asupra căilor lui, asupra poziției lui în fața lui Dumnezeu. Îl întreabă, „Ești în pace? Arată-mi care este temelia pe care pacea ta este menținută. Este o pace scripturală? Poți tu să arăți semnele unui credincios sănătos? Poți să scoți în evidență ceva mai mult decât orice ipocrit care a existat pe lumea aceasta vreodată? Dacă nu, teme-te de această pace mai mult ca de orice altă problemă, și cunoaște că o pace firească de obicei se demonstrează a fi cel mai mortal dușman al sufletului. În timp ce sărută și zâmbește frumos, lovește de moarte, ca să zicem așa, sub a cincea coastă. Acum, conștiință, fă-ți treaba, vorbește”. De la acest punct Alleine continuă să apese asupra problemei cu și mai multă franchețe asupra cititorilor.

Cu asemenea exemple de la care putem învăța, fie ca Dumnezeu să ne scape de a spune doar niște lucruri bune în prezența unor oameni adunați laolaltă, și să ne facă să predicăm așa ca oamenii să știe că le spunem lucruri cu greutate, lor, în mod personal.

Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? Sunt sigur că multe din greșeli sunt exemplificate în propria mea viață și slujire la fel de mult ca în ale altora, dar v-aș cere ca împreună să luăm în considerare problema din ziua de azi ca o problemă a OMULUI – în domeniul vieții devoționale presonale, în sfera pietății practice, și a curăției motivației sale. Ce este greșit în felul de a predica din ziua de azi? O parte din problemă stă în MESAJ – substanța a ceea ce se predică, și în felul în care acesta este comunicat. Să dea Dumnezeu ca acolo unde oricare dintre aceste lucruri ni se aplică nouă, să suferim cuvântul de îndemnare și prin harul lui Dumnezeu să ne dedicăm pentru a fi mai eficienți în comunicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu propriei noastre generații care este în mare nevoie de a-l auzi.

Pacea – C.H. Spurgeon

Viața spirituală este deci o viață a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roada Duhului însă este… pacea” (Gal. 5:22). „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Hristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, priveliști frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este și cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine și toate ne reușesc, inima este mulțumită, liniștită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare și pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de liniște, dar în altă zi dibuim în întuneric și dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omenești și pacea adâncă a unei vieți spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Fil. 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi și nu noi pe ea. O pace despre care spune prorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Hristos care locuiește înlăuntrul inimii noastre, pacea care nu poate fi tulburată de niciun fel de furtună. Aceasta este pacea plinătății Duhului Sfânt.

Suprafața mării e uneori dezlănțuită și bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are și adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace și liniște deplină, neatinsă de vânturi. Tot așa există și pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemișcate ale păcii, a cărei liniște netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există niciun neajuns, nicio rătăcire, niciun păcat, nicio greșeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăște din Dumnezeu care este însuși Dumnezeul păcii.

De aceea spune Hristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce crește sau decrește odată cu viața atât de schimbătoare, are puțină valoare; însă pacea lui Hristos este un dar imens. Hristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morții Sale groaznice. Îl aștepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferințele de nedescris și moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare și teamă față de ceea ce Îl aștepta, Hristos rostește  cuvintele minunate: „Vă dau Pacea Mea”.

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundații din țară. Locuința prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alți vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putință, pe unii din oamenii expuși să fie luați de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenția îi fusese atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperișul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, vroia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frângie, dar aceasta și-a greșit ținta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului și când apăruse acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar și de data asta frânghia și-a greșit ținta în mod necruțător. Apoi, povestea prietenul, când dispăruse și ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperișul casei, își întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână și cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe fața ei. „Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nicio teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniștită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputință de a o descrie în toată măreția ei. A dat din cap cu recunoștință pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească”. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe fețele celor care eram de față. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărginește numai la iubirea creștină, pacea și puterea care le revarsă. Ci dă și o viață de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, capitolul 8, versetul 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă și o viață de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârșit o viață de îngăduință, de blândețe, credință și înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverși misionari sau teologi – ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39).

Extras din „Viață din Belșug”, scrisă de C.H. Spurgeon, din colecția „Glasul Îndrumătorului Creștin”, 1974.

Cum poate Dumnezeu sa urasca si sa iubeasca pacatosul in acelasi timp? – Paul Washer

 Acum dati-mi voie sa impartasesc cu voi cateva lucruri despre Dumnezeu care nu sunt deloc menajante si va vor scandaliza. Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre mânia lui Dumnezeu? Cand a fost ultima data cand ati ascultat o predica despre cat de mult uraste Dumnezeu pe cei rai? Cand a fost ultima data cand ati auzit ceva de genul acesta: „Dumnezeu iubeste pacatosul, dar uraste pacatul” ? Sunt aici sa va spun: chiar daca arata bine pe spatele unui tricou crestin, nu este biblic si nu este crestinismul istoric. Priviti o clipa. Nu pierdeti pagina si intoarceti la Psalmul 5. Psalmul 5:5. „Nebunii nu pot sa stea în preajma ochilor Tai; Tu urasti pe cei ce fac faradelegea.” O alta traducere: urasti pe toti cei ce fac raul. Cineva calificat? Ati facut vreo faradelege? Da. Ati facut vreun rau? Da. Ce zice pasajul acesta? Zice oare ca Dumnezeu iubeste pacatosul si uraste pacatul? Nu, zice ca uraste pe cei ce fac faradelegea. Si imi ziceti, „Dar ce spui de Ioan 3:16? Ioan 3:16 zice ‘Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea…’ Este in Biblie.” Da, este in Biblie si este adevarat, dar si Psalmul 5:5 este in Biblie si este la fel de adevarat si va trebui sa te ocupi de el. Aceasta e problema crestinismului american. Se ia doar o fata a monedei. Si nu stiu daca ati invatat logica, dar aceasta este imposibil. Monedele intotdeauna vin cu doua fete. Ascultati predica dupa predica despre dragostea lui Dumnezeu si Biblia vorbeste atat de clar despre mania lui Dumnezeu si majoritatea din voi nu ati ascultat nici o predica despre asta. Primiti doar o parte din poveste… si asta e foarte periculos. Ziceti, „Dumnezeu nu uraste, pentru ca Dumnezeu e dragoste.” Si eu va zic, „Nu, Dumnezeu uraste pentru ca Dumnezeu e dragoste.” „Ce vrei sa zici frate Paul?” Datimi voie sa va intreb. Iubiti iudeii? Sper ca da. Daca iubiti iudeii puteti fi neutrii fata de Holocaust? O sa urati Holocaustul. Daca vin la voi si va vorbesc despre sclavia afro-americana… si segregare si imi ziceti, „Pai, stii, nu a fost chiar asa mare lucru. Sunt ca intr-o pozitie neutra.” Iubesti atunci afro-americanii? Nu. Iubiti bebelusii? Trebuie atunci sa urati avortul. Vedeti? Daca as veni la voi si v-as da un articol din ziar care zice ca un baietel a fost prins de un pedofil si tinut in pivnita lui 10 ani fiind abuzat, si va citesc asta voua, si voi ati raspunde „Pai, stii, toti au, stii, fiecare are un stil de viata diferit.” Daca ati raspunde asa as gandi ca sunteti la fel de monstri ca omul care a rapit baietelul. Vedeti, chiar voi, cand auziti istorisiri despre lucruri oribile care s-au intamplat, si injustitii, va suparati nespus de mult, nu-i asa? Va maniati. Asa ca voi aveti dreptul sa va purtati asa, si Dumnezeu nu are? Voi, care ati incalcat toate legile lui Dumnezeu… voi aveti dreptul sa va ridicati si sa fiti maniosi pentru ca cineva a facut mai rau ca voi… dar Dumnezeu este dragoste asa ca trebuie sa stea pe scaun si sa fie neutru? Ati auzit predicatori zicand, „Primul lucru pe care vreau sa vi-l zic este ca Dumnezeu nu este un Dumnezeu manios.” Ati auzit vreodata pe cineva sa zica aceasta? Pai, am o veste pentru voi. Dumnezeu e un Dumnezeu manios. De fapt, Biblia spune ca este maniat in fiecare zi. Aceasta zice Biblia. Nu o sa sucesc asta ca sa protejez reputatia lui Dumnezeu. Sau sa Il prefac in cineva care sa va placa voua. O sa va zic Cine este El in realitate.
Si veti zice, „Frate Paul, dar dragostea?” Doar in acest context puteti intelege dragostea. Vedeti, Dumnezeu e drept si sfant. Iubeste tot ceea ce este frumos si bun. Si de aceea uraste ce este murdar si profan si rau si daunator. Intelegeti? Va dati seama ca ati incalcat fiecare lege? As putea enumera cele zece porunci si sa va arat cum voi si eu le-am incalcat fiecare din ele. Dumnezeu ar trebui sa fie maniat. Si este. Dar aici este lucrul nemaipomenit. Dragostea lui Dumnezeu este de o asemenea natura incat poate sa o demonstreze chiar si obiectelor maniei Sale si sa lucreze pentru mantuirea lor. Dar aici e problema. Am incalcat Legea lui Dumnezeu si justitia lui Dumnezeu cere sa murim. Asta este ceea ce trebuie sa intelegeti. Traiti intr-o lume unde nu este justitie. Traiti intr-o lume in care toate lucrurile rele pe care lumea le face pot fi explicate. „Este o boala” sau „De fapt nu a fost vina lor.” Dar aceasta nu este adevarat. Exista raul. Si noi am luat parte la el. Drag prieten, daca acum ti-as smulge inima si as lua din ea orice gand care l-ai avut vreodata si le-as pune intr-un DVD, si l-as arata aici in seara aceasta ai fugi din campusul universitatii si nu te-ai mai intoarce sa-ti vedem fata niciodata, pentru ca ai gandit lucruri atat de rele incat nu poti sa le impartasesti nici celor mai apropiati prieteni. Te-ai rusina in fata noastra chiar daca noi am facut aceleasi lucruri. Cum vei sta atunci in fata unui Dumnezeu sfant? Vedeti? Vedeti? Dar aici este intrebarea. Daca Dumnezeu este sfant si drept, si ca urmare trebuie sa faca ceva cu cei rai, cum pot fi cei rai mantuiti? Este o singura cale. Cineva sta in locul celor rai ia asupra Lui toata vina celor rai si este judecat si condamnat in locul lor. Si aceasta este exact ceea ce a facut Isus Hristos. Si in aceasta sta demonstrarea dragostei lui Dumnezeu.
[fragment din predica  Ce este Evanghelia ]

 

Bucuria sfinților și bucuria ipocriților – Jonathan Edwards

Primul fundament al desfătării pe care o experimentează un sfânt adevărat în Hristos este propria Lui perfecțiune; și prima temelie a desfătării pe care o are în Hristos este frumusețea Lui; El i se pare, în Sine, absolut vrednic de iubire și deosebindu-se dintre zece mii. Calea mântuirii prin Hristos reprezintă o cale plină de desfătări pentru el, din cauza manifestărilor dulci și admirabile ale perfecțiunilor divine în ea: doctrinele sfinte ale Evangheliei, prin care Dumnezeu este înălțat și omul umilit, sfințenia onorată și promovată, păcatul arătat ca dizgrațios și descurajat, iar dragostea fără plată și suverană manifestată, sunt doctrine slăvite în ochii săi și dulci pentru gustul său, înainte de a se gândi la vreun interes al său în lucrurile acestea. Într-adevăr, sfinții se bucură de interesul pe care Îl au în Dumnezeu și de faptul că Hristos e al lor, având un motiv important să facă astfel, dar nu acesta este izvorul principal al bucuriei lor. Ei se bucură mai întâi în Dumnezeu, Cel slăvit și desăvârșit în Sine, și apoi, ca lucru secundar, se bucură de faptul că un Dumnezeu atât de slăvit este al lor. Ei întâi au inimile umplute de dulceața vederii excelenței lui Hristos și a excelenței harului Său, a frumuseții căii mântuirii prin El, având apoi o bucurie secundară datorată faptului că un Mântuitor atât de desăvârșit și un har atât de excelent sunt ale lor.

Dar ceea ce este supra-structura sfinților este temelia ipocriților. Atunci când aceștia aud despre lucrurile minunate ale Evangheliei, despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu care Le-a trimis Fiul, despre dragostea lui Hristos față de păcătoși, prin care a mers la moarte pentru ei, și despre lucrurile mărețe pe care le-a câștigat și le-a promis Hristos sfinților; atunci când aud ei prezentate toate aceste lucruri cu elocvență, le pot da ascultare cu o mare plăcere, fiind înălțați de ceea ce aud; dar, dacă am examina bucuria lor, am vedea că nu are alt fundament decât acesta, și anume faptul că privesc aceste lucruri ca fiind ale lor, toate acestea înălțându-i, plăcându-le să audă despre dragostea cea mare a lui Hristos, care îi distinge atât de clar pe unii oameni de alții; fiindcă iubirea de sine, ba chiar și mândria însăși, îi fac să creadă că sunt foarte diferiți de ceilalți. Nu e de mirare că, având asemenea opinii încrezătoare despre starea lor bună, se simt bine ascultând aceste doctrine și sunt nespus de mulțumiți să audă cât de multe au făcut pentru ei Dumnezeu și Hristos. Astfel că bucuria lor este, de fapt, o bucurie în ei înșiși și nu în Dumnezeu.

Bucuria ipocriților are în vedere propria persoană; de aici urmează că, în bucuriile și în sentimentele lor înălțătoare, ei tind să privească mereu doar la ei înșiși. După ce au primit ceea ce ei numesc descoperiri sau experiențe spirituale, mintea lor este fascinată de acestea, admirându-și experiențele. Lucrul de care sunt fascinați și înălțați în principal nu este slava lui Dumnezeu sau frumusețea lui Hristos, ci frumusețea experiențelor lor. Ei se gândesc mereu în ei înșiși: ce experiență minunată e aceasta! Ce descoperire măreață e aceasta! De ce lucruri minunate am parte! Astfel, ei așează experiențele lor în locul lui Hristos și a frumuseții și plinătății Sale. În loc să se bucure în Isus Hristos, ei se bucură de experiențele lor admirabile; în loc să-și hrănească sufletele cu lucruri exterioare lor, și anume cu plăcerea dulce și atractivă a lucrurilor prezentate în Evanghelie, ochii lor se întorc de la lucrurile acestea, sau le văd ca fiind doar cărărui secundare. Dar obiectul contemplării lor este propria experiență; ei își hrănesc sufletul cu un principiu egoist, privindu-și propriile descoperiri. Ei găsesc mai multe mângâieri în descoperirile de care au parte decât în Hristos cel revelat, care este obiectul real al experiențelor creștinilor; dar aceștia folosesc experiențele ca pe niște semne pe care se bazează ca dovadă că se află într-o stare bună, lucru pe care unii îl numesc a trăi pe baza experiențelor; cu toate că e foarte evident că unii dintre ei, care fac astfel, sunt cei mai notorii în a trăi pe baza experiențelor, potrivit noțiunii corecte despre acestea.

Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 193-194.

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Categorie: Crestinism AutenticPuritaniViata crestina

Înţelesul Psalmului 2 – Bruce Ware

Isus cel înviat, care S-a arătat multora dintre ucenicii Săi într-o mulţime de împrejurări diferite, curând a devenit Domnul înălţat în slavă. Înălţarea lui Isus la cer pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui este unul dintre cele mai importante şi totuşi neglijate domenii ale Cristologiei. Ce anume implică domnia actuală a lui Hristos cel Înviat, şi este acest aspect al vieţii şi lucrării Sale legat în mod direct de umanitatea Sa?

Dacă cineva s-ar uita atent la învăţătura biblică despre domnia actuală a lui Hristos asupra tuturor lucrurilor, pare clar că ar trebui să concludă că El domneşte ca Om care a câştigat dreptul de a stăpâni lumea pe care a cumpărat-o şi a cucerit-o. Intuiţia noastră care ne face să gândim despre domnia prezentă a lui Hristos ca fiind domnia Fiului divin, este pusă la îndoială atunci când reflectăm asupra multor pasaje care vorbesc despre poziţia şi activitatea Sa actuală. Ceea ce găsim în schimb, este că Cel care domneşte are autoritate asupra tuturor neamurilor, autoritate pe care nu a avut-o anterior, şi drepturi asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, drepturi pe care le-a câştigat prin viaţa şi moartea Sa ascultătoare de pe cruce, şi o poziţie de supremaţie care I-a fost dată de Tatăl Său şi pe care o are doar acum, în starea Sa de după înălţare.

Cu alte cuvinte, aceste învăţături biblice nu se potrivesc bine cu noţiunea că domnia lui Hristos este condusă în mod principal şi fundamental de natura Sa divină. Cum ai putea să spui că Fiului divin în sine I S-a dat autoritate asupra lumii sau că I S-au dat neamurile în stăpânire? La urma urmelor, nu este Fiul divin Acela care a creat această lume, şi nu are El autoritate în mod intrinsec asupra ei ca şi Dumnezeu şi Creator? Totuşi, găsim în Scriptură din nou şi din nou un limbaj care indică “noutatea” poziţiei pe care o are acum Isus şi a autorităţii pe care o exercită El acum. O asemenea “noutate” nu “se potriveşte” deloc cu divinitatea lui Hristos, dar cu siguranţă se potriveşte cu acest Fiu uman, acest Mesia, acest fiu al lui David, căruia Îi este dată ca răsplată stăpânirea lumii pe care a câştigat-o şi a cucerit-o. Uitaţi-vă împreună cu mine la câteva pasaje cheie care conduc spre această concluzie.

În primul rând, priviţi psalmul regal sau inaugural al lui David, Psalmul 2. Secţiunea cheie, pentru scopul nostru, spune:

Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”

„Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!

Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.”

Contextul acestei porţiuni a psalmului este descrierea naţiunilor lumii care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (vers. 1-3). Ei sunt iritaţi de legile Lui şi Îi dispreţuiesc stăpânirea. Dumnezeu, de partea Lui, râde de ei (vers. 4), dar apoi râsul Lui se transform în mânie. În urgia Sa, Domnul – care trebuie înţeles ca fiind Tatăl, din moment ce El vorbeşte către şi despre Fiul Său – Îşi instalează Împăratul pe Sion şi anunţă hotărârea de lungă durată despre cine este acest Împărat şi ce va face El. Împăratul nu e nimeni altul decât propriul Său Fiu, pe care Îl naşte la acest punct din istorie ca Fiu al Său. Iar apoi, El Îl sfătuieşte pe Fiul Său: “Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fer şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (vers. 8-9). Domnul, ca Tată al acestui Fiu, Îi oferă că-I va da neamurile Fiului Său şi marginile pământului în stăpânirea Sa. În ceea ce-L priveşte pe Fiu, acestuia nu I se dau neamurile pentru a le mântui, ci pentru a aduce judecată cataclismică asupra lor. Aşa cum vedem acest text împlinit în Apocalipsa 19 la revenirea lui Hristos, acest Împărat triumfător va lovi într-adevăr neamurile şi le va aduce la moarte şi la ruină. Deci, neamurile sunt ale Lui pentru că Tatăl I le dă, şi ele sunt ale Lui pentru a le cuceri printr-un război divin. Câteva observaţii sunt importante.

În primul rând, referinţa la “naşterea” acestui Fiu din Psalmul 2 nu se poate referi nici la naşterea eternă a Fiului etern, nici la momentul întrupării, când Fiul a fost născut în pântecul Mariei. Există două motive pentru a vedea această naştere ca un al treilea moment la care fiul “devine” Fiu într-un sens nou – şi anume momentul învierii şi înălţării. (1) Primul motiv este simpla observaţie că ceea ce face acest Fiu născut, potrivit cu Psalmul 2:9, este să aducă condamnarea şi pieirea. Dar acest lucru nu a fost adevărat despre Fiul ca Fiu etern care a creat naţiunile, nici despre Fiul întrupat care a venit să mântuiască naţiunile. Amintiţi-vă cuvintele sobre din Ioan 3:17, că “Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Dar acestui Fiu din Psalmul 2 I s-au dat naţiunile în mod precis şi specific pentru a face opusul a ceea ce a făcut la prima Sa venire. El va veni la acele naţiuni cu judecată, exercitând furia şi mânia Tatălui Său. Deci acest “statut de fiu” nu este statutul de Fiu etern, nici al celui de Fiu întrupat, ci mai degrabă statutul de Fiu primit ca înviatul, înălţatul, glorificatul şi domnitorul Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. (2) Al doilea motiv pentru a vedea Fiul din Psalmul 2 ca fiind Fiul înălţat şi înviat, este că acesta este exact modul în care Pavel a înţeles acest text. În predica lui Pavel din Fapte 13, el face referire la învierea lui Isus ca fiind baza pentru împlinirea a ceea ce fusese promis şi vestit mai dinainte în Psalmul 2. Pavel spune: “Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: ‘Tu eşti Fiul Meu, astăzi te-am născut.’ ” (Fapte 13:32-33). Acest Fiu născut, deci, nu este nici Fiul etern, nici Fiul întrupat născut din Maria, ci Fiul înviat care este înălţat şi glorificat pentru a domni peste naţiuni.

În al doilea rând, deşi evident, trebuie de asemenea să observăm că potrivit cu acest psalm, Tatăl Îi  neamurile drept moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Aceasta indică două adevăruri importante. (1) Tatăl are autoritate supremă asupra Fiului Său şi Îşi duce la îndeplinire voia în şi prin Fiul Său. Aşa cum cerurile şi pământul au fost create de Tatăl prin Fiul Său, şi aşa cum mântuirea popoarelor a survenit prin trimiterea Fiului de către Tatăl ca să moară pentru păcatul lumii, tot aşa aici, Tatăl Îşi exercită judecata finală şi culminantă asupra popoarelor rebele ale lumii prin acţiunile Fiului Său. În definitiv, mânia Tatălui este cea care este exprimată aici, chiar dacă instrumental care expune această mânie este Fiul, Împăratul Isus. (2) După ce Fiul este născut în învierea şi înălţarea Sa, acum Îi sunt date neamurile drept moştenire, acest lucru indicând faptul că El nu le-a avut înainte. Dar se poate spune acest lucru despre Fiul etern care a creat acele naţiuni? S-ar putea spune acest lucru despre Fiul (doar) divin al Tatălui? Nu, această afirmaţie are sens doar cu privire la Fiul văzut ca cel căruia I Se dă ce nu avea, a cărui răsplată a muncii Sale este primirea acestei moşteniri. Aceasta se referă la Fiul uman care a penit prin linia lui Avraam, David şi Maria. Acest Fiu uman nu avea drepturi intrinseci asupra acelor neamuri, dar I se dau drepturi asupra lor, pentru a duce la împlinire voia Tatălui cu privire la ele, pentru că El este Fiul născut al învierii şi înălţării.

În al treilea rând, nu există nicio îndoială legată de victoria Fiului asupra acestor neamuri. Deşi ele se întărâtă împotriva lui Dumnezeu, întărâtarea lor se va dovedi a fi zadarnică (aşa cum sugerează chiar şi Psalmul 2:1). Mânia Tatălui va fi satisfăcută când Fiul va exercita judecata necontenită asupra neamurilor, sfărmându-le “ca pe vasul unui olar” (vers. 9). Şi când ne uităm la împlinirea profeţită a acestui plan, înregistrată pentru noi în Apocalipsa 19, ni se confirmă în concluzia noastră că, în final, Fiul nu va tolera niciun vrăjmaş şi nu va lăsa cu viaţă pe niciunul care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu. Ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, El va duce la îndeplinire scopul divin decretat şi va avea parte de o victorie severă şi completă.

În al patrulea rând, minunaţi-vă de faptul că psalmul cheamă tocmai pe acei judecători şi pe neamurile care se întărâtă împotriva lui Dumnezeu să îşi recunoască nebunia căilor lor şi să se închine înaintea Fiului până nu e prea târziu (Psalmul 2:10-12). Ce milă Îşi arată Dumnezeu chiar faţă de aceştia care sunt obiectele mâniei Sale. Aceasta ne face să izbucnim în recunoştinţă faţă de prima venire a acestui Fiu, care pregăteşte a doua Sa venire. În prima Sa venire, lărgimea milei lui Dumnezeu se manifestă când Fiul moare pentru lume şi oferă mântuirea oricui şi tuturor celor care cred. Dar în a doua Sa venire, furia judecăţii lui Dumnezeu se manifestă când Fiul – singurul şi acelaşi Fiu care a murit pentru neamuri – acum Îşi ia sabia şi loveşte neamurile aflate în perpetua lor idolatrie şi rebeliune împotriva Dumnezeului lor creator. Deşi Dumnezeu anunţă certitudinea venirii acestei judecăţi, El pe de-o parte caută să-i convingă pe rebeli să-şi lase armele şi să se închine înaintea lui Isus ca Domnul şi Împăratul lor personal. Ce milă care precedă o asemenea pieire îngrozitoare. Ce Dumnezeu infinit de bun să plănuiască această primă venire a lui Hristos în loc să treacă direct la esenţa celei de-a doua veniri.

Acum, toate aceste observaţii sunt reflectări asupra domniei şi stăpânirii triumfătorului Fiu, care este cu adevărat şi în mod complet om. Omului Isus I Se dau neamurile drept moştenire, Omul Isus ia sabia judecăţii şi Omul Isus vine din nou să zdrobească acele neamuri cu un toiag de fier. Minunaţi-vă, dacă doriţi, că toate acestea sunt adevărate despre Cel care este om cu adevărat şi în mod complet. Deşi trimis de Tatăl şi deşi posedă natura divină, El totuşi Îşi duce la îndeplinire lucrarea în puterea Duhului şi face acest lucru ca Omul, al doilea Adam, pe care Dumnezeu L-a făcut să fie.

Fragment din cartea The Man Christ Jesus: Theological Reflections on the Humanity of Christ, cap.8, p. 133-137.

Notă: această carte nu are scopul de a diminua în niciun fel natura divină a lui Isus Hristos, dimpotrivă, afirmă cu tărie divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Însă cartea se axează pe a urmări natura umană a Dumnezeului-Om Isus Hristos.

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Domeniul suprem al emoțiilor – Jonathan Edwards

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoții din același motiv pentru care a dăruit toate facultățile și principiile sufletului omenesc, și anume pentru a sluji scopului final al existenței umane și marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Și totuși, cât de adesea vedem că emoțiile oamenilor sunt trezite și implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei! Atunci când este vorba despre interesele lumești ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea și reputația lor, de relațiile lor naturale, dorințele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă și plină de afecțiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre și sensibile, ușor de mișcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate și cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul și prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cât de insensibili și de indiferenți sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile mărețe ale lumii viitoare! Cât de amorțite sunt emoțiile lor! Cât de grele și împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorințele muribunde, zelul scăzut și recunoștința slabă. Cum pot ei sta și asculta despre infinita înălțime, adâncime, lățime și lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Și-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului și blândului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, când stătea în fața morții, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice și amare, în inima însângerată – și toate acestea pentru dușmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veșnic și meritat al iadului, și să-i aducă la bucurii și la o slavă nespusă și veșnică – și totuși să rămână reci și împietriți, nepăsători și indiferenți? Unde sunt mai potrivite manifestările emoțiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoționa mai mult? Și ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viață și puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noștri ceva mai măreț și mai important? Ceva mai minunat și mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înțeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoțiile, ca să ne fie de folos și să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, și totuși ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creștin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoțiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creștin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admirația și de dragostea lui, de dorințele lui puternice, de speranța lui, de bucura lui și de zelul lui fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice de a afecta, dar și sunt spuse în cel mai mișcător mod. Slava și frumusețea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admirației și al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mișcător mod cu putință, strălucind cu toată puterea pe fața Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând și milostiv, care Și-a dat viața pentru noi. Toate virtuțile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândețea, supunerea, ascultarea, iubirea și compasiunea Lui, ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să miște cu cea mai mare putere imaginabilă emoțiile noastre; fiindcă toate aceste calități au fost greu încercate și au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar și în timpul ultimelor Sale suferințe, acele suferințe negrăite și nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste și milă față de noi. De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mișcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui și a suferit în locul nostru. Și aici avem cele mai mișcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și mânia și dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în strictețea și inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump și care ne-a iubit atât de mult. În așa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare și în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în așa fel încât să aibă cea mai puternică tendință de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei și de a ne mișca emoțiile cu cea mai mare sensibilitate și putere. Ce motive importante avem, așadar, ca să ne smerim în țărână, fiindcă nu suntem mai afectați!

Jonathan Edwards, Emoțiile Religioase, pp. 56-58.

Simon Prevettede Jason Helopoulos

Nu eşti incredibil de talentat? Bine ai venit în clubul „mediocrilor”! Cei mai mulţi dintre noi ne regăsim acolo! Ca încurajare, lasă-mă să ţi-l prezint pe Simon Prevette. El este un om de care nu ai auzit niciodată, dar este un om de care ar trebui să ştii.

Prima Biserică în care am avut onoarea să slujesc era o biserică medie în zona rurală din Carolina de Nord. Cum obişnuiam să fac în fiecare biserică la care am participat sau slujit, îmi petreceam primele şase luni căutând după oamenii cei mai în vârstă din congregaţie. Am aflat că există puține lucruri mai importante decât a cunoaşte istoria Bisericii căreia îi aparţii.

În discuţiile avute cu oamenii mai în vârstă (70 şi 80 de ani) din biserică, am tot auzit de un nume în mod deosebit: Simon Prevette. Fiecare om în vârstă din congregaţie părea să nu fie în stare să spună istoria Bisericii fără să-l menţioneze pe Simon. La început am crezut că Simon trebuie să fi fost unul dintre primii pastori. Totuşi, eram cu mult departe de adevăr. Cu toţii spuneau acelaşi lucru despre Simon: era mic de statură, avea o purtare smerită, era rezervat când vorbea în public, de cele mai multe ori slujea în spatele scenei şi era un om laic foarte obişnuit.

Cu toate că Simon nu era tipul de om despre care oamenii să spună că a fost un lider incredibil de talentat, el a avut un impact de durată asupra bisericii care a întrecut chiar şi pe cei mai dăruiţi predicatori de care s-a bucurat biserica de-a lungul istoriei. Cum a făcut Simon asta? Într-un mod foarte obişnuit. Duminica, tinerii băieţi din biserică erau invitaţi acasă la Simon pentru plimbări de după-amiaza. Şi pe când mergeau prin păduri, el le vorbea despre copaci, plante, păsări, şi… Hristos. El a făcut lucrul acesta într-un mod modest. Nu era nimic programat, nimic planificat, nimic predicat; doar un om în vârstă care-şi petrecea timpul cu băieţii tineri şi care-i permitea Domnului să lucreze în moduri aparent simple pentru scopuri profunde. Aceşti oameni, acum de 70 de ani, toţi arătau spre Simon Prevette ca unul, dacă nu cheia, atunci instrumentul folosit de Domnul pentru a-i atrage la credinţa mântuitoare.

Sunt mulţumitor pentru oamenii foarte talentaţi – aceia cărora li s-a dat câte 9 sau 10 talanți. Totuşi, hai să fim oneşti, cei mai mulţi dintre noi sunt înzestraţi cu talente medii. Rugăciunile noastre nu mută munţii, trezirile nu erup din eforturile noastre de evanghelizare, şi mulţimile nu se îngrămădesc să ne audă pe noi cum învăţăm sau predicăm. Şi totuşi, unele dintre cele mai mari fructe născute de dragul Împărăţiei Cerurilor, provin din munca bărbaţilor şi femeilor aparent cu talente medii. Domnul adesea se foloseşte de cel mai smerit dintre oameni în cele mai semnificative moduri.

Într-o duminică, înainte de a începe serviciul de dimineaţă, în timpul anuţurilor, m-am decis să demonstrez acest lucru congregaţiei. Am cerut tuturor din sală care ar putea spune că Simon Prevette a contribuit la venirea lor la credinţa mântuitoare să se ridice în picioare. Vreo 8-10 oameni în vârstă din congregaţie s-au ridicat. Apoi am cerut tuturor să se uite la aceşti oameni, mulţi i-au cunoscut ca mai marii lor când ei erau copii sau tineri, şi le-am cerut celor cărora ar putea spune că unul din aceşti oameni a fost un instrument prin care Domnul i-a atras la credinţa mântuiroare, să se ridice. În acest moment o treime din încăpere era în picioare. Apoi a urmat incredibila imagine pe care nu o voi uita niciodată. I-am rugat pe toţi să se uite la aceşti indivizi şi să se ridice dacă vreunul din aceşti oameni a fost folosit de Domnul în a-i atrage la credinţa mântuitoare. Într-o congregaţie în care se numărau în jur de 400 de oameni în dimineaţa aceea de duminică, au mai rămas în jur de 40 de oameni jos.

Simon Prevette a fost un om cu talent mediu, dar Domnul l-a folosit într-un mod puternic. Nu trebuie să ai zece talanți. Nu trebuie să ai nici nouă. Trebuie doar să fii credincios cu ceea ce Domnul ţi-a încredinţat. El poate să facă lucruri măreţe cu vase slabe.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Simon. A intrat în glorie cu mult înainte să vin eu la biserică. Şi totuşi de peste de zece ani, el a fost un exemplu de credincioşie şi încurajare pentru mine. Biserica ar putea folosi mult mai mulţi bărbaţi şi femei ca Simon – sfinţi care sunt credincioşi în locul unde sunt, credincioşi cu ceea ce li s-a încredinţat şi mulţumiţi că Domnul va primi toată gloria.

[Articol preluat şi tradus de pe The Gospel Coalition]

Atitudinea creștinului față de el însuși – Richard Sibbes

[„Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.” – Matei 12:20]

Ca să stabilim dacă suntem acest muc care mai arde încă și pe care Hristos nu-l va stinge, trebuie să ne amintim aceste reguli:

Trebuie să avem doi ochi: unul pentru a vedea imperfecțiunile din noi înșine și din alții și altul pentru a vedea lucrurile bune. „Sunt neagră”, spune Biserica, „dar sunt frumoasă” (Cânt. Cânt. 1:5). Cei cărora le place să caute nod în papură totdeauna duc lipsă de mângâiere și, prin slăbiciunile lor sunt predispuși să se hrănească cu astfel de lucruri amare care vor alimenta foarte mult boala care îi necăjește. Acestor oameni le place să privească numai partea întunecată a norului. Nu trebuie să ne judecăm întotdeauna potrivit cu sentimentele actuale, pentru că în ispite nu vom vedea nimic altceva decât fumul gândurilor neîncrezătoare. Focul poate fi ațâțat în cenușă, chiar dacă nu se vede. Iarna, viața este ascunsă în rădăcina.

Trebuie să ne păzim de raționamentele false, cum ar fi următorul: pentru că focul nostru nu arde ca al altora, înseamnă că nu avem deloc foc. Prin concluzii false putem ajunge să păcătuim împotriva poruncii de a nu face mărturisiri mincinoase împotriva noastră înșine. Fiul risipitor nu a spus că nu era fiu, ci că nu era vrednic de a fi numit fiu (Luca 15:19). Nu trebuie să ne încredem în evidențe false, dar nici să le negăm pe cele adevărate; pentru că astfel vom dezonora lucrarea Duhului lui Dumnezeu din noi și vom pierde ajutorul acelei evidențe care ar putea să ne crească dragostea pentru Hristos și care ne înarmează împotriva descurajărilor lui Satan. Unii greșesc atât de mult în punctul acesta de parcă ar fi fost angajați de Satan, „pârâșul fraților” (Apoc. 12:10) să pledeze pentru el acuzându-se pe ei înșiși.

Richard Sibbes, Trestia Frântă, p.102.

Isus sau Filmele – John Piper

    Ce ar trebui să faci dacă cunoști pe cineva care pare a fi mai entuziasmat de filme decât de Isus?

Mulți din cei ce se declară creștini dau puțină dovadă de a-L valora pe Isus mai mult ca pe ultimul film pe care l-au văzut. Sau ultimele haine pe care și le-au cumpărat. Sau ultima aplicație pe care și-au descărcat-o. Sau ultimul meci pe care l-au văzut. Ceva este greșit.

Noi nu suntem Dumnezeu și nu putem judeca cu certitudine și cu precizie ce este greșit. Este o problemă undeva. Poate e o orbire, o moarte spirituală în inimă, sau o piedică ce iese la lumină. Sau o combinație a acestora. Isus nu pare valoros în mod suprem. Sau nu este simțit a fi valoros în mod suprem. Sau nu se poate vorbi despre El ca fiind valoros în mod suprem. Sau o combinație a acestora.

Iată sugestia mea. În loc să distrugi entuziasmul lor pentru filme, haine, aplicații, și evenimente, privește-l ca pe o trăsătură de caracter lăsată de Dumnezeu . În schimb, cultivă o bucurie expresivă în Isus. Cu timpul, dacă nu este nicio rezonanță a inimii lor la bucuria ta, întrebă-i cu umilință:

„Îmi place entuziasmul tău pentru lucrurile care te pasionează. Ești atât de liber și expresiv cu privire la filme bune și haine frumoase și aplicații faine. Dar mi se pare greșit faptul că nu pari la fel de expresiv cu privire la ceea ce simți pentru Isus și pentru ceea ce a făcut El pentru noi. Te-ai gândit de ce poate fi lucrul acesta?”

Scopul acestei întrebări este de a-i ajuta să vadă că problema nu este a iubi cu bucurie lucrurile create. Problema este absența vizibilă a afecțiunilor similare față de Hristos.

Dacă nu sunt posibile afecțiuni similare pentru Isus, atunci spectrul idolatriei devine serios. Dar pot să simtă ei înșiși asta fără ca tu să trebuiască  să începi cu această acuzație, dacă tu le atragi atenția nu asupra entuziasmului pe care îl au, ci asupra entuziasmului care le lipsește.

Nu dorim să își piardă exuberanța pentru ceea ce este bun. Vrem ca Hristos să fie suprem în inimile lor pentru ca toată exuberanța  pentru aceste lucruri să se așeze sub El și pentru El. Atunci când Isus este simțit ca fiind valoros  in mod suprem în inimile noastre, toate celelalte valori devin în mod gradat purificate și aranjate în ordinea corectă.

Fie ca Dumnezeu să vă dea curaj și înțelepciune ajutând oamenii să se trezească la valoarea supremă a lui Isus.

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Filozofia modernă pune accent pe demnitatea şi abilitatea mintală a omenirii. Teoria aceasta îi flatează pe oameni făcându-i să creadă că sunt îndemânatici, inteligenţi şi înţelepţi. Astfel omul este încurajat să producă prin propriul lui efort dorinţa de a face binele, de a evita răul şi de a-şi face o bună reputaţie. Această teorie ne învaţă că nu este nimic rău în natura omenească.

Învăţătura Bibliei despre natura omului este complet diferită. Din Biblie învăţăm că la început Dumnezeu l-a făcut pe om pur, bun şi cu o natură nobilă. Când ne aducem aminte de acest lucru, ar trebui să ne umilim nu să ne mândrim. Astăzi este imposibil să spui că omenirea este întotdeauna pură, bună şi nobilă. Când Adam n-a ascultat pe Dumnezeu şi a mâncat din fructul care îi era interzis, el a pângărit întreaga omenire. Acum noi suntem corupţi şi incapabili să alegem binele.

Dumnezeu i-a interzis lui Adam să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului ca să-i testeze ascultarea. Dacă Adam ar fi ascultat, ar fi dovedit că el s-a supus în mod voit autorităţii lui Dumnezeu. Când Adam a mâncat din fructul oprit fapta lui n-a fost numai o mică ofensă. El a arătat că nu voia să-L recunoască pe Dumnezeu ca Stăpân al său.

Un întreg şir de gânduri rele a premers neascultarea lui Adam. Înşelând-o pe Eva, şarpele a determinat-o să nu creadă Cuvântul lui Dumnezeu şi pe urmă să nu-L asculte. Cauza principală a păcatului a fost neascultarea. Pavel ne spune că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Rom. 5:19). Trebuie, de asemenea, să observăm că Adam s-a răzvrătit împotriva conducerii lui Dumnezeu, dispreţuind adevărul şi crezând o minciună.

Adam a adus un blestem peste toată creaţia. Păcatul lui a fost transferat la toţi urmaşii lui. Aceasta este doctrina corupţiei moştenite, care se mai numeşte şi păcatul originar. Natura noastră, care la început a fost creată pură şi bună, este acum coruptă. Suntem afectaţi de păcat chiar de la naşterea noastră. David a fost un om ca şi noi, dar el a scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Pslam 51:5). Înaintea lui Dumnezeu toţi suntem pătaţi de păcat, încă dinainte de a ne naşte. În Romani 5:12, Pavel face clar acest lucru: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toţi au păcătuit …”. Deci prin harul lui Cristos dreptatea şi viaţa ne sunt acordate din nou. Păcatul lui Adam s-a răspândit asupra întregii omeniri; dar mântuirea prin Cristos (prin imputarea dreptăţii) este dată întregii omenirii ca să asigure un remediu pentru păcat.

Să definim deci păcatul originar. Păcatul originar este moştenirea unei naturi corupte, care ne afectează fiecare parte a sufletului şi care atrage asupra noastră mânia lui Dumnezeu şi apoi ne face să comitem lucruri rele. Natura noastră este atât de coruptă de păcat, încât înaintea lui Dumnezeu suntem condamnaţi. Nu putem spune că noi suntem nevinovaţi şi că suntem condamnaţi pe baza unei greşeli făcută de un alt om. Corupţia păcatului este în noi. O dată ce în noi se găseşte păcat, noi merităm să fim pedepsiţi. Al treilea capitol din Romani ne dă informaţii clare despre păcatul originar.

Voinţa omului este roabă

Am învăţat că păcatul are putere asupra întregii omeniri, deci asupra fiecărui individ în parte. În cele ce urmează vom încerca să vedem dacă omul are într-adevăr libertate.

Există două pericole care trebuie evitate în această discuţie. În primul rând, nu trebuie să credem că omul şi-a pierdut orice putere de a face binele. Aceasta ne-ar da o scuză pentru păcatul leneviei. Ba mai rău, omul ar putea spune că nu are puterea să facă binele şi de aceea nu vede de ce ar mai trebui să încerce. A doua greşeală care trebuie evitată este să nu pretindem că posedăm nici măcar un gram de dreptate proprie. Dacă am spune că în noi există capacitatea de a face binele l-am jefui pe Dumnezeu de onoarea Sa şi ne-ar pîndi în pericolul de a comite păcatul mândriei.

Realitatea este că noi am pierdut orice fel de bunătate. Nevoia noastră este să cerem insistent de la Dumnezeu bunătatea pe care n-o avem în noi şi libertatea pe care am pierdut-o.

Filosofii spun că puterea raţiunii omului este suficientă pentru a-i guverna mintea şi prin urmare, acţiunile sale. Ei spun că voinţa poate fi ispitită de simţurile noastre, dar ea rămâne liberă să aleagă potrivit cu judecata noastră. Chiar şi unii scriitori creştini greşesc în această privinţă. Ei spun că voinţa este liberă, chiar dacă acceptă că este o libertate foarte limitată. Ei afirmă că omul alege de bună voie să facă răul, dar nu este forţat să facă acest lucru. Este adevărat, dar este o libertate foarte săracă dacă este numai o libertate de a face sau a nu face răul. În cazul acesta nu mai avem libertatea de a face binele.

Scriptura ne învaţă că omul alege binele numai când Duhul Sfânt îi dă această libertate. Noi trebuie să fim conştienţi despre puţinătatea propriei noastre bunătăţi şi să avem o opinie foarte înaltă despre bunătatea pe care ne-o poate da Dumnezeu. Gândul că noi avem propria noastră bunătate trebuie respins, pentru că acest gând vine de la diavolul. El este un mincinos, pentru că a spus lui Adam şi Evei: „Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

Multe versete din Biblie susţin ideea că noi n-avem o bunătate proprie şi de aceea trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu. „Blestemat să fie omul care se încrede în om … şi îşi abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5). „Nu de puterea calului se bucură El, nu-şi găseşte plăcerea în picioarele omului. Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 147: 10-11). „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29).

Dumnezeu însă nu dă puterea Sa celor ce sunt mândri şi nerecunăscători. El aşteaptă să devenim conştienţi că avem nevoie să căpătăm putere de la El. Când însetăm după El, El ne va stâmpăra setea. „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia 44:3). Să nu credem niciodată că putem face singuri vreun bine. Trebuie să ne umilim şi să cerem Duhului lui Dumnezeu să ne ajute. Cineva l-a întrebat odată pe Augustim care este cerinţa cea mai importantă pentru a fi un adevărat credincios. Răspunsul lui a fost: „În primul rând, umilinţă; în al doilea rând, umilinţă; în al treilea rând, umilinţă”.

Când Adam a păcătuit şi prin păcatul lui a produs căderea întregii omeniriiî n păcat, omenirea întreagă a pierdut o parte din darurile lui Dumnezeu. Alte daruri au fost pângărite, dar nu pierdute. De exemplu, am pierdut puterea de a-L iubi pe Dumnezeu, puterea de a ne iubi aproapele şi aspiraţia către sfinţenie şi dreptate. Am contaminat înzestrările unei minţi sănătoase şi dorinţa de a fi drepţi din punct de vedere moral.

Omul, desigur, nu şi-a pierdut puterea de a judeca. El poate înţelege, poate judeca şi poate cunoaşte diferenţa între bine şi rău. Dar există o diferenţă între înţelegerea lucrurilor care au de-a face cu viaţa noastră pe pământ şi înţelegerea lucrurilor cereşti. Putem cunoaştem lucrurile cereşti cu mintea noastră parţial coruptă. Nu putem însă folosi o minte coruptă pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, dreptatea Lui sau tainele împărăţiei cerului.

În lumea dimprejurul nostru există dovezi foarte solide că omul mai are capacitatea de a judeca. În primul rând, putem vedea că omul este o creatură sociabilă şi trăieşte în comunităţi. Fiecare om ştie că este nevoie să existe anumite legi după care trebuie condusă o societate. În al doilea rând, aproape fiecare om are anumite deprinderi, talente şi aptitudini. Acest fapt demonstrează că mintea omenească este înzestrată cu anumite talente puternice. Şi în al treilea rând, scriitorii au produs lucrări excelente care ne obligă să vedem în ele o gândire foarte capabilă.

Cu toate că s-ar putea ca aceşti oameni să nu-şi dea seama de acest adevăr, darurile pe care le au ei şi darurile pe care le avem şi noi sunt de la Duhul lui Dumnezeu. El este singura sursă a adevărului.

S-ar putea să ne întrebăm de câtă putere are nevoie raţiunea noastră ca să ne ajute să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem dragostea Sa părintească faţă de noi. Trebuie să răspundem că până şi cei mai înţelepţi oameni cunosc foarte, foarte puţin dacă Dumnezeu nu le luminează cunoaşterea. Lumina lor se aseamănă cu lumina pe care ar primi-o de la o lanternă în timpul unei nopţi întunecoase. Ei cunosc foarte puţin atributele lui Dumnezeu. Dar nu se pot folosi de necunoaşterea lor pentru a se scuza de lipsa lor de evlavie. Însă lumina pe care o au ei nu le este suficientă pentru a ajunge la adevăr.

Acest adevăr îl învăţăm atât din Biblie cât şi din observaţiile făcute asupra omenirii. Când Petru şi-a dat seama că Isus era Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus i-a răspuns: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Matei 16:17). Psalmul 36:9, ne spune: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina”. Când Moise a mustrat poporul lui Israel pentru că acesta a uitat minunile lui Dumnezeu, el a zis: „Aţi văzut tot ce a făcut Domnul sub ochii voştri … minunile şi semnele acelea mari, dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi” (Deut. 29:2-4). Domnul vorbeşte prin Ieremia: „Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul” (Ieremia 24:7). Înseamnă deci că poporul n-a avut acea înţelepciune spirituală, dar Dumnezeu urma să le-o dea. Lucrul acesta este clar menţionat în Ioan 6:44: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis”.

Apostolul Pavel spune că toată înţelepciunea omenească este o nebunie (1 Cor. 1:18). Apoi acelaşi apostol spune: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate spiritual” (1 Cor. 2:14). Înţelegerea spirituală cu care suntem înzestraţi este darul spiritual al lui Dumnezeu. Acest lucru este arătat în rugăciunea lui Pavel: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:17). Pavel continuă cu afirmaţia: „Şi să vă lumineze ochii inimii” (Efeseni 1:18). Este deci un fapt adevărat că noi suntem orbi şi nu cunoaştem aproape nimic despre Dumnezeu dacă El nu ne luminează minţile.

Ne mai putem întreba dacă nu cumva omul are putinţa de a cunoaşte a standardele pe care Dumnezeu le doreşte pentru vieţile noastre. Da, noi putem cunoaşte binele şi răul. „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor” (Rom. 2:14,15). Dacă neamurile au legea scrisă în inimile lor, atunci este cert că aceştia au o cunoaştere despre bine şi rău. Propria lor conştiinţă este legea lor, dar aceasta nu le face prea mult bine. Ei pot deosebi binele de rău, dar când continuă să trăiască în păcat cunoaşterea lor îi fac responsabili şi conduce la dreapta lor condamnare.

Mintea omului nu are putere să facă binele. Ea nici măcar nu încearcă să facă binele. Când Pavel spunea că el dorea să facă binele, dar nu putea (Rom. 7:15), el vorbea în calitate de creştin. Omul firesc nu experimentează acest conflict lăuntric. El nici măcar nu doreşte să facă binele. Pavel spune că nici un lucru bun nu locuieşte în el, adică în carnea lui. Orice bunătate care acum este în el vine de la Dumnezeu şi nu de la el.

Numai omul născut din nou experimentează acest conflict lăuntric care este descris în Romani 7: 22-23: „Fiincă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. Augustin a spus: „Mărturiseşte că orice lucru bun pe care îl ai în tine este de la Dumnezeu; orice lucru rău este de la tine. Nimic nu este al nostru, decât păcatul”.

Voinţa înrobită de păcat a omului poate fi eliberată numai prin har.

Isus a spus: „Ce este născut din fire este fire”. Aici cuvântul „fire” înseamnă „natura umană”. Pavel spune că mintea naturală este moarte, pentru că se împotriveşte lui Dumnezeu (Romani 8:6-7). Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu; de fapt, nu poate să se supună. Mintea firească luptă împotriva lui Dumnezeu cu toate puterile ei. Dacă aşa se manifestă firea pământească, atunci ea nu merită decât moartea.

Argumentul Domnului continuă. El ne spune că trebuie să ne naştem din nou. Şi „naşterea din nou” nu înseamnă numai o reînnoire a emoţiilor omului şi a dorinţelor carnale, ci şi o reînnoire a sufletului său. Lucrul acesta este arătat în Efeseni 4:22,23: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre”. Pasiunile păcătoase nu se nasc numai din dorinţe rele – ele vin din minte.

Să nu avem iluzia că mintea omenească este oarecum bună prin natura ei. Ieremia o condamnă cu aceste cuvinte: „Inima este nespus de înşelătoare şi din cale afară de rea”. Pavel preia din profeţi aceeaşi informaţie şi spune: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3:10-12).

Pavel explică foarte clar şi arătă că nu numai oamenii răi sunt nedrepţi. Nimeni nu are o dreptate a lui însuşi afară de dreptatea lui Cristos. Niciodată nu vom găsi adevărata bunătate în noi, chiar dacă viaţa omului suferă numai de câteva vicii .

Recunosc că au existat oameni care au încercat toată viaţa lor să facă binele. Lupta lor continuă de a face binele a fost o dovadă a unei anumite măsuri de puritate din viaţa lor. Aceşti oameni ne fac să credem că natura omenească nu este în întregime coruptă. În viaţa acestor oameni Domnul a împiedicat ca natura lor coruptă să se manifeste în afară. Asemenea virtuţi nu caracterizează în mod obişnuit natura omenească. Pe acestea le considerăm favoruri din partea lui Dumnezeu. Dar şi acestor oameni tot le lipseşte acel element principal al dreptăţii, pentru că datoria principală a omului este să vestească gloria lui Dumnezeu.

Voinţa omului este atât de puternic încătuşată de păcat, încât nu se poate îndrepta spre bine şi îi este şi mai greu să se alipească de bine. Voinţa omului este roabă păcatului. Dacă facem un singur pas spre Dumnezeu, aceasta se datorează în întregime harului lui Dumnezeu. Ieremia spune: „Întoarce-mă Tu şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18). Totuşi omul mai are o voinţă. Când omenirea a căzut în păcat, omul a fost supus nevoii de a sluji păcatului. Omului nu i-a fost luată voinţa, dar aceasta s-a îmbolnăvit. Omenirea este dotată cu această capacitate numită voinţă. Voinţa de a face răul aparţine naturii noastre corupte. Voinţa de a face binele este dată prin harul lui Dumnezeu.

Voinţa omenirii şi-a pierdut libertatea şi este obligată să facă răul. Această afirmaţie poate fi greu de acceptat. Să facem însă deosebire între necesitate şi obligaţie. Să examinăm un exemplu. Toţi suntem de acord că natura lui Dumnezeu este să facă numai binele. Bunătatea Sa infinită face imposibil pentru El să comită răul. Totuşi Dumnezeu îşi înfrânează libertatea voinţei Sale de a face binele. În mod similar, deşi omul este supus păcatului nu-l obligă nimeni să păcătuiască. Oamenii păcătuiesc de bună voie. Mintea omului se întoarce nerăbdătoare spre păcat, nu pentru că omul este forţat în mod violent, ci datorită propriei sale voinţe.

Numai harul vindecă stricăciunea naturii umane. Harul lui Dumnezeu, când lucrează în noi, pune în noi dorinţa de dreptate. Apoi harul continuă şi întăreşte această dorinţă, aşa încât vom persevera până la sfârşit. Pavel scrie: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filipeni 1:6). Dumnezeu schimbă voinţa noastră. Dumnezeu nu întăreşte o voinţă slabă, ci o schimbă. În următoarele texte, Biblia ne arată că voinţa umană este atât de neputinciosă, încât singura cale este ca ea să fie transformată de Dumnezeu: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36: 26,27). Voinţa umană nu este desfiinţată, ci este înnoită, fiind schimbată din rău în bine. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

După ce voinţa umană este convertită numai prin puterea lui Dumnezeu, Dumnezeu continuă să lucreze binele în noi. Nici chiar acum noi nu contribuim la înfăptuirea lucrurilor bune, ci trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu ca El să lucreze prin noi. Tot ce este bun şi drept în voinţa omului aparţine lui Dumnezeu. „Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de mine pe veci … . Nu Mă voi opri să le fac binele şi voi pune teama de Mine în inimile lor, ca să nu se depărteze de mine”.

David şi Solomon şi-au dat seama că au nevoie de Dumnezeu ca să-i ajute să facă binele. „Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi şi să ne plece inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim poruncile Lui” (1 Împ. 8:58). David îi cere lui Dumnezeu: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psal. 51:10). David a înţeles că sfinţenia vine numai de la Dumnezeu.

Cristos ne-a dezvăluit acest adevăr şi mai clar: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi râmâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15:4). La fel de decisivă este concluzia lui Cristos: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

Pavel a scris: „Căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea” (Filip. 2:13). Prima cauză a unei fapte bune este voinţa de a o face. A doua cauză presupune un efort eficient realizării acesteia. Autorul voinţei şi faptei noastre bune este Dumnezeu. Ori de câte ori pretindem că voinţa şi fapta sunt ale noastre, furăm de la Dumnezeu. Dumnezeu începe şi Dumnezeu sfârşeşte.

În experienţa convertirii, Dumnezeu nu acordă omului posibilitatea de a alege să asculte sau să nu asculte. Voinţa reînnoită este dată în urma alegerii lui Dumnezeu, nu în urma hotărârii omului de a o cere. Domnul, prin Duhul Său, direcţionează, frânge, potriveşte şi domneşte în inima noastră ca în Împărăţia Sa.

O dată ce am dovedit că nu depinde de om dacă acceptă sau respinge harul lui Dumnezeu, un alt adevăr iese la iveală din adevărul deja stabilit. După ce omul a fost ales de Dumnezeu, acesta va persevera în viaţa de credinţă. Această perseverare este darul lui Dumnezeu şi nu răsplata pentru meritul omului.

Metoda de lucru a harului nu este să-i ia omului voinţa, ci s-o schimbe dintr-o voinţă rea într-o voinţă bună, şi apoi s-o asiste, schimbând impulsurile omului ca acesta să asculte din inimă. Harul nu este dat tuturor oamenilor. Cei ce-l primesc nu-l primesc ca pe o răsplată pentru meritele sau faptele lor, ci ca pe o favoare gratuită. Voinţa omului nu obţine har prin libertate, ci libertate prin har.

Cum lucrează Dumnezeu în inimile oamenilor.

Voinţa umană se aseamănă puţin cu un cal. Îl poate avea ca şi călăreţ fie pe Dumnezeu, fie pe diavolul. Când Dumnezeu este călăreţul, El ne îndreaptă spre direcţia bună. Dacă diavolul este călăreţul, ne îndreptăm spre pierzare. Omul firesc nu este obligat, fără voia lui, să-l asculte pe diavolul, dar el este atât de orbit de înţelepciunea diavolului, încât din necesitate şi prin propria lui voinţă se supune şi ascultă de diavolul.

În cartea lui Iov ni se prezintă o anume acţiune care este şi fapta lui Dumnezeu, şi a diavolului, şi a oamenilor. Cum poate fi adevărat acest lucru? Ni se spune că nişte caldeeni i-au omorât lui Iov păstorii şi i-au furat oile. La baza acestei acţiuni au stat trei scopuri diferite. Domnul a vrut să încerce răbdarea lui Iov; Satana a urmărit să-l ruineze; iar caldeenii au vrut să se îmbogăţească prin jaf. Toate cele trei planuri s-au sincronizat. Domnul i-a permis Satanei să-l lovească pe Iov şi să-i folosească pe caldeeni ca instrumente ale Lui. Satan le-a înşelat minţile, deja corupte, ca să comită crima. Astfel caldeenii s-au grăbit să-şi ducă planul la îndeplinire făcându-se astfel vinovaţi.

Când citim în Biblie că Dumnezeu a împietrit inima celor răi, asemenea afirmaţie n-o explicăm spunând că Dumnezeu „a ştiut dinainte” cursul acţiunii lor şi de aceea a acţionat în consecinţă cu această cunoaştere, şi nici că El a „permis” un lucru contrar voinţei Sale. Explicaţia corectă are două părţi:

  1. Omul de la care Dumnezeu ia lumina Sa rămâne în întuneric. Fără Duhul lui Dumnezeu inima omului este tare ca piatra. Deci este corect să spunem că Dumnezeu împietreşte inima omului.
  1. Dumnezeu judecă folosindu-se de Satana. Satana este cel care controlează în mod indirect voinţa celor răi.

Când ne uităm împrejurul nostru este uşor să credem că omul îşi controlează destinul, dar Biblia ne spune că voinţa omului este controlată de Dumnezeu. Dumnezeu i-a convins pe egipteni să dea poporului lui Israel bogăţiile lor cele mai preţioase înaintea ieşirii israeliţilor din Egipt (Exodul 12:35,36). Când le-a zis fiilor Lui: „Dumnezeul cel atotputenic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia” (Genesa 43:14), Iacov a ştiut că Dumnezeu este cel care schimbă gândirea oamenilor potrivit cu planul Său.

Răspunsuri la argunentele care susţin că omul are voinţă liberă

  1. Oamenii spun că dacă omul păcătuieşte din necesitate, păcatul lui nu este cu adevărat păcat. Greşeala devine păcat numai dacă omul are voinţa liberă de a evita să păcătuiască.

Nu putem scuza păcatul spunând că el este necesar. Nici nu putem spune că păcatul poate fi evitat pentru că el este voluntar. Păcatul nu este scuzabil în primul rând pentru că ştim că voinţa omului este supusă păcatului, apoi din cauza stării în care a fost creată voinţa noastră, şi în mod deosebit pentru că voinţa noastră a fost coruptă. Adam s-a supus diavolului de bună voie şi de atunci încoace omenirea este încătuşată de păcat.

A doua parte a argumentului confundă voinţa cu libertatea. Am arătat deja că lucrurile pot fi făcute de bună voie de cei care nu au libertatea de a alege între bine şi rău.

  1. Dacă omul nu poate alege binele sau răul oamenii spun că nu-i drept să-l pedepseşti sau să-l răsplăteşti.

Noi răspundem că este absolut drept ca Dumnezeu să pedepseasă păcatul de îndată ce păcătosul este de vină. El păcătuieşte de bună voie, aşa că nu contează dacă el păcătuieşte cu o minte liberă sau cu una robită. Cât priveşte răsplătirile, pe acestea noi le primim ca un rezultat al bunătăţii lui Dumnezeu; nu pentru că le merităm. Dacă ar fi să primim ce merităm, ar trebui să primim pedeapsa. Dar Dumnezeu revarsă peste noi – nu pedeapsa pe care o merităm – ci harul nemeritat.

  1. Unii oameni spun că omul trebuie să aibă puterea să asculte pentru că altfel nu l-am mai putea îndemna sau avertiza în privinţa unor anumite lucruri.

Dar Cristos a fost cel care a spus: „Despărţiţi de mine nu puteţi face nimic”, şi totuşi El condamnă faptele rele şi ne îndeamnă la fapte bune. Pavel îi condamnă pe corinteni pentru lipsa lor de dragoste, şi totuşi se roagă cu înflăcărare ca Domnul să le dea dragoste.

Îndemnurile sunt întrebuinţate în două feluri: în primul rând, înaintea scaunului de judecată ele vor servi ca mărturii împotriva celor care le-au respins. Asemenea oameni vor fi obligaţi să accepte că vina pentru împietrirea lor este numai a lor. Dar, în al doilea rând, îndemnurile sunt de mare folos credincioşilor. Dumnezeu se foloseşte de Cuvântul Său ca să ne pregătească să primim harul de care avem nevoie ca să putem asculta îndemnurile Sale. Şi îndemnurile sunt, desigur, folositoare pentru a-l convinge pe om să se ferească de păcat. Ele ne încurajează să dorim ceea ce este bun, ne trezeşte din lenevie şi ne determină să urâm păcatul.

4.Unii argumentează că, sau Dumnezeu îşi bate joc de noi când cere de la noi sfinţenie şi ne interzice păcatul, sau noi avem puterea să dăm ceea ce ne cere El.

Această obişnuită eroare se naşte dintr-o totală necunoaştere a naturii legii. Scrierile lui Pavel spun clar că, deşi noi nu putem ţine legea, ea ne-a fost dată ca să ne convingă de păcat. „Legea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege”; „prin lege vine cunoaşterea deplină a păcatului”; „păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege”; „legea a venit ca să se înmulţească greşeala” (Galateni 3:19; Romani 3:20; 7:7; 5:20).

Oamenii nu sunt lipsiţi de simţuri, aşa cum sunt pietrele. A existat un scop pentru care Dumnezeu a dat legea Sa. Cel puţin oamenii neevlavioşi învaţă de la ea că Dumnezeu urăşte destrăbălările lor. Dar legea le este în mod sigur de mare ajutor când de la ea învaţă despre neputinţa lor de a trăi drept şi despre nevoia de a căuta adăpost în harul lui Dumnezeu. Augustin spunea următorul lucru: „Dumnezeu ne porunceşte să dăm ce nu putem da, ca să ştim ce să cerem”. Dumnezeu poate pretinde de la noi, care suntem ai Lui tot ce vrea, pentru că El ne dă ce ne porunceşte să dăm!

  1. Unele versete din Biblie par să ne indice că omul are voinţă liberă: „căutaţi binele şi nu răul ca să trăiţi” (Amos 5:14); „Israele, dacă te vei întoarce la Mine, zice Domnul, nu vei mai rătăci” (Ieremia 4:1).

Înţelegerea corectă a acestor versete este că Dumnezeu lucrează cu dreptate atunci când le spune celor răi că nu vor avea parte de favoarea Sa până nu se vor depărta de căile lor rele. Dumnezeu are motive serioase să spună lucrul acesta chiar şi dacă o face numai ca să arate că este corect să-i excludă de la binecuvântările rezervate doar adevăraţilor închinători. Când la o poruncă Dumnezeu mai adaugă o promisiune, El face pentru ca prin dulceaţa acelei promisiuni să învioreze naturile noastre indolente.

  1. Biblia spune că faptele noastre bune ne aparţin. Unii spun că dacă Dumnezeu acţionează prin noi ca să facem fapte bune, atunci faptele bune făcute de noi nu ne aparţin. Dar repet încă o dată că Dumnezeu nu lucrează cu omul ca şi cu piatra. Noi atribuim omului puteri naturale cu care aprobă sau respinge ceva, doreşte sau nu doreşte un lucru, cooperează sau se opune. El poate aproba deşertăciunea, poate respinge binele, are voinţa să facă răul, are voinţa să facă binele, se străduieşte să facă răul şi rezistă dreptăţii. Dar când voinţa omului este reînnoită este drept să spunem că el lucrează când Duhul Sfânt lucrează în el, pentru că voinţa sa este aceeaşi cu voinţa Duhului lui Dumnezeu.

Omul căzut trebuie să caute mântuirea în Cristos.

Fiinţa umană se găseşte într-o stare de corupţie care îi aduce numai ruşine până în momentul când este schimbată de Cristos, Mântuitorul. Deşi ştim că Dumnezeu este un Tată, conştiinţele noastre ne spun că noi nu suntem vrednici să fim fiii Lui. Putem însă deveni fiii Săi prin moartea lui Cristos. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Nimeni nu poate deveni fiul lui Dumnezeu fără o intervenţie din partea lui Cristos. „Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Prin întreg Vechiul Testament oamenii au fost învăţaţi să privească înainte la venirea lui Mesia, Cristosul. În clipa de faţă vom menţiona numai două referiri la Cristos: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel” (Isaia 7:14); „Voi pune peste ele un singur păstor şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor” (Ezechiel 34:23,24).

Cunoaşterea lui Dumnezeu care mântuieşte a fost dintotdeauna şi va fi numai prin Isus Cristos.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

„Să nu furi.”-Multiplele faţete ale furtului

„Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze

cu mâinile lui… ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Citește vreun hoț aceste cuvinte? Este cineva care persistă în hoție? Autorul își amintește de vederea unui afiș mai degrabă izbitor lipit pe un stâlp dintr-un supermarket aflat într-un cartier cunoscut pentru rata sporită a delincvenței. Cu litere de un roșu aprins era scris simplu – „Sustragerea ilegală a mărfurilor înseamnă furt!” Oare conducerea chiar a crezut că o acțiune atât de evidentă trebuie explicată? Se pare că da, și probabil că au procedat corect. Au știut că pentru multe persoane acțiunea de însușire a câtorva obiecte aparținând unei companii deosebit de prospere nu pare, la urma urmei, a fi un furt. Probabil că sunt necesare tactici la fel de izbitoare pentru creștinii născuți din nou, pentru că, potrivit Scripturii, în fiecare dintre noi rămâne inima unui hoț. Facem multe lucruri care, înaintea lui Dumnezeu, nu sunt altceva decât furt și trebuie să ni se aducă aminte de semnificația plenară a poruncii a opta.

Dacă s-ar pune afișe despre furt în bisericile noastre, acestea ar anunța: „Tihna excesivă reprezintă furt!” Sau: „Neimplicarea în slujirea creștină reprezintă furt!” Ar fi necesare multe afișe de felul acesta pentru a cuprinde actele numeroase de furt inconștient înfăptuite în fiecare zi în domeniul spiritual de către poporul lui Dumnezeu, întrucât (cel puțin, așa se plâng pastorii) acest tip de hoție este atât de răspândit încât creștinii nu cred că este ceva greșit. Prin urmare, dacă dorim cu adevărat să fim plăcuţi Domnului și să fim binecuvântați cu propășire în viețile noastre spirituale, vom căuta cu ardoare să identificăm multiplele fațete ale furtului, iar apoi vom mortifica toate căile noastre hoțești.

Porunca – „Să nu furi!” – cuprinde o mare familie de păcate ale privațiunii și deposedării. În acest capitol vom aplica porunca de față îndeosebi la creștini. Așa cum am spus, pentru creştini a recurge în exces la odihnă în detrimentul celorlalți credincioși reprezintă un act de hoție, acestora din urmă fiindu-le tăgăduit ajutorul și dedicarea în lucrarea bisericii. Dl și dna Nededicați sunt niște hoți dacă lasă în seama altora responsabilitatea de a duce greul cheltuielilor bisericii și asigurarea personalului pentru activitățile bisericii, în vreme ce-și petrec majoritatea timpului și a banilor pentru folosul personal. Pot vorbi mult despre dragostea lor pentru doctrinele harului și despre lucrările lui Dumnezeu în viețile lor, dar înaintea lui Dumnezeu ei sunt catalogați în cel mai bun caz drept simpli trecători, iar în cel mai rău caz drept hoți. S-ar putea ca într-o bună zi – poate prin intermediul unei pedepse crunte – să simtă greutatea avertizării lui Dumnezeu față de cei care-i înșală pe ceilalți creștini – „Domnul pedepsește toate aceste lucruri” (1 Tesaloniceni 4:6).

Furtul este un păcat complex

Înainte de a privi în detaliu la diferitele moduri în care noi, cei din poporul Domnului, putem deveni hoți, trebuie să ne reîncărcăm mințile cu o conștientizare ascuțită a naturii fundamentale neobișnuite a hoției. Furtul în toate formele sale este ceva deosebit de josnic și neplăcut pentru că abundă în mândrie, înșelăciune și ipocrizie. În sfera seculară, aroganța este evidentă prin faptul că hoțul încalcă regulile elementare ale societății și se plasează în afara lor. Hoții obișnuiți, sau autorii fraudei din domeniul afacerilor, nu ar fi de acord să fie luat ceva de la ei. Ca toți ceilalți, ei doresc ca legea și ordinea să fie menținute în societate și ar fi îngroziți în cazul în care copiii lor ar fi jefuiți sau casele lor prădate. Și totuși, atunci când ei săvârșesc o escrocherie sau un furt, se dispensează de legea pe care o pretind să le asigure confortul și protecția. Ei suspendă regulile societății pentru propriile activități și nu există un nivel mai înalt de aroganță și egoism decât acesta.

Revenind la membrul nededicat al bisericii care fură prin sustragerea sa de la slujirea bisericii, trebuie să spunem că această persoană ar fi profund dezamăgită dacă ar ajunge să fie copleşită de multitudinea problemelor care trebuie rezolvate în biserică din cauza indolenței altora. Toate formele de hoție exprimă aroganță, făcându-i pe delincvenți să se considere în mod unic deasupra regulilor pe care se așteaptă ca toți ceilalți să le respecte. Dl și dna Nededicați, care păstrează pentru sine măsura cuvenită de timp, energie și resurse, adeseori au o părere foarte înaltă despre propria persoană. Își imaginează că aparțin unei clase superioare de persoane care sunt, cumva, îndreptățite să dețină o mașină mult mai bună, un timp de relaxare mult mai îndelungat, o casă neobișnuit de frumoasă sau dreptul de a petrece multe săptămâni departe în concedii ieșite din comun și așa mai departe. Ei sunt persoane speciale și nu consideră că ar trebui să-și justifice hoția.

Furtul este de asemenea ceva nemilos pentru că hoțului nu-i pasă de efectul nelegiuirii sale asupra persoanei furate. Pe profitorul care solicită chirii exagerate nu-l interesează dificultățile pe care le provoacă, iar persoanei care vinde o mașină defectă nu-i pasă de paguba produsă de înșelăciunea sa asupra cumpărătorului. La fel stau lucrurile cu creștinii nededicați din biserică, întrucât ei nu țin cont de efectele pe care trândăvia lor le are asupra vieților celorlalți. Furtul este întotdeauna un gest lipsit de inimă.

Furtul de la Dumnezeu

Furtul dedicării

Ce anume se întâmplă atunci când creștinii fură timpul și resursele cuvenite bisericii? Dumnezeu îi aduce pe cei din poporul Său laolaltă în adunări și împarte printre ei daruri și abilități pentru slujirea creștină. În același timp, El stabilește fiecărei adunări o cantitate de muncă destinată deopotrivă adulților și celor mai tineri, care include lucrări de evanghelizare, de învățătură și de asistență. Să presupunem că jumătate dintre membrii unei biserici hotărăsc să manifeste un interes superficial pentru aceste activități și nu se implică în ele cu întreaga energie. Când nu se îndeletnicesc cu dezvoltarea la maxim a carierelor lor, își petrec după-amiezile acasă, ocupați cu diferite forme de relaxare și aducând diferite îmbunătățiri locuinței. Zugrăvesc pereți mai mult decât este necesar și se dedau la amenajarea diferitelor încăperi ca să fie cât mai aproape de perfecțiune. În lunile de vară munca lor dă la iveală grădini deosebit de frumoase sau își pun toată energia pentru a-și ocupa mai tot programul cu activități distractive ale vechilor prieteni sau cu alte îndeletniciri relaxante.

Dacă creștinii celibatari participă la părtășii pline de amuzament, grupurile se plimbă care încotro, iau masa în oraș, ba chiar zboară în diferite călătorii de plăcere, iar inevitabil toți aceștia vor aloca timp, energie și resurse acestor ocupații, furându-i cu succes pe credincioșii care trudesc pentru lucrarea bisericii. Unii dintre cei aflaţi în ultima categorie sunt atât de ocupați încât abia reușesc să petreacă timp acasă cu familiile lor și probabil că trândavii (hoții) chiar îi critică pentru că-și neglijează familiile. Această formă de hoție este uimitor de răspândită în bisericile din Apusul prosper.

Numeroase persoane care se declară creștine trăiesc de parcă următoarea rugăciune le-ar aparține: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai mântuit sufletul! Îți mulțumesc pentru că ai suferit și ai murit la Calvar pentru păcatul meu. Acum că sunt creștin și că voi ajunge în cer, mă bucur să cânt cântări și să ascult predici bune. Îți mai mulțumesc, Doamne, pentru libertatea creștină care-mi dă posibilitatea să evit orice dedicare importantă pentru slujirea creștină și să-mi conduc singur viața și să-mi petrec timpul liber așa cum doresc.” Realitatea este că acești delincvenți sunt de fapt hoți, chiar dacă în realitate consecințele au fost făcute inactive de către acceptarea generală a „tihnei” din Sion. Trebuie să tânjim după o întoarcere la zelul vremurilor dinainte în bisericile noastre, pentru lucrarea Evangheliei, pentru gloria Mântuitorului și, de asemenea, pentru adevărata împlinire, certitudine și binecuvântare a credincioșilor individuali.

Furtul beneficiilor părtășiei

O altă formă de furt de la comunitatea credincioșilor se înfăptuiește atunci când nu reuşim să ne implicăm corespunzător în legăturile interpersonale, în legăturile de prietenie, în sprijinirea celorlalți prin rugăciune, în ospitalitate, încurajare și simpatie. Un sold debitor cauzat de o atitudine rece, distantă, care nu oferă nimic, dar ia totul, reprezintă o altă formă de hoție, pentru că toți datorăm o anumită contribuție sub forma efortului pentru promovarea părtășiei și ajutorării celorlalte persoane din biserică. În calitate de creștini, avem datoria și responsabilitatea de a ajuta la zidirea de relații și de a manifesta o grijă reciprocă, motivați de gloria lui Dumnezeu. Din păcate, unii credincioși sunt fericiți că pot beneficia de pe urma părtășiei creștine fără a contribui cu nimic la ea și trebuie să ne întrebăm pe noi înșine – Așa procedez și eu? Poate că nu fac tot posibilul să fiu o binecuvântare pentru ceilalți sau să îi susțin față de ei în circumstanțele în care se găsesc. Mulți dau dovadă de mare bunătate față de mine, însă eu nu-mi dau toate silințele să planific fapte de bunătate față de ei. Poate că alte persoane sunt foarte răbdătoare cu noi, trecând peste numeroasele noastre eșecuri, greșeli și jigniri, însă dacă cineva ne supără, noi, în schimb, refuzăm să dăm dovadă de răbdare și iertare față de ei. Dacă s-ar putea face un bilanț care să enumere toate beneficiile pe care le-am primit alături de tot ce noi am dăruit, s-ar dovedi că am avea datorii mari față de comunitatea bisericească? Și dacă da, ne mulțumim să ne continuăm traiul în felul acesta an după an, luând mult, dar oferind sporadic?

Poate că ne place slujirea altora, dar desconsiderăm viața bisericii. Ne place să fim în prezența celor care sunt întotdeauna veseli; privim partea luminoasă și niciodată aceștia nu încetează să ne încurajeze sau chiar să ne facă să râdem, dar în ceea ce ne privește – suntem noi întotdeauna indispuși, critici și posomorâţi? Este rezultatul bilanțului nemulțumitor și în domeniul acesta? Profităm doar de beneficiile „sociale”, dar nu manifestăm niciun fel de apreciere și de susținere față de scopurile și obiectivele spirituale ale bisericii noastre?

Dacă cineva ar privi în urmă peste timp, i-ar putea veni în minte multe persoane care au epuizat o cantitate considerabilă de „timp pastoral”. A menționa o astfel de chestiune înseamnă a păși pe un teren delicat, deoarece nu dorim să-i descurajăm pe oameni de la a căuta sfat și ajutor ori de câte ori este necesar, dar cu toate acestea, nu putem să nu ne gândim la acele persoane care consumă ore îndelungate de încurajare și bunătate din partea multor „păstori” din biserică, iar apoi sfârșesc într-un mod dezamăgitor pentru toți. După toate investițiile de timp, atenție și grijă, cum ar arăta bilanțul? Oare persoanele care primesc atât de multă asistență ajung să dăruiască la rândul lor ceva? Unele bilanțuri prezintă o poveste despre furt comis la lumina zilei. Cu toții experimentăm probleme și avem nevoie de ajutorul și sprijinul părtășiei la un moment dat, însă atunci când Domnul ne binecuvântează, ce anume dăruim noi ca răspuns la „spitalizarea” noastră spirituală?

Furtul în căsnicie

O altă formă de furt în sfera relațiilor are loc în cadrul unirii unice a căsătoriei, aspect abordat deja într-un capitol anterior. 1 Corinteni 7:3-5 este un pasaj deosebit de grăitor în care Pavel spune:

„Bărbatul să-și împlinească față de nevastă datoria de soț; și tot așa să facă și nevasta față de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți…”

Acest text n-ar trebui limitat la subiectul relațiilor intime, întrucât prima parte vorbește în termeni generali despre „datoria de soți”. În căsnicia creștină există, în mod evident, o datorie reciprocă de dragoste, afecțiune și înțelegere. Oare soții și soțiile își onorează obligațiile sau se privează unul pe celălalt? Dacă refuză să se achite de „datoria de soți”, asta se numește, potrivit lui Pavel, fraudă, sau încălcarea celei de-a opta porunci. Unul l-a înșelat pe celălalt în privința dragostei și afecțiunii, grijii și atenției, încurajării și susținerii datorate și probabil în privința multor altor aspecte datorate.

Unii care se declară creștini au fost parteneri maritali împovărători și lipsiți de afecțiune, care au furat fericirea, tinerețea și anii celuilalt partener, împreună cu multe alte speranțe și visuri, fără a oferi nimic. Dacă nu reuşim să ne îndeplinim „datoria de soț”, niciodată nu este prea târziu să căutăm ajutorul lui Dumnezeu pentru un nou capitol în viața maritală – chiar dacă unul târziu – întrucât iertarea și bunătatea lui Dumnezeu sunt minunate.

Furtul stăpânirii lui Dumnezeu

Persoanele nemântuite fură de la Dumnezeu tot timpul prin faptul că-și iau viețile, darurile, sănătatea, puterea și anii în propriile mâini și le cheltuiesc doar pentru interesul personal. Cu toate acestea, trebuie repetat că și persoanele convertite ar putea fi vinovate de furt de la Dumnezeu. Unele Îi fură poziția de conducere, bazându-se pe propria putere decizională. Ei susțin că Isus le este dator; totuși ei nu mai sunt ai lor; ei au fost cumpărați cu un preț; și că El este Domnul și Stăpânul lor, însă Îi fură dreptul de a decide unde vor lucra anul viitor, ce vor studia, ce vor face cu viețile lor și unde-și vor întemeia casele. Ei fură dreptul de a lua hotărâri personale majore neraportându-se nici la Dumnezeu, nici la Cuvânt. Uneori vorbesc despre căutarea călăuzirii, dar de îndată ce-și doresc ceva cu orice preț, pur și simplu pășesc înainte și fac respectiva activitate sau achiziționează respectivul lucru. Unii se lasă purtați în întregime de o călăuzire bazată pe impulsuri și capricii. Oare Îi furăm noi Dumnezeului Atotputernic guvernarea vieților noastre sau căutăm cu sinceritate să descoperim voia Lui în toate intersecțiile și schimbările majore din viață?*

Am auzit despre soți creștini de vârstă mijlocie ai căror copii erau aproape trecuţi de adolescență, părinţi al căror scop principal de susținere a unei anume biserici era acela de a-şi aşeza odraslele într-un mediu sigur (și de clasă bună) în care, în cele din urmă, să-și găsească parteneri de căsnicie „acceptabili”. Se pare că asemenea părinți au plecat din bisericile aflate în zone mai sărace, din care lipseau grupurile numeroase de adolescenți de maniera „potrivită”, cu scopul de a frecventa biserici care beneficiau de un loc și dotări superioare. Am auzit despre persoane de peste 40 și 50 de ani care au fost gata să arunce peste bord toate convingerile doctrinare afirmate pentru a susține tipul de biserică pe care anterior l-ar fi criticat cu înflăcărare, doar pentru a obține un loc sigur în plan financiar pentru copiii lor. Bisericile-misiune din interiorul orașelor ajung adeseori lipsite de asemenea credincioși adulți care doresc o biserică mai comodă pentru ei înșiși și mai „adecvată” pentru copiii lor adolescenți. Dar oare o astfel de hotărâre nu dovedește o lipsă de spiritualitate și de credință? Oare arată dragoste pentru Adevăr, zel pentru evanghelizare și dedicare față de Dumnezeu sau indică niște creștini preocupați numai să primească tot ceea ce doresc?

Furtul binecuvântărilor mântuirii

Oare câți creștini nu-și „fură” chiar și binecuvântările spirituale? Evreii au procedat astfel în zilele Vechiului Testament, și acesta a fost unul dintre motivele pentru care au fost în cele din urmă respinși de Dumnezeu. Nelegiuirea lor a constat în faptul că s-au raportat la binecuvântările lor de parcă ar fi fost proprietatea lor exclusivă. Se aștepta de la ei să reprezinte mesajul Cuvântului lui Dumnezeu și căile Sale înaintea lumii, însă ei au considerat că mesajul și templul lui Dumnezeu le aparțineau în exclusivitate, ca unii care alcătuiau poporul lui Dumnezeu, pe când neevreii erau doar niște câini lipsiți de speranță. În calitate de creștini, noi n-am fost mântuiți doar pentru a asculta de Cuvânt și a fi cercetați în sufletele noastre. Trebuie să ne testăm prin câteva întrebări: am fost binecuvântat de Domnul doar pentru binele personal? Țin asta doar pentru mine sau o împărtășesc și cu alții? Sunt un credincios care mărturisește și altora? Distribui Cuvântul prin resurse tipărite și audio? Îi invit pe cei pierduți la serviciile bisericii? Îi învăț pe copiii de la școala duminicală și fac vizite pentru a-i atrage şi pe alţii? Sau sunt ca acei evrei din vechime care au spus: „Toate acestea sunt pentru noi”?

Manifestarea egoismului în aceste privințe reprezintă o formă de hoție, pentru că Dumnezeu ne-a spus atât de limpede că trebuie să fim administratori și distribuitori ai beneficiilor. Oare ne-au determinat egoismul, trândăvia, lașitatea sau lipsa de dragoste să furăm de la Dumnezeu? Oare cât de mulți creștini care nu s-ar gândi niciodată să sustragă ceva din magazine sau să jefuiască fură cele mai prețioase lucruri dintre toate de la Domnul, prin faptul că le păstrează doar pentru ei înșiși? Nu este furatul pentru cineva cea mai mare comoară de compasiune din istoria lumii?

Furtul propriilor posesiuni

Noi săvârșim furtul și atunci când considerăm că binecuvântările noastre materiale sunt doar proprietatea noastră. Un al păcat major al evreilor a fost atitudinea față de țara lor, ceea ce ar trebui să slujească drept avertizare pentru noi, astăzi. Dumnezeu le-a dat o suprafață foarte mare de pământ, pe care au ocupat-o, însă Domnul le-a spus în mod explicit că al Lui este tot pământul (Exodul 19:5). El i-a învățat că țara era mai degrabă în custodia lor, nu în proprietatea lor, și că nu aveau dreptul de a vinde pentru totdeauna un anumit teren, ci doar să-l arendeze pe termen scurt pentru ca, pe termen lung, acesta să revină la custodele inițial. Leviticul 25:23 consemnează această poruncă: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici.”

Ei erau arendași; locatari; vizitatori; chiriași, dar nu proprietari, numai Dumnezeu fiind proprietarul absolut. Evreii care erau cu adevărat duhovnicești – minoritatea celor născuți din nou din comunitatea Vechiului Testament – au înțeles lucrul acesta foarte bine. În 1 Cronici, găsim o minunată rugăciune a lui David, care I-a spus Domnului: „Înaintea Ta noi suntem niște străini și locuitori [arendași], ca toți părinții noștri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra.”

David verbalizează același sentiment în Psalmul 39 – „Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag”. În pofida acestor afirmații, vorbind la nivel general, evreii au considerat că țara era proprietatea lor, perspectivă pe care au păstrat-o până astăzi. Evreul cu adevărat născut din nou și luminat a știut că promisiunea lui Dumnezeu privitoare la țară se referea în ultimă instanță la deținerea din viitor a unei țări proslăvite de pe tărâmul etern.

Aplicația pentru noi astăzi este că tot ceea ce deținem de fapt aparține lui Dumnezeu, iar noi suntem doar niște administratori și arendași. Într-un anumit sens, un creștin adevărat nu deține nimic, pentru că el I-a spus lui Dumnezeu: „Nu sunt al meu; am fost cumpărat cu un preț.” Una dintre cele mai cumplite greșeli pe care le putem face este să ne umflăm pieptul și să spunem: „Casa aceasta este a mea! Mașina aceasta este a mea!” Credincioșii n-ar trebui să se lase purtați de sentimente de satisfacție posesivă, nici să se delecteze în posesiuni sau să se complacă în starea de spirit a lucrurilor deținute. Obținerea vreunei satisfacții sau a unui sentiment de împlinire pe baza lăsării în voia emoțiilor generate de statutul de proprietar reprezintă o influență extrem de nocivă pentru suflet, întrucât degradează adevărata dedicare și administrare și ne face să „furăm” de la Domnul.

Singurul standard acceptabil pentru noi, credincioșii, este să recunoaștem față de Dumnezeu că suntem doar administratori și arendași și să ne angajăm la o „administrare” loială a tuturor posesiunilor noastre. Prin această afirmație pătrundem pe teritoriul poruncii a zecea, însă scopul nostru este numai acela de a arăta că toate posesiunile noastre trebuie să fie la dispoziția lui Dumnezeu în permanență. Trebuie să fim ospitalieri și gata să împrumutăm facilitățile de care dispunem celor din familia credinței. Trebuie să avem disponibilitatea, dacă este cazul, să vindem lucruri în vederea strângerii de fonduri poate pentru un obiectiv spiritual însemnat sau pentru că un anumit lucru dintre posesiunile noastre reprezintă un exemplu rău sau o jignire pentru alții. Atitudinea de gelozie posesivă echivalează cu furtul de la Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru. Noi Îi spunem Domnului:

Ia-mă pe mine însumi, și viața mea,

Pentru totdeauna va fi doar a Ta.

Furtul literal săvârșit de credincioși

Dar cum rămâne cu furtul literal? Se fac credincioșii vinovați de acest păcat? În Efeseni 4:28 Pavel oferă un îndemn izbitor atunci când le spune membrilor bisericii: „Cine fura să nu mai fure.” Probabil apostolul nu-l are în vedere pe pungașul „profesionist” din trecut care s-a convertit, ci pe parazitul activ din poporul lui Dumnezeu. În acele zile, mulți sclavi se converteau și poate că unii dintre ei au crezut că aveau dreptul să fure. Îi compătimim pe cei care au fost în proprietatea altora și au cunoscut ce înseamnă să fie abuzaţi şi exploataţi. Primeau plăți minime, adeseori chiar nimic, și s-au gândit că a fura niște mărunțișuri era aproape un fel de drept minimal. Însă odată ce s-au convertit, au trebuit să reziste oricărei tentații la a fura, oricât de mult ar fi profitat stăpânii lor de ei.

Astăzi putem la fel de bine să avem în adunările noastre persoane care fură sau care comit fraude chiar dacă nu există nici măcar scuza cea mai sărăcăcioasă că ar fi sclavi abuzați. Îmi aduc aminte de cazul unui om de afaceri de succes care era foarte mândru în particular de modul în care izbutea să ambaleze bunuri și să le vândă cu mult peste valoarea lor și, totuși, era un creștin respectat. Atunci când anumite persoane au comis înșelăciuni în mod regulat înainte de convertirea lor, uneori vor aluneca înapoi în aceleași practici.

De asemenea, îmi amintesc de cazul unui agent comercial creștin care și-a înșelat compania ani la rând prin a emite pretenții de cost umflate. Se pare că toți ceilalți din biroul lui procedau așa și ar fi devenit nepopular dacă n-ar fi inventat costuri asemănătoare cu ale colegilor. Într-o zi Duhul lui Dumnezeu i-a atins inima și s-a simțit mustrat pentru toată starea de păcătoșenie în care a trăit de-aa lungul anilor. S-ar putea să fie mulți alți creștini care să încarce la preț sau să falsifice chitanțe, însă Dumnezeu interzice categoric astfel de practici.

Care este virtutea opusă? Noi trebuie să fim un popor darnic, după cum spune Pavel în Efeseni 4:28: „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui… ca să aibă ce să dea celui lipsit” – și lucrării lui Dumnezeu. Oare Îl jefuim pe Dumnezeu? Lustruim și vopsim, împodobim și ne delectăm în lucrurile pe care le revendicăm drept ale noastre? Suntem noi „hoți”, sperând că nimeni – nici măcar Domnul – nu va observa? Filosofia noastră ar trebui să fie aceea de a da totul lui Dumnezeu. Să spunem: „Tot ce am îi aparține lui Cristos, iar eu sunt aici un simplu arendaș, un administrator. Nimic din ce am nu-mi aparține.”

Atunci când lecturăm porunca a opta, să citim în spatele cuvintelor ei tonul cald și rugător al Domnului pe care-L iubim, vorbindu-ne în aceeași manieră ca atunci când S-a adresat lui Petru: „Mă iubești tu?” Fie să auzim glasul Mântuitorului în cuvintele – „Să nu furi” – ca și când ar fi vrut să ne spună: „Ai fi gata să furi de la Mine?” Cum am putea oare să furăm în vreun anumit mod de la El, Prietenul nostru divin și drag? Și fie de asemenea să auzim prin aceste cuvinte îndemnul pozitiv opus care izvorăște direct din caracterul lui Dumnezeu, Dătătorul etern: „Să fii un dătător și un sprijinitor generos, dăruind Evanghelia, dragostea ta, rugăciunile tale de mijlocire, propria persoană și propriile resurse pentru cauza lui Cristos.”

Articol preluat din cartea Reguli date de Dumnezeu pentru sfințenie de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

 

 

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”- O familie de minciuni

„Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi

cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9-10).

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lui Tit, Pavel i-a vorbit despre „Dumnezeu, care nu poate să mintă” – o afirmație pe cât de măreață, pe atât de simplă. Dumnezeu nu reprezintă mirajul, nici produsul imaginației umane, nu Se schimbă odată cu vremurile și nici nu-Și adaptează Ființa la circumstanțele nestatornice. Toate afirmațiile Sale sunt perfecte și adevărate, pentru că Dumnezeu este Adevăr, în toate sensurile termenului. În contrast, bărbații și femeile nu sunt niciodată ceea ce par. Înfățișarea exterioară a fiecăruia ascunde o multitudine de slăbiciuni și căi păcătoase, dar Domnul este tot ceea ce Biblia spune că este.

Dumnezeu este de asemenea potrivit adevărului în sensul că nu greșește niciodată. Afirmațiile noastre sunt adeseori eronate nu din pricină că mințim, ci din cauza ignoranței noastre față de fapte, dar Dumnezeu nu poate greși niciodată pentru că infinita Sa cunoaștere și înțelepciune Îi completează veridicitatea. Este o mare mângâiere să ne amintim că promisiunile lui Dumnezeu sunt așezate pe această combinație de atribute divine. În vreme ce acțiunile noastre sunt supuse unor desfășurări viitoare nevăzute, ale lui Dumnezeu sunt întreprinse în lumina cunoașterii Sale perfecte și nu vor da greş niciodată.

Mai există un gând extrem de reconfortant cu privire la caracterul veridic al lui Dumnezeu, anume faptul că acesta reprezintă toate „departamentele” infinitei Sale ființe. Atunci când Dumnezeu afirmă ceva, vorbește cu mare seriozitate. El nu rostește verdicte corecte clinic asemenea unui savant uman sau unui politician căruia s-ar putea să-i lipsească sensibilitatea. Cuvintele lui Dumnezeu izvorăsc din ansamblul Ființei Sale infinite. Adeseori spunem lucruri care sunt adevărate, însă inimile noastre nu sunt implicate în ceea ce spunem. De exemplu, am putea lansa cuiva la modul general invitaţia de a ne vizita, când de fapt vorbim serios doar parțial. Poate că suntem obosiți sau nu prea avem timp și, una peste alta, am fi mai degrabă ușurați dacă respectiva persoană nu va putea veni. Suntem sinceri la un nivel acceptabil, dar nu suntem pe deplin onești în ce spunem. Însă când Dumnezeu vestește chemarea Sa eficace sufletelor pierdute, El vorbește serios cu întreaga Sa inimă scăldată în dragoste.

În urmă cu mai mulți ani, două personalități politice de frunte din același partid au intrat într-o dispută, unul numindu-l pe celălalt „mașină de calcul seacă”. Cuvintele au fost spuse într-un mod caustic, însă conțineau o recunoaștere a faptului că persoana insultată era un economist strălucit. Nemulțumirea era că îi lipsea compasiunea, sensibilitatea sau inima, ceva ce nu se va putea niciodată spune despre Dumnezeul Atotputernic. Mântuirea pe care a conceput-o nu este o simplă soluție tehnică la problema păcatului, ci expresia dragostei Sale mărețe față de cei aleși. Atunci când Dumnezeu, în Cristos, ne invită să venim la El, face asta dintr-o compasiune adâncă și dintr-o gingășie de nepătruns, fiind potrivit adevărului cu întreaga Sa ființă puternică.

În analiza pe care o facem poruncii a noua, trebuie să începem prin a recunoaște integritatea infinită a Dumnezeului nostru, Care urăște orice formă de falsitate și Care iubește adevărul. În calitatea noastră de credincişi, noi am fost curățiți de toate înșelăciunile din trecut și adoptați în familia adevărului și autenticității. Chemarea noastră este să ținem adevărul pe cele mai înalte culmi și să ne dedicăm lucrării de dezvoltare și păstrare a unui duh al adevărului în toate aspectele vieții.

Mai mult decât defăimare

Un cititor obișnuit ar putea crede că această a noua poruncă se referă doar la defăimarea caracterului, dar o privire succintă la semnificația cuvintelor ne arată imediat un sens mult mai amplu. Termenul ebraic tradus prin a depune („Să nu DEPUI o mărturie falsă”) înseamnă – a privia lua în considerare, a da atenție, a asculta. Mai poate însemna și a da sau a comunica. Porunca nu interzice doar ascultarea (cu bună știință) și rostirea unei mărturii false, ci interzice și orice legătură cu mărturia falsă. Am putea-o parafraza în modul acesta: „Să nu născocești, să nu dai atenție, să nu te gândești la și nici să nu transmiți mărturii false.” Nu trebuie să fim nici generatori, nici receptori ai acestora.

Într-o formulare diferită, porunca spune: „Să nu porți o mărturie falsă nici în mintea ta, nici în inima ta, nici pe buzele tale.” Este o încălcare a acestei porunci chiar și alimentarea gândirii cuiva cu idei exagerate sau imaginate privitoare la greșelile altei persoane, pentru că într-un astfel de caz depunem (purtăm sau luăm în considerare) mărturii false, chiar dacă s-ar putea ca aceste gânduri defăimătoare să nu ajungă pe buzele noastre sub formă de bârfă.

Ce anume este „mărturia falsă”? Este o versiune lipsită de onestitate a evenimentelor sau orice altă afirmație neadevărată. Ar putea fi bârfă ori calomnie față de cineva sau o informație neadevărată despre cineva pentru a impresiona alte persoane. Include scuze contrafăcute sau exagerate născocite pentru a scoate pe cineva din necaz sau dizgrație. Chiar și lingușirea nerealistă reprezintă o minciună și este păgubitoare pentru că îi conferă unei persoane o imagine falsă despre sine, putând genera mândrie. Părinții și-au ruinat adeseori copiii printr-o flatare lipsită de orice temei.

Traducerea King James a Bibliei sugerează în mod cert că falsitatea este îndreptată „împotriva aproapelui”, însă cuvântul ebraic tradus prin împotrivă este foarte elastic și înseamnă la fel de bine „cu sau referitor la aproapele cuiva”.

Autorii străvechi au făcut deplină dreptate ariei largi a acestei porunci, după cum observăm la Matthew Henry, care a scris: „Porunca a noua se referă la bunul nostru nume și la cel al aproapelui. Această poruncă interzice (1) vorbirea neadevărată în orice privință, minciuna, vorbirea evazivă, precum și plănuirea și planificarea înșelării aproapelui. (2) Vorbirea injustă împotriva aproapelui. (3) Depunerea unei mărturii false împotriva lui… a defăima, a calomnia, a cleveti, a exagera ceva imperfect și a-l face să pară mai rău decât este, a încerca sub orice formă să ne clădim propria reputație pe ruinele aproapelui.”

Aspectele nocive și întunecate ale minciunii

Primul aspect alarmant al minciunii, pentru un creștin, este că Dumnezeul Sfânt de Care depindem pentru tot binele și siguranța noastră Își va întoarce fața și zâmbetul binevoitor de la cel mincinos, Duhul Sfânt fiind întristat (conform avertizării din Efeseni 4:29-30). Ce act nebunesc să ne separăm de binecuvântările lui Dumnezeu printr-o minciună!

Al doilea aspect alarmant al minciunii este trădarea încrederii umane. Persoana căreia i se transmite minciuna este trădată, pentru că respectiva persoană i-a făcut parte mincinosului de complimentul încrederii, creditului și respectului, dându-i ascultare ca unuia credibil, iar acea încredere a fost spulberată. Afirmația lipsită de sinceritate este o insultă și un act ostil. Acest aspect al minciunii este cel pe care Pavel îl are în vedere atunci când afirmă – „De aceea, lăsați-vă de minciună: «Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul», pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25).

Al treilea aspect alarmant al minciunii este că persoana care verbalizează minciuna este foarte păgubită de ea. După cum adulterul îl slăbește pe păcătos, la fel se întâmplă și în urma minciunii. Nu ne putem imagina cât de mult ne reducem puterile atunci când mințim. După cum valurile instabile ar putea lovi într-o barcă fragilă, fracturând cadrul din lemn și în cele din urmă răsturnând-o, tot așa fiecare minciună reprezintă o lovitură zdrobitoare dată caracterului. Devine mult mai greu de opus rezistență următoarei minciuni și curând conștiința este lovită până când își pierde sensibilitatea, iar integritatea personală este atât de deteriorată încât nelegiuitul devine mincinos în caracter. Fără îndoială, Cristos privește și spune: „Acel copil al Meu nu se mai luptă cu păcatul; a devenit obişnuit cu minciuna! Acel preaiubit pentru care am suferit și am murit, acel ambasador care Mă reprezintă în lume a devenit un mincinos depravat, disperat și viciat!”

Un alt aspect alarmant al minciunii este faptul că fiecare neadevăr este un păcat multiplu și dă naștere la alte păcate. De regulă, există un motiv păcătos în spatele unei minciuni, și sucombarea înaintea ei dă frâu liber păcatului din spatele ei. Mândria și aroganța, de pildă, stau în spatele minciunilor lăudăroase; mândria și lașitatea în spatele scuzelor nesincere; iar ura, invidia sau gelozia în spatele bârfei răzbunătoare. Nelegiuirile generate de minciună includ ipocrizia, pentru că mincinosul încearcă să păstreze aparența unui creștin care umblă cu Domnul și care experimentează binecuvântarea Sa.

Campania diavolului

Diavolul – care este tatăl minciunii – încearcă mereu să-i aducă pe credincioși din nou în robie care ia forma minciunii, adeseori începându-și campania cu minciuni „mai mici”, cum ar fi exagerările. S-ar putea să pună mare presiune asupra noastră să exagerăm pentru a ne face să ne deprindem cu afirmarea unor lucruri care nu sunt pe deplin adevărate, și va obține o dublă victorie dacă va reuși să ne aducă la punctul în care chiar să ne placă să oferim relatări bombastice sau extrem de cosmetizate ale lucrurilor. Unii mint și exagerează pentru a se etala pe ei înșiși și pentru a atrage atenția asupra lor. Alții mint pentru a câștiga argumente sau pentru a obține favoruri. Uneori oamenii îi calcă în picioare pe alții pentru a se autoetala prin comparația cu aceștia. Atunci când cugetul nostru se va opune categoric față de rostirea unor minciuni aspre despre alții, Satan ne va face cunoștință cu această practică într-o manieră subtilă, poate la început ispitindu-ne să răspândim remarcile bârfitoare ale altora. S-ar putea ca în timp să nu ne îngrijorăm atât de mult în legătură cu născocirea unor minciuni personale.

O altă prefațare subtilă a obiceiului de a minți este scuza defensivă sau așa-numita „minciună albă”. Aceasta este doar o minciună mică – ne sugerează Satan – care este spusă pentru o cauză bună. Dar formularea inovatoare de scuze reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități ale lui Satan de subminare a integrității creștine. Să presupunem că un creștin a făcut ceva complet nechibzuit sau n-a reușit să facă un lucru important, iar pentru că urmările vor fi stânjenitoare, acesta formulează o scuză care denaturează adevărul. Cuvintele sale sunt o minciună, și la fel este și postura sa „onestă” și expresia sa facială. A devenit un actor și ar putea, asemenea unui actor, să fie tentat să creadă în rolul pe care-l joacă. S-ar putea chiar să simtă că i s-a greșit prin faptul că a fost luat la întrebări și, deși știe în sinea lui că scuza este falsă, se simte pe deplin îndreptățit să se apere. Născocitorul permanent de scuze devine aproape inconștient de faptul că este stăpânit de o nevroză lașă și defensivă, din moment ce conștiința lui își încetează activitatea și, astfel, un alt mincinos neajutorat întristează Duhul lui Dumnezeu.

Uneori diavolul îl inițiază pe un creștin în minciuna regulată prin a-l încuraja întâi la o atitudine frivolă, neînfrânată, plină de multe vorbiri „ușuratice”, dacă este posibil chiar pe subiecte spirituale. „Domnul a făcut asta pentru mine!”, spune el, „Domnul mi-a trimis un autobuz;” „Domnul mi-a spus să nu mă duc.” Este un lucru să manifestăm mulțumire față de Domnul pentru toate purtările Sale de grijă în viața cotidiană, dar este un obicei nechibzuit să atribuim orice evenimente minore unei intervenții directe, speciale a lui Dumnezeu, când n-avem nicio dovadă. La urma urmei, Dumnezeu a stabilit că poporul Lui trebuie să-L pună la încercare în vreme ce experimentează toate greutățile, precum și beneficiile comune societății umane. Fără îndoială că Domnul intervine în viețile noastre într-un mod special, ca răspuns la rugăciune, însă unii creștini pretind în mod regulat astfel de intervenții. Oare ne alunecă ușor de pe buze mari declarații ale intervențiilor lui Dumnezeu, oricât de iraționale sunt? Vorbirea ușuratică și superficială despre lucrările lui Dumnezeu cu noi reprezintă o inițiere în nesinceritate. Este o formă subtilă de neadevăr. Amintiţi-vă că Satan încearcă permanent să ne convingă să ne raportăm într-un mod iresponsabil la adevăr; să manifestăm indiferență față de petrecerea în mod real sau nu a unui lucru în conformitate cu descrierea noastră. Suntem pregătiți asemenea vitelor pentru tăiere și curând vor urma minciuni și mai mari.

Desigur că în tot ceea ce s-a spus deja n-am vrea să ni se interzică vorbirea colorată. Există o diferență între persoana care are abilitatea de a ne oferi o descriere vie a ceva și persoana care exagerează cu gravitate faptele. Sunt persoane ale căror descrieri sunt vioaie și încântătoare, aruncând lumină asupra unor lucruri pe care majoritatea dintre noi nu le vedem cu ușurință, însă fără să distorsioneze cu nesinceritate faptele. Ele subliniază aspecte din situații – poate prin a-i amuza pe alții – care s-ar putea să nu-i caracterizeze pe toți. Ceea ce ar trebui să evităm este exagerarea care abuzează de adevăr amplificând ori alterând faptele, fie pentru a înșela, fie pentru niște râsete ieftine.

Instabilitatea și înșelăciunea

O altă formă subtilă de neonestitate care acționează sub nivelul detectabil pentru radarul conștiinței, dar pe care fără îndoială că Satan o încurajează pentru subminarea integrității este instabilitatea. Aceasta are loc în toate domeniile vieții, precum şi în biserică. Poate că cineva este întrebat: „Ai fi dispus să dai o mână de ajutor contribuind cu ceva la lucrarea lui Dumnezeu? Te-ai putea alătura într-o anumită lucrare?”

„O, da”, vine răspunsul, „trece-mă pe listă. Voi veni.” Dar respectiva persoană nu mai apare. S-ar putea ca de-a lungul anilor această persoană rareori să-şi fi făcut apariția. Este o diferență de grosimea unui fir de păr între instabilitate și nesinceritate. Oamenii care afirmă că vor face un anumit lucru când, de fapt, n-au nicio intenție să se asigure că se va întâmpla așa, nu sunt deloc de partea adevărului. S-ar putea ca ei să nu se considere mincinoși, dar și-au dezvoltat obiceiul de a nu-și asuma responsabilitatea pentru promisiunile și angajamentele făcute.

Oprirea „zeciuielii” este o altă formă de a fura din lucrarea lui Dumnezeu și este de asemenea o minciună nerostită. De fapt, este o minciună la adresa Duhului Sfânt, așa cum știm din cazul lui Anania și al Safirei. Atunci când ne putem permite să dăruim, și nu facem așa, îi mințim pe ceilați creștini, pentru că vrem să fim văzuți drept credincioși dedicați, loiali responsabilităților noastre creștine. Prin oprirea dărniciei noastre noi avem un secret întunecat pe care nu dorim să-l scoatem la iveală, dar suntem niște înșelători.

Am menționat anterior că minciunile nu trebuie neapărat să fie rostite. Autorul își amintește de un tânăr (în trecutul îndepărtat) care a lansat un set de acuzații neadevărate împotriva altora din biserica sa, dar înainte fusese luni de-a rândul numai un zâmbet față de victimele sale. Deși nerostită, maniera sa a fost o formă extremă de înșelăciune, și acest fel de minciună neverbalizată este văzută frecvent în saluturile cordiale ale persoanelor care trebuie împăcate unele cu celelalte. Este lucrarea lui Satan.

Ce îngrozitor este să ai conștiința „însemnată cu fierul roșu” ca urmare a „rostirii de minciuni în ipocrizie” (1 Timotei 4:2). Persoanele la care Pavel se referă erau probabil ipocriți neconvertiți, dar cuvintele sale sunt o avertizare solemnă pentru noi toți. Într-o astfel de stare, conștiința nu mai vorbește atunci când vreo semețire falsă, exagerare, invenție ori scuză neadevărată ajunge pe limbă. Autorul a cunoscut odată un bărbat a cărui conduită părea că emană integritate. Toți cei care făceau cunoștință cu el presupuneau că era un gentleman fin și de modă veche în cel mai bun sens al expresiei, însă realitatea era că nimeni n-ar fi bănuit niciodată faptele necinstite, subtile pe care urma le să facă. Deși era nesincer, maniera sa cumpătată, blândă l-a convins că era un model de integritate. Dacă era întrebat despre un anumit aranjament șiret, întotdeauna găsea o cale de justificare. În pofida aparențelor, era sclav sub puterea minciunii.

Suntem noi înșelători? Rostim laude nenaturale și debordante care exprimă cordialitate sau entuziasm, dar care nu se potrivesc în mod sincer cu ceea ce gândim și simțim? Suntem persoane lipsite de onestitate? Ne purtăm într-o manieră afectată sau ne afișăm într-un mod fals? Suntem autentici în motivațiile și faptele noastre? Sunt planurile noastre cu adevărat sincere?

Să ne respectăm promisiunile, evitând manierele din categoria năpastelor de falsitate și acoperirea prin scuze false sau formularea unor scuze false, amintindu-ne întotdeauna că Domnul urăște limba mincinoasă. Vrem să cunoaștem secretul apropierii de Dumnezeu în timpul de părtășie? Vrem să experimentăm sentimentul prezenței lui Dumnezeu? Să începem prin a da afară minciunile și prin a căuta adevărul și autenticitatea inimii și minții. Doar o astfel de inimă este o casă potrivită pentru Duhul Adevărului.

Minciuni în lucrarea lui Dumnezeu

Nu ne vom ocupa aici de incredibilele minciuni și exagerări care caracterizează grupuri numeroase de adepți ai mișcării carismatice, deoarece chiar și în biserici mari în care se dorește și se prețuiește veridicitatea, ispita de a minți este pe cale de a fi lansată de cel rău. Există, de pildă, forma de neadevăr extrem de exploatată de Satan în cauzarea colapsului bisericilor evanghelice din secolul al XX-lea care aparțin denominațiilor istorice. Este vorba despre sindromul prefăcătoriei sau al mușamalizării. În vremea în care autorul era adolescent și proaspăt convertit, a fost pentru o vreme membru al unei biserici care credea Biblia şi care făcea parte dintr-o denominație de felul acesta. Atitudinea bisericii față de respectiva denominație era de tipul prefăcătoriei. Prin notificări, secretarul bisericii îi îndemna pe membri să participe la o întâlnire sau alta legate de „scumpa noastră denominație”, impresia fiind întotdeauna că denominația oglindea perfect perspectivele biblice ale congregației. Pastorul vorbea în același registru, când de fapt realitatea era că această biserică era una a minorității de congregații evanghelice aflate într-o mare de biserici liberale. Conducătorii bisericii doreau să se simtă parte din denominația lor, așa că priveau denominație prin lentile de culoare roz, tăinuind eficient de membri apostazia șocantă a acelei grupări. Pastorul și conducătorii se autoflatau la gândul că acționau în dragoste față de celelalte biserici, dar înaintea lui Dumnezeu stăruiau într-o formă de înșelăciune.

Constatăm o atitudine similară în cazul „jurnalelor de casă” publicate de companii mari. De regulă acestea îți vor spune ceea ce este bun cu privire la respectiva companie, niciodată ceea ce este rău. Ai crede că te afli în cea mai minunată companie pentru a citi jurnalul de casă și, deloc surprinzător, acesta este un produs al departamentului de relații publice. Din nefericire, același tip de revistă care induce în eroare apare în cercurile bisericești. Un grup de biserici, poate că în ansamblu biserici bune, se hotărăsc să scoată o publicație periodică, un fel de ziar oficial al grupului, prezentând mai întâi o biserică, mai apoi alta, și subliniind lucrurile minunate începute și realizate. Totul este perfect, nimic nu e greșit. Când, în mod nefericit, se ivește o problemă gravă sau apare o greșeală în acel grup, jurnalul de casă va păstra tăcerea pentru că orice comentariu ar fi negativ și posibil să se dovedească dezbinător.

Îndemnul jurnalului de casă este întotdeauna – „Uniți-vă forțele! Uniți-vă forțele!” – și nu va recunoaște niciodată că în realitate ceva este greșit. Însă acesta este de fapt păcatul transmiterii unor mărturii false și al strigătului: „Pace, pace, când nu este pace” (Ieremia 6:14). Acesta păgubește poporul lui Dumnezeu prin faptul că se raportează la rănile bisericilor de parcă n-ar fi grave și evită orice slujbă de avertizare. Este o lipsă de onestitate să-i convingi pe oameni că nu e nevoie de niciun fel de cercetare a inimii, radiografie, pocăință sau restituire, însă aceasta este slăbiciunea multor grupuri și asociații chiar din rândul bisericilor cu temelii sănătoase.

Slujitorii și funcționarii bisericești nu sunt imuni la otrava ușor alunecătoare a nesincerității, îndeosebi atunci când necesitatea diplomației și a discreției în munca lor duce mult prea ușor la folosirea jumătăților de adevăr și a disimulării. Cu toate acestea, sunt anumite chestiuni pe care oamenii au dreptul să le cunoasccă. În ziua finală, când toate lucrurile ascunse vor fi cunoscute, s-ar putea să se descopere că multe biserici și-au pierdut binecuvântarea și utilitatea din cauză că Duhul lui Dumnezeu a fost ofensat de caracterul clandestin. La un nivel individual, oare predicatorul prezintă anecdotele ca și când ar fi adevărate, când ele de fapt nu s-au întâmplat niciodată? Bărbații care procedează în mod nechibzuit așa își subminează integritatea și curând vor ajunge să mintă despre orice.

Ipocrizia a fost definită ca nelegiuirea care plătește tribut dreptăţii, dar este mai mult de atât, întrucât aceasta implică pretenții nesincere, transformând-o într-o minciună. Cu ani în urmă, un predicator foarte respectat în bisericile din provincia sa era totodată o sursă de nedumerire pentru unii membri din congregația sa, care, atunci când au sunat pe parcursul anilor la casa acestuia, l-au auzit ridicând tonul într-un abuz teribil față de soția sa. Se pare că n-a făcut prea multe ca să-și păstreze cumpătul, însă și-a continuat cu seninătate lucrarea de predicare de parcă ungerea lui Dumnezeu nu i s-ar fi putut lua. Păcatul său neţinut în frâu, dar ascuns (gândea el) l-a transformat într-un ipocrit și un mincinos. Oare ziua finală va arăta că lipsa roadelor spirituale din multe biserici nu s-a datorat nepăsării celor din vecinătate sau unui alt motiv des menționat, ci unei lipse de integritate în cadrul conducerii bisericii? Câte de multe păcate de tipul lui Acan vor fi scoase la iveală în ziua de pe urmă?

Toate frământările dintr-o biserică implică mărturia falsă la un anumit punct. Uneori, oamenii buni cad din ce în ce mai jos într-o stare de dispută pentru că subestimează puterea onestității. Au convingeri puternice despre un anumit subiect și s-ar putea să aibă dreptate, dar în loc să pună în discuție problema în cadrul potrivit, ei mocnesc și murmură pe ascuns. Între timp continuă să se poarte față de conducătorii bisericii ca și când sunt pe deplin mulțumiți în toate privințele. Curând li se pare dificil fie să-și exprime nemulțumirea într-un duh adecvat, fie să creadă că cineva ar putea să le răspundă. Treptat, amărăciunea și resentimentul se instalează și ei continuă să se plângă chiar mai deschis cu privire la aproape orice.

În relatarea unei asemenea litanii de necazuri, nu vrem să dăm impresia că acestea sunt biserici evanghelice obișnuite, pentru că autorul mărturisește că de fapt cei credincioși sunt cei mai destoinici oameni din această lume întunecată și este impulsionat constant să admire atitudinea amabilă și evlavioasă a atâtora dintre ei. Viețile lor arată bunătatea și puterea lui Dumnezeu și nimic nu se poate compara cu ei în lumea necredincioșilor.

Însă oare de cât timp are nevoie diavolul pentru a transforma un creștin bine intenționat într-un mincinos primejdios? Nu putem decât să ne îndemnăm unii pe alții să fugim de orice formă de ipocrizie și înșelăciune. Trebuie să ne temem de robia unor asemenea practici și trebuie să prețuim și să ne ținem strâns de duhul autenticității. Diavolul ne poate transforma atât de ușor – dacă-i permitem – în persoane care zâmbesc încântător pentru un minut, dar care sunt ostile și amare în următorul. Este atât de descurajant să ai într-o biserică anumiți creștini de ale căror inimi reale să nu poți fi sigur niciodată! Trebuie să fim persoane autentice, pentru că „Înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iacov 3:17).

Biruința asupra minciunii

Adevărul este atât de prețios pentru Dumnezeu și atât de important pentru binele nostru spiritual încât ofensiva împotriva unei limbi mincinoase nu trebuie redusă niciodată. Pe măsură ce ne rugăm, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne va activa conștiința, făcând-o foarte sensibilă la orice minciună care apare, și vom constata că suntem vigilenți și pregătiți pentru a lupta împotriva uneltirilor „firii”. Dacă natura noastră căzută, sau Satan, ne-ar propune o minciună, de îndată ce natura păcătoasă dinlăuntru începe să o alimenteze, conștiința ne va duce într-o stare neplăcută și vom experimenta adevărul cuvintelor lui Pavel – „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Galateni 5:17). Acul sau boldul conștiinței este acel îndemn de a pune capăt minciunii și de a cere putere pentru stăpânirea limbii, dar dacă se face asta, atunci Duhul Sfânt va da ajutor, ispita la păcat va fi înfrântă, iar promisiunea implicită din Galateni 5:16 va fi împlinită – „Umblați cârmuiți de Duhul și nu veți împlini poftele firii pământești.”

Dacă, totuși, continuăm în minciună și o rostim (sau luăm parte la auzirea unei bârfe mincinoase), atunci păcătuim împotriva lucrării de avertizare și limitare făcută de Duhul prin intermediul conștiinței, abuzând nu doar de standardul lui Dumnezeu, ci și de ajutorul Lui, iar dacă procedăm astfel în mod repetat, n-ar trebui să fim surprinși că Duhul este întristat, iar conștiința devine inactivă. Atunci când un credincios devine conștient de faptul că a mințit numai după rostirea minciunii, acesta este un semn că vocea conștiinței a fost călcată în picioare mult prea des și nu mai emite semnale de alarmă. Psalmistul spune: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.” Ar trebui să ne rugăm întotdeauna pentru conștiințe sensibile, iar atunci când Dumnezeu Duhul Sfânt ne va răspunde strigătului, trebuie să prețuim și să apreciem darul Său, dând atenție fiecărei avertizări și cooperând pe deplin. Acesta este singurul mod în care putem păzi porunca: „Să nu mărturisești strâmb.”

Articol preluat din cartea Reguli date de Dumnezeu pentru sfințenie de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

Martyn Lloyd-Jones-Păstorul ca predicator

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

Lucrarea sa de predicare a constituit temelia întregii slujiri a Dr. M.L.-J. Prin intermediul predicării sale, biserica Bethlehem din Sandfields, Aberavon, din Țara Galilor a experimentat o trezire spirituală și a fost edificată. A păstorit-o din 1927 până în 1938, când și-a început slujirea la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, Londra. Între 1939 şi 1945, în contextul Războiului Mondial, a slujit alături de dr. Campbell Morgan. Războiul a împuţinat numărul membrilor, întrucât unii au părăsit Londra pentru a scăpa de bombardamente. Campbell Morgan s-a retras și dr. M.L.-J. a devenit singurul păstor. Predicarea sa expozitivă a atras un număr tot mai mare de oameni și, treptat, congregația a ajuns din nou la dimensiunea inițială. A predicat la conferințele pentru studenți organizate de IVP și IFES. L-am auzit în multe rânduri ținând prelegeri. Am fost de față când a vorbit timp de două ore la Evanghelical Library în 1962. Nu l-am văzut niciodată să citească un articol. Metoda lui era aceea de a folosi o schiță. Expunerea sa era întotdeauna plăcută și dinamică. A predicat în mod regulat la întâlnirile din timpul săptămânii și la întruniri de pe tot cuprinsul Regatului Unit. Predicarea a stat la baza tuturor cărților sale. Ca și în cazul puritanilor englezi pe care i-a preţuit și pe care i-a lăudat mereu, mai întâi își ținea predicile, iar mai apoi, când acestea erau transcrise pe baza înregistrărilor, le edita pentru publicare.D Martyn Lloyd-Jones a fost omni-înzestrat. A fost un conducător nativ și un moderator strălucit de întâlniri, fie că era vorba de întruniri ale bisericii ori de conferințe. Însă el a fost în primul rând predicator. Preocuparea și dragostea lui pentru suflete au fost cele care l-au făcut un predicator eficient. Când s-a aflat la conducerea unei mari congregații la Capela Westminster, Londra, n-a fost posibil să se implice în mod sistematic în vizite pastorale ale turmei sale. Cu toate acestea, obişnuia ca după fiecare serviciu să petreacă aproximativ două ore în biroul său consiliindu-i pe cei care aveau nevoie de ajutor din partea lui. Un diacon avea întotdeauna responsabilitatea de a supraveghea această parte din slujirea doctorului. Dl Micklewright a fost un ajutor principal în această slujire. El însuși avea experiență pastorală și era persoana ideală pentru a-l asista pe doctor. Dr. M.L.-J. a păstorit prin telefon pe mulți alți păstori. Şi-a petrecut mare parte din timp în sfătuirea și păstorirea altor păstori, îndeosebi a celor tineri.

În cele ce urmează, voi schița mai întâi viața sa și pe urmă mă voi concentra asupra învăţămintelor pe care le putem extrage de pe urma exemplului său de predicator.

O schiță biografică

Născut în Cardiff, sudul Țării Galilor, Martyn Lloyd-Jones și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în zona rurală din Cardiganshire, până în 1914, când s-a mutat cu familia în Londra. După finalizarea studiilor la școala St. Marylebone Grammar, a fost admis la spitalul St. Bartholomew la vârsta de 16 ani pentru a urma o carieră în medicină. A trecut toate examenele cu excelență. În 1921 a fost ales asistent clinic-șef al faimosului Sir Thomas Horder, care era cardiolog și totodată medicul familiei regale. Importanța gândirii și analizei precise în cadrul diagnosticării și-a pus amprenta asupra tânărului M.L.-J. Un intelect ascuțit combinat cu o capacitate abilă de observare a naturii umane și o excelentă memorie erau parte din darurile sale naturale care au contribuit semnificativ la slujirea sa de păstor și predicator. N-a putut stabili cu precizie data convertirii sale. Treptat, a ajuns să-şi dea seama că era mort în păcat și singura speranță pe care a găsit-o a fost în Cristos în anii 1923-1924. Deja în 1925 (și este ușor de urmărit vârsta lui pe parcursul secolului al XX-lea, întrucât el s-a născut în 1899) experimenta o frământare intensă cu privire la chemarea de a fi păstor.

În 1927 a întors spatele unei cariere de succes și profitabile în medicină pentru a-şi dedica viața slujirii creștine în sudul Țării Galilor, în districtul Aberavon, în cadrul unei biserici cunoscute în mod popular drept Sandfields. În jurul acestei biserici se găsea o populație de aproximativ 5.000 de persoane care trăiau în condiții de mizerie și aglomerație. Biserica făcea parte din ceea ce era cunoscut drept Mișcarea de Înaintare (The Forward Movement). Biserica era un refugiu atunci când întristarea, pierderile ori necazurile de vreun fel veneau peste oamenii de acolo. Salariul lui M.L.-J. era de 225£ pe an plus punerea de dispoziție a casei parohiale. Aceste condiții contrastau în mod izbitor cu avantajele unui cadru medical care la acea vreme putea câștiga între 2000£ și 5000£ anual. Contractul său prevedea un număr de 13 duminici pe an libere. Aceasta a fost o trăsătură pe parcursul întregii sale vieți de slujire, și anume libertatea de a predica în multe alte locuri și de a-și lua timp de reîncărcare și reîmprospătare în contextul cerințelor asidue pe care le presupunea viaţa unui păstor. Inițial, M.L.-J. a fost considerat un păstor laic, întrucât nu urmase cursurile unui seminar și nu trecuse printr-o pregătire teologică.

În 1927, Martyn s-a căsătorit cu Bethan, care de asemenea era cadru medical. Ea a fost expusă doi ani de zile la lucrarea lui Martyn înainte de a înțelege cu adevărat semnificația Evangheliei.[1]

O lucrare impresionantă a Duhului Sfânt s-a petrecut în biserica din Aberavon. Membrii bisericii au crescut în 1930 până la 88, dintre care 70 s-au convertit din lume. În anul următor, 1931, alți 135 s-au adăugat, 128 dintre ei venind din lume. Toată viaţa lui, M.L.-J. a crezut cu tărie în fenomenul pe care-l numim trezire spirituală. Întotdeauna a subliniat că Împărăția lui Cristos nu înaintează prin metode specifice afacerilor și prin scheme lumești. N-a încetat niciodată să avertizeze cu privire la evanghelizarea superficială de tip decizional căreia îi lipsește convingerea de păcat și pocăința inimii.

Odată cu stabilirea sa în biserica Sandfields, a trebuit să învețe de la zero tot ceea ce presupune conducerea unui adunări de credincioși. Curând, chemarea sa de predicator a fost recunoscută. În primul an al lucrării sale, a încuviințat să predice în alte 52 de biserici, de regulă în serile de marți ori joi. Impactul lucrării sale itinerante a fost simțit pe tot cuprinsul Țării Galilor. Predicarea sa era de factură evanghelică și plină de putere. Era tenace în expunerea caracterului nebiblic și a naturii distructive a teologiei moderne.

În 1932 și 1937, „Doctorul” (se pare că toți i se adresau în modul acesta) a slujit în America de Nord. Abilitățile sale de predicator au fost numaidecât apreciate. Unii conducători din Canada l-au îndemnat să revină, având perspectiva de a fi chemat să slujească acolo într-o biserică mare. A refuzat.

Consemnările acestor ani de început scot la iveală multe situații în care şi-a arătat grija pastorală față de persoane individuale nevoiașe, iar uneori față de muribunzi. A fost un păstor personal nu doar la capitolul vizitelor, ci și la capitolul corespondenței. Într-o împrejurare când trebuia să-i fie lăsată corespondența, erau 90 de scrisori care se strânseseră într-o singură săptămână.[2] M.L.-J. nu a fost doar un predicator nativ, ci și un conducător nativ. Curând, în jurul lui s-au adunat o mulțime de păstori. Împreună au încheiat legăminte în modalități practice specifice pentru a promova cauza evanghelică în Țara Galilor.

În mai 1938, Doctorul și-a anunțat demisia din lucrarea pastorală de la Sandfields și în aceeași lună a acceptat invitația dr. Campbell Morgan de a sluji împreună la Capela Westminster de pe strada Buckingham Gate, situată la scurtă distanță de Casa Comunelor și Palatul Buckingham. În anii de război, familia Lloyd-Jones a locuit în Haslemere, Surrey. În 1943 dr. Morgan s-a retras, lăsându-l pe Doctor ca singurul păstor al bisericii.

În perioada 1939-1945, congregația s-a împrăștiat, numărul reducându-se la aproximativ un sfert din mărimea avută în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Capela Westminster este formată din galerii circulare. Prima galerie poate adăposti aproximativ 720 de persoane, iar a doua aproximativ 200. Primul nivel poate cuprinde aproximativ 1.000 de locuri.

Congregația nu cunoștea credința de sorginte reformată și era nefamiliarizată cu o serie de predici expozitive. Unii i se opuneau pe față lui M.L.-J. și preferau schițele de predicare aliterate și ușor de urmărit ale lui Campbell Morgan. Stilul Doctorului era unul care-i provoca pe ascultători să mediteze la doctrina biblică, să o priceapă și să o adopte. Această situație a fost surprinsă într-o remarcă făcută de un bărbat indignat care s-a dus într-o duminică dimineață așteptând să-l audă pe Campbell Morgan și plecând dezamăgit. „M-am dus să-l ascult pe Morgan,” s-a plâns el ulterior, „și în schimb l-am auzit pe acel calvinist!” Unii dintre diaconi aveau tendințe de teologie liberală. În general, majoritatea a fost mulțumită atât timp cât slujirea era făcută de amândoi, dar n-au fost bucuroși atunci când Campbell Morgan s-a retras. Nu s-au împăcat cu gândul că M.L.-J. urma să predice la fiecare serviciu.

Într-un asemenea context, Doctorul a manifestat o înțelepciune excepțională. În serile de vineri a organizat un timp de discuții în care congregația avea prilejul de a ridica liber în discuție orice subiect. Trebuie menționat că un păstor va descoperi numaidecât care este gândirea membrilor lui atunci când se creează oportunitatea unei discuții libere.

Unii dintre prietenii lui Lloyd-Jones priveau cu scepticism ideea că simplitatea primitivă a vieții de biserică derulată după un metodism calvinist va avea sorți de izbândă în Londra. În vremea aceea, unul dintre observatori era un anumit dr. Johnson. „Când am văzut că el, deși nu avea cor, divertisment muzical și nici o altă unealtă externă, predica pentru a umple Capela, m-am întrebat dacă va putea duce această povară – având în vedere predicarea sa itinerantă din cursul săptămânii.” La un moment dat, discuția deschisă din timpul săptămânii a vizat ce anume se putea face pentru a umple Capela, așa cum fusese în timpul slujirii lui Campbell Morgan. Mulți au sugerat că trebuiau făcute adăugiri la program. O minoritate a exprimat părerea că motivul aflat la baza participării era predicarea și nu doreau elemente suplimentare.

Primatul predicării este ilustrat prin forma serviciului de închinare. Un capitol din biografia scrisă de Iain Murray poartă titlul: „Diminețile de duminică ale anilor 1950”.[3] Acesta surprinde cu măiestrie forma și atmosfera acelor vremuri pentru cei care n-au avut niciodată privilegiul de a participa. Nu existau niciun fel de accesorii. Se lectura în mod substanțial din Scriptură, urma un timp de rugăciune de 10-15 minute, iar mai apoi o predică de aproximativ 40 de minute. Duminica după-amiaza, programul era la fel, exceptând faptul că mesajul predicii era de natură evanghelistică și ținea între 40 și 60 de minute. Întotdeauna se cântau patru imnuri în obișnuita manieră a nonconformismului. Nu-mi aduc aminte să fi existat vreo adăugire de vreun fel. În timpul lui Campbell Morgan se remarca prezenţa unui cor, dar acesta a dispărut.

Anii aceștia, din 1939 până în 1968, au fost spectaculoși. În inima Londrei, Doctorul a exercitat o lucrare de predicare a cărei influență s-a răspândit în toată lumea. Pe lângă turiștii care și-au pus ziua de duminică petrecută la Westminster în itinerariul lor, studenți din multe țări și care se pregăteau pentru tot felul de vocații participau în mod regulat la serviciile de la Capela Westminster. De asemenea, numeroși studenți de la London Bible College frecventau serviciile de la Westminster. Pentru ei, Doctorul era un predicator model. Eu și soția mea am ajuns în Londra în 1954 cu scopul explicit de a studia la fără frecvență la Colegiul Biblic din Londra (London Bible College).

Tocmai absolvisem școala de arhitecți și făceam practică în acest domeniu în Londra. Am locuit la Foreign Mission Club. Acolo i-am cunoscut pe Iain Murray și pe David Fountain care au insistat împreună să frecventăm Capela Westminster ca să putem beneficia de pe urma slujirii Doctorului.[4] Din 1954 și până în 1958 am fost inspirați și absorbiți de învățătura de la Westminster. Studiile de la London Bible College (ținute de dr. Ernest Kevan) ne-au împiedicat să participăm la faimoasele „prelegeri pe Romani” ţinute la Capela Westminster în serile de vineri. Seriile de predici care au avut un impact major asupra noastră au fost cele pe Efeseni, o serie pe capitolul 3 din Geneza și o serie scurtă pe Ezechiel, capitolul 36.

Pe lângă predicarea sa itinerantă pe toată întinderea Angliei din timpul săptămânii și al concediului de vară, Doctorul era de asemenea solicitat de Mișcarea Studenților. De pildă, cartea sa care poartă titlul „Autoritate” a fost mai întâi publicată ca o serie de predici la o conferință pentru studenți.

Pe parcursul lucrării sale, de la începutul anilor ’30 și până în anii ’80, Doctorul a predicat unor adunări cu mult mai numeroase decât cele ale predicatorilor de frunte din Marea Britanie de astăzi. Pe lângă congregația sa de la Westminster care avea duminica între 1.200 și 1.400 de ascultători, mai erau mulțimile care se adunau la campaniile sale din timpul săptămânii sau la ocaziile speciale. De pildă, chiar în 1932 a predicat în Toronto undei audienţe de 6.000 de persoane, iar în 1935 a avut 7.000 de ascultători în Llangeitho. Dumnezeu nu i-a dat doar darul predicării, ci și adunări care să beneficieze de pe urma predicării sale. Fără îndoială că el a fost cel mai de seamă predicator din Marea Britanie din secolul al XX-lea.

În 1941 a început o întâlnire trimestrială pentru slujitori. Participarea se făcea pe baza unei invitații personale. Aceasta s-a dezvoltat devenind „Părtășia de la Westminster” care era limitată la păstorii cu normă întreagă. Uneori erau abordate subiecte prezentate de un oaspete sau de un membru al grupului, însă în cea mai mare parte, întâlnirile constau din discuții deschise, conduse de Doctor. În 1967 am început și eu să particip. Trebuie să fi fost undeva la 220 de persoane eligibile. Participarea medie era la aproximativ 120 de persoane. Unii călătoreau tocmai din Țara Galilor pentru a putea participa. Timp de nouă luni pe an, grupul s-a întâlnit în prima zi de luni. Această zi este „cea obositoare” pentru păstori. Participanții se întorceau de la această părtășie profund încurajați. Pentru mai mulți membri ai grupului, Doctorul era un prieten și un sfătuitor, un păstor care-i îndruma și-i consilia în vremurile dificile și-i încuraja când se confruntau cu necazuri familiale și personale.

În 1968, îmbolnăvindu-se deosebit de grav, M.L.-J. și-a dat demisia din slujba de păstor al Capelei Westminster. În felul acesta s-a încheiat o lucrare de 30 de ani. I-a scris prietenului său Philip Hughes despre simțământul că trebuia să pună în formă scrisă materialul pe care-l predicase, mai ales cartea Romani. Scrisorile primite de la prieteni i-au întărit această dorință. Un misionar din Mombasa i-a scris spunându-i că citise predica lunară publicată în Westminster Record începând cu 1948, iar un alt misionar din Maroc i-a scris Doctorului pentru a-l asigura că lucrarea sa în formă tipărită a reprezentat o mare binecuvântare pentru el pe parcursul unei perioade de peste zece ani. Timp de șase luni, pe parcursul anului 1968, Doctorul n-a ţinut nicio predică. Recuperarea sa în urma operației a fost o reușită, iar în 1969 a putut să-și finalizeze substanțiala și ampla lucrare itinerantă.

În 1977 s-a petrecut un eveniment important în slujirea Doctorului atunci când a ținut prelegerea inaugurală cu ocazia întemeierii Seminarului Teologic din Londra (London Theological Seminary). Acest seminar a fost înființat în urma imboldului său.

În 1979, cancerul de care suferise inițial a revenit. A fost constrâns să-și limiteze angajamentele publice, însă a păstrat câteva angajamente de predicare de-a lungul anului 1980 în Scoția, Țara Galilor și Anglia. Doctorul a crezut cu ardoare în perspectiva puritană potrivit căreia este de datoria creștinului să se pregătească temeinic pentru moarte. În etapele finale ale bolii și-a păstrat o mărturie remarcabilă și a fost o sursă de inspirație pentru familia sa și biserica de pretutindeni. A pășit în glorie pe 1 martie 1981, în ziua Sf. David.

Lecții de la Dr. Martyn Lloyd-Jones ca predicator

Viața și exemplul dr. Martyn Lloyd-Jones constituie pentru noi bogate surse de inspiraţie. El a fost cel mai de seamă predicator și conducător evanghelic non-conformist din cadrul mișcării evanghelice a secolului al XX-lea.

Așa cum am observat deja, pe lângă predicile ţinute de trei ori pe săptămână la Capela Westminster în Londra, în timpul săptămânii a predicat pe tot cuprinsul Insulelor Britanice și dincolo de acestea. Predicile erau ţinute în fața unor mari congregații din toate denominațiile. Lucrarea sa amplă ne aduce aminte de profetul Samuel despre care s-a scris: „El se ducea în fiecare an de făcea înconjurul Betelului, Ghilgalului și Mițpei și judeca pe Israel în toate locurile acestea. Apoi se întorcea la Rama, unde era casa lui” (1 Sam. 7:16-17). Galez fiind, e lesne de înţeles că i-a plăcut să slujească în Țara Galilor. Influența lui acolo a fost de o profunzime aparte. „Simțământul chemării lui M.L.-J. spre Țara Galilor a rămas o trăsătură care l-a însoţit toată viaţa.”[5]

Cinci aspecte de o relevanță covârșitoare astăzi ies în evidență:

  1. Întâietatea predicării
  2. Predicarea evanghelistică
  3. Ungerea în predicare
  4. Trezirea spirituală și predicarea
  5. Predicarea sistematică

Întâietatea predicării

De-a lungul anului 1969, M.L.-J. a fost invitat să vorbească la Seminarul Westminster din America. Și-a ales ca temă Predicarea și Predicatorii. Au fost publicate șaisprezece prelegeri de către Hodder & Stoughton într-o carte cu acel titlu.[6] În primul capitol, „Întâietatea predicării”, el analizează motivele pentru care predicarea a decăzut de pe primul loc, acolo unde ar fi trebuit să se afle întotdeauna în cadrul Bisericii lui Dumnezeu.

Încă de la început, trebuie să reținem ce este predicarea. Este adresarea înaintea oamenilor în numele Dumnezeului Trinitar prin intermediul Bibliei și adresarea către ei prin prisma întregii lor ființe: intelect, emoții, conștiință și voință. Predicarea Evangheliei reprezintă demersul înflăcărat de a-i convinge pe oameni și de a-i îmboldi spre pocăința față de păcat și credința în Domnul Isus Cristos. Predicarea Evangheliei este unică doar în măsura în care este eficientă prin puterea Duhului Sfânt. De aici rezultă că locul pe care-l ocupă rugăciunea și sfințenia în viața predicatorului este de maximă importanță.

Doctorul i-a apreciat întotdeauna pe puritanii englezi și, asemenea lor, a crezut că predicarea este modalitatea lui Dumnezeu de a converti păcătoși, de a-i hrăni și a-i edifica pe credincioși. Asemenea puritanilor englezi, și el a susținut că nu există niciun substitut. Nimic altceva nu se adresează întregii persoane, minții, emoțiilor, conștiinței și voinței ca și predicarea. Nimic altceva nu vine cu autoritate de la Dumnezeu Însuși. Nimic altceva nu este sălășluit de Dumnezeu Duhul Sfânt în modul unic în care este predicarea. Fiul Omului Însuși a venit să predice, așa cum a făcut și cel care i-a pregătit calea. Mulțimea nu s-a dus în pustiu ca să audieze o prelegere ținută de Ioan Botezătorul. Amvonul i-a fost o piatră, iar cerurile i-au fost tribuna. A predicat. Și atunci când ascultătorii săi au ajuns, Ioan nu i-a flatat, nici nu a început să-i facă să se simtă bine. Scopul său a fost acela de a-i aduce la pocăință.

Ce face predicarea unică? Ce face predicarea diferită de discursurile politice? Ce face predicarea diferită de prelegerile dintr-o școală ori din universitate? Răspunsul este că predicarea se adresează omului ca întreg: minte, emoții și voință spre a-l întoarce la Dumnezeu, iar atunci când s-a produs asta, să-l îmboldească spre a-L iubi și a-L sluji pe Dumnezeul Trinitar cu întreaga-i ființă. În politică, cel ce ține discursul va încerca să-i determine pe ascultători să voteze pentru partidul său. În predicare, obiectivul este de a-i determina pe oameni să creadă în Cristos și să trăiască pentru El.

Este o greșeală să se confunde predicarea cu prelegerea. Prelegerile pot fi asistate de expuneri power point și videoproiectoare suspendate, menite să răspândească informație și să păstreze atenția, însă ele nu pot fi niciodată substitute pentru predicare. Folosirea unui proiector suspendat tinde să frângă legătura directă dintre predicator și ascultătorii săi. Proiectoarele suspendate sunt folositoare pentru prelegeri. Acestea pot fi informative și chiar surse de inspiraţie. Însă prelegerea nu este predicare.

Predicarea este modalitatea desemnată de Dumnezeu prin care păcătoșii sunt smeriți. Niciun agent uman de pe pământ nu poate produce convingerea de păcat în relația cu Dumnezeu. Aceasta este lucrarea unică a Duhului Sfânt așa cum Isus a promis: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata” (Ioan 16:8). Desigur că Duhul Sfânt folosește o varietate de mijloace precum lectura, prietenia personală, discuțiile, ascultarea de emisiuni radio sau casete audio, însă în Scriptură se afirmă clar: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe păcătoși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Observați că în ochii lumii, predicarea este o nebunie. Satan o urăște pentru că știe că ea reprezintă modalitatea supremă de a-i umili pe păcătoși și de a-i mântui.

M.L.-J. a avertizat cu privire la tendința de a îngădui divertismentului să disloce întâietatea predicării prin intermediul punctelor muzicale, cântărilor, solourilor sau mărturiilor. El a făcut referire la noul slujitor oficial din biserică – „liderul de cântări”, care se presupune că va crea atmosfera potrivită. „Adeseori, acestuia îi trebuie atât de mult timp pentru a crea atmosfera potrivită încât nu mai rămâne timp pentru a predica în acea atmosferă!” Predicarea ca vehicul în care se descoperă puterea lui Dumnezeu intră în declin atunci când distracțiile îi lasă un timp minim de manifestare.

„Ni se spune că în zilele noastre oamenii nu pot gândi și nu pot urmări afirmații elaborate, că sunt atât de obișnuiți cu tipul de perspectivă și mentalitate produse de ziare, televiziune și filme încât sunt incapabili să urmărească o afirmație logică, argumentată. Prin urmare, trebuie să le dăm filme și diafilme, să aducem vedete de fim care să le vorbească, strecurând doar o idee despre Evanghelie. «Creează-ți propria atmosferă» este idealul major, iar apoi, înspre final, adaugă doar un gând foarte scurt despre Evanghelie.”[7]

Astăzi există tot soiul de influențe antagonice întâietăţii predicării. În zilele apostolilor, evreii au cerut semne miraculoase (1 Cor. 1:22). În prezent, mulți dintre adepții carismatismului consideră că puterea lui Dumnezeu este exprimată prin semne și minuni. Chiar dacă nimic nu se întâmplă, decât în imaginația lor, această idee persistă. Însă cei care persistă în chemarea lor de a predica sunt răsplătiți prin mărturia unor vieți schimbate.

Întâietatea predicării este adeseori uzurpată prin „metode”. Se consumă multă energie în domeniul administrării sau în cel al consilierii. Predicarea expozitivă eficientă cere o disciplină enormă a minții și a inimii. Sunt câteva megabiserici în SUA în care predicarea expozitivă este practicată. Don Carson de la Colegiul Trinity, Deerfield, susține că nu cunoaște nici măcar un predicator expozitiv al Bibliei din SUA care să nu fi luat măsuri riguroase de a proteja întâietatea rugăciunii și studiului (Fapte 6:2). Trebuie păstrat un echilibru. Păstorirea și grija față de oameni sunt vitale, însă nu trebuie neglijată exercitarea imperativă a studiului. Scripturile îl compară pe predicator cu un bou care treieră boabele. Lucrarea aceasta este solicitantă (1 Tim. 5:18).

Ben Bailie, un păstor din America, lucrează de asemenea la o disertație doctorală despre predicarea lui Martin Lloyd-Jones. A contribuit cu un capitol strălucit la cartea Interacționarea cu Martyn Lloyd-Jones (Engaging with Martyn Lloyd-Jones).[8]El susține că încă de la începutul lucrării sale, Martyn Lloyd-Jones a fost ostil intelectualismului exclusiv și opus obsesiei victoriene de a distra. Dacă ar fi trăit astăzi, M.L.-J. s-ar fi opus unui nou pericol care constă în dezvoltarea unor servicii de familie în care o banală cuvântare pentru copii înlocuiește predica.

Există modalități de a câștiga familii și copii fără a sacrifica darul nostru principal al predicării. O analogie ar fi trimiterea lui Nelson în bătălia de la Trafalgar, însă ținerea sub cheie a tunurilor din artileria sa și permisiunea de a folosi doar pistoale. Un altul ar fi ca Pavel să-i fi spus lui Felix că va renunța la a predica despre dreptate, înfrânare și judecata viitoare, iar în schimb va discuta despre copii și iepurași. Timp de peste 2.000 de ani, Biserica a fost în stare să facă din copii adulți fără ca în același timp să transforme adulții în copii.

Un predicator plin de Duhul Sfânt va menţine vie atenția tuturor categoriilor de vârstă.

Predicarea evanghelistică

Doamna Lloyd-Jones obișnuia să spună:„Nimeni nu-l va înțelege pe soțul meu dacă nu va descoperi că, întâi de toate, el a fost un evanghelist și un om al rugăciunii.”

Paul Cook a observat că M.L.-J. avea trei stiluri de predicare. „Ele ar putea fi descrise drept stilul de duminică dimineața, stilul de duminică seara și stilul de vineri seara. În diminețile din Ziua Domnului el predica într-o manieră expozitivă, folosind multe aplicații și îndemnuri adresate credincioșilor care trebuiau să-și trăiască viața într-o lume ostilă. Tonalitatea predicilor sale era una gravă, fiind desfășurată fără un consum semnificativ de energie fizică. Cărțile sale despre Predica de pe Munte și Epistola către Efeseni au fost rodul slujirii sale de duminică dimineața. Predicarea sa de după-amiaza era într-un mare contrast cu stilul de dimineață. El predica asemenea unui evanghelist și trimitea săgeți către toți necredincioșii prezenți, numărul acestora fiind considerabil.”[9]

Dr. Cary Kimbrell și-a obținut doctoratul cu o teză intitulată „Predicarea evanghelistică a Dr. M.L.-J”[10].

Dr. Kimbrell scrie: „M.L.-J. a crezut că mesajul îi era descoperit predicatorului. După ce l-a citat pe apostolul Pavel, «Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat», el a adăugat: «Asta este ceea ce stabilește mesajul predicii ca atare: este vorba despre ceea ce predicatorul a primit. Predicatorul este un ambasador, nu unul care dă glas propriei gândiri, ori opinii, ori dorințe, ci unul care rostește mesajul Suveranului său. El este purtătorul unui mesaj pe care a fost mandatat să-l aducă.»”

Potrivit lui Cary Kimbrell, M.L.-J. „a declarat că mesajul trebuie împărțit în secțiuni principale. Prima, mesajul mântuirii, kerygma (în greacă tradus de regulă prin proclamare), cea care determină predicarea evanghelistică. A doua, dimensiunea didactică, didache, cea care-i zidește pe cei care au crezut deja – edificarea sfinților”.

„Doctorul a crezut că esenţa perfectă a kerygmei este 1 Tesaloniceni 1:9-10: «Ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.»”

„Predicarea evanghelistică începe cu Dumnezeu. Este o declarare a ființei, puterii și gloriei lui Dumnezeu. Aceasta, în schimb, duce la predicarea despre lege. Caracterul lui Dumnezeu conduce spre legea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt menite să-i aducă pe oameni la o convingere de păcat și să-i conducă la pocăință. Aceasta, în schimb, ar trebui să-i conducă la credința în Domnul Isus Cristos ca fiind singurul Mântuitor. În opinia Doctorului, acesta «este mesajul mântuirii, ceea ce numim predicarea evanghelistică… așa ceva ar trebui să se petreacă cel puțin o dată pe săptămână».”

Cât de mulți practică o asemenea slujire evanghelistică? Potrivit lui Gary Benfold, păstor la Moordown Baptist Church, Bournemouth, foarte puțini sunt păstorii care urmează o asemenea practică. Păstorul Benfold însuși a urmat această metodă timp de peste treizeci de ani, așa cum a procedat și Peter Masters de la Metropolitan Tabernacle din Londra.

Păstorul Benfold a descris predicarea evanghelistică drept cea în care textul ori adevărul expus sau explicat este aplicat inimilor, minților și cugetelor oamenilor neconvertiți. Este predicarea în care întrebările și obiecțiile lor sunt anticipate și lămurite, temerile fiindu-le înlăturate, și este predicarea în care aceștia sunt încurajați spre Dumnezeu în pocăință și credință. El schițează cinci beneficii ale unei predicări evanghelistice săptămânale: 1. Îi ajută pe credincioși să-și amintească Evanghelia. 2. Îi ajută pe credincioși să înțeleagă Evanghelia. 3. Vestea bună a Evangheliei entuziasmează inimile și-i ajută să continue alergarea credinței. 4. Îi încurajează pe credincioși să-și aducă prietenii la anumite întâlniri. 5. Îi ajută pe tinerii care cresc în biserică să evite să facă presupoziții false despre ei înșiși. Cunoașterea adevărului nu echivalează cu regenerarea.[11]

Ungerea în predicare

Capitolul final din Predicarea și predicatorii este intitulat „Demonstrarea Duhului și a puterii” și este dedicat subiectului ungerii. Doctorul a fost pasionat de această chestiune care este profund neglijată astăzi. În multe biserici, se obișnuia ca înainte de serviciile bisericii să se înalțe rugăciuni în biroul pastoral (de către prezbiteri și diaconi) având în minte acest factor al puterii Duhului. Iată modul în care Doctorul își începe capitolul de încheiere:

„Am păstrat până la această ultimă prelegere ceea ce este, la urma urmei, cel mai măreț element esențial în legătură cu predicarea, este vorba despre ungerea dată de Duhul Sfânt. Unora li s-ar putea părea ciudat că am lăsat la urmă cel mai important lucru în loc să încep cu el. Am procedat așa deoarece cred că dacă facem, sau încercăm să facem, tot ceea ce am spus anterior, ungerea se va coborî peste lucrarea noastră. Am indicat deja că unii oameni au căzut în greșeala de a se baza doar pe ungere și au neglijat să facă tot ce le stătea în putinţă sub aspectul pregătirii. Modul corect de a privi la ungerea Duhului este de a ne gândi la ea ca la ceva ce se așază peste pregătirea noastră.

În Vechiul Testament se găseşte un incident care ne furnizează o ilustrare potrivită pentru a arăta această relație. Este vorba despre relatarea despre Ilie care se confruntă cu prorocii falși din Israel pe Muntele Carmel. Ni se spune că Ilie a construit un altar, a tăiat un vițel și pus părțile acestuia peste lemne. După ce a făcut asta, s-a rugat să se coboare foc; și focul s-a coborât. Aceasta este ordinea.”

Isus a spus: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (F.A. 1:8). Această promisiune a fost împlinită în ziua de Rusalii când Petru, care fusese reabilitat după eșecul său amar, a predicat deopotrivă cu claritate și putere. Dovada acelei puteri este văzută în cei 3.000 care au fost convertiți în acea zi. Acea putere a Duhului Sfânt nu este limitată la ziua Rusaliilor. De-a lungul istoriei bisericii, au existat şi alţii care au predicat cu mare ungere și au generat numeroase convertiri. De pildă, a citi viața lui George Whitefield înseamnă a citi despre un predicator înzestrat cu puterea Duhului Sfânt. Whitefield a fost plin de viață, elan, putere, forță! Vremurile de trezire sunt vremurile puterii Duhului. Dar nu întotdeauna aceasta este starea de lucruri.

Viața dr. M.L.-J. reprezintă pentru noi toți un exemplu al unui om care a predicat în vremuri când convertirile erau numeroase și care a perseverat în vremuri neroditoare, așa cum au fost anii de început de la Capela Westminster. Perseverența ține de esența lucrării de păstorire și de predicare. Indiferent dacă predicatorul experimentează o măsură mai mică sau mai mare de ungere, el trebuie întotdeauna să-și dea toate silințele, așa cum spune Scriptura: „Caută (spoudazo înseamnă a fi zelos, a fi activ, a fi silitor) să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Doctorul a susținut botezul cu Duhul Sfânt ca o experiență a puterii. Mulți se deosebesc în raportarea la el sub aspectul terminologiei și sub cel al ideii unei a doua experiențe după convertire, însă fără îndoială că vom fi de acord cu el în ce privește accentul pus pe necesitatea puterii spirituale în slujire și în predicare. Fie că folosim sintagma „botezul cu Duhul” ori „umplerea cu Duhul Sfânt”, rezultatul împuternicirii este identic. Închei cu modul în care Doctorul argumentează acest aspect în cartea sa Predicarea și predicatorii.

„Dar priviți din nou la Fapte 4:7. Iată-i pe Petru și pe Ioan anchetați de Sinedriu și se aduc acuzații împotriva lor: «Au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor și i-au întrebat: Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?» Dar observați cum continuă relatarea: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel!»

Cum interpretăm aceste lucruri? De ce spune: «Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt»? Ați putea afirma «Dar oare n-a fost umplut de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, așa cum au fost ceilalți bărbați?» Desigur că a fost umplut. Atunci care este motivul repetării acestei expresii aici?

Există o singură explicație adecvată. Nu este doar o reamintire a faptului că a fost botezat cu Duhul în ziua de Rusalii. Nu are niciun sens să fie folosită această expresie decât dacă înseamnă că el a primit o măsură proaspătă de putere. El s-a aflat într-o poziție critică. Aici era anchetat alături de Ioan, și cu adevărat Evanghelia și întreaga biserică creștină era anchetată, iar el avea nevoie de o putere nouă, proaspătă pentru a depune o mărturie pozitivă și pentru a ține piept prigonitorilor – o putere nouă, proaspătă, și aceasta îi este dată. Așa că expresia folosită este «Petru, plin de Duhul Sfânt». Aici era vorba despre o altă umplere dată pentru o însărcinare specială.”

„Un alt exemplu în acest sens se găseşte în același capitol 4 din Faptele Apostolilor, versetul 31. Toți membrii bisericii se rugau, cu teamă, sub amenințarea autorităților care încercau să extermine biserica. Iată ce s-a întâmplat apoi: «După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt» – din nou este vorba despre aceleași persoane. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, iar Petru și Ioan la rândul lor în alte împrejurări; însă aici întregul grup este din nou umplut de Duhul Sfânt. Prin urmare, este evident că vorbim despre ceva ce poate fi repetat de mai multe ori.”

În capitolul din care sunt preluate citatele anterioare, Doctorul continuă prin a descrie mai multe exemple de împuternicire, provenite îndeosebi din Marea Trezire din secolul al XVIII-lea, pentru a susține ideea potrivit căreia Duhul Sfânt unge sau umple predicatori cu putere. Asta se întâmplă uneori cu rezultate remarcabile. Dintr-o perioadă timpurie, 1630, el citează cazul lui John Livingstone care a predicat la o întrunire specială la Kirk O’Shotts, între Glasgow și Edinburgh. În respectiva localitate, cinci sute de persoane au fost adăugate bisericii ca rezultat al acelei singure predici! Ce ar trebui să spunem în concluzie despre nevoia de ungere în predicare? Păstorul trebuie să o caute cu sârguință și să aștepte din partea Domnului să împuternicească predicarea. Așa cum Ilie a așezat jertfa pe altar, iar apoi s-a rugat să se coboare foc din cer, tot așa păstorul ar trebui să aștepte să se pogoare foc din cer care să binecuvânteze și să dea propășire lucrării sale de mântuire a sufletelor și de edificare a sfinților.

Subiectul acesta este deosebit de relevant astăzi. Unii slujitori tineri au o temeinică pregătire în plan teologic, însă dacă-i întrebi despre ungere, te vor privi contrariați și abia dacă vor ști la ce te referi. Pentru ei, dacă o predică este biblică, bine structurată și expusă cu claritate, asta e tot ce contează. Dimensiunea împuternicirii Duhului Sfânt le este străină.

Trezirea spirituală și predicarea

În ce fel se raportează trezirea spirituală la predicare? Există o diferență între predicatorul care tânjește și așteaptă ca Duhul Sfânt să Se pogoare din ceruri de fiecare dată când predică (1 Tes. 1:4-5) și cel care nu are o astfel de așteptare.

Ca o comemorare a trezirii spirituale din 1859, M.L.-J. a ţinut o serie de predici despre acest subiect în anul 1959. Cu toate acestea, rezultatele au fost minore. S-a manifestat un interes scăzut pentru acest subiect. El a crezut cu pasiune în realitatea trezirii spirituale, socotind-o ceva ce presupune prospețime și revărsări ample ale harului și puterii Duhului Sfânt. În prezent, puțini evanghelici au acea pasiune și așteptare. Cu trecerea timpului, trezirea spirituală pare a fi considerată ceva ce aparține unui nebulos trecut îndepărtat și improbabil să fie trimis din nou.

Volumul 4 din seria de predici a Doctorului pe Efeseni 4:1-16 poartă titlul „Unitatea creștină”. Chiar dacă legătura cu tematica unității este doar marginală, M.L.-J. întrerupe seria cu o predică întreagă despre trezirea spirituală. În cadrul acestei expuneri, el afirmă: „Nu există subiect de o importanță mai mare, sau de o urgență mai mare, pentru a fi luat în considerare de biserica creștină astăzi decât acest subiect al trezirii spirituale. Dacă înțeleg câtuși de puțin vremurile, dacă înțeleg câtuși de puțin învățătura biblică despre natura bisericii și lucrarea Duhului Sfânt, nu ezit să spun că singura speranță a bisericii în vremurile actuale constă în Trezirea Spirituală. Nu văd nicio speranță în vreo mișcare ori organizație ori în vreun efort special planificat de om. Necesitatea supremă a bisericii este Trezirea Spirituală.”

Mai apoi, el continuă prin a defini trezirea spirituală ca fiind o repetare de o anumită amploare sau măsură a ceea ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii.

Trezirile spirituale din secolul al XX-lea în țări precum Coreea, China, Indonezia, Etiopia, Sudan, România, Nepal și Sarawak demonstrează că aceste convingeri sunt corecte.

Deși el n-a încercat niciodată să organizeze un concert de rugăciune pentru trezire spirituală, Doctorul a fost apropiat de teologia lui Jonathan Edwards pe acest subiect. Edwards a fost de părere (vezi cartea sa, The History of Redemption), că această lume va fi în cele din urmă evanghelizată de la un capăt la altul prin intermediul unor revărsări ale Duhului Sfânt. Doctorul nu a fost la fel de optimist, însă perspectiva sa asupra importanței trezirii spirituale în istoria bisericii este dincolo de orice îndoială.

Accentul pus în lucrarea lui M.L.-J. este confirmat într-un excelent capitol scris de Ian Randall în cartea Interacțiunea cu Martyn Lloyd-Jones. Următoarele trei paragrafe sunt citate din acel capitol.

În 1959, după ce a observat că doar 6% din populație mergea la biserică în mod regulat, Lloyd-Jones a susținut cu tărie următoarea idee: „Ce este necesar e o demonstrare măreață a puterii lui Dumnezeu, o acțiune a Celui Atotputernic care-i va determina pe oameni să-i acorde atenție, să privească și să asculte. Istoria tuturor trezirilor petrecute indică atât de clar că acestea sunt invariabil efectele trezirii, fără nici măcar o singură excepție.” El a adăugat în mod dramatic: „Atunci când Dumnezeu acționează, El poate face mai mult într-un minut decât poate face omul cu toată organizarea lui în cincizeci de ani.”

În 1968 el a afirmat: „Frecvenţa trezirilor spirituale a scăzut numai odată cu declinul calvinismului. Cu cât este mai puternic calvinismul, cu atât e mai probabil că vei avea parte de o trezirile spirituală și de redeșteptări. Ele urmează în mod necesar din această doctrină… știi că ești pe deplin dependent de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care te rogi Lui, pledezi înaintea Lui, insiști și te lupți cu El.”[12]

În predicile sale din 1959 despre trezire, el a abordat următoarea întrebare: De ce să te rogi pentru trezire? Primul său răspuns a fost: dintr-o preocupare pentru gloria lui Dumnezeu.[13]

Trebuie să facem tot ce este posibil pentru a promova Evanghelia acasă și peste hotare, iar în același timp să ne rugăm cu pasiune pentru trezire. În esență, aceasta a fost perspectiva lui M.L.-J.

Fundamentală pentru viața Doctorului a fost practica de a pune timp deoparte în fiecare zi pentru citirea Bibliei și pentru rugăciune. Rugăciunea cu familia marca finalul fiecărei zile. Mai mult decât oricând, avem nevoie să acordăm o atenție serioasă standardelor vieții noastre devoționale și roadei Duhului.

Predicarea sistematică

Dr. M.L.-J. a folosit cel mai mult metoda expunerii sistematice. Ocazional predica un mesaj tematic, însă aproape întotdeauna urma metoda utilizată de puritanii englezi a seriilor consecutive de predici.

Această metodă are multe avantaje deopotrivă pentru ascultători și pentru predicator. Prin intermediul predicării înlănțuite, care este solicitantă și epuizantă, predicatorul va descoperi că Scripturile sunt inepuizabile. Comorile adevărului sunt nelimitate. Dar trebuie făcută munca de explorare, iar predicatorul are mereu nevoie de cărți. Dimensiunea studiului este ilustrată prin exemplul lui Jonathan Edwards.

Predicatorul nu va trebui să piardă timp în fiecare săptămână căutând ceva diferit. Spurgeon a explicat că în cazul lui era potrivit să aibă un pasaj ori text diferit de fiecare dată când predica, întrucât de trei ori pe săptămână el predica unei congregații de aproximativ 5.500 de ascultători și fiecare prilej era unul evanghelistic. De asemenea, el avea daruri extraordinare pentru asta. S-ar putea ca, în ansamblu, o asemenea abordare să fi avut neajunsuri, întrucât în vremea morții lui Spurgeon, era o lipsă acută de predicatori teologici puternici. Este nevoie de timp pentru a zidi o gândire teologică în ascultătorii noștri și, de departe, cel mai bun mod este de a parcurge cărți întregi. De pildă, prin predicarea sistematică din Epistola către Romani în mod sistematic, doctrina mântuirii prin har este expusă într-o manieră solidă. Tot astfel, printr-o serie pe Efeseni, doctrina bisericii poate fi temeinic așezată în mințile ascultătorilor. Această metodă generează coeziune, nu fragmentare. Este metoda urmată de puritanii englezi. De la ei am primit cel mai strălucit corpus de materiale expozitive din istoria bisericii.

Cu excepția câtorva paragrafe scurte din Predicarea și predicatorii (vezi pagina 66 și urm.), n-am reușit să găsesc un îndemn detaliat și argumentat formulat de M.L.-J. pentru a predica la rând din cărțile Scripturii. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect important să fi fost dezbătut la Părtășia de la Westminster, dar s-ar putea ca cineva să ofere informații despre asta. Exemplul lui M.L.-J. trebuie să ne slujească drept sursă de inspirație pentru a urma această metodă. Cel mai limpede îndemn pentru a predica într-un mod sistematic pe care l-am întâlnit în lecturile mele e conţinut în volumul care poartă titlul Redescoperirea predicării expozitive (Rediscovering Expository Preaching) şi în care se găsește un capitol scris de John MacArthur Jr. El scrie: „Unul dintre motivele pentru care predic verset cu verset este acela că nu voi putea produce niciodată săptămână după săptămână asemenea predici inspiraționale, inteligente, creative și tematice. Spurgeon a avut o extraordinară imaginație creativă. Eu pur și simplu nu dispun de așa ceva, și nici predicatorii mulți pe care-i cunosc.”

„Singurul mod eficient de a vedea semnificația unui pasaj este prin așezarea în contextul său. Parcurgerea unei cărţi întregi aşază pasajul în contextul său la cele mai ample, adânci și bogate dimensiuni. Mai este ceva: nici Vechiul Testament și nici Noul Testament n-au fost scrise ca o colecție de versete aruncate în aer și culese după cum au căzut. Mai degrabă, fiecare carte are o desfășurare ideatică rațională, logică și inspirată, trecând de la punctul A la Z, totul încheindu-se în ceruri.”[14]

David Jussely, profesor asociat de teologie practică la Reformed Theological Seminary, Jackson, Mississippi, afirmă despre predicarea sistematică: „Încurajează deopotrivă profunzimea și comprehensivitatea în predicator. În fiecare an, predicatorul va fi expus configurațiilor vaste și multiple ale literaturii biblice. Va fi constrâns să abordeze texte și să interpreteze subiecte pe care în mod normal le-ar fi evitat (cum ar fi acele texte despre lepră). Un asemenea exercițiu îl provoacă și-l menţine proaspăt, înflăcărat și umil în raportarea la predicare.”[15]

Metoda înlănțuirii are de asemenea avantajul de a descuraja repetarea. E atât de ușor pentru un predicator ocupat să cadă în capcana de a repeta pur și simplu sub o formă diferită materialul din ocazii anterioare. De asemenea, mai e tendința de a se întoarce la subiectele preferate și, în felul acesta, de a fi dezechilibrat, neglijând întregul sfat al Bibliei. Repetarea descurajează adunarea care va gândi: „Iată că iarăşi ajunge acolo!”

În timpul unei conferințe pentru păstorii africani, am pus o întrebare: „Câți dintre voi folosiți metoda sistematică de expunere a cărților și secțiunilor din Scriptură?” Din patruzeci de persoane, doar trei o foloseau. Cum să începi? În Reformation Today au apărut două articole care abordează subiectul predicării expozitive înlănțuite. Primul a fost în numărul 89 din RT. El descrie rezultatele unui chestionar făcut la conferința pentru slujitori, organizată de Banner of Truth în Leicester. Sunt citate multe exemple însoțite de descrieri făcute de păstorii care au avut experiență în folosirea acestei metode. Al doilea articol a apărut în RT, numărul 160, sub titlul „Istoria predicării expozitive”.

Articol preluat din cartea Unul din o mie de Erroll Hulse (Editura Făclia, Oradea, 2013).

© Editura Făclia, 2013

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1] Iain Murray, D. Martyn Lloyd-Jones. The First Forty Years, 1899-1939. 393 p. Banner of Truth, 1982. P. 166.

[2] Ibid, p. 244-246.

[3] D Martyn Lloyd-Jones – The Fight of Faith, Iain Murray 1939-1981, p. 251.

[4] Iain Murray invited me to become the manager of the Banner of Truth Trust in 1957. That publishing venture was born in that year. David Fountain became pastor of Spring Road Evangelical Church where he ministered to his retirement in about 1996. He was the first to invite me to preach. When I arrived he placed a Geneva gown over my shoulders. This was in imitation of the Doctor who wore a Geneva gown in the pulpit on Sundays. That was the only time I ever wore clerical garb

[5] David Ceri Jones in Engaging with Martyn Lloyd-Jones edited by Andrew Atherstone and David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 pages, p.60.

[6] Preaching and Preachers, Hodder and Stoughton, 325 pages, 1971. These are the chapter headings of addresses given to the students of the Westminster Seminary, Philadelphia. The Primacy of Preaching, no Substitute, The Sermon and the Preaching (in which he rejects the idea that there is much to gain in debating about God on TV,) The Form of the Sermon, The Act of Preaching, the Preacher, The Congregation, the Character of the Message, the Preparation of the Preacher, The Preparation of the Sermon, The Shape of the Sermon, Illustrations Eloquence, Humour, What to Avoid, Calling for Decisions (in which he explains why this practice is seriously flawed), The Pitfalls and the Romance, Demonstration of the Spirit and of Power.

[7] Ibid, p. 123.

[8] Engaging with Martyn Lloyd-Jones, editată de Andrew Atherstone și David Ceri Jones, IVP Apollos, 2011, 367 de pagini.

[9] Paul E. G. Cook în Reformation Today, numărul 174.

[10] Esența tezei sale a fost descrisă într-un articol din Reformation Today, numărul 136.

[11] Revista Banner of Truth, numărul 584, mai 2012.

[12] Engaging with Lloyd-Jones, p. 97.

[13] Ibid, p. 104.

[14] Rediscovering Expository Preaching – Balancing the science and art of biblical exposition, John MacArthur Jr. and the Master’s Seminary Faculty, Word Publishing, 410 pagini, 1992, p. 340 și urm.

[15] Revista Banner of Truth, aprilie 2005, p. 14.

Adu-ți aminte de Ziua Domnului

Este oare un „sabat creștin”?

În ziua a șaptea, Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse; și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse (Gen. 2:2-3).

Traducere din limba engleză de

Pastor Daniel Suciu

De ce a instituit Domnul ziua de sabat și oare continuă aceasta în prezent sub forma Zilei Domnului? Dacă da, în ce fel s-a schimbat ea odată cu venirea lui Cristos? Cum ar trebui să fie ținută? Este adevărat că a existat un conflict de opinii în privința continuității sabatului între reformatorii timpurii și cei târzii? Această broșură răspunde la aceste întrebări și la altele arătând că principiul sabatului reprezintă şi astăzi voia lui Dumnezeu pentru credincioșii de astăzi și enumeră totodată scopurile și binecuvântările sale.

Începem de la textul cel mai clar – Geneza 2:2-3 – acolo unde ni se spune că Dumnezeu Și-a încheiat lucrarea de creație, iar apoi a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o. Această zi a devenit una extrem de specială în urma poruncii divine date la început și a fost ridicată într-o poziție unică înainte cu trei milenii de vremea lui Moise. A fost dată rasei umane la creație, în primul rând pentru a celebra lucrarea de creație a lui Dumnezeu, în al doilea rând pentru a institui o zi pentru odihnă și închinare, iar în al treilea rând pentru a ilustra (în anii următori) odihna eternă în care pot intra toți cei care „se odihnesc” de lucrările lor și se încred în Cristos. (Acest al treilea scop al sabatului este afirmat în Evrei 3 și 4.)

 O zi unică

Unii adoptă poziția potrivit căreia a patra poruncă din Exodul 20:8-11 („Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești…”) nu se mai aplică astăzi, valabilitatea ei limitându-se doar la perioada evreilor. Totuși, importanţa ei este mult mai mare, întrucât a fost iniţiată de Dumnezeu la creație. Ea reprezintă o „rânduială a creației”, iar poporul care a trăit între vremea lui Adam și cea a lui Moise a știut despre ea și i s-a cerut s-o păzească.

Însă unii oameni afirmă că respectarea sabatului a început doar în vremea lui Moise și odată ce legea a fost dată. Ei sunt de părere că, deși Dumnezeu a oferit modelul zilei de sabat la creație, oamenilor nu li s-a spus să o țină. Această perspectivă se bazează pe absența oricărei menționări a sabatului între Geneza 2 și Exodul 16, însă ea nu explică afirmația categorică din Geneza 2 prin care Dumnezeu a binecuvântat în mod specific ziua a șaptea și a sfințit-o (sau a pus-o deoparte). Aceste cuvinte se pot referi doar la ceva cu-adevărat important pe care Dumnezeu l-a făcut în vederea ascultării și beneficiului rasei umane și pe care l-a comunicat lui Adam și Evei, întrucât Dumnezeu Însuși există mai presus de timp și zile. Expresia de mai sus înseamnă că Dumnezeu i-a arătat rasei umane că atribuie un loc distinct și special unei zile la fiecare șapte zile, care trebuia să fie prețuită mai mult decât celelalte zile și rezervată pentru îndeletniciri spirituale.

Observaţi cu atenţie faptul că a fost binecuvântată o zi, pe când, de regulă, în Biblie poporul este cel binecuvântat. De asemenea, o zi era făcută distinctă față de celelalte și sfințită (care înseamnă declarată sfântă), în timp ce, de regulă, poporul sau locurile sau obiectele sunt sfințite. Actul de sfințire de către Dumnezeu a unei zile înseamnă că El a pretins una din șapte pentru scopuri spirituale. Mesajul evident al acestui gest măreț al lui Dumnezeu a fost acela că de aici vor decurge binecuvântări ca urmare a respectării acestei zile, care trebuia să fie pusă deoparte ca zi pentru El și pentru repaus de la muncă (principiul pentru această idee din urmă este acela că, dacă Dumnezeu „S-a odihnit” în această zi, la fel ar trebui să procedeze și omul, care este creat după chipul Său”).

Lui Adam i s-a dat responsabilitatea de a curăța și de a cultiva pământul, și cu toate că cel mai probabil el s-a răzvrătit cu mult înainte de al doilea sabat, cunoașterea despre această zi specială și obligațiile ei urmau să rămână în mintea lui și după căderea în păcat.

Cei care neagă faptul că ziua de sabat a început în grădina Eden nu au nicio explicație pentru ceea ce Dumnezeu a făcut atunci când a binecuvântat și a sfințit această zi. Pentru ei, gestul de o semnificație imensă al lui Dumnezeu se transformă într-o acțiune de o relevanță misterioasă care se perpetuează mai multe secole, până când a fost dată prin Moise a patra poruncă. Mai mult, aceștia nu au explicații nici față de cuvintele care introduc porunca a patra – „adu-ți aminte de ziua de odihnă” (Exodul 20:8). Expresia „adu-ți aminte” indică în urmă spre sabatul inaugurat în grădina Eden, dovedind că ei aveau cunoștință despre acesta. Lucrul acesta este limpede întrucât porunca a patra îl afirmă, inclusiv următoarele cuvinte: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exodul 20:11).

Dat fiind eșecul lor de a explica aceste pasaje monumentale, cei care doresc să limiteze sabatul la legământul lui Moise pur și simplu îl dau la o parte, afirmând că n-a fost prezent înainte. Însă actul lui Dumnezeu de inaugurare a sabatului la creație a fost, fără îndoială, destinat întregii rase umane, iar după căderea în păcat a continuat sub forma unui îndemn de a participa la închinare, de a cultiva plăcerile spirituale și de a-L proclama pe Creatorul.

În mod interesant, adeseori s-a indicat faptul că se face aluzie la respectarea sabatului în cadrul relatării despre potopul din vremea lui Noe, când mai multe evenimente s-au petrecut la intervale de șapte zile, ca și cum fiecare acțiune nouă din arcă ar fi așteptat să treacă sabatul. Ciclul săptămânal de șapte zile inaugurat în Eden se găsește în Geneza 7:4 și 10; 8:10 și 12. De pildă, în Geneza 8:10 citim despre Noe: „A mai așteptat alte șapte zile”, expresie reluată în versetul 12. Cu siguranță că săptămâna de șapte zile dată lui Adam în grădină a devenit un standard pe parcursul lumii antice.

Relatarea din Exodul 16 are o importanță specială în a arăta că sabatul a fost în vigoare de la Adam la Moise (indiferent dacă a fost respectat cu credincioșie sau nu), deoarece menționarea de aici apare înainte de darea poruncilor. Citim despre mana care este dăruită și despre modul în care regulile de colectare a acesteia implicau onorarea sabatului. Poporul trebuia să strângă în ziua a șasea o porție dublă de mană deoarece ziua a șaptea era sabatul Domnului. Versetul 23 afirmă – „Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de odihnă, sabatul închinat Domnului.”

Am putea foarte bine să presupunem că „sămânța sfântă” a lui Adam și a lui Avraam și-a adus aminte de sabat până la punctul acesta, cu toate că probabil ar fi fost nevoie de redeșteptarea interesului după anii de robie și de muncă silnică din Egipt. Fără îndoială că în Exodul 16 Moise a presupus că poporul știa deja ce era sabatul.*

Scopuri ale sabatului

John Flavel, un puritan de renume, menționează câteva semne speciale de onoare pe care Dumnezeu le-a așezat asupra poruncii a patra, și noi trebuie să ne punem întrebarea – sunt acestea semnele unei porunci „inferioare”, care poate fi tratată cu ușurință astăzi?

(1) este cea mai amplă poruncă dintre toate.

(2) este prefațată de un memento și o avertizare solemnă

(3) este expusă deopotrivă în mod pozitiv și negativ, spre deosebire de celelalte porunci.

(4) este accentuată prin mai multe argumente care vizează întărirea poruncii decât toate celelalte.

Pentru a vedea scopurile, trebuie să remarcăm cuvintele de introducere ale poruncilor din Exodul 20:2: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Poruncile au fost date în contextul eliberării. Am văzut deja că sabatul a fost inaugurat la creație pentru a fi (i) o aducere aminte a creației, (ii) o zi de odihnă și închinare și (iii) un simbol al odihnei eterne. Dar odată cu poruncile a venit și un alt scop, anume, onorarea lui Dumnezeu pentru eliberarea dată. Adevărul acesta este afirmat în mod specific cu referire la sabat în Deuteronomul 5:15: „Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ții ziua de odihnă.”

Evreii Vechiului Testament au intenţionat să adauge sabatului această dimensiune și să celebreze și să proclame răscumpărarea lor din Egipt. Evident că de la Cristos încoace noi ne focalizăm asupra eliberării superioare prefigurată de izbăvirea lor – cea asigurată de Cristos la Calvar. Prin urmare, „sabatul creștin” are și acest scop: este o zi a închinării și a proclamării lui Cristos, Eliberatorul.

Revenind la Exodul 20:8, citim: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă”, fapt care arată că sabatul exista deja și că le era bine cunoscut. Acea expresie, „adu-ți aminte”, face trimitere la trecut, dar este și o poruncă permanentă pentru poporul lui Dumnezeu din anii viitori.

De regulă, noi vrem să știm în ce măsură porunca despre sabat se aplică astăzi: în întregime sau doar o parte din ea? În legea lui Moise i s-au atașat reguli suplimentare (pentru acel legământ) care erau extrem de stricte. De pildă, nu era voie să se pregătească niciun fel de mâncare în ziua de sabat, nici să se aprindă focul, nici să se strângă lemne și existau reguli ceremoniale referitoare la pâinea pentru punerea înainte și la jertfe speciale, împreună cu cele mai severe pedepse pentru profanarea zilei. Pe parcursul perioadei de la Moise la Cristos, sabatul a avut parte de aceste devoțiuni ceremoniale deoarece el a slujit și ca semn al legământului special pe care Dumnezeu l-a avut cu evreii (Exodul 31:12-17). Pedepsirea aspră a încălcării sabatului s-a datorat faptului că o asemenea acțiune dovedea dispreț față de relația specială din cadrul legământului pe care Dumnezeu o avea cu poporul Său. Însă odată cu venirea lui Cristos, acel legământ temporar cu evreii s-a încheiat, iar regulile suplimentare stricte și inflexibile date lui Moise în vederea păzirii sabatului și-au încetat și ele valabilitatea. De asemenea, odată ce Cristos a venit, toate simbolurile care indicau spre El au fost împlinite, ajungând să fie depășite. Nu este surprinzător că „sabatul” a fost mutat de Dumnezeu în prima zi a săptămânii, ziua învierii lui Cristos, care a semnalat reușita lucrării Sale de la Calvar. Este limpede că schimbarea aceasta a fost implementată de apostoli, care trebuie să fi fost îndemnați de Duhul Sfânt să procedeze ca atare, probabil pe baza faptului că Cristos li s-a arătat în mod succesiv în mai multe zile dintâi ale săptămânii, și de asemenea pe baza revelației.

În Coloseni 2:16-17, Pavel le spune convertiților neevrei că nu trebuie să permită niciunui iudaizator să-i aducă din nou în robia unor ritualuri iudaice anulate, nici să-i condamne pentru ignorarea acestora, în care se include și păzirea sabatului evreiesc, pentru că ele au fost doar „o umbră a lucrurilor viitoare”. Credincioșii coloseni au fost învățați să respecte noul sabat, Ziua Domnului, la fel cum au procedat și bisericile din Corint și Galatia (potrivit lui 1 Corinteni 16:1-2). Noua Zi a Domnului n-a perpetuat responsabilitățile suplimentare și ritualurile simbolice ale închinării date lui Moise, ci a păstrat esența vitală a poruncii a patra, care a inclus următoarele motive și scopuri:

(1) Rezervarea de către Dumnezeu a unei zile din șapte reprezintă un decret de la creație și de asemenea una dintre cele zece porunci, care face parte dintr-o lege morală durabilă, scrisă de degetul lui Dumnezeu.

(2) În consecință, întotdeauna trebuie să existe o zi de aducere aminte a creației.

(3) Trebuie să existe în continuare o zi dedicată închinării și învățăturii.

(4) Trebuie să existe în continuare o zi dedicată aducerii aminte și proclamării răscumpărării valabile în prezent prin Cristos. Proclamarea constituie un element specific al zilei, întrucât Cristos a arătat și a explicat în zilele de sabat lucrările lui Dumnezeu, și la fel trebuie să facem și noi prin evanghelizarea adulților și a copiilor.* Unul dintre motivele pentru care bisericilor le este atât de dificil să reînceapă programele de școală duminicală pentru tineri este din pricina trândăviei și recreerii care au invadat duminicile atâtor credincioși.

(5) Trebuie să existe în continuare o zi de odihnă pentru toți lucrătorii, astfel încât și ei să poată beneficia din (1) și (4). În felul acesta se va evita folosirea inutilă de către creștini a duminicii pentru îndeletniciri comerciale, fie că este vorba de magazine, restaurante, stații de alimentare sau facilități de recreere. (Deuteronomul 5:14: „Pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine”.)

Mai trebuie să adăugăm la lista noastră alte două scopuri ale Zilei Domnului, acestea având o importanță covârșitoare. Ele sunt următoarele:

(6) Ca și sabatul, respectarea Zilei Domnului reprezintă o mărturie în fața lumii.

(7) Ea constituie de asemenea o practică modelatoare, sfințitoare, care ordonează prioritățile poporului lui Dumnezeu.

O mărturie și o rânduială modelatoare

Unul dintre efectele sabatului iudaic era mărturia pe care o depunea înaintea lumii păgâne. Am putea să ne imaginăm modul în care națiunile din jurul Israelului au reacționat atunci când au văzut cum se respectă sabatul. Într-un veac în care majoritatea oamenilor erau fermieri, ei cunoșteau dificultățile presupuse de activitățile cotidiene organizate astfel încât orice formă de muncă să fie oprită timp de o zi în fiecare săptămână. Fără îndoială că și-au spus: „Cum de acei evrei reușesc asta?” Acele națiuni păgâne au putut vedea o întreagă cultură organizată în jurul unei zile din șapte, cu scopul de a aduce închinare Dumnezeului adevărat, iar aceasta a fost o mărturie puternică.

La fel se prezintă lucrurile și pentru noi astăzi, când societatea în ansamblul ei nu are niciun sabat. „Cine sunt acești creștini”, ar putea întreba mirați oamenii, „care se opresc de la muncă și distracții duminica pentru a se putea închina? Vedem că bisericile sunt deschise și că acești oameni își celebrează Creatorul și se închină împreună.” Impactul unei asemenea mărturii asupra familiilor, colegilor și societății în ansamblul ei nu poate fi exagerat. Ziua Domnului este în parte rânduită de Dumnezeu tocmai pentru acest scop, ca realitatea credinței noastre să fie evidentă tuturor.

Ziua Domnului are de asemenea o influență considerabilă asupra sfințirii personale a credinciosului, un fapt care n-ar trebui să fie trecut cu vederea. Într-o zi din fiecare săptămână trebuie să ne ordonăm cu atenție prioritățile pentru a-L onora pe Dumnezeu, iar asta ne modelează să facem la fel în fiecare domeniu al vieții. O biserică în care Ziua Domnului este tratată cu ușurătate (un lucru tipic pentru unele dintre așa-numitele „megabiserici” din SUA și Marea Britanie, în care se includ și câteva care pretind că sunt „reformate”), care nu este deranjată de faptul că închinătorii merg după programul de dimineață la restaurant, iar apoi trec la activități de amuzament și recreere, precum practicarea golfului, mersul la piscină și implicarea în alte numeroase activități de relaxare, este o biserică ce tăgăduiește membrilor ei o rânduială deosebit de profundă care le modelează și formează caracterul lor creștin. Dacă ne supunem planurile noastre pentru această zi lui Dumnezeu, atunci ne vom aranja viețile și prioritățile în funcție de Cristos cu mai multă sârguință și conștiinciozitate în toate celelalte zile.

Trebuie să remarcăm cuvintele din Exodul 16:4, date de Dumnezeu lui Moise în legătură cu mana (chiar înainte de darea poruncilor). Dumnezeu a spus că rânduiala de sabat pentru strângerea manei a fost dată – „ca să-l pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea.” Ziua Domnului este un test al ascultării, prin care suntem provocați în fiecare săptămână din viața noastră să ascultăm în mod voit și bucuros de voia Domnului. Nerespectarea ei duce la prăbușirea într-un mod de viață creștin în care propria persoană stă în centru, propria persoană este slujită și propria persoană este îngăduită, așa cum s-a întâmplat deja cu mulți. Ziua Domnului este deopotrivă o zi a oportunității spirituale și una a protecției spirituale pentru întreaga viață.

O învățătură actuală eronată

Înainte de a privi la flexibilitatea Zilei Domnului prin comparație cu sabatul evreiesc, trebuie să le răspundem învățătorilor care se dezic de reformatori, de puritani, de mărturisirile de credință și de majoritatea copleșitoare a creștinilor din generațiile anterioare, și susțin în schimb că porunca a patra nu mai este în vigoare astăzi și că nu ar fi repetată deloc în Noul Testament.

(1) În primul rând, observăm că, în mod cert, porunca a patra nu este abrogată (anulată) nicăieri în Noul Testament. Cele trei texte care sunt adeseori invocate în sprijinul anulării nu vorbesc nicidecum despre aceata.* În pasaje esențiale (precum Ioan 14:15, 21; 15:10; 1 Ioan 5:2-3) care vorbesc despre ascultarea de porunci, autoritatea lor întreagă, plenară, nemodificată este întotdeauna considerată indiscutabilă. Porunca a patra nu este niciodată retractată. Afirmațiile potrivit cărora porunca a patra ar ține doar de cadrul ceremonial sunt respinse prin simpla observare că ea a fost anunțată în grădina Eden, cu mult înainte de instituirea ceremoniilor.

Se cuvine de asemenea să menționăm că diminuarea poruncii a patra până când s-a ajuns la un statut limitat a început odată cu doctrina catolică medievală și este exprimată în Conciliul de la Trent 1545-1563.

(2) În al doilea rând, ni se spune de asemenea în epistola lui Iacov că cele zece porunci reprezintă o unitate indivizibilă. Nu le putem despărţi după bunul plac şi să ne lipsim de una dintre ele. În Iacov 2:8-12 poruncile sunt numite „legea”, fiind citate două dintre ele în mod specific. Mai apoi Iacov afirmă: „Căci, cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” Este limpede că cele zece porunci reprezintă o unitate incontestabilă, o expresie integrală a standardelor sfinte ale lui Dumnezeu, din care nimeni nu poate să-și permită să extragă sau să separe nici măcar o componentă.

(3) În al treilea rând, Domnul a spus în mod explicit că „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27) și, prin urmare, n-a fost menit doar pentru Israel. Cei care susțin că porunca a patra nu este menționată în Noul Testament nu reușesc să ia în considerare dimensiunile și anvergura universală a cuvintelor lui Cristos, atunci când aruncă sabatul la groapa de deșeuri a ceremonialelor evreiești.

(4) În al patrulea rând, și probabil că aspectul acesta este covârșitor, Mântuitorul a anunțat

că „Fiul Omului este Domn chiar și al Sabatului” (Marcu 2:28). Dacă Fiul veșnic al lui Dumnezeu l-a tratat ca proprietate personală, proclamându-Şi domnia asupra acestuia, cum se poate ca cineva să afirme că acest principiu al unei zile din șapte pentru Domnul a încetat și nu apare în Noul Testament? Ne putem imagina că Domnul ar fi pronunțat o declarație atât de măreață cu privire la un lucru pe care avea de gând să-l degradeze la nivelul unor ceremonii anulate? Cei care nu văd un principiu al sabatului în Noul Testament aplică o metodă ciudată de interpretare prin faptul că ignoră o afirmație colosală, fundamentală și cardinală făcută de Domnul gloriei.

Domnia lui Cristos asupra sabatului nu înseamnă nimic mai mult decât următoarele:

  • El este proprietarul sabatului
  • El este menit să fie centrul închinării din sabat
  • El este interpretatorul corect (care schimbă ziua din săptămână și care îi modelează trăsăturile)
  • El este custodele și perpetuatorul său.

(5) În al cincilea rând, trebuie să remarcăm faptul că apostolul Ioan a reluat în Apocalipsa 1:10

afirmația lui Cristos potrivit căreia El este Domn al sabatului, atunci când a scris celebrele cuvinte: „În ziua Domnului eram în Duhul…”

(6) În al șaselea rând, observăm pasajele din Noul Testament care identifică în mod specific prima zi a săptămânii drept ziua pentru închinarea creștină:

(a) Fapte 20:7, care se referă la biserica din Troa.

(b) 1 Corinteni 16:1-2, care menționează modul în care biserica din Corint și toate bisericile din Galatia au avut exact aceeași practică. Cunoaștem din Faptele Apostolilor că bisericile din Galatia le includeau pe cele din Pisidia, Antiohia, Iconia, Listra și Derbe, și fără îndoială că mai erau și altele. Mai mult, dacă bisericile din Galatia se închinau duminica, atunci nu încape îndoială că toate celelalte întemeiate de Pavel au procedat la fel. Pur și simplu nu este corect să se afirme că în Noul Testament nu se menționează o zi specifică pentru închinare și proclamare – care continuă principiul poruncii a patra.

(7) O a șaptea învățătură eronată care afirmă natura temporară a poruncii a patra este poziția

potrivit căreia aceasta nu este scrisă în conștiința fiecăruia (precum crima) și, prin urmare, nu poate constitui o chestiune morală. Răspundem acestei abordări greșite în cadrul anexelor la subiectul: „Este scrisă în conștiință?”

(8) O a opta învățătură eronată auzită astăzi este ideea potrivit căreia „libertatea creștină” ne scutește de aderarea la regula poruncii a patra, iar insistarea asupra acesteia reprezintă legalism. Însă doctrina libertății creștine nu include și libertatea de a ignora voia și poruncile lui Dumnezeu. Credincioșii nu sunt liberi să spună: „Recurg la libertatea mea creștină pentru a mă scuti de mărturisirea Evangheliei sau de rugăciune.” Oamenii înțeleg greșit adeseori ce este libertatea creștină, de aceea oferim o definiție la subsolul paginii, dar ea nu înseamnă libertatea față de ascultarea Cuvântului.*

Cristos stăpânește în prezent peste sabat

Dacă ziua Domnului este menită să reflecte spiritul și standardele vechiului sabat, ce fel de întindere, flexibilitate și excepții sunt posibile, și pe baza cărei autorități? Răspunsul se găsește în învățătura Domnului nostru, și ne îndreptăm spre textul fundamental, Marcu 2:27-28.

„Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că Fiul Omului este Domn chiar și al Sabatului».”

Această ultimă afirmație (apare și în Matei 12:8) reprezintă cheia înțelegerii sabatului în vremurile actuale. Cristos stăpânește peste sabat deoarece, prin venirea Sa, El a împlinit simbolistica sabatului evreiesc, a câștigat mântuirea noastră, iar apoi a pus stăpânire peste acea zi, umplând-o de o semnificație mai mare.

Cristos, ca Acela prin care sunt date rasei umane toate beneficiile, este proiectatul original al sabatului, și El a deținut dreptul de a-l interpreta. Evreii au adăugat numeroase reguli la sabatul vechi testamentar, transformându-l într-o îndatorire aspră și împovărătoare, iar acestea au fost anulate de Domnul. În Matei 12 ne este prezentată situația când El a trecut printr-un lan de grâu în ziua de sabat, iar ucenicii Săi au început să smulgă și să mănânce boabele. Fariseii care priveau s-au plâns de faptul că aceștia încălcau legea sabatului, însă Cristos le-a răspuns: „Oare n-ați citit ce a făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el?”

Domnul le-a spus fariseilor că greșeau, făcând referire la exemplul lui David care și-a hrănit oamenii cu ceea ce era destinat în exclusivitate preoților. A fost legitim ca ei să fie hrăniți într-un caz de urgență, întrucât regulile sabatului trebuie să se supună necesității. Întotdeauna situația a fost de asemenea natură încât acele lucruri care sunt esențiale au putut fi înfăptuite în timpul sabatului. În circumstanțe epuizante, într-o situație de urgență, David a fost îndreptățit să facă ceea ce a înfăptuit, chiar și în acele vremuri evreiești.

Vechiul Testament interzice secerișul în ziua de sabat, dar chiar și această regulă s-ar fi supus unei necesități absolute. Făcând referire la exemple de urgențe în ziua de sabat, Henry Bullinger, marele reformator elvețian din secolul al XVI-lea, a scris următoarele: „Dacă în ziua de sabat este permis să scoți din groapă o oaie, sau un bou aflat în pericol de a se îneca, tot așa, de ce să nu fie permis să se adune fânul sau porumbul și să se depoziteze, evitându-se astfel stricarea lor din pricina unei vremi nefavorabile, care ar fi, cel mai probabil, în dezavantajul lor dacă ar mai fi lăsate pe câmp? În situațiile de necesitate se acordă libertate.”*

În Matei 12:5 Domnul a făcut referire și la cerința legii lui Moise potrivit căreia preoții erau obligați să lucreze în ziua de sabat, munca lor având legătură cu închinarea, aceștia desacralizând în mod tehnic sabatul, dar munca lor sfântă era absolvită de regula sabatului. În pofida inflexibilității și interdicțiilor sale evidente, sabatul se supunea întotdeauna datoriei sau necesității speciale și faptelor de milostenie, potrivit celor spuse de Domnul. Este evident că așa stau lucrurile astăzi, însă termenul „necesitate” n-ar trebui să devină unul atât de elastic încât semnificația lui să fie extinsă la tot ceea ce noi dorim să facem, astfel încât dedicarea din toată inima a acestei zile lui Dumnezeu să fie ruinată. Trebuie să fie vorba despre o necesitate reală. Oamenii ar trebui să fie preocupați în mintea și inima lor să onoreze Ziua Domnului, însă uneori există anumite circumstanțe excepționale.

 Ce n-ar trebui să facem

Standardul pentru Ziua Domnului este exprimat succint în marile mărturisiri de credință protestante. Oamenii „ar trebui să intre în repaus întreaga zi în privința muncii, vorbirii și gândurilor lor care țin de statutul lor lumesc de angajați și în privința recreerilor”, și „să fie ocupați pe tot parcursul zilei cu acțiuni publice și private de închinare”. În consecință, care sunt excepțiile posibile?

Să fim practici. Să zicem că mașina ta rămâne fără combustibil în Ziua Domnului, și este greșeala ta dacă se întâmplă aceasta, întrucât ar fi trebuit să te ocupi de alimentare în ziua precedentă, iar asta din patru motive: (1) pentru a evita distragerile lumești; (2) pentru a evita să arăți altora un exemplu greșit; (3) pentru a evita susținerea inutilă a unor angajați în ziua de odihnă și închinare; (4) pentru a onora și a respecta principiul sabatului. Cu toate acestea, dacă te afli la ananghie, și este o chestiune de necesitate ca să nu rămâi singur într-un loc pustiu, atunci ar trebui să te reîntorci la stația de alimentare în Ziua Domnului, dar n-ar trebui să faci din asta un obicei. Nu vei fi comis un păcat moral, dar n-ar trebui să-ți îngădui niciodată să aluneci într-o atitudine a desconsiderării față de Ziua Domnului.

În cazul evreilor, lipsa de respect față de sabat a atras asupra lor o pedeapsă cumplită, deoarece sabatul reprezenta semnul legământului, iar încălcarea lui însemna respingerea acelui legământ. În contrast, Ziua Domnului nu este semnul respectivului legământ evreiesc, iar nesocotirea ei nu echivalează cu respingerea relației noastre cu Dumnezeu. Cu toate acestea, a desconsidera voit Ziua Domnului constituie o încălcare a poruncii a patra, pe care creștinii ar trebui să o adopte cu bucurie și de bunăvoie ca parte a legii desăvârșite a libertății.

Dacă o persoană sau o familie sunt lipsite de hrană și nu este nimeni la care ar putea să apeleze, vor trebui să meargă la magazin în Ziua Domnului. S-ar putea să fie pregătite să postească, deși copiii mici din respectiva familie n-ar trebui să fie supuși unei asemenea practici, însă astfel de îndeletniciri ar trebui să fie ultimele lucruri pe care să ni le dorim să le facem. N-ar trebui niciodată să ne planificăm să ne facem cumpărăturile în Ziua Domnului, însă ziua de sabat este supusă necesităților autentice.

Dacă mergi în concediu, n-ar trebui să-ți plănuiești să călătorești cu trenul sau cu avionul în Ziua Domnului, pentru că așa ceva nu reprezintă o necesitate, și cu siguranță că este în afara spiritului de a ţine o zi pentru Domnul. Prin urmare, acesta este un act de neascultare și de indiferență față de cerința lui Dumnezeu. De asemenea, un asemenea demers ar sprijini atitudinea de nepăsare a industriei călătoriilor față de Ziua Domnului. Domnul Isus Cristos a arătat că sabatul poate ceda locul necesității, dar trebuie să fie o necesitate din perspectiva unei conștiințe bune.

Este oare o necesitate ca o familie tânără de credincioși să se lase ademenită de călătorii școlare, zile de tabără și de sport, care le va scoate din agendă Ziua Domnului? Ar trebui să se organizeze celebrări ale zilelor de naștere în Ziua Domnului? Bineînțeles că nu, deoarece unul dintre scopurile majore ale sabatului creștin constă în așezarea unor decizii înaintea celor din poporul lui Dumnezeu, așa încât ei să-L poată alege, iar în consecință să-L mărturisească pretutindeni în jurul lor. Thomas Watson a afirmat cu multă iscusință despre sabatul evreiesc că „respectarea acestei zile a fost un măreț semn distinctiv al religiei lor”, și la fel se aplică și astăzi.

Restaurantele și duminica

Numeroși creștini, cu mult mai mulți în Statele Unite decât în Marea Britanie, merg în restaurante duminica pentru a lua cina, dar poate fi inclusă aceasta în categoria necesităților? Mai mult, în felul acesta se susține o industrie inutilă de catering care disprețuiește Ziua Domnului și constrânge personalul să lucreze, contrar decretului dat la creație și poruncii a patra. Puritanii permiteau gătitul acasă, indicând spre soacra lui Simon Petru care s-a îngrijit de Mântuitorul în ziua de sabat (dar nu și ospătarea, sau servirea unei mese foarte pompoase).

Cunoaștem despre anumiți pastori din SUA care nici n-ar visa să angajeze lucrători în Ziua Domnului, dar în acea zi ei merg la restaurante care fac asta. Nu este oare o gândire inconsecventă? Practica servirii mesei în oraș duminica n-a fost deloc aprobată de evanghelici în trecut. Este ceva ce a fost acceptat într-o măsură considerabilă doar după anii ’60, iar răspândirea sa recentă i-a cuprins pe creștinii din alte părți ale lumii.

Duminica, la Metropolitan Tabernacle un mare număr de persoane își aduc prânzul și-l pun în sălile de la subsol, pentru ca la finalul slujbei să poată participa la lucrarea duminicală pentru copii, și nu suntem nici pe departe singura biserică în care se întâmplă asta. Dacă intenționăm să-i aducem pe cei pierduți la casa lui Dumnezeu în Ziua Domnului și să-L proclamăm tuturora, nu este drept să încurajăm industria și angajarea inutilă în această zi. Același tipar de gândire se aplică achiziționării de ziare duminica. Ar trebui să fim scrupuloși în privința acestor chestiuni, dar cu toate acestea, așa cum spune și vechiul proverb, Ziua Domnului „trebuie să fie respectată nu într-un duh al legii, ci în duhul liber al Evangheliei”.

Cum rămâne cu vizionatul de programe la televizor duminica? Ei bine, dacă nu urmează să asculte câteva știri sau ceva similar, cu siguranță că este complet zadarnic pentru un credincios să pornească un instrument de distracție publică în ziua de duminică. Aș îndemna cu tărie pe toţi cei ce rostesc Numele lui Cristos să țină televizorul închis în Ziua Domnului, pentru că, deși unora li se va părea ceva legalist, a respecta regula evitării televizorului duminica va da posibilitatea de a onora și a sfinți această zi printr-o gândire și părtășie creștină. Fără îndoială că trecerea la activități distractive seculare în Ziua Domnului reprezintă o încălcare clară a principiului permanent al sabatului.

Concertele (în care se includ și așa-numitele cantate creștine) sunt în mod cert nepotrivite, și este atât de tragic că astăzi multe servicii de închinare sunt menite să fie spectacole de divertisment!

Unii trebuie să lucreze în Ziua Domnului, și nu discutăm aici despre situații ușoare, precum fapte ale milosteniei făcute de medici sau asistente, ci despre alte locuri de muncă. Numeroși credincioși sunt constrânși să lucreze în Ziua Domnului, altminteri n-ar mai putea lucra deloc, și cu toate că îşi doresc din toată inima să nu fie asta situația. Este greșit? Nu și dacă este vorba despre o necesitate imposibil de evitat. Dacă nu pot obține nicio altă slujbă pentru a-și întreține familiile, nu putem să-i judecăm, întrucât se află într-o situație foarte asemănătoare cu nenumărați sclavi convertiți la creștinism din vremurile Noului Testament și de mai târziu.

 Spurgeon și angajații de duminica

În vremea lui Spurgeon, mulți membri ai congregației sale lucrau ca slujitori în mari gospodării victoriene și reușeau să participe doar la un singur serviciu de închinare în fiecare săptămână, iar deseori nici măcar atât. Părăsirea muncii le-ar fi anulat orice referință înaintea altor angajatori (o necesitate în acele zile) și i-ar fi lăsat fără mijloace materiale. Multe dintre cele 600 de femei tinere din faimoasa clasă biblică a d-nei Bartlett erau servitoare care puteau fi prezente doar o dată la două sau trei săptămâni. În prezent cunoaștem situația unor bărbați care lucrează pe ture lungi în posturi de securitate, și știm cât de mult și-ar dori să fie liberi pe toată durata Zilei Domnului, dar nu se poate. Biserica lui Isus Cristos îi susține, nu îi dă la o parte pe cei a căror credinţă trebuie să fie trăită în circumstanțe dificile.

Din când în când, unei persoane cu program normal de weekend i se cere să lucreze duminica, în situații precum bilanțul anual sau pregătirea pentru controlul contabil, și nu este cale de ieșire. Înțelegem o astfel de situație, mai ales în situaţia în care persoana respectivă ar fi concediată dacă nu s-ar prezenta la serviciu.

Cum rămâne cu studenții care-și finalizează proiectele sau își revizuiesc materia pentru examen? Este necesar ca ei să trudească în Ziua Domnului sau este o povară pricinuită de propria persoană din cauză că nu a fost parcursă suficientă materie în zilele precedente, iar astfel se ajunge la strâmtorare întrucât data limită pentru proiecte sau ziua examenului urmează peste o zi sau în câteva zile? Este oare cu adevărat o necesitate sau a devenit o necesitate ca urmare a faptului că niciodată nu s-a avut în minte importanța Zilei Domnului și nu s-a plănuit niciodată respectarea acesteia prin a-și face în prealabil munca? Ziua Domnului face loc necesității, dar n-ar trebui să îngăduim ca orele ei să fie furate de probleme generate de propria persoană, care țin de indisciplină, proastă organizare sau recreere excesivă în finalurile de săptămână.

Din moment ce Metropolitan Tabernacle își are propria librărie, trebuie să o luăm în discuție. Reprezintă deschiderea ei în Ziua Domnului „o necesitate”? De fapt, ea este deschisă doar după încheierea serviciului de seară pentru a susține lucrarea Domnului. Deschiderea ei în Ziua Domnului reprezintă o activitate nonprofit, desfășurată de voluntari, cu scopul de a asigura disponibilitatea materialelor tipărite pentru vizitatori și pentru a le da posibilitatea să-și procure materiale audio-video și literatură la care n-ar avea acces în mod normal. Materialele audio-video non-profit sunt vândute la încheierea tuturor serviciilor, deoarece ele reprezintă o extensie clară a lucrării de predicare despre care se va discuta în următorul paragraf.

Observăm din nou regula sabatului pentru slujirea Domnului în Matei 12:5: „Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați?” Preoții lucrau, la fel cum procedează și predicatorii de astăzi. Nu disprețuim Ziua Domnului atunci când ne implicăm în lucrarea lui Dumnezeu.

În Matei 12:11 apare de asemenea o categorie de muncă permisă, menționată deja, pe care o numim „fapte ale milosteniei”. Avem diferite fapte de necesitate care de asemenea au legătură cu slujirea lui Dumnezeu, cum ar fi vizitarea celor bolnavi și ajutorarea altora în situații de urgență. Dacă vechiul sabat a permis asemenea activități, la fel se va întâmpla și în cazul standardelor mai blânde stabilite Zilei Domnului.

Se ridică și întrebarea folosirii transportului public pentru a ajunge la biserică în Ziua Domnului. S-ar putea ca, până și în aceste vremuri de saturare a pieței proprietarilor de mașini, să fie necesar ca unii să prindă un autobuz sau să folosească metroul. Oare astfel de acțiuni nu încurajează și susțin industria din timpul duminicii? Nu neapărat, deoarece transportul public local nu este la fel ca transportul aerian din perioada concediului. S-ar putea argumenta că o anumită parte a transportului public reprezintă o componentă esențială a sistemului rutier al societății moderne și trebuie să fie păstrat.* În mod cert, acesta este folosit de oameni pentru deplasări în scopuri strict recreative și comerciale, dar situația impune desfășurarea sa într-o anumită măsură.

Au apus demult zilele când puteai merge pe jos oriunde aveai nevoie. În prezent, societatea este organizată în comunități de dimensiunea orașelor, iar aceste orașe cresc tot mai mult. Adeseori trăim acolo unde suntem nevoiți să trăim, din pricina prețurilor locuințelor sau a plasamentului social, și nu putem achiziționa sau închiria locurile unde ne-am dori să locuim. Nu putem pur și simplu să ne reamplasăm mai aproape de bisericile noastre, și prin urmare suntem obligați să călătorim. Având atât de puține biserici sănătoase și atât de mari distanțe de parcurs deopotrivă în mediul rural și în cel urban, la care se adaugă pericolele unor crime violente din centrele orașelor, oamenii sunt obligați să folosească transportul public, și de aceea se poate argumenta că libertatea necesității se aplică în această privință. Dacă totuși decidem să folosim autobuzul sau trenul duminica pentru că ni s-a oferit un bilet de călătorie pentru o deplasare de recreere, fără îndoială că așa ceva nu ar intra în categoria unei necesități.

 Schimbarea zilei în cea de duminică

Începând cu Ioan 20:1, avem parte de îndrumare în privința chestiunii dacă sabatul creștin trebuie să fie a șaptea zi a săptămânii sau prima zi a săptămânii. Răspunsul dat de-a lungul secolelor de toți creștinii, cu excepția unei minorități reduse, s-a referit la prima zi. Autoritatea pentru această poziție constă în exemplul bisericii din Noul Testament, care a fost, fără îndoială, poruncit de Dumnezeu prin apostoli. Ziua specială pentru creștini a fost distinsă de sabatul evreiesc și stabilită în ziua învierii lui Cristos.

Domnul a înviat din morți în prima zi a săptămânii, iar în Ioan 20:19 și 26 observăm că alte apariții ale Domnului înviat au avut loc în mod repetat tot în prima zi a săptămânii. Versetul 19 afirmă: „În seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor.” El stă în mijlocul alor Săi și proclamă pacea peste ei, în ceea ce a ajuns să fie numit, „Ziua Domnului”.

Versetul 26 spune: „După opt zile… a venit Isus.” Noi am spune după șapte zile, însă evreii începeau numărătoarea în prima zi și terminau în ultima zi așa încât șapte devenea opt. Intenţia textului este de a transmite că Domnul a apărut chiar în duminica următoare. Credem că menirea a fost de a le arăta ucenicilor că ziua aceasta urma să fie ziua de celebrare a învierii. În timp ce sabatul evreiesc aduce aminte de scoaterea din Egipt (Deuteronomul 5:15), sabatul creștin urma să se concentreze asupra zilei de înviere, care a fost dovada victoriei și a succesului de la Calvar.

Așa cum am observat deja, în Fapte 20:7 învățăm puțin mai mult despre această zi specială de înviere. „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor și și-a lungit vorbirea până la miezul nopții.”

Evident că aceasta a fost versiunea creștină a sabatului, care nu mai este ziua a șaptea a săptămânii, ci prima. Luca a fost martor ocular la scena de mai sus și aici avem întâia referire din Noul Testament la un serviciu distinct de închinare creștin care include Cina Domnului.

O dovadă suplimentară în sprijinul unui „sabat” creștin în întâia zi a săptămânii a fost deja oferită, anume 1 Corinteni 16:1-2, unde Pavel menționează că nu doar Corintul, ci și toate bisericile din Galatia se întâlneau în prima zi a săptămânii. Bine-cunoscutele cuvinte ale apostolului Ioan din Apocalipsa 1:10 implică în mod suplimentar un „sabat” distinctiv pentru creștini în Ziua Domnului, fiind vorba fără îndoială despre ziua învierii Domnului, întâia zi a săptămânii. În Scriptură nu există afirmații lipsite de sens și ni se spune mai ales că într-o astfel de zi Ioan a fost învățat lucruri mărețe.

Martirul Ignație, care a trăit între anii 30 şi 107 d.Cr., al treilea slujitor al bisericii din Antiohia și probabil un discipol de-al lui Ioan, a scris: „Fiecare prieten al lui Cristos trebuie să respecte Ziua Domnului ca pe o sărbătoare, în calitate de zi a învierii, regina și stăpâna tuturor zilelor săptămânii.”

Termenul „Ziua Domnului” indică plin de forță modul în care trebuie să petrecem această zi. Este pentru El, și Îl are pe El în centru. Nu este pentru noi, nici pentru plăcerile noaste pământești, nici pentru răsfățul personal, nici pentru distracția sau jocurile noastre. Este destinată bucuriilor spirituale, învățării, slujirii și părtășiei cu El.

Avertizări privitoare la neglijarea sabatului

În această broșură am afirmat în repetate rânduri că respectarea regulilor suplimentare din legea ceremonială atașate sabatului din Vechiul Testament după Moise nu este prescrisă epocii creștine, însă responsabilitatea esențială din Exodul 20:9-11 se păstrează – renunţarea la muncă, în măsura în care se poate, în vederea dedicării zilei lui Dumnezeu. În acest context, avertizările din Vechiul Testament privitoare la încălcarea sabatului încă apasă greu asupra credincioșilor.

Ieremia spune – „Dar, dacă nu veți asculta când vă poruncesc să sfințiți ziua Sabatului, să nu duceți nicio povară [să nu vă faceți comerțul] și să n-o aduceți înăuntru pe porțile Ierusalimului în ziua Sabatului [pentru negustorie], atunci voi aprinde un foc la porțile cetății, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului și nu se va stinge” (Ieremia 17:27).

Oare considerăm că asemenea pasaje precum cel de mai sus sunt pur istorice, lipsite de orice relevanță pentru vremurile creștine? Cuvintele lui Pavel ar trebui să ne corecteze: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). Anumite forme de pedepsire sunt inevitabile atunci când credincioșii desconsideră în mod persistent și intenționat toate obligațiile „sabatice”, respingând influența sfințitoare și modelatoare a acestora. Noi credem că va fi aplicată o disciplinare și asupra statului secular care neglijează și năruie oportunitățile din Ziua Domnului, însă judecata începe cu cercul celor credincioși.

Numeroase biserici care cred Scriptura nu mai tratează cu seriozitate Ziua Domnului, prin faptul că organizează spectacole și activități recreative, anulează serviciile de seară și lasă ca școlile duminicale să se stingă și să dispară, întrucât interferează cu timpul liber. Membrii procedează după cum doresc, și oriunde prevalează această delăsare, rezultatul este o superficialitate și o lumificare spirituală extremă, iar asta se întâmplă deja sub ochii noștri.

O altă avertizare se găsește în Ezechiel 20:13: „Dar casa lui Israel s-a răzvrătit împotriva Mea în pustiu. N-au urmat legile Mele, ci au lepădat poruncile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele, și Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele.” Pentru toate aceste lucruri unei generații nu i s-a permis să intre în țara promisă. Oare nu vom fi supuși noi de Domnul unei anumite forme de disciplinare dacă tratăm cu ușurătate Ziua Domnului?

Detaliile din vremurile Vechiului Testament privitoare la păzirea sabatului nu mai sunt în vigoare, însă duhul cinstirii unei zile speciale continuă, preocupările recreative și munca inutilă fiind date la o parte în favoarea Zilei lui Dumnezeu de închinare și proclamare. Avertizările profeților încă reflectă dezaprobarea Domnului față de abuzarea acestei zile.

Neemia 13:17-18 afirmă – „Am mustrat pe mai marii lui Iuda și le-am zis: «Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceți, pângărind ziua Sabatului? Oare n-au lucrat așa părinții voștri, și nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi și peste cetatea aceasta? Și voi aduceți din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul?»” Acestea sunt pasaje solemne și n-ar trebui să credem că ele descriu o atitudine și o preferință a Domnului pe care le-a abandonat în vremurile actuale. Reglementările și ceremoniile prevăzute de lege nu mai sunt valabile, însă principiul dedicării față de o zi de închinare și proclamare rămâne cel mai important pentru noi astăzi.

Promisiuni privitoare la ţinerea sabatului

Într-o notă mai pozitivă ne referim la Isaia 56:2 – „Ferice de omul care face lucrul acesta și de fiul omului care rămâne statornic în el păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească, și stăpânindu-și mâna ca să nu facă niciun rău!” Versetele următoare spun că neevreii și străinii vor fi la rândul lor binecuvântați dacă vor păzi sabatul, deoarece – „de voi da în Casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic, care nu se va stinge.”

Isaia 58:13-14 reîntărește promisiunea: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării…”

Promisiunea este că vom cunoaște părtășia cu Dumnezeu într-o modalitate nouă în ziua Sa și vom răspândi Evanghelia departe, asemenea unor cuceritori triumfători care se luptă pentru suflete. Câte elemente legate de onorarea sinceră a Zilei lui Dumnezeu!

Întregul text din Isaia 58 este deopotrivă o mustrare adresată evreilor și o profeție pentru biserica din viitor a lui Cristos. El se concentrează asupra Zilei de Ispășire anuală, singura zi de post specificată în Vechiul Testament. Aceasta trebuia să fie tratată ca și cum ar fi fost o zi de sabat, iar Isaia arată modul în care ei ar fi trebuit să păzească acest „sabat”. În același timp, profetul evanghelic arată cum urma să fie sabatul Noului Testament o zi a eliberării de poverile spirituale (versetul 6), o zi a dăruirii de hrană spirituală celor înfometați și de veșminte ale dreptăţii celor goi (versetul 7), o zi a răspândirii de lumină și de glorie spirituală (versetul 8), o zi a mijlocirii pentru cei pierduți (versetul 9), o zi a preocupării față de sufletele întristate (versetul 10), o zi a căutării îndrumării venite de sus și a edificării bisericii (versetele 11-12).

„Dacă păziți poruncile Mele”, a spus Domnul, „veți rămâne în dragostea Mea.” Iar ucenicul pe care-L iubea Isus a spus: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele.”* Aceste porunci reprezintă legea morală permanentă cuprinsă în cele zece porunci, iubite și decretate de Dumnezeu, care nu trebuie să fie niciodată anulate de noi, și respectate în mod desăvârșit de Cristos în vederea justificării noastre. A patra dintre aceste porunci morale este destinată îndeosebi pentru binecuvântarea și înnobilarea noastră, și trebuie să o cinstim cu o mare dorință și anticipare pentru tot restul zilelor noastre, și din dragoste față de Mântuitorul nostru. Este ziua Lui.

Esența poruncii a patra

(1) Rezervarea de către Dumnezeu a unei zile din șapte reprezintă un decret dat la creație și, de asemenea, una dintre cele zece porunci, care face parte dintr-o lege morală durabilă, scrisă de degetul lui Dumnezeu.

(2) În consecință, întotdeauna trebuie să existe o zi de aducere aminte a creației.

(3) Trebuie să existe în continuare o zi dedicată închinării și învățăturii.

(4) Trebuie să existe în continuare o zi dedicată aducerii aminte și proclamării răscumpărării valabile în prezent prin Cristos. Proclamarea constituie un element specific al zilei, întrucât Cristos a arătat și a explicat în zilele de sabat lucrările lui Dumnezeu, și la fel trebuie să facem și noi prin evanghelizarea adulților și a copiilor.* Unul dintre motivele pentru care bisericilor le este atât de dificil să reînceapă programele de școală duminicală pentru tineri este din pricina trândăviei și recreerii care au invadat duminicile atâtor credincioși.

(5) Trebuie să existe în continuare o zi de odihnă pentru toți lucrătorii, astfel încât și ei să poată beneficia din (1) și (4). Aceasta va preveni folosirea inutilă de către creștini a duminicii pentru îndeletniciri comerciale, fie că este vorba de magazine, restaurante, stații de alimentare sau facilități de recreere. (Deuteronomul 5:14: „Pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine”.)

(6) Ca și sabatul, respectarea Zilei Domnului reprezintă o mărturie în fața lumii.

(7) Ea constituie de asemenea o practică modelatoare, sfințitoare, care ordonează prioritățile poporului lui Dumnezeu.

Articol preluat din broșura Adu-ți aminte de Ziua Domnului de Peter Masters (Editura Făclia, Oradea, 2012).

© Editura Făclia, 2012

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

* Calvin a considerat că, deși sabatul fusese uitat în rândul națiunilor păgâne, a rămas în uz între cei din seminția lui Avraam, ajungând însă „aproape uitat”.

* Ioan 5:1-18; Luca 4:31; 6:6-11; 13:10-17; 14:1-5.

* Acestea sunt Romani 14:3-6, Galateni 4:9-10 și Coloseni 2:16-17. Astfel de texte îi avertizează pe convertiții dintre neevrei care țineau Ziua Domnului să nu se lase subminați de „iudaizatori” în vederea adoptării obiceiurilor evreiești, inclusiv sabatul, ca modalitate de dobândire a mântuirii. Dependența lor trebuia să fie în exclusivitate de Calvar. În Romani 14 Pavel îndeamnă să nu se facă niciun fel de presiune asupra evreilor convertiți care nu pot să renunțe la legile privitoare la mâncare și zilele de sărbătoare evreiești, atâta vreme cât nu consideră că aceste obiceiuri contribuie la mântuirea lor. Nicio exegeză temeinică nu va concluziona că aceste texte sunt împotriva poruncii a patra așa cum este ea exprimată prin Ziua Domnului.

* Doctrina libertății creștine se referă la libertatea unei intrări neîngrădite înaintea lui Dumnezeu, fără aportul unui preot sau mijlocitor, cu excepția lui Cristos Domnul. Ea include și următoarele forme de libertate:

  • libertatea față de vinovăție și condamnare.
  • libertatea față de legile ceremoniale, nu morale, din epoca mozaică.
  • libertatea față de sclavia generată de stăpânirea sau autoritatea păcatului, a lumii sau a diavolului.
  • libertatea față de teama morții.
  • libertatea față de stăpânirea autorităților religioase.

Libertatea creștină nu include scutirea de vreo datorie stabilită în Cuvântului lui Dumnezeu.

* Bullinger comenta pasajele din Matei 12:11-12 și Luca 14:5.

* De pildă, angajații spitalelor și ai altor servicii esențiale trebuie să călătorească. De asemenea, în orașe, familia extinsă este adeseori răspândită inevitabil la distanțe mari, iar oamenii trebuie să-i viziteze pe cei vârstnici și neputincioși.

* Ioan 15:10; 1 Ioan 5:3.

* Ioan 5:1-18; Luca 4:31; 6:6-11; 13:10-17; 14:1-5.

 

Războiul Sfânt – John Bunyan

    „Inima Lui era frântă pentru că ei nu L-au mai vizitat la palatul Său regal, așa ca mai înainte. De fapt, ei nici n-au observat că El nu a mai bătut la ușile lor. Prințul încă Își pregătea agapele și-i invita să vină, dar ei n-au respectat invitațiile Lui și nu se mai bucurau, nici nu mai așteptau sfatul Lui, ci au început să se încreadă în ei înșiși, socotind că acum sunt puternici, invincibili. Ei credeau că Sufletul-Omului era în siguranță, la adăpost de orice atac din partea dușmanului.

    Emanuel și-a dat seama că prin viclenia domnului Încredere-În-Sine, orașul Sufletul-Omului nu mai era dependent de El și Tatăl Lui; în schimb ei se încredeau în binecuvântările primite. La început, El S-a întristat mult din cauza căderii lor, apoi a încercat să-i facă să înțeleagă că drumul pe care mergeau era periculos. Prințul la trimis pe Marele Secretar ca să le interzică să-și continue acest drum. El a venit de două ori la ei și i-a găsit stând la masă acasă la domnul Încredere-În-Sine. Secretarul Și-a dat seama că ei nu vroiau să asculte și să facă ceea ce era pentru binele lor, așa că a plecat trist. Când i-a vorbit lui Emanuel despre indiferența lor, și El a fost cuprins de întristare și durere, gândindu-se să Se întoarcă la curtea regală a Tatălui Său.
    Cât timp a rămas în Sufletul-Omului înaintea plecării lui, Prințul a fost mai retras decât înainte. Dacă venea în mijlocul locuitorilor orașului, conversația Lui nu mai era așa de plăcută și apropiată ca mai înainte. Când locuitorii orașului veneau să-L viziteze așa cum făceau din când în când, nu-L mai găseau la fel de disponibil ca în trecut. Mai înainte, la zgomotul pașilor lor, El alerga înainte să-i întâmpine la mijlocul drumului și să-i îmbrățișeze. Acum trebuia ca ei să bată mai insistent și de multe ori la ușă, ca și când El nu-i auzea.
    Emanuel continua să se comporte astfel, sperând că Sufletul-Omului își va reconsidera faptele și se vor întoarce la El. Dar ei n-au ținut cont de acest fel de comportare față de ei, și nu au fost impresionați de amintirea bunăvoinței Lui. De aceea și Prințul S-a retras, mai întâi în secret în Palatul Lui, apoi la porțile orașului și în cele din urmă departe de Sufletul-Omului. El a părăsit orașul până aveau să-și recunoască greșelile și să caute prezența Lui cu toată seriozitatea. Și domnul Pacea-Lui-Dumnezeu s-a retras din poziția lui, și pentru un timp nu și-a mai îndeplinit funcția în oraș.
    În această vreme, oamenii erau așa de împietriți în căile lor și așa de îndoctrinați de domnul Încredere-În-Sine încât plecarea Prințului nu a atins inimile lor. De fapt, ei nu și-au amintit de El după ce plecase, și absența Lui nu avea nici un impact asupra lor.
    Într-o zi, bătrânul domn Încredere-În-Sine a dat un ospăț în orașul Sufletul-Omului. Pe atunci în oraș era un om care se numea Teamă-Evlavioasă. În trecut, el era destul de popular, dar acum nimeni nu-i acorda nici o atenție. Bătrânul Încredere-În-Sine a complotat să-l corupă pe domnul Teamă-Evlavioasă așa că l-a invitat la ospăț împreună cu vecinii săi.
    Când a venit ziua, domnul Teamă-Evlavioasă a venit cu restul musafirilor. Toți mâncau și beau, dar numai acesta nu. Domnul Teamă-Evlavioasă stătea ca un străin: nici nu mânca, nici nu se bucura. Când Domnul Încredere-În-Sine a observat aceasta a început să-i spună:
– Domnule Teamă-Evlavioasă, nu vă simțiți vine? Păreți bolnav sau cu mintea tulburată. Am un medicament tonic făcut de domnul Uită-Binele care vă va face să vă simțiți cu o inimă ușoară și mult mai relaxat în mijlocul comesenilor noștri.
Domnul Teamă-Evlavioasă a răspuns discret:
– Domnule, vă mulțumesc pentru toată amabilitatea și ospitalitatea, dar nu vreau să beau băutura tonică a dumneavoastră. Însă am de spus ceva locuitorilor din Sufletul-Omului: ‘Bătrâni ai cetății Sufletul-Omului, este ciudat să vă văd așa de veseli când orașul nostru este într-o stare așa de îngrijorătoare.’
John Bunyan, Războiul Sfânt, ed. Stephanus, 1995, pag. 137-13
de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Istoria creaţiei este prezentată în Scriptură pentru ca noi cei din biserică să nu căutăm după un alt dumnezeu. Nu ne putem închina îngerilor, diavolilor sau creaţiei lui Dumnezeu de pe pământ. Dumnezeu este mai mare decât lucrurile pe care le-a creat.

Îngerii. Aceştia se situează între cele mai glorioase creaturi ale lui Dumnezeu. Totuşi, ei nu sunt fiinţe divine. Să acceptăm faptul că Dumnezeu n-a găsit ca necesar să ne dea prea multă informaţie despre îngeri. Nu ştim când au fost creaţi. De la Moise ştim numai că: „cerurile şi pământul au fost sfârşite împreună cu toată oastea lor”. Nu ştim câţi îngeri sunt, dar de la Elisei aflăm că: „mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt împotriva noastră”.

Scriptura ne spune că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu creaţi de El. Ei ascultă de El şi împlinesc poruncile Lui. „Înger” înseamnă „Mesager”. Ei sunt numiţi oastea cerească, pentru că ei îl înconjoară pe Monarhul lor, arătând măreţia Sa şi sunt gata să-I împlinească poruncile. Ne bucurăm să ştim că îngerii se află acolo ca să slujească şi ca să ne aducă nouă darurile lui Dumnezeu. Ni se spune că ei veghează asupra noastră ca să nu păţim nimic, ne apără, ne călăuzesc şi ne păzesc de orice rău. Probabil că fiecare credincios este în paza unui înger. Dar este foarte sigur că îngerii sunt interesaţi de siguranţa fiecărui credincios. Îngerii se bucură în cer când un păcătos se pocăieşte mai mult decât se bucură pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.

Dumnezeu însă nu i-a făcut pe îngeri ca aceştia să împărtăşească cu El gloria Sa. Dumnezeu nu ne oferă ajutorul lor pentru ca noi să ne încredem nici măcar câte puţin în ei. Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu. Slujba lor este să administreze puterea Lui şi bunătatea Lui faţă de noi.

Demonii. Trebuie să ştim că demonii au fost creaţi tot de Dumnezeu. Ei nu puteau exista în afara voinţei Lui, pentru că aceasta ar însemna ca ei să fi existat prin ei înşişi. Numai Dumnezeu există prin El Însuşi. Toată viaţa este de la El. Dar în acelaşi timp trebuie să avem certitudinea că răutatea demonilor nu provine din natura pe care le-a dat-o Dumnezeu, ci natura lor a fost pângărită de păcat.

Scopul informaţiilor date în Biblie despre demoni este în general ca să ne avertizeze împotriva atacurilor lor. Satana este identificat cu o făptură puternică şi înarmată, prinţul puterilor văzduhului, un leu care răcneşte. Toate aceste denumiri ar trebui să ne facă şi mai precauţi şi gata de luptă. Petru spune aceasta foarte clar. El îl descrie pe Satana ca pe un leu care răcneşte şi care caută pe cine să sfâşie, iar apoi ne îndeamnă să „ne împotrivim lui, tari în credinţă” (1 Petru 5:8-9). Pavel ne spune să ne înarmăm şi să fim gata pentru o lungă şi grea bătălie, căci „noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor acestui întuneric, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Nu avem voie să fim leneşi sau fricoşi. Suntem învăţaţi să fim puternici, curajoşi şi destoinici, perseverând până la sfârşit. În acelaşi timp trebuie să fim conştienţi de slăbiciunea noastă şi să cerem ajutor de la Dumnezeu care să ne dea armura, puterea şi înţelepciunea de care avem nevoie.

Diavolul nu este numai vrăjmaşul nostru. El este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Noi luptăm pentru onoarea lui Dumnezeu. Dacă vrem să lărgim Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie ca în permanenţă să luptăm împotriva duhurilor rele care încearcă să biruiască acea Împărăţie şi chiar plănuiesc nimicirea noastră veşnică, dacă ar fi posibil.

Cu un astfel de duşman nu se va face nici un armistiţiu. El inplantează minciuna în minţile oamenilor, neadevărul în loc de adevăr, stârneşte ură şi generează neînţelegere şi luptă. Prin natura lui, diavolul este rău şi depravat.

Răutatea diavolului se datorează în întregime propriei sale alegeri. Cristos ne spune că „ori de câte ori diavolul spune o minciună, vorbeşte din ale sale, căci el este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Cristos ne mai spune şi că el „n-a rămas în adevăr”. Din aceasta înţelegem că el avea odată adevărul, dar l-a respins.

Deşi diavolul luptă împotriva lui Dumnezeu, el n-a putut face lucrul acesta fără consimţământul lui Dumnezeu. Din cartea lui Iov învăţăm că Satana n-a putut să-şi ducă la împlinire planurile sale violente fără prmisiunea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, din 2 Tesaloniceni 2: 9-12 învăţăm că orbirea celor care nu cred nu este numai lucrarea Satanei, ci şi judecata lui Dumnezeu.

Dumnezeu are control deplin asupra demonilor (sau duhuri necurate), potrivit cu voia Sa, dar El le permite să-i pună la încercare pe credincioşi. Credincioşii pot fi curăţaţi prin aceste încercări cauzate de duhurile rele ale demonilor. Aceste duhuri ne pot tulbura prin anumite probleme, încercări şi atacuri ale răului, dar niciodată ele nu-l pot nimici pe credincios. Dumnezeu nu le permite să facă acest lucru. Pavel a trecut printr-un asemenea conflict. El a scris: „şi ca să nu mă umflu de mândrie din cauza strălucirii acestor descoperiri mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă îngâmf „(2 Corinteni 12:7).

Trebuie să combat ideea falsă conform căreia demonii ar fi doar nişte pasiuni rele existente înăuntrul nostru şi care ne fac să greşim. Scriptura neagă clar această idee. Scriptura îi numeşte pe demoni „duhuri necurate” şi când vorbeşte despre căderea lor spune că sunt „îngeri care şi-au părăsit starea lor dintâi”. Deci învăţăm că demonii nu sunt doar gânduri în mintea oamenilor, ci sunt reali şi posedă gânduri şi o înţelegere proprie. Dar în Biblie se mai face de asemenea o comparaţie între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, lucru care n-ar mai avea rost să se facă dacă copiii diavolului ar fi doar gânduri rele. După aceea ni se mai spune că demonii sunt rânduiţi pentru condamnarea veşnică în focul iadului. Cu siguranţă lucrul acesta n-ar putea fi adevărat când ar fi vorba numai despre nişte gânduri rele.

Lumea fizică. Bucuria noastră ar trebui să fie mare atunci când ne gândim la frumuseţile lumii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Unul dintre primele semne ale credinţei ar trebui să apară atunci când ne gândim că tot ce ne înconjoară este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, şi când ne întrebăm de ce le-a făcut. Studiind istoria creaţiei, credinţa noastră va fi întărită. Aflăm că Dumnezeu, prin puterea Cuvântului Său şi prin Duhul Său, a creat cerul şi pământul din nimic. El l-a făcut să producă lucruri create, atât însufleţite cât şi neînsufleţite. El a dat fiecărui obiect propria Sa natură, funcţie şi poziţie. Şi de îndată ce toate sunt supuse decăderii, El a pregătit o cale prin care să păstreze fiecare specie, dându-i puterea de reproducere. Apoi, în cele din urmă, El l-a făcut pe om. L-a deosebit pe om de restul creaţiei, dând frumuseţe formeii lui şi înzestrându-l cu mari calităţi. El îl prezintă pe om ca pe cea mai extraordinară lucrare a Sa.

Aici nu vom discuta în detalii marile lucrări ale lui Dumnezeu. În cuvinte nu avem suficientă frumuseţe şi stil prin care să putem arăta destul de cuprinzător cât de mult depăşeşte înţelegerea noastră înţelepciunea Lui, puterea, dreptatea şi bunătatea care se văd în Univers. Dar aceasta nu înseamnă că n-ar trebui să fim interesaţi de aceste lucruri. Frumuseţile Universului sunt ca o oglindă în care vedem bunătatea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea Lui. Un studiu al creaţiei va face ca aprecierea măreţiei lui Dumnezeu să crească în inimile noastre.

Mai întâi deci, haideţi să ne minunăm de măreţia Arhitectului care a fixat cu atâta grandoare anumite stele pe boltă, unora dându-le un loc stabil, iar altora dându-le o traiectorie pe care să se mişte. El le controlează mişcarea astfel încât ele să măsoare ziua şi noaptea, lunile, anii şi veacurile. El chiar modifică lungimea zilei, dar fără să creeze confuzie. Există foarte multe exemple pe care le-am putea alege ca să arătăm bunătatea lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui manifestată prin creaţia tuturor lucrurilor, mari şi mici.

În al doilea rând, să vedem ce efect ar trebui să aibă această creaţie asupra noastră. Când, prin credinţă, vedem că Dumnezeu a conceput toate lucrurile pentru binele nostru, ne vom întoarce spre El cu încredere, în rugăciune, cu laudă şi cu dragoste. Dumnezeu ar fi putut crea lumea într-o clipită, dar El a organizat acest proces într-un interval de şase zile. Aceasta a fost un semn al bunătăţii dragostei Lui, pentru că în felul acesta El a pregătit dinainte tot ceea ce-i era necesar omului. N-ar trebui să ne îndoim de grija unui Tată atât de bun, care şi-a arătat bunătatea Lui faţă de noi încă dinainte ca noi să fi existat. Deci, a crede că El ne abandonează în vreme de nevoie, când ştim că El a revărsat deja peste noi atâtea binecuvântări, ar fi, într-adevăr, un păcat.

Ori de câte ori ne gândim la Dumnezeu ca la un Creator al cerului şi al pământului, să ne aducem aminte că El menţine controlul asupra tuturor lucrărilor Lui, şi că noi suntem copiii Lui. El a garantat că ne va hrăni şi ne va păzi. Putem aştepta cu încredere numai binele din partea Lui. Noi ar trebui să cerem toate lucrurile numai de la El, şi întotdeauna împreună cu mulţumirile noastre, pentru că El ne dă toate lucrurile bune. Inimile noastre trebuie să se întoarcă spre El ca să-L iubim şi să ne închinăm Domnului nostru cu toată fiinţa noastră.

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Prin rugăciune avem o cale de acces la bogăţiile care sunt strânse pentru noi la Tatăl ceresc care ne-a îndemnat să ne rugăm pentru toate lucrurile. Rugăciunea este atât esenţială, cât şi folositoare.

Unii oameni susţin în mod greşit că Dumnezeu ne cunoaşte nevoile şi de aceea nu mai trebuie ca noi să ne rugăm pentru ele. Într-adevăr, Dumnezeu veghează asupra noastră şi de multe ori ne dă lucrurile dorite înainte ca noi să le cerem, dar numai când Îl căutăm cu adevărat Îl considerăm singurul nostru ajutor în necaz.

Există patru reguli care ne vor ajuta să ne rugăm corect:

  1. Mintea noastră trebuie să fie umilă când ne rugăm adevăratului Dumnezeu.
  1. Trebuie să simţim pe deplin necesitatea lucrurilor pe care le cerem.
  1. Să nu ne mândrim şi să nu ne încredem în noi înşine, pentru că toată gloria este a lui Dumnezeu.
  1. Deşi ni se cere să ne umilim, rugăciunea noastră trebuie să fie plină de curaj, aşteptând ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă. Cristos ne-a poruncit: „De aceea vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu 11:24).

Nici un om nu este vrednic să stea în prezenţa lui Dumnezeu; dar Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu ca El să fie Mijlocitorul nostru, şi astfel noi să avem certitudinea că lucrurile pe care le cerem în Numele Lui ne vor fi date, pentru că Dumnezeu nu-şi refuză Fiul.

Unii oameni se roagă sfinţilor care au murit. Dacă sfinţii care au murit se mai roagă, aceştia îşi pot aduce rugăciunile înaintea lui Dumnezeu numai prin mijlocitorul Cristos şi în această situaţie este o nebunie să recurgi la mijlocirea lor şi să ignori pe adevăratul Mijlocitor care ne-a fost dat.

Prezentarea rugăciunii Domnului. Primele cuvinte din rugăciunea Domnului ne amintesc că la Dumnezeu putem veni numai prin Cristos, pentru că Dumnezeu n-ar fi Tatăl nostru dacă Cristos n-ar fi murit ca să ne facă fraţii Lui şi pe Tatăl Lui Tatăl nostru. Ioan spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Când despre Dumnezeu ni se spune că este în cer, să nu credem că El este constrâns de anumite limite. Solomon a spus: „Cerul şi cerul cerurilor nu Te poate mărgini”.

Prima petiţie a rugăciunii spune că numele lui Dumnezeu trebuie slăvit. Este o ruşine pentru omenire că a trebuit să i se mai ceară să facă o astfel de rugăciune. Oamenii ar trebui să dea lui Dumnezeu cinstea pe care o merită şi să se gândească la El şi să vorbească despre El cu cea mai mare reverenţă.

A doua petiţie este „vie împărăţia Ta”. Aceasta este o cerere cu mari consecinţe. Dumnezeu domneşte în oamenii care se neagă pe ei înşişi şi urmează calea dreptăţii. Deci prin această petiţie noi îi cerem lui Dumnezeu să corecteze dorinţele noastre păcătoase şi să reformeze natura noastră până când aceasta va asculta de El. Deci modul corect de a ne ruga este să începem cu noi, cerând să fim eliberaţi de orice lucru care ar putea stingheri domnia împărăţiei lui Dumnezeu în noi. După aceea ne putem ruga pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru zădărnicirea planurilor vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu va veni în toată plinătatea o dată cu reîntoarcerea lui Cristos când Dumnezeu va fi totul în toţi.

A treia petiţie este ca voia lui Dumnezeu să se facă precum în cer aşa şi pe pământ. Această petiţie depinde de cea dinaintea ei şi ea explică puţin mai mult felul cum Dumnezeu va fi Împărat în lume.

Din prima jumătate a acestei rugăciuni învăţăm cum să ne rugăm gândindu-ne numai la gloria lui Dumnezeu fără să ne gândim la noi înşine. În a doua parte ne încredinţăm lui Dumnezeu cu toate problemele noastre zilnice.

Rugăciunea pentru pâinea de fiecare zi nu se referă numai la hrană, ci la toate lucrurile fizice de care avem nevoie în fiecare zi de la Dumnezeu. Deci foarte pe scurt ne încredinţăm în grija Lui pentru hrănirea noastră, adăpostul nostru şi păstrarea noastră în har.

A cincea şi a şasea petiţie se referă la lucrurile de care avem nevoie pentru obţinerea vieţii veşnice: iertarea păcatelor şi biruinţă asupra ispitelor. Aici păcatele sunt numite „datorii” pentru că suntem obligaţi să plătim pedeapsa pentru ele, dar pentru că n-am putut plăti trebuie să fim eliberaţi de ele prin iertare. „Şi nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” este rugăciunea ca puterea lui Dumnezeu să fie puterea noastră care să ne dea biruinţa asupra vrăjmaşului. Eliberarea de cel rău înseamnă în acelaşi timp şi eliberarea din păcat, pentru că păcatul este arma folosită împotriva noastră de vrăjmaşul nostru Satan.

Prin această prezentare a rugăciunii Domnului nu spunem că ordinea cuvintelor folosite aici este singura rugăciune pe care trebuie s-o rostim. În Biblie găsim rugăciuni de tot felul, exprimate prin cuvinte diferite, dar inspirate de acelaşi Duh Sfânt. Dar trebuie observat că această rugăciune ne sugerează lucrurile pentru care ne putem ruga în mod corect.

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

La baza libertăţii creştine stau trei lucruri.

  1. Credincioşii pot fi siguri de mântuirea lor dacă vor abandona orice încercare de a-şi însuşi o dreptate bazată pe fapte şi pe ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Nici un om nu este drept după standardul Legii morale, deci un om trebuie să fie ori condamnat, ori eliberat de sub Lege. Dar nouă ni se spune să nu ne uităm la Lege ca la un mijloc de îndreptăţire, ci să ne îndreptăm privirile numai spre Cristos. Problema nu se pune cum putem fi drepţi, ci cum putem fi socotiţi drepţi. Totuşi şi Legea joacă un rol important în vieţile noastre, pentru că ne aduce aminte de datoria noastră şi ne conduce spre sfinţire.
  1. Astfel fiind liberi să nu considere Legea o sursă a dreptăţii, credincioşii ascultă în mod voluntar de voia lui Dumnezeu. Cei care au fost eliberaţi de sub Lege îl ascută pe Dumnezeu, pentru că El i-a eliberat. Ei ascultă în calitate de fii, siguri că Tatăl lor îi primeşte, nu în calitate de robi al căror lucru este planificat în fiecare zi de stăpânii lor.
  1. În viaţa noastră întâlnim unele lucruri care nu sunt nici poruncite, nici interzise de Scriptură. În privinţa acestor lucruri, credincioşii nu trebuie să se simtă legaţi de porunci şi reguli făcute de om. Conştiinţa credincioşilor este împăcată şi de aceea pot da la o parte orice reguli superstiţioase. Deci, credincioşii se pot simţi liberi în privinţa hranei pe care o consumă, a zilelor de sărbătoare, a hainelor deosebite, si aşa mai departe, potrivit cu conştiinţa lor şi nu trebuie să fie restricţionaţi de legile făcute de om. Pavel a zis: „Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat” (Romani 14:14). Prin aceste cuvinte ni se dă libertatea să folosim toate lucrurile în măsura în care ne permite conştiinţa. Pavel zice: „Dar dacă vă spune cineva: „lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncaţi, din pricina celui ce v-a înştiinţat şi din pricina cugetului, vorbesc aici nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia” (1 Corint. 10:28,29). Putem folosi toate darurile lui Dumnezeu fără mustrare de conştiinţă atâta timp cât le folosim pentru scopul pe care Dumnezeu le-a intenţionat.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

Justificarea prin credinţă

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă doar să ştii că există Dumnezeu. Dumnezeu nu este cu adevărat cunoscut de oamenii care nu trăiesc o viaţă evlavioasă. Cunoştinţele unora despre Dumnezeu se rezumă la cunoaşterea faptului că El a creat toate lucrurile prin puterea Lui şi că El le menţine aşa cum sunt. Pe lângă aceasta, unii mai recunosc că El guvernează omenirea cu înţelepciune, dreptate şi grijă motivată de dragoste. Dar pe Dumnezeu îl putem cunoaşte cu adevărat numai când ştim că înţelepciunea, dreptatea şi puterea noastră le putem avea numai de la El. Toate lucrurile bune trebuie cerute numai de la El şi tot Lui trebuie să-I mulţumim pentru ele. Atunci vom şti că, de îndată ce El ne-a creat şi tot El ne şi ţine în viaţă, viaţa noastră îi aparţine Lui. Dacă suntem ai Lui, faptele noastre ar trebui să fie numai cele pe care El le vrea făcute. Când suntem ai Lui refuzăm să facem păcat. Dorinţa noastră de a face binele nu va fi un rezultat al fricii de pedeapsă dacă nu facem binele, ci al iubirii şi al dorinţei de a nu-L supăra.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este implantată natural în mintea omului.

Că în fiecare minte omenească există o anumită idee despre un oarecare dumnezeu, este o realitate a vieţii care nu poate fi pusă la îndoială. Dumnezeu a dat şi continuă să dea această convingere. Oamenii nu se pot scuza că n-au ştiut că există un Dumnezeu. Chiar şi faptul că oamenii se închină înaintea idolilor dovedeşte că ei cred că există un Dumnezeu, cineva deasupra lor care merită închinarea.

Putem vedea deci cu uşurinţă că religia n-a fost inventată, aşa cum au afirmat unii critici, ca să-i ţină în ignoranţă pe oamenii simpli. E adevărat că unii s-au folosit de religie pentru a realiza acest lucru, dar niciodată n-ar fi putut face aceasta dacă oamenii n-ar fi avut adânc înrădăcinat în minţile lor anumite convingeri despre existenţa lui Dumnezeu. Unii oameni pot pretinde că nu cred că există Dumnezeu şi totuşi chiar şi aceştia trec prin momente când sunt obligaţi să creadă într-un dumnezeu pe care îşi doresc să-l uite. Acestora le e teamă de pedeapsa pentru faptele lor rele.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Omul descoperă această cunoaştere înlăuntrul lui şi este greu să îndepărteze total acest adevăr din viaţa lui, indiferent cât de mult ar încerca.

Această cunoaştere este înăbuşită sau coruptă de neştiinţă şi răutate.

Chiar dacă este incontestabil că oamenii au o anumită idee despre existenţa lui Dumnezeu, foarte puţini preţuiesc acest lucru. Unii oameni sunt superstiţioşi. Alţii aleg în mod intenţionat răutatea. Aceştia nu sunt doar lipsiţi de judecată. Ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Chiar dacă se gândesc la Dumnezeu, ei n-au o părere entuziastă despre El. Deşi părerea lor despre Dumnezeu este eronată, ei se cred înţelepţi. Pavel afirmă: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit” (Rom. 1:22).

David descrie pe cei care înăbuşă lumina care le-a fost dată de Dumnezeu, zicând: „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu”!” (Psalmul 14:1). Unii oameni răi spun că nu există Dumnezeu. Alţii se comportă ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Pe aceştia David îi descrie când spune că Înaintea ochilor celor răi nu este teamă de Dumnezeu şi că ei se încurajează în căile lor rele imaginându-şi că Dumnezeu nu-i vede (Psalmul 36:2, 10, 11). În acelaşi timp, chiar şi cei care caută să-L alunge pe Dumnezeu din inimile lor se confruntă uneori cu standardul judecăţii lui Dumnezeu. Judecata aceasta care strigă din sufletul lor este conştiinţa.

Unii cred că nu contează ce cred atâta timp cât se străduiesc să facă binele. Dar Dumnezeu este neschimbător. Standardele Sale pentru bine şi rău nu sunt modificate după placul nostru. Dumnezeu trebuie cunoscut în mod corect pentru că altfel concepţia noastră despre El va fi atât de greşită încât ar fi fost mai bine să n-o avem deloc. Apostolul Pavel le spunea efesenilor că ei erau fără Dumnezeu atâta timp cât s-au rătăcit de la adevărata cunoaştere a singurului Dumnezeu adevârat. Acest lucru este adevărat şi despre noi. Dacă nu-l cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum trebuie, putem la fel de bine să ne închinăm idolilor.

A nu te gândi niciodată la Dumnezeu dacă nu eşti forţat s-o faci este de asemenea un lucru păcătos. Teama de El manifestată de cei păcătoşi este îndepărtată din viaţa lor prin teama de judecată. Aceştia ar dori chiar să schimbe deciziile Lui drepte. Totuşi unii dintre oamenii descrişi mai sus îşi etalează ostentativ religiozitatea şi în acelaşi timp comit tot felul de păcate.

Ar trebui să existe o ascultare constantă de Dumnezeu în toate domeniile vieţii, dar păcătoşii se răzvrătesc împotriva Lui făcând tot felul de lucruri rele. Apoi, oamenii cred că pot recâştiga favoarea lui Dumnezeu prin câteva jertfe. Prin astfel de fapte rele scânteile cunoaşterii lui Dumnezeu sunt stinse. Oamenii aceştia pierd cunoaşterea pe care Dumnezeu le-a dat-o despre Sine. În vremuri bune îşi bat joc de Dumnezeu. În vremuri grele se întorc spre El în disperare. Rugăciunile lor în asemenea clipe demonstrează că aceştia nu sunt complet neştiutori.

Dumnezeu poate fi cunoscut prin activitatea desfăşurată în Univers.

Dumnezeu se arată pe Sine atât de clar în structura Universului încât oamenii nu trebuie decât să-şi deschidă ochii şi să-L vadă în lucrările pe care le face. Este adevărat că oamenii nu pot pricepe pe deplin esenţa Sa, pentru că ea le este ascunsă. Dar există semne clare şi sigure ale gloriei Sale în ceea ce El a făcut. Nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem. Ne putem îndrepta privirile spre orice parte a creaţiei şi o vom vedea îmbrăcată cu măsura gloriei pe care Dumnezeu i-a dat-o. În Romani 1:19 apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor prin lucrările făcute de El, aşa încât însuşirile Sale nevăzute, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, fiind înţelese de minte prin lucrările făcute de El.

Sunt atâtea lucruri în care se vede înţelepciunea Lui. Este adevărat că în zilele noastre oamenii de ştiinţă pot cerceta mult mai adânc secretele înţelepciunii divine. Ei se pot folosi de cunoştinţele lor pentru a observa mişcarea stelelor şi a planetelor, a soarelui şi a lunii. Ei pot măsura distanţa dintre corpurile cereşti şi le pot admira grandoarea. Dar aceasta nu înseamnă că noi care nu suntem oameni de ştiinţă avem o scuză pentru a nu-L recunoaşte pe Creatorul acestor lucruri. Noi avem ochi. Noi putem vedea cât de multe, cât de variate şi cât de ordonate sunt aceste corpuri cereşti. Este deci cât se poate de clar că Dumnezeu Şi-a revelat înţelepciunea prin aceste minunate lucrări faţă de TOATĂ omenirea.

În mod similar doctorul are nevoie de o înaltă calificare ca să poată înţelege pe deplin structura, frumuseţea şi funcţionalitatea unui trup omenesc. Cu toate acestea, toţi vom recunoaşte că alcătuirea generală a corpului omenesc dovedeşte marea îndemânare a Creatorului său. Cu adevărat „Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17:27). Deci, dacă ne-am opri privirile fie şi numai asupra trupului nostru, ca să descoperim măiestria mâinilor lui Dumnezeu, nu ne-am mai putea scuza pentru lenevia şi refuzul nostru de a-L căuta pe Dumnezeu. De fapt, lucrul acesta demonstrează cât sunt oamenii de nerecunoscători. Ei poartă în ei înşişi marile lucrări ale lui Dumnezeu şi darurile Sale nemărginite, dar se umflă de mândrie că sunt atât de dotaţi. Ei ar trebui să-l laude pe Cel care le-a dat aceste daruri.

Ca să nu fie obligaţi să folosească numele lui Dumnezeu, oamenii au folosit cuvântul „natură”. Ei susţin că „natura” a fost creatorul tuturor acestor lucruri minunate, de la complexitatea ochiului lor şi până la vârful degetului. Mai mult, iuţimea cu care lucrează mintea omului, puterile splendide ale raţionamentului său îl arată clar pe Creatorul lui. Şi totuţi oamenii se folosesc de aceste puteri date de Dumnezeu ca să facă război împotriva Lui.

Unii oameni spun că sufletul nu poate exista fără trup. Acesta moare în momentul morţii trupului. Sufletul însă funcţionează independent de trup. Când studiem cerul, lucrul acesta n-are nimic de-a face cu trupul. Nu cu trupurile noastre cugetăm la trecutul şi viitorul nostru, nu cu trupul ne amintim de ce am auzit sau reţinem în mintea noastră un tablou, o imagine, sau când dormim creăm în minte gânduri şi imagini. Acestea sunt semne ale lucrărilor pe care le-a făcut Dumnezeu în om. Semnele nemuririi nu pot fi niciodată şterse din natura omenească. Gândirea logică a fiecăruia dintre ne obligă să recunoaştem că există un Creator.

Alţi oameni au încercat să îndepărteze ideea unui Dumnezeu adevărat, afirmând că există un anume fel de minte cosmică care dă viaţă universului. Această idee îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu o umbră de putere, iar de o asemenea putere nu merită să te temi şi nu merită să i te închini. În chestiuni de o asemenea importanţă a-L confunda pe Dumnezeu cu lucrurile pe care El le-a creat sau cu activităţile desfăşurate de natură, care sunt şi ele supuse vrerii Sale, e o greşală mare care atrage după sine consecinţe serioase.

De aceea, ori de câte ori ne gândim la trupul nostru ar trebui să ne aducem aminte că există un singur Dumnezeu care stăpâneşte peste toate lucrurile. Dorinţa Lui este să ne întoarcem la El, să credem în El şi să ne închinăm Lui. Este împotriva oricărei gândiri sănătoase să ne folosim şi să ne bucurăm de darurile măreţe pe care ni le-a dat El, dar în acelaşi timp să-l ignorăm pe Dădătorul care continuă să ne binecuvânteze cu toate cele necesare.

Haideţi să examinăm lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Prin puterea Sa El ţine cerul şi pământul. El zguduie cerul cu tunetele Lui şi îl luminează cu fulgerele Lui. El învolburează aerul cu furtuni după care le potoleşte într-o clipă. El pune margini valurilor înspumate ale mării, le înalţă cu furie folosindu-se de vânturile sălbatice, după care aşterne din nou liniştea. Puterea lui Dumnezeu ne călăuzeşte gândurile spre veşnicia Lui. El, de la care se coboară toate lucrurile, trebuie să fie veşnic. El trebuie să existe prin El Însuşi.

Mai putem vedea lucrarea lui Dumnezeu şi în îndeletnicirile oamenilor. El este bun cu toţi oamenii şi totuşi El îşi arată lucrarea Sa într-o manieră prin care în mod continuu El este bun faţă de cel drept şi aspru faţă de cel rău. El ni se arată în judecarea crimei şi la fel de clar prin rolul Său de păzitor şi răzbunător al celui nevinovat. Faptul că uneori El permite ca cel rău să triumfe pentru o vreme şi cel nevinovat să sufere greul şi să fie asuprit de cel rău, nu ascunde dreptatea Sa. În contrast cu acest gând, când El pedepseşte o crimă noi ar trebui să învăţăm că El urăşte toate crimele. Şi când vedem că în prezent pe mulţi îi lasă nepedepsiţi, ar trebui să învăţăm că există o judecată viitoare când aceştia vor fi pedepsiţi.

În Psalmul 107 psalmistul ne vorbeşte despre grija lui Dumnezeu faţă de oameni. În acest psalm ni se spune cum Dumnezeu a ajutat într-un mod uimitor şi neaşteptat pe cei întristaţi, i-a păzit şi i-a călăuzit pe cei ce călătoreau prin pustie, a dat hrană celor flămânzi, a eliberat pe prinşii de război, a vindecat pe bolnavi, a făcut pământul să fie fertil şi a ridicat pe cei ce au fost înjosiţi. Mulţi oameni cred că asemenea evenimente sunt rezultate ale norocului, dar psalmistul ne arată că ele reprezintă grija lui Dumnezeu pentru poporul Său. El spune în continuare că acei care îşi dau seama de lucrul acesta vor înţelege cu adevărat care este bunătatea Domnului.

Când cunoaştem cu adevărat bunătatea Domnului, vom aştepta cu nerăbdare viaţa viitoare. Când cunoaştem că bunătatea ori asprimea lui Dumnezeu care se manifestă la un moment dat sunt incomplete, trebuie să concludem că viaţa aceasta este numai începutul. În lumea viitoare mila şi judecata vor fi pe deplin demonstrate. Când îi vedem pe cei evlavioşi că suferă din partea celor nedrepţi, iar cel nedrept trăieşte în confort, avem dreptate să credem că va exista o altă viaţă când cel bun şi cel rău vor primi răsplata pe care o merită.

Înţeleptul Augustin a spus: „Dacă fiecare păcat şi-ar primi acum pedeapsa s-ar putea să credem că nu va mai fi nici o judecată viitoare; şi dacă nici un păcat n-ar fi pedepsit imediat s-ar putea să credem că nu există aşa zisa putere şi grijă divină”.

În ciuda faptului că Dumnezeu Îşi arată clar puterea Lui veşnică în lucrarea mâinilor Sale, omenirea nu vrea să înveţe nimic din aceasta. De multe ori nu ne uităm la lumea naturală din jurul nostru şi nu ne gândim la Creator. Prea de multe ori spunem că evenimentele din viaţa noastră sunt întâmplări, în loc să credem că ele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Lucrările creaţiei strălucesc în jurul nostru ca nişte felinare ca să ne arate gloria Creatorului lor. Dar ele strălucesc degeaba. Nu le dăm prea mare importanţă. Dar pentru că ele există în jurul nostru nu ne putem scuza că n-am avut cum îl cunoaşte pe Dumnezeu. Oricum, în harul Său, Dumnezeu ne-a dat o altă călăuză, o lumină şi mai strălucitoare, care să ne aducă la adevărata cunoaştere a Creatorului nostru. Lumina aceea este Scriptura.

Pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Creatorul Său omul are nevoie de Scriptură.

Cu toate că prin creaţie Dumnezeu ne arată splendoarea gloriei Sale, ca să nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem, avem nevoie de un ajutor şi mai bun ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mai bine. De aceea, El ne-a dat lumina Cuvântului Său. Pentru cei pe care i-a ales pentru a-L cunoaşte în mod personal şi intim, Cuvântul Său este un privilegiu.

Unei persoane cu vederea slăbită îi este greu să citească două cuvinte într-o carte, dar dacă îşi foloseşte ochelarii va putea citi cu uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu Scripturile. Ele limpezesc cunoaşterea noastră despre Dumnezeu şi ni-L revelează în mod distinct. Din cauza aceasta Biblia este cel mai preţios cadou. Dumnezeu ne-a dat informaţia scrisă ca să nu fim nevoiţi să-L căutăm numai printre lucrările creaţiei.

Dumnezeu s-a făcut cunoascut scriitorilor Scripturii vorbindu-le în cuvinte omeneşti, dându-le viziuni şi învăţându-i ce să scrie. Având la-ndemâna lor toate aceste mijloace de cunoaştere a voinţei lui Dumnezeu ei au fost siguri de acurateţea învăţăturii pe care au primit-o şi au fost siguri că ea venea de la Dumnezeu. Dumnezeu şi-a ferit adevărul Său de orice suspiciune. Aceste adevăruri au fost înregistrate într-o formă scrisă, accesibilă tuturor oamenilor, pentru a fi folosite de generaţiile care vor urma. Scopul suprem al cărţilor legii şi a profeţilor a fost să mărturisească despre Cristos; dar Scripturile au mai fost lăsate şi pentru a face deosebire între Dumnezeul celadevărat, Creatorul cerului şi al pământului, şi întreaga mulţime de falşi dumnezei.

Putem spune deci cu fermitate că este folositor ca omul să admire gloria lui Dumnezeu pe care El o arată în creaţia Sa. La fel se recomandă ca el să citească Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să-l citim dacă vrem să creştem în cunoaşterea noastră despre Creator. N-avem cum învăţa doctrinele adevărate dacă nu le învăţăm din Sfintele Scripturi.

Când vedem cât de repede îl poate uita mintea omenească pe Dumnezeu, ne dăm seama cât de necesar a fost ca adevărul Lui să fie scris. Dacă nu cunoaştem Cuvântul Lui niciodată nu ne vom atinge scopul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Este interesant de observat că acelaşi profet care ne spune că cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi că succesiunea continuă a zilelor şi a nopţilor vesteşte puterea Sa, continuă după aceea să spună: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul. Mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Psalmul. 19).

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

 

Credincioşii trebuie să ştie sigur că Scripturile au venit din cer. E o greşeală serioasă să afirmăm că Scriptura îşi datorează toată importanţa ei consimţământului bisericii. Adevărul veşnic şi neschimbător al lui Dumnezeu nu depinde de felul cum judecă omul. Biserica a spus că ea trebuie să decidă ce anume trebuie inclus în Biblie[1]. Dar aceasta s-a spus pentru că biserica a dorit ca oamenii simpli să creadă că ea are toată puterea. Noi nu depindem de judecata omului. Dacă ar fi aşa, un om care are conştiinţa pătată ar putea cere ajutor numai de la oameni ca el. Omul însă poate apela la Scriptură, ca să afle speranţă şi viaţa veşnică.

Pavel ne spune că Biserica este zidită pe temelia apostolilor şi a prorocilor. Dacă considerăm lucrul acesta un adevăr, trebuie să ne dăm seama că ceea ce au scris ei în Scripturi a fost acceptat ca o doctrină adevărată încă înainte ca Biserica să fi început să se dezvolte. Da, Scripturile au avut autoritate în faţa Bisericii.

Cel mai puternic argument din Scriptură este: „Aşa vorbeşte Domnul”. Profeţii şi apostolii nu s-au lăudat cu înţelepciunea lor proprie. Ei au pus pe primul loc numele sfânt al lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să asculte de acest nume. Dacă vrem să eliberăm conştiinţa oamenilor din ghearele îndoielii şi ale nesiguranţei, trebuie să avem ca temelie a credinţei noastre ceva mult mai presus decât argumentele şi deciziile oamenilor. Această superioară temelie a credinţei este mărturia din noi a Duhului Sfânt.

Nu-ţi foloseşte la nimic să încerci să încurajezi credinţa în Scripturi numai prin argument. Chiar dacă-l convingi pe ascultătorul tău să accepte Scripturile, el o face numai intelectual. Argumentul nu va crea credinţa neclintită necesară unei vieţi evlavioase.

Oamenii din lume cred că religia este în minte. Ei cer să fie convinşi cu argumente puternice că Moise şi profeţii au vorbit prin inspiraţie divină. Acestora eu le răspund că mărturia Duhului stă deasupra oricărui argument. Singurul mod de a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu este prin ceea ce a spus El despre Sine în Scripturi. În acelaşi fel, Scripturile Sale vor fi primite în inimile oamenilor numai când acestea vor fi mărturisite de Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care a vorbit prin profeţi trebuie să intre în inimile noastre ca să ne convingă că ei au înregistrat cu credincioşie mesajul care le-a fost dat. Isaia afirmă aceasta cu claritate: „Duhul Meu care Se odihneşte peste tine şi cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura urmaşilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum şi pentru totdeauna” (Isaia 59:21).

Ce zice Isaia trebuie crezut fără ezitare. Omul a cărui inimă este cercetată de Duhul se bizuie în mod ferm pe Scripturi. Scriptura este propria ei dovadă. Ea nu are nevoie de dovezi sau argumente aduse de om. Adevărul Scripturii ne este mărturisit de Duhul Sfânt. Nu există o mărturie mai bună.

Prin însăşi măreţia ei, Scriptura ne porunceşte să trăim cu reverenţă, dar porunca ei nu schimbă nimic în noi până nu suntem cercetaţi şi călăuziţi de Duhul. Când se întâmplă acest lucru suntem luminaţi prin puterea Lui. Lumina necesară credinţei că Scriptura vine de la Dumnezeu n-o primim nici prin propria noastră judecată, nici prin înţelepciunea altor oameni . Duhul Sfânt ne dă certitudinea că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte în Scriptură după ce mai întâi s-a folosit de oameni aleşi de El care să scrie Cuvântul Său.

Există dovezi solide şi raţionale care confirmă adevărul sfintelor Scripturi.

Numai după ce primim această certitudine de la Duhul Sfânt şi după ce acceptăm Scriptura cu respectul pe care îl merită, argumentele raţionale devin nişte ajutoare pentru credinţă. Credinţa noastră este minunat confirmată când ţinem seama de ordinea şi aranjamentul în care apare abundenţa de înţelepciune divină în Biblie. În Biblie vedem puritatea nepământescă a doctrinei ei şi frumuseţea tuturor faţetelor acestei înţelepciuni. Inimile noastru sunt şi mai mult convinse, când observăm că admiraţia noastră este stârnită nu prin frumuseţile limbajului, ci prin demnitatea lucrurilor revelate.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată prin faptul că marile taine ale împărăţiei cerului sunt de obicei relatate într-un stil simplu. Nici un om nu poate spune că puterea cuvintelor stă în frumuseţea limbajului folosit. Adevărurile sunt prea măreţe ca să aibă nevoie de ajutorul artificial al cuvintelor bine potrivite. Pavel a spus aceasta când le-a vorbit corintenilor despre credinţa lor învăţându-i că aceasta nu se fondează pe înţelepciunea omului, ci pe puterea lui Dumnezeu, pentru că predicarea Cuvântului Său n-a fost făcută prin discursuri convingătoare ieşite din înţelepciunea omului, ci a avut dovezi date de duhul şi de puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:4).

Scripura conţine o putere care nu poate fi găsită în nici o altă scriere omenească, oricât de măreţ şi frumos ar fi limbajul ei. Alte cărţi te pot captiva sau încânta, dar Cuvântul lui Dumnezeu poate intra în inima ta şi-ţi poate schimba cele mai adânci sentimente.

Unii dintre profeţi au scris folosind un stil elegant şi bine lustruit, a cărui frumuseţe poate fi asemănată cu cea a marilor scriitori ai lumii. În felul acesta Duhul Sfânt ne demonstrează că ar fi fost la fel de uşor să folosească acest stil peste tot în Scriptură. Dar măreţia lui Dumnezeu este văzută la fel de clar şi în limbajul obişnuit al lui Ieremia şi al lui Amos cum este văzută şi în limbajul lui David şi Isaia.

Câteva dovezi ale autorităţii Vechiului Testament. Ne dăm seama că Moise spune adevărul când aflăm că el include informaţii care nu sunt favorabile propriei sale familii. El era un membru al familiei lui Levi. Totuşi el a scris: „Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie” (Gen. 49:5). La fel de bine ar fi putut evita să relateze nemulţumirile fratelui şi surorii sale, dar el le înregistrează cu credincioşie (Numeri 12:1).

El relateză multe minuni. Cei care pun sub semnul întrebării adevărul acestor întâmplări ar trebui să observe că nimeni nu s-a împotrivit când Moise le-a proclamat înaintea adunării. Era imposibil ca Moise să fi relatat lucruri neadevărate din moment ce aceşti oameni fuseseră martori oculari ai acelor evenimente. Nici un om n-a obiectat când Moise a scris despre mana din cer, apa din stâncă, norul de deasupra cortului sau tunetul glasului lui Dumnezeu când a vorbit de pe munte.

În vremea când a scris Isaia, Iuda trăia în pace, dar el a vestit distrugerea Ierusalimului şi exilul, şi chiar eliberarea pe care a dat-o împăratul Cir. Lucrul acesta s-a scris cu o sută de ani înainte de naşterea lui Cir. În vremea când poporul nici măcar nu fusese luat rob, Ieremia a prezis că robia va dura şaptezeci de ani.

Câteva dovezi ale autorităţii Noului Testament. Trei dintre scriitorii Evangheliilor ne relatează evenimentele într-un stil simplu şi neornamentat, şi totuşi chiar şi în aceste trei Evanghelii predicile lui Cristos merită toată admiraţia noastră. Scrierile lui Pavel şi ale lui Petru obligă admiraţia noastră. În Noul Testament vedem oameni înnoiţi. Ne aducem aminte că Matei a fost luat de la vamă, Petru şi Ioan şi-au abandonat bărcile de pescuit, iar Pavel era duşmanul declarat şi prigonitorul nemilos al creştinilor.

Dumnezeu a păstrat Cuvântul Său scris pentru noi de-a lungul miilor de ani. El l-a păstrat ca o mărturie scrisă despre Sine Însuşi.

Dumnezeu nu doreşte ca oamenii să neglijeze Scriptura şi să caute noi descoperiri.

Există oameni care pretind cu mândrie că sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. Aceştia îi dispreţuiesc pe cei fideli „slovei aducătoare de moarte”. Dacă ei susţin că sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, este o prostie să crezi că această nouă revelaţie ar fi diferită de cea care a fost dată apostolilor şi profeţilor care au scris Cuvântul lui Dumnezeu.

Odată Pavel a fost dus până în al treilea cer. El a avut dreptul, dacă cineva a avut acest drept, să spună că i s-a dat o revelaţie deosebită, dar în ciuda acestui fapt el s-a folosit de Scriptură şi l-a încurajat pe Timotei să facă acelaşi lucru. El dă cinste Scripturii spunând că ea este „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16,17).

Când Domnul nostru le-a promis Duhul Său cel Sfânt, El a spus că acesta nu va vorbi despre Sine, ci le va aduce aminte de învăţătura pe care Cristos le-a dat-o prin viu grai. Promisiunea Lui deci spunea că Duhul nu va da revelaţii noi şi neauzite până atunci. El va întări în inimile noastre aceleaşi doctrine pe care ni le-a dat Cristos prin Evanghelia Sa.

Lucrul acesta trebuie înţeles foarte clar. Cei care doresc să aibă un câştig şi o binecuvântare din partea Duhului lui Dumnezeu trebuie să persevereze în citirea Scripturii şi în ascultarea glasului ei.

Celor ce spun că este o înjosire ca Duhul lui Dumnezeu, care este deasupra tuturor lucrurilor, să se supună Scripturii, le puteţi răspunde că pentru Duhul nu este nici o dezonoare să fie compatibil cu El însuşi. El este autorul Scripturii şi El nu se poate schimba.

A spune că cei care se supun Scripturii sunt sub robia „slovei care omoară” înseamnă să te joci cu vorbele. Când Pavel a spus că slova omoară (2 Corinteni 3:6) el se împotrivea falşilor apostoli care încă ţineau de lege şi nu voiau să accepte noua lege a harului lui Dumnezeu prin Cristos. Într-adevăr, legea omoară când este separată de harul lui Cristos. Când ea este puternic împregnată în inimă de Duhul şi-L prezintă pe Cristos, ea este Cuvântul Vieţii.

Adevărata reverenţă faţă de Cuvânt pune stăpânire pe inimile noastre atunci când lumina Duhului ne ajută să-L vedem pe Cristos în Scripturi; şi, pe de altă parte, noi urăm de bine, fără teama de o iluzie, acelui Duh pe care îl recunoaştem după asemănarea lui cu Cuvântul Său.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

[1]Calvin vorbeşte despre biserica Romano-Catolică din vremea lui.

…voi, părinților….. creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului

Este o poruncă dată părinților.
Nu învățătorilor de școală duminicală.
Nici nu există o astfel de slujbă în adunare.
Dacă ar fi, ce simplu ar fi fost să fi scris: El a rânduit în biserica, întâi apostoli, apoi…apoi….învățători de copii.
Nici pomeneală.
Slujba învățării copiilor este dată de Domnul părinților, în mod special mamelor.
Ce seamănă omul aceea va secera!
Nimeni nu va secera ce se va ruga să secere.
E o înșelare comună să ignori educația, așteptând totul de la regenerare, de la ”atingerea Duhului”.
Mama și bunica lui Timotei n-au făcut-o.
Această greșeală o fac astăzi în masă mai ales așa zișii carismatici, sau cei de tentă carismatică și mulți din cei influențați de ei.
”Domnul le va schimba inima” zic unii despre propriii copii lăsați de izbeliște în fața jertfelor moabite ale net-ului și tv-ului.
Cu siguranță o va schimba …spre lucrurile semănate.
Nicidecum spre altceva.
Astăzi toată educația este abandonată în seama bisericii.
Biserica s-a transformat însă dintr-un loc al învățării într-unul al show-ului, al divertismentului.
Tinerii merg acolo goi și ies beți, nu hrăniți.
Cercetarea de sine nu face parte din meniul servit de clerul impus de securiști peste turme formate după chipul PCR.
Este o situație de plâns, iar când cineva dă preșul puțin la o parte și iese mirosul, celor care ar fi trebuit  să strige li se face brusc rău.
Ce n-a spus amvonul (rechiziționat de securiști), a spus tastatura.
Și spune.
Nu se poate schimba firea pământească educată să se comporte religios. Eu nu în acest scop scriu.
Nu e nici o pagubă chinul ei.
Nu e slujba nimănui s-o oprească, nu e o slujbă duhovnicească să oprești un om de a se strofoca.
Însă vestirea Adevărului este o slujbă duhovnicească, iar de câte ori un om se întoarce la Domnul, vălul este luat.
Prețuirea Cuvântului, grija de a nu-L călca se numește credință, o virtute disprețuită azi, în lumea flămândă de compromis și înspăimântată de ocară.
Dacă câte unul pe an din cei ce citesc ce scriu, este încurajat și întărit în omul lăuntric ca să nu se aplece sub un jug nedrept, știu că n-am scris degeaba.
Mărit să fie Domnul!

Școala părintească

”….părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, înmustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4

Se vorbește despre Homeschooling(Școala de acasă) ca alternativă la școala de la școală, la școala de stat.

Se cântăresc doar două alternative, răul școlii de stat și binele școlii de casă.
Mai există de ceva vreme școala duminicală: școala bisericii, școala paralelă cu programul din church ținută de învățătorii de școală duminicală.
Mai este școala de vacanță…..
Mai sunt tabere, cursuri, grupuri, studii, etc.
Slavă Domnului!
Orice școală e bună, ideea de învățare nu putrezește.
Frații hutteriți au fost primii, care au introdus în coloniile lor școala pentru toți copiii de la 3 ani în sus. Analfabetism 0% din anii 1500. Fratele Comenius s-a născut după mai bine de 100 de ani. A scris Didactica Magna, cartea după care s-au croit toate școlile lumii. Au trăit pe aproape. Comenius a trăit chiar 7 ani în Transilvania, la Szarospatak. Hutteriții erau la Vinț.
Mai este o școală despre care ne îndeamnă apostolul: școala părintească. ”….și voi părinților …creșteți-i”, nu voi învățătorilor de școală duminicală sau liderilor de tineret. N-am citit despre astfel de personaje în Biblie.
Am promis că o să scriu despre Școala cu copiii.
Cei care cred în evoluția omenirii vor spune că avem dreptul să călcăm Cuvântul în numele modernismului. E fals. N-a evoluat nimic. De la potop sunt aprox. 4500 de ani. Istoria e tare scurtă. Evoluția e un accident, o cursă în gândirea celui ce-o rumegă. Să lăsăm Cuvântul scris, citit, auzit, crezut și aplicat fără modificări de nici un fel. Să nu urmăm calea lui Ieroboam.
M-a frământat problema.
E puțin scris în Biblie despre școală cu copii. Doar atât(Ef 6:4)….și exemplul lui Timotei:”…din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire..” Nimic cu țintă sigură.
Scripturile nu mântuie, dar pot da  înțelepciune.
Înțelepciunea nu mântuie, dar duce într-acolo.
E o probabilitate aici.
Sfintele Scripturi ale lui Timotei erau Vechiul Testament. Dacă lui Timotei ca prunc, acest Vechi Testament i-a putut da înțelepciune care duce la mântuire și pruncilor noștri poate. Dacă părinților din secolul unu le spune ca EI să-și crească copiii în mustrarea(frica) și învățătura Domnului și nouă ne spune.
Cum?
Simplu, ca la școală. Dacă Dumnezeu ne zice ceva să facem înseamnă că putem face. Sau nu cumva vom zice că suntem dotați doar de la gât în jos ca să procreem doar carne! Avem și suflet și duh și înțelepciune și ceea ce mai trebuie pentru a educa niște firi rebele. Ca creștini suntem chemați să ne judecăm pe noi înșine, niște adulți vicleni și nesupuși, neiubitori de cruce, cu cât mai mult vom putea să ne învățăm copiii care înoată în inocență și stau în mâinile noastre ca un burete uscat.
În ce îi punem?
Să-i scufundăm în Cuvânt.
Cuvântul este Cristos.
Vechiul Testament este Cristos. Ușor și plăcut de înțeles de către niște copii.
Dusul copiilor la biserică și bizuirea pe atâta este o mare amăgire. În marea majoritate a bisericilor din lume nu este proclamat Cristos ca Domn. Eventual ca mântuitor, ca ajutor. Nu este predicat harul, ci legea.
Ca unul care de 20 de ani nu mai merg la nici o biserică, nu mai stau în fața nici unui amvon(și cu siguranță nici în spate, niciodată) am judecat în lumina Cuvântului ce fac cu copiii mei. În Cuvânt nu am găsit Școală duminicală, nici duminică, nici pastor, nici biserică, nici program.
Ne-am rugat mult împreună cu soția.
Ca răspuns la rugăciune am primit înțelegerea că ”Învățătura Domnului”este Vechiul Testament:”aceste lucruri au fost scrise pentru învățătura voastră”.
Și am început să-i învăț Vechiul Testament. Am început cu creația. Apoi cu cronologia.
Ca la școală. Cel puțin două ore pe săptămână. În paralel cu școala de stat.
Merge. Iată, sunt aproape doi ani. Dă roade, copiilor chiar le place.
Citit Biblia pe rând fiecare, întrebări, recapitulări, răspunsuri.
Am fost la un frate în casă, tot ”dizident” și el, fără biserică, fără cult, fără popă, dar cu 3 copii binecuvântați și cu Domnul Isus strălucind în inima lui. Am văzut nuiaua în grindă(stă la țară).
-Ce-i cu aia acolo?
-Păi, mai trebuie, că ei nu înțeleg Harul, la ei trebuie legea.
-Și cum vei trece de la  lege la Har?…
…….
Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.
Dar în imaginile Vechiului Testament găsim pilde extreme prin care Dumnezeu face trecerea. În evanghelii iar.
Cartea Iov e o confruntare între 3 legaliști doxați de principii și un om plin de Har care crede chiar când nu înțelege deplin căile Stăpânului, Tatălui.
Vă recomand să începeți acest fel de școală, dacă o faceți, s-o continuați. Școala părinților cu copiii în Cuvântul Tatălui e slujba lui Iosif. Iosif și-a dat copiii să-i fie înfiați de Iacov, Tatăl Lui. Au fost numărați printre fiii lui Israel: Manase(uitare) și Efraim(rodire).
Să ne dăm și noi copiii noștri Tatălui nostru să-i înfieze. Să-i umplem cu Cuvântul Lui, cu Învățătura Lui! să fie numărați printre fii Lui.
Vouă, părinților vă este scris, nu altora!

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.