Sapte Beneficii ale sangelui Domnului Isus Hristos…Armele celui rău-Mîndria, deșertăciunea, pofta și Instrumentele lui- Frica, supărarea, îndoiala, nebunia(distracția), păcatul(fărădelegea), depresiunea, lenea, lăcomia, mîndria, aroganța, invidia, cearta, minciuna, vorbirea de rău, furia, (Gal.cap.5) nu sunt atotputernice :Cum să deosebim prorocii și învățătorii advărați de cei falși? Isus este Darul…Binecuvîntați Sunt Cei Ce-L Cunosc și-L Acceptă… Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…Mana profetica – Puterea sangelui lui Isus…Minciuna MANTUIRII IN TEOLOGIA ORTODOXA are picioare scurte – Cristian Florea , Preoti Convertiti, reforma spirituala…Catedrala Mantuirii Neamului,partea a 3 a…Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…GOLGOTA[(Locul) Craniu(lui)]… Care e semnificația sângelui lui Cristos? Împărtășirea cu trupul și sângele lui Isus… Revelarea sangelui varsat… Sângele lui Abel şi sângele lui Isus România(Europa si intreaga Lume) are nevoie de o  (Credinta) Ortodoxie Reformată- Conţinutul unei Reforme- Strigătul României şi al Europei după Viaţă Hristică! Cu dragoste de Om si de neam- Iosif Ţon…CURAJUL DE A SCHIMBA CE TREBUIE SCHIMBAT… Iosif Ţon-SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE...Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi…Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global…Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul! Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie; CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU); Apocalipsa, Cap. 17, 18 si Cap.19, de Walter Scott; Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele; Prada naziștilor trimisă la Vatican; Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial;Dacă donarea unui rinichi costă atât de mult; Dacă transfuzia cu sânge decurge greoi, de ce nu primim gratis Sângele vieţii veşnice, sănătoase, care izvorăşte pentru fiecare, din “Fântâna “Cristică, Nesecată? De ce nu-i permitem să se întrupeze în noi Darul Dumnezeiesc –Izvorul cu Apă Vie, plămădit din toate Bunătăţile Învăţăturile şi Frumuseţile Cosmice? Dacă pentru PACEA dintre ţări, mor popoare şi cheltuim atât de mult, pentru împăcarea cu noi, cu vrăjmaşii, dar şi cu Dumnezeu, de ce nu primim moartea, îngroparea şi Învierea Lui, prin care ne scapă de orice avem şi ştim, căci fără el nu putem face nimic bun, fiindcă nu locuieşte nimic bun în noi (Rom. cap.7); Numai conectaţi la Sursa sângelui, gândirii şi înfăptuirii lui (Fil.2/13) ne spală, ne scapă de orice mizerie, răutate, inclusiv de matriţa inamicului cosmic numărul unu şi de eul adamic-teroristul care ne sclavagizează, pentru a ne umple cu Învăţătura, cu Dragostea, Iertarea, Credinţa, Bunătatea, cu Prinţul Păcii, care este Totul Totului TOT! “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!” Ioan 14:27…Puterea din “Ochiul dracului”- Dezumanizarea umanității – partea a șaptea; Curva îmbătată de sângele sfinților

…LA MASSONERIA DEL TERZO MILLENNIO; Lumea este condusă din umbră de șeful Papei ? Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” ! Noua ordine mondială şi noua religie satanică New Age; Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate… ADN-ul din organismele modificate genetic se infiltrează în sângele gazdei; Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra ! Vaccinurile ne transformă în mutant; Rockefeller si inceputul otravirii noastre; Lumea(Komunisto-kretinoida) lui Putin; CINE AU FOST ADEVĂRAŢII VINOVAŢI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL; Comunism, capitalism sau ALTCEVA? VI- O facem de oaie ca popor mioritic sau zburăm cu vulturii? Stapanii din umbra, de Daniel Estulin… Clubul Bilderberg. Stapanii lumii, de Cristina Martin; Polemica despre pasapoartele biometrice si 666, asa numitul numar al Fiarei; DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa; Joaca de-a (in)justutia… Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul Tel Drum – Liviu Dragnea; ÎNTREBAREA ZILEI: CINE SUNT ”CRETINII”, ”IDIOȚII”, ”ANALFABEȚII” ȘI ”TICĂLOȘII” LUI DÎNCU? Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze… Și ei sunt oamenii lui Putin? Pentru ca Adrian Nastase si tot neamul lui a creat burghezia komunista prin privati-hotie,c-am tarziu-o primeste in barba de la…Claudiu Năsui: „Desființăm sinecurile administratorilor speciali pentru privatizare din companiile de stat”; Kriminalul Iliescu a negociat cu Gorbaciov vanzarea Romaniei si a Moldovei;

Iliescu,prin ghearele sale-Nastase,Vacaroiu si alti iscarioteni,inclusiv  prin forfecarea preturilor  si exploziz dobanzilor falite au distrus tara… 1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic; Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească; Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989; Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie; Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989; Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara; Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu; Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”; „Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume; Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.” Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime” ;  PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC; Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V); ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru… Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă…

Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu

Lăudați-L și Închinați-vă Fiului, Pentru că El este Calea către Tatăl / Cinstiți-L pe Cel Care este Trimis de către Tatăl… Aceasta Îl Cinstește pe Tatăl

 

 

 

Plinatatea lui Dumnezeu – darul lui Dumnezeu pentru tine

 

Ce s-a intamplat la Golgota?

GOLGOTA

[(Locul) Craniu(lui)]

Loc în afara Ierusalimului (totuși, nu departe de oraș), unde Isus Cristos a fost țintuit pe stâlp (Mt 27:33; Ioa 19:17-22; Ev 13:12). În apropiere se aflau un drum și o grădină cu un mormânt (Mt 27:39; Ioa 19:41). „Golgota”, sau „Locul Craniului”, este numită și „Calvar” (Lu 23:33, KJ), termen ce provine din latinescul calvaria (craniu). Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar arată că unii au putut privi de la distanță țintuirea lui Isus (Mr 15:40; Lu 23:49).

Potrivit tradiției, Golgota și mormântul lui Isus s-au aflat pe locul unde astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. În secolul al IV-lea e.n., împăratul Constantin l-a însărcinat pe episcopul Macarie să identifice locul unde a fost țintuit Isus și mormântul unde a fost pus. Episcopul a stabilit că locul căutat era cel pe care împăratul Adrian ridicase un templu pentru zeița Afrodita (Venus). Prin urmare, Constantin a ordonat demolarea templului și construirea unei bazilici, care, mai târziu, a fost extinsă și modificată, devenind astfel Biserica Sfântului Mormânt. Săpăturile arheologice efectuate începând din 1960 arată că zona a fost un cimitir, despre care se crede că datează din secolul I e.n. Deși se află în interiorului zidurilor actualului Ierusalim, se crede că pe vremea lui Isus locul se afla în afara zidurilor orașului.

Un alt loc despre care s-a sugerat că ar corespunde locului unde a fost țintuit Isus este o stâncă aflată la 230 m nord-est de Poarta Damascului. Stânca este cunoscută în prezent cu numele „Calvarul lui Gordon”. În 1842 s-a sugerat că aici ar fi fost, în realitate, Golgota și mormântul lui Isus. În 1883, generalul britanic C. G. Gordon, un erou militar, a susținut public această identificare. Identificarea însă nu se baza decât pe supoziții. Gabriel Barkay, pe baza dovezilor arheologice existente, arată că Mormântul din grădină, aflat în apropiere, care le este prezentat deseori turiștilor drept mormântul lui Isus, a fost săpat și folosit în secolul al VIII-lea sau al VII-lea î.e.n. Acest lucru nu corespunde descrierii din Ioan 19:41, unde se vorbește despre „un mormânt de amintire nou, în care nu mai fusese pus nimeni” (Biblical Archaeology Review, martie/aprilie 1986, p. 50).

Un rol determinant în identificarea Golgotei l-a avut de multe ori sentimentul de apartenență religioasă. Nu există dovezi arheologice care să confirme că actualul Calvar al lui Gordon corespunde Golgotei. Cât despre identificarea cu locul unde se află Biserica Sfântului Mormânt, aceasta, e adevărat, ia în calcul unele descoperiri arheologice, dar se bazează în mare măsură pe o tradiție din secolul al IV-lea. În Biblical Archaeology Review (mai/iunie 1986, p. 38) se spune: „Nu putem fi siguri că Isus a fost îngropat în locul unde se află azi Biserica Sfântului Mormânt, dar, în mod categoric, nu există niciun alt loc care să prezinte mai multă credibilitate”. Prin urmare, identificarea Golgotei se bazează pe simple presupuneri.

Folosirea noului testament în citirea vechiului testament

---

1. Ţine minte că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).

2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.

3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele „pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.

4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).

5. Să cunoşti scopurile legii:

a. să descopere păcatul -„deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)

b. să ne conducă la Isus – „Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)

c. să „cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)

d. „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)

6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).

7. Caută să descoperi „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, „dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.

8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -„În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).

9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti „sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub „legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.

10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – „tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):

a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)

b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)

c. caută să găseşti „icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), „asemănări” (Evrei 9.9) „chipuri” (Evrei 9:23-24) şi „umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.

Elementele de bază ale studiului biblic inductiv

---

Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.

Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.

Responsabilitatea studiului biblic

Obiectiv: de la nişte „ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!

Faceţi cunoştinţă cu creştinul senzual!

Conform unei definiţii a dicţionarului, senzual înseamnă „extrem de susceptibil influenţării simţurilor”. Astfel creştinul senzual este „cel ce găseşte desfătare doar în obţinerea senzaţiei de plăcere”, etc. Creştinul senzual este cel ce trăieşte după simţurile sale, care depinde de satisfacerea lor şi care nu se călăuzeşte după înţelegerea sa a Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi convins să participe la servicii, să se închine, să studieze, să-şi formeze discipline spirituale, şi să slujească decât dacă „simte aşa”. Dacă nu are chef sau nu simte că ar vrea, nu face acele lucruri! Viaţa lui creştină este eficientă atâta vreme cât sentimentele sale sunt intense. Când cunoaşte o euforie spirituală, el este un uragan de activităţi pentru Dumnezeu. Când este deprimat, este un leneş spiritual. În permanenţă acesta caută experienţe noi şi proaspete ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru a determina care este Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele sale interioare devin testul final al adevărului.

Creştinul senzual nu are nevoie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru că deja el este obişnuit să determine voia lui Dumnezeu după simţămintele sale. El nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, ci doreşte să-l experimenteze. Pentru el, credinţa ca a unui copil, ce trebuie arătată, reprezintă echivalentul ignoranţei. Crede că atunci când suntem îndemnaţi să avem o astfel de credinţă, înseamnă să avem o credinţă fără conţinut şi fără pricepere. El nu ştie că Biblia spune, „Fratilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (1 Cor.14:20), sau, „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunostinţă…” (1 Tes.4:13).

Creştinul senzual îşi continuă fericit viaţa spirituală până ce dau peste el necazurile şi încercările. Atunci nu mai este fericit şi cedează. De regulă, adoptă un fel de teologie sentimentală în care experienţa câştigă întâietate înaintea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Legea supremă a creştinului senzual constă în evitarea cu orice preţ a simţămintelor neplăcute. Stabilitatea acestuia în relaţia cu Dumnezeu se poate obţine doar prin angajarea serioasă a minţii în studiul Cuvântului scris.

În timp ce creştinii se maturizează în înţelegerea doctrinei biblice ei devin mai stabili în gândirea şi experienţa lor care este modelată de neschimbătoarele principii biblice.

R.C. Sproul, „Knowing The Scriptures”

Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14

Victorie – asaltaţi de duşman: „Este scris!”

Sfinţenie – Ps.119:9-11 „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! „

Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.

Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.

În cuvintele lui E.M.Bounds:

„…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”

Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:

Psalmul 119:18 „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:

Efes.1:17, 18 „Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”

„Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”

Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!

Câteva metode recunoscute de studiu biblic

Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.

Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. „Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.

Ce este metoda „trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.

Metoda „trambulinei”, a „rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, „despre ce a fost studiul?”, „a avut vreo temă?” „Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!

Mulţi folosesc metoda („C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.

Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, „predicarea cosmică”; „rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).

Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!

Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte „citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.

În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi

Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.

Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:

Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)

Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.

Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce „împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).

Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.

Observaţia

Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind

în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).

Caracteristicile de bază ale observării

Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!

Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină

Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: „Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: „Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: „Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)

Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: „întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)

Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.

Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz

Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.

– „Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.

– „Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.

Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic „foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: „Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.

Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. „Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.

Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi „alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.

În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.

La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.

„Asta e bine”, a început el, „un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:

„Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”

A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:

„Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, „de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”

Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:

„Nu vezi, încă?”

„Nu”, am răspuns. „Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.

„Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, „dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.

Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.

Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.

„Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, „desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.

„Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.

„E bine, e bine!” a repetat el, „însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. „Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.

Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.

La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:

„Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!

În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!

Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.

„Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, „până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”¹

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

---

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger

---

Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

Tradus de Iulian Porumb

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul

---

Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

Tradus de Lacrisa Novac

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

---

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

* „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare„Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă„. John Owen

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

„Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

EGOISMUL ESTE RADACINA RAULUI

DE LA EGOISM S-A AJUNS LA TOATE FORMELE DE RAUTATE. SE POATE SPUNE, ASADAR, CA ESENTA RAUTATII, CA SI SAMANTA RAUTATII, ESTE EGOISMUL.

 

 

Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre  modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea.Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acoperea vinovăția.

 

Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția  ogorului lui. Abel va fi zis că  numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.

 

Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!

 

Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.

 

Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!

 

Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate  în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.

 

Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de sine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.

 

Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.

 

Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).

 

În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?

 

CHIPUL LUI DUMNEZEU IN NOI

SCOPUL CU CARE AM FOST CREATI ESTE SA FIM PERSOANE CARE INTRA IN RELATII INTIME CU PERSOANELE DIN SFANTA TREIME.

 

 

Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.

 

Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea” sau faptul că „omul este o fiinţă raţională” este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional”.

 

Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea”, sau faptul că omul este „o fiinţă personală”, sau o persoană.

 

O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia” deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine”, adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.

 

Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.

 

Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu” în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).

 

Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.

 

Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!

 

Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.

 

 

 

 

BUNATATE SI IUBIRE

CAND VORBIM DESPRE BUNATATE, SA VORBIM SI DESPRE IUBIRE SI CAND VORBIM DESPRE IUBIRE, SA VORBIM SI DESPRE BUNATATE.

 

Se petrece o mare revoluţie în ştiinţele umane de când neurologii au descoperit că creierul uman este structurat pentru bunătate. Adică, atunci când mintea noastră nutreşte gânduri de bunătate, creierul comandă producerea unor substanţe care dau o stare de mulţumire, de împlinire, de fericire. Dimpotrivă, când în minte este duşmănie şi gânduri îndreptate spre a face rău, creierul produce substanţe de stres, de răspuns la frică şi la primejdie şi acestea, pe lungă durată, ne îmbolnăvesc diferite organe vitale.

 

În ultima vreme am citit mai multe cărţi scrise de medici, unii creştini alţii budişti, care vorbesc de iubire, ca fiind cea pentru care a fost structurat creierul uman şi că iubirea este cea care face ca tot organismul să funcţioneze bine. Argumentele lor se bazează atât pe ceea ce constată din neurologie, cât şi din experienţa lor îndelungată cu bolnavii, care se vindecă atunci când sunt învăţaţi să iubească.

 

Este clar că omul este făcut atât pentru bunătate cât şi pentru iubire. Este foarte instructiv să vedem cum le combină Domnul Isus:

 

„Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui Prea Înalt: căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.

 

„Fiţi dar milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

 

Adică, să iubiţi pe toţi oamenii (inclusiv pe cei ce v-au făcut rău!), fiindcă şi Tatăl vostru Cel ceresc este bun şi cu cei răi. Aşadar, fiţi milostivi aşa cum este El.

 

Arta poetică ebraică ne învaţă să repetăm acelaşi lucru de mai multe ori, dar cu cuvinte diferite,  care transmit aceeaşi idee. Aici, a iubi, a fi bun şi a fi milostiv transmit aceeaşi idee, deşi termenii nu sunt chiar identici.

 

Apostolul Pavel face aceeaşi combinaţie; scriind: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4).

 

Un text care ne ajută să facem un pas mai departe în înţelegerea acestor termeni este „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, unde Pavel scrie că „dragostea este plină de bunătate” (1 Cor.13:4).  Aşa sună textul în traducerea Cornilescu. Conform acestei traduceri, am deduce că în conţinutul ei interior iubirea este bunătate. Dar uitându-ne la textul în limba greacă, vedem că Pavel scrie că „dragostea te face bun”! Când iubeşti, nici măcar nu te poţi gândi să faci rău celui pe care-l iubeşti. De aceea, Pavel scrie că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Când iubeşti, totul în tine vrea binele celui iubit. Iubirea te condiţionează pentru bunătate.

 

Pe baza acestor texte, putem să spunem că iubirea este atitudinea interioară, iar bunătatea este exprimarea în afară a iubirii interioare.

 

Putem de asemenea să spunem că Vechiul Testament proclamă bunătatea lui Dumnezeu, iar Noul Testament proclamă iubirea lui Dumnezeu manifestată prin bunătatea Lui: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor.5:19). Acolo, la cruce şi în felul acesta s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu.

 

Iată de ce, neurologii şi medicii au dificultate când este vorba să definească noua lor descoperire: Creierul omului este structurat pentru bunătate sau pentru iubire! Care dintre ei au dreptate? Desigur, răspunsul este că şi unii şi ceilalţi au dreptate: cele două trebuie ţinute împreună!

 

Şi noi trebuie să învăţăm bine această lecţie: Când vorbim despre bunătate, să vorbim şi despre iubire şi când vorbim despre iubire, să vorbim şi despre bunătate.

 

Informaţie importantă. Biblia Cornilescu a fost tipărită prima dată la Bucureşti în 1921. Înainte de aceasta, credincioşii evanghelici foloseau Biblia Niţulescu, tipărită la Iaşi în 1874. În primele două decenii după apariţie, credincioşii evannghelici aveau rezerve faţă de traducerea Cornilescu.  Acum 35 de ani, am întrebat un credincios român din America de ce evanghelicii au respins la început pe Cornilescu. Mi-a răspuns imediat: „Să vă spun de ce. Biblia de la  Iaşi folosea numai cuvântul „iubire”. Cornilescu a introdus cuvântul „dragoste”, şi credincioşii evanghelici considerau că acest cuvânt este „lumesc” şi n-are ce căuta în Biblie.

 

M-am gândit mult la această problemă şi, trepat, am ajuns să simt că „iubire” este într-adevăr un termen mai nobil. ”Dumnezeu este iubire” sună mai poetic şi mai frumos. Asta nu mă va împiedica să folosesc uneori cuvântul „dragoste”. Dar voi prefera să spun că iubirea este forţa de atracţie, de coeziune, de unire în univers şi în umanitate. Când eram copil, am învăţat cântarea:

 

”Iubire, care m-ai creat

 

În asemănarea Ta,

 

Eu în Tine mă reazem

 

În veac al Tău să rămân.”

 

În 1 Cor. 13:8, Pavel scrie, în traducerea Cornilescu: „Dragostea nu va pieri niciodată”. Traducerea engleză ne spune „Love fails not”, adică „Iubirea nu eșuează (nu falimentează) niciodată”. Transformată într-o afirmaţie pozitivă, propoziţia devine: „Iubirea învinge întotdeauna”, sau, „Iubirea va triumfa întotdeauna”, aşa cum „Bunătatea va triumfa întotdeauna”.  Amin!  Aşa să fie!

 

 

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Vă scriu cu tot respectul cuvenit înaltei funcţii pe care o deţineţi şi cu toată consideraţia pentru studiile strălucite pe care le-aţi făcut în tinereţe şi pentru experienţa ecumenică deschizătoare de largi orizonturi pe care o aveţi. Desigur, aş putea continua cu înşirarea calităţilor şi a realizărilor Preafericirii voastre. Voi mai aminti unele dintre ele pe parcursul acestei scrisori.

 

Tocmai am terminat de recitit cartea scrisă de mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, publicată în 2004. O laudă mai înaltă a spiritualităţii şi a trăsăturilor de caracter ale poporului român nu putea fi imaginată. Ca român şi ca fost profesor de limba şi literatura română nu pot să nu fiu decât încântat de această carte. Mi-ar face mare plăcere să pot spune că Dumitru Stăniloae are dreptate. Şi că are dreptate mai ales în concluziile sale.

 

Îmi permit să citez din carte:

 

„Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti” (p. 15).

 

Autorul adaugă imediat că „spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” (p. 16).

 

Ni se face apoi o comparaţie între poporul român şi alte popoare:

 

„America a realizat progrese uriaşe, dar mai mult pe linia tehnicii. Franţa, la fel, dar mai mult pe linia lucidităţii intelectuale şi a eleganţei clare a formelor. Germania tot aşa, dar pe linia unui spirit de organizare metodică şi de aprofundare filosofică a lealităţii. India de asemenea, dar mai mult în intuirea unităţii profunde a realităţii. Poporul englez ţine echilibrul între ideologii, dar nu le sintetizează. Poporul român a realizat şi este chemat să realizeze, într-un echilibru dinamic, o sinteză largă, intimă şi integral umană între toate trăsăturile şi aspiraţiile fiinţei umane, dezvoltându-le pe toate prin folosirea dezvoltării unora sau altora de către alte popoare şi modelându-le pe toate prin intercondiţionarea lor şi prin topirea lor în sinteza românească” (p. 129).

 

Având în vedere această superioritate românească, este normal să ne întrebăm cu ce scop ne-a adus destinul până la această culme. Iată răspunsul Părintelui Stăniloae:

 

„Ni se pare că aceasta este destinaţia poporului român, să păzească şi să dezvolte un umanism de o sinteză şi de o sensibilitate superioară, în drumul de progres pe care are să-l parcurgă împreună cu toate popoarele. Acesta poate fi aportul lui de neînlocuit şi de mare preţ în dezvoltarea umanităţii… Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism, care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului” (p. 130).

 

În capitolul de sinteză finală, Dumitru Stăniloae  scrie că această spiritualitate  îşi are „ca fundament al ei credinţa creştină trăită într-un mod propriu şi unitar din moşi-strămoşi…” şi că poporul român, prin faptul că îşi numeşte credinţa „legea strămoşească”, afirmă trăirea în credinţa creştină „de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos” (p. 201).

 

Cartea se încheie cu repetarea chemării pe care o are poporul român în vremea noastră:

 

„Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul” (p. 204).

 

Preafericite Patriarh Daniel,

 

În cercurile neoprotestante din România, circulă în ultimii zece ani mai multe profeţii potrivit cărora în ţara noastră se va produce o mare trezire spirituală, care de la noi se va răspândi în Europa de apus şi va produce o reîntoarcere la Dumnezeu a popoarelor atât de secularizate şi înstrăinate de Dumnezeu din ţările apusene. Cunoscând bine forţa de care dispun aceste culte, care numără doar în jur de cinci sute de mii de oameni, m-am întrebat dacă există în ele potenţialul unei acţiuni atât de gigantice care să producă o renaştere spirituală a Apusului.

 

Apoi mi-a venit gândul: Dar dacă Dumnezeu vrea ca Biserica Ortodoxă Română să fie instrumentul convertirii popoarelor pierdute ale Europei apusene?!

 

Atunci am avut ideea de a reciti cartea lui Dumitru Stăniloae şi acolo am văzut că mentorul dumneavoastră prevede exact o asemenea menire pentru Biserica Ortodoxă Română.

 

Ca unul care cunosc foarte bine ţările din apus, îmi dau imediat seama de greutăţile enorme de care s-ar izbi Ortodoxia Românească dacă ar porni la o asemenea misiune. Dar, fiindcă aş dori să văd o viaţă spirituală nouă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, şi fiindcă doresc în mod sincer să ajut Biserica Ortodoxă dacă s-ar angaja în această misiune de evanghelizare, mi-au venit imediat în minte piedicile enorme care ar sta în calea unei asemenea acţiuni misionare. Iată câteva dintre ele.

 

Prima piedică este afirmaţia potrivit căreia ortodoxia românească vine direct de la apostolii lui Isus Hristos. Afirmaţia aceasta este negată de greco-catolici. În anul 1934 a apărut la Bucureşti volumul Legea strămoşească  văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultatea de teologie ortodoxă, scrisă de N.V. Pantea. În cartea aceasta se demonstrează că credinţa românilor a fost iniţial de rit latin şi că ortodoxia a fost impusă poporului român  de către bulgari, după ce au fost cuprinşi în imperiul acestora, după anul 870. Istoricii români citaţi sunt unanimi în a arăta că includerea noastră in cultura slavonă a fost un dezastru şi nu ne-a adus nici un beneficiu, ci numai înapoiere şi menţinere în întuneric… Printre aceşti istorici se numără Xenopol, D. Onciul, Nicolae Iorga, I. Bogdan, D. Drăghicescu, Sextil Puşcariu, Eugen Lovinescu etc. Atâţia istorici de prestigiu nu puteau să se înşele.

 

În rezumat: Biserica Greco-catolică Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din lumea romană şi este de origine apuseană; Biserica Ortodoxă Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din Bulgaria şi este de natură slavonă. Care are dreptate?

 

În anul 2004, profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti a editat volumul întitulat Firea românilor. Cartea conţine mărturii ale unor străini care au vizitat Principatele Române din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. Ei descriu obiceiurile românilor şi moravurile lor, într-o perioadă în care românii erau dominaţi de turci şi de greci. Caracterizările nu sunt deloc măgulitoare. Ele nu seamănă în nici ul fel cu descrierile pe care le dă Dumitru Stăniloae.

 

Recent, istoricul Lucian Boia a publicat un volum cutremurător, întitulat De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Analiza condiţiilor istorice în care s-a format şi a trăit poporul român, precum şi caracterul care a rezultat din aceste condiţii, sunt neliniştitoare.

 

Autorul ne prezintă o imagine total diferită de cea idilică oferită de Dumitru Stăniloae. Să mai adăugăm la acestea faptul că după prăbuşirea comunismului şi după deschiderea graniţelor aproximativ trei milioane de români au plecat în Vest, fie temporar, la lucru sau la studii, fie s-au aşezat acolo. Din nefericire, numele care ni s-a creat în apus este acela de oameni corupţi, mincinoşi, hoţi etc. În unele locuri îţi este ruşine să spui că eşti român.

 

Nu ne-a mers acolo vestea că am avea cea mai înaltă spiritualitate şi moralitate. Şi, prin urmare, nu avem un teren pregătit pentru o recepţie prietenoasă şi călduroasă!

 

Iată însă şi o altă piedică majoră în calea unei eventuale misiuni spirituale a românilor.

 

La anul 1517, adică exact acum 500 de ani, Papa Leon al X-lea, în disperarea lui de a aduna bani pentru a termina Catedrala Sf. Petru din Roma, a lansat indulgenţe prin care promitea iertarea păcatelor celor care le cumpără. Călugărul şi profesorul Martin Luther, indignat că s-a ajuns la această degradare de a vinde iertarea păcatelor pe bani, a scris cele 95 de teze (sau argumente) prin care demonstrează incorectitudinea acestei acţiuni. Actul de mare curaj al lui Martin Luther, care l-ar fi putut costa viaţa, a produs în cele din urmă Reforma religioasă care a schimbat natura creştinismului.

 

Preafericirea voastră v-aţi însuşit ca obiectiv major construirea măreţei „Catedrale a Mântuirii Neamului” din inima ţării. Ca să urgentaţi terminarea ei, aţi impus preoţilor să facă tot ce pot ca să adune banii necesari pentru clădire şi aţi aplicat şi sancţiuni celor care nu realizează cota impusă. Preoţii gem sub apăsare şi îşi exprimă tot mai vocal nemulţumirea. Fiindcă s-a afirmat că această Catedrală va contribui la mântuirea neamului (prin slujbele făcute în ea se va obţine iertarea de păcate a tuturor românilor), s-a făcut uşor asocierea între plătirea „impozitelor” pentru Catedrală şi cumpărarea indulgenţelor pentru iertarea păcatelor de acum 500 de ani! Se pot citi astfel de consideraţii pe internet!

 

Poporul vede şi luxul în care trăiesc ierarhii şi aude despre bogăţiile enorme ale Bisericii, dar şi despre corupţia ierarhilor, care cer sume mari de bani de la preoţi pentru a obţine parohii mai bune. S-a ajuns astfel la catastrofala scădere a încrederii românilor în Biserică: de la 90% îndată după revoluţie la sub 50% la ora actuală!

 

Cu o asemenea „reputaţie”, cum ar mai putea îndrăzni Biserica Ortodoxă Română să spună ţărilor din Apus că ea deţine soluţia la problemele omenirii?

 

O altă piedică majoră stă chiar în miezul dogmelor Ortodoxiei româneşti: problema iertării de păcate şi, mai general, problema mântuirii. Ortodoxia învaţă că mântuirea omului a fost câştigată de Domnul Isus Hristos prin moartea de la Golgota, dar adaugă că această mântuire (sau, harul mântuitor) a fost depozitată în Biserică şi că ea este dăruită oamenilor prin Liturghie şi prin sfintele taine. Prin urmare, omul nu este chemat să vină la Hristos, ci să vină la Maica Biserică. Forma actuală de exprimare a acestei dogme afirmă că ierarhii slujind Sfânta Liturghie în noua Catedrală vor aduce mântuirea pentru tot poporul. De aici denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului.” Problema se complică în momentul în care ni se spune că Biserica acordă mântuirea cu condiţia ca omul să-şi plătească taxele către Biserică. În caz că nu plăteşte, nu este spovedit şi cuminecat, nu este cununat, nu este înmormântat etc. Practic, prin solicitarea acestor taxe, Biserica vinde iertarea, vinde mântuirea.

 

Problema se complică şi mai mult în momentul când citim în dogmatica ortodoxă că mântuirea se capătă prin  credinţă în ceea ce am formulat mai sus, dar imediat se adaugă „şi prin fapte bune”.  Şi se insistă foarte mult pe necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

 

Problema devine şi mai complicată când oamenii sunt chemaţi să se închine la moaştele (osemintele) unor sfinţi, autohtoni sau străini, pentru a obţine iertarea de păcate. Apoi, aproape anual se aduc din străinătate oase ale unor sfinţi celebri şi ni se spune că prin acestea este sfinţită toată ţara.

 

De asemenea, oamenii sunt sfătuiţi să se roage la Maica Domnului şi la diferiţi sfinţi pentru ca aceştia să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

 

Desigur, se pune întrebarea: Ce scapă pe om de păcate: Biserica, prin liturghii şi sfintele Taine, propriile fapte bune, închinarea la moaşte, rugăciunea adresată sfinţilor, sau toate laolaltă? Urmează o frustrare încă şi mai mare: Biserica Ortodoxă spune clar că nimeni nu poate fi sigur de mântuire în viaţa aceasta! Lucrul acesta nu se poate afla decât la judecata de pe urmă!

 

După toate cheltuielile şi după toate strădaniile omului, ca şi după toate pelerinajele la mânăstiri şi la sfinţi, acesta este lăsat în incertitudine, în nesiguranţă!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ştiţi că siguranţa mântuirii încă în viaţa aceasta este punctul forte al credinţei înnoite de Reformă. Nu este cazul să arăt aici care sunt argumentele biblice ce sunt aduse pentru aceasta. Eu doar descriu care este obstacolul de care se va izbi Biserica Ortodoxă când va căuta să-i convingă pe apuseni că ea are soluţia la toate problemele omului. Care este soluţia: incertitudinea ortodoxă? Oare va avea aceasta forţă de convingere?

 

Să privim puţin mai de aproape la ce se întâmplă în lumea catolică. Conciliul Vatican II (1959-1964) a îndemnat pe toţi credincioşii să studieze Biblia, singur sau în grupuri şi să o studieze şi împreună cu creştini de alte confesiuni, rugându-se împreună cu aceştia. Cam în aceeaşi vreme a început şi mişcarea charismatică, cu revărsarea Duhului Sfânt manifestată prin vorbirea în limbi. Această mişcare a cuprins imediat zeci de mii de credincioşi catolici. Se punea problema să fie daţi afară din Biserica Catolică. Sau, dacă sunt păstraţi în Biserică, pe ce bază dogmatică se va decide acest lucru? O conferinţă teologică pe această temă a venit cu următoarea formulă inteligentă şi eliberatoare: „Este adevărat că dogma catolică spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc la botezul copilului mic, dar noi vedem astăzi că Duhul Sfânt acţionează şi altfel decât formulează dogma noastră şi noi recunoaştem libertatea Duhului Sfânt să acţioneze cum decide El!”.

 

Astăzi sunt milioane de credincioşi catolici charismatici şi ei au fost păstraţi în Biserică pe baza acestei formulări înţelepte!

 

Să dăm un alt exemplu. Se ştie că împăratul Constantin nu dorea să ştie de Isus din Nazaret, cu învăţătura Lui despre iubirea vrăjmaşilor, despre întoarcerea celuilalt obraz, despre o bunătate ca a lui Dumnezeu. Constantin dorea doar un Hristos cosmic, care să-l ajute să biruiască în războaie. De atunci învăţătura lui Isus a fost marginalizată şi sinoadele care au formulat credinţa creştină au făcut-o fără să ţină seama de învăţătura lui Isus. Savantul care a scos în evidenţă faptul că creştinismul a fost formulat de sinoade fără să ţină seama de învăţătura lui Isus a fost Erasmus de Rotterdam, care, în prefaţa la Noul Testament în limba greacă şi latină din 1516 stăruie mult asupra acestui aspect şi face apel la întoarcerea la învăţătura lui Isus ca bază solidă a credinţei. Singurii care au urmat îndemnul lui au fost un grup de tineri preoţi din Zurich, care s-au rebotezat şi au primit astfel numele de anabaptişti (a nu se confunda cu baptiştii englezi, care au apărut un secol mai târziu).

 

Au trecut alte cinci secole până când cineva de statură autoritară să dea curs chemării lui Erasmus. Acesta a fost Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, fost profesor de teologie la Tübingen). În anul 2007 el a publicat, simultan în germană şi engleză, superba carte Jesus of Nazareth. A fost ajutat la scrierea ei de un fost coleg al lui de la Tübingen, profesorul luteran Peter Beyerhaus. Ştiu lucrul acesta din culisele de la Tübingen, fiindcă Peter Beyerhaus a fost conducătorul meu de doctorat la Leuven, Belgia. Ceea ce este cu totul şi cu totul revoluţionar este faptul că în prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict spune că prezintă publicului această lucrare pentru ca fiecare om să poată stabili şi întreţine o relaţie directă cu Isus. Or, dumneavoastră ştiţi foarte bine că relaţia personală cu Isus este elementul cel mai esenţial şi mai distinctiv al Reformei!

 

Ceea ce a realizat Reforma de acum 500 de ani a fost libertatea de a discuta şi de a dezbate temele majore ale credinţei creştine. Această libertate pentru discuţii este încă negată credincioşilor şi preoţilor din ortodoxie. Sloganul folosit pentru a închide gura tuturor este: Credinţa noastră este „ortodoxă”, adică dreaptă, corectă, adevărată şi deci nu trebuie pusă în discuţie. Nu are nevoie de nici o îmbunătăţire, deci nu are nevoie de nici o reformare!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ortodoxia românească fierbe în nemulţumiri şi frustrări. Numai frica de pedeapsă (care este necruţătoare) îi ţine pe cei mai mulţi preoţi în tăcere. Dar ea nu poate dura veşnic.

 

Preafericite Patriarh Daniel, staţi pe un cazan în fierbere. Cazanul acesta va răbufni şi cu cât este ţinut înăbuşit mai mult, cu atât va fi explozia mai mare. Şi poate că ea va fi făcută chiar de prelaţi străluciţi ai Bisericii.

 

Dar eu nu vă scriu această scrisoare ca pe o avertizare. Eu am fost uimit de imaginea strălucitoare pe care o dă mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, spiritualităţii poporului român şi mai ales de provocarea pe care v-o face el să deveniţi o Biserică Misionară pentru Apusul Europei şi pentru întreaga omenire. După convingerea lui, Biserica Ortodoxă Română deţine soluţia la toate problemele omenirii. Aceasta fiindcă el a fost un profesor de dogmatică (sau teologie sistematică) care a crezut în adevărul credinţelor Bisericii sale. Aşa trebuia să fie şi aşa era normal să fie. Şi în cartea pe care am discutat-o mai sus el doar trage concluziile normale ale acestor credinţe.

 

Dumneavoastră credeţi ceea ce a crezut profesorul dumneavoastră? Atunci dovediţi-ne că această credinţă este adevărată. Singurul mod în care o puteţi face este prin prezentarea unui plan de acţiune pentru convertirea la ortodoxie a ţărilor din Apusul Europei. V-o cere chiar profesorul dumneavoastră.

 

Până acum v-aţi închis în tăcere, ca şi când n-aţi auzi criticile şi, mai ales, plângerile celor pe care îi conduceţi. Nu puteţi sta mult în această tăcere Şi cu cât staţi mai mult, cu atât dăunaţi mai mult propriei dumneavoastră Biserici.

 

Cu tot respectul cuvenit slujbei dumneavoastră şi cu toată dragostea pentru persoana dumneavoastră.

 

Iosif Ţon-

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

 

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

 

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

 

 

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

 

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

 

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

 

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

 

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

 

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

 

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

 

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

 

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

 

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

 

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

 

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

 

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

 

SINONIME

 

 

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

 

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

 

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

 

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

 

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

 

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

 

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

 

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

 

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

 

 

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

 

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

 

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

 

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

 

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

 

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

 

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

 

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

 

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

 

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

 

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

 

 

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi

 

Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.

Indiferent ce decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun, competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.

 

Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu

Înţelegerea și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.

 

Doar atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el, copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“[1] De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și, implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“[2] Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi, circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui Dumnezeu cu el?

 

Există vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“[3]

 

Intenţia și dorinţa ta de a împlini voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă de a face sau de a nu face ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“

 

Dorinţa ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?“[4] nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“, ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își va descoperi voia faţă de tine.

 

Responsabilităţi și culpabilităţi

Cel ce determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel orizont.

 

Neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea unui om de a crede.

 

Nimic nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“[5] Iar ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“[6]  Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă, nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“[7]

 

Nimeni nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“[8] Undeva în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“[9], aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.

 

Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“[10], dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic, fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“[11]. Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj, și mesager.

 

Cum îl va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare? Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“ [12]El are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească umbra propriilor iluzii.

 

Cine va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“. Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare, pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.

 

A știut Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva, dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale. Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău imaginabil devine posibil.

 

Vieţi în oglindă

Privim cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“[13]

Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[14]

 

Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“[15]

 

Se poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi, toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem să înţelegem.

 

„Adevărul” din ochii noștri

Într-un experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Tavedem lumina.“[16] Este singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu adevărat realitatea.

 

A vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.

 

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.

 

În ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.[17] El cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de ajutorul meu?!“

 

Vrăjitorii lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“[18] Momentul adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea![19]

 

Omul care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună, plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“[20].

 

Problema capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar astfel va ajunge să o și cunoască.

 

Footnotes

[1]„1 Samuel 3:10”.

[2]„Luca 1:38.”

[3]„Ioan 7:17”.

[4]„Luca 1:34”.

[5]„Proverbele 26:24”.

[6]„Isaia 29:13”.

[7]„1 Ioan 4:20.”

[8]„Ieremia 2:33.”

[9]„Ieremia 2:26.”

[10]„Romani 12:2.”

[11]„1 Împăraţi 22:8”.

[12]„Numeri 23:10.”

[13]„Ieremia 2:25”.

[14]„Ieremia 2:19.”

[15]„Ieremia 2:17”.

[16]„Psalmii 36:9.”

[17]„Întreaga relatare poate fi citită în cartea lui Daniel, capitolul 2.”

[18]„Faptele apostolilor 9:5.”

[19]„Maleahi 4”.

[20]„2 Tesaloniceni 1:11”.

Zile tot mai grele pentru minorităţile religioase din Europa

 

Eliza Vlădescu

Restricţiile asupra religiei se intensifică la nivel global și afectează toate religiile lumii, arată un recent studiu Pew, realizat pe anul 2016. Și, deși per total, mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii, în Europa musulmanii alcătuiesc grupul religios cel mai puternic vizat de acţiuni de hărţuire și intimidare.

Scorul pentru cele 45 de ţări europene studiate este puţin sub media globală, dar mai ridicat decât scorul înregistrat în Americi sau în Africa Subsahariană. Acţiunile de intimidare și hărţuire a minorităţilor religioase de către actori guvernamentali s-au înmulţit, de la 38 de ţări, în 2015, la 42 de ţări, în 2016. Pe de altă parte, Europa înregistrează al doilea cel mai mare scor în rândul ostilităţilor sociale, cu tensiuni religioase în încă 7 ţări faţă de cele înregistrate deja în 2015.

 

Raportul menţionează o activitate amplificată a grupurilor organizate private care încearcă să impună opiniei publice propria perspectivă asupra religiei, în mod special asupra islamului. Avem exemple în mai multe ţări de marșuri organizate de grupări naţionaliste care au militat împotriva „islamizării” ţării respective.

 

Mai mulţi musulmani europeni mărturisesc astăzi că lucrurile s-au schimbat și că trendurile globale nu au evitat nicio ţară. Ei se referă la valul populist-naţionalist care pune la încercare democraţia la nivel global și care este motivul principal pentru creșterea restricţiilor religioase peste tot în lume, apreciază și autorii studiului.

 

Un alt motiv care stă la baza înrăutăţirii situaţiei este sosirea unui număr mare de imigranţi, majoritatea musulmani, în statele europene, în ultimii ani, problemă care încă generează importante șocuri politice în Europa și în prezent. Într-un studiu realizat tot de Centrul de Cercetare Pew anul acesta jumătate dintre creștinii de pe continent, practicanţi și nepracticanţi, au declarat că islamul nu este compatibil cu valorile europene.

 

„Duse sunt zilele de altădată. Dacă se vede clar că ești musulman când mergi pe stradă, de exemplu dacă ești o femeie cu capul acoperit, oamenii te privesc altfel acum. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să spună că nu observă nicio diferenţă”, spune Carla Amina Baghajati, administrato,ra unei școli de musulmani din Viena.

 

Europenizarea islamului

Iniţiativele legislative menite să europenizeze islamul sunt în plină vervă în mai multe ţări europene. Recent, Olanda a intrat în rândul ţărilor care interzic purtarea vălului islamic în clădirile publice, în școli, birouri guvernamentale și spitale. Nerespectarea noii legi se poate solda cu amenzi de 400 de euro. Belgia, Franţa, Danemarca şi Spania au legislaţii asemănătoare, dar lucrurile nu se opresc aici.

 

În 2016, tocmai anul analizat în raportul Pew, trei orașe din Franţa le-au interzis musulmancelor să poarte burkini, adică costumul de baie care îmbracă tot corpul, în afară de faţă, pe motiv că ar „indica în mod ostentativ afilierea la islam, în timp ce Franţa și alte locuri cu semnificaţie religioasă sunt ţinta atacurilor teroriste, și riscă să deranjeze ordinea publică”. Aceasta, deși purtarea unui burkini este cam singura modalitate în care femeile musulmane se pot bucura de mare, de cele mai multe ori împreună cu copiii lor.

 

Danemarca vine cu idei și mai radicale. Guvernul danez este pregătit să introducă legi noi care să regularizeze viaţa socială și de familie în 25 de enclave islamice unde trăiesc familii cu venituri mici, așa numite „ghettouri de musulmani” în noua legislaţie. Unele măsuri sunt punitive și le-ar permite judecătorilor să dubleze pedepsele pentru anumite delicte comise în cartierele clasificate drept ghettouri. Alte idei prevăd ca, începând cu vârsta de 1 an, „copiii de ghettou” să fie separaţi de familie pentru cel puţin 25 de ore pe săptămână, exceptând orele de somn, pentru „instrucţie obligatorie în valorile daneze”, care ar include tradiţiile de Crăciun și de Paște. În prezent, propunerile care au venit din partea partidelor sunt dezbătute în Parlament, pentru a se decide asupra unui proiect legislativ final, care să fie votat și adoptat cât mai curând.

 

Populiștii, „apărători ai creștinismului”

Valorile și tradiţiile creștine trebuie apărate și de evrei, se aude în mai multe ţări din Europa de Est, deși, după Holocaust și comunism, aproape că nici nu au mai rămas evrei care ar putea suscita în vreun fel un discurs antisemit. Polonia și Ungaria, ţările care s-au opus cel mai vehement cererilor lansate de ţările eurpene vestice, de a contribui la rezolvarea crizei imigranţilor prin acceptarea unui număr mic de imigranţi, sunt și cele unde se răspândește o retorică populistă antisemită.

 

În luna februarie, Polonia a promulgat un amendament pentru incriminarea celor care susţin că polonezii au fost implicaţi în Holocaust, lucru care a stârnit revolta istoricilor. Ba chiar, după ce a fost aspru criticată la nivel internaţional, de state precum SUA și Israel, mass-media poloneză a început să scrie că Polonia este atacată de evrei. În final, în luna iunie, guvernul polonez a spus că va scoate amendamentul respectiv din lege.

 

În Ungaria, premierul Viktor Orban a dus o adevărată campanie de defăimare a omului de afaceri George Soros, care s-a născut într-o familie de evrei din Budapesta și pe care l-a acuzat drept „inamic al statului” pentru finanţarea mai multor ONG-uri care promovează principiile democratice peste tot în lume, inclusiv în Ungaria. Ba, mai mult, luna trecută guvernul ungar a votat o serie de legi sub numele oficial „Stop Soros”, care incriminează indivizii și grupurile care le oferă sprijin imigranţilor ilegali care cer azil în ţară. Legislaţia restricţionează astfel abilitatea ONG-urilor specializate de a acţiona în aceste cazuri. Totodată, parlamentul a votat un amendament la Constituţie care prevede că „nicio populaţie străină” nu se poate stabili în Ungaria, un afront direct la cotele de primire a imigranţilor stabilite la Bruxelles.

 

„Auzim lucruri pe care nu le-am mai auzit de secolul trecut, cum ar fi că nu există niciun loc pentru noi aici”, se plâng rabinii din aceste ţări.

 

Înţelepciunea lui Gamaliel- Norel Iacob

 

Nu mai puţin de 6 din 10 americani cred că încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este dovadă de extremism religios.

Oricât de neașteptat și puţin credibil ar putea să sune această statistică din ţara libertăţii religioase, există realităţi și mai puţin credibile și, din păcate, mai aproape de noi.

 

Pe 20 mai, la Târgoviște, a fost organizat un semimaraton la care au participat câteva sute de oameni. Iniţiatorii însă fac parte din Biserica Adventistă și acesta a fost detaliul care a trezit criticile publice virulente ale reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, care au acuzat că evenimentul a fost o formă de prozelitism mascat, pe care autorităţile l-au aprobat doar ca să-și asigure voturile adventiștilor.

 

Situaţia nu reprezintă o excepţie, ci doar cea mai recentă ilustrare a unui tipar. Biserica Adventistă are o lungă și frustrantă istorie a confruntării cu împotrivirea și tratamentele nedrepte pe care i le-a aplicat Biserica Ortodoxă. De fapt, toate bisericile minoritare din România simt constant, încă de la momentul apariţiei lor pe aceste meleaguri, asprimea dreptcredincioasă a clericilor ortodocși. Nu a fost niciodată altfel. Și nu doar încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este privită ca un gest extrem, ci orice implicare a bisericilor minoritare în viaţa socială este deconstruită sistematic în faţa enoriașilor de către prelaţii ortodocși, care văd în toate acestea pânzele acaparatoare ale prozelitismului ascuns.

 

Nimeni nu neagă că biserica majoritară are dreptul să-și avertizeze credincioșii cu privire la orice rătăcire de la dreapta credinţă. În realitate, fiecare religie are acest drept și numai o biserică delăsătoare ar înceta să-și înveţe adepţii calea de urmat și care sunt, din perspectiva ei, căile greșite. Dar când efortul acesta de a păstra curăţia doctrinei se transformă într-o suspiciune totală cu privire nu la o învăţătură religioasă, ci la oamenii ce reprezintă o anumită religie și într-o preocupare excesivă de a critica și demonta orice iniţiativă bună a acestora din urmă, atunci ajungem cu adevărat într-o extremă. Extrema intoleranţei, care nu are nimic de-a face cu spiritul lui Hristos.

 

Ideea implicită din criticile preoţilor și ierarhilor ortodocși, că o biserică minoritară care vrea să fie tolerată trebuie să păstreze un profil discret și să nu facă nimic bun care să determine o opinie publică favorabilă, este în sine rodul unei gândiri discriminatorii și intolerante. A-i intimida, a-i marginaliza și a-i demoniza pe ceilalţi nu înseamnă a-i proteja pe ai tăi.

 

Preotul Constantin Sturzu scrie pe portalul ortodox doxologia.ro că dușmanii creștinismului au nevoie să ia aminte la înţelepciunea rabinului Gamaliel din Faptele apostolilor 5:38-39 (versiunea din Biblia Sinodală) – „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”. Pe lista infamă a dușmanilor, preotul a inclus autorităţile care tratează nedrept convingerile, practicile și iniţiativele ortodoxe, iar amărăciunea sa sinceră îi impregnează concluzia cu privire la aceștia: „Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să tacă şi să nu-şi mărturisească în public credinţa.” Și, cu această durere, preotul continua: „Precum apostolii de odinioară, noi nu dorim să impunem nimănui nimic, doar spunem poporului ceea ce credem şi nu ne poate opri nimeni de la asta, pentru că «trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni»(Faptele apostolilor 5:29). Noi credem că orice om este liber să aleagă, inclusiv să aleagă păcatul, dacă asta vrea.” (sublinierile din original)

 

Orice biserică minoritară din România susţine argumentarea preotului Sturzu, dar se roagă ca înţelepciunea lui Gamaliel să fie plăcută nu doar urechilor necreștine, ci și urechilor ierarhilor ortodocși din România.

BINELE SI RAUL

NOI SINGURI, NU SUNTEM CAPABILI DE O ASEMENEA VIATA! DE ACEEA DUMNEZEU NE-A INFIPT IN CRISTOS, NE-A ZIDIT IN CRISTOS, NE-A PLANTAT IN CRISTOS.

 

 

La sfârșitul vieții, Moise  a făcut o ultimă adunare cu poporul Israel și ca ultim apel al unui om care i-a învățat timp de 40 de ani, le spune:

 

”Iată că vă pun în față viața și binele, moartea și răul… Iau astăzi cerul și pământul ca martori împotriva voastră că ți-am pus în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și descendenții tăi…” (Deut. 30:15, 19).

 

Pentru Moise, toate se concentrau în aceste două cuvinte: binele și răul. Binele era definit așa: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui” (v.16).

 

Apostolul Pavel rămâne la această  ofertă pe care ne-a făcut-o Dumnezeu prin Moise. Foarte puțini oameni iau în seamă aceste cuvinte scrise de apostolul Pavel:

 

”Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului si ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul… Slavă, cinste și pace va veni peste oricine care face binele…” (Romani 2:5-10).

 

Textul acesta este pur și simplu trecut cu vederea de anumiți credincioși evanghelici, deoarece pare a propovădui mântuirea prin fapte, ori, spun ei, Pavel propovăduiește mântuirea ”prin har nu prin fapte”. Pavel nu se contrazice pe sine. El scrie clar, un capitol mai târziu, că Isus a murit și pentru credincioșii dinainte de răstignirea Lui (”în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”, Rom.3:25). El mai scrie că păgânii care fac ”binele” (”lucrurile Legii”,Rom.2: 14-16), fără să cunoască Evanghelia, vor fi mântuiți și ei prin jertfa lui Isus. Adică toți oamenii care vor fi primiți în final de Dumnezeu vor fi primiți prin jertfa Fiului Său, fiindcă ”nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ”va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea” (2:7). Dar o va da fiindcă El a iubit toată ”lumea” (Ioan 3:16) și fiindcă El ”voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” (1 Timotei 2: 4).

 

Textul de care fac abuz atâția ”evanghelici” este Efeseni 2:8-9, unde Pavel scriee:

 

”Căci prin har ați for mântuiți, prin credință; și aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

 

Ei iau aceste două versete, le rup din context (versetul imediat dinainte și cel imediat după) și construiesc pe ele o întreagă teologie. Înainte de toate, ei traduc cuvântul grec haris prin ”dar nemeritat”, în loc să admită că în limbajul curent din limba greacă a Noului Testament cuvântul haris era folosit cu sensul de bunătate generoasă, sau mărinimie.

 

Versetele imediat anterioare spun:

 

”El (Dumnezeu) ne-a înviat împreună și ne-a făcut să ședem împreună în locurile cerești în Cristos Isus, ca să-Si arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.  Căci prin har ati fost mântuiți…”

 

Procedura stilistică ebraică este să repeți o ideie în versetul următor, dar prin alte cuvinte: După ce scrie ”nemărginita bogățiea harului Său”, Pavel vrea să fie mai clar și repetă cu alte cuvinte: ”în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus”.

 

În cartea mea ”Bunătate”, am dovedit clar și convingător că la Pavel, sensul principal al cuvântului haris este ”bunătate”. Oriunde în epistolele lui Pavel poți înlocui ”har” cu ”bunătate” și vezi că ceea ce scrie el capătă un înțeles mai clar.

 

Aceasta ne spune că Pavel a scris că noi am fost mântuiți prin bunătatea lui Dumnezeu.

 

Dar în versetele anterioare și în cel ce urmează, Apostolul Pavel ne spune ceva  și mai important: Bunătatea lui Dumnezeu față de noi este ”în Cristos Isus”. Prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu (1:19), noi am fost făcuți una cu  Cristos și am fost răstigniți împreună cu El, am murit împreună cu El, am înviat împreună cu El și am fost înălțați în locurile cerești împreună cu El. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu prin puterea Lui și datorită imensei Lui bunătăți față de noi. Mântuirea noastră constă în această unire cu Cristos, prin care am fost scoși din ”împărăția întunricului” și am fost transferați în ”împărăția Fiului dragostei Sale” (Closeni 1:13). Pentru toate acestea noi n-am mișcat un deget. Toate sunt lucrarea puterii și a bunătății lui Dumnezeu. Dar să fim atenți la ce urmează.

 

Cu ce scop a făcut El toate acestea? Ne-o spune Pavel în versetul următor, adică versetul 10 din Efeseni 2:

 

”Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.  Prepoziția ”pentru” are valoarea de ”în vederea”, sau ”cu scopul ca”. Adică: am fost făcuți una cu Cristos pentru ca noi să trăim un nou fel de viață, definită prin expresia ”fapte bune”, adică o viață caracterizată prin bunătate. Înainte am trăit o viață caracterizată prin fapte rele, acum trăim o viață caracterizată prin fapte care reflectă bunătatea lui Dumnezeu.

 

Noi singuri, nu suntem capabili de o asemenea viață! De aceea Dumnezeu ne-a înfipt în Cristos, ne-a zidit în Cristos, ne-a plantat în Cristos.

 

Cei care iau versetele 8 și 9 separate de context, dezvoltă din ele teoria că suntem mântuiți printr-un simplu act de credință prin care primim darul nemeritat al lui Dumnezeu fără nici o obligație! Căci, spun ei, dacă ni s-ar cere apoi să facem și noi ceva, prin aceasta s-ar anula caracterul nemeritat al darului. Falsitatea acestei interpretări se vede atunci când citești textul în contextul lui, așa cum am făcut noi mai sus.

 

Interpretarea noastră este confirmată de ceea ce scrie Pavel în continuare în capitolul 4 de la versetul 17 înainte: ”Să nu mai trăiți ca păgânii… căci voi nu L-ați învățat așa pe Isus…”.  Din ceea ce urmează rezultă că dacă l-am învățat bine pe Isus, am învățat că El a venit la noi ca să ne îmbrace în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate și de o sfințenie și pe care o dă adevărul” (v.24) și apoi urmează lucrurile pe care trebuie să le facem ca să devenim oameni care au în ei chipul lui Dumnezeu. Acestea sunt faptele pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.

 

De asemenea, acestea sunt ”binele” pe care dacă îl alegi, alegi viața, cum spune Moise. Și acestea sunt ”stăruința în bine” despre care scrie Pavel că aduce după sine viața veșnică și slava, cinstea și pacea (Romani 2:7-10)

 

Un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5)

 

Cornel Filip exprimă consensul evanghelicilor privind problema mijlocirii sfinţilor când spune în cartea sa:

 

Sfînta Scriptură spune însă că între Dumnezeu şi om nu există nici un alt mediator în afara lui Cristos: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur [mediator] între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos (1 Timotei 2:5). Interpunerea între Dumnezeu şi om a sfinţilor are una dintre cele mai grave consecinţe, deoarece îl îndepărtează pe omul păcătos de harul lui Dumnezeu care aduce mîntuirea (Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Agape, Făgăraş, p. 155).

 

Problema cu acest argument este că se sprijină pe o confuzie. Fără discuţie, există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Mântuitorul. Asta în sensul că numai Domnul a putut să facă ispăşire pentru noi, nici o creatură nu ar fi putut face asta. Dar atunci când vine vorba despre aplicarea mântuirii la o persoană sau alta avem de-a face cu o mulţime de mijlocitori. Nu de alta, dar Pavel ne spune „credinţa vine în urma auzirii” (Romani 10: 17). Ori, asta nu înseamnă că Isus în persoană ne apare la fiecare în parte să ne ţină o predică, ci se foloseşte de cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, de la amvon, prin cărţi, la radio sau în orice alt mod. Faptul că noi auzim Cuvântul mântuitor prin intermediul unui muritor de rând ca noi, care mijloceşte astfel pentru noi, nu anulează unicitatea mijlocirii Domnului. În ce Îl priveşte pe Isus, El este unicul mijlocitor în sensul că El este cel care a oferit ispăşirea pentru păcatele noastre Tatălui. În ce îl priveşte pe predicatorul care îi aduce la Hristos pe necredincioşi, el este un mijlocitor pentru Cuvânt în sensul că el colaborează (mai precis, e folosit de Duhul Sfânt) la aplicarea unora sau altora a unicei ispăşiri a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2: 5)

 

Dacă am înţeles bine acest punct vom înţelege în ce fel putem vorbi şi de o mijlocire a sfinţilor, a clerului sau a sacramentelor, fără a aduce atingere unicei mijlociri a Mântuitorului. În acest sens este posibil ca despre nişte biete creaturi să se spună că sunt „împreună-lucrătoare cu Dumnezeu”. Iată pasajul:

 

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 6-9)

 

Dumnezeu nu face toate lucrurile direct şi nemediat, ci, atunci când vine vorba de aplicarea mântuirii obţinute prin unica ispăşire a lui Hristos se foloseşte de „împreună-lucrători”. Când ne rugăm pentru ceilalţi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când dăm o mărturie în faţa altora despre Isus suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când ne pocăim şi ne lepădăm de omul vechi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (spre propria mântuire). În nici una din aceste cazuri mijlocirea şi participarea noastră la punerea în aplicare a planului mântuirii nu atinge în vreun fel unica mijlocire a Domnului.

 

Dar să vedem, totuşi, ce ne spune versetul cu pricina în contextul său, pentru că asta este ceea ce contează cu adevărat:

 

1. Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, 2. pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. 3. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, 4. care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 5. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, 6. care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, 7. şi propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul. (1 Timotei 2: 1-7)

 

La ce se referă în context, deci, formula „un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”? Timotei este rugat să mijlocească prin rugăciune în faţa lui Dumnezeu pentru împăraţi şi dregători, care în momentul respectiv erau cu toţii păgâni şi idolatri. Dar de ce să se roage un creştin pentru mai marii săi politici păgâni, sau comunişti, sau mai-ştiu-eu-ce-işti? De ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Acestea sunt întrebări pe care orice creştin şi le poate pune la un moment dat, iar Pavel tocmai la asta răspunde. Ca să înţelegem corect ceea ce spune apostolul trebuie să ţinem cont de problemele la care el răspunde.

 

Deci, de ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Pentru că indiferent în ce cred aceştia, Dumnezeu este unul singur, iar bunul mers al societăţii are nevoie de asistenţa Sa. Chiar dacă un preşedinte şi dregătorii săi Îl resping pe Domnul în favoarea unor idoli falşi, Dumnezeu rămâne la fel de Dumnezeu şi la fel de unic. Iar supuşii acestora au nevoie de o conducere asistată de singurul Dumnezeu adevărat şi de singurul Domn adevărat.

 

Despre asta vorbeşte Pavel. De aceea poate el să spună în versetul 5 că „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, în ciuda faptului că eş însuşi l-a îndemnat tocmai pe Timotei în versetul 1 să devine un mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Aşa cum nu există contradicţie între versetele 1 şi 5 al acestui pasaj, nu există contradicţie nici între funcţia de mijlocitoare a Mariei, sau a sfinţilor din cer, sau a clerului catolic. Biserica întreagă este chemată să mijlocească, precum Timotei, indiferent că este vorba de Biserica de pe Pământ, sau cea aflată deja în Cer, indiferent că este vorba de cei în viaţă, sau cei deja mutaţi la Domnul.

 

Vedem încă o dată că argumentul biblic al anticatolicilor nu este deloc biblic. Evanghelicii care invocă 1 Timotei 2: 5 şi a sa formulă „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, o fac scoţând din context acest verset. Aceştia se fac vinovaţi de o falsificare a textului Biblic, comparabilă cu cea pe care o face Diavolul când Îl ispiteşte pe Domnul în pustie, citându-i din Vechiul Testament versete scoase din context. Avem de-a face cu o folosire demonică a Bibliei.

 

Dar să revenim la sfinţii noştri. Cei din cer sunt cei care, fiind mai aproape de Dumnezeu decât noi cei aflaţi în procesul de curăţire de păcate, ne pot ajuta mai mult decât oricine dintre cei în viaţă, dincoace de Cer. Iacov ne aminteşte că „mare putere are rugăciunea celui neprihănit” (Iacov 5: 16), cu referire la rugăciunea pe care fraţii o datorează moral unii altora. Cu atât mai mult ne va ajuta să avem sfinţi în Cer, atât de aproape de Dumnezeu, care să se roage pentru noi.

 

Cornel Filip ne mai spune că

 

Astfel, Tradiţia bisericească a luat dreptul omului de a merge direct la Dumnezeu prin Cristos, aşezînd între om şi Dumnezeu o pleiadă întreagă de sfinţi, dorind să arate în felul acesta „utilitatea” clerului, deoarece numai prin intermediul lor se poate ajunge la Dumnezeu (p. 154 ).

 

Să lăsăm la o parte inconsistenţa logică a afirmaţiei, adică non sequitur-ul care desparte mijlocirea sfinţilor de cea a clerului.

 

Atât timp cât nu avem fiecare câte o întâlnire directă cu Isus cel înviat, în vedenie, vis sau prin orice alt fel de revelaţie personală nici unul din noi nu mergem direct la Dumnezeu. Asta e valabil atât pentru creştinismul tradiţional (ortodox şi catolic), cât şi pentru protestantism. Atât timp cât ne folosim de mijlocirea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, sau de mărturia altor creştini, de rugăciunile fraţilor noştri întru credinţă şi de exemplul lor personal pentru a ne întoarce spre Dumnezeu şi a rămâne pe cale, nu putem vorbi de „a merge direct la Dumnezeu prin Cristos” în ce priveşte aplicarea ispăşirii unice a Domnului pentru noi.

 

Diferenţa dintre catolici şi protestanţi nu este, deci, aceea că primii au tot felul de mijlocitori pe lângă Hristos, pe când ceilalţi merg, chipurile, la Dumnezeu direct, prin Hristos. Mijlocirea Domnului este unică, dacă vorbim de lucrarea Sa de ispăşire, dar mijlocirea altora este inevitabilă în ce priveşte aplicarea ispăşirii. Ca în atâtea cazuri pe care le-am văzut deja versetele biblice pe care fraţii noştri evanghelici le prezintă drept dovezi irefutabile ale caracterului nescriptural al unor învăţături sau practici catolice nu contravin deloc credinţei Bisericii Romei, decât dacă sunt interpretate neglijent.

 

 

Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)

 

Mijlocitor este numit cel ce mijloceşte. A mijloci înseamnă :

 

„A stărui pe lângă cineva în favoarea cuiva ; a interveni, a intermedia. ♦ A pune la cale, a înlesni”. (Dex)

 

1. Revelaţia treptată despre mijlocitor

 

1. Părerea :

 

„Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi”. (Iov 9 : 33)

 

2. Dorinţa :

 

„Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze, Dumnezeu Se îndură de el şi zice îngerului :„Izbăveşte-l, ca să nu se coboare în groapă ; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el !” (Iov 33 : 23 – 24)

 

3. Realitatea :

 

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni : Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”. (I Timotei 2 : 5 – 6)

 

În concluzie : Care este certitudinea noastră ?

 

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit”. (I Ioan 2 : 1)

 

1. Exemple (din Biblie) de mijlociri, (interpuneri) pentru :

 

un om care era pus (pe nedrept) în situaţia de-a fi închis : „Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif şi a zis : „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu şi să nu te mânii pe robul tău ! Căci tu eşti ca faraon”. (Geneza 44 : 18)

o cetate care era în pericol de-a fi distrusă : „El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis : „Tu eşti Ioab ?” El a răspuns : „Eu sunt.” Şi ea i-a zis : „Ascultă vorbele roabei tale.” El a răspuns : „Ascult.” … Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei … Ioab a sunat din trâmbiţă ; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat”. (II Samuel 20 : 17, 22)

un om bolnav : „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea : „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.” Isus i-a zis : „Am să vin şi să-l tămăduiesc”. (Evanghelia după Matei 8 : 5 – 7)

III. Efectul benefic al mijlocirii

 

Datorită unui mijlocitor eficient :

 

Beniamin şi-a recapătat libertatea,

cetatea Abel-Bet-Maaca a fost salvată de la distrugere,

robul bolnav a fost vindecat …

Poate cel mai cunoscut exemplu este cel scris de către evanghelistul Luca, care a notat că la un moment dat :

 

„Domnul a zis : „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta ; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. (Evanghelia după Luca 22 : 31 – 32)

 

Era un test prin care Petru trebuia să treacă, dar revenirea la viaţa de credinţă a fost posibilă numai datorită rugăciunii pe care Domnul Isus a înălţat-o către Dumnezeu, pentru el.

 

Concluzii :

 

1. Ce este în esenţă mijlocirea ?

 

Vorba bună pe care cineva (cu autoritate) o pune pentru cel care are o nevoie, (intervenţie de care cel care beneficiază, nici măcar nu află), dar care aduce rezolvarea problemei prin care cineva trece la un moment dat !

 

Numai Dumnezeu ştie de câte ori (şi din câte situaţii complicate) am scăpat, numai datorită mijlocirii Domnului Isus, iar noi nici măcar nu am realizat cât de gravă era situaţia în care ne aflam şi nici nu am aflat de vorba bună spusă Tatălui, cu multă dragoste de către Stăpânul nostru iubitor !

 

2. Ce putem face noi azi, aici şi acum?

 

Să-I mulţumim Domnului Isus chiar acum ! Slăvit să fie Numele Lui !

Să fim aproapele celor care sunt în nevoie acum … niciodată nu se ştie cine vine la rând !

Apostolul Pavel scria :

 

„Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunilemultora să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi”. (II Corinteni 1 : 11)

Cum funcţionează rugăciunea de mijlocire?-Nicu Butoi

 

 

„Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.“[1]

Numim acest exerciţiu „rugăciune de mijlocire” și îi avem ca exemple pe marii oameni ai lui Dumnezeu: Avraam, Moise, Daniel și pe nenumăraţii anonimi care, în liniștea nopţii sau în vâltoarea furtunii, și-au plecat genunchii în favoarea celui mai de aproape sau mai de departe și, nu în ultimul rând, Îl avem pe Iisus, supremul exemplu.

 

Pare clar și simplu ce înseamnă „rugaţi-vă unii pentru alţii“: Petru se roagă pentru biserică și biserica se roagă pentru el. La fel, Pavel se roagă pentru fraţi și apoi le cere ca ei, la rândul lor, să se roage pentru Cuvântul pe care-l va predica el. Rugăciunea de mijlocire este ceva aproape natural, ceva care nu se face, ci se naște. Cum rămâne însă cu afirmaţia că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“? „Mare putere“ în ce sens? Unde și cum se exercită puterea aceasta? Asupra cui? Care sunt rezultatele urmărite prin exercitarea acestei puteri?

 

Este clar că rugăciunea de mijlocire solicită o schimbare. Întrebarea este pe cine schimbă mijlocirea. Pe Dumnezeu? Schimbă persoana pentru care mă rog? Mă schimbă pe mine, rugătorul? Mijlocitorul exercită un rol de intervenţie prin rugăciunea lui. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar face-o? S-ar schimba lucrurile cu sau fără el? Ori ar rămâne neschimbate? Cum stă treaba cu cel pentru care nu are cine se ruga, ca în cazul biblic: „«Doamne», i-a răspuns bolnavul, «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare»“[2].

 

Cine are nevoie de mediere?

Dar dincolo de înţelegerea ei simplistă, ca intervenţie, mijlocirea, în semnificaţia sa amplă, nu are nici început și nici sfârșit, fiindcă în centrul ei nu se află păcatul, ci caracterul lui Dumnezeu: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.“[3] Obiectul acţiunii mijlocirii se manifestă în multe forme, de la a traduce o acţiune sau sufletul unei persoane în limbajul și pe înţelesul altei persoane sau de la a corecta o formă greșită de înţelegere și până la a-i oferi cuiva informaţiile care îi lipsesc și a evita astfel riscul unei greșeli de judecată. Înainte de dizolvarea unei familii la tribunal, se merge la mediator sau la mediere. De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, principala funcţie a mediatorului este să traducă, să facă inteligibile cuvintele unui partener pentru celălalt.

 

Aceasta este cea dintâi lucrare a Marelui Mediator – să ne ajute să-L înţelegem adecvat pe Dumnezeu, deși întotdeauna o vom face incomplet. Uneori, lucrarea de mijlocire presupune acoperirea daunelor produse de cel pentru care se mijlocește. Astfel Pavel mijlocește și plătește pentru restaurarea lui Onisim, cel socotit în chip definitiv nevrednic de restaurare[4]. Alteori, se oferă viaţă pentru viaţă: Ruben mijlocește pe lângă Iacov să-l lase pe Beniamin să plece cu fraţii săi în Egipt și pune ca zălog sau gaj însăși viaţa propriilor copii: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.“[5] Lista ar putea continua.

 

Să clarificăm lucrurile: Rugăciunea de mijlocire, în înţelesul ei popular și comun, este acţiunea unui credincios pe lângă Dumnezeu pentru schimbarea unei situaţii. Cel care luptă cu tot felul de argumente ca să convingă, să lumineze, să corecteze, să orienteze situaţia într-o anumită direcţie sunt eu, cel care mă rog. Cel care trebuie întâmpinat cu argumente legate de caz și de situaţie, care trebuie convins și ale cărui intenţii trebuie să fie schimbate este nimeni altul decât Dumnezeu. Imediat irupe aici un adevărat potop de întrebări: Are Dumnezeu nevoie de vreo informaţie sau revelaţie? Există vreun argument care trebuie să-I fie prezentat Lui, argument la care El nu S-a gândit și care urmează să schimbe situaţia? Cere El vreun fel de preţ pentru modificarea planurilor și gândurilor Sale? Și dacă nu este plătit preţul acela, El nu Își schimbă gândurile? Este El cel care cere viaţă pentru viaţă sau preţ de sânge pentru iertare? Dacă într-adevăr acesta este El, atunci Acela pe care L-a prezentat Iisus e altcineva.

 

Pe cine schimbă medierea?

Cine a mijlocit pentru ca fiul risipitor să fie primit înapoi? A fost vreunul dintre aspectele acestui fel de mijlocire necesar pentru a-l convinge pe tată să-și primească înapoi fiul? De fapt, a fost oare nevoie de vreun fel de schimbare în ceea ce-l privește pe tată? Într-adevăr, situaţia ulterioară este dramatic diferită de cea iniţială. Cineva este nu doar schimbat, ci literalmente transformat, dar acesta nu este nicidecum Tatăl. În acest caz, care este de fapt tipic, schimbarea a constat în iluminarea minţii fiului pierdut în privinţa unor aspecte nesesizate și neînţelese anterior. Atitudinea și caracterul tatălui în drama cu sfârșit fericit nu constituiau produsul schimbării, al iluminării sau al îmbunătăţirii acestuia, ci tatăl era așa cum a fost înainte și cum avea să rămână și ulterior. Fiul este acela care și-a văzut tatăl cu alţi ochi și a perceput în caracterul lui nu ceea ce s-a manifestat atunci, subit, ci ceea ce exista dintotdeauna. Mijlocitorul acestei iluminări a fiului risipitor, dar și a noastră, a tuturor, fără excepţie, este Însuși Duhul Sfânt. El este Acela care a schimbat viziunea fiului despre tatăl său, făcând-o conformă cu adevărul, nu cu vreo formă bolnavă de imaginaţie.

 

Cel mai faimos Mediator

Iisus a spus că Duhul Sfânt va face aceeași lucrare în inima noastră: ne va călăuzi în tot adevărul cu privire la El, ne va elibera de prejudecăţi și de idei străine și astfel El Își va restaura chipul divin în noi. Cine a mijlocit pentru femeia prinsă în adulter, pentru ca ea să fie iertată? E nevoie de așa ceva, din moment ce Domnul iartă cu bucurie? Este nevoie să pledeze cineva pe lângă Dumnezeu, din moment ce „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia“[6]? Trebuie să-L convingă cineva pe Dumnezeu să dea ceva dacă El „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare“[7]? Este El cel care cere vreun preţ material sau de sânge, sau nu cumva tocmai El este cel care plătește „preţul acesta scump“[8]? Biblia spune că nu doar că nu a cerut nimic în schimb, dar că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“.[9] Este absolut natural – ideea și imaginea noastră despre mijlocire depind de imaginea și de ideile pe care le avem despre Dumnezeu, despre caracterul, personalitatea și spiritul Aceluia pe lângă care mijlocim: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat.“[10] Sau: „Noi trăgeam nădejde“[11], zic dezamăgiţii de pe drumul Emausului. „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.“[12] Unii credeau despre Iisus că este un om bun, alţii, că este Beelzebub, dar a fost unul care a ajuns la cunoștinţa că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu[13].

 

Mize mult mai mari

Punctul de cotitură în istoria omenirii și conflictul ce a marcat veacurile a fost și este legat tocmai de tensiunea dintre imaginea lui Dumnezeu așa cum o percepeam noi și această imagine a Lui așa cum o întrupează Iisus. Păcatul originar nu are de-a face cu pomul cunoștinţei binelui și răului, ci cu credinţa în natura caracterului lui Dumnezeu. Faptul de a mânca din fructul oprit a constituit ilustrarea, manifestarea exterioară a ceea ce se întâmplase deja în inima omului: acesta i-a dat crezare diavolului și a stat să-și arunce sorţii existenţei cu el. Mijlocirea sau medierea, transmiterea revelaţiei (în acest caz, cu privire la natura caracterului lui Dumnezeu) poartă, inevitabil, amprenta mijlocitorului, a mediatorului, a transmiţătorului. De aici, concluzia că nu e deloc lipsit de importanţă cine este cel care mediază sau transmite adevărul. Despre mediatorul care a întrebat, cu efect, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“[14], plusând cu „Hotărât că nu veţi muri“[15]și insinuând astfel că El minte, că El este egoist, că El nu-l iubește pe om, despre acest mediator al imaginii lui Dumnezeu, așadar, Iisus a afirmat: „Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“[16] Așa a căzut noaptea păcatului peste omenire, iar din cele mai multe suflete nu s-a ridicat și nu se va ridica niciodată, pentru că acestea au ales drumul fără întoarcere al respingerii adevărului și, implicit, al acceptării opusului, a minciunii.

 

Noaptea, toate contururile capătă înfăţișări fantomatice: un tufiș se vede ca un animal fioros, iar acest fel de viziune ne-a dominat viaţa în răstimpul cât am zăcut „în întunerec și în umbra morţii“[17]. Însă când „a răsărit luceafărul de dimineaţă în inimile“[18] noastre, ca niște copii copleșiţi de uimire, am rămas fără cuvinte în faţa diferenţei dintre ceea ce credeam noi despre Dumnezeu și Cel care este cu adevărat. Totul se află cuprins într-o singură sintagmă, care nimicește toate lucrările diavolului: Dumnezeu este iubire. Pentru adevărul acesta succint exprimat S-a întrupat, a trăit și a murit Iisus. Argumentul Lui în favoarea adevărului etern a fost însăși viaţa Sa și El Și-a încheiat mărturia despre Tatăl pecetluind-o cu însuși sângele Său. Se putea, oare, face mai mult decât atât? Sau ce altceva se mai putea spune? Așadar cum rămâne cu rugăciunea de mijlocire și care sunt natura și obiectul lucrării sale? Îl schimbă ea pe Dumnezeu sau nu cumva îl schimbă pe rugător și pe cel pentru care ne rugăm?

 

Falsul. Unul dintre cele mai remarcabile

Una dintre cele mai primejdioase capcane care se deschid sub pașii înţelegerii noastre o constituie modelul justiţiei civile, model bazat pe schema avocat/apărător – procuror/acuzator, deasupra cărora se află, cu drept decizional, judecătorul. Aplicat la conducerea lui Dumnezeu, acest model se traduce astfel: Iisus este Avocatul sau Apărătorul, Satana („pârâșul fraţilor“[19]) este procurorul, iar Dumnezeu este Judecătorul, care trebuie convins, informat, făcut să Se răzgândească, trebuie înduplecat, iluminat, ferit de eroare. Trist și cert este faptul că modelul justiţiei civile de astăzi nu are ca sursă de inspiraţie modelul ceresc, iar de aici reiese că, niciodată și în niciun fel de condiţii, el nu poate constitui o ilustrare a acestuia din urmă. În sens restrâns, poate imaginea tripartită a avocatului, procurorului și judecătorului să fie o reflexie a mijlocirii lui Iisus? Nici pe departe, ba chiar la polul opus.

 

Din start trebuie spus că sensul mijlocirii lui Iisus nu este de la noi spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre noi. El nu ne apără în faţa lui Dumnezeu ca atare, ci în faţa păcatului, a greșelii și a amăgirii. De acestea din urmă ne apără El, nu de Dumnezeu. Iisus nu este avocatul care Îl informează pe Judecător, Îl convinge, Îl înduplecă, Îi schimbă vederile și intenţiile cu privire la condamnat, ci lucrarea Lui este cu totul opusă unei asemenea stări de fapt. El este cel care îl convinge pe condamnat cu privire la faptul că este iubit de Judecător, că judecata este în favoarea lui și că Judecătorul Însuși a plătit cu viaţa Fiului pentru viaţa lui, de om. Sigur că nu ar fi deloc ușor pentru un condamnat să creadă așa ceva. Pe acesta, pe condamnat, îl înduplecă Apărătorul, nu pe Judecător. Ideea că El lucrează la nivelul percepţiei Judecătorului a tot ce există – convingându-L, făcându-L să Se răzgândească, prevenindu-L și înduplecându-L pe Tatăl cu argumentul sângelui Său – este izbitor de asemănătoare cu păgânismul, unde zeul trebuia înduplecat cu tot felul de daruri și cu diverse jertfe, mergându-se până la jertfe umane. Amintiţi-vă de prorocii lui Baal din vremea lui Ilie, care își înfig cuţitele în corp până curge sângele șiroaie ca să-l înduplece pe zeu să aprindă lemnele de pe altar. Sângele lui Iisus, care „vorbește mai bine decât sângele lui Abel“[20], nu Îi mărturisește Tatălui ceva despre mine, ci îmi mărturisește mie un adevăr esenţial despre Tatăl.

 

Ce se întâmplă când mă rog pentru mine?

Atunci când eu mijlocesc pentru mine însumi înaintea lui Dumnezeu, ce anume am în minte? Ce doresc să se întâmple și ce vreau să obţin sau să realizez? Urmăresc să-L informez pe Domnul cu privire la păcatele mele? Este prea târziu. Era bine dacă Îl informam înainte să comit un anume păcat. Atunci ar fi fost de folos. Elisei îi spune lui Ghehazi: „Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“[21] Să încerc să-mi justific păcatul prin scuze și explicaţii? Acestea nu fac altceva decât să mă coboare și mai jos de acolo de unde am căzut sau unde mă găsesc acum. Chiar dacă aș avea multe argumente pentru păcatul săvârșit, scuze nu am, oricât de mult le-aș căuta. Să-mi cer iertare? Nu e rău, dar îmi este mai de folos să știu că ea deja s-a consumat pe când păcătuiam: În timp ce oamenii Îl răstigneau pe Fiul lui Dumnezeu, bunătatea Lui nu privea la chinurile pe care le îndura, ci la starea de ignoranţă a celor ce executau orbește ordinele mai marilor zilei: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“[22] Ce voi cere, atunci, în rugăciunea mea? Mă voi ruga să cred și să-L iubesc pe Cel care este bun și a cărui îndurare (har) ţine în veci. Mă voi ruga nu să fiu iertat, fiindcă păcatele ne sunt iertate, ci mă voi ruga să am putere, dragoste și suficientă preţuire ca să pot primi iertarea oferită în dar prin acea „singură hotărâre de iertare a lui Dumnezeu“[23].

 

Ce diferită este imaginea marelui și bunului Judecător, așa cum o prezintă Iisus, al cărui mesaj se poate transpune astfel: „Nu vă spun că voi mijloci pentru voi sau că-L voi ruga pe Tatăl. Nu este nevoie. Tatăl Însuși vă iubește și nu are nevoie să fie rugat, convins sau determinat să vă iubească. Nu voi Îl rugaţi pe Tatăl prin Mine să Se împace cu voi, ci, dimpotrivă, prin Mine, Tatăl, în bunătatea Lui, vă roagă pe voi să vă împăcaţi cu El.“ În Scriptură, apostolul Pavel o spune răspicat: „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“[24] În dragostea Lui, El nu cere, ci dă și Se dă pe Sine Însuși pentru viaţa lumii.

 

Implicaţii puţin luate în seamă

Dacă am binevoi să luăm în serios cuvintele lui Iisus despre caracterul iubitor al Tatălui, întregul edificiu al spovedirii, al ispășirii, al mijlocirii și al mântuirii ar cunoaște o spectaculoasă experienţă a „schimbării la faţă“. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar aceste lucrări sunt legate de imaginea unui Dumnezeu crud, impasibil, lipsit de suflet. Unde duc acceptarea și cultivarea unei astfel de imagini despre Dumnezeu? Iată un exemplu: cineva ar sări ca ars dacă i s-ar spune că Hitler este mântuit, dar e același om nu-l deranjează deloc atunci când i se spune că pruncii care de-abia au văzut lumina zilei vor arde, în vecii vecilor, în foc. Hitler nu a ars pe nimeni în vecii vecilor și oroarea pe care a săvârșit-o el pălește în faţa iresponsabilei doctrine a Iadului. Autorul ideii populare despre Iad a lăsat să se întrevadă ce ar face el dacă ar putea și cine este, de fapt. Cea mai întunecată pagină a istoriei lumii nu este Holocaustul, ci doctrina Iadului, așa cum este ea predicată de la altare și de la amvoane, astăzi. Ca și ideea populară de mijlocire ca formă de schimbare a gândului lui Dumnezeu, ideea despre Iad este produsul logic al unei astfel de imagini a lui Dumnezeu, o imagine diabolic distorsionată. Simt mereu în suflet dorinţa să mă adun cât mai aproape de Cel care a mărturisit așa de dramatic împotriva a ceea ce au spus oamenii sau demonii despre Dumnezeu! Mărturia Lui se ridică împotriva „oricărei necinstiri a lui Dumnezeu“[25]. Aceste lucruri nu numai că nu sunt adevărate, dar ele sunt chiar apanajul diavolului, care „ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“[26].

 

Rezumat

Așadar sintagma „rugăciune de mijlocire“ trebuie reconsiderată și readusă în lumina Celui care „va așeza din nou toate lucrurile“[27] acolo unde au fost la început și unde sunt dintotdeauna. Iisus nu mijlocește pentru noi ca să-L schimbe pe Dumnezeu în vreun fel, ci Iisus mijlocește pe lângă Dumnezeu ca să ne schimbe pe noi, căci în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare“[28]. El ne iubește cu o iubire veșnică – adică cu aceeași iubire dintotdeauna și pentru totdeauna. Nu crucea lui Iisus a născut iubirea aceasta, ci iubirea aceasta a născut necesitatea crucii lui Iisus, așa că nu intră în discuţie ideea unei pledoarii de influenţare a lui Dumnezeu. Nu felul cum ne privește Dumnezeu pe noi trebuie schimbat, ci felul cum Îl privim noi pe El trebuie desfiinţat și născut din nou în Christos. Dumnezeu nu ne vede pe noi în Christos ca prin niște ochelari ciudaţi care înlocuiesc realitatea cu imaginarul. El vede realitatea așa cum este, prin harul lui Christos faţă de noi, căci Christos nu a murit ca să-L împace pe Dumnezeu cu noi, ci ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu. El nu a murit ca să-l schimbe cumva pe Dumnezeu, ci tocmai pentru ca Dumnezeu să rămână fără „schimbare“ sau „umbră de mutare“, cum spune apostolul Iacov. Iisus este Acela care, prin jertfa Sa, I-a dat lui Dumnezeu mână liberă să rămână drept și totuși să-l îndreptăţească pe păcătos. Astfel suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu prin preaiubitul Lui. Iată de ce și iată cum: Prin acest har al lui Christos, Dumnezeu ne vede nu așa cum suntem noi, ci așa cum este El. Nu Dumnezeu are nevoie de revelaţii despre noi, ci noi avem trebuinţă de revelaţii despre El. Tocmai de aceea Iisus trăiește pururi să medieze revelaţia lui Dumnezeu, fiindcă El, și numai El, care „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte“[29]. Numai El poate spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“[30] Nu Tatăl trebuie să fie înduplecat să primească pocăinţa noastră, ci noi trebuie să fim înduplecaţi să primim dragostea Lui pentru noi. Preţul sângelui vărsat nu a fost cerut de Dumnezeu, ci de marea tragedie omenească.

 

Înapoi… la întrebare

Deci eu vin în rugăciune să mijlocesc pentru tine nu fiindcă e nevoie să-L schimb pe Dumnezeu, ci pentru că te iubesc, pentru că simt împreună cu tine, pentru că mă bucur de bucuria ta și mă doare durerea ta. Iar acest lucru Îi place enorm lui Dumnezeu, fiindcă în lacrimile mijlocirii se vede chipul lui Iisus în noi. În aceasta Își găsește El toată plăcerea. Pentru ce mijlocesc eu? Pentru nimic altceva decât ca acea persoană pentru care mă rog să cunoască „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“[31] dragostei lui Dumnezeu în Christos. Nu de sănătate are nevoie bolnavul, ci de credinţa în dragostea și în puterea lui Dumnezeu. Sănătatea vine ca urmare a acestora. Nu are nevoie de pâine cel flămând, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“[32]. Ne lăsăm orbiţi de simptome și arareori ne îndreptăm atenţia spre cauza problemei: „un singur lucru trebuie“[33], a spus Iisus.

 

Rugăciunea de mijlocire este simpla expresie a prezenţei lui Christos, Mijlocitorul, în noi. Împlinirea a ceea ce am exprimat în rugăciunea mea nu este altceva decât faptul că Dumnezeu îmi onorează credinţa și dragostea și le preţuiește așa cum numai El o poate face. Când mijlocesc, eu nu mă așez pe o poziţie opusă lui Dumnezeu, de partea cealaltă a mesei de negocieri, ci de aceeași parte cu El. Nu Îl „lucrez“ pe Dumnezeu, ci lucrez împreună cu Dumnezeu. Lucrăm amândoi în aceeași direcţie, ca o expresie a faptului că am fost făcuţi părtași firii dumnezeiești. Cererea fiicelor lui Ţelofhad, de schimbare a legii, nu L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească, ci l-a ajutat pe Moise să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum nu L-a cunoscut niciodată și să crească în asemănarea cu Iisus. Acesta este rodul mijlocirii în viaţa mijlocitorului. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu și în viaţa aproapelui meu nu mă lasă așa cum m-a găsit: fie voi mijloci și voi avea părtășie cu marele Mijlocitor, fie mă voi împietri, după chipul celui ce se închină la sine. Ori de câte ori voi vedea rodul muncii sufletului meu mă voi bucura și îmi voi aminti iarăși că sunt iubit cu adevărat. Împlinirea rugăciunii mele este semnul adevărului predicat de Iisus: „Tatăl Însuși vă iubește.“[34]

 

Footnotes

[1]„Iacov 5:16”.

[2]„Ioan 5:7”.

[3]„Evrei 7:25”.

[4]„ Epistola lui Pavel către Filimon.”

[5]„Geneza 42:37”.

[6]„Luca 12:32”.

[7]„Iacov 1:5”.

[8]„Zaharia 11:13”.

[9]„Ioan 3:16”.

[10]„Matei 25:24”.

[11]„Luca 24:21”.

[12]„Matei 16:14.”

[13]„Marcu 8:29”.

[14]„Geneza 3:1”.

[15]„Geneza 3:4”.

[16]„Ioan 8:44”.

[17]„Psalmi 107:10.”

[18]„2 Petru 1:19”.

[19]„Apocalipsa 12:10”.

[20]„Evrei 12:24”.

[21]„2 Împăraţi 5:26”.

[22]„Luca 23:34”.

[23]„Romani 5:18”.

[24]„2 Corinteni 5:20”.

[25]„Romani 1:18”.

[26], „Ioan 8:44”.

[27]„Marcu 9:12”.

[28]„Iacov 1:17”.

[29]„Evrei 1:3”.

[30]„Ioan 14:9”.

[31]„Efeseni 3:18”.

[32]„Matei 4:4”.

[33]„Luca 10:42.”

[34]„Ioan 16:27”.

 

Isus, Apa vieţii

37 În ultima zi a sărbătorii, ziua cea mare, Isus S-a ridicat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! 38 Cel ce crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, aşa cum zice Scriptura!“[a]39 Spunea aceasta despre Duhul pe Care urmau să-L primească cei ce cred în El. Căci Duhul nu fusese încă dat, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit.

 

Footnotes:

Ioan 7:38 Sau: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine! Şi să bea 38 cel ce crede în Mine! Aşa cum zice Scriptura: «Din inima lui vor curge râuri de apă vie»“; textul biblic la care face Isus referire este dificil de determinat; vezi Is. 44:3; 55:1; 58:11; Zah. 14:8; Eze. 47:1-12

Versete

pentru subiectul: Apa vieţii

 

Ezechiel 47:9 [+1/-0]

Orice făptură vie care se mișcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și vor fi o mulțime de pești; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta, va fi viață.

 

 

Psalmi 110:7 [+1/-1]

El bea din pârâu în timpul mersului: de aceea Își înalță capul.

 

 

Cântarea Cântărilor 4:15 [+1/-1]

O fântână din grădini, un izvor de ape vii ce curge din Liban.

 

 

Isaia 12:3 [+0/-0]

Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii

 

 

Isaia 49:10 [+0/-0]

Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.

 

 

Isaia 55:1 [+0/-0]

Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte fără bani și fără plată!

 

 

Ieremia 2:13 [+0/-0]

Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate care nu țin apă.

 

 

Ezechiel 47:1-6 [+1/-1]

M-a adus înapoi la ușa Casei. Și iată că ieșea apă de sub pragul Casei, dinspre răsărit; căci fața Casei era spre răsărit. Apa se cobora de sub partea dreaptă a Casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte și m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Și iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coți și m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăși o mie de coți și m-a pus să trec prin apă, și apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți și m-a trecut prin ea, și apa îmi venea până la șolduri. A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Și m-a luat și m-a adus înapoi pe malul râului.

 

 

Ezechiel 47:5 [+0/-0]

A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.

 

 

Ioel 3:18 [+0/-0]

În vremea aceea, va picura must din munți și va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieși, de asemenea, din Casa Domnului și va uda valea Sitim.

 

 

Zaharia 14:8 [+0/-0]

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate, spre marea de apus; așa va fi și vara și iarna.

 

 

Ioan 4:10 [+0/-0]

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.”

 

 

Ioan 4:14 [+0/-0]

Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.”

 

 

Ioan 7:37 [+0/-0]

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.

Ioan 7:38 [+0/-0]

Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

 

 

Ioan 7:39 [+0/-0]

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

 

 

Apocalipsa 7:17 [+0/-0]

Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

 

Apocalipsa 22:1-6 [+0/-0]

Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. Și îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate.” Și Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.

 

 

Apocalipsa 22:2 [+0/-0]

În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.

 

 

Apocalipsa 22:17 [+0/-0]

Și Duhul și Mireasa zic: «Vino!», și cine aude să zică: «Vino!», și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!

 

 

Ieremia 17:13 [+0/-1]

Doamne, nădejdea lui Israel! Toți cei ce Te părăsesc vor fi acoperiți de rușine. – „Cei ce se abat de la Mine vor fi scriși pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, Izvorul de apă vie.”

 

 

Teme asemănătoare subiectului: Apa vieţii

Apă vie (14)

 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

 

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

 

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

 

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

 

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

 

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

 

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

 

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

 

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

 

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

 

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

 

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

 

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

 

Astfel:

 

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

 

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger

Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

 

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

 

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

 

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

 

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

 

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

 

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

 

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

 

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

 

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

 

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

 

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

 

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

 

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

 

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

 

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

 

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

 

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

 

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

 

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

 

Tradus de Iulian Porumb

 

Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global 

 

Recent, Centrul de Cercetare Pew a publicat studiul anual realizat despre restricţiile religioase impuse pe glob, marcând al doilea an consecutiv în care se observă o creștere a restricţiilor impuse atât de guverne, cât și de actori privaţi în cele 198 de ţări incluse în studiu.

Studiul cu pricina are în vedere situaţia pe glob din anul 2016 și notează ca o concluzie generală că „organizaţiile și partidele naţionaliste au jucat un rol tot mai pregnant în hărţuirea minorităţilor religioase, în special în Europa”. Astfel, ne aducem aminte că nu doar scena politică a Americii a fost măturată de populism în 2016, ci și cea europeană, cu lideri politici precum Nigel Farage, în Marea Britanie, și Marine Le Pen, în Franţa, ţinând primele pagini ale ziarelor, în timp partidele populiste din Italia au reușit să îl forţeze pe premierul Matteo Renzi să demisioneze.

 

În multe ţări, restricţiile asupra religiei au rezultat din acţiuni ale guvernului sau ale grupurilor sociale cu poziţii naţionaliste, notează studiul. În cele mai multe cazuri, aceste forţe încercau de fapt să scape de imigranţi aparţinând minorităţilor etnice și religioase, unii lansând atacuri la adresa unui grup anume în numele apărării majorităţii, care s-ar fi aflat sub asediu. În Olanda, de exemplu, partidul extremistului Geert Wilders a candidat în 2016 cu o campanie politică care cerea „de-islamizarea” ţării, în timp ce în Cehia grupări antimusulmane au organizat 20 de manifestaţii împotriva refugiaţilor musulmani până la finalul anului.

 

Aceste tipuri de activităţi naţionaliste sunt reflectate în creșterea generală a Indicelui Restricţiilor Guvernamentale și a Indicelui Ostilităţilor Sociale. Per total, mai mult de un sfert din totalul ţărilor studiate (28%) au înregistrat nivele „mari” și „foarte mari” de restricţii guvernamentale, în creștere de la 25% în 2015. Aproape 1 din 10 ţări (11%) a avut actori guvernamentali care au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 6% în anul precedent. Similar, în 16% din totalul ţărilor analizate au existat grupuri organizate care, la fel, au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 14% în 2015.

 

Printre cele mai populate 25 de ţări din lume, China, Egiptul, Rusia, India, Indonezia și Turcia au fost fruntașe. China a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Restricţiilor Guvernamentale, în timp ce India a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Ostilităţilor Sociale. Cele două ţări au înregistrat cele mai mari valori pentru indicii respectivi nu doar în categoria celor mai populate ţări, ci și la nivel general, printre cele 198 de ţări studiate.

 

O multitudine de credincioși au fost afectaţi, printre care creștinii, musulmanii, evreii, hindușii, budiștii și alte religii africane tradiţionale, cele ale amerindienilor sau religiile chineze folclorice. Per total, musulmanii au fost grupul religios cel mai afectat în 2016, vizat de tot felul de declaraţii peiorative, dar și de politici ostile. În Danemarca, de exemplu, Partidul Popular Danez a susţinut implementarea unei politici în municipiul Randers pentru introducerea obligatorii în instituţiile publice, inclusiv în școli, a meselor „tradiţionale”, care includ printre altele și produse din carne de porc, menţionează studiul. Martin Henriksen, purtător de cuvânt al PPD, a explicat atunci că măsura este menită să menţină cultura daneză și că partidul „va lupta împotriva regulilor islamice și a argumentelor proaste care le-ar dicta copiilor danezi ce ar trebui să mănânce”.

 

În timp ce musulmanii au fost cei mai vizaţi în 2016 de către mediul politic, per total mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii. Numărul ţărilor în care s-a observat hărţuirea creștinilor a crescut de la 128 de ţări, în 2015, la 144 de ţări, în 2016, a musulmanilor a crescut de la 125 la 142, iar a evreilor a crescut de la 74 de ţări, în 2015, la 87 de ţări, în 2016. Practic, doar grupul neafiliaţilor religios (considerat grup religios în sociologie) este singurul pentru care nu s-a înregistrat nicio schimbare faţă de 2015. Și în 2015, dar și în 2014, neafiliaţii au fost hărţuiţi în 14 ţări dintre cele 198 studiate.

 

Timpul în care toată lumea urăște pe toată lumea

 

Cu toţii am trecut prin momente de reverie, când ne-am imaginat cum ar fi dacă ne-am întâlni faţă în faţă cu vreun politician sau persoană oficială cu care nu suntem de acord (cel puţin). Ce i-am spune? Ce i-am face? Am încerca să o convingem în mod civilizat că greșește? Sau doar ne-am exprima liber frustrările, încercând cumva să o pedepsim?

Dar dacă am fi în poziţia de a o servi, de a-i oferi un serviciu, am face-o? Poate că uneori ne aventurăm în aceste peripluri fanteziste mai mult ca să ne amuzăm, dar în climatul politic și social de astăzi, caracterizat de lipsa civilităţii și de radicalizarea opiniei publice, aceste întrebări devin elementare pentru buna convieţuire în societate.

 

Dezbaterile pe această temă sunt aprige în Statele Unite, unde politica imigraţionistă de „toleranţă zero” impusă de administraţia Trump a scandalizat opinia publică până într-acolo încât mai mulţi oficiali ai Casei Albe, care într-un fel sau altul au sprijinit activ această politică sau au făcut tot ce le-a stat în putere să o scuze, au început să fie taxaţi în diverse maniere în spaţiul public.

 

Secretara Departamentului de Securitate Naţională, Kirstjen Nielsen, a fost hărţuită într-un restaurant mexican, unde lua masa, de către un grup de protestatari organizaţi de o filieră locală a democraţilor socialiști americani. Aceștia au scandat „Rușine! Rușine!” și „Dacă copiii nu pot mânca în pace, nici tu nu poţi mânca în pace”, făcând referire la cei 12.000 de copii de imigranţi care în prezent se află în custodia guvernului american. Consilierul președintelui american, Stephen Miller, descris în presă drept un „campion” și „parţial arhitect” al politicii respective, a fost surprins tot la masă într-un restaurant mexican, în timp ce un alt client îl numea „fascist care cerșește bani ca să construiască alte cuști”, făcând referire la imaginile cu copii de imigranţi dormind pe saltele într-o mare cușcă păzită de forţe de securitate.

 

Dar cazul care a suscitat cele mai multe dezbateri în presă a implicat-o pe Sarah Sanders, secretar de presă al Casei Albe, care printre altele a încercat să apere politicile imigraţioniste făcând referiri la Biblie. Recent, Sanders s-a plâns pe Twitter că a fost dată afară dintr-un restaurant unde lua masa cu mai multe persoane, din simplul motiv că lucrează pentru Donald Trump. Se ia în considerare ca, de acum înainte, Sanders să beneficieze de protecţie din partea Serviciilor Secrete, iar incidentul a pornit discuţii aprinse despre limitele bunului-simţ într-un timp în care lipsa de civilitate este caracteristica principală a modului de comunicare adoptat de noul lider al ţării și promovat și în alte ţări unde populismul este pe val.

 

Citește și Biblia ca armă politică – Când „așa zice Domnul” înseamnă „așa vreau eu”

Este vreodată lipsa de civilitate bună?

Presa americană a fost plină zilele acestea de argumente pro și contra pe subiect. După o trecere în revistă a celor mai importante publicaţii, se poate spune că cele mai multe au apărat, dacă nu chiar au lăudat decizia proprietarei restaurantului respectiv. Cei mai mulţi au adus în discuţie faptul că, odată, civilitatea și bunul-simţ erau trăsături intrinseci ale democraţiei, care reglau dialogul dintre părţile adverse, astfel încât democraţia să fie un sistem politic funcţional. De exemplu, președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi. În schimb, continuă aceste voci, am trăi un „moment aparte” în care un guvern democratic a făcut din lipsa de onestitate și de bun-simţ unul dintre principiile fundamentale pe care le urmează. Slujba lui Sanders „presupune deci să acopere minciunile președintelui subminând o parte vitală a discursului public – însăși ideea unui discurs liber și deschis despre adevăr”, scrie Vox. Jobul lui Sanders o face deci lipsită de civilitate din principiu. Iar dacă gestul de a-i refuza un serviciu atrage atenţia asupra acestui subiect, s-ar putea, speră unii opinatori, să se micșoreze lipsa de civilitate din politica americană. Cei care adoptă această poziţie cred că cetăţenii cu drept de vot au responsabilitatea de a înfrunta persoanele cu autoritate care sunt responsabile pentru subminarea democraţiei, nu responsabilitatea de a avea un comportament foarte politicos faţă de ele.

 

În schimb, cei puţini sau cei ale căror voci sunt mai puţin auzite, îi sfătuiesc pe toţi cei care consideră că America trece printr-un „moment special”, în care scopul scuză mijloacele, să se gândească bine ce s-ar întâmpla dacă fiecare american ar adopta această filosofie. Până unde ar merge lucrurile? Cât de greu este să ne imaginăm că, la un moment dat, oamenii care nu sunt de acord cu avortul ar putea decide ca judecătorii și toţi ceilalţi oficiali care apără avortul să nu fie lăsaţi să trăiască în pace cu familiile lor? Secretara de presă a fostului președintele George W. Bush a avertizat că s-ar putea ajunge într-o situaţie în care să existe restaurante doar pentru democraţi și restaurante doar pentru republicani. Politica în general nu este un domeniu cunoscut pentru civilitate, iar dacă începem să tolerăm intoleranţa este posibil să ajungem la aceste tipuri de segregări, cred cei de la Washington Post.

 

Președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi.

 

Argumentul restaurantelor segregate este o generalizare la extremă a cazului de faţă și o desconsiderare totală a circumstanţelor lui, spun alţii. Proprietara restaurantului are o afacere de condus și nu a avut în trecut probleme cu clienţi de o anumită coloratură politică. „I-am explicat că restaurantul are anumite standarde pentru clientelă, cum ar fi sinceritatea, compasiunea și cooperarea. Am rugat-o să plece, dar i-am spus că anturajul ei poate să rămână”, a explicat Stephanie Wilkinson, proprietara restaurantului. Sanders a fost vizată nu pentru cine este, ci pentru ce a făcut. Wilkinson nici măcar nu a acceptat ca Sanders să plătească pentru consumaţie și nu există dovezi că a vrut să se dea mare cu ce a făcut și să îi inspire și pe alţii să facă la fel. De fapt, dacă Sanders nu ar fi scris pe Twitter despre ce i s-a întâmplat, cel mai probabil nici nu s-ar fi aflat. Gesturile lui Wilkinson nu par a fi cele ale unui războinic antisistem care vrea să despartă publicul american în tabere. Dacă Sanders nu ar fi popularizat întâmplarea, aceasta ar fi rămas un gest modest al unui cetăţean care a hotărât să tragă la răspundere un oficial al statului.

 

Reacţia lui Sanders, publicată pe Twitter, este de așa natură încât să concentreze toată atenţia asupra lui Wilkinson: „Acţiunile ei spun mai multe despre ea decât despre mine. Întotdeauna am încercat să mă port frumos și cu respect cu oamenii, inclusiv cu cei cu care nu sunt de acord și voi continua să fac la fel.” Pentru fanii lui Sanders, micul truc a funcţionat de minune. Pentru ceilalţi este deja mult prea evident că, în ce privește civilitatea discursului politic și public, cei din administraţia Trump și mulţi dintre susţinătorii lor nu sunt în postura din care să poată ţine predici pe subiect. Chiar de curând, Sanders l-a făcut pe un jurnalist „prost” în faţă, în timpul unei conferinţe de presă pe tema imigranţilor. Iar acesta este doar unul dintre exemplele care ar putea demonta ușor ce susţine Sanders pe Twitter.

 

Ce ar mai trebui menţionat este că, spre deosebire de rasă sau de religie, să dai pe cineva afară din restaurant pentru coloratura politică nu este un act ilegal. Ceea ce înseamnă că, în ochii legii, nu este un act discriminatoriu, așa cum susţin adepţii administraţiei Trump. În final, în faţa legii doar mândria lui Sanders a fost lezată, și nu demnitatea ei ca cetăţean american. Iar cu o mândrie lezată se poate trăi, mai ales dacă te ajută să îţi reevaluezi poziţia. Cu toate acestea, s-ar putea ca cea mai bună metodă de a-i face pe acești politicieni să își reevalueze poziţiile este prin taxarea lor în cabina de vot, nu prin a le nega servicii, spun alte voci.

 

Calea cea mai grea

Cazurile relatate mai sus, deși sunt din Statele Unite, ne ating, fiindcă discuţia este aplicabilă în acest moment în mult mai multe spaţii geografice, unde se resimte o divizare puternică a societăţii și o radicalizare a discuţiilor pe teme care trec de la politic la economic, la social și care nu par să ducă în final niciunde.

 

Știinţele politice arată că efectele lipsei de civilitate asupra democraţiei sunt mixte, nu mereu bune, nu mereu proaste.

 

Expunerea la acest fenomen generează contagiune și poate reduce încrederea în guvern, în legitimitatea instituţională și în mass-media, pe măsură ce oamenii devin tot mai polarizaţi pe frontul opiniilor politice. Pe de altă parte, alunecarea spre lipsa de civilitate poate fi o metodă eficientă de a strânge oamenii în jurul unei cauze și de a restabili anumite drepturi încălcate, atunci când alte metode tradiţionale nu mai au efect. Chiar dacă este o perioadă inconfortabilă pentru toată lumea, se poate ajunge într-o situaţie în care lipsa de civilitate stârnește dezbateri politice care nu ar fi fost posibile altfel.

 

Problema cu acest ultim scenariu este revenirea la normalitate, restabilirea decenţei limbajului politic și public ca prioritate naţională. Din acest motiv ar trebui evitată cât de mult posibil această situaţie. Fiecare în parte ar trebui să realizeze că ţara sa ar trebui să fie mai importantă decât ambiţiile, ideologiile sau orgoliile cetăţenilor ei. În final, gestul lui Wilkinson a fost lăudat tot de către cei care cred deja ca ea și care s-au simţit edificaţi prin ce a făcut ea, însă, pentru ceilalţi, nu a fost decât un gest neavenit care a lărgit și mai mult prăpastia din societate. Într-o analiză obiectivă, care să includă toate părţile vizate, aceste gesturi par să fie utile – adică să producă o schimbare – doar în cazuri excepţionale, în care cel vizat de gest are o conștiinţă morală sensibilă și nu este deja radicalizat ideologic.

 

Merită să ne întrebăm: Ce ar fi făcut Iisus?

Încurcătura în care ne punem atunci când încercăm să stabilim măsura în care gestul nostru poate schimba o persoană iese la iveală din dezbaterile creștinilor americani pe cazul Sanders. „Ce ar fi făcut Iisus?” este întrebarea care stă la baza discuţiei și care încearcă să lămurească cum ar trebui să se comporte un creștin faţă de niște autorităţi profund imorale. Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu? Iisus a abordat diferit situaţiile, în funcţie de receptivitatea celor vizaţi, ceea ce înseamnă că există loc și pentru reacţii de înfruntare, în unele situaţii. Dar foarte important de observat este că nu putem stabili mai departe dacă Sanders este mai aproape ca situaţie de vameșul Matei sau de comercianţii daţi afară din Templu de Iisus. Ceea ce ne arată că gesturile noastre au nevoie de o doză mare de înţelepciune, atât atunci când, la un moment dat, simţim nevoia să ne delimităm într-un fel sau altul de anumite personaje pe care le considerăm imorale, cât și atunci când suntem doar în postura în care să judecăm cât de oportună este o anumită delimitare.

 

Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu?

 

Ce ne învaţă exemplele biblice, în schimb, este că mereu putem încerca să aplicăm spiritul lui Iisus, decantat în două caracteristici majore: faptul că mereu spunea adevărul și îl făcea pe om conștient de greșelile lui și faptul că, în același timp, îl asigura că îl preţuiește chiar și așa. La un astfel de comportament sunt chemaţi oamenii, și creștinii în mod special – o creativitate aparte în rezolvarea problemelor, în care să îţi poţi spune of-ul, impresionându-l sau mișcându-l pe opozant. Un exemplu concret pentru cazul Sanders a fost dat de Diana Butler Bass, autoare și istoric al religiilor, pe Twitter, ea spunând că ar fi procedat în felul următor: „I-aș fi spus că în ciuda faptului că ea exlude oameni, separă familii și refuză să recunoască demnitatea altor oameni, eu aleg să o recunosc pe a ei. Și, dacă vrea să mănânce aici, atunci îi vom da să mănânce. O vom trata cu demnitate. Vom fi ospitalieri, dar să știe atâta lucru – că banii cheltuiţi aici vor fi donaţi unui fond de refugiaţi și că nicio persoană de aici nu îl va vota niciodată pe șeful ei.”

 

Poate că există exemple și mai bune decât atât, dar acesta este unul dintre cele care urmează calea grea, pe care trebuie să o aleagă fiecare creștin și, de ce nu, fiecare persoană în parte – să caute cea mai creativă și mișcătoare atitudine de a rezolva conflictele ideologice. Cel mai simplu lucru este să îmbrăcăm un gest separator cu o haină groasă de politeţe, dar asta nu schimbă faptul că tot un gest separator rămâne, iar asta se resimte în societate.

 

Iisus iubea adevărul și iubea oamenii deopotrivă. La acest lucru suntem chemaţi, nu la a judeca oamenii și nici măcar la a spera că îi schimbăm noi, pentru că aceasta este în definitiv treaba exclusivă a lui Dumnezeu. Putem și trebuie însă să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

 

Dacă ceea ce tocmai am scris pare o utopie, ar trebui să ne gândim cât din mult acţionăm instinctiv, câte dintre comentariile și acţiunile noastre sunt produsul a ceea ce suntem în acel moment, și nu al persoanelor care ne-ar plăcea să devenim sau care ne închipuim că suntem în cele mai bune momente ale noastre. Oricâtă politeţe s-ar manifesta, aceasta tot nu ar putea camufla o societate aprigă la mânie și bună de gură. Și atunci de ce ne-am aștepta ca reacţia sau răspunsul nostru chiar să schimbe ceva?

 

Putem și trebuie să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul

Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

 

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

 

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

 

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

 

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

 

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

 

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

 

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

 

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

 

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

 

Tradus de Lacrisa Novac

 

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

 

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

 

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

 

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

 

* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

 

Structurarea studiului:

1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

 

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

 

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

 

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:

o curăţire a conştiinţelor noastre!

 

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

 

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen

„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”

„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

 

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea

(unii nu o cred!!)

Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

 

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:

– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!

– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!

– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!

– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

 

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

 

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

 

1. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
2. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

 

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

 

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

 

* „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

 

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

 

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

 

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

 

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare”Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

 

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

 

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând,

cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

 

Biblia ne spune în:

 

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”

Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”

Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”

Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”

Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”

Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

 

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

 

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

 

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

 

Interpretări subiective

 

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

 

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale

Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.

În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

 

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)

Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.

Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

 

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

 

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

 

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

 

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?

De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

 

Teoria martirizării sau Teoria exemplului

Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

 

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

 

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică

În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

 

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

 

Interpretări obiective

 

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii

Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

 

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

 

Luther (1483-1546) şi teoria penală

Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

 

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

 

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

 

Intepretări moderne

 

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică

În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

 

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

 

Teoria politică – interpretarea politică

Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

 

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

 

Surse folosite:

Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof

Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen

Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

 

Concluzie:

De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

 

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

 

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

 

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21

– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28

– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

 

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24

– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

 

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

 

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

 

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

 

S-a isprăvit!

Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

 

Ispăşirea este finală şi definitivă

Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

 

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

 

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

 

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

 

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

 

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

 

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

 

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10

Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15

Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27

Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

 

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

 

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

 

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

 

Care-i realitatea?

Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

 

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

 

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

 

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă”. John Owen

 

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

 

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

 

„Marele schimb”

Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

 

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:

Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

 

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

 

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

 

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

 

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

 

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

 

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

 

Sir Richard Baker

 

 

Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)

 

Autor: Edward Heppenstall

Referințe

Romani 5:17

„Daca, deci prin greseala inuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii vor domni in viata prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos! (Romani 5:17)

 

Pentru a fi mantuiti ni se cere sa indeplinim doua conditii. Prima conditie este sa avem neprihanire desavarsita. Dar, dupa cum stim, „nu este nici un om neprihanit, niciunul macar” (Romani 3:10). Neprhanirea aceasta ne este asigurata de Domnul Hristos, prin viata desavarsita pe care a trait-o aici pe pamant. Ea ne este pusa la dispozitie „prin Acel Unul Singur, care este Isus Hristos”.

 

In al doilea rand, noi suntem condamnati la moarte fiindca suntem pacatosi. „Plata pacatului este moartea” (Romani 6:23). Pe calvar, Domnul Hristos a luat asupra Sa pacatele noastre si a suferit pedeapsa in locul nostru. „Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii facandu-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).

 

Astfel, prin Hristos, sunt indeplinite ambele conditii, si mantuirea noastra este completa. De aici si proclamarea fundamentala a Evangheliei: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16). Nu mai ramane decat sa primim darul mantuirii. Incercarea de a obtine prin efortutile noastre nu-si are sensul, deoarece o primim prin credinta, traim prin credinta si umblam prin credinta.

 

Iar viata noua o primim in momentul in care Il primim pe Domnul Hristos. Daca un om se naste fara un talent artistic, are sanse mici sa devina artist. Daca cineva nu are ureche muzicala, degeaba se oboseste sa ia cursuri de muzica. Daca ii lipseste cuiva imaginatia si creativitatea, nu va reusi sa devina poet decat printr-un miracol al lui Dumnezeu.

 

Cand ne nastem in lumea aceasta, ne nastem morti din punct de vedere spiritual; avem o gandire fireasca si suntem in vrajmasie cu Dumnezeu (Romani 8:7). Daca nu primim viata noua de sus, nu avem cum sa fim mantuiti. Mana Sa strapunsa atinge corzile sufletului nostru, tranformand viata noastra intr-o melodie cereasca. Darul mantuirii il primim doar prin credinta!

 

DARUL LUI DUMNEZEU

DORIM SA PRIMIM DARUL LUI DUMNEZEU, DAR NU SUNTEM GATA SA PRIMIM SI SA IMPLINIM MESAJUL LUI DUMNEZEU.

 

 

La sărbătoarea naşterii Domnului nostru Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de Bunătate şi de Adevăr Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos (Ioan 1:14 şi 17)

 

Când Dumnezeu I S-a descris pe Sine lui Moise, El a spus că este „plin de Bunătate şi de Adevăr” (Exodul 34:6). Când apostolul Ioan Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, el foloseşte aceleaşi cuvinte: „plin de Bunătate şi de Adevăr” ( ţinând seama că „haris” înseamnă „bunătate”,  iar cuvântul tradus la noi prin „credincioşie” este de fapt „adevăr”).

 

Se cuvine ca tabloul naşterii Domnului Isus să poarte cuvintele: „Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos”!

 

Referindu-se la Persoana Domnului Întrupat, Ioan scrie că „noi am primit din Plinătatea Lui Bunătate peste Bunătate” (v.16).  Bunătatea aceasta stă atât în faptul că El ni L-a adus pe Dumnezeu Însuşi, cât şi în ceea ce a făcut El pentru noi. „Adevăr” se referă la tot ce ne-a vorbit Domnul Întrupat.

 

Aşadar, Bunătatea se referă la Persoana şi la lucrarea Lui pentru noi, iar Adevărul se referă la învăţătura Lui.

 

Isus a făcut această afirmaţie fundamentală: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17). La care trebuie să adăugăm aceste cuvinte: „Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi fi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi… Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8: 31-36).

 

Să extragem esenţa din aceste texte:

 

Învăţătura Domnului Isus vine direct de la Dumnezeu şi, deci, reprezintă voia lui Dumnezeu. Dacă vrei să verifici dacă aşa stau lucrurile, aplică această învăţătură în viaţa ta. Când vei trăi un anumit timp după învăţătura Lui, ceva miraculos se va întâmpla în tine şi vei cunoaşte că totul este de la Dumnezeu, adică vei cunoaşte Adevărul!

 

Acum tu urăşti, tu faci răul, tu comiţi incorectitudini, nu fiindcă ai ales tu să faci aceste lucruri şi altele asemenea lor, ci ceva din tine te determină să le faci, adică tu eşti rob să le faci. Când vei începe să trăieşti din toată inima după învăţăturile lui Isus, dintr-o dată te vei trezi că eşti liber: Eşti liber să iubeşti, eşti liber să faci binele, eşti liber să trăieşti în corectitudine!

 

Cu alte cuvinte, învăţăturile lui Isus au în ele forţa eliberării şi forţa împlinirii! Domnul Isus ne eliberează prin însuşi faptul că ne dă învăţăturile care vin direct de la Dumnezeu şi care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Dar El le însoţeşte de un „dacă”: „Dacă vrea cineva să facă… va ajunge să cunoască.”

 

În sărbătoarea aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un Dar, un Cadou (pe Isus) şi un Mesaj (învăţăturile lui Isus).

 

Se întâmplă ceva ciudat în creştinism: Dorim să primim Darul lui Dumnezeu, dar nu suntem gata să primim şi să împlinimMesajul lui Dumnezeu.

 

Încerc să ilustrez situaţia. Să presupunem că ai primit un pachet de la Bill Gates. Da, nu-i greşeală, un pachet personal de la Bill Gates. Îl deschizi emoţionat şi în cutie găseşti ultima tabletă produsă de Microsoft, înzestrată cu toate programele posibile şi inscripţionată cu numele tău.  Tu scoţi tableta, o studiezi şi începi să te foloseşti de ea. Şi o arăţi la toţi prietenii tăi cu încântare şi cu mândrie.

 

După trei luni, vine la tine un reprezentant al firmei Microsoft şi te întreabă dacă ai primit cadoul de la ei. „Da, desigur”, îi răspunzi tu.

 

Atunci el te întreabă: „Domnule, (sau Doamnă), în pachet era şi o scrisoare însoţitoare; ai citit-o?” Tu stai înlemnit şi te gândeşti la ce s-a întâmplat. Când ai deschis pachetul, emoţionat fiind, ai scos tableta, dar n-ai observat că era acolo şi o scrisoare. Şi nu mai ştii ce ai făcut cu cutia şi cu scrisoarea!

 

Atunci reprezentantul companiei îţi spune calm şi grav: „Domnule (sau Doamnă), în pachet era o scrisoare prin care Domnul Gates te anunţa că îţi oferă să te adopte  în familia lui şi să te trateze ca pe unul dintre copiii lui. Şi, ca semn de bună credinţă, îţi dă instrucţiuni să te duci la o anumită bancă şi să afli acolo că ai un cont deschis pe numele tău şi ai, pentru început, un miliard de dolari în cont! Dar, din păcate, oferta era cu termen şi termenul tocmai a trecut. Dacă vei mai merge la bancă, te vei trezi că ai venit prea târziu”.

 

Aceasta este povestea imaginată de mine. Îmi vei spune că este incredibil ca cineva să fi scos din cutie un asemenea cadou fără să observe şi scrisoarea. Exact acesta este punctul crucial! Tot atât de incredibil este să vrei să primeşti un Dar extraordinar de la Dumnezeu, dar să nu bagi în seamă „scrisoarea”, adică cele patru Evanghelii, care conţin mesajul Celui ce-ţi trimite cadoul! Este „incredibil”, dar fă un sondaj şi vei descoperi mii de „creştini” care zic că „L-au primit pe Domnul Isus”, dar care niciodată n-au citit mesajele de la Dumnezeu pe care ni le-a adus Fiul lui Dumnezeu! Şi, chiar dacă le-au citit, au făcut-o ca o formalitate, fără să intenţioneze să le aplice în viaţa lor.

 

Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul!

 

Din fericire, deşi în epistola către Evrei suntem avertizaţi să nu ne trezim veniţi prea târziu, tot acolo ni se spune că Dumnezeu „hotărăşte din nou o zi: „Astăzi… zicând: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:1 şi 7).

 

„Darul lui Dumnezeu nespus de mare” (2 Cor.9:15) este Bunătate şi Adevăr. Nu numai Bunătate şi nu numai Adevăr. Cadoul lui Dumnezeu este un întreg şi El aşteaptă să-l primeşti în totalitate.

 

Să ţinem cont că atunci când primim Mesajul şi îl aplicăm în propria noastră viaţă, primim eliberare din sclavia răutăţii şi primim cunoaşterea Realităţii lui Dumnezeu în însăşi trăirea noastră.

 

Domnul  Isus Se identifică cu învăţătura Lui, atunci când ne spune „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

 

Să adăugăm că Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi trăi după învăţăturile Mele” şi urmarea va fi că în voi va veni Duhul lui Dumnezeu, va veni Domnul Isus şi va veni Dumnezeu Tatăl ca să-şi facă locuinţa în voi.

 

Când toată Sfânta Treime a lui Dumnezeu locuieşte în tine, cum să nu fie posibil să trăieşti după învăţăturile Lui?

 

Toate acestea sunt bogăţiile Darului lui Dumnezeu nespus de mare pe care ni l-a făcut prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o sărbătorim în aceste zile.

 

Deschide tot pachetul şi bucură-te de toate bogăţiile lui Dumnezeu. Sunt ale tale. Astăzi!

 

 

 

 

Semnul  si sangele…

Iosua stătea acolo, dăduse semnalul şi totul se prăbuşise. Rahav stătea cu familia ei în siguranţă şi nu trebuiau să privească îngrijoraţi pe geam. Ei puteau să citească Scriptura, în timp ce afară se desfăşura lupta. De atunci, Rahav face parte din Israel şi s-a mutat apoi în Betleem. Acolo s-a căsătorit şi a primit moştenirea ei. Ea avuse un fiu cu numele de Boas. Boas devenise tatăl lui Obed, a cărei mamă era Rut. Obed era tatăl lui Iese, şi Iese era tatăl lui David. Aşa este. Pentru că femeia Rahav îi crezuse pe mesageri, a aplicat semnul şi a fost salvată împreună cu casa ei. Altfel ea ar fi pierit.

 

Ascultaţi acum bine! O spuneţi, aţi înţeles? Toţi acei ce erau în Egipt sub sânge, au fost ocrotiţi. Toţi acei din Ierihon, care se aflau sub semn, au fost salvaţi. Toţi acei care trăiesc acum sub semn, vor fi salvaţi. Mielul jertfit era un tip înspre Isus Hristos.

 

În Evrei 13, 10-20 citim despre sângele legământului veşnic (notaţi-vă, vă rog). În legătură cu sângele lui Isus Hristos, este vorba despre sângele legământului veşnic. Când vom fi desăvârşiţi, atunci răscumpărarea va fi încheiată. Este un legământ veşnic. Nu va mai fi făcut un alt legământ. Când se va încheia timpul, nu va mai fi nevoie de legământ, dar până atunci avem nevoie de acesta. Acum, să nu uitaţi, este vorba despre legământul veşnic. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt legate de legământul sângelui şi ne eliberează de păcat. Amin!

 

Nu mai rămâne nici un păcat. Închinaţi-vă Lui şi faceţi de cunoscut puterea Lui făgăduită. Poporul lui Dumnezeu, spălat prin sângele Lui, care stă sub legământul sângelui, poartă Duhul lui Isus Hristos în sine. Lor li se potriveşte Cuvântul: Cine crede în Mine, va face lucrările pe care le-am făcut Eu. ”

 

Desfăşurarea legământului în Noul Testament. Testament înseamnă legământ – moştenire, nu-i aşa, dr. Vayle? Testament înseamnă legământ. Noul Testament înseamnă Noul Legământ. În Vechiul Testament, când a fost jertfit mielul, viaţa nu putea să se întoarcă peste cel credincios. În Noul Testament, Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit, iar viaţa Lui se întoarce la noi. În Noul Testament viaţa era în sânge, viaţa din sângele Mielului, prin care Noul Legământ devenise realitate; pentru că aşa a spus Dumnezeu. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul : voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu ” (Evrei 8, 10). Nu pe table de piatră, ci în inimile noastre prin sânge. Acesta este legământul Duhului, pe care El l-a făcut cu oamenii.

 

Legământul simbolizează puterea Lui. Ioan 14, 12 spune: Adevărat, adevărat vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl. ” Noul Testament – Noul Legământ – viaţă nouă. Acestea ne arată că Isus a împlinit fiecare lucrare, pe care a cerut-o Dumnezeu, şi ne-a făcut fii şi fiice adevărate a lui Dumnezeu. Sub sângele Lui nu mai este nici o condamnare. În Romani 8, 1 scrie: Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. ” Aici nu li se adresează celor ce cred în El, ci celor ce sunt în Isus Hristos , care nu umblă după trup, ci după Duhul Lui. Isus a spus: Cuvintele Mele sunt Duh şi viaţă. ” O, dacă aş putea lua acest text şi să mai vorbesc încă două ore! Nu mai este nici o condamnare. Eliberaţi de păcat, de îngrijorările acestei lumi. Nici o condamnare pentru acei, ce au fost botezaţi prin Duhul, într-un singur trup. Prin aceasta sângele Domnului şi-a isprăvit efectul. Dumnezeul cerului v-a primit. Viaţa Lui este în voi. Voi sunteţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Caracterul vostru este caracterul lui Dumnezeu. Ce este? O introducere înăuntru? Nu. Dumnezeu este un Dumnezeu al judecăţii; EL este un Dumnezeu care îndreaptă. Totul trebuie să corespundă. Nimic altceva nu o va isprăvi. Voi trebuie să aveţi un astfel de caracter. Voi aveţi pur şi simplu caracterul Tatălui vostru.

 

Viaţa a venit din sânge. Sângele a fost aplicat, dar viaţa nu putea să se întoarcă la cel credincios, pentru că era viaţa unui animal. Dar vedeţi, El nu a fost doar un om, ci Dumnezeul-Om. Tot aşa şi credincioşii, nu sunt doar oameni, ci fii şi fiice a lui Dumnezeu. Voi aţi primit viaţa Lui, care era în El şi s-a întors. Aceasta v-a transformat dintr-un păcătos într-un născut din nou; aceasta v-a scos din organizaţii şi denominaţiuni şi v-a făcut creştini umpluţi cu Duhul Sfânt. Viaţa lui Dumnezeu izvorăşte acum din voi ca o scânteie dintr-o nicovală, în timp ce voi umblaţi plini de putere, dragoste şi smerenie, iar Duhul Sfânt vorbeşte şi lucrează prin voi. Vedeţi, de asta depinde totul.

 

Cum se întâmplă aceasta? Voi ascultaţi mesajul, fiţi atenţi la stâlpul de foc. O, ce siguranţă binecuvântată! Voi aţi străpuns de la moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare. Dacă inimile noastre nu ne condamnă, atunci noi primim acel lucru pentru care ne rugăm. Noi ştim, dacă există păcat în inimile noastre, acesta ne condamnă. Atunci nici nu trebuie să începem. Voi trebuie să fiţi eliberaţi de păcat. Singura posibilitate de a fi eliberat de păcat, constă în a fi în El. Singura protecţie în faţa păcatului este Hristos.

 

Să nu uitaţi: sângele legământului nu găseşte recunoaştere fără semn. Voi nu puteţi să spuneţi aşa simplu: Noi am fost sfinţiţi în toate aceste lucruri ” , aceasta nu este încă dovada. Duhul lui Hristos în voi. Credeţi aceasta.

 

Acum vedeţi, Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Eu am mai notat diferite texte din Scriptură. Eu aş putea predica toată ziua despre aceasta. Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Cuvântul este făgăduinţa, Cuvântul este Dumnezeu şi Cuvântul este al nostru. Noi devenim o parte a Cuvântului, iar Cuvântul ia chip în noi. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele în voi ” Totul devine o familie mare. Aceasta ne dă siguranţa, de ce? Pentru că este o parte din noi. Ce text puternic! În aceasta constă siguranţa făgăduinţei.

 

Semnul este dovada că sunteţi răscumpăraţi şi că aţi fost primiţi. Voi nu puteţi să aveţi dovada unui bilet de tren înainte a plăti preţul. Voi ştiţi cum se plăteşte preţul, nu-i aşa? Aici este vorba de a crede şi de a primi. Ascultare deplină pentru întregul Cuvânt a lui Dumnezeu, vă îndreptăţeşte pentru semn. ASCULTARE DEPLINĂ – nu numai o parte, cât crede denominaţiunea voastră, ci totul. Ascultare deplină faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos şi vă aduce înăuntru în Hristos.

 

Ce ar fi dacă voi aţi fi cu totul înăuntru, iar picioarele ar atârna afară? Sau dacă aţi fi cu totul înăuntru şi mâinile voastre ar atârna afară? Cea mai mare parte ar fi înăuntru, dar inima ar atârna afară. Inima este în lume. Înţelegeţi aceasta? Nu are voie să fie astfel. Ascultarea deplină vă face una cu Cuvântul. Voi credeţi totul, Cuvântul este în voi în întregime, apoi veţi vedea cum lucrează prin voi. După aceea nu vă mai duceţi la distracţiile lumeşti. Voi sunteţi creştini. Indiferent de ceea ce spune cineva, acestea nu vă vor mai atinge. Voi sunteţi în Hristos. Voi sunteţi aşa de siguri, cum nu se poate altfel. Atunci când moartea bate la uşă, ea nu mai are nici o parte din voi. Pentru voi este doar o despărţire de aici şi o intrare acolo. Bătrâneţea nu înseamnă nimic. Atunci sunteţi eliberaţi şi de bătrâneţe. Voi sunteţi în veşnicie, pentru că sunteţi în El. EL este veşnic. Indiferent dacă sunteţi tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi, mari sau mici, nu depinde de asta.

 

Voi nu mai faceţi aceste lucruri, acestea sunt în urma voastră. Voi aţi murit, iar viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Voi sunteţi pecetluiţi prin Duhul Sfânt şi umblaţi în Hristos. Singura ţintă pe care o aveţi, este Hristos. Aşa este. Asta este tot, ce doriţi.

Dacă donarea unui rinichi costă atât de mult; Dacă transfuzia cu sânge decurge greoi, de ce nu primim gratis Sângele vieţii veşnice, sănătoase, care izvorăşte pentru fiecare, din “Fântâna “Cristică, Nesecată? De ce nu-i permitem să se întrupeze în noi Darul Dumnezeiesc –Izvorul cu Apă Vie, plămădit din toate Bunătăţile Învăţăturile şi Frumuseţile Cosmice? Dacă pentru PACEA dintre ţări, mor popoare şi cheltuim atât de mult, pentru împăcarea cu noi, cu vrăjmaşii, dar şi cu Dumnezeu, de ce nu primim moartea, îngroparea şi Învierea Lui, prin care ne scapă de orice avem şi ştim, căci fără el nu putem face nimic bun, fiindcă nu locuieşte nimic bun în noi (Rom. cap.7); Numai conectaţi la Sursa sângelui, gândirii şi înfăptuirii lui (Fil.2/13) ne spală, ne scapă de orice mizerie, răutate, inclusiv de matriţa inamicului cosmic numărul unu şi de eul adamic-teroristul care ne sclavagizează, pentru a ne umple cu Învăţătura, cu Dragostea, Iertarea, Credinţa, Bunătatea, cu Prinţul Păcii, care este Totul Totului TOT! “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!” Ioan 14:27…

   

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2015/05/17/intalnire-la-vatican-iezuitul-si-masonul-sau-cine-i-papa-francisc-i/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie; CREDINŢA CREŞTINĂ – FECIOARĂ ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU); Apocalipsa, Cap. 17, 18 şi Cap.19, de Walter Scott; Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele; Prada naziștilor trimisă la Vatican; Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial;

 

 

Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial

 

 

Papa, care se descrie pe sine însuşi ca un om al păcii, în realitate nu este decât un om al războiului, care a plănuit declanşarea Primului Război Mondial. Biserica Romano-Catolică a nutrit o ură constantă faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Serbia este o ţară predominant ortodoxă. Papa Pius X, prin intermediul diplomaţilor săi a încercat să convingă Austro-Ungaria să “pedepsească” Serbia. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.116-117, 1975)

 

Când arhiducele Austro-Ungariei, Francois Ferdinand, moştenitorul coroanei imperiului austro-ungar, a fost ucis la Sarajevo de către un student macedonean, Gavrillo Princip, la data de 28 iunie 1914, Papa a profitat de oportunitate şi l-a împins pe împăratul catolic Franz Josef al Austro-Ungariei, să declare război Serbiei. Însărcinatul cu afacerile Vaticanului în Bavaria, Baronul von Ritter, a scris următoarele rânduri guvernului său:

“Papa este de acord cu pedepsirea dură a Serbiei. El nu crede că cea mai mare parte a armatelor Rusiei şi Franţei s-ar putea opune cu ceva într-un război împotriva Germaniei. Secretarul cardinal de Stat nu vede când ar mai putea Austria să provoace războiul dacă aceasta nu se decide acum pentru asta.“ (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 118, 1975)

 

Aşa că la data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, lucru care a atras întreaga Europă în primul război mondial.

Datorită rolului jucat de Vatican în declanşarea primului război mondial, Aliaţii nu au putut permite prezenţa Vaticanului la masa tratativelor atunci când, în anul 1919 a fost semnat Tratatul de la Versailles. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 197.)

 

Ceea ce a fost cu adevărat interesant este că Italia, cea mai catolică dintre ţările europene, a insistat ca Vaticanul să fie exclus de la această conferinţă.

Prin articolul XV din 26 aprile 1915, al înţelegerii de la Londra, şi care definea participarea Italiei în război, Baronul Sonino le cerea aliaţilor să se opună oricărei intervenţii a Vaticanului în acordurile de pace. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 1975)

 

Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial

 

///////////////////////////////////////////

 

Prada naziștilor trimisă la Vatican

 

 

Biserica romano-catolică nu este doar o mamă a spurcăciunilor, ea este, de asemenea, o prostituată. Și ca toate prostituatele, ea se așteaptă la plata pentru curvia ei — și ea a fost platită cu generozitate pentru serviciile sale aduse statelor naziste. În ziua în care Germania a capitulat, 7 mai 1945, 288 kg de aur — din care cea mai mare parte a fost jefuită de la sârbi și evrei — au fost mutate din Banca Națională Croată și din Trezoreria de Stat. Acest aur a fost transferat la Vatican.

 

 

“Părintele” Krunolav Draganovic, care a fugit prin sistemul RATLINES, organizat de Vatican, pentru naziști, a recunoscut că o parte din acel aur a ajuns în mâinile sale. El a declarat în fața Comisiei pentru Crime de Război din Yugoslavia că, o parte din bani a fost ascunsă la soldații ustași. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 36, Martie 30, 1998)

 

Conform unei note dintr- un dosar recent declasificat, din 21 octombrie 1946, al Biroul de Servicii Strategice (OSS care a fost precursorul CIA), agentul Emerson Bigelow a raportat că un transfer de bani dinspre Croația către Vatican a fost interceptat parțial de către britanici, dar că 200 de milioane de franci elvețieni (170 milioane dolari în moneda SUA), au fost reținuți de Vatican pentru a fi “păstrați în condiții de siguranță.” Raportul afirmă că banii aceștia au fost folosiți pentru a-i finanța pe criminalii de război croați din exil.  (Id. p. 36)

 

Într-o notă din octombrie 1945, Bigelow a raportat că un transport de 80 de milioane de lire sterline în monede de aur — jefuite de la evrei, sârbi și țigani — a fost scos de regimul marionetă nazist din Croația și dus la Vatican. El a declarat apoi că o sumă de bani a fost canalizată de la Vatican printr-o rețea financiară proprie în Spania și în Argentina. Bigelow a opinat că transferul aparent de fonduri de la Vatican poate fi o perdea de fum pentru a ascunde faptul că banii sunt încă în Vatican. (The Guardian (London), p. 19, February 12, 1998)

Un alt raport de informații declasificate arată că banii din Banca Reichului au ajuns la Vatican printr-o bancă elvețiană. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 34, Martie 30, 1998)

Acești bani au fost doar o parte din sutele de milioane de dolari însemnând averile jefuite de la evrei de către naziști. Unii au estimat că Vaticanul a câștigat din această acțiune  600 milioane dolari, dar cifra ar putea fi cu ușurință undeva la mai multe miliarde de dolari. (The Herald (Glasgow), Vatican on Spot Over Nazi Gold, p. 2, December 5, 1997.)

 

 

O mare parte din prada nazistă a trebuit să fie schimbată din aur, bijuterii și alte monede străine în lire italiene. În conformitate cu un memo din 17 octombrie 1947 al ambasadei britanice, părintele Mandic a fost omul de legătură al Vaticanului, cel care a aranjat “spălarea” bunurilor furate. El a operat prin intermediul Institutului San Girolamo, un seminar romano-catolic de pe Via Tomacelli, și care se află la o milă distanță de Vatican. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 37, Martie 30, 1998.) 

San Girolamo a fost centrul de operațiuni de contrabandă al sistemului RATLINE, organizat de către Vatican. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 318-19 (1994) (quoting MARK AARONS AND JOHN LOFTUS, UNHOLY TRINITY: HOW THE VATICAN’S NAZI NETWORKS  BETRAYED WESTERN INTELLIGENCE TO THE SOVIETS, p. 102-103, 1991))

 

 

 https://proscrit.wordpress.com/2015/03/16/prada-nazistilor-trimisa-la-vatican/

 

///////////////////////////////////////

Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

 

CHRISTIAN SALCIANU

 

Cine sunt cei 7+1 împărați din Apocalipsa 17? Sunt regi, împărați, papi, imperii? (Și eventual, dacă poți, în contextul acesta, menționa succint și despre femeia în purpuriu: fiara din apă, fiara din pământ…). Mulțumesc.

Mulțumesc și eu de întrebare. Știi tu mai multe, altfel nu aduceai în discuție „papii” 🙂 Am auzit și eu tentativa de interpretare conform căreia împărații din acest text sunt papii, și, numărați de la o anumită dată, mai pe sărite (!), ar fi, pasă-mi-te, cam gata, adică… actualul papă e ultimul. Așadar, sfârșitul lumii e mai aproape decât planurile de pensionare ale pontifului Francisc… (Rămâne între noi, așa au zis și de Benedict, numărând cum să le dea mai bine.)

 

Hai să vedem cu ochii noștri ce spune textul, înainte de a-l citi cu ochelarii altcuiva. Te sfătuiesc să îți iei Biblia și un creion, ca să subliniezi câteva lucruri pentru a face conexiunile mai ușor. (Știi și Apocalipsa 13, că altfel nu spuneai de fiara din pământ, de fiara din apă…)

 

Personajele principale ale capitolului 17 sunt două:

 

o femeie cu o reputație îndoielnică (curvă – nu de sex e vorba, ci de relații nepotrivite, amestecul de religie cu politică și viceversa)

o fiară cu trăsături impresionante – șapte capete, zece coarne etc.

Merită să păstrăm clar această deosebire, fără să amestecăm trăsăturile personajelor, fără să le suprapunem – femeia călărește fiara, nu e fiara. În același timp păstrăm în minte faptul că cine se aseamănă se adună, cele două au multe în comun și în ținte.

 

Întrebarea ta are însă de-a face cu planul secund, care ține de descrierea fiarei (capete, coarne…). De aceea e mai bine ca, înainte de a putea analiza detaliul, să avem contextul, imaginea de ansamblu.

 

Personajele

Ce știm despre fiecare dintre aceste două personaje, la prima citire a textului?

 

Femeia este curva cea mare, care are relații ilegitime cu împărații pământului, care stă pe ape mari (popoare), îmbrăcată în culori împărătești și purtând podoabe impresionante. În mână are un potir plin de necurății cu care îi îmbată pe oameni, iar pe frunte are o etichetă fără echivoc: „Babilonul cel mare”. Este într-o stare de ebrietate, dată nu de alcool, ci de sângele urmașilor lui Isus. Acest ultim aspect ne arată că avem de-a face cu un personaj colectiv, instituțional, ce se împotrivește lui Isus și credincioșilor Lui.

 

Fiara este un animal aparte, fără a-i fi identificat soiul – are culoare stacojie, nume de hulă (deci pretenții tot din sfera religioasă), are o conformație ciudată, nenaturală, cu mai multe capete și cu un număr mai mare de coarne. Este evident o creatură ce nu poartă marca lui Dumnezeu, și ne aduce aminte mai mult de balaurul din Apocalipsa 12 sau de fiara din mare din Apocalipsa 13 cu care împărtășește o serie de trăsături (culoare, șapte capete, zece coarne, etc.).

 

Ioan se uimește când o vede pe femeia beată – ultima femeie pe care o văzuse fusese în Apocalipsa 12, dar acolo era totul alb, curat, stele, soare, lună, nu sânge, stacojiu și balauri. Îngerul îi atrage atenția că va urma explicația viziunii:

 

Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. (v. 7)

 

Restul capitolului este deci explicația. Acolo ne concentrăm.

 

Ia de citește.

 

Dacă ești ca mine, ai fi așteptat poate o explicație mai clară, cam cum avem în Daniel 7:17-18, unde spune clar: “cele patru fiare sunt patru împărați/imperii din cadrul istoriei lumii, dar la finalul ei sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția…” Ei bine, aici explicația e mai degrabă o adăugare de detalii (zoom in), cu mai multe puncte de reper, și totuși o provocare de a cerceta mai departe, cu o minte plină de înțelepciune (v. 9). Hai să revedem!

 

Taina fiarei

„Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare” (v. 8). Înțelegem că personajul acesta este o entitate a cărei existență se întinde pe mult timp, care suferă o moarte undeva pe parcurs: era, nu mai este, se va ridica. (Re)nașterea ei este din Adânc (vezi și descrierea din 11:7), al cărui manager e Satana (vezi 9:11), și sfârșitul ei este menționat ca o dispariție pentru totdeauna, în același ton luciferic.

 

Ideea de trecut-prezent-viitor, „era, nu este, va veni” e repetată în partea a doua a versetului, și reapare, pentru a treia oară, în versetul 11. Dacă nu este subliniată aici o existență fragmentată, atunci sigur este o marcă specifică, accentuată prin repetare, și care vine în contrast cu imaginea lui Dumnezeu (Cel ce este, era și vine – vezi 1:4 sau 1:8). Simțim că este și o caricatură a învierii lui Isus. Reapariția fiarei este pricina de uimire a oamenilor, care sunt fascinați de o așa putere de revenire la viață. Parcă am mai citit undeva despre o rană de moarte dată unei fiare, despre vindecarea ei și forța uimitoare de mai apoi, despre uimirea oamenilor în fața unei asemenea reveniri pe scena mondială (vezi Apocalipsa 13:3).

 

Exprimarea din perspectiva trecerii timpului poate fi văzută deci aici ca una generică, și abia mai jos, la împărați, specificându-se exact că unii împărați au fost (trecut), altul este (prezent), altul nu a venit încă (viitor).

 

Simbolurile

Mai departe explicația e succintă: 7 capete = 7 munți (pe care șade femeia). Dintr-o altă perspectivă, dată de același înger, 7 capete = 7 împărați.

 

Pot fi șapte munți, și atunci mergem cu gândul la o descriere literală, geografică – și ne putem gândi imediat la care cetate e așezată pe șapte coline… Pentru unii e Roma. Pentru alții e Iașiul 🙂 Hai să nu mergem pe pista aceasta. În Biblie muntele este un simbol al cetății, al puterii, al centrului de comandă (și Satana voia să urce muntele lui Dumnezeu, vezi Isaia 14 și Ezechiel 28). Dacă îi vedem ca șapte împărați, citim mai departe o anume etapizare a domniei lor, care ne duce cu gândul spre aceleași trei faze – trecut, prezent și viitor.

 

Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),

unul este (în timpul lui Ioan),

și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan). 

Interesant, când avea să apară acest al șaptelea, nu avea să stea multă vreme. Încă o dată înțelegem că fiara are o viață extinsă pe o perioadă mare de timp, în care împărați/imperii se ridică, apoi cad, o existență începută înainte de Ioan, și continuată după el…

 

Un alt aspect interesant este că și fiara este un împărat. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de un om, ci de o împărăție – astăzi am spune o „putere mondială”. Aflăm că este al optulea împărat, dar că e din numărul celor șapte. Cum adică? Este ca și cum am spune: vezi cei 7 împărați? Uite, cinci au trecut, unul este, și altul va veni. Iar unul dintre primii șapte va reapărea la finalul seriei și va fi al optulea. Dar nu uita, de fapt e tot unul dintre primii. Era mort, dar a’nviat. (Evident, nu e vorba de oameni – papi, împărați – care să se cloneze, ci de instituții, puteri.)

 

Desigur, ilustratorul divin putea să facă o fiară cu opt capete și rezolva situația mai ușor. Dar realitatea e mai complexă decât pare – în unele imperii puterile s-au amestecat (mezii cu persanii; fierul cu lutul), în altele s-au metamorfozat (fierul din picioare devine fier amestecat cu lutul, ca pamântul pe care stătea). Concret, fiara poate fi identificată atât de ușor după capetele ei, încât ori că te uiți la ea ori te uiți la un cap anume, vezi același lucru.

 

Să nu uităm că în peisaj mai sunt și 10 coarne. Din nou explicația e succintă: 10 coarne = 10 împărați. Lor le aparține viitorul. Din vremea lui Ioan se vedea că acești împărați „n-au primit încă împărăția”. Aici nu e vorba de imperii, ci de mai mulți împărați care împărățesc simultan. Textul spune că, atunci când urmau să primească puterea, nu aveau să stăpânească prea mult – un ceas. (Parcă e Belșațar în Daniel 5, care nu știa că va mai domni doar câteva clipe.) Acești împărați vor domni împreună cu fiara, dar de fapt îi vor da ei domnia lor. Fiara e în tot și în toate, se identifică deopotrivă cu capetele și cu coarnele. 

 

Oricine ar fi acești împărați (coarne, capete, fiara), ei se luptă cu Isus Hristos. Și pierd în fața împărăției lui Hristos. Parcă citesc din Daniel 2:44

 

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

 

Explicația îngerului continuă, revenind la personajul „femeia”. Un detaliu care a fost menționat la început, dar neexplicat, este acum reluat: apele = noroade, gloate, neamuri și limbi. Este același public-țintă ca și al celor trei solii îngerești (Apocalipsa 14).

 

La finalul capitolului mai aflăm o serie de indicii: femeia = cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. Tot capitolul 18 vorbește despre căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu este chemat afară din Babilon! (18:4) E greu de crezut deci că Babilonul este o metropolă anume, simbolul este mai degrabă pentru întreaga lume care se opune lui Dumnezeu. Iar ieșirea nu e trecerea unei granițe concrete, ci părăsirea unei filosofii de viață cu marca lumii acesteia și acceptarea Evangheliei lui Dumnezeu.

 

Undeva la finalul istoriei, va fi o implozie în tabăra lui Satana, când femeia va fi doborâtă din poziția ei, când coarnele și fiara o vor urî… (v. 16), va fi mâncată de fiară și arse în foc rămășițele ei.

 

Să revedem identificarea simbolurilor:

 

Femeia = Babilonul, un sistem religios mondial de conducere și control al lumii prin mai multe mijloace (relații politice, comerciale, religioase – vezi capitolul 18), un sistem apostat, persecutor al poporului lui Dumnezeu.

Fiara = sistem mondial politic, administrativ și militar de conducere, condus de Satana, împotriva lui Dumnezeu, un sistem care susține femeia ce-l călărește

Capete = imperii mondiale, succesive prin care fiara a condus lumea

Coarne = împărați / lideri politici din momentele finale ale istoriei (să le zicem G10?)

Cine e ultimul împărat?

Revenind acum la întrebarea ta, cine sunt cei șapte plus unu împărați, reluăm textul.

 

Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),

unul este (în timpul lui Ioan),

și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan). 

Dacă cel de-al șaselea ERA pe vremea lui Ioan, atunci orice lider mondial actual, orice papă sau putere actuală NU reprezintă vreunul din primii șase împărați descriși aici. Uită interpretarea aia!…

 

Dacă rămânem la text, Ioan trăia în vremea celui de-al șaselea. Pe vremea lui Ioan era la putere Roma. Așadar, de la ea înapoi în istorie mergem cu alte cinci imperii. Și după ea căutăm un al șaptelea împărat – o putere mondială. Iar apoi revenirea unuia dintre cei șapte, ca un al optulea.

 

Imperiile dinaintea Romei ar (putea) fi: Grecia, Medo-Persia, Babilonul, Asiria, Egiptul. Fiecare dintre acestea apare în Scriptură ca puteri cu care poporul lui Dumnezeu sau îngerii lui Dumnezeu au avut de luptat. Egiptul a fost menționat de Dumnezeu încă din vremea lui Avraam ca un loc unde sămânța patriarhului avea să fie chinuită. Asiria a distrus regatul de nord, Israelul, cu toate semințiile lui. Babilonul a finalizat distrugerea a ce mai rămăsese, Iuda și Ierusalimul. Oricine citește Daniel capitolul 10 vede o bătălie a îngerilor lui Dumnezeu cu prinții persani și greci. Roma, de la Irod la Nero și mai departe a chinuit pe Isus, pe poporul lui Dumnezeu, evrei și mai târziu creștini.

 

Același punct de reper concret pentru trecut – capul al 6-lea este Roma – devine foarte important și pentru calculele viitorului.

 

Dacă citim 2 Tesaloniceni 2 („micul apocalips al lui Pavel”), vedem că și Pavel era conștient de acest lucru și le predase ucenicilor lui un astfel de… seminar de profeție. Astfel, el le spune că ziua Domnului nu va veni înainte să vină „lepădarea de credință”. (Oare vedem aici că Pavel profetiza o evanghelizare mondială și apoi o lepădare a credinței / o împotrivire mondială față de credința adevărată?) Pavel vorbește despre un viitor sistem mondial religios apostat. Și apoi le spune că acel sistem va veni cu siguranță – mai ales că era deja „under construction” -, doar că mai era ceva ce-l ținea în loc. 

Ce-l ținea în loc? Nu putea spune tare: fraților, întâi trebuie să cadă Roma! L-ar fi arestat imediat. Nici să spună că împăratul “se face sectant” (pardon, creștin). Nu l-ar fi crezut nimeni. Așa că o spune mai cu taină, pentru care trebuie „minte cu înțelepciune”: fraților, după Roma pagână, persecutoare a poporului lui Dumnezeu (nu uităm că în vremea romană a fost răstignit Isus, că în vremea aceea ei înșiși erau persecutați), are să vină o altă putere, o Romă creștină, care va apostazia, și care în final se va metamorfoza ca un Antihrist.

 

Nu-i așa că e de mirare? Da, de-aia s-a mirat și Ioan, minune mare…

 

Răspuns final: Cel de-al șaptelea împărat este Roma în manifestarea ei politică, puterea creștină (apostaziată), care a condus lumea secole de-a rândul, de la căderea Romei imperiale până la finalul Evului Mediu.

 

(Istoric vorbind nu ai alt împărat care să împlinească toate detaliile profeției la punctul acesta.)

 

Ce va fi mai departe?

 

Cine va fi și când va apărea al optulea împărat?

 

Trecând apogeul puterii ei, care a fost întunericul Evului Mediu, fiara va primi o rană de moarte. Istoria a confirmat profeția – unul din capetele ei, acesta, al șaptelea, a fost lovit (Apocalipsa 13). Știm ce a însemnat arestarea papei de către generalul lui Napoleon – breaking news, de fapt… breaking history.

 

Revenirea miraculoasă a fiarei, în forță, în postura de al optulea împărat, se va face mai târziu, la vremea sfârșitului. Personal cred că trăim în perioada de revenire a ei, când se fac pași mici dar siguri spre învierea unui sistem politic-militar-informațional care să controleze întreaga lume. El va fi călărit la propriu (e o imagine plastică) de o putere religioasă care-l va mâna cum va dori ea. 

Câțiva pași mici dar uriași… asta așa, ca să revin la niște papi sau lideri mondiali monitorizați de zor de unii. Dacă citești istoria vezi cum Mussolini a reînviat statul papal – Vaticanul. Astăzi are miniștri, ambasadori… Dacă citești ediția din februarie 1992 a revistei Time vezi cum papa și președintele american au pus la cale căderea comunismului. Dacă vezi cum se închină lideri religioși actuali înaintea papei, poți să-ți imaginezi cum va fi când liderii politici vor face același lucru. Deocamdată un titlu de ziar precum „Președinți îngenunchează și se roagă înaintea papei” sună ireal. Dar a fost istorie, la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Ce va fi când o vor face în timpul vieții unui pontif? La comanda lui!

 

Hai să rămânem veghetori. Nu cu ochii la fiare, ci la Miel. La fiare mai tragem așa, cu coada ochiului 😉

 

P.S. Fă-ți timp să citești cartea “Marea luptă” (Tragedia veacurilor) și vei vedea acolo istoria marii lupte între poporul lui Dumnezeu și capetele fiarei, pe numele lor din Apocalipsa 17 – împărații Antihrist al VI-lea, Antihrist al VII-lea și Antihrist al VIII-lea ai acestei profeții.

 

Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

 

 

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 19:1-21

 Walter Scott

 

Cântarea de laudă din cer cu privire la judecata Babilonului

 

1-4 »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare, spunând: „Aleluia! Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« – Şi aici citim cuvintele: »După aceea«. Înainte au avut loc două viziuni diferite cu privire la Babilon, în care au fost descrise caracterul curvei celei mari, vina ei şi legăturile ei cu împărăţia romană şi cu creştinătatea decăzută, precum şi judecata ei îngrozitoare şi nimicirea ei. Capitolele 17 şi 18 conţin detalii care întregesc afirmaţiile scurte din Apocalipsa 14:8 ; 16:9 , în care în principal este prezentată succesiunea evenimentelor. Într-o viziune totul este prezent pentru duhul vizionarului. Scenele se schimbă şi se modifică şi derulează una după alta înaintea ochilor spirituali, şi în toate acestea nu este nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent. Alte locuri din Scriptură ne ajută însă să plasăm diferitele viziuni şi părţile lor componente la locul lor potrivit în timpul derulării evenimentelor.

 

Este clar, că mireasa adevărată nu poate fi prezentată şi nici frumuseţea ei în haina de nuntă, atâta timp cât Babilonul, curva, n-a fost judecat. Mireasa rămâne ascunsă în cer până femeia falsă va fi nimicită pe pământ şi înlăturată. Curva şi mireasa nu pot sta una lângă alta. Cuvintele »după aceea« se referă la căderea şi nimicirea completă a Babilonului. Acelaşi eveniment este evaluat foarte diferit în cer şi pe pământ. Pe pământ produce plânsete şi tânguiri, în cer laudă şi glorie. Ce pe pământ duce la plângeri şi întristare, în cer dă naştere la o bucurie mare. Cântarea  de laudă în cer va răsuna imediat după nimicirea Babilonului. Prezenţa lui pe pământ s-a dovedit totdeauna a fi obstacolul cel mai mare pentru revelarea gloriei lui Dumnezeu şi totodată s-a dovedit a fi o jignire a cerului. Atunci însă, prin deplina înlăturare a Babilonului se va crea loc şi drumul va deveni liber pentru recunoaşterea publică a gloriei şi puterii Domnului, Dumnezeului nostru, pe tronul Său şi pentru nunta Mielului, cele două teme mari ale cântării de laudă.

 

Chemării la bucurie (Apocalipsa 18:20 ) îi răspunde aici oştirea cerească. »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare.« Cine aparţine acestei »mulţimi mari«, care vesteşte cu putere şi bucurie triumful lui Dumnezeu în judecata asupra Babilonului? Citim în Apocalipsa 7:9 despre o altă mulţime mare de popor dintre naţiuni; însă aceasta stă pe pământ, după cum am văzut, în timp ce mulţimea mare de aici este în cer. Nu este nici mulţimea îngerilor, şi nicidecum nu sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care vor fi răpiţi în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul la venirea Sa (1. Tesaloniceni 4:17 ). Diferitele grupe de martiri din timpul necazului cel mare trebuie diferenţiaţi de bătrâni, dar ei nu vor fi încă înviaţi în acest moment. Gândim că această »mulţime mare« cuprinde pe toţi sfinţii, care vor fi atunci în cer.

 

Ei spun: Aleluia! Acest cuvânt ebraic îl întâlnim de patru ori în cântarea de laudă solemnă adresată lui Dumnezeu în primele versete ale acestui capitol (versetele 1,3,4,6), în rest în nici o altă parte a Noului Testament. Se întâlneşte însă des în cărţile psalmilor. În ultimii cinci Psalmi, care în totalitatea lor şi în caracterul lor comun exprimă cântarea de laudă a lui Israel în timpul Împărăţiei de o mie de ani, acest aleluia apare de fiecare dată ca prim şi ultim cuvânt. Aleluia înseamnă „lăudaţi pe Iehova” sau „lăudaţi pe Iah” (Iah este probabil forma prescurtată a numelui Iehova).

 

1. »Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!« – Articolul hotărât pentru cele trei substantive oferă acestora un înţeles anumit, deosebit. Primul se referă la eliberare, al doilea la slava morală a lui Dumnezeu şi desăvârşirea în judecată, şi al treilea se referă la puterea Sa, care atunci se va descoperi în exercitarea judecăţii asupra curvei. Această laudă va fi adusă »Dumnezeului nostru«. Şi îngerii spun în poziţia şi starea lor »Dumnezeul nostru« (Apocalipsa 7:12 ). Aici însă este vorbirea oştirilor cereşti mântuite şi nu a îngerilor.

 

2. »Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.« – Cu aceste cuvinte ei numesc motivul laudei lor. În Apocalipsa 15:3 cântăreţii la harfe de la marea de sticlă cântă şi spun: »Drepte şi adevărate sunt căile Tale«, şi în Apocalipsa 16:7 altarul spune: »Adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale«. În primul loc se vorbeşte despre căile lui Dumnezeu, în locul al doilea se vorbeşte despre judecăţile lui Dumnezeu asupra împotrivitorilor. Există un adevăr de bază în Scripturi, pe care neapărat trebuie să-l respectăm, şi anume, că orice acţiune a lui Dumnezeu cu creaturile Lui, fie în har sau în judecată, este caracterizată prin adevăr şi dreptate. Aceste însuşiri ale lui Dumnezeu devin clare şi în judecata asupra curvei celei mari, ale cărei două păcate mari sunt numite aici încă o dată şi pentru ultima dată. Ea »a stricat pământul cu curvia ei«, prin aceea că a condus pe oameni şi popoare în rătăcire şi întuneric spiritual, care odinioară au cunoscut adevărul şi adorau pe Dumnezeu. Apoi Dumnezeu »a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei«. Strigătul martirilor – începând de la Abel – după judecată este auzit şi Dumnezeu, potrivit cu natura Sa sfântă, va vărsa mânia Lui în judecata dreaptă asupra acestui sistem al curviei şi al crimei, care a fost aşa de mult timp un blestem pe pământ.

 

3. »Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!”« – Ca să scoată în relief mărimea triumfului, ei spun a doua oară: »Aleluia!« Cuvintele care urmează confirmă clar şi pătrunzător, că judecata făcută de Dumnezeu este definitivă şi veşnică. Soarta Babilonului simbolic va fi o mărturie veşnică a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (compară cu Isaia 34:10 ).

 

4. »Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« – O undă de adorare străbate totodată întinderea cerului. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai sfinţilor mântuiţi, care stau pe tronuri, şi fiinţele vii, simbolurile guvernării divine în creaţie, »s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu«. Cât de profundă este adorarea lor, cât de corespunzătoare este acţiunea lor! Ei adoră pe Dumnezeu, nu pe Hristos. Dumnezeu va judeca Babilonul, şi de aceea ei aduc adorare lui Dumnezeu. În acest moment Hristos încă nu a preluat guvernarea asupra pământului. Dumnezeu va fi Judecătorul Babilonului, Hristos va fi Judecătorul fiarei. Judecata fiareio va avea loc după judecata Babilonului şi va fi prima acţiune publică a Domnului după venirea Sa (versetul 11-21). Bătrânii şi fiinţele vii spun: »Amin, Aleluia!« Prin aceasta confirmă adevărul celor spuse mai înainte, şi ei înşişi cântă cu bucurie în triumful tuturor sfinţilor din cer cu privire la judecata veşnică a curvei. În opoziţie cu Apocalipsa 5:8 , cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi înaintea fiinţelor vii, deoarece judecata asupra curvei are mai mult a face cu ei.

 

Glasul din tron

 

5. »Şi un glas a ieşit din tron, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!”« – În Apocalipsa 16:7 s-a auzit un cuvânt al altarului, aici vorbeşte tronul însuşi. Într-una din viziunile dinainte, în care sfinţii au fost văzuţi ca martori suferinzi, altarul a trecut pe prim plan. Aici dimpotrivă, Dumnezeu, Cel care şade pe tron, a adus judecata asupra răului de pe pământ. Nu după mult timp şi Hristos Se va aşeza mai târziu pe tronul Său. În acest verset tronul lui Dumnezeu (desigur simbolic) este condus să vorbească; de pe locul şi punctul de plecare al guvernării divine, de care cei răi se sperie, în timp ce sfinţii se bucură înaintea lui, iese un apel spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Toţi cei care Îi slujesc şi toţi care se tem de El, mici şi mari, sunt solicitaţi să intoneze cu bucurie în lauda adusă lui Dumnezeu. După tabloul întunecat al celor petrecute pe pământ aceasta este o binefacere. Solicitarea este făcută aşa fel, că ea include orice suflet din cer – îngeri, robi ai lui Dumnezeu şi toţii mântuiţii. Ea nu se adresează unei adunări de persoane opozante, ci toţi sunt gata cu inima şi vreau să laude pe Dumnezeul nostru. După aceea le este prezentat un alt motiv de bucurie şi laudă a lui Dumnezeu: nunta Mielului.

 

Domnia lui Dumnezeu şi nunta Mielului

 

6-10 »Şi am auzit un glas de mulţime mare şi un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!” Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta! Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.«- Am redat acest bogat în conţinut pasaj din Scriptură în toată mărimea lui. El ne arată în principal două evenimente de o importanţă deosebită, preluarea domniei de către Dumnezeu şi nunta Mielului cu mireasa Sa, Adunarea. Pentru Domnul Isus Hristos, care a suferit ca nimeni altul, aici încă nu a sosit clipa să preia tronul Său. Dar toate pregătirile pentru acest eveniment mare au loc. După această clipă deosebit de importantă aşteaptă întreaga creaţie cu suspine, Adunarea o priveşte cu speranţă şi rugăciune, şi seminţiile lui Israel o doresc cu aşteptare nostalgică. Nazarineanul este Regele hotărât de Dumnezeu. Însă două evenimente trebuie neapărat să aibă loc mai înainte ca Hristos să ocupe tronul de domnie peste toate: pe pământ, Babilonul trebuie judecat, în cer trebuie sărbătorită nunta Mielului. Una a fost descrisă deja mai înainte, cealaltă este prezentată în continuare.

 

Marele Aleluia

 

Apelul tronului (versetul 5) dă naştere la un răspuns imediat şi minunat. Cântarea de laudă sublimă răsună cu glas puternic. »Mulţimea mare« din versetul 6 cuprinde probabil pe toţi cei mântuiţi din cer, cu excepţia miresei, care este amintită expres în versetul 7. Glasul, pe care l-a auzit vizionarul, era ca »un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice«; aceste expresii simbolice arată că era un glas maiestetic şi puternic. Corul puternic vorbea într-un glas, căci în cer toţi sunt una. Sufletul încântat al vizionarului a auzit un al patrulea aleluia. Şi aici lauda nu este adusă lui Hristos, ci lui Dumnezeu, care şade pe tron şi acţionează potrivit cu sfinţenia şi dreptatea Sa. Titlurile lui Dumnezeu, care sunt numite în această cântare de laudă, corespund diferitelor revelaţii, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament despre Sine Însuşi diferiţilor sfinţi şi poporului Său. Fiecare în parte arată relaţii şi glorii deosebite; împreună sunt un turn puternic (Proverbe 18:10 ). Cu privire la înţelesul diferitelor nume şi titluri am arătat deja la studiul Apocalipsa 11:17 .*

 

* „El Şi-a luat acum domnia ca Domn, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic; în aceste însuşiri El S-a preocupat cu pământul, fie ca Dumnezeu, ca Creator, ca Dătătorul făgăduinţelor, ca scut alor Săi în timpul pribegiei lor, sau Cel veşnic, care împlineşte toate făgăduinţele Lui – Iehova, Elohim, Şadai. Toate aceste titluri El le-a luat acum în putere şi a început domnia.” (J.N.D.)

 

Suntem convinşi, că acesta este momentul despre care s-a vorbit profetic deja în Apocalipsa 11:15 . Acum a venit Împărăţia şi El a început să domnească. Aceasta este prima temă mare a cântării de laudă a oştirilor cereşti. Ce binefacere va fi pentru creaţie, care timp de şase mii de ani a suferit sub păcat şi urmările lui! Înainte însă ca tema a doua să fie amintită, care dă naştere la adorare din partea celor mântuiţi, citim: »Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie«.

 

La revelarea lui Dumnezeu pe tronul Său ca »Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic«, întreg înlăuntrul răscumpăraţilor Săi se pleacă înaintea Lui (compară cu Psalm 103). Sufletele nu sunt umplute cu frică, dar sunt umplute de respect profund, şi cu siguranţă aceasta este corect şi se cuvine, dacă Îl privim în măreţia Fiinţei Lui. Dar în temele care urmează inimile sunt mişcate în profunzime şi sentimentele sunt din adâncul sufletului apelate. De aceea la început răsună îndemnul (versetul 7), să ne bucurăm şi să dăm glorie lui Dumnezeu, pentru că »nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit«.

 

Nunta

 

Acest eveniment mare şi însemnat va fi pentru Hristos ca Om desăvârşirea bucuriei. Nu se vorbeşte despre nunta miresei, ci despre nunta Mielului. Bucuria Sa stă pe prim plan, nu a noastră. Nunta, despre care nu se relatează nici un detaliu, va avea loc în cer şi anume în seara premergătoare revenirii Domnului în putere, sau apariţiei Lui, la câţiva ani după răpire (1. Tesaloniceni 4:17 ; Ioan 14:3 ). Nu Israel şi nici rămăşiţa din Israel, ci Adunarea Noului Testament este mireasa. Israel în ţara lui era soţia Domnului (Ieremia 3:6-9,14-20 ; Isaia 54:1 ), dar din cauza necredincioşiei ei ea a fost pusă în libertate. Israel însă va reprimi favoarea Domnului. Însă o femeie divorţată nu va putea niciodată să mai fie o fecioară şi Domnul se va lega nu cu o femeie divorţată, ci cu o fecioară (Levitic 21:13-14 ; compară cu 2. Corinteni 11:2 ).* În afară de aceasta, Israel are locul lui şi binecuvântările lui pe pământ, însă nunta Mielului va fi în cer, acolo unde este patria propriu-zisă a Adunării. Caracterul exclusiv ceresc al celor ce se petrec interzice aplicarea lui la Israel.

 

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 17:2 .

 

Cine aparţine deci miresei? Fără ezitare răspundem: toţi sfinţii începând de la ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor) şi până la răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:17 ). Aceste două evenimente sunt începutul şi sfârşitul existenţei Adunării pe pământ.

 

Cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care sunt văzuţi în cer imediat după răpire (capitolul 4), sunt amintiţi pentru ultima dată în Apocalipsa 19:4 . Din aceasta deducem, că aici a sosit momentul în care Adunarea, mireasa, pentru prima dată în mod deosebit devine vizibilă. Bătrânii, ca să zicem aşa, se împart şi atât mireasa cât şi oaspeţii îşi ocupă fiecare locul care li se cuvine în scena cerească. Până atunci toţi au avut acelaşi loc. Pentru sfinţii timpului actual de har sunt binecuvântări deosebite (Matei 11:11 ; Evrei 11:40 ), şi mai sunt şi alte binecuvântări, care aparţin în comun tuturor sfinţilor. În viziunile din cartea Apocalipsa (Apocalipsa 4:1 până la Apocalipsa 19:4 ) nu se fac nici un fel de diferenţieri de vreo oarecare natură în interiorul grupei bătrânilor. Dar noţiunea de bătrâni dispare în momentul când grupele diferite de sfinţi îşi ocupă locurile care le-au fost acordate în legătura lor cu Mielul. Adunarea este mireasa. Deoarece Adunarea este întemeiată pe gloria şi demnitatea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ea nu va pieri (Matei 16:18 ). Trupul Său este pentru El cel mai apropiat dintre toate (Efeseni 1:23 ) şi mireasa Sa este lucrul cel mai preţios pentru inima Sa şi pentru ochii Săi. El a iubit Adunarea cu o dragoste netrecătoare şi neschimbătoare şi El o iubeşte cu o dragoste, care este totdeauna activă şi neobosită, până când El o va înfăţişa glorificată (Efeseni 5:25-27 ). Adunarea a supravieţuit în unele „furtuni”, în timp cu nori şi soare ea a dus dorul Mirelui ei ceresc, deseori ea împreună cu Duhul au strigat către El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă: Vino! (Apocalipsa 22:16-17 ). Sfinţii, care potrivit cu Ioan 14:2-3 îşi au locul în casa Tatălui, vor fi prezentaţi în Împărăţie ca mireasa şi soţia Mielului. Ce moment fericit!

 

Gloria Sa şi bucuria Sa se va revărsa.* Capul Lui va fi uns cu untdelemn de bucurie mai presus de toţi tovarăşii Săi (Evrei 1:9 ). Poziţia noastră, binecuvântarea noastră, bucuria noastră este inclusă în ale Sale. »Nunta Mielului a venit.« Atunci El, Cel care odinioară a suferit şi a murit, va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va sătura.

 

* Potrivit cu Efeseni 5:27 , Domnul Însuşi Îşi va prezenta Adunarea glorificată. Acesta este un eveniment care va avea loc într-o atmosferă intimă, care va precede evenimentul public, şi anume, acela al nunţii. Unul este urmarea celuilalt.

 

Soţia Mielului se pregăteşte

 

7. »Soţia Lui s-a pregătit.« – În acest context cuvântul mireasă nu s-ar potrivi aşa de bine. Sunt două aspecte ale pregătirii şi ambele îşi găsesc aplicarea la cei mântuiţi, care în totalitatea lor constituie Adunarea. Mai întâi Dumnezeu, în exercitarea harului Său nemărginit, face pe om să corespundă gloriei cereşti; în Coloseni 1:12 citim: »Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.« În al doilea rând credincioşii se pregătesc, atunci când vor intra în gloria veşnică. Tot drumul vieţii pe pământ trebuie să mai fie privit încă o dată în prezenţa Aceluia care este Lumină; noi trebuie să fim arătaţi (sau, descoperiţi) cu viaţa noastră înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ). Lumina tronului va cădea pe fiecare clipă a vieţii noastre, va descoperii ce este ascuns şi va face să se recunoască adevăratul caracter al faptelor noastre, al cuvintelor noastre, al slujbei noastre. Toate întrebările neclarificate ale vieţii noastre vor fi clarificate, enigmele şi problemele nerezolvate vor fi rezolvate şi toate greşelile şi neînţelegerile vor fi corectate. Aceasta şi multe altele vor fi efectul scaunului de judecată al lui Hristos asupra sfinţilor cereşti şi vor preceda nunta. »Soţia Lui s-a pregătit.« Lumina tronului şi-a făcut lucrarea binecuvântată şi a arătat clar tot parcursul vieţii pe pământ. Ce ar fi, dacă în veşnicie ne-am aduce aminte de un eveniment neplăcut, care nu ar fi pus în ordine? Un astfel de gând ar fi insuportabil. Dar la scaunul de judecată toate vor veni la lumină, fiind o chestiune între fiecare sfânt în parte şi Domnul. Nu va fi o prezentare publică. Nici nu trebuie să ne gândim la judecată. Toată judecata a fost efectuată pe cruce, El Însuşi a suferit-o pentru noi în cele trei ore de întuneric. Noi vom fi deja glorificaţi, »înviaţi în glorie« (1. Corinteni 15:43 ) sau transformaţi »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ), atunci când vom apărea înaintea tronului de judecată al lui Hristos, ca să vedem trecutul în lumina tronului. Ce har, că aşa este! După aceea noi vom păşi dinaintea scaunului de judecată cu lumina lui pătrunzătoare şi vom intra pentru totdeauna în prezenţa intimă a Mielului ca mireasă şi ca soţie a Sa.

 

Îmbrăcămintea miresei

 

8. »Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.« – Curva a fost gătită cu măreţie, dar ea gândea că are pretenţia legitimă la splendoare, strălucire şi podoabă. La mireasă este cu totul altfel; ea va fi îmbrăcată prin har: »i s-a dat.« Fără îndoială există o răsplătire pentru lucrarea făcută, aşa cum arată clar Matei 25:14-23 . Şi »Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său« (Evrei 6:10 ). Pentru noi ar fi probabil bine să uităm aceasta, Dumnezeu nu va uita niciodată.

 

Mai există un aspect, pe care niciodată să nu-l uităm, şi acesta este nemărginirea lui Dumnezeu. El are dreptul să dea ceva, sau să nu dea, să dea mai mult sau nu. Unii slujitori însemnaţi ai lui Dumnezeu au eşuat în viaţa lor şi în lucrarea lor, deoarece ei nu au ţinut seama de adevărul mare necesar pentru echilibru, că Dumnezeu este neîngrădit. Pilda talanţilor din Matei 25 arată harul lui Dumnezeu în răsplătire, în timp ce pilda despre lucrătorii viei din capitolul 20 al aceleiaşi Evanghelii pune înaintea ochilor neîngrădirea lui Dumnezeu; acolo El răsplăteşte pe toţi în aceeaşi măsură, independent de povara şi durata lucrării lor.

 

Hainele din in curat, strălucitor, cu care sunt îmbrăcaţi îngerii cu cele şapte plăgi (Apocalipsa 15:6 ), arată dreptatea judecăţilor făcute de ei. Inul subţire al miresei, strălucitor şi curat, sunt »faptele drepte ale sfinţilor«, pe care le-au făcut ei pe pământ. Mireasa însă nu îşi revendică nici un merit pentru sine, căci aceste fapte drepte au fost făcute prin puterea Duhului Sfânt în ea. Mai târziu vom vedea că ea are gloria lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:11 ). Aici se vorbeşte de propria ei dreptate (neprihănire), nu de dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu. Culorile stridente ale hainelor curvei stau în opoziţie clară cu inul curat, alb, strălucitor al miresei. Ea poate prin aceasta să intre în savurarea părtăşiei permanente şi în legătura cea mai intimă cu Soţul ei, cu Mielul. Faptele ei de pe pământ sunt preţuite în cer după adevărata lor valoare. Ea le poartă ca pe o haină a ei, sau – folosind cuvintele din versetul 7 – ea »s-a pregătit«. Prin aceasta ea va merge de la tronul de judecată la nuntă şi de acolo va merge să domnească împreună în Împărăţie.

 

Oaspeţii de la masa de nuntă

 

9. »Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!”« – Mireasa şi oaspeţii sunt clar diferenţiaţi. Mireasa stă desigur într-o legătură mai strânsă cu Mielul. Mireasa se căsătoreşte cu El, oaspeţii sunt invitaţi la nuntă.

 

Îngerul îl solicită pe vizionar să scrie. Acest apel, pe care îl găsim de mai multe ori pe parcursul viziunilor, arată o importanţă deosebită a comunicării. Aici sunt numiţi »fericiţi« cei invitaţi la masa de nuntă. Despre mireasă nu se spune aceasta. Ea are voie să savureze binecuvântarea cea mai înaltă, care este totuşi exprimată în cuvintele simple mireasă şi soţie. Ce bucurie negrăită este partea ei veşnică! Dar şi oaspeţii sunt consideraţi fericiţi. Cine sunt ei? Sunt prietenii Mirelui. Dacă ei ar fi numai prietenii miresei, atunci fericirea lor nu ar putea fi aşa de mare şi de preţioasă ca aceea a prietenilor Mirelui. Ioan Botezătorul spune categoric, că el este un prieten al Mirelui (Ioan 3:29 ). El a murit ca martir, înainte ca Adunarea să se fi înfiinţat. De aceea el va fi probabil oaspetele cel mai onorat la ospăţul nunţii. Sfinţii din timpul Vechiului Testament vor constitui marea ceată a oaspeţilor invitaţi. Deoarece ei toţi sunt prieteni ai Mirelui, ei se vor bucura să-I audă glasul şi să umble în prezenţa Lui. Martirii amintiţi în cartea Apocalipsa vor fi înviaţi după ce a avut loc nunta şi de aceea nu pot fi socotiţi în rândul oaspeţilor la nuntă. Îngerii ar putea să ia parte ca spectatori, dar ei nu pot fi oaspeţi. Niciodată nu se vorbeşte despre îngeri în felul în care se vorbeşte aici despre oaspeţi. – Acest ospăţ stă în opoziţie cu ospăţul de mai târziu al judecăţii (versetul 17). Ospăţul nunţii stă în legătură cu Mielul şi prietenii Lui, ospăţul judecăţii stă în legătură cu Dumnezeu şi cu judecata, pe care El o va face celor păcătoşi. Însă această judecată va fi executată prin Domnul, atunci când El va fi venit cu sfinţii Lui cereşti.

 

Confirmarea comunicărilor

 

9. »Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!”« – Ele sunt adevărul curat al lui Dumnezeu şi cu certitudine vor avea loc. Acestor comunicări divine, fie că ele sunt făcute de un înger sau sunt văzute de Ioan, li se acordă întreaga greutate a autorităţii lui Dumnezeu. Nu presupuneri sunt temelia credinţei noastre, ci certitudinea că Dumnezeu a vorbit. Adevărurile cuprinse în primele nouă versete ale capitolului nostru sunt confirmate aici divin. Certitudinea absolută este deosebit de importantă în aceste zile în care principiul credinţei într-o revelaţie divină este privit ca semn al unui duh limitat şi redus. Însă Dumnezeu a vorbit. În timpurile din vechime Dumnezeu a vorbit prin proroci, în timpul Noului Testament Dumnezeu a vorbit în Fiul Său (Evrei 1:1 ). Ce binecuvântat este să ai confirmarea clară a acestor adevăruri sublime, care fac inima fericită!

 

Îngerii şi sfinţii ca împreună-robi

 

10. »Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin lui. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta!”« – Evident vizionarul a fost copleşit de conţinutul minunat al comunicărilor care i s-au făcut; probabil şi îngerul, care i s-a arătat în viziune, era o apariţie prea minunată pentru ochiul omenesc. Probabil de aceea a căzut la picioarele lui, ca să-i aducă adorare. Dar sfinţii îngeri sunt foarte atenţi cu privire la onoarea şi drepturile lui Dumnezeu. Unei creaturi aflată într-o poziţie înaltă i se poate aduce respect, dar adorarea se cuvine numai Creatorului. Atitudinea lui Ioan a fost imediat oprită: »Vezi, nu face aceasta!« Adorarea chiar şi a celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu este idolatrie. Atât îngerii cât şi sfinţii adoră pe Dumnezeu şi pe Hristos, aşa cum cartea Apocalipsa o confirmă din belşug. La o ocazie viitoare (Apocalipsa 22:8-9 ) Ioan a vrut din nou să adore un înger, dar nici atunci îngerul nu i-a permis.

 

10. »Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.« – Îngerul s-a numit împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului. Aşa cum un sclav este obligat pe viaţă să slujească domnului său, aşa sunt îngerii şi sfinţii obligaţi pentru slujba permanentă a lui Dumnezeu; ei sunt cu plăcere şi de bună voie sclavii Lui. Toate creaturile inteligente stau realmente pe acest fundament. La îngeri aceasta se bazează pe crearea lor şi pe poziţia lor, la sfinţi se bazează pe faptul că ei au fost cumpăraţi şi eliberaţi (1. Corinteni 6:19-20 ). – Dacă fraza s-ar fi terminat cu explicaţia îngerului, că el este un împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului Ioan, atunci s-ar fi putut presupune, că este vorba numai despre apostoli sau despre persoanele deosebite din Adunare (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ; Apocalipsa 21:14 ; Matei 19:28 ). Dar îngerii, care slujesc cu bucurie, sunt împreună-robi ai fraţilor lui Ioan, care au »mărturia lui Isus« sau ţin cu tărie la ea. Mărturia lui Isus are în cartea Apocalipsa un caracter profetic şi se referă la preluarea evidentă a autorităţii de guvernare prin El, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi o realitate împlinită (vezi şi Apocalipsa 1:2 ). Dacă acest loc, care inutil a pus în încurcătură pe unii cititori, s-ar citi împreună cu Apocalipsa 12:17 , unde apar aceleaşi cuvinte, greutatea ar dispărea. Rămăşiţa temătoare de Dumnezeu din Iuda va avea »mărturia lui Isus« în timpul de necaz care va veni, şi din psalmi putem recunoaşte, că mărturia va purta un caracter profetic în împrejurările lor. Ei vor ofta şi vor implora fierbinte mult aşteptata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor. Ţinta nădejdii lor este prezenţa lui Mesia. Apariţia Lui pentru eliberarea lor. – Îngerul îi cere lui Ioan: »Lui Dumnezeu să I te închini!« Această solicitare este valabilă întotdeauna pentru cer şi pentru pământ, pentru îngeri şi pentru oameni.

 

Cerul deschis (versetele 11-21)

 

Introducere

 

11-16 »Şi am văzut cerul deschis; şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat; şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Şi ochii Lui sunt o flacără de foc şi pe capul Lui sunt multe diademe, având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El; şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge; şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat. Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea; şi El le va păstori cu un toiag de fier; şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« – Restul capitolului, căruia noi i-am dat titlul „Cerul deschis”, este împărţit în trei  părţi:

 

1. Împăratul puternic şi oştirea Lui biruitoare (versetele 11-16);

 

2. Strigătul adresat păsărilor, să ia parte la »marea masă a lui Dumnezeu« (versetele 17-18);

 

3. Nimicirea totală a oştirilor duşmane, la care căpeteniile lor sunt aruncate de vii în iazul de foc şi restul sunt nimiciţi (versetele 19-21).

 

Versetele 11 la 16 conţin comunicări de mare importanţă. Am găsit multe şi diferite prezentări ale lui Hristos, căci întreaga carte vorbeşte mai mult sau mai puţin despre El, în timp ce ea ne vorbeşte nouă din belşug, »peste care a venit sfârşitul veacurilor« (1. Corinteni 10:11 ). Însă această vedenie este deosebită în conţinutul ei şi în efectele ei vaste şi este aproape de neîntrecut. Aici nu vedem Mielul în mijlocul tronului, ca în capitolul 5, ci pe marele Împărat şi Războinic în toată puterea Sa biruitoare asupra tuturor. Înaintea lui Hristos, aşa cum este El descris aici, tremură oştirile împăraţilor pământului şi inimile curajoase ale celor puternici se vor îngrozi. Dar această privelişte va umple cu bucurie pe cei sfinţi, căci ei Îl cunosc; Împăratul şi Judecătorul este Domnul şi Salvatorul.

 

Cerul deschis şi uşa deschisă în cer

 

11. »Şi am văzut cerul deschis.« – În această carte citim despre multe şi diferite evenimente cereşti, care au fost arătate vizionarului. El a auzit glasuri şi cântări, a văzut îngeri şi sfinţi glorificaţi, a văzut pe bătrâni şi fiinţele vii aducând adorare, a văzut tronuri, cununi, îmbrăcăminte, harfe, cărţi şi alte lucruri, şi toate acestea vorbesc despre fericirea şi activitatea neîntreruptă a locuitorilor cerului. Lui, şi nouă, i-au fost acordate priviri în cer, dar să vezi cerul deschis, această privelişte este ceva măreţ şi copleşitor. În Apocalipsa 4:1 , unde încep viziunile despre lucrurile cereşti, citim: »După aceasta am văzut; şi iată o uşă era deschisă în cer.« Cu cât mai mare trebuie să fi fost uimirea vizionarului, când în această viziune el a văzut cerul însuşi deschis şi nu numai o uşă, care i-a permis să intre în duhul. Cerul deschis este punctul de pornire potrivit al măreţului marş victorios din cer. O uşă deschisă în cer i-a permis vizionarului să intre, dar cerul se deschide pentru oştirile cereşti, ca să iasă. De cinci ori citim în Noul Testament în legătură cu Hristos despre cerul deschis (Matei 3:16 ; Luca 3:21 ; Ioan 1:51 ; Faptele Apostolilor 7:56 ; Apocalipsa 19:11 ). Trei din aceste locuri vorbesc despre evenimente din trecut, două despre evenimente din viitor. Odinioară trebuia mărturisită slava Sa morală în smerirea Lui. În viitor revelarea gloriei Sale în cer va cere ca cerul să se deschidă. Într-o viziune care va urma, vizionarului i-a fost arătată cetatea sfântă, Ierusalimul, »coborând din cer, de la Dumnezeu« (Apocalipsa 21:9-10 ), dar în legătură cu aceasta nu se spune, că cerul va fi deschis. El va fi o dată deschis, şi aceasta este suficient.

 

Descrierea Biruitorului şi a oştirii Sale

 

11. »Şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat.« – Primul lucru, din ceea ce a văzut vizionarul şi pe care el îl numeşte, este un cal alb, simbolul puterii biruitoare.1; Călăreţul, care mergea înaintea convoiului şi conducea totul, poartă numele simbolic »Credincios şi Adevărat«. Şi alţii ar putea într-o oarecare măsură să fie caracterizaţi prin aceste însuşiri, dar numai Hristos poate fi numit aşa fără nici o restricţie. El este în Persoana Sa şi în acţiunea Sa încorporarea desăvârşită a acestor însuşiri.2; El este credincios în împlinirea oricărei făgăduinţe şi a oricărei ameninţări cu judecata, la care fiecare cuvânt al Său şi orice acţiune a Sa poartă pecetea adevărului absolut.

 

1 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 6:2 .

 

2 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 15:3 .

 

11. »El judecă şi se luptă cu dreptate.« – El vine ca să ia soarta lumii în mâinile Sale pentru o mie de ani. El este Războinicul puternic, şi El va lua lumea în posesiune şi o va judeca. Dumnezeu »a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi« (Faptele Apostolilor 17:31 ). Ziua hotărâtă de El este aproape, şi Omul hotărât de El stă aici înaintea noastră ca şi Conducător al oştilor cereşti. Războiul, pe care El îl duce, nu va fi un război nedrept. El nu va fi dus, ca multe alte războaie, din simpla plăcere de a cucerii şi pentru extinderea propriului domeniu de stăpânire. Judecarea este numită înaintea luptei, deoarece El va face totul în mod drept şi înţelept. Chiar şi lupta, al cărei final este deja clar, va fi condusă cu înţelepciune. Dreptatea Îl caracterizează ca Judecător, dar şi ca Luptător.

 

12. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« – În Apocalipsa 1:14 şi Apocalipsa 2:18 se spune despre Hristos, că ochii Lui sunt »ca o flacără de foc«, dar aici cuvântul de comparare este lăsat la o parte. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« Aceasta înseamnă, că El posedă a-tot-cunoaşterea divină, că El vede totul şi depistează orice rău ascuns. Evaluarea tuturor lucrurilor din partea Sa aparţine în locurile numite caracteristicilor celor mai remarcabile ale Persoanei Sale. Urmările privirii ochilor Săi sunt aici mult mai grave.

 

12. »Şi pe capul lui sunt multe diademe.« – Coroanele şi diademele trebuie diferenţiate.* Sfinţii cereşti poartă coroane (Apocalipsa 4:4,10 ) ca semn al demnităţii lor regale, dar Hristos are pe capul Său diademe, care arată autoritatea Sa absolută şi cea mai înaltă. Balaurul are şi el diademe pe cele şapte capete ale lui (Apocalipsa 12:3 ), şi fiara are şi ea diademe pe cele zece coarne ale ei (Apocalipsa 13:1 ). Prin aceasta atât balaurul cât şi fiara fac paradă de autoritatea lor cea mai înaltă. Dar este numai Unul, căruia I se poate încredinţa exercitarea autorităţii absolute şi domniei neîngrădite, şi acesta Unul este Fiul Omului (Psalmul 8 ). Balaurul are şapte diademe şi fiara are zece, dar Hristos are întâietatea înaintea tuturor; pe Capul Lui sunt »multe diademe«. Ele vorbesc despre faptul, că Lui I-a fost dată toată autoritatea şi puterea de guvernare.

 

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 12:3 .

 

12. »Având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El.« – În Sfânta Scriptură găsim nume diferite ale Persoanelor Dumnezeirii, aşa cum ar fi Dumnezeu, Iehova, Isus, Hristos, Domnul şi altele, care de fiecare dată desemnează Persoanele divine în relaţii speciale cu creaturile. Dar aici un Nume nu este revelat; nimeni nu-L cunoaşte. Există ceva în Hristos, care a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna, pe care nici un nume nu-l poate exprima, pe care nici o creatură nu poate să-l cunoască sau să-l înţeleagă. În toată plinătatea Fiinţei Lui ca Dumnezeu şi Om, Fiul poate fi cunoscut numai de Tatăl (Matei 11:27 ). Însă în Sine Însuşi Hristos poartă întotdeauna deplina conştienţă a ce a fost şi ce este El.

 

13. »Şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.« – Acest tablou nimerit şi impresionant vorbeşte despre răzbunarea Sa, despre acţiunea Sa judecătorească faţă de oştirile duşmane din Europa decăzută, care vor porni să facă război cu Mielul. În Isaia 63:1-4 vedem revenirea triumfătoare a Domnului din ţara Edom şi din capitala acesteia Boţra; ziua răzbunării era în inima Lui, şi hainele Lui şi toată îmbrăcămintea Lui erau stropite cu sângele duşmanilor Săi. Dar aici haina este înmuiată* în sânge înainte de a fi lupta, un indiciu clar la faptul că răzbunarea Lui dreaptă va lovi în măsură deplină oştirile adunate sub cei doi conducători mari ai lor, fiara şi prorocul mincinos.

 

* Nu este corect să se aducă »haina înmuiată în sânge« în legătură cu sângele de pe cruce. Domnul acţionează aici în judecată şi nu în har. Nu este sângele Lui propriu, ci al duşmanilor Săi. Contextul face clar acest sens.

 

13. »Şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.« – Dintre cei opt scriitori sfinţi ai Noului Testament, Ioan este singurul care foloseşte acest titlu al Domnului. Ca »Cuvânt al lui Dumnezeu« El este expresia şi prezentarea a ceea ce Dumnezeu este în Fiinţa Sa, în caracterul Său şi în lucrările Sale. El este »Cuvântul vieţii« (1. Ioan 1:1 ), deoarece în Persoana Sa şi în acţiunea Sa El este întruparea vie şi revelarea acestei vieţi. Ca revelare desăvârşită a lui Dumnezeu în judecată El este numit şi aici »Cuvântul lui Dumnezeu«. Ca şi »Cuvântul«, El are o existenţă personală, independentă şi veşnică (Ioan 1:1,2 ), şi ca şi »Cuvântul« El este Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3 ). El este revelarea lui Dumnezeu, Cel care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1:18 ). Cuvintele noastre trebuie să fie expresia exactă a ceea ce suntem noi. Cuvintele Domnului Isus au fost permanent expresia desăvârşită a ceea ce El a fost întotdeauna şi este (Ioan 8:25 ). Ca şi Cuvânt El revelează pe Dumnezeu în însuşirile naturii Sale ca lumină şi dragoste, şi ca »singurul Fiu« El revelează pe Tatăl. Prima fără a doua ar fi lăsat un gol mare, căci inima noastră doreşte bucuria lăuntrică, pe care o dă legătura cunoscută cu El. Noi avem dreptul să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

 

În context numele sau titlul »Cuvântul lui Dumnezeu« folosit aici pentru Domnul Isus are un înţeles deosebit. Este Dumnezeu, care intră în acţiune ca Judecător. Natura Lui cere judecarea acelora care pe pământ în nebunia lor vor să încerce să împiedice principiul divin, instaurarea Fiului Său ca Împărat pe muntele Sion şi punerea în mâinile Sale a guvernării asupra pământului (Psalmul 2 ). Hristos, »Cuvântul lui Dumnezeu«, este expresia cuprinzătoare a lui Dumnezeu şi în judecata, care aici este gata să înceapă.

 

Oştirile de război triumfătoare

 

14. »Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat.« – Oştirile de război din cer urmează pe Conducătorul lor sublim. Şi ele călăresc pe cai albi, care simbolic vorbesc despre victorie, căci biruinţa Lui este şi biruinţa lor şi triumful Lui este şi triumful lor. Această oştire sunt sfinţii cereşti, sfinţii din timpul Vechiului Testament şi sfinţii care fac parte din mireasă. Ei toţi sunt îmbrăcaţi în haine care mărturisesc despre dreptatea personală şi despre faptul că ei aici în lupta personală au acţionat drept, prin aceea că au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu în împrejurări caracterizate de contrazicere şi împotrivire faţă de Dumnezeu şi faţă de Hristos. Haina miresei (versetul 8) este şi haina fiecăruia care face parte din această oştire de război. Oştirile din cer, care Îl urmează cu bucurie pe Domnul, şi vor pleca cu El, nu constau din îngeri, ci din sfinţi, din oameni mântuiţi. În această coloană militară simbolică, oştirile sfinţilor din cer însoţesc pe Conducătorul lor. Vedem aici împlinirea prorociei lui Enoh, care cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a rostit-o, dar care a fost scrisă numai în epistola lui Iuda: »Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi« (Iuda 14 ). Zaharia a scris despre aceeaşi venire (Zaharia 14:5 ), dar el vesteşte judecata asupra puterilor duşmane, care vor fi adunate împotriva lui Iuda şi Ierusalim, în timp ce cartea Apocalipsa aminteşte naţiunile ca fiind primele subiecte ale judecăţii, care vor să facă război cu Mielul. Şi îngerii vor însoţi convoiul Domnului (Matei 16:27 ; 25:31 ; Evrei 1:6 ). Puterea Lui biruitoare (caii albi) se va arăta în ziua în care mânia Mielului va aduce o judecată aşa de îngrozitoare asupra duşmanilor. Descrierea oştirilor cereşti, care Îl însoţesc pe Hristos în marşul Său într-un război drept, este o întrerupere în descrierea generală a lui Hristos, care se continuă după aceea. Războiul însuşi este numit foarte scurt (versetul 19), dar Persoana marelui Conducător (sau Urzitor) al salvării noastre este descrisă* detaliat. Ne bucurăm, că aşa de multe lucruri sunt făcute cunoscut despre El.

 

* Hengstenberg a scris în privinţa aceasta: „Descrierea războiului este tot aşa de remarcabilă pentru scurtimea ei ca şi descrierea Domnului pentru lungimea ei. Însă aceasta este foarte natural, deoarece nu se poate duce o luptă permanentă împotriva Aceluia care ucide cu suflarea gurii Lui” (2. Tesaloniceni 2:8 ).

 

Hristos ca Judecător

 

15. »Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.« – Această sabie ascuţită este singura armă de atac a întregii oştiri cereşti. Ea iese numai din gura Lui. Oştirile care Îl urmau nu aveau nici o armă, şi ele nici nu aveau nevoie de ele, căci Domnul va duce lupta. O afirmaţie asemănătoare citim în Isaia 11:4 . Domnul va vorbi atunci, aşa cum a vorbit odinioară în grădina Ghetsimani, şi duşmanii Lui au căzut la pământ (Ioan 18:5-6 ). Cuvântul Său are o putere căreia nu I se poate împotrivi nimeni; când El vorbeşte ca Judecător, El este în stare să bată şi imediat să onoare. Cuvântul rostit al Domnului nu este ca o armă carnală, ci El este o putere nimicitoare, care are un efect mai puternic decât oricare armă creată prin priceperea omenească.

 

15. »Şi El le va păstori cu un toiag de fier.« – La această descriere minunată a puterii Lui atotputernice cu siguranţă scriitorul s-a gândit la Psalmul al doilea. Toiagul de fier tare şi rezistent vorbeşte simbolic despre domnia Lui severă şi intransigentă asupra naţiunilor rebele. »El le va păstori [sau paşte]« înseamnă că El va domni (ca în Apocalipsa 12:5 ). Unirea celor evlavioşi ai Săi cu El în guvernarea Sa asupra lumii şi în judecata duşmanilor (Psalmul 149:6-9 ) nu stă în nici un caz în contradicţie cu adevărul, că El îi »va păstori cu un toiag de fier«. Este lucrarea Sa, şi El este dotat cu plinătate de putere, ca să facă această lucrare. Voinţa neînduplecată a naţiunilor trebuie frântă şi puterea lor trebuie bătută.

 

15. »Şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic.« – Deci aici nu se vorbeşte despre recolta, în care ce este bun va fi despărţit de ce este rău, ci de culegerea viei cu judecata ei necruţătoare a răului, în mod deosebit a răului religios, care atunci se va fi dezvoltat până la decăderea totală (Apocalipsa 14:17-20 )*. În acest verset 15 vedem trei simboluri ale judecăţii.

 

1. O sabie ascuţită pentru pedepsirea judecătorească imediată cu moartea;

 

2. Un toiag de fier pentru o guvernare severă şi intransigentă;

 

3. Teascul mâniei neamestecate a lui Dumnezeu pentru judecarea celor vinovaţi.

 

* Vezi explicaţiile la capitolul 14.

 

Este teascul mâniei Dumnezeului Cel atotputernic. »A Mea este răzbunarea«, vorbeşte Domnul. Şi aici cuvintele »El calcă teascul« arată că Domnul singur va face judecata. El a vorbit deja prin prorocul Isaia: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine« (Isaia 63:3 ).*

 

* Nu se spune, că oştirile cerului Îl însoţesc pe Domnul, atunci când El exercită judecata în Edom, dar atunci când El va birui fiara şi oştirile ei, ei »vor fi cu El«. Domnul singur va face răzbunarea, fie că este vorba de Edom sau de oştirile adunate ale naţiunilor decăzute ale Europei. Dar la şedinţele de judecată vor participa sfinţii Săi cereşti, aşa cum arată făgăduinţa dată biruitorilor din Tiatira (Apocalipsa 2:26-27 ; 20:4 ). La exercitarea judecăţii asupra anumitor puteri vor participa şi iudeii (Isaia 11:14 ; Zaharia 9:13 ; 12:6 ; 14:14 ).

 

16. »Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« – Descrierea detaliată se termină cu această confirmare impresionantă a slavei* Sale. Haina este ceva, care se vede de alţii. Haina, care arată spre caracterul Său vizibil în exterior – în acţiunile şi căile Lui – poartă Numele care exprimă clar hegemonia Sa atotcuprinzătoare. În locul sabiei încinsă la coapsă (Psalm 45:3), acest Nume stă scris şi pe coapsa Sa. Sabia iese din gura Lui, Numele Îl poartă pe coapsa Sa. În mod normal acolo s-ar căuta sabia, dar în locul acesteia acolo se confirmă demnitatea sublimă a lui Hristos ca Domnitor peste toţi domnitorii şi ca Domn peste toţi neînsemnaţii deţinători ai puterii. În Apocalipsa 1:4 sunt numite aceleaşi titluri ale Domnului, însă acolo în ordine inversă: »Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor«. Nici o peniţă nu este în stare să descrie aşa cum se cuvine această Personalitate minunată. – La explicarea simbolurilor şi a constatărilor categorice este necesară grijă, dar o greutate reală nu există. Să ne gândim la împrejurările, la cauza şi adevăratul motiv al acestui război: toate popoarele de pe pământ se vor răscula public şi cutezător cu forţă armată împotriva autorităţii lui Dumnezeu, fie că este vorba de autoritatea Sa morală ori de autoritatea guvernării Sale. Naţiunile de pe pământ şi sfinţii care coboară din cer sunt adevărate oştiri, dar care au intenţii, scopuri şi planuri total opuse. Studiile care urmează au scopul de a ne ajuta să ieşim din neclaritate şi nesiguranţă şi să ajungem să cunoaştem ce este adevărat şi real, ce urmează să aibă loc în curând şi la care vom participa cu toţii.

 

* „Hristos este public, în ceea ce priveşte poziţia Lui oficială precum şi Fiinţa Lui lăuntrică, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (J. N. D.)

 

Marea masă a lui Dumnezeu

 

17-18 »Şi am văzut un înger care stătea în soare; şi a strigat cu glas tare, spunând tuturor păsărilor care zboară în mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la marea masă a lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor şi carnea comandanţilor şi carnea oamenilor puternici şi carnea cailor şi a celor care stau pe ei şi carnea tuturor, şi liberi şi robi, şi mici şi mari!”« – După ospăţul plin de bucurie al nunţii Mielului citim acum despre »marea masă a lui Dumnezeu«. Ioan a văzut îngerul stând în soare, ca să zicem aşa în mijlocul celei mai înalte autorităţi de guvernare. El stă acolo, unde poate fi văzut de toţi şi de unde el poate avea o privire de ansamblu asupra întregii scene a războiului. Ospăţul, la care el invită păsările răpitoare, va avea loc abia după bătălie, dar păsările sunt chemate deja înainte de a avea loc bătălia. Marele ospăţ va consta din cadavre. În liniştea morţii vor zace împăraţi, comandanţi, oameni puternici, cai şi călăreţii lor, liberi şi robi, mici şi mari, şi trupurile lor vor fi prada păsărilor cerului. Ei toţi vor fi ucişi cu o singură sabie ascuţită a Conducătorului oştirilor cerului, care va ieşi din gura Lui. Prin Cuvântul Domnului va avea loc o judecată imediată a oştirilor duşmane adunate. Trebuie să observăm că acest eveniment îngrozitor va avea loc cu adevărat şi literalmente; judecata anunţată aici nu trebuie privită ca fiind simbolică. Pornirea războiului împotriva Mielului este privită mai dinainte, şi rezultatul lui este arătat. Aceşti ucişi vor învia iarăşi la învierea morţilor, ca să mai întâmpine încă o dată pe Domnul. Atunci El nu va şedea pe calul alb al Biruitorului puternic, ci pe marele tronalb, şi imediat după judecată ei vor avea parte de condamnarea veşnică în iazul de foc (Apocalipsa 20:11-15 ). Învierea lor pentru judecată va avea loc o mie de ani după pedepsirea lor pe pământ.

 

De cinci ori citim în versetul 18 cuvântul carnea; carnea lor va fi hrana păsărilor cerului. Ce sfârşit umilitor pentru mândria, luxul, tăria şi puterea de luptă a oştirilor Europei! Vulturul, acvila şi alte păsări răpitoare se vor sătura cu carnea oamenilor, chiar şi cu a celor mari şi puternici dintre ei, ale căror nume sunt notate pe paginile istoriei timpului acesta (compară cu Ezechiel 39:4,17-20 ). »Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor« (versetul 21), săturat peste măsură. Ce eveniment dezgustător va fi acesta şi ce mare va fi numărul morţilor!

 

Înfrângerea fiarei şi a împăraţilor adunaţi şi a oştirilor adunate

 

19-21 »Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui. Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea, care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Aici se vorbeşte de asocierea militară cea mai uriaşă din toate timpurile, în care se vor uni împăraţi şi popoare. Mai întâi este numită fiara – ca punct central şi căpetenie a întregii mişcări. Noţiunea »fiara« desemnează puternicul imperiu roman reinstaurat cu toată puterea lui materială şi toate sursele lui de ajutor. – După aceea sunt amintiţi »împăraţii pământului«, împăraţii care vor deplânge pustiirea Babilonului (Apocalipsa 18:9 ). Persoanele de conducere şi guvernare ale creştinătăţii total decăzute se vor uni cu fiara în acest război fără raţiune.* – Şi »oştirile lor«, oştirile fiarei şi ale împăraţilor, vor fi adunate la acest război. S-ar putea presupune, că reunirea vastă de puteri va lua naştere prin acţiunea omenească. Dar nici un Cezar şi nici un Napoleon nu ar putea să dea naştere la o astfel de reunire vastă – şi pentru un scop aşa de temerar ca aici. Satan şi uneltele lui vor sta înapoia acestei mişcări. În Apocalipsa 16:13,14,16 se ridică voalul şi se arată planul secund al acestei adunări. Trei duhuri necurate, satanice în ce priveşte originea şi fiinţa lor, dotate cu putere supranaturală, ca să facă semne, vor merge »la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Chiar şi locul strângerii lor este redat în Cuvântul lui Dumnezeu: Armaghedon (Apocalipsa 16:16 ).

 

După ce am văzut, prin cine şi unde vor fi adunate puterile duşmane, să studiem scopul unirii lor. Citim faptul simplu, dar consternant, că oştirile pământului vor fi adunate »să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui«. A mai fost aşa ceva în istorie? Naţiunile Europei şi a altor câteva ţinuturi, care cândva au fost luminate şi s-au declarat de partea creştinismului, vor fi înşelate de Satan în aşa măsură, că ele vor îndrăzni să pornească la luptă împotriva »Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor«. Ce iraţional şi nebun! În această zi se va pune întrebarea, cine aredomnia asupra pământului, şi ea va fi decisă odată pentru totdeauna prin lupta care va avea loc. Ura oamenilor se îndreaptă împotriva Celui care şede pe calul alb, împotriva Mielului, împotriva Împăratului, căci creştinătatea decăzută Îl urăşte, fie ca Mielul sacrificat ori ca Domnitor şi Împărat. Apoi este amintită şi duşmănia faţă de aceia care sunt proprietate a Lui şi Îl urmează. Adversarii vor să lupte şi împotriva »oştirii Lui«. Vedem o diferenţă mare între »oştirile lor« şi »oştirea Lui«, care constă din »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« (Apocalipsa 17:14 ). Va fi o oştire, deoarece ei toţi vor avea numai un gând şi un scop împreună cu Conducătorul lor sublim. Nu sunt date detalii despre această luptă, căci nu se va putea ajunge la o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Numai rezultatul este făcut cunoscut; sfârşitul îngrozitor al duşmanilor a fost deja anunţat mai dinainte (versetele 17-18).

 

20. »Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea.« – Căpetenia personală a împărăţiei romane va reda întregului imperiu caracterul ei propriu. Acest imperiu şi domnitorul lui vor fi realmente una în toate planurile şi ţelurile lor. Desigur ei pot fi diferiţi (ca în Daniel 7 ), dar aici şi în alte locuri din cartea Apocalipsa fiara şi ultimul ei mare conducător regal vor fi aşa de indestructibil legaţi unul de altul, că imperiul se va prăbuşi când conducătorul lui va fi dat nimicirii veşnice. Fiara va fi aruncată de vie în iazul de foc; desigur este un om, dar el este denumit »fiara«, deoarece el nu are legături conştiente cu Dumnezeu.

 

»Falsul profet« este anticrist, întruchiparea decăderii religioase. Partenerul lui, fiara, este remarcabilul conducător păgân, căruia Satan îi va acorda aproape nelimitata putere statală. De trei ori se foloseşte denumirea »falsul profet« pentru anticrist (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ), ca să arate învăţătura lui rătăcitoare în Iudeea şi în toată creştinătatea. Cuvintele »care era cu ea« arată că fiara şi falsul profet vor lucra împreună. Fiara va pune la dispoziţie puterea ei, falsul profet sfatul lui. Se pare că ultimul va lucra cu o energie mult mai mare decât fiara.

 

20. »Care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei.« – Falsul profet va înşela pe oameni prin semnele supranaturale, pe care el le va face. Efortul lui se va îndrepta în principal, ca să aducă toată lumea să se închine fiarei. Falsul profet va fi trimis şi cu mare viclenie va exercita influenţa lui rea, satanică, în timp ce fiara va exercita mai mult autoritatea şi puterea ei statală. Acţiunea diabolică a falsului profet, activitatea lui deosebită în sprijinirea fiarei, este tema principală din Apocalipsa 13:11-17 . Acolo el este denumit »cealaltă fiară«, aici ca »falsul profet«; dar este aceeaşi persoană.

 

Nimicirea veşnică

 

20. »Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.« – Cine ar putea descrie în cuvinte groaza unui astfel de sfârşit? Literalmente şi efectiv aceasta este pedeapsa hotărâtă mai dinainte a celor două persoane, una dintre ele dintre iudei, cealaltă dintre păgâni. Ambele trăiesc probabil deja astăzi pe pământ. Aceşti doi oameni nu vor fi ucişi, aşa cum vor fi ucişi urmaşii lor duşi în rătăcire. Ei nu vor avea parte de moartea trupului lor, ci ei, prinşi în păcatele lor de mâna Celui Atotputernic, vor fi imediat aruncaţi în iazul de foc, în acest domeniu al chinurilor de nedescris. Ei nu vor merge treptat în întâmpinarea soartei lor îngrozitoare, şi nici nu vor fi mânaţi încet într-acolo, ci amândoi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, aşa cum se aruncă un lucru fără valoare. După o mie de ani va ajunge şi Satan la ei în acelaşi loc de groază; şi el va fi aruncat în iazul de foc, aşa cum arată capitolul următor. În iazul de foc nu este odihnă. Focul şi pucioasa vorbesc despre chinuri arzătoare (Isaia 30:33 ). Acest iaz – nu plin cu apă, ci plin cu foc – este locul pedepsei veşnice pentru diavol, pentru oamenii pierduţi şi pentru îngerii căzuţi. Este un loc şi nu numai o stare, este iadul. Nu este semnificativ faptul că iazul de foc – o noţiune pe care noi am primit-o din tinereţe în duhul şi sufletul nostru ca pe o expresie a ceea ce este întunecat şi foarte chinuitor – este numit pentru prima dată aici? Aceşti doi oameni vor fi primii, care îşi vor primi judecata veşnică în iazul de foc.

 

21. »Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Oştirile Europei vor zace în tăcere – omorâte, însă nu printr-o sabie de oţel. Glasul mânios al Împăratului împăraţilor va pătrunde printre rândurile strânse şi deodată va răpi pe cei doi conducători mari ai lor. După aceea oştirile adunate în decădere, răzvrătire şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Mielului vor fi ucise pe loc. Toată această acţiune este descrisă aici în cuvinte puţine. Enoh şi Ilie au fost luaţi în cer, fără să vadă moartea. Fiara şi falsul profet vor fi aruncaţi în iazul de foc, fără să moară. Numele lor nu este numit, ele nu au o însemnătate care rămâne. Numărul morţilor va fi aşa de mare, că toate păsările cerului vor fi săturate cu carnea lor. Soarta definitivă şi veşnică a adoratorilor şi adepţilor fiarei este descrisă în Apocalipsa 14:9-11 şi Apocalipsa 20:11-15 .

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-19/1-21

////////////////////////////////////////////

Capitolul 18:1-24

 Walter Scott

 

Îngerul şi strigătul lui

 

1-2 »După aceea am văzut un alt înger coborând din cer, având mare autoritate; şi pământul a fost luminat de gloria lui. Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« – Cu toate că tema Babilon este reluată în acest capitol, ea conţine o revelaţie suplimentară, care a fost dată într-o viziune. Cuvintele »după aceea« (Apocalipsa 4:1 ; 7:1,9 ; 15:5 ) arată un început nou, lucruri noi sau împrejurări noi; uneori ele servesc să îndrepte atenţia asupra apartenenţei comune a lucrurilor care urmează. De aceea şi acest capitol este foarte interesant. Desigur Babilonul stă în capitolul 17 şi 18 pe prim plan şi chiar şi în primele trei versete ale capitolului următor. Fiara şi cei zece împăraţi, uneltele pentru nimicirea Babilonului (Apocalipsa 17:6 ), nu sunt aici nici măcar o singură dată amintite. În acest capitol dispar uneltele umane şi se arată că nimicirea acestui sistem stricat va porni de la Dumnezeu*.

 

* W. Kelly a scris în privinţa aceasta, fidel înţelesului: „Judecata asupra Babilonului arată clar, că este o judecată despre care se spune, că este judecata lui Dumnezeu, dar care poate fi executată de oameni. În capitolul 17 vedem că Dumnezeu va folosi ca unelte pe cele zece coarne şi fiara, ca să aducă judecata Sa asupra Babilonului. În capitolul 18 uneltele nu sunt amintite nici măcar cu un cuvânt. Avem în aceeaşi judecată atât partea lui Dumnezeu, cât şi partea omului. Dumnezeu acţionează în previziunea Sa folosind oameni ca mijloace ale Sale pentru executarea loviturii de judecată.”

 

Îngerul din versetul 1 este »un alt înger« decât îngerii cu potire (Apocalipsa 17:1 ; 21:9 ). Faptul că îngerul a coborât »din cer«, arată că judecata se face din cer şi că acolo sunt interese mari pentru caracterul şi soarta Babilonului. Acest înger avea »mare autoritate«. Şi în lumea îngerilor sunt gradări şi ierarhii. În slujba lor şi în poziţia lor unii dintre ei sunt mai presus de alţii. Autoritate posedă toţi (2. Tesaloniceni 1:7 ; 2. Petru 2:11 ), dar unora li s-a încredinţat autoritate deosebită, ca în anumite situaţii să acţioneze pentru Dumnezeu; alţii au o autoritate limitată într-un anumit domeniu, însă niciunuia din îngeri nu i-a fost acordată autoritate absolută. Domnului Isus Hristos i-a fost dată »toată autoritatea în cer şi pe pământ«; El este ca Om şi ca Fiu rânduit de Dumnezeu să fie Moştenitorul tuturor lucrurilor (Matei 28:18 ; 11:27 ; Evrei 1:2 ). Ca şi Creator El are dreptul de sine stătător şi nelimitat la domnia asupra tuturor  (Coloseni 1:16 ), care se bazează pe drepturile şi gloria Persoanei Sale ca Dumnezeu; acesta nu este un drept care I-a fost acordat.

 

Îngerul din versetul acesta, care avea o mare autoritate, este probabil îngerul căruia i-a fost încredinţată judecata asupra Babilonului. Este clar, că el vesteşte căderea Babilonului înaintea exercitării judecăţii asupra lui. Lui i-a fost acordată o autoritate vastă, ca să aducă întreaga judecată asupra acestui sistem dăunător. »Pământul a fost luminat de gloria lui.« Din aceasta se recunoaşte că Dumnezeu lucrează şi că judecata este a Lui. Căderea Babilonului nu poate rămâne ascunsă. »Fumul arderii« lui (versetul 18) întunecă cerul şi el se vede din depărtare. Dar pământul luminat – nu de soare, ci de gloria îngerului care coboară – depune mărturie despre faptul, că Dumnezeu ca drept Judecător exercită judecata Babilonului, oricare ar fi uneltele executive ale acestei judecăţi. Este posibil ca acest »alt înger« să fie Hristos, ca şi în Apocalipsa 8:3 ; 10:1 .

 

2. »Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« -Marele Babilon simbolizează sistemul puternic, care, cu toate că este vinovat de falsitate şi trădare a lui Hristos, poartă totuşi numele Lui. Potrivit cu Apocalipsa 17:16 , căderea Babilonului va fi pricinuită de puterile din vest. Acolo am văzut, că fiara, căreia i se va da* puterea statală, va fi la început un timp slujitorul de bună voie al femeii. Splendoarea şi mândria ei o va aşeza pe fiară, şi înfăţişarea acesteia va stârni uimirea şi admiraţia tuturor – cu excepţia acelora ai căror ochi au fost deschişi prin harul lui Dumnezeu, ca să recunoască caracterul ei adevărat. Dar puterea statală, care va fi dată fiarei şi nu femeii, va protesta sub constrângerea care i se va impune şi se va ridica împotriva domniei intolerante. În afară de aceasta, purtătorii puterii statale, fără Dumnezeu, vor simţi o dorinţă puternică după bogăţia ei. De aceea cei zece împăraţi se vor uni cu fiara, ca s-o nimicească cu toată puterea împărăţiei. În exercitarea răzbunării asupra celui mai rău sistem al răului şi tiraniei de sub soare, cei zece împăraţi aliaţi vor fi chiar mai înflăcăraţi decât fiara însăşi. Femeia va fi jefuită de toate posesiunile şi bogăţiile ei, şi acestea vor umple visteriile domnitorilor împărăţiei. Sistemul, pe care îl personifică femeia, va fi prăbuşit până la cea mai de jos treaptă a înjosirii şi va deveni chiar şi pentru adepţii lui de odinioară un subiect de dispreţ. Va rămâne numai o grămadă de dărâmături. Puterea statală păcătoasă îl va prăbuşi cu brutalitate. După aceea cei zece împăraţi împreună cu împărăţiile lor se vor supune voinţei ordinare şi brutale a fiarei. Oricât de rea va fi starea sub femeie – starea sub voinţa nestăpânită a fiarei călăuzite de Satan va fi şi mai rea.

 

* Împăratului Nebucadneţar i-a fost încredinţată puterea asupra lumii direct de către Dumnezeu (Daniel 2:37,38 ); imperiile care au urmat după aceea au venit la putere numai potrivit previziunii lui Dumnezeu, dar lor nu le-a fost oferită puterea categoric şi direct. În ultimele zile ale celui de-al patruleaimperiu mondial Satan îl va dota cu puterea sa, cu tronul său şi cu mare autoritate (Apocalipsa 13:2 ). Ce opoziţie este între aceste două imperii, primulşi al patrulea! Primului i-a dat Dumnezeu autoritatea, celui de-al patrulea îi va fi dată de Satan.

 

Cuvântul îngerului puternic

 

2. »Babilonul … a devenit o locuinţă a demonilor şi închisoare a oricărui duh necurat şi închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« – Aceasta este sentinţa divină asupra ultimei stări a bisericii. Adunarea este potrivit gândurilor lui Dumnezeu un Templu sfânt în Domnul, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2:21-22 ). Dar sistemul religios din timpul din urmă va fi aşa de decăzut moral, că este o locuinţă a demonilor şi a tot felul de duhuri necurate. În această stare este văzut Babilonul înainte de nimicirea lui.

 

Descrierea de aici se sprijină evident pe Isaia 13:21-22 ; în acest capitol, cel mai mare din profeţii vechi a prorocit nimicirea completă a Babilonului, care odinioară avea domnia mondială, dar care apoi va fi complet distrus. Vedem aici în Babilon perechea vechiului Babilon. Aşa – potrivit cuvintelor îngerului -, a ajuns biserica, care a mărturisit că este mireasa lui Hristos! Descrierea stării ei conţine trei constatări, care în totalitatea lor oferă un tablou îngrozitor.

 

1. »O locuinţă a demonilor.« Locul propriu şi normal al demonilor este Adâncul (Luca 8:31 ). Nu avem cunoştinţe mai multe despre cine sau ce sunt demonii – dacă sunt îngeri căzuţi sau sufletele oamenilor pierduţi sau o categorie deosebită de fiinţe* pierdute, nenorocite. Demonii ştiu că în viitor vor fi în locul de chin. Este un gând uimitor, că atât Adâncul, „infernul”, cât şi presupusa mireasă a lui Hristos de pe pământ sunt o locuinţă a demonilor. Putem înţelege bine, că Adâncul este locuinţa acestor mesageri ai lui Satan, dar că biserica mărturisitoare va deveni un astfel de loc, putem foarte greu pricepe.

 

*Un capitol interesant, în care găsim tot ce noi putem şti despre demoni conţine cartea „From Advent to Advent, or, The Outline of the Gospel according to St. Luke” de C. E. Stuart. Noi presupunem, că îngerii balaurului (Apocalipsa 12:7,9 ) sunt demoni.

 

2. »Închisoare a oricărui duh necurat.« Satan va strecura puterile lui spirituale ale răutăţii în sistemul bisericesc stricat. El îl va face o închisoare, în care se adună necurăţia şi infamia Adâncului. Acolo se aud strigăte de plâns şi se comit tot felul de fapte rele. În Babilon se va găsi „orice duh necurat”.

 

3. »Închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« După înţelegerea noastră, demonii şi duhurile necurate, despre care este vorba aici, sunt fiinţe cu personalitate proprie. Păsările răpitoare necurate şi păsările, care vânează în întuneric, reprezintă simbolic multele şi diferitele unelte ale lui Satan (Matei 13:4,32 ; Ieremia 5:27 şi în mod deosebit Isaia 34:11-15 ), şi anume pe acelea, care sunt deosebit de stricate şi rele.

 

Babilonul este astfel o adevărată groapă a stricăciunii, o scârbă în ochii lui Dumnezeu.

 

Acuzaţiile grave aduse Babilonului

 

3. »Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« – În acest verset sunt numite trei motive pentru judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.

 

»Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei.« Popoarele ţărilor „creştine” au băut cu lăcomie vinul ameţitor din paharul lui de aur. El a îndepărtat naţiunile de la credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi face eforturi să îndrepte sentimentele mulţimii omenirii spre sine însuşi. Popoarele creştinătăţii – nu numai ale unui domeniu, ci şi al multor alte teritorii – au fost captivate de strălucirea „serviciilor lui divine”, de ceremoniile lui festive şi de privirea îmbrăcămintei şi ţinutei lui luxuriante. Toate aceste lucruri sunt foarte potrivite pentru a acţiona puternic asupra sufletului şi fanteziei necontrolate a oamenilor neştiutori. La aceasta se adaugă condiţiile favorabile, cu care el oferă mântuirea adepţilor lui, şi pe de altă parte ameninţarea, că în afara comunităţii lui nu există mântuire. Trebuie să ne mire, dacă naţiunile cu privire la un sistem, care oferă astfel de avantaje, decad în extaz şi lipsă de raţiune, îndeosebi le lipseşte orice judecată corectă cu privire la adevărata stare a acestui sistem înaintea lui Dumnezeu? În timpul, despre care vorbeşte capitolul nostru, Biblia nu va mai avea nici un loc în conştiinţa oamenilor şi nu va mai vorbi conştiinţei mulţimii, nici chiar a oamenilor religioşi. De aceea vor cădea uşor ademenirii Babilonului.

»Împăraţii pământului au curvit cu ea.« Domnitorii celor zece imperii, care vor aparţine teritoriului împărăţiei romane reinstaurate, trebuie diferenţiaţi de »împăraţii pământului«. Primii se vor ridica mai târziu împotriva curvei şi o vor urî, o vor pustii şi o vor arde (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu ei împăraţii şi deţinătorii puterii ai creştinătăţii îşi vor deplânge soarta (Apocalipsa 18:9 ); aceştia sunt cei care au curvit cu Babilonul, şi nu grupa deosebită a celor zece împăraţi din vest. – Prin splendoarea ei exterioară, biserica romană va acţiona asupra sufletului oamenilor şi naţiunile se vor pleca înainteaacestui „dumnezeu”. Dar împăraţii pământului, persoanele de conducere, vor avea o vină mai mare. Aşa cum se cuvine poziţiei lor, ar trebui să fie lucizi, dar ei se vor deda linguşirilor femeii. Biserica îmbrăţişază” lumea, ca să obţină un număr cât mai mare posibil de adepţi şi mari bogăţii, şi lumea se bucură de îmbrăţişarea ei, căci ea promite tuturor, celor care vin la ea şi plătesc bine, cerul. „Cheile lui Petru” sunt legănate ademenitor înaintea ochilor împăraţilor şi popoarelor, şi astfel scaunul „locţiitorului lui Hristos” va fi ridicat la o înălţime, care nici în zilele cele mai glorioase ale papalităţii nu a fost – în secolele unsprezece, doisprezece şi treisprezece, când aroganţa şi mândria Romei s-a arătat deosebit de clar.

»Negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« Această a treia grupă face cu ea comerţ aducător de câştig. Totdeauna au fost numeroşi oameni care din pricina câştigului s-au alipit bisericii, folosind ajutoarele acesteia pentru satisfacerea intereselor lumeşti proprii. Babilonul pune o momeală unor astfel de oameni. Plinătatea măreţiei ei atrage pe negustorii pământului şi ei se pot îmbogăţi prin cheltuiala acesteia. Dar curând se va schimba situaţia şi atunci aceşti negustori vor plânge şi se vor tângui din cauza pustiirii sistemului prin care ei au devenit bogaţi.

O chemare la despărţire

 

4-5 »Şi am auzit un alt glas din cer, spunând: „Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei, pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.”« – Acest »alt glas din cer« trebuie diferenţiat de glasul unui »alt înger« din versetul 1. Acest alt glas de aici a rostit gândurile lui Dumnezeu, cu care toţi cei din cer sunt în concordanţă.

 

Solicitarea »Ieşiţi din ea, poporul Meu« (compară cu Isaia 48:20 ; Ieremia 51:6 ) are desigur totdeauna valabilitate şi niciodată nu este de prisos acolo unde şi când se arată principiile Babilonului. Dar în timpul din urmă această poruncă, această atenţionare îşi va avea însemnătatea ei deosebită. Babilonul nu poate fi transformat după principiile biblice, şi de aceea pentru cei credincioşi există totdeauna un drum deschis – drumul despărţirii totale de tot ce în mod fals îşi atribuie numele lui Hristos. Fără îndoială în Babilon se vor găsi, chiar şi în starea lui cea mai rea, stricată, unii credincioşi adevăraţi, care probabil prin aceasta vor încerca să scape de prigoane şi de moarte. Aceşti adepţi vor trebui să facă o despărţire totală de Babilon; altfel, dacă rămân în el, vor avea parte de plăgile care vor veni asupra lui. De ce natură vor fi aceste plăgi, se spune în versetul 8: »moarte şi întristare şi foamete«.

 

1. »Ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei.« Prin rămânerea în Babilon vor fi părtaşi la vina lui.

 

2. »Să nu primiţi din plăgile ei.« Atenţionarea este rostită şi din cauza urmărilor care rezultă din acţionarea lui Dumnezeu în guvernare şi judecată.

 

Ameninţarea divină nu pune nicidecum la îndoială siguranţa veşnicăa celor mântuiţi. Dar aici se vorbeşte clar de vină şi pedeapsa tuturor celor care rămân în Babilon. Dumnezeu va lovi întreg sistemul bisericesc decăzut cu nimicire totală şi definitivă şi cu privire la această revărsare finală a mâniei Sale (numită aici »plăgi«) este emisă această ultimă strigare urgentă: »Ieşiţi din ea, poporul Meu«. Presupunem ca de la sine înţeles, că ieşirea sfinţilor din Babilonul simbolic se va încheia înainte de ultima lovitură, care – vorbind simbolic – va dărâma în praf această cetate. Cineva a spus: „Judecata deplină va veni după ce poporul lui Dumnezeu a ieşit din ea.”

 

5. »Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.« – În aceste cuvinte este răspunsul la întrebarea, de ce trebuie să vină de la Dumnezeu o judecată aşa de grea asupra Babilonului. De la primul legământ fără Dumnezeu, care avea ca subiect Babel, citim: »Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la cer« (Geneza 11:4 ). Voiau să facă din pietre un monument statornic al nebuniei lor. Dar aici mulţimea păcatelor Babilonului »au ajuns până la cer« – un fel de monument al ruşinii lor, măcar de ar recunoaşte-o*. Ce tablou nimerit este prezentat aici: un turn ca cel din Babel, dar nu din pietre, ci din păcate, din păcate multe, grele, temerare şi ticăloase, pe care ei le-au făcut. »Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei«, şi de aceea El trebuie să aducă o judecată grea şi necruţătoare asupra Babilonului şi El o va aduce.

 

* Compară Ezra 9:6 şi Ieremia 51:9 . În Ieremia 51 vedem realmente Babel sau Babilonul, aici vedem Babilonul simbolic, care este perechea primului Babilon.

 

Răsplătirea dreaptă

 

6. »Răsplătiţi-o cum va răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei. Amestecaţi-i dublu în paharul în care a amestecat şi ea.« – Dumnezeu acţionează în dreptatea de răsplătire. Acest principiu este valabil astăzi şi, aşa cum arată acest verset, va fi valabil şi în viitor. Vedem aici confirmat, că Dumnezeu acţionează potrivit acestui principiu cu grupe de mulţi oameni, cu sisteme omeneşti şi cu popoare întregi. În Matei 7:2 vedem aplicarea aceluiaşi principiu la persoane particulare. – Legea cere »ochi pentru ochi«, deci un ochi pentru un ochi; aici răsplătirea va depăşi cu mult acest principiu. Măsura răsplătirii trebuie dublată pentru Babilon.

 

Mândria înaintea căderii

 

7-8 »Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”, de aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întristare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic.« – Marele Babilon este caracterizat în exterior prin aceea, că s-a glorificat singur şi a trăit în lux. Nu a fost interesat de glorificarea Domnului, ci de strângerea abundentă a comorilor lumii. Atitudinea lui lăuntrică, care este adusă la lumină aici prin Duhul lui Dumnezeu, lasă să se recunoască toată mândria şi aroganţa lui. El se laudă cu stăpânirea regală şi bunăstarea pe pământ. Chiar dacă norii judecăţii se aglomerează, el zice totuşi în inima lui: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”. Dar în versetul 8 se anunţă judecata gata să vină şi definitivă din mâna lui Dumnezeu. Deodată, într-o zi vor veni plăgile ei: moarte şi întristare şi foamete. În afară de aceasta cuvintele »va fi arsă în foc« arată nimicirea lui completă. Împăraţii pământului se vor plânge de judecata venită asupra lui, dar nu vor putea să-i ajute. Focul înseamnă sfârşitul Babilonului. Dumnezeul Atotputernic va judeca Babilonul, chiar dacă El foloseşte oameni pentru efectuarea judecăţii. Cineva a spus: „Roma năzuieşte după putere, dar puterea ei nu este nimic. Domnul este puternic, Cel care o va judeca.”

 

Plângerea asupra Babilonului

 

Versetele 9 până la 19 conţin „plângerile” asupra Babilonului. Mulţi vor lua parte la întristare şi plângere, deoarece prin căderea lui într-un fel sau altul vor avea de suferit. Însemnătatea întregii secţiuni este aşa uşor de înţeles, că nu este nevoie de a intra în detalii cu explicaţiile. Comerţul cu Babilon cuprinde 29 de mărfuri diferite. Lista este începută în versetele 12 şi 13 cu aurul, iar pe ultimul loc sunt sufletele oamenilor. Prăbuşirea Babilonului va influenţa grav întreaga viaţă economică şi socială a lumii, şi de aceea se vor plânge de judecata lui toţi aceia care au avut de câştigat de pe urma luxului şi bogăţiei lui şi au avut câştig din relaţiile cu el.

 

9-10 – »Şi împăraţii pământului, care au curvit şi au trăit în lux cu ea, vor plânge şi se vor jeli pentru ea, când vor vedea fumul arderii ei, stând departe, de teama chinului ei, spunând: „ Vai, vai, cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare! Pentru că într-un singur ceas ţi-a venit judecata!”« – »Împăraţii pământului« vor merge în fruntea tristeţii generale. Mai înainte ei au fost cel mai strâns legaţi cu el, şi de aceea ei simt pierderea mult mai dureros decât ceilalţi. Aceşti împăraţi nu trebuie confundaţi cu cei zece împăraţi, care urăsc femeia şi care vor exercita judecata asupra ei (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu cei zece împăraţi, împăraţii pământului se vor întrista cu privire la el, dar nu vor fi în stare să împiedice nimicirea lui. În împăraţii pământului vedem pe conducătorii religioşi de frunte din creştinătate. Ei vor fi umpluţi de frică, vor sta departe şi (în această vorbire simbolică) vor vedea arderea îngrozitoare şi nimicitoare a acestui sistem puternic, cu care au fost aşa de strâns legaţi şi au trăit în lux. Atunci vor tremura din cauza gravităţii judecăţii venite deodată, care va veni »într-un ceas«.

 

11-13 »Şi negustorii pământului vor plânge şi se vor întrista pentru ea, pentru că nimeni nu le va mai cumpăra marfa: marfă de aur, şi argint, şi pietre preţioase, şi perle, şi in subţire, şi purpură, şi mătase, şi stacojiu, şi orice lemn aromat, şi orice obiect din fildeş, şi orice obiect din cel mai preţios lemn, şi din aramă, şi din fier, şi din marmură, şi scorţişoară, şi plante aromate, şi tămâie, şi mir, şi tămâie din Liban, şi vin, şi untdelemn, şi făină fină, şi grâu, şi vite, şi oi, şi cai, şi care, şi trupuri şi suflete omeneşti.« – »Negustorii pământului« urmează în lista celor întristaţi cu privire la Babilon. Ei nu vor fi întristaţi din cauza dragostei lor faţă de sistem, ci simplu, pentru că afacerile lor încetează şi bogăţia lor nu mai creşte. Babilon nu este numai un sistem religios, ci şi punctul central al marilor interese economice. Diferitele feluri de mărfuri, produse ale tuturor ţărilor, lasă să se recunoască influenţa vastă a Babilonului, şi noi vedem totodată, că el trage la sine bogăţiile lumii. Meditativ privim lista vastă a materialelor de negoţ, lumeşti şi bisericeşti. Printre altele mărfuri sunt enumerate şi trupurile şi sufletele oamenilor, şi anume ca ultime, deoarece ele au importanţa cea mai redusă. În enumerarea mărfurilor, Babilonul este depozitul şi magazinul universal al lumii, care conţine toate lucrurile mult preţuite, dar şi lucruri de mică valoare. Articolele pot fi încadrate în şapte grupe de mărfuri:

 

1. Obiecte de valoare şi de podoabă, cum ar fi aurul, argintul, pietrele preţioase şi perlele;

 

2. Îmbrăcăminte preţioasă şi materiale din in subţire, purpură, mătase şi stacojiu;

 

3. Mobilă de lux şi obiecte de mobilier din cele mai scumpe sorturi de lemn, fildeş, metale şi marmură;

 

4. Mirodenii preţioase şi materiale parfumate, cum ar fi scorţişoara, plante aromate, tămâia, mirul;

 

5. Materii pentru o viaţă de plăceri, cum ar fi vinul, untdelemnul, făina fină, grâu, vite şi oi;

 

6. Dotaţii pentru paradă, cum ar fi cai şi care;

 

7. Obiecte ale unui comerţ ruşinos: trupurile şi sufletele oamenilor.

 

14. »Şi fructele dorite de sufletul tău s-au depărtat de la tine. Şi toate cele alese şi strălucite au pierit de la tine şi nu le vor mai găsi nicidecum.« – Cântecul de jale al negustorilor este întrerupt prin această scurtă intercalare din acest verset. Un glas din cer se adresează direct Babilonului şi vorbeşte despre urmările judecăţii lui. Încetarea completă a negoţului cu el de către cei mulţi, care mai înainte erau uniţi cu el, de la împăraţi şi până la ţărani, îl vor părăsi ca pe o epavă. Toate sursele de ajutor vor seca; el va fi jefuit de toate mijloacele care mai înainte îi asigurau existenţa în mulţumire de sine. Ce a slujit pentru mândria lui şi îi părea vital, va fi nimicit definitiv prin lovitura deodată a mânii lui Dumnezeu.

 

15-16 »Negustorii acestor lucruri, care s-au îmbogăţit prin ea, vor sta departe, de teama chinului ei, plângând şi întristându-se şi spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, cea îmbrăcată cu in subţire şi purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.”« – Aici se continuă plângerile de durere. Toată mulţimea negustorilor, toţi, »care s-au îmbogăţit prin ea«, vor plânge din cauza lui şi se vor văita cu cuvinte asemănătoare cu ale împăraţilor (versetul 10). O diferenţă însă se observă. Împăraţii spun în plângerea lor: »într-un singur ceas ţi-a venit judecata«, în timp ce negustorii spun: »într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.« Dacă rezumăm cele două constatări, putem deduce din ele, că judecata asupra Babilonului cuprinde în sine pustiirea tuturor posesiunilor lui lumeşti. Negustorii confirmă, ca a doua grupă, că lovitura de răsplătire a venit deodată şi pe neaşteptate din mâna Celui Atotputernic, »într-un ceas«.

 

17-19 »Şi orice cârmaci, şi oricine călătoreşte pe mare spre vreun loc, şi marinarii, şi toţi cei care lucrează pe mare stăteau departe şi, văzând fumul arderii ei, strigau spunând: „Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?” Şi îşi aruncau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi întristându-se, spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit, prin belşugul ei, toţi cei care aveau corăbii pe mare! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită!”« – În cele din urmă vor plânge şi se vor tângui toţi cei ce călătoresc pe mare, proprietarii de vapoare şi personalul de pe vapoare, de pustiirea Babilonului. Ei, care de asemenea »s-au îmbogăţit prin belşugul ei«, vor simţii dureros pierderea şi într-o cântare de jale îşi vor aduce aminte de mărimea din trecut şi de bogăţia Babilonului. Ca a treia grupă, ei confirmă că pustiirea Babilonului a venit într-un ceas. În cântarea de jale asupra Tirului (Ezechiel 27 ) găsim unele asemănări.

 

Judecata asupra Babilonului se va face înaintea ochilor împăraţilor, negustorilor şi a celor ce călătoresc pe mare, deci înaintea diferitelor grupe, care prin legătura cu el au avut avantaje şi s-au îmbogăţit. Chinul Babilonului îi va umple de groază.

 

Bucurie în cer

 

20. »Bucură-te de ea, cerule, şi voi, sfinţilor şi apostolilor şi profeţilor! Pentru că Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei.« – Glasul din cer este auzit mai întâi în versetul 4 şi ultima dată în versetul 20. Aici cerul este chemat să se bucure. Dacă pe pământ se aud plângeri, în cer va fi bucurie. Cerul şi locuitorii lui se vor uni în triumf asupra Babilonului. Trei grupe sunt numite în acest verset: sfinţii, apostolii şi profeţii. Prima denumire cuprinde pe toţi credincioşii care au înviat şi pe cei transformaţi din timpul Vechiului şi Noului Testament, cea de-a doua se referă la apostolii Noului Testament (Efeseni 4:11 ) inclusiv cei „doisprezece” (Luca 9:1 ); grupa a treia se referă al profeţii Vechiului şi Noului Testament. Aceste trei grupe se vor bucura în cer, căci »Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei«. Mulţi dintre ei au suferit din partea Babilonului, dar atunci judecata dreaptă, pe care sfinţii, apostolii şi profeţii au rostit-o mai dinainte asupra Babilonului, va fi executată de Dumnezeu Însuşi.

 

Nimicirea completă şi veşnică a Babilonului

 

21. »Şi un înger puternic a ridicat o piatră, ca o piatră mare de moară, şi a aruncat-o în mare, spunând: „Cu o astfel de violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai găsi.« – Acţiunea măreaţă şi foarte semnificativă a îngerului arată simbolic nimicirea completă a Babilonului în viitor. Un eveniment asemănător de dramatic, care arată nimicirea de durată a vechiului Babel, este descris în Ieremia 51:60-64 ; acolo a fost însă Seraia, cel care a acţionat, aici este un înger puternic. Atât cetatea istorică cât şi cetatea simbolică vor trebui şi vor fi nimicite total, deodată şi cu violenţă. Este de folos să se studieze atent cele două capitole, Ieremia 51 şi Apocalipsa 18 şi să se compare.

 

22-23 »Şi glas de cântăreţi din harfă şi de muzicanţi şi de cântăreţi din flaut şi de cântăreţi din trâmbiţă nicidecum nu se va mai auzi în tine şi nici un lucrător, de nici o meserie, nicidecum nu se va mai găsi în tine şi sunet de piatră de moară nicidecum nu se va mai auzi în tine şi lumină de lampă nicidecum nu va mai străluci în tine; şi glas de mire şi de mireasă nicidecum nu se va mai auzi în tine; pentru că negustorii tăi erau cei mari ai pământului, pentru că prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile.« – Aceste versete conţin în formă poetică o descriere vie şi impresionantă a pustiirii totale a Babilonului (compară cu Isaia 25:10 ). Cât de deplină este nimicirea! Fără nici o bucurie, Babilonul este văzut întunecat şi tăcut, ca un semn al răsplătirii necruţătoare a lui Dumnezeu. O stricăciune profundă domnea mai înainte în mijlocul acelora, care în ceea ce priveşte mărturisirea purtau Numele lui Hristos. Dar în cele din urmă, când ei au umplut paharul fărădelegilor lor până la margine, Dumnezeu Se  va ridica în mânie. Mânia lui se va aprinde, şi Babilonul va fi distrus, ca niciodată să nu se mai ridice. Nimicirea lui va fi definitivă.

 

24. »Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.« – Capitolul se încheie cu o referire repetată la caracterul sângeros al acestui sistem (Apocalipsa 17:6 ; 18:24 ). Un alt scriitor, Wordsworth, a remarcat în privinţa aceasta: „Ea (biserica romană) a construit închisori în Italia, Spania, America şi India, care au instaurat scaune de tortură şi au aprins ruguri, pe care le-au numit „oficiul sfânt” al inchiziţiei. Ea preamăreşte pe unul din papi declaraţi sfinţi, Pius al cincilea, în „breviarul” ei ca pe un inchizitor rigid. Ea a gravat masacrul din noaptea bartolomeilor pe monezile lor papale şi îl prezintă acolo ca pe o lucrare executată de un înger din cer. Şi papa roman din timpul acela a mers public la biserică, ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru această faptă brutală şi perfidă.” – Cuvântul sânge stă în textul grecesc în unele manuscrise la plural. Nu arată aceasta faptul, că tot sângele, care a fost vărsat cu răutate pe pământ sub diferite forme şi deseori, în cele din urmă va fi regăsit în Babilon? Este un sistem, care uneori este reţinut şi înfrânat prin puterea statală, dar care niciodată nu s-a îmbunătăţit şi niciodată nu s-a căit.

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-181-24

//////////////////////////////////////////

 

 

Apocalipsa, Capitolul 17:1-18, de Walter Scott

 

Introducere

 

În şirul evenimentelor din capitolul 14 este anunţat al treilea eveniment, căderea Babilonului, şi judecata acestui sistem încărcat de vină are loc după vărsarea potirului al şaptelea. În Apocalipsa 14:8 se vorbeşte despre acelaşi eveniment şi acelaşi timp ca şi în Apocalipsa 16:19 . Din aceasta rezultă că evenimentele patru, cinci, şase şi şapte din capitolul 14 se ordonează în timp după vărsarea potirului al şaptelea. Ca ajutor pentru înţelegerea corectă a părţilor diferite şi viziunilor din această carte, aceasta este important. În capitolele 17 şi 18 sunt descoperite apoi caracterul Babilonului, ale acestei »mari curve«, relaţiile ei cu fiara şi cu împăraţii pământului în general precum şi detalii ale judecării ei. Să nu gândim, că evenimentele din aceste două capitole vor avea loc în timp după încheierea definitivă a judecăţilor pricinuite prin vărsarea potirului al şaptelea; comunicările de aici nu ne prezintă succesiunea cronologică. – Babilonul* ocupă un loc deosebit în istorie şi în Sfânta Scriptură apare des ca duşman al lui Dumnezeu şi ca cel care subjugă pe poporul Său. El este destinat în mod deosebit pentru judecată, şi de aceea era necesar să se dezvelească natura lui, relaţiile lui şi sfârşitul lui. De ce Babilonul va avea parte în mod deosebit de răzbunarea Domnului? Prin cine şi prin ce mijloace va avea loc judecata lui? Capitolele 17 şi 18 răspund la această întrebare şi altele, care se pun în mod natural în duhurile care cercetează. Deci comunicările din Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ; 17:1 până la Apocalipsa 19:4 constituie un întreg şi de aceea trebuie citite împreună.

 

* În Vechiul Testament găsim numele Babel. Babilon este forma greacă a acestui nume.

 

Capitolul 17 constă din două părţi. În prima parte este descrisă curva cea mare, aşa cum Ioan a văzut-o în viziunea lui (versetele 1-6). Partea a doua (versetele 7-18) este mult mai bogată în conţinut şi deosebit de interesantă, deoarece ea ne dă o privire de ansamblu minunată referitoare la istoria viitoare a fiarei, cu privire la legătura ei atât cu curva cât şi cu Mielul lui Dumnezeu. Că această curvă este Roma, rezultă clar din versetul 18. Această parte a profeţiei ar trebui cercetată atent şi cu rugăciune de către toţi cititorii scrierilor profetice.

 

Contrastul dintre curvă şi Mireasa Mielului

 

În orice privinţă aceste două femei stau în opoziţie mare una faţă de cealaltă. Curva stă sub influenţa lui Satan, Mireasa este supusă lui Hristos. Unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a arătat vizionarului uimit aceste două femei. Dar punctele de observaţie foarte diferite, la care a fost condus vizionarul în duhul, erau o pustie1 (Apocalipsa 17:3 ) şi un munte mare şi înalt2 (Apocalipsa 21:10 ). Marele Babilon vine de pe pământ, originea lui istorică este omenească (Geneza 11:1-9 ) şi evoluţia lui în timpul din urmă este satanică, aşa cum ne este arătat în cartea Apocalipsa. Noul Ierusalim (sau Mireasa, soţia Mielului) coboară din cer, patria ei, şi originea ei este de la Dumnezeu. Una este îmbrăcată şi împodobită de Satan (Apocalipsa 17:4 ), cealaltă de Dumnezeu (Apocalipsa 19:8 ; 21:2,11 ). Pierzarea veşnică va fi partea curvei, slava veşnică va fi soarta fericită a miresei.

 

1 O pustie este fără cărare şi fără surse de viaţă, un tablou al sărăciei spirituale absolute.

 

2 Un munte este măreţ şi stabil, un tablou al unei puteri stabile.

 

Descrierea curvei celei mari (versetele 1-6)

 

Femeia şi fiara

 

1. »Şi unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a venit şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici; îţi voi arăta sentinţa curvei celei mari, care şade pe apele2 cele multe,« – Curva cea mare, care stă pe multe ape (vezi şi Ieremia 51:13 ), este văzută aici în primul rând. În explicaţia vedeniei (versetele 7-18) ni se spune ce înseamnă aceste multe ape (versetul 15): »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi (de popoare) şi naţiuni şi limbi.« Adăugarea expresiei »mulţimi [de popoare]« în şirul celor patru noţiuni obişnuite, care includ în sine pe toţi locuitorii pământului, desemnează caracterul diversificat al acelora care sunt dominaţi de ea. Curva cea mare şade pe apele cele multe. Ea conduce şi domină naţiunile în sens religios, tot aşa cum fiara face în domeniul politic. Suita ei cuprinde aproape totul. Ea reprezintă simbolic un uriaş sistem religios. Femeia şi fiara personifică intenţii şi gânduri diferite. Femeia este sistemul religios, fiara este puterea statală. Falsificarea adevărului şi stricăciunea spirituală caracterizează Babilonul. Egoismul arogant, rebeliunea evidentă împotriva lui Dumnezeu şi violenţa sunt caracteristici clare ale fiarei. Stricăciunea, egoismul şi violenţa sunt active începând din primele zile ale omenirii decăzute; ele erau şi răul mare, care a umplut oamenii înainte de potop (Geneza 6:11-12 ). Aici în cartea Apocalipsa vedem desfăşurarea deplină a aceloraşi păcate. Falsificarea şi stricăciunea se îndreaptă în mod deosebit împotriva lui Dumnezeu, violenţa împotriva oamenilor. Primele sunt întruchipate în femeia desfrânată, care din cauza aceasta este numită curva cea mare şi mama curvelor; fiara acţionează cu duşmănie evidentă şi brutalitate, nimicind brutal pe oricine i se împotriveşte şi în cele din urmă temerar se ridică cu putere militară împotriva lui Hristos şi împotriva oştirilor Lui cereşti (Apocalipsa 19:19 ). Mai întâi fiara va nimici curva; după aceea, îmbătată de victorie, în beţia puterii şi delir va conduce oştirile ei împotriva Mielului şi oştirilor Lui de război. – Principiile Babilonului sunt active deja din zilele de demult, dar desfăşurarea lor cea mai mare va avea loc în viitor. Babilonul nu este numai sistemul2 papal, ci uniunea tuturor partidelor care poartă nume creştin, alcătuind un sistem uriaş al răului. Caracteristicile papalităţii din Evul mediu se recunosc fără îndoială în curva din cartea Apocalipsa. Curva cea mare nu este numai imitaţia lui Satan a Bisericii adevărate, ci şi asocierea tuturor mişcărilor anticreştine şi sectelor din timpul acela, unite şi conduse de Satan. Pretenţiile nejustificate ale curvei vor fi sprijinite un timp de puterea militară şi de prestigiul sistemului statal păcătos, aşa că influenţa ei se va putea extinde asupra întregii lumi cunoscute. Acest sistem gigantic al curviei spirituale este fără îndoială totodată capodopera lui Satan şi este dezgustător în ochii lui Dumnezeu.

 

1Articolul lipseşte în unele manuscrise. Mulţi învăţaţi recunoscuţi sunt însă de părerea, că aici pe drept trebuie să fie. Articolul hotărât este folosit în cartea Apocalipsa şi pentru a scoate în evidenţă anumite lucruri de importanţă deosebită. El arată exactitatea şi importanţa lucrului pe care îl însoţeşte: curcubeul, cele şapte tunete (Apocalipsa 10 ), fiara (Apocalipsa 11:7 ), cele două aripi ale vulturului cel mare (Apocalipsa 12:14 ). S-ar mai putea adăuga şi alte exemple. Folosirea articolului hotărât scoate în evidenţă lucruri care în mod obişnuit pot fi privite ca având importanţă minoră.

 

2 „Nu poate exista îndoială, că mulţi dintre cercetătorii cei mai importanţi ai Scripturii susţin şi învaţă, că profeţiile referitoare la Babilon din cartea Apocalipsa au fost date în aşa fel de Duhul Sfânt, că ele descriu biserica romană. Nu numai aceia care au trăit în timpul Reformei, ci şi urmaşii lor de la sfârşitul secolului şaisprezece şi începutul secolului şaptesprezece vestesc deschis aceeaşi învăţătură. Şi ea a fost în acest timp susţinută şi de aceia care erau cunoscuţi pentru luciditatea lor, pentru temperarea lor, de altruismul creştin şi cunoştinţe temeinice.” – În sensul acesta a scris un comentator. Este Roma păgână sau Roma papală caracterizată de trăsăturile caracteristice Babilonului? Desigur, Roma papală. În măsura în care Roma papală a falsificat adevărul, a prigonit pe sfinţii lui Dumnezeu, a ridicat pretenţii arogante şi de blasfemie, şi-a însuşit domnia peste toţi şi pe de altă parte şi-a însuşit duhul, principiile şi practicile »curvei cea mare«, ea prezintă în natura ei Babilonul din cartea Apocalipsa; dar, aşa cum am remarcat deja, Babilonul profetic este mai rău, mult mai rău decât a fost vreodată sistemul papal. Dezvoltarea deplină a răului în Babilon este încă de viitor.

 

Comportarea şi influenţa curvei celei mari

 

2. »cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei”« – Împlinirea deplină a acestor cuvinte este încă în viitor, cu toate că în caracterul şi comportarea sistemului papal din zilele întunecate ale Evului Mediu se recunosc unele asemănări. Mai întâi curva face unele legături reprobabile cu împăraţii pământului, cu marii conducători politici din domeniul creştinătăţii, şi apoi îmbată cu vinul curviei ei pe »cei ce locuiesc pe pământ«, aceştia sunt mulţimea decăzuţilor creştini cu numele. Măsura păcatelor acestor mărturisitori creştini de odinioară va fi atunci plină. După ce s-au lepădat de Hristos, de chemarea cerească şi de toată credinţa creştină, se vor deda bucuriei de scurtă durată, care o oferă vinul curviei. Este cu adevărat îngrozitor să priveşti calea, caracterul şi soarta acelora care locuiesc pe pământ.

 

Curvia spirituală

 

Adulterul este păcatul deosebit de care a fost acuzat vechiul popor Israel din cauza idolatriei lui, deoarece ei erau văzuţi ca o femeie1 logodită cu Domnul (Ieremia 3:8,8,14 ; 31:32 ; Isaia 54:1 ): »Au comis adulter cu idolii lor« (Ezechiel 23:37 ). Din cauza aceasta a fost pusă în libertate sau divorţată2 (Isaia 50:1 ; Ieremia 3:8 ). Dar după planul şi harul lui Dumnezeu Israel va fi readus în legătura lui binecuvântată de odinioară, şi după aceea niciodată nu vor mai avea de suferit, cât va fi soarele şi luna (Ieremia 31:31-36 ).

 

1 Împărăteasa, soţia Împăratului, este cetatea Ierusalim (Psalm 45:9). Mireasa şi soţia Mielului este Biserica sau Adunarea (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ). Soţia Domnului este Israel (Ieremia 3:14 ; 31:32 ). Mama copilului de parte bărbătească este Israel sau, mai exact, Iuda (Apocalipsa 21:1,5 ; Romani 9:5 ).

 

2O femeie divorţată nu mai poate niciodată să fie o fecioară; drept urmare nu este Israel, ci Adunarea este Mireasa Mielului (2. Corinteni 11:2 ; Efeseni 5:32 ).

 

Curvia, relaţii nepermise, legături nepermise cu lumea vinovată, păcătoasă, aşa sună acuzarea serioasă a Babilonului. În această vorbire simbolică el este femeia stricată şi desfrânată, care prin desfătările ei de scurtă durată îmbrăţişează şi încătuşează pe toţi care stau sub influenţa ei, împăraţi şi supuşi, mari şi mici. Fastul şi strălucirea înşelătoare ale acestei femei lepădate impresionează oamenii din toate treptele sociale, dar ea îi va conduce pe toţi la stricăciune morală/spirituală, pe cei care ea îi poate lega cu lanţurile ei de aur şi beau din paharul ei. Acolo unde arta ei de convingere are succes şi este căutată protecţia ei, se pierde orice gând adevărat cu privire la Hristos şi despre Hristos.

 

Fiara pe care şade femeia

 

3. »Şi m-a dus în duh într-un pustiu; şi am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.« – Chiar dacă fiara nu este prima şi cea mai importantă figură din această viziune, ea joacă totuşi un rol important. În cuvintele: »am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie« se exprimă, că fiara va fi subordonată curvei. Ea arată o subordonare temeinică şi deplină a puterii statale. Este o realitate total neobişnuită, că puterea statală puternică, fără Dumnezeu, va sta sub domnia şi autoritatea femeii. Dar în viziune femeia nu stă numai pe ape multe, naţiunile şi popoarele pământului (versetul 1), ci şi pe fiară (versetul 3). Ea va domina pentru un timp fiara, care atunci la rândul ei va fi puterea politică dominantă asupra tuturor celorlalte puteri de pe pământ.

 

Această imagine ciudată a fost oferită vizionarului într-o pustie, într-un loc sumbru al pustiei şi singurătăţii. Ce izbitor este contrastul cu fastul femeii şi puterea fiarei! Fastul deosebit şi mărimea deosebită a celor două iau captive inimile oamenilor şi le ameţesc sufletele, dar pentru o rămăşiţă suferindă simplul fast exterior este asemenea unei pustii, deoarece ea nu poate găsi acolo pe Dumnezeu. El este numai ca o vâlvătaie mare, un spectacol măreţ înaintea prăbuşirii definitive.

 

Culoarea stacojie a fiarei arată domnia politică în lume cu slava şi mărimea ei. Fără îndoială fiara reprezintă imperiul roman reinstaurat, care atunci va sta sub conducerea satanică. Prin acesta va obţine şi femeia puterea ei exterioară şi va putea să-şi impună poruncile. În Apocalipsa 11:7 este amintită pentru prima dată nemijlocit fiara, ca ceva cunoscut.

 

3. »… plină de nume de hulă« – În Apocalipsa 13:1 au fost văzute nume de hulă pe cele şapte capete ale fiarei, care reprezintă dreptul de guvernare deplină a fiarei. Aici se spune că fiara însăşi este plină de nume de hulă. Aceasta înseamnă, că nu numai compartimentele de guvernare executivă ale împărăţiei vor rosti cuvinte multe şi variate de hulă, ci că împărăţia în sine însăşi, în toate părţile ei, va fi total stricată şi va fi caracterizată în toată fiinţa ei prin hule publice şi obraznice. Expresia »nume de hulă« indică exprimări şi forme multe şi diferite ale egoismului, împotrivirii şi răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.

 

3. »… având şapte capete şi zece coarne.« – Cele şapte capete ale fiarei, care în Apocalipsa 13:1 reprezintă simbolic caracterul complet al dreptului ei de guvernare, înseamnă aici, potrivit cu explicaţia din versetul 10, formele succesive de guvernare.* – Coarnele reprezintă persoanele regale (versetul 12). În Apocalipsa 13:1 fiara are zece coarne şi şapte capete şi pe coarne zece diademe. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capete şi nici pe coarne. Împăraţii din această viziune nu sunt în deplina posesiune a demnităţii lor regale. În explicaţia îngerului cu privire la fiara cu zece coarne citim: »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12). Deci ei vor domni cu autoritate regală împreună cu fiara, cu »cornul mic« din Daniel 7:8-20 , care va fi domnul şi stăpânul lor. Deoarece guvernarea efectivă a acestor zece împăraţi va începe mai târziu, coarnele nu au aici nicio diademă.

 

* În versetul 10 prin „împăraţi” se înţelege efectiv forme de guvernare; vezi explicaţia la versetul 10 din această carte.

 

Strălucirea exterioară a femeii

 

4. »Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle.« – După ce ne-am ocupat cu fiara, cu sistemul statal, revenim la studiul femeii, a sistemului religios. Pentru un timp ea va câştiga o influenţă decisivă asupra puterii statale. Ea călăreşte pe fiară şi o conduce, ca să obţină propriile ei scopuri egoiste. Dintre cele două sisteme, sistemul religios este cel mai periculos. Fiara va huli în public şi va prigoni pe sfinţii care atunci vor interveni pentru drepturile lui Dumnezeu. Femeia, dimpotrivă, va apărea oamenilor ispititoare şi atrăgătoare. După ce ea a dobândit influenţa şi fastul curţilor şi palatelor, toată strălucirea bătătoare la ochi a lumii, ea va şedea ca împărăteasă şi prin viclenia ei şi linguşeala ei înşelătoare va câştiga inimile creştinilor de nume. Dumnezeu va fi atunci complet alungat din gândurile oamenilor.

 

Îmbrăcămintea ei din purpură şi stacojiu aminteşte că astfel de îmbrăcăminte aparţine caracteristicii deosebite a papilor şi cardinalilor. Podoaba lor din aur, pietre preţioase şi perle este una din semnele cele mai importante ale podoabei şi gloriei papale. Argintul nu este deloc amintit aici. În serviciile divine ale bisericii papale argintul a fost înlocuit cu aurul. Dar oricare ar fi asemănările dintre Babilon, femeie şi biserica romană, punctul esenţial este, că femeia este împodobită cu nimicurile şi găteala lumii. Ea se înconjoară cu ceea ce lumea consideră cel mai de valoare pentru ea, cu bogăţie materială, cu lucruri după care oamenii lumii acesteia aleargă în mod deosebit şi pentru care ei trăiesc şi lucrează.

 

4. »… având în mâna ei un pahar de aur, plin de urâciuni şi de necurăţiile curviei ei.« – Babilonul se înconjoară ca sistem religios cu un lux şi slavă exterioară care încătuşează inima firească şi fantezia omului şi îl orbeşte şi zăpăceşte. Dar mult mai rău este că femeia are un pahar de aur în mână. Paharul ademenitor este din aur, dar conţinutul lui descoperă adâncimea păcatului, în care ea a căzut. Ca animalul stacojiu, a cărui culoare se aseamănă foarte mult cu balaurul roşu (Apocalipsa 12:3 ), plin de nume (sau exprimări) de hulă, aşa este aici paharul femeii plin de urâciuni şi necurăţiile curviei ei. Cele două rele, ale idolatriei şi stricăciunii, vor caracteriza starea din urmă a bisericii cu numele de pe pământ. Cuvântul urâciuni se referă la idolatrie ( 23:13 ; Isaia 44:19 ; Ezechiel 16:36 ) şi cuvântul curvie se referă la stricăciunea ei mare (Apocalipsa 2:21 ; 9:21 ). Deci paharul ei este plin de păcate dezgustătoare. Culmea răului va fi atinsă. S-ar putea aştepta ca aceste lucruri să se întâlnească la păgâni, dar că creştinătatea, care acum încă mai este un domeniu al luminii, harului şi adevărului, va deveni atunci tocmai locul de clocit şi haznaua a tot ce este murdar şi dăunător în domeniul religios, aceasta este de mirare. Acest capitol ne arată însă cu cuvinte şi simboluri simple viitorul acestor ţări „creştine”. Acum Duhul Sfânt locuieşte în adevărata Biserică sau Adunare; atunci Satan va umple biserica falsă cu prezenţa sa şi cu lucrările lui rele. Mulţumim lui Dumnezeu pentru mărturia autentică a Domnului Isus, că Adunarea, pe care El o clădeşte, nu va pieri (Matei 16:18 ) şi că triumful ei final este asigurat (Efeseni 5:27 ).

 

Numele femeii şi mamei

 

5. »… şi pe fruntea ei avea scris un nume: „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului.”« – Aici se arată clar caracterul neruşinat al Babilonului. Ea îşi poartă numele în public, gravat de neşters pe fruntea ei, pentru ca toţi să-l poată citi şi să recunoască adevăratul caracter al acestui sistem hidos, această caricatură a Bisericii adevărate. Numele ei se compune din mai multe nume. Primul este „taină”. Acest cuvânt este folosit în general în Noul Testament pentru desemnarea adevărurilor revelate în Noul Testament, dar care au fost ascunse în timpul Vechiului Testament, deci erau o taină (Matei 13:11,35 ; Efeseni 3:2-9 ; Coloseni 1:26-27 ). Biserica sau Adunarea este supusă lui Hristos, Babilonul cel mare aparent nu este supus nimănui, dar stă sub influenţa lui Satan. El va smulge de partea lui domnia asupra naţiunilor, care se cuvine de fapt numai lui Hristos. El este realmente o taină. În loc să stea de partea lui Dumnezeu şi a adevărului, el va fi totodată întruchiparea rătăcirii şi a întregii ruşini şi a întregului rău. Al doilea nume este „Babilonul cel mare”. Babilonul va fi un sistem mare, uriaş, al răului spiritual. Vechiul Babel era mare şi rău, şi a subjugat pe poporul lui Dumnezeu; era aşa de rău, că soarta lui hotărâtă de Dumnezeu este irevocabilă (Ieremia 51:64 ). Cu toate acestea perechea lui din viitor, marele Babilon din cartea Apocalipsa, îl va întrece cu mult înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte răul şi vina. În marele Babilon vedem toate influenţele şi evoluţiile rele, care au început deja în trecut să distrugă Biserica, unite într-un sistem uriaş. Prin aceasta se atinge punctul culminant al dezvoltării răului. Ultimele zile ale bisericii pe pământ vor fi cele mai rele zile ale ei. Adunarea constituită din toţi adevăraţii răscumpăraţi este lucrarea comună a Dumnezeirii, dar creştinătatea cu numele, moartă din punct de vedere spiritual, se va dovedi atunci ca fiind cel mai infam sistem de pe pământ. Numele „Babilonul cel mare” va fi cu adevărat denumirea cea mai potrivită pentru această femeie. Ea se va lăuda public cu ce este de fapt ruşinea şi păcatul ei. Cea de-a treia parte a numelui este: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Urmaşii ei sunt numeroşi. Ea este mama, izvorul oricărui sistem religios, care caută să capete favoarea lumii. Idolatria sub orice formă şi înfăţişare, orice lucru seducător, toate sistemele, lucrurile, învăţăturile şi ţelurile, pe care Satan le foloseşte ca să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu – aici se arată, că toate acestea îşi au originea în »Babilonul cel mare«. Caracteristicile morale ale Babilonului sunt totdeauna aceleaşi, neschimbate pe parcursul timpului. Aici ele sunt văzute în starea lor ultimă şi cea mai rea. Ea este mama a tot ce este oribil înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor lui Dumnezeu. Acestea sunt deci trăsăturile caracterului pe care femeia le poartă vizibil în public, aşa cum odinioară în unele locuri se obişnuia ca femeile curve să poarte scris pe frunte numele şi reputaţia lor. Chiar dacă adoratorii femeii, ameţiţi de mărimea şi luxul ei, nu vor recunoaşte adevăratul ei caracter – oamenii călăuziţi spiritual nu se vor lăsa înşelaţi.

 

Femeia îmbătată de sângele sfinţilor

 

6. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« – Ura puterilor păgâne împotriva urmaşilor şi martorilor lui Isus se poate înţelege, dar că femeia, biserica falsă a acestor timpuri, ea însăşi va vărsa sângele sfinţilor lui Dumnezeu, a fost pentru vizionar un motiv de mare uimire. Ea (de fapt sistemul, care deja în trecut a avut caracteristicile ei) a fost cea care şi-a imaginat cruzimile diabolice ale Evului Mediu. Puterea lumească este numai un instrument în mâinile femeii. Adevărata instigatoare, forţa motrice din spatele autorităţii statale, este curva. Pe poalele hainei ei se va vedea sângele vărsat cu răutate secole la rând. Babilonul va moşteni totodată vina tuturor celor care mai înainte au exercitat prigoane religioase (Apocalipsa 18:24 ; compară cu Matei 23:35 ). Niciodată ea nu şi-a condamnat cu adevărat trecutul. Istoria ei este destul de neagră şi sub multe aspecte pătată cu sânge, cu sângele acelora care aveau preţ pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Vizionarul s-a mirat de această înfăţişare îngrozitoare. El a văzut biserica falsă în toată stricăciunea ei. Însă cu siguranţă acolo va ajunge biserica cu numele. Nimic nu o va întrece în lux şi mărime, dar nici în stricăciune, cruzime şi idolatrie. »Şi văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« Cei care locuiesc pe pământ vor fi îmbătaţi de vinul ei (versetul 2), femeia însăşi de sânge. Peste amândoi, oamenii decăzuţi de la Dumnezeu şi femeia, va veni furtuna dezlănţuită a mâniei lui Dumnezeu.

 

Explicarea tainei femeii şi a fiarei (versetele 7-18)

 

Vestirea

 

7. »Şi îngerul mi-a zis: „Pentru ce te-ai minunat? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă, care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”« – În Efeseni 5:23-32 învăţăm să cunoaştem taina despre Hristos şi Adunare, aici îngerul spune vizionarului, că el îi – şi prin el şi nouă – va explica taina femeii şi a fiarei.

 

Patru perioade ale istoriei fiarei

 

8. »Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi urmează să se ridice din Adânc şi să meargă la pieire; şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor minuna văzând fiara că era, dar nu este, şi va veni.« – În acest verset este istoria celui mai mare imperiu din vechime rezumată în patru afirmaţii clare, care sunt foarte remarcabile din cauza scurtimii şi exactităţii lor. Două din aceste afirmaţii se referă la evenimente de viitor. Vizionarului i-a fost arătată femeia şi fiara. Femeia reprezintă puterea religioasă, fiara reprezintă puterea statală, ambele sunt rele, decăzute de la Dumnezeu. Femeia stătea în viziune pe înălţimea succesului ei, mândră, seducătoare şi setoasă de sânge. Culmea luxului şi puterii ei le va obţine puţin timp înainte de prăbuşirea ei. – Fiara stă în viziune pe punctul de a se ridica din Adânc şi prin aceasta să între în cea de-a treia perioadă a istoriei ei (la acest moment se referă explicaţia îngerului). Satan o va aduce din Adânc, din închisoarea demonilor – din domeniul în care domină întunericul absolut şi răutatea satanică.

 

La explicarea viziunii, îngerul se îndreaptă mai întâi de la femeie spre fiară. Ioan nu trebuia să se mai uimească de priveliştea îngrozitoare.

 

Secţiunea 1: Fiara »era«; imperiul roman a existat în forma sa ca imperiu al împăraţilor în timpul vizionarului Ioan şi a continuat să existe până la distrugerea lui în anul 476 după Hristos.

 

Secţiunea a 2-a: Fiara »nu mai este«; imperiul ca formaţiune statală nu mai există în prezent. Desigur mai există imperii sau state, care odinioară aparţineau imperiului roman, dar imperiul ca atare nu mai există. Europa modernă cu statele ei independente este rezultatul destrămării totale a imperiului nedivizat al cezarilor de odinioară. – Primele două secţiuni ale viziunii imperiului sunt realităţi din trecut, următoarele două secţiuni sunt de viitor. Ele ne sunt revelate numai prin cuvântul profetic al Sfintei Scripturi. Dumnezeu ridică totodată perdeaua şi noi vedem, că după multe secole imperiul va reapare înaintea ochilor oamenilor spre uimirea unei creştinătăţi decăzute.

 

Secţiunea a 3-a: fiara »urmează să se ridice din Adânc«. Satan va face ca întreg imperiu să se renască – potrivit planului lui Dumnezeu, lui îi este permis aceasta – ca apoi propriul lui caracter să-l atribuie imperiului. Ridicarea naturală a fiarei »din mare« (Apocalipsa 13:1 ) trebuie cu atenţie diferenţiată de ridicarea din Adânc, de apariţia în caracterul ei satanic la mijlocul celei de-a şaptea săptămână-an profetică şi prin aceasta în momentul când Satan va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ). Vizionarul a văzut fiara în viziune, ca să zicem aşa, în ajunul acestei „ridicări”; tradus textual, locul acesta din Scriptură înseamnă: „… este pe punctul de a se ridica din Adânc”.

 

Secţiunea a 4-a: Fiara »va merge la pierzare«. Aceasta va fi ultima perioadă a istoriei ei. Roma a luat fiinţă în anul 753 înainte de Hristos prin multe frământări şi a rezistat multe furtuni politice, până a atins punctul culminant al înfloririi ei în timpul când Hristos umbla pe pământ. Relaţiile ei cu Domnul şi cu iudeii au fost punctele mari şi decisive din istoria imperiului roman. Fiara, prin reprezentantul ei Pilat, a răstignit pe Domnul Isus, după ce Pilat de trei ori a mărturisit nevinovăţia Domnului. Mai târziu sângele iudeilor a fost vărsat într-o aşa măsură, că milioane au murit în baia de sânge îngrozitoare a istoriei. Resturile nenorocite ale poporului au fost vândute ca sclavi sau împrăştiaţi peste tot pământul. Numărul iudeilor oferiţi spre vânzare a fost aşa de mare, că pieţele de sclavi au fost suprasaturate şi nu mai putea fi găsit nici un cumpărător. Dumnezeu nu uită această istorie, şi ceasul răzbunării Lui va veni. Fiara, căpetenia în persoană, domnitorul viitor al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ) şi imperiul aşa de puternic odinioară va cădea nimicirii definitive.

 

Uimirea cu privire la reapariţia fiarei

 

Când imperiul va apărea în ultimul său caracter satanic, el va fi tema unei uimiri generale, nu însă pentru cei răscumpăraţi ai Domnului. Ce stare va domni atunci! Din întunericul Adâncului, Satan va aduce o putere, pe care el a format-o şi pe care el o va conduce. În exterior ea va fi asemenea imperiului roman, în interior însă va avea însuşiri diabolice. Oamenii se vor uimi atunci şi vor adora atât pe Satan cât şi uneltele lui (Apocalipsa 13:4,12 ; 2. Tesaloniceni 2:4 ).

 

Dar numele aleşilor sunt scrise în cartea vieţii începând de la întemeierea lumii. Dumnezeu în previziunea Sa S-a gândit la aceste timpuri care vor veni şi a purtat pe deplin de grijă. Această carte a vieţii este aceeaşi carte ca şi în Apocalipsa 13:8 , numai că acolo se spune, că este cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat. Citim în Apocalipsa 3:5 despre o altă carte a vieţii, acolo însă este cartea mărturisirii creştine, care conţine pe mărturisitorii adevăraţi şi falşi; de aceea acolo unele nume sunt şterse, în timp ce celelalte rămân. Dar aici se vorbeşte despre cartea sau registrul vieţii; de aceea din aceasta nu se poate şterge nici un nume. Toţi cei din domeniul larg al creştinătăţii moarte spiritual în uimirea lor vor fi duşi în rătăcire prin reapariţia uimitoare a acestui imperiu – toţi, cu excepţia celor aleşi. Acest caracter adevărat al fiarei va deveni vizibil.

 

Taina fiarei

 

9-13 »Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« – Nu cunoaştem nici un alt subiect din domeniul revelaţiei biblice care preocupă aşa de mult pe oamenii cu puţină înţelegere şi care a dat naştere la o aşa mare mulţime de pure speculaţii, aşa cum este profeţia. Desigur, în tot ce se referă la viitor este necesară gândirea lucidă. Erudiţia omului este aproape inutilă în domeniul profeţiei. Înţelepciunea omenească, care deduce anumite fapte sau principii pe baza trecutului sau prezentului, nu aduce aici nici un câştig. Numai în Sfânta Scriptură se dezvăluie viitorul. Cele mai grave greşeli în interpretarea profeţiilor nu s-au făcut de către cei neştiutori, ci de oameni învăţaţi. Cu privire la orice cunoaştere referitoare la evenimentele viitoare noi suntem total dependenţi de învăţăturile Sfintei Scripturi. Numai Dumnezeu poate să dezvăluie viitorul (Isaia 41:21-23 ; 45:11 ; 46:10 ). De aceea cuvintele introductive au importanţă mare: »Aici este mintea care are înţelepciune«. Adevărata înţelepciune se supune exclusiv şi necondiţionat cuvântului profetic şi întreabă plină de respect: „Ce stă scris?” Cele două caracteristici marcante ale fiarei, care purta femeia, sunt cele şapte capete ale ei şi zece coarne (versetul 3 şi 7). Ele sunt şi elementele de bază în explicaţie. Mai întâi se vorbeşte despre capete. Pentru aceste »şapte capete« simbolice sunt date două înţelesuri diferite.

 

Roma şi papalitatea

 

9. »Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.« – Acesta este primul înţeles. Cetatea de pe cele şapte coline – Roma* – este arătată aici ca reşedinţă şi punct central al influenţei şi autorităţii femeii, care domină teritorii îndepărtate ale lumii. Roma este oraşul unde papalitatea îşi are centrul mai mult de 1500 de ani şi unde a trăit un timp înfloritor. Acum papalitatea se reface încet din rănile primite, când în secolul 16 şi mai târziu i-a fost treptat, treptat luată puterea lumească. Dar puterea ei de viaţă este de admirat. Depune toate eforturile ca să readucă „în sânul bisericii” naţiunile Europei şi multe alte state. Că popoarele Europei moderne şi instruite vor sta din nou în mare măsură sub influenţa femeii, pare să rezulte clar din acest capitol. Efectele generale şi exterioare ale puternicei lucrări a Reformei dau înapoi, în timp ce acceptarea principiilor şi practicilor romane creşte permanent. Progresul permanent al influenţei papale în multe domenii ale vieţii politice, sociale şi religioase ar trebui să fie un semnal de alarmă. Cei mai mulţi protestanţi sunt total indiferenţi. Vechiul strigăt de război „plecaţi din Roma” nu mai poate astăzi să sperie oamenii; ei sunt, vorbind simbolic, adormiţi. „Critica înaltă”, prin afirmaţiile ei lipsite de credinţă şi distrugătoare, au subminat credinţa în adevărul şi seriozitatea Sfintei Scripturi, în timp ce eforturile creştinilor serioşi, de a îndigui fluviul rătăcirilor papale, au puţin succes, deoarece pe de o parte prin numărul mare de cercuri şi comuniuni devine imposibilă o acţiune comună, şi pe de altă parte indiferenţa faţă de lucrurile lui Dumnezeu a crescut foarte mult.

 

* „Cetatea celor şapte coline” este o denumire pentru oraşul Roma, care a fost deosebit de uzuală în mod deosebit în trecut. Era tot aşa de uzuală în limbajul zilnic al poporului ca şi în literatură. Wordsworth a scris: „Concordant poeţii Romei, pe parcursul mai multor secole, începând din timpul lui Ioan, denumesc Roma ca fiind cetatea celor şapte coline. Pe medaliile comemorative împărăteşti din timpul acela, care s-au păstrat, vedem Roma prezentată ca o femeie şezând pe şapte coline, exact aşa ca şi în cartea Apocalipsa.”

 

Istoria imperiului roman

 

10. »Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« – Aici este dat înţelesul al doilea al celor şapte capete. El ocupă acelaşi rang cu înţelesul legat de loc, care fără îndoială se referă la Roma. Prin expresia împăraţi trebuie înţelese diferitele forme de guvernare. Cele şapte capete ale fiarei reprezintă şapte forme de guvernare succesive, pe care le-a avut (şi le va mai avea) al patrulea imperiu mondial pe parcursul istoriei lui, de la înfiinţarea lui şi până la dispariţia lui.

 

»Cinci au căzut.« Aceste forme de guvernare de odinioară, care au căzut1, sunt împăraţi, consului, dictatori, decemviri2 şi tribuni (conducători militari).

 

1 Cuvântul căzut sau căzură desemnează prăbuşirea sau nimicirea unui sistem sau imperiu (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Despre moartea unui domnitor nu se vorbeşte în felul acesta. Cuvântul împăraţi din versetul acesta desemnează deci forma de guvernare a autorităţii oficiale de la un moment dat. Şi despre cele patru fiare din Daniel 7 – simbolurile celor patru imperii mondiale – se spune că sunt patru împăraţi (Daniel 7:17 ). De aceea cuvântul împăraţi nu trebuie limitat în folosirea lui la persoane singulare încoronate. Contextul trebuie în orice caz să determine înţelesul.

 

2 Fiecare dintre cei zece magistraţi romani ce au alcătuit comisia care a dat Romei (în anii 451 şi 450 a. H.) un cod de legi („cele 12 table”).

 

»Unul este.« Acesta este al şaselea, a şasea formă de guvernare regală, ale cărei începuturi sunt cu Iulius Cezar şi în timpul lui Ioan prin împăratul Domiţian, care l-a exilat pe insula Patmos. Formele anterioare de guvernare au încetat să existe. Primul împărat, Augustus, a preluat puterea de la ele şi a început lunga serie de împăraţi. Cu această formă de guvernare s-a prăbuşit imperiul în anul 476 după Hristos.

 

»Celălalt nu a venit încă.« Între prăbuşirea imperiului şi reapariţia lui viitoare au trecut deja multe secole. »Iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« Aceasta se spune despre a şaptea formă de guvernare. Aici se vorbeşte despre reinstaurarea într-o formă nouă a imperiului decăzut, aşa cum este descris în Apocalipsa 13:1 . Când imperiul va reapare, el va fi caracterizat pe de o parte printr-un drept de guvernare deplină, vastă, şi pe de altă parte prin hule. El va consta din zece imperii, fiecare având împăratul lui. Însă toţi aceşti împăraţi vor fi supuşi marelui domnitor al naţiunilor, care va conduce întreg imperiul şi va avea totul în mâna lui. Durata scurtă a acestei forme de guvernare deosebită este exprimată prin cuvinte clare. Starea neobişnuită a imperiului reinstaurat va dura »puţin«.

 

11. »Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire.« – Trăsăturile esenţiale ale puternicului imperiu roman rămân totdeauna aceleaşi. »Este un al optulea« şi continuă astfel şirul înaintaşilor lui. Vedem aici pasul următor după reapariţia exterioară a fiarei, potrivit cu Apocalipsa 13:1 . În ultimii trei ani şi jumătate înainte de venirea Domnului în putere şi slavă, fiara va fi stăpânită şi condusă în totalitate de Satan. Fiara, în starea ei ultimă şi cea mai rea, se va ridica din Adânc, spre deosebire de prima ei ridicare din trecut (Daniel 7:3 ) şi reapariţia ei viitoare (Apocalipsa 13:1 ). Atunci ea se va arăta deci sub o altă formă şi cu un caracter deosebit, aşa că pe drept se vorbeşte de un al optulea. Caracterul satanic, pe care imperiul îl va lua în starea lui ultimă, este prilejul acestei continuări.

 

»Şi este dintre cei şapte.« Anumite caracteristici ale fiarei se recunosc a fi identice în ultimele două forme de înfăţişare. Probabil forma de domnie a celor şapte capete va continua să existe, şi în alte aspecte al optulea va fi o continuare a celor şapte forme de guvernare. De aceea »este dintre cei şapte«, dar din cauza caracterului ei satanic este al optulea.

 

»… şi merge la pieire.« Observăm încă o dată, că atât împărăţia cât şi persoana domnitorului ei sunt denumite »fiara«. În Daniel 7:7,8 împărăţia şi domnitorul sunt văzute despărţite una de alta (fiara a patra şi cornul cel mic); aici se vorbeşte despre ambele la un loc. Împărăţia va pieri când ultimul ei domnitor mare şi neîngrădit, care redă întregii împărăţii caracterul lui propriu, va fi aruncat în iazul de foc. Această judecată asupra fiarei se va face după venirea Domnului în putere, ca să-Şi instaureze Împărăţia de o mie de ani, aşa cum se descrie detaliat în Apocalipsa 19:17-21 . Păsările cerului vor fi chemate la »marea masă a lui Dumnezeu«, ca să se sature cu carnea celor puternici, mari şi mici. Cei doi conducători mari, purtătorii puterii lumeşti şi religioase, vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, subordonaţii lor lor vor fi omorâţi, şi la fel oştirile lor. – Primele cinci forme de guvernare au căzut una după alta, cea de-a şasea a avut un sfârşit tragic; cea de-a şaptea va trece în a opta, care la venirea Domnului va fi înlăturată printr-o judecată îngrozitoare. Aceasta a opta formă de guvernare (sau al optulea „împărat”) este identificat cu fiara însăşi: »Şi fiara … ea este al optulea … şi merge la pieire.«

 

Cele zece coarne

 

12-13 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« – După ce s-a explicat înţelesul celor şapte capete, se vorbeşte acum despre cele zece coarne. Aceste coarne reprezintă persoane regale. Cornul este în mod obişnuit un simbol al puterii (Apocalipsa 5:6 ; Plângerile lui Ieremia 2:3 ), dar aici se referă la deţinătorul puterii, la împăraţi. De aceea cele zece coarne reprezintă de asemenea zece împăraţi diferiţi cu împărăţiile lor. În opoziţie cu cele şapte capete, care urmează unul după altul, cele zece împărăţii vor exista în acelaşi timp. Cei zece împăraţi vor ajunge la putere împreună cu fiara. Împărăţiile lor nu vor fi independente una de alta. Ei »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara«. Când fiara, împărăţia romană, va reapare pe pământ, ea va avea forma a zece împărăţii cu împăraţii sau domnitorii lor, dar care sunt uniţi într-un imperiu mare. Împărăţia nu a avut niciodată în istorie această formă. Timpul de guvernare al celor zece împăraţi va fi la fel de lung ca şi al fiarei. Ei vor ocupa de bună voie un loc de subordonare totală faţă de fiară: »Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« Fiara şi coarnele vor guverna astfel în acelaşi timp, însă coarnele se vor subordona necondiţionat voinţei fiarei. Aşa cum arată istoria, după prăbuşirea imperiului, în ţinutul lui au luat naştere imperii independente, însă profeţia arată aici, că în viitor fiara şi cele zece imperii vor exista împreună câţiva ani, în acelaşi timp.

 

Războiul cu Mielul este anunţat

 

14. »Aceştia vor lupta împotriva Mielului şi Mielul îi va învinge; pentru că El este Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor şi cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« – În acest verset sunt anunţate ultimele acţiuni duşmănoase ale fiarei şi aliaţilor ei. Lupta este descrisă pe scurt, dar complet, în Apocalipsa 19:19-21 . Îngerul aminteşte aici numai realitatea războiului din viitor, ocolind multe evenimente care trebuie să aibă loc mai înainte. Deci războiul nu a început încă, dar el este văzut mai dinainte. Despre felul cum se va termina nu există nici o îndoială: »Mielul îi va învinge.« Victoria este deja asigurată, înainte să înceapă lupta, căci Biruitorul puternic este Împăratul tuturor împăraţilor şi Domnul tuturor domnilor, care practică autoritatea. El este peste toţi. Toată autoritatea din cer şi de pe pământ I-a fost dată Lui (Matei 28:18 ). Ce nebuni şi îndrăzneţi sunt oamenii, şi conducătorii lor se sfătuiesc să intre pe câmpul de luptă în luptă cu Mielul lui Dumnezeu, care atunci va exercita public puterea Tronului lui Dumnezeu! Ce impresionantă este şi realitatea minunată, că Domnul Isus este atât Mielul cât şi puternicul Împărat al împăraţilor – blândeţea, gingăşia şi puterea absolută sunt unite în El (Apocalipsa 5:5,6 )!

 

14. »Cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« – Din oştirile de război cereşti fac parte toţi răscumpăraţii, care atunci vor fi în cer. În afară de Adunare vor fi şi alţi oameni mântuiţi în cer, în mod deosebit cei drepţi din timpurile Vechiului Testament (Evrei 12:23 ). Întreaga oştire a sfinţilor cereşti Îl va însoţi pe Domnul, când El Se va coborî din cerul deschis, ca să nimicească pe adversarii aliaţi, care se opun drepturilor Mielului (Iuda 14 ; Zaharia 14:5 ; Apocalipsa 19:14 ). La reîntoarcerea triumfătoare a Domnului, »toţi îngerii lui Dumnezeu« Îl vor însoţi, Îl vor adora şi vor mări gloria Sa (Matei 25:31 ; Evrei 1:6 ). Dar cuvintele folosite aici »cei care sunt cu El« trebuie să se limiteze numai la sfinţi. Îngerii vor lua parte la lupta din cer (Apocalipsa 12:7 ), dar numai sfinţii vor alcătui oştirea biruitoare a Mielului.

 

Toţi cei care iau parte la acest război şi sub un Conducător aşa de minunat, sunt denumiţi aici ca »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« – chemaţi în timp (2. Timotei 1:9 ), aleşi în veşnicie (în măsura în care ei aparţin Adunării, Efeseni 1:4 ) şi dovediţi credincioşi în orice situaţie din viaţă, unii dintre ei chiar până în moarte (Matei 25:21-23 ; Apocalipsa 2:10 ). Cuvintele chemaţi şi aleşi şi credincioşi se pot întrebuinţa în unitatea lor numai cu privire la sfinţi.

 

Înţelesul expresiei »apele cele multe«

 

15. – »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi.« – Observăm o diferenţă în folosirea cuvintelor: femeia şade pe fiară (versetul 3), curva şade pe multe ape (versetul 1). Deoarece aici ni se face cunoscut înţelesul expresiei »apele cele multe«, putem întrucâtva să ne dăm seama, ce influenţă uriaşă şi mondială va exercita atunci biserica decăzută. Atât popoarele foarte dezvoltate cât şi cele subdezvoltate şi naţiunile, chiar şi în mod deosebit din afara graniţelor imperiului roman, vor fi prinse în mreaja curvei şi luate captive. Ea va domni în măreţie, împodobită din plin cu slava lumii, dar fără simpatia discipolilor ei duşi în rătăcire. Ea va face paradă de ceva care nu corespunde realităţii. Ea nu are nici o inimă pentru Hristos, şi cu neruşinare afirmă că este mireasa Lui. Singurul ei scop este înălţarea de sine, dar conduce în pieire spirituală milioanele orbite, care au avantaje din partea ei şi savurează favoarea ei. Primul ei interes este aurul, ultimul interes este sufletul oamenilor; ordinea în Apocalipsa 18:12-13 este foarte remarcabilă. Aici este prezentată împărţirea în patru grupe a întregii omeniri, pentru a arăta influenţa mondială a curvei.

 

Nimicirea curvei

 

16-17 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, aceştia o vor urî pe curvă şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc; pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« – Vedem aici o schimbare remarcabilă. Cei zece împăraţi se unesc cu fiara în ură împotriva curvei. Mai întâi cele zece coarne vor fi un gând cu fiara în susţinerea aroganţei şi pretenţiilor curvei, după aceea ei toţi vor acţiona în acelaşi gând, ca s-o nimicească. – Din aceasta rezultă evident că fiara şi împăraţii aliaţi vor exista încă după nimicirea Babilonului, deoarece ei (fiara şi coarnele) vor fi uneltele umane, care vor exercita răzbunarea Domnului faţă de acest sistem renegat, încărcat cu vină. Puterea lumii va fi atunci lăsată pentru un timp scurt, până când şi ea va fi nimicită de Însăşi mâna Domnului la venirea lui în putere (Apocalipsa 19:19-21 ).

 

Fastul şi puterea lumii durează totdeauna numai un timp – deseori scurt. Ele nu sunt altceva decât un vis trecător. Tot ce nu se bazează pe Dumnezeu, păleşte, se ofileşte şi piere. Şi Babilonul cel mare va fi prăbuşit, când va fi ajuns la punctul culminant al strălucirii, slavei şi mărimii lui. El va fi nimicit total şi definitiv. În răzbunarea dreaptă toţi cei care au fost părtaşi la păcatele lui vor fi uneltele active pentru răsturnarea lui şi luarea puterii lui asupra naţiunilor.

 

În judecata asupra curvei se pot recunoaşte cinci paşi sau etape. Mai întâi ea va fi urâtă. Partenerii şi susţinătorii ei de odinioară vor privi la ea cu dezgust şi oroare. În al doilea rând, ea va fi făcută pustiu. Va fi jefuită de tot fastul ei şi va fi complet pustiită (Apocalipsa 18:16,19 ). În al treilea rând, va fi dezbrăcată complet, deci hainele ei de purpură şi stacojiu îi vor fi dezbrăcate. Atunci ea va apare înainte ochilor tuturor în adevăratul ei caracter ca o femeie neruşinată şi repudiată (Ezechiel 23:29 ; Apocalipsa 3:18 ). Goliciunea şi ruşinea ei morală vor deveni vizibile tuturor. În al patrulea rând, îi vor mânca carnea. În aceasta există un anumit înţeles, căci în textul în limba greacă cuvântul carnea este la plural. Mulţimea comorilor ei, abundenţa bogăţiei ei şi toate, cu câte ea se lăuda, vor fi înghiţite de aceia care înainte erau adoratorii ei, dar care apoi au devenit duşmanii ei de moarte (compară cu Iacov 5:3 ; Psalm 27:2; Mica 3:2,3 ). În al cincilea rând, cei care o urăsc o vor arde în foc. Prin aceasta se face aluzie la nimicirea totală a acestui sistem. – Un mijloc pentru nimicirea vechii cetăţi Babel a fost apa (Ieremia 51:42,55,64 ). Viitorul (simbolic) oraş Babilon va fi ars în foc (Apocalipsa 18:8 ). Ambele, Babel şi Babilon, sunt condamnate la pustiire veşnică. Unul a căzut, celălalt îi va urma cu siguranţă.

 

Acţionarea puterilor politice în acelaşi gând

 

17. »Pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« – La nimicirea Babilonului, puterile politice îşi vor satisface răzbunarea lor asupra sistemului încărcat cu vină, sub al cărui jug vor sta până în momentul acela. Dar aici este ca şi cum ni s-ar oferi o privire înapoia perdelei şi noi putem vedea, că aceste puteri exercită de fapt voia lui Dumnezeu, oricare ar fi gândurile lor în această privinţă. Dumnezeu a hotărât pustiirea acestui sistem stricat, şi El va folosi, ca unelte executive, fiara şi împăraţii subordonaţi ei. »Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său.« Observăm deosebirea dintre inimile lor şi gândul Său. Potrivit dorinţei inimii lor ei vor face lucrarea de pustiire, dar fără să-şi dea seama vor acţiona potrivit gândului lui Dumnezeu şi vor împlini hotărârea Lui. Inimile şi gândurile puterilor lumii vor fi îndreptate în armonie spre această lucrare. Cu plăcere şi hotărâre fermă vor împlini misiunea, la care, fără ca ei să ştie, Dumnezeu i-a hotărât. Acesta pare să fie gândul din acest verset.

 

În afară de aceasta cei zece împăraţi vor da »împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« În aceasta se exprimă supunerea absolută faţă de fiară. Ei nu vor fi în stare să-şi menţină împărăţiile independente. De aceea se vor supune de bună voie fiarei, atât pe ei înşişi cât şi împărăţiile lor, care va fi domnul şi stăpânul lor, care le va lăsa numai o umbră din împărăţia lor. Puterea efectivă va fi în mâinile fiarei (Apocalipsa 13:2-7 ). Vedem în acest verset 17, că Dumnezeu Însuşi este cel care aduce împăraţii la atitudinea şi felul de acţionare descris în versetul 13. Toate mişcările sub puterile Europei din timpul Necazului cel mare, care va veni, vor conduce la împlinirea »Cuvântului lui Dumnezeu« profetic. Cei zece împăraţi, după nimicirea Babilonului, se vor supune pe deplin fiarei (versetele 13,17). Înainte vor pune puterea lor la dispoziţia femeii, după aceea se vor preda fiarei. Durata domniei fiarei în timpul necazului cel mare este totodată perioada de timp în care cele zece coarne sau împăraţi îşi vor exercita* autoritatea. Acesta va fi timpul înainte şi după căderea Babilonului; subordonarea totală a puterilor faţă de fiară va avea loc abia după înlăturarea sistemului religios şi va fi o consecinţă a acestui eveniment.

 

* Cuvintele »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12) înseamnă, că coarnele şi fiara vor domni în acelaşi timp.

 

Dumnezeu lucrează în ascuns, însă cu toate acestea efectiv şi realmente în toate schimbările politice ale timpului nostru. Omul de stat cu mintea ageră şi diplomatul iscusit sunt numai unelte în mâna Domnului. Ei înşişi nu ştiu aceasta. Egoismul lor şi ţelurile politice pot influenţa acţiunile lor, dar Dumnezeu lucrează şi prin aceasta neîncetat pentru a-Şi atinge ţinta. Ţinta Lui este, nu numai în cer, ci şi pe pământ să se desfăşoare slava Fiului Său şi să devină public vizibilă. Împăraţii şi oamenii de stat trebuie, chiar dacă ei se împotrivesc planului lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, să contribuie la împlinirea lui. Dumnezeu nu este indiferent, ci fără să fie văzut stă înapoia acţiunii oamenilor. Chiar şi atitudinea celor zece împăraţi din viitor faţă de Babilon şi faţă de fiară, faţă de puterile bisericeşti şi lumeşti, este condusă de Dumnezeu, şi toate trebuie să contribuie la împlinirea cuvintelor Lui.

 

Reşedinţa domniei femeii

 

18. »Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului.« – Papalitatea stă într-o legătură indestructibilă cu oraşul Roma. Babilonul cel mare din viitor reprezintă ultima treaptă de evoluţie, starea pe deplin coaptă a sistemului papal. Reşedinţa lui este desigur Roma, unde a fost dintotdeauna. Acolo au fost învăţate învăţăturile batjocoritoare şi acolo s-au stabilit pretenţii, care înalţă pe om mai presus decât orice măsură cuvenită. În timpurile de decădere, care vor veni, rătăcirile papale se vor desfăşura şi mai mult. De aceea aici se vorbeşte despre oraşul Roma. Femeia este »cetatea cea mare«; dar prin aceasta nu se înţelege mulţimea caselor oraşului Roma, ci sistemul, care ca unealtă a lui Satan îşi va exercita de acolo, până la nimicirea lui, influenţa sa nimicitoare asupra popoarelor unei creştinătăţi decăzute. Ultimul verset al acestui capitol deosebit de interesant constată un adevăr simplu, dar important.

 

O privire de ansamblu a adevărurilor şi temelor prezentate în acest capitol este cu siguranţă de folos.

 

Privire retrospectivă asupra capitolului

 

Scopul nemijlocit al acestui capitol, şi al capitolului care urmează, este să completeze printr-o prezentare detaliată cele două comunicări anterioare, scurte, despre Babilon (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Aici este redată o descriere completă a fiinţei şi soartei lui. Dar în afară de Babilon mai este tratat şi un alt obiect al judecăţii. Fiara, puterea statală duşmană, ocupă un loc nu neînsemnat în acest capitol. Deci cele două subiecte principale sunt Babilonul, ca sistem religios, şi fiara, ca autoritatea puterii statale, însă Babilonul are întâietatea. Fiara, care în alte locuri stă pe prim plan (capitolul 13), apare aici pe locul doi faţă de Babilon, curva.

 

Capitolul se împarte în două părţi. Prima parte conţine viziunea, care a fost arătată vizionarului (versetele 1-6), partea doua conţine explicarea celor întâmplate, făcută de unul din îngerii celor şapte potire (versetele 7-18). Observăm că explicaţia depăşeşte considerabil ce a fost văzut în viziune. Asemănător găsim şi în Daniel 2 şi Matei 13 ; şi acolo explicaţia conţine învăţături suplimentare celor arătate în vis, viziune sau pildă.

 

Îngerul a vorbit mai întâi despre curva cea mare, care este coaptă pentru judecată (versetul 1). Din cauza rătăcirii îngrozitoare şi foarte răspândite, a cărei întruchipare este ea, ea este numită »Babilonul cel mare«*. Ea este şi »curva cea mare«, din cauza sistemului ei îngrozitor de sfinţenie aparentă şi dorinţa arzătoare după sufletele şi trupurile oamenilor. În denumirea curvă se exprimă caracterul ei imoral (desigur în sens spiritual). Ea este numită şi simplu o femeie, deoarece în aceasta este un indiciu la poziţia de subordonare (1. Corinteni 11:3 ). Ea simulează că este supusă lui Hristos, aşa cum este în realitate şi cu bucurie Adunarea (Efeseni 5:23-25 ). În cazul acestei femei sunt însă afirmaţii fără conţinut şi neadevărate. În realitate n-o interesează Hristos. Ea nu vrea nicidecum să se supună conducerii Lui şi să-L aibă pe El ca şi Cap.

 

* Numele Babel sau Babilon înseamnă încurcătură (Geneza 11:9 ).

 

Ea stă pe »multe ape« (versetul 1). Aceste ape reprezintă simbolic marea mulţime a omenirii (versetul 15), pe care femeia a atras-o în vraja ei, ca în cele din urmă să-i ducă în pieirea veşnică. După aceea îngerul a vorbit despre împăraţi şi locuitorii pământului şi de relaţia lor cu curva (versetul 2). Aceste relaţii sunt mai strânse decât cele din versetul 1. Acolo se vorbeşte despre influenţa generală şi vastă a curvei, aici despre relaţiile directe cu ea. După înţelegerea noastră în primul verset este vorba de lumea întreagă, în al doilea numai de aceia care se numesc creştini sau sunt numiţi creştini. Împăraţii pământului nu sunt aceiaşi cu cei zece împăraţi din versetul 12. Aceştia din urmă sunt împăraţi din interiorul împărăţiei romane, în timp ce primii reprezintă pe conducătorii şi persoanele de conducere din creştinătate în general.

 

Apoi femeia este văzută »stând pe o fiară stacojie« (versetul 3). Este aceeaşi fiară, aceeaşi putere ca şi în Apocalipsa 13:1-8 . Vechea împărăţie romană, care de multe secole nu mai există, este văzută aici din nou în profeţie, îmbrăcată cu strălucirea şi domnia lumii, aşa cum lasă să se înţeleagă culoarea stacojie. Şi femeia era îmbrăcată în stacojiu, şi culoarea roşie ca focul a balaurului este asemenea acesteia (Apocalipsa 12:3 ). Cât de mare este dorinţa după strălucirea şi fastul lumii acesteia! Femeia şade pe fiară, un indiciu la faptul că puterea statală îi este supusă. Fiara, care a dat balaurului putere şi autoritate mondială, este numai slujitoarea şi unealta femeii. Pretenţiile ei arogante vor fi susţinute un timp de puterea lumii.

 

Ioan a văzut fiara »plină cu nume de hulă«. Oricât de stricată ar fi femeia, această formă impertinentă şi deschisă de nelegiuire nu se recunoaşte niciodată vinovată. Înşelătorie şi amăgire, stricăciune, acte de violenţă, mândrie, aroganţă şi păcate neruşinate de tot felul sunt atribuite ca povară sistemului bisericesc al Babilonului, curvei, dar fiara se face vinovată de hule şi tăgăduirea publică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Numele de hulă de pe capul fiarei (Apocalipsa 13:1 ) înseamnă că autoritatea executivă va purta această vină, dar aici vedem că întreaga structură statală este caracterizată de aceasta. Atunci va dispare orice teamă de Dumnezeu şi împărăţia în toate părţile ei va decădea total acestui păcat îngrozitor.

 

După aceea se spune despre fiară, că are »şapte capete şi zece coarne«, ceea ce se repetă în versetul 7. În mod asemănător este descrisă fiara în Apocalipsa 13:1 şi balaurul în Apocalipsa 12:3 . Balaurul are diademe pe capetele lui, nu pe coarnele lui. Dimpotrivă, în Apocalipsa 13:1 coarnele fiarei au diademe, şi pe capetele ei sunt nume (sau expresii clare, vizibile şi care se pot citi) de hulă. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capetele şi nici pe coarnele fiarei. Prin aceasta este descris caracterul general al fiarei, acest cel mai important sprijinitor al sistemului religios fals şi stricat, care va domina împărăţia şi îşi va extinde influenţa asupra întregii creştinătăţi decăzute. La prima vedere pare ciudat, că fiara, căreia Satan îi va încredinţa aşa de generos puterea şi autoritatea sa, va fi atunci un sclav de bună voie la picioarele femeii, dar fastul ei strălucitor şi influenţa ei ademenitoare se aseamănă cu frânghiile de mătase, care vor încătuşa pentru un timp chiar şi căpetenia puternică a imperiului de scăunelul picioarelor tronului său.

 

După studiul fiarei, privirile sunt îndreptate din nou asupra femeii, care este îmbrăcată şi împodobită cu tot ce în lume are valoarea cea mai mare (versetul 4). Ea are şi un pahar de aur în mâna ei, dar acesta este »plin de urâciuni (idolatrie) şi de necurăţiile curviei ei«. Toţi cei care beau din paharul ei, şi vor fi milioane care vor bea, vor fi judecaţi în sens spiritual.

 

Numele ei întreit, care descoperă caracterul ei, stă scris vizibil pe fruntea ei (versetul 5). Prima parte, »taina«, înseamnă fără îndoială taina nedreptăţii. Partea a doua a numelui ei, »Babilonul cel mare«, vorbeşte despre pustiirea spirituală, pe care a provocat-o şi o provoacă această femeie. Ea a umplut creştinătatea cu mulţimea răului ei şi a dus-o într-o dezordine lipsită de speranţă. Partea a treia a numelui femeii arată caracterul ei cel mai rău: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Orice sistem, care urmează căile femeii şi imită faptele ei, însuşindu-şi învăţăturile şi principiile ei şi preia forma ei de slujire lui Dumnezeu şi acum sau mai târziu se adaptează cu totul bisericii romane, trebuie privit ca urmaş al acesteia. Ea este mama sau originea oricărui sistem religios.

 

Sistemul simbolic reprezentat prin femeie este pătat nu numai de curvia sa, ci şi de sânge. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus« (versetul 6). Roma papală a întrecut chiar şi Roma păgână în ceea ce priveşte cruzimea şi vărsarea de sânge, şi deoarece prin posedarea Sfintei Scripturi a fost mai bine învăţată, vina ei este cu mult mai mare. Femeia a mărturisit că este mireasa lui Hristos, şi cu toate acestea a ucis intenţionat pe aceia care au fost salvaţi prin sângele Mielului. Probabil că biserica romană gândea, că prin uciderea sfinţilor va face o slujbă pentru Dumnezeu (Ioan 16:2 ), dar tocmai aceasta arată orbirea îngrozitoare, din cauza căreia a fost sortită judecăţii. Uimirea mare a vizionarului nu a fost provocată de prigonirile din partea fiarei (Apocalipsa 13:7 ), ci din partea femeii, pretinsa mireasă a lui Hristos, cu toate că deseori nu ea, ci fiara va ucide efectiv pe sfinţi. Femeia este însă puterea care stă înapoia acestor acţiuni.

 

În partea a doua a capitolului se explică »taina femeii şi a fiarei care o poartă« (versetul 7). Este o taină dublă, cea a femeii şi cea a fiarei. Într-un anumit sens este replica deformată a tainei nou testamentale dintre Hristos şi Adunare. Aici este mai întâi numită femeia, în Efeseni 5:32 stă pe drept Hristos pe primul loc.

 

Taina fiarei este explicată însă mai întâi, amintindu-se patru perioade diferite ale istoriei ei (versetul 8). Fiara »era«; într-o succesiune îndelungată de domnitori, fiara a existat ca un imperiu mare, stabil – »Nu este«; astăzi nu mai există acest imperiu. Desigur, ţările şi ţinuturile au rămas, care odinioară făceau parte din imperiu, dar imperiul ca atare şi-a găsit sfârşitul lipsit de glorie în anul 476 după Hristos. Vechiul imperiu mare şi renumit a încetat de mai multe secole să existe. – Dar »urmează să se ridice din Adânc«. Aici nu se vorbeşte de ridicarea efectivă a fiarei din mare (Apocalipsa 13:1 ), care acum este încă viitoare. Ridicarea din Adânc va avea loc după aceea, la mijlocul ultimei săptămână-an profetică. Imperiul reinstaurat va arăta atunci clar caracterul lui satanic. – În cele din urmă »va merge la pieire«. Aceasta este soarta definitivă şi veşnică a fiarei. Imperiul se va prăbuşi, şi domnitorul, capul personal al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ), împreună cu sprijinitorul lui la rău, profetul mincinos. Domnul şi conducătorul lor comun, diavolul, va trebui o mie de ani după aceea să-i urmeze în acelaşi loc de chin (Apocalipsa 20:10 ). Reapariţia fiarei va fi pentru toţi, cu excepţia celor aleşi, un prilej de uimire (versetul 8). De două ori se vorbeşte despre uimirea lumii vinovate şi dusă în rătăcire, şi de fiecare dată uimirea este provocată de reapariţia fiarei pe planul istoriei (Apocalipsa 13:3 ; 17:8 ).

 

»Cele şapte capete sunt şapte munţi« (versetul 9). Prin aceasta se înţeleg cele şapte coline, pe care este clădită Roma. Femeia şade pe fiară şi pe cei şapte munţi şi anume în Roma celor şapte coline. Roma este aşa de strâns legată de evoluţia şi existenţa sistemului papal, că o despărţire este imposibilă.

 

În afară de aceasta, cele şapte capete înseamnă totodată şapte forme de guvernare diferite şi succesive, care au existat şi vor exista în aşa-zisa „cetate veşnică”. Capetele sunt »şapte împăraţi«, din care cinci au căzut (versetul 10). Unii au văzut în cele cinci capete căzute, cele cinci imperii succesive; al Egiptului, al Asiriei, al Babelului (sau Babilonului), al Persiei şi al Greciei. Alţii se referă la primii împăraţi ai Romei; Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Prima presupunere nu poate fi corectă, căci în această profeţie se vorbeşte numai de o fiară, deci de imperiul roman, care s-a făcut deosebit de vinovat prin condamnarea şi răstignirea Domnului Isus şi împrăştierea iudeilor. Tot aşa de puţin corectă poate fi a doua teorie, căci capetele reprezintă diverse forme de guvernare. Aceşti împăraţi ar putea fi denumiţi mai degrabă »coarne«, dar ei nu pot fi »capete«. Ei toţi alcătuiesc împreună un cap, o formă de guvernare, şi anume cea regală. După ce el a amintit cele cinci forme de stat şi de guvernare, îngerul continuă şi spune »unul este«. Prin aceasta se referă la forma împărătească care exista în timpul lui Ioan, în vorbirea simbolică capul al şaselea. O alta, a şaptea, urmează să vină. Ea va fi numai de scurtă durată şi va trece în a opta. Forma a opta, şi ultima, a împărăţiei este subiectul unor interese deosebite. Omul lui Satan şi împăratul este »al optulea«. Caracteristicile împărăţiei în ultima ei formă vor corespunde originii ei »din Adânc«. Această formă deosebită va fi pe drept numită a opta, dar ea este şi »dintre cei şapte« (versetul 11), pentru că – privit din exterior – forma a şaptea de guvernare va continua să existe. Ultimele două forme ale împărăţiei se vor deosebi între ele prin aceea, că fiara se va ridica odată »din mare« şi apoi »din Adânc«. În mod corespunzător se va schimba natura lăuntrică a împărăţiei, cu toate că în exterior probabil vor avea loc puţine schimbări. Dar judecata infailibilă a lui Dumnezeu va ajunge această putere vinovată, păcătoasă. De două ori se spune, că fiara va merge la pieire (versetul 8 şi 11).

 

În continuare este redat înţelesul celor zece coarne ale fiarei (versetul 12). Aceste coarne sunt zece împăraţi, care vor apărea în scenă numai în acelaşi timp şi împreună cu fiara; durata domniei fiarei este şi durata lor de guvernare. Tot gândul şi planul acestor zece împăraţi va fi îndreptat să se supună pe deplin voii fiarei şi să-i slujească (versetul 13).

 

După aceea urmează o privire mai dinainte asupra războiului cu Mielul (versetul 14). Fiara şi împăraţii aliaţi cu ea se vor ridica împreună cu oştirile lor împotriva Mielului în puterea Sa şi împotriva oştirii Lui – împotriva Aceluia care este Domnul şi Împăratul* tuturor. Este acelaşi război, care este descris impresionant în Apocalipsa 19:11-21 . În acest al 17-lea capitol este amintită, privită mai dinainte, ultima acţiune a fiarei şi a împăraţilor subordonaţi ei. În realitate aceasta va avea loc puţin timp mai târziu. Înainte de acest război final vor avea loc alte evenimente.

 

* În Apocalipsa 19:16 ordinea este inversă. Acolo El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, aici este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.

 

Apele, pe care şade curva (versetul 1), reprezintă »popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi«. Prin aceasta se poate evalua influenţa ei spirituală actuală, care va depăşi cu mult graniţele ţărilor pământului profetic. Mulţimea omenirii, fie că trăiesc într-un stat cu reguli stabilite, sau nu, vor ajunge sub influenţa curvei. »Apele cele multele« (versetul 1) arată că suita fiarei va fi numeroasă.

În versetul 16 sunt văzute cele zece coarne, sau împăraţii, în activitate neobişnuită. Împreună cu fiara se vor îndrepta împotriva curvei, pe care au sprijinit-o până în momentul acela, şi o vor nimici. Ei o vor pustii şi îi vor lua bogăţia. Europa, cel puţin partea ei vestică, va fi pentru un timp ademenită de fastul orbitor şi înşelător al femeii, dar în cele din urmă vor rupe cătuşele şi o vor nimici. Activitatea împăraţilor şi a fiarei va fi determinată de sentimente de răzbunare, dar cu toate acestea este voia lui Dumnezeu, pe care ei o vor împlini fără să-şi dea seama (versetul 17). După aceea cei zece împăraţi vor fi liberi să predea fiarei toată autoritatea lor şi împărăţia lor, aşa că domnitorul împărăţiei va putea să umple scena profetică ca singurul deţinător al puterii, până când el însuşi va fi judecat de Domnul. Toate lucrurile se vor petrece, »până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu«. În versetele 16 şi 17 cele zece coarne şi cei zece împăraţi sunt în prim plan.

 

După aceea se arată legătura dintre sistemul roman, la a cărui părtăşie păcătoasă se numără câteva sute de milioane de suflete, şi oraşul Roma (versetul 18). Versetul conţine simpla constatare a unei realităţi cunoscute şi general recunoscute.

 

Făcând în încheiere această privire retrospectivă, dorim încă o dată să atragem atenţia la deosebirea dintre curvă şi Mireasa Mielului. Capitolele 17 şi 18 se ocupă cu curva, Mireasa este una din temele principale ale capitolului următor. În ambele cazuri se vorbeşte despre o femeie şi despre o cetate, dar în ce opoziţie stau ele una faţă de cealaltă!

 

În capitolul următor se vede partea lumească a femeii. Sistemul reprezentat prin Babilon este o unire a bogăţiei lumeşti cu aroganţa religioasă. Curvia femeii este unirea ei cu lumea, care este »duşmănie faţă de Dumnezeu« (Iacov 4:4 ).

 

Cineva a scris pe drept despre acest capitol: „În capitol, vizionarul se uimeşte la privirea strălucirii şi vinei femeii, în timp ce el în capitolul 18 descrie într-o vorbire deosebit de sublimă şi mişcătoare vaietele lumii cu privire la soarta ei.”

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-171-18/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU)

 

Written by  Gabriel Baicu

 

 

Bisericile instituţionale sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu. Nu avem nevoie de instituţii bisericeşti, de dogme şi doctrine obligatorii, pentru a fi credincioşi. Nu mă refer desigur la desființarea comunităților creștine, nici pe departe, ci mă refer la eliminarea autorității pe care Bisercile instituționale și-au construit-o, în numele lui Dumnezeu, în mod artificial. Isus (Iisus) nu a dat Bisericii autoritatea de a judeca sau pedepsi păcatele, căci dacă ar fi făcut acest lucru, aceasta înseamnă că Biserica ar fi mîntuitoare noastră și nu Dumnezeu.

 

Isus (Iisus) a dat, prin Duhul Sfânt, o competență de a lega și deslega păcatele, dar această putere este altceva decât a le judeca și condamna, mai degrabă este o abilitate de a numi păcatele, de a le identifica și prezenta ca păcate. Cel sau cea care este în contact direct cu IIsus (Iisus) Hristos știe pentru sine ce este și ce nu este păcat. Pe de altă parte, numai cei sau cele care nu sunt născuți sau născute din nou au nevoie să primească din exterior mesajele lui Dumnezeu, căci dacă sunt născuți de sus ei primesc informațiile direct de la El. Dumnezeu ne conduce direct, pe fiecare în parte și ne dă diverse misiuni în folosul altora, pentru cei sau pentru cele care sunt la început de drum. El ne oferă şi un material documentar bogat care este Biblia şi toate celelalte texte, care se referă la activitatea lui Isus (Iisus) pe pământ. Despre Biblie şi Dumnezeu s-au scris sute de mii de cărţi folositoare, pe care le putem consulta, cel puţin o parte din ele. Când ne adunăm cu cei care cred ca şi noi nu trebuie să încercăm să îi „pocăim” pe alţi, ci mai degrabă ne putem încuraja unii pe ceilalţi, în credinţa noastră comună.

 

„11 Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,

 

 12 sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu.”

 

Ne-am obișnuit să cerem altora ceea ce noi nu facem și să emitem pretenții de la ei sau de la ele. Ne-am obișnuit să ne ”pocăim” unii pe alții să ne îndemnă unii pe alții la fapte bune sau la sfințenie, fără ca noi să fim gata să îndeplinim ceea ce le cerem lor să realizeze. Ne-am învățat să emitem pretenții de la alții, deoarece în acest proces de ”predare” a evangheliei noi ne considerăm deja superiori, adică cei care știu, cei care vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu. Este foarte bine să vorbim altora despre Dumnezeu, dar nu cu ipocrizie și cu aerele aceluia care este deja ”în Ceruri,” care vorbește maselor de păcătoși, ci cu sinceritate și cu speranța mântuirii, iar acolo unde avem experiențe autentice să le împărtășim și celorlalți. Pavel nu se lăuda că este un mare Creștin, își regreta greșelile și cu adevărat el a făcut și greșeli, inclusiv în învățătura, pe care a dat-o, celor credincioși.

 

„14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.

 

 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.

 

 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

 

 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.

 

 19 Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

 

 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

 21 Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.

 

 22 Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;

 

 23 dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.

 

 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?

 

 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” (Romani 7; 14-25)

 

Mărturisind despresine sine, Pavel ne spune următoarele, în epistola către Filipeni:

 

„10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;

 

 11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

 

 12 Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus (Iisus).

 

 13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,

 

 14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus (Iisus).” (Filipeni 3; 10-14)

 

Încercăm să îi dominăm pe ceilalți, descoperindu-le greșelile, în timp ce suntem totali obtuzi la greșelile și la păcatele noastre. Noi putem să păcătuim, dacă nu ne vede nimeni, căci Dumnezeu ne iartă, dar dacă păcătuiește un altul, acesta sau aceasta nu mai primește nici o șansă, trebuie să fie aspru pedepsit sau pedepsită de noi și chiar eliminat sau eliminată din mijlocul nostru. Din ”dragoste” de Dumnezeu noi ne grăbim să ”curățim” păcatul din mijlocul nostru, cel puțin păcatele vizibile căci cele care țin de caracterul nostru, inclusiv setea noastră de a îi judeca pe alții, nu la putem deosebi. Nu am înțeles încă că a păcătui înseamnă a fi fără milă și fără înțelegere față de cei din jurul nostru și că rostul nostru nu este acela de a ne judeca semenii, ci de a îi iubi. Iertarea este coloana vertebrală a Creștinismului, dar noi nu vrem să fim iertători, arătând prin aceasta iubirea și iertarea lui Dumnezeu, care îi îndeamnă pe oameni la pocăință, noi vrem să fim justițiari, încercând să arătăm cât de curați suntem noi și cât de mult urâm păcatul, (păcatele altora). Pe noi ne iertăm la nesfârșit, dar pe alții de abia îi așteptăm să greșească, pentru ca să arătăm cât de drepți și cât de curați suntem noi.

 

Încercăm să îi determinăm pe toți ceilalți să creadă ca și noi și așa am fost învățați. Dacă cineva are o altă învățătură decăt noi sau o altă convingere creștină atunci între noi și ei se crează o prăpastie, noi avem întotdeauna dreptate, noi nu putem greși, doar noi avem discernământ și doar noi știm ce trebuie să credem. Experiența proprie mi-a arătat că într-un fel sau altul toate doctrinele și dogmele creștine sunt destul de convingătoare, pentru a ne face să credem în ele, dar analizate într-un mod nedogmatic ele își vădesc imperfecțiunea și toate, absolut toate, într-un fel sau altul se îndepărtează, în anumite aspecte de la învățăturile Bibliei sau de la spiritul acesteia. Da, chiar și doctrina Bisericii instituționale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Protestante, Reformate, Baptiste, Evangheliste, Penticostale sau Adventiste, se îndepărtează la un moment dat de învățăturile lui IIsus (Iisus), deoarece El a pus pe primul plan mila și nu jertfa. (Matei 12; 7)

 

Ce se întâmplă dacă conţinutul credinţei noastre personale nu corespunde cu dogma sau doctrina obligatorie a nici unei confesiuni creştine? Lucrul acesta ne face necredincioşi? Nicidecum, credinţa noastră ne mântuieşte sau ne pierde. Dacă nu suntem siguri putem cere sfatul altora, dar pentru persoanele în care locuieşte Hristos nu mai este nici un dubiu.

 

„27 Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” (1 Ioan 2; 27)

 

Atunci când ne adunăm trebuie să ne încurajăm unii pe alţii şi nu să ne transformăm în judecători ai celorlalţi. Nu ne adunăm să ne „pocăim” unii pe alţii, ci suntem împreună pentru a dialoga şi a ne unii spiritele într-o conştiinţă comună, în Hristos. Nu avem nevoie să ne constrângem unii pe alţii, pentru ca să devenim credincioşi, deoarece credinţa este un dar, care lucrează în toţi aceia, care au primit acest dar și independent de orice constrângere se aplică asupra noastră nu putem crede, dacă nu am primit acest dar, de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe aceia pe care îi cunoaște Dumnezeu, pe aceia îi și cheamă, pe aceia îi și iartă, acelora le vorbește, la aceia și la acelea li se face cunoscut, pe aceia și pe acelea le întărește în credința lor în sensul că lor li se descoperă, adică lor le dă o dovadă de putere. (Efeseni 1; 4-12) Să nu uităm că încrederea creștină se bazează în primul rând pe puterea lui Dumnezeu.

 

„4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,

 

 5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2; 4-5)

 

Nu am renunţat la păcate de frica lui Dumnezeu sau de ochii oamenilor, ci din convingerea personală că aceasta este calea pentru ca omul să evolueze pe o treaptă superioară şi să îşi dezvolte dimensiunea sa spirituală. Satisfacţiile pe care le aduce viaţa spirituală sunt mai mari decât orice satisfacţii poate oferi lumea din jurul nostru şi aceasta este cauza alegerii noastre. Dacă aşa stau lucrurile cine suntem noi să îi judecăm pe ceilalţi şi motivarea lor de a fi fericiţi, cu Dumnezeu? De fiecare din noi depinde cât efort şi câtă determinare este gata să investească fiecare în propria sa fericire. De ce te amesteci tu? Credincioşii ştiu ce le cere Dumnezeul din ei sau din ele să facă şi doar de ei depinde drumul pe care vor să meargă. Noi cei din jur putem doar să ajutăm primindu-i în numele lui Hristos pe toţi, urmând ca El să facă propria Sa selecţie. Nu hotărâm noi cine va fi mântuit şi cine nu, Hristos hotărăşte şi a făcut deja acest lucru încă înainte de întemeierea lumii. (Romani 8; 29-30; Efeseni 1; 3-12)

 

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-pocainta-si-biserica-adevarata-cu-extrase-din-biblia-cornilescu

 

//////////////////////////////////////////

 

CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE

 

Written by  Gabriel Baicu

 

Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus (Iisus) va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus (Iisus) nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)

 

Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus (Iisus) le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.

 

În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:

 

„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)

 

Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:

 

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> … Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)

 

Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.

 

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)

 

Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a două, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus (Iisus), ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.

 

„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus (Iisus) Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)

 

Isus (Iisus) a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.

 

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-fecioara-si-curva-cea-mare

 

//////////////////////////////////////////

 

Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie

Autor: Szekely Carol 

 

 

 

Versete de bază:

”Apoi unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și a zis:Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-a îmbătat de vinul curviei ei. Și m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stracojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stracojiu, era împodobită cu aur,cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și a spurcăciunilor pământului. Și am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus.Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Și îngerul mi-a zis: de ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă și care are cele șapte capete și cele zece coarne.Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să s ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeiera lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este , și va veni.  Aici este mintea plină de înțelepciune. Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia. Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este,celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămâne puțină vreme. Și fiara, care era , și nu mai este,  ea însăși este al optelea împărat, este din numărul celor șapte, și merge la pierzare.Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați, care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu Fiara. Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea îi vor birui. Apoi mi-a zis: apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urâ pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-i aducă la îndeplinire planul Lui:să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului.”(Apocalipsa 17:1-18)

 

 

 

În limbajul profețiilor din Scripturile  Sfinte cuvântul ”femeie” înseamnă o adunare, o cumunitate religioasă, o confesiune sau chiar o religie oarecare. Cel Atotputernic  trata poporul ales care îi slujea ca pe propria sa nevastă, Biserica creștină cea invizcibilă este Mireasa lui Hristos, iar confesiunile și religiile idolatre formează laolaltă Curva cea mare.(Isaia 54:6; 2Cor.11:2)

 

Cartea Apocalipsei conține o serie de descoperiri despre lucrurile viitoare, transmise de un înger sfânt din partea lui Dumnezeu-Tată și din partea lui Isus-Hristos.(Apoc.1:1) Ele privesc sfârșitul  actualei civilizații umaniste și liberale, care își exprimă  formal sau informal independența față de Creatorul revelat pe paginile Bibliei și în persoana Cuvântului întrupat, Isus din Nazaret.

 

Descoperirea judecatei Curvei celei mari vine din partea unuia dintre cei șapte îngeri care vărsaseră cele șapte pahare ale mâniei divine pe creația răsculată împotriva Creatorului. El s-a adresat astfel lui Ioan: ”Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari.”Însă, înainte de a trece la descrierea judecății ei, îngerul prezintă, în imagini sugestive, identitatea Curvei, anturajul său, culisele activitătii ei și sfîrlitul ei tragic. Îngerul aduce Curvei următoarea acuzație:”Cu ea au curvit împărații pământului,și locuitorii pământului s-a îmbătat de vinul curviei ei.” Așadar stricăciunea Curvei s-a extins asupra tuturor pătrurilor sociale, începând cu âmpăpații și sfârșind cu simplii locuitori ai planetei noastre. Ea răspândise atât prostituția trupească, cât și cea spirituală.

 

Deoarece prostituția trupească se datorează, de de-o parte,poftelor neînfrânate ale trupului, iar pe de altă parte, infidelității ca tresăsătură dominantă  a sufletului, nu pot scăpa de acest tip de prostituție decât cei ce sunt în stare să-și înfrâneze poftele și să se atașeză din toată inimă partenerului ales. Cât despre prostituția spirituală, ea este răspândită în rândul celor ce adoră și slujesc persoanele și lucrurile creată în locul Creatorului. Apostrofându-i pe idolatri, Pavel le-a și dat  o definiție:”S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit. Și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamnănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patrupicioare și târâtoare.De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimii lor, așa că își necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slijit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!Amin.”(Romani 1:22-25) Din acest pasaj reiese că idolatria merge mână-n mână cu dezmățul  trupesc, și deducem totodată că cei ce trăiesc în destrăbălare sunt idolatri.

 

Pavel a găsit de cuviință ca să-și încheie învățătura de mai sus cu o punere în gardă:”Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scrârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într- una care este împotriva firi;  tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.”(Romani 1:26,27)Plata cuvenită o constituie bolile incurabile de tot felul ce îngrozesc pe  sodomiți.

 

Lui Ioan i s-a arătat o femeie șezând pe o fiară stracojie plină cu nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Femeia insăși era îmbrăcată în purpură și stracojiu, fiind împodobită cu aur, cu pietre scumpe și mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur  plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei.Pe frunte purta o inscripție tainică:Babilonul cel mare, mama curvelor și a spurcăciunilor pământului.

 

Această viziune asupra unor lucruri pur spirituale, invizibile ochilor carnali, are vocația să descopere  identitatea bisericii vizibile ce practică  idolatria. În esență, Curva cea mare este un duh invizibil ce pătrunde în trupurile celor ce slujesc idolilor ca să-și creeze un trup vizibil, precum și cei ce au fost adăpați de Duhul lui Hristos formează un singur trup, Biserica Creștină, Trupul lui Hristos. (1Cor.12:13)

 

În lumea duhurilor, Curva  are înfățișarea unei regine, fiind îmbrăcată în purpură și stracojiu și fiind împodobită cu aur, pietre scumpe și mărgăritare. Potirul de aur din mână,plin de necurățiile curviei ei, sugerează inclinația ei spre o beție pasională. Precum bețivii sunt legați de un consum neînfrânat de alcool, la fel și Curva se dedă fără frâu spurcăciunilor curviei sale. Inscipția de pe frunte ne trimite la epoca nașterii în trup a Prostituatei. Ea apăruse împreună cu Turnul din Babel, care marchează nașterea unei civilizații de oameni orgolioși, ce-și permit să se declare independenți de Creator.Apoi își mutase sediul  în diferite orașe din  Egipt, din Grecia etc.  ca în final să și-l fixeze în Roma.

 

Faptul că Prostituata apare călare pe o fiară stracojie cu șapte capete și zece coarne este plin de semnificații. Și Fiara este un duh  mai influent decât ”femeia” pe care o poartă. Cele șapte capete ale ei simbolizează resursele sale vitale crescute, dintre care inteligența desăvârșită, iar cele zece coarne arată  înalta sa autoritatea. Neîndoielnic, Fiara ridicându-se din Adânc  este un puternic  prinț al Întunericului. Numele de hulă pe care le poartă atestă apartenența sa la Satan.

 

În ciuda calității sale de regină călărind pe o fiară, Curva nu este stăpâna sa proprie. Ea este purtată după bunul plac al Fiarei pe care șade. Însă ele două își pun amprenta diabolică asupra vieții a milioanelor de oameni. Fiara reprezintă latura politică a stăpânirii, iar Prostituata, latura sa religioasă.

 

Ioan constată cu uimire că Femeia era îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Hristos.Unii comentatori iau această expresie numai  în accepțiunea că Femeia a chinuit și a omorât pe oamenii temători de Dumnezeu, care nu se lăsau duși de potopul desfrâului. Însă această semnificație figurată a expresiei o completez cu semnificația sa proprie. Curva cea mare își găsea și își găsește și actual plăcerea în vampirism. În unele organizații secrete făcând parte din trupul Prostituatei, cum este și francmasoneria , cei ce ating cele mai înalte grade de formare cunsumă regulat sânge omenesc. Și aceasta în ciuda faptului că Dumnezeu, prin Moise, a interzis ca sângele animalelor sacrificate să fie folosit ca aliment.(Genesa 9:4)Totodată a interzis și vărsarea sângelui omenesc.(Genesa 9:5)Însă rebelii fac totul contrar poruncilor divine. De aici se pot recunoaște.

 

Actele de rebeliune uimesc cu groază pe cei pioși. Deoarece Ioan se mira de faptul că Prostituata era îmbătată de sângele sfinților din vechime și de sângele ucenicilor lui Hristos, îngerul se hotărâ să-i explice taina Femeii și a Fiarei care o poartă.

 

Fiind duh rătăcitor care se întrupează din când în când, Fiara  apare și dispare în lumea noastră materială. Această idee, Ioan o exprimă în felul următor:”Fiara pe care ai văzut-o, era și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să se ducă la pierzare.”Fiara în calitatea sa de căpetenie satanică poate anima o împărăție întreagă pe pământ, dar se poate întrupa în același timp într-un anumit împărat. Să ne gândim numai la împăratul roman Nero, la führerul  german Hitler, la  Stalin și la sistemul închiziționar  al papalității de la Roma ce exterminase în masă  pe așa numiții ”eretici”. De fapt atunci, papa depășea ca autoritate orice împărat din Europa și-i umplea  pe toți  de groază. Așa lucrează duhul  de teroare al Fiarei care în vremurile din urmă se va întrupa în Anticrist.

 

Reapariția în vremea necazului celui mare  a acestui sistem oprimant  al papalității va umple cu mirare pe locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului. Însă cei care își au numele scris de la întemeierea lumii în cartea vieții nu se vor mira de apariția lui Anticrist și a sistemului său de opresiune.  Este trist însă faptul că mulți cercetători ai Bibliei nu cred că Dumnezeu a întocmit  lista celor mântuiți de păcat și de moarte,mai  înainte de întemeierea lumii.

 

A doua parte a textului nostru de comentat începe așa: ”Aici este mintea plină de înțelepciune”. Avem nevoie de minte și de înțelepciune ca să  distingem ce semnificație au cele șapte capete ale fiarei și cele zece coarne ale ei.

 

Îngerul explică lui Ioan că cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia.(Și orașul Roma este așezată pe șapte coline) Ele sunt totodată șapte  împărați dintre care cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă și, când va veni, va rămânea puțină vreme. ”Și Fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al optelea împărat : este din numărul celor șapte, și merge la pierzare.” Aici avem a face cu un limbaj  ermetic  închis. Fiara face parte dintr-o pleiadă de șapte împărați dintre care cinci au căzut, curmânndu-li-se  viața. Al șaselea își exercită funcția, iar al șaptelea,care este însăși  Fiarea, rămână puțină vreme, ca să dispară și apoi să reapară ca al optelea împărat, detașat de cei șapte, și  sortit pieirii. Acest joc  este din partea Fiarei  o diversiune  care servește la umbrirea identității sale în fața lumii. Însă ea nu înșală decât pe cei ce n-au numele scris în cartea vieții Mielului.

 

Cele zece coarne sunt zece împărați de altă obârșie decăt cei șapte discutați anterior. Ei n-au primit încă împărăția, dar o vor primi timp de un ceas împreună cu Fiara. Deci acest ceas profetic reprezintă a doua perioadă de domnie a Fiarei, ca al optelea împărat, înfruntându-se cu Hristos la Meghido. (Apocalipsa :19:19,20; Ezechiel 38:18-23)

 

Cei zece împărați, reprezentați prin coarne, domnesc  împreună cu Fiara, având un singur gând:să dea  acesteia  puterea și stăpânirea lor. Ei realizează astfel o unitate quasi-perfectă în vederea războiului cu Mielul. Însă Mielul îi va birui cu sabia gurii sale,  și aleșii însoțind pe Miel  îi vor birui deasemenea.

 

Îngerul arată și o altă fațetă a Prostituatei, zugrăvind o femeie ce șade pe ape mari.Apoi ne dă și o explicație:”Apele pe care le-ai văzut, pe care șade Curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”Din această exprimare putem deduce că Prostituata își extinde influența asupra tuturor popoarelor,își crează fiice  în mijlocul tuturor națiunilor și triburilor. Nicio comunitate umană nu scapă de putrăziciunea ei.

 

Încă înainte de Armaghedon, când cei zece împărați și însăși Fiara vor fi nimiciți de Hristos și de suita Lui, acești împărați și Fiara(Anticristul) se vor umple de ură față de Curva cea mare și o vor pustii, carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Aceasta va fi deci soarta bisericii universale, inființată de papalitate în spiritul globalizării ce se impune tot mai mult  la ora actuală. Acum se pune întrebarea : Din ce pricină  cei zece și Fiara se întorc împotriva Curvei ca s-o nimicească? Răspunsul ni-l dă chiar îngerul:”Dumnezeu le-a pus în inimă să-l aducă la îndeplinire planul Lui.” Iată un aspect important al atotputerniciei divine. Ceatorul își pune propria sa intenție în inima creaturilor. Nu numai oamenii, ci chiar și îngerii decăzuți în frunte cu Satan sunt niște creaturi. Ei își au viața, mișcarea și ființa în Creator.(Fapte 17:28)Intenția de a nimici Curva cea mare, Dumnezeu a plantat-o în inima celor zece și în inima Fiarei. Însă, lucru uimitor, Dumnezeu poate determina chiar și pe vrăjmașii noștri să ne facă un bine, dacă căile noastre sunt plăcute Lui.(Prov.16:7)

 

În contrast cu Prostituata cea mare, Cuvântul Domnului ne vorbește  despre  și Mireasa Mielului, ferită de idolatrie și de spurcăciunile  adiecente. (Apoc.19:7,8)Hristos își va răpi Mireasa înainte de Marele Necaz al lui Iacov. ( Apoc.3:10; 1Tess.4:14-18) Adresându-se Bisericii din Corint, Pavel scrie următoarele cuvinte:”Căci sunt  gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”(Tes.11:2) Da, Biserica lui Hristos este curată de idolatrie și de orice întinăciune a cărnii și  a duhului. Însă noțiunea de ”Casa lui Dumnezeu”  nu cuprinde numai Mireasa, ci și pe nunțași, care pot aparține Legii sau Harului, însă ceea ce îi leagă este credința în învierea morților.(Romani 4:16,17)Nu toți creștinii se învrednicesc să facă parte din Mireasă, însă mulți dintre ei vor avea harul să facă parte din alaiul de nuntă, potrivit principiului :” mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.(Matei 20:16)

 

Este potrivit să încheiem prezenta medițatie cu o sentință:”Dar Hristos este credincios ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu. Și Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm.”(Evrei 3:6)

https://www.resursecrestine.ro/studii/154363/curva-cea-mare-sezand-pe-o-fiara-stracojie

 

 

Sighișoara, Szekely Carol

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

LA MASSONERIA DEL TERZO MILLENNIO; Lumea este condusă din umbră de șeful Papei ? Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” ! Noua ordine mondială şi noua religie satanică New Age; Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate… ADN-ul din organismele modificate genetic se infiltrează în sângele gazdei; Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra ! Vaccinurile ne transformă în mutant; Rockefeller si inceputul otravirii noastre; Lumea(Komunisto-kretinoida) lui Putin; CINE AU FOST ADEVĂRAŢII VINOVAŢI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL; Comunism, capitalism sau ALTCEVA? VI-

O facem de oaie ca popor mioritic sau zburăm cu vulturii? Stapanii din umbra, de Daniel Estulin… Clubul Bilderberg. Stapanii lumii, de Cristina Martin; Polemica despre pasapoartele biometrice si 666, asa numitul numar al Fiarei; DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa; Joaca de-a (in)justutia… Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul Tel Drum – Liviu Dragnea; ÎNTREBAREA ZILEI: CINE SUNT ”CRETINII”, ”IDIOȚII”, ”ANALFABEȚII” ȘI ”TICĂLOȘII” LUI DÎNCU? Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze… Și ei sunt oamenii lui Putin? Pentru ca Adrian Nastase si tot neamul lui a creat burghezia komunista prin privati-hotie,c-am tarziu-o primeste in barba de la…Claudiu Năsui: „Desființăm sinecurile administratorilor speciali pentru privatizare din companiile de stat”; Kriminalul Iliescu a negociat cu Gorbaciov vanzarea Romaniei si a Moldovei;

Iliescu,prin ghearele sale-Nastase,Vacaroiu si alti iscarioteni,inclusiv  prin forfecarea preturilor  si exploziz dobanzilor falite au distrus tara… 1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic; Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească; Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989; Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie; Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989; Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara; Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu; Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”; „Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume; Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.” Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime” ;  PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC… Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V); ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru… Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă…

 

 

//////////////////////////

 

Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă

 

 

Republica noastră bananieră ar trebui să breveteze câteva brand-uri clare, mai ceva decât faimosul Dracula. Începând cu 1989, am avut aşa: ‘Terorism fără terorişti’, ‘Corupţie fără corupţi’, ‘Capitalism instaurat de foşti comunişti’, ‘Securitate fără securişti’. Pe lângă acestea, mai avem şi ‘Revoluţionari fără revoluţie’. Este de râsul curcilor cum au apărut revoluţionari în zone ale României unde ‘boborul’ se pliase pe dictatura comunistă şi hiberna liniştit. Dacă ‘aleşii poporului’ ar avea o minimă moralitate, legile privind ‘revoluţionarii’ României erau de mult restrânse la cei care le merită cu adevărat, nu la impostorii ce-au făcut revoluţie ieşind după fuga dictatorului, atunci când situaţia era cât se poate de clară. Atunci când cer bani şi favoruri, revoluţionarii-fantomă nu trebuie să uite că acei bani sunt luaţi de la ‘fraierii’ care muncesc din greu în România, iar aceştia merită drumuri bune, un sistem medical performat etc., nu o armată de revoluţionari care parazitează bugetul public. Iată mai jos un material din ‘Academia Caţavencu’ în care este analizată problema ‘revoluţionarilor fără revoluţie’.

 

Posesorii de carnet de ‘luptător remarcat în cadrul revoluţiei din decembrie 1989’ beneficiază de o pensie reparatorie de 1,1 salarii medii pe economie, dacă au venituri sub salariul mediu brut pe economie (conform Legii 431/2004). Nu mai puţin de 17.000 de persoane deţin un astfel de carnet şi alte mii aşteaptă să primească certificate de revoluţionar. Majoritatea acestora urmează să încaseze, retroactiv, pensia reparatorie calculată începând cu intrarea în vigoare a legii. În total, e vorba de aproximativ 400 de miliaone de euro (situaţia este din 2010 – n.m.), care vor zbura din buget spre conturile revoluţionarilor. Cu toate că cea mai mare parte dintre aceştia au certificate emise la normă.

 

Singura soluţie, înc-o retribuţie

 

În cazul în care mai există persoane care se îndoiesc de faptul că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie, le transmitem tradiţionalul ‘ciocu’ mic’. Pentru că, din bugetul de stat, o întreagă armată de revoluţionari primeşte bani – o pensie reparatorie plătită lunar, în valoare de 1,1 salarii medii pe economie. Asta pe lângă celelalte beneficii, cum ar fi terenuri gratuite, transport public gratuit, reduceri de taxe şi impozite ori vacanţe şi tratamente, tot gratuite. Povestea acestei armate de revoluţionari începe între anii 1990 şi 1992, când, ca urmare a înfiinţării Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), trei mii de persoane primesc acte prin care li se atestă calitatea de luptător pentru victoria revoluţiei. Tot atunci se stabilesc şi primele drepturi de care beneficiază acestea – reduceri de taxe şi împroprietăriri cu terenuri. Atunci iau fiinţă şi asociaţiile de revoluţionari, 12 înfiinţate în 1990 şi alte 24 în următorii doi ani. După ce, timp de patru ani, eliberarea de certificate de revoluţionar a fost sistată, în 1996 se ia decizia acordării de certificate revoluţionarilor din Sibiu. Şi asta pentru simplul motiv că nimeni din judeţ nu beneficiase de vreo recunoaştere a acestei calităţi. Această decizie s-a dovedit a fi un precedent ce a condus la eliberarea a peste 7.000 de astfel de certificate în toată ţara, multe dintre ele fiind iniţial certificate de ‘participant’, transformate ulterior în certificate de ‘luptător’.

 

Campaniile electorale au născut noi revoluţionari

 

După ce, în ’92 şi ’96, în pragul campaniilor electorale, au fost eliberate ceva mai bine de 10.000 de certificate de revoluţionar, în anul de graţie 2000, la mai bine de zece ani de la evenimentele din ’89, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor întocmeşte o listă cu nu mai puţin de 17.000 de noi revoluţionari. Pe care o trimite Administraţiei Prezidenţiale pentru a fi publicată în decret prezidenţial, cu toate că numai 7.000 dintre revoluţionari primiseră avizul Comisiei Parlamentare (cerut de lege). După ce, în primă fază, se cere o verificare a listei, ea este, totuşi, publicată, în urma presiunilor SSPR, dar şi ale campaniei electorale ce bătea la uşă. Şi iată cum, după un deceniu, numărul total al revoluţionarilor trece brusc de 27.000. În plus, decretul prezidenţial semnat în 2000 este urmat de o serie de erate transmise de SSPR către ‘Monitorul Oficial’, prin care sunt modificate sau adăugate noi nume listei de revoluţionari. În 2004, alt an electoral, apare Legea 341. Al cărei scop este să separe falşii revoluţionari de cei adevăraţi. Conform legii, urmau să fie preschimbate toate certificatele de revoluţionar, iar prin acest proces urmau să fie acceptate doar certificatele obţinute până în 1997. Timp de patru ani s-au verificat dosare. Aşa s-a ajuns la un total de aproape 11.000 de dosare validate, alte peste 5.000 fiind reţinute spre verificare. În anul 2009, încă un an electoral, au trecut de SSPR alte 6.000 de dosare, în aşteptare fiind încă peste 7.000. Cu alte cuvinte, noua lege mai degrabă a validat armate de fantome ale revoluţiei: din cele aproximativ 10.000 de dosare, eliberate până în 1997, ne-am trezit în anul 2010 cu 17.000 de dosare. Plus încă nişte mii care aşteaptă verdictul.

 

Unde-i lege, nu-i tocmeală, da’ e loc de interpretare

 

Cum s-a ajuns în situaţia asta? Păi, destul de simplu: prin interpretarea greşită a legii. În primul rând, pentru că este mai mult decât evident că nu s-a respectat anul eliberării certificatelor în momentul preschimbării, de unde şi un număr mai mare acum decât cel din 1997. Mai apoi, cele peste 6.000 de certificate eliberate în 2009, conform raportului prezentat de senatorul liberal Raymond Luca, preşedintele Comisiei pentru revoluţionari din Parlament, nu poartă semnatura secretarului de stat din fruntea SSPR (cum ar trebui, conform legii), postul fiind de multă vreme vacant, iar instituţia condusă de un secretar general. Mai apoi, validarea finală a acestor certificate ar trebui făcută prin decret prezidenţial. Or, Traian Băsescu nu a emis un astfel de decret. Iar Ion Iliescu, în finalul mandatului din 2004, a emis un decret ce cuprindea doar în jur de 1.500 de revoluţionari. Şi uite aşa, în 2010 plătim retroactiv sute de milioane sub formă de pensii reparatorii pentru o sumedenie de revoluţionari făcuţi la normă şi fără respectarea legilor.

 

Cum se duc 400 de milioane de euro pe revoluţionari

 

În acest moment (2010 – n.m.), fiecare revoluţionar dintre cei 17.000 cu certificate preschimbate primeşte lunar 1.800 lei dacă are un venit lunar sub cel mediu pe economie. Cum revoluţionarul aflat în situaţia de mai sus are de primit, de fapt, 1.800 de lei lunar retroactiv pe ultimii cinci ani (de la data la care a fost promulgată legea care prevede acordarea acestei sume), suma totală e mult mai mare. Practic, dacă fiecare dintre cei 17.000 de revoluţionari ar avea venitul lunar sub salariul mediu pe economie, bugetul ar trebui să plătească, retroactiv, aproape 450 de milioane de euro. Conform surselor noastre însă, numai 90% din cei 17.000 de revoluţionari cu certificate preschimbate au acest drept, astfel că suma care ar trebui plătită acestora este de cam 400 de milioane de euro.

 

Puţini au fost, mulţi au rămas

 

Prin 2004, existau 26 – 27 de mii de revoluţionari. Cam mult, s-au gândit nişte băieţi de la SSPR şi din Parlament, în frunte cu Emilian Cutean, fostul deputat şi secretar de stat pe probleme de revoluţionari. Astfel, a apărut o nouă lege, 341/2004, care îşi propunea să facă puţină curăţenie în rândul miilor de revoluţionari. Mai ales că cea mai mare parte deveniseră revoluţionari la mai bine de zece ani de la revoluţie, când s-au prins că e bine să beneficiezi de toate avantajele oferite de acest statut. Astfel, după ce ani de zile s-au tot eliberat certificate, s-a decis că acestea trebuie preschimbate, iar preschimbarea să se facă, pentru fiecare caz în parte, în baza unor dovezi irefutabile. În plus, noua lege prevedea preschimbarea certificatelor de revoluţionar obţinute până în 1997. Adică să rămână cu carnet doar revoluţionarii adevăraţi, iar aceştia să primească, în plus faţă de beneficiile precedente, şi o pensie reparatorie de 1,1 salarii medii pe economie. Numai că tentaţia acestor bani, previzibil, a făcut ca numărul revoluţionarilor să crească.

 

Ce înseamnă, de fapt, ‘revoluţionar’

 

Oficial, participarea la revoluţia din decembrie 1989 este statuată prin mai multe titluri: ‘Erou martir’ – titlu acordat celor decedaţi în 1989 sau care au decedat ca urmare a participării la evenimentele din decembrie 1989; ‘Luptător pentru victoria revoluţiei’ – titlu cu trei categorii: ‘Luptător rănit’, ‘Luptător reţinut’ şi ‘Luptător remarcat’; ‘Participant la victoria revoluţiei’ – titlu onorifc. Primele două categorii beneficiază, conform legii, de mai multe drepturi, începând cu gratuităţi şi scutiri de taxe, până la terenuri şi acea pensie reparatorie. Normal şi deloc firesc, cea mai mai mare parte a revoluţionarilor fac parte din categoria luptătorilor remarcaţi şi, în consecinţă, beneficiază de drepturile materiale. Cu toate că mare parte dintre certificatele de luptător, preschimbate, au fost cândva simple certificate de participant, onorifice, fiind deja celebru modul în care, în perioada în care Bebe Ivanovici se ocupa de destinele SSPR, certificatele se eliberau pe bandă rulantă. În plus, titlul de ‘Luptător remarcat’ nu presupune o simplă participare la evenimentele din decembrie 1989. Ci asumarea conştientă a unor riscuri ce l-ar fi transormat pe respectivul luptător, în cazul în care revoluţia ar fi eşuat, în viitoarea victimă a regimului comunist. Cei mai mulţi posesori de astfel de carnete, însă, nu au demonstrate, cu dovezi, asumarea acestor riscuri. (Alexandru Cristorian)

 

Citeste si articolele:

 

Cum au fost avansaţi criminalii din 1989

Cum a vândut gaşca lui IliciKGB România ruşilor în 1989

Numărul doi din Republica România este un fals revoluţionar

Ţărăniştii români sunt incompatibili cu Republica Securistică România

Din bolşevismele lui IliciKGB: Monumentul Revoluţiei Române

Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru a vă prinde urgiile Apocaliptice în „Corabia Cristică” – umpluţi cu Plinătatea Lui, pentru veşnicie! Fiindcă balaurul este acela care crează boli, crize, anticrize, războaie, dar tot el le „rezolvă „ pe toate; ” Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înălţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu… Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase… şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes.2)

 

 

 

http://informatii-agrorurale.ro/aproape-totul-despre-finantare-accesare-fara-a-spune-ca-fondurile-europene-sunt-o-capcana-pentru-a-ne-avea-la-mina-prin-globalizarefara-a-va-spune-ca-din-aceste-accesari-cistiga-bancherii-si-fur/

 

////////////////////////////////////////////

Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V)

 

Posted by justitiarul  

 

 

 

                          – discuție cu profesorul universitar Corvin Lupu –

 

 

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor reluăm discuția despre cartea scrisă de Aurel Rogojan, cuprinzând amintirile generalului Iulian Vlad.

 

Corvin Lupu: Haideți să spunem, cu riscul că ne repetăm, că este vorba despre o carte scrisă de generalul Aurel Rogojan, care cuprinde unele afirmații memorialistice ale generalului Iulian Vlad, la care se adaugă idei puse de Rogojan în seama răposatului general și texte pe care Rogojan și le asumă.

 

M.A.M.: Între aceste texte pe care le semnează Aurel Rogojan, respectiv în cel intitulat pompos „Un destin istoric între judecățile istoriei” sunt și câteva referiri la orașul nostru, Sibiu. Cum vi s-au părut?

 

C.L.: Practic, în acest articol, Rogojan spune că Vlad ar fi fost preocupat de situația creată prin ocuparea sediului Securității din Sibiu și, ulterior, de lipsa legăturii sale cu șeful Securității din Sibiu. Doar atât spune Rogojan.

 

În schimb, noi știm mult mai multe. Comandanții și cadrele Securității din Sibiu nu aveau voie să permită demonstranților revoltați, sau cum doriți să le spunem, să ocupe acea unitate militară. Militarii M.Ap.N. au intrat în clădire după mulțimea din stradă, pentru a ridica ofițerii care s-au ascuns pe la subsoluri, la centrala termică și a-i duce la sediul U.M. 01512. Când o unitate militară este atacată, ea trebuie să fie apărată cu prețul vieții militarilor, până la ultimul om. Astea sunt regulile milităriei în toată lumea. Nu era vorba de locuințe personale pe care le abandonezi când vrei tu. Era o unitate militară. La Sibiu, au fost alte „reguli”. Unitatea a fost abandonată în mod laș, începând cu inspectorul șef Rotariu, care s-a refugiat peste drum, la sediul U.M. 01512, luând cu el și pe șeful Securității și pe șeful Miliției județene, după ce, anterior, își dusese acolo mașina la adăpost. Mașinile pălmașilor au ars ca niște torțe, aprinse de bețivii care au atacat sediile M.I. În apropierea sediilor M.I. a fost adus un camion cu băuturi alcoolice care a fost abandonat acolo. Minunații noștri anchetatori ai evenimentelor nu au clarificat al cui a fost camionul, cine l-a adus în apropierea grupurilor de incendiatori turbulenți, ulterior transformați în „revoluționari”, în „eroi” cu merite deosebite… Ce joc grotesc… le-au adus băutură ca să se îmbete și mai tare, să prindă curaj și să iasă „revoluția” bine. La sediile M.I. se aflau și 72 de luptători de la Trupele de Securitate, conduși de un locotenent, unul Moldovan. Aceștia, la ordin, în loc să apere unitatea militară, s-au ascuns în garajele inspectoratului, împreună cu câinii cu care fuseseră trimiși acolo. Eu am relatat cum au decurs aceste evenimente, la Televiziunea Română „Liberă”, după evenimente. Am spus adevărul, dar s-au supărat rău de tot cadrele din M.Ap.N., care atunci ar fi dorit ca eu să spun o minciună: anume că securiștii i-ar fi omorât pe morții din stradă. Eu am spus adevărul, respectiv că securiștii n-au omorât pe nimeni, fără să menționez atunci o completare strict necesară, imposibil de scos la lumină în 1990. Mă refer la faptul că Securitatea nu a reprimat pe nimeni, pentru că ea trădase și încuraja revolta populară în spatele căreia se dădea lovitura de stat și se crea diversiunea bulversatoare care să-i facă pe români să nu mai înțeleagă nimic și să creadă „pe cuvânt” minciunile care li se spuneau.

 

Rogojan spune că Vlad ar fi dat ordine ca securiștii să ceară ajutor de la forțele M.Ap.N. Nici asta n-a fost în regulă. Ei trebuiau să ceară ajutor de la M.Ap.N. dacă nu făceau față atacurilor din exterior, or cadrele de securitate s-au ascuns la subsol, iar luptătorii de la Trupele de Securitate s-au ascuns în garajele inspectoratului. Halal Securitate! Singurii ofițeri de securitate care au încercat să apere sediul Securității de mulțimea care voia să pătrundă în clădire au fost lt. col. Cârneci, maior Sabău și maior Botărel. Ei au executat foc de pistol mitralieră de la ferestrele etajului I, din spatele clădirii Securității, exact în dreptul ferestrei locuinței mele, de unde priveam eu evenimentele. Când au tras în aer, nu s-a întâmplat mare lucru, cel puțin jumătate din mulțimea care intrase în curtea Securității și-a continuat înaintarea spre ușile de acces în clădire. Atunci Botărel a tras o rafală de ceva mai puțin de jumătate de încărcător în pavajul de beton din curtea unității. Șuieratul și zgomotul gloanțelor care loveau pavajul de beton i-a speriat pe atacatori, care au luat-o la fugă, ca potârnichile, în timp ce ofițerii trăgeau pe deasupra capetelor lor.

 

În orice caz, au fost frământări în interiorul clădirii. Părerile au fost diferite. La un moment dat, pe acoperișul de deasupra ușii de acces la Serviciul Pașapoarte, un locotenent pe nume Haras a postat un trepied cu o pușcă mitralieră Kalasnikov, pentru a proteja intrarea prin acel loc. Nu era nimeni în curțile Inspectoratului M.I., semn că ei se așteptau ca mulțimea să ajungă în curte. Mi-am dat seama că ei știau că militarii de la Trupele de Securitate stau acolo de decor și vor permite mulțimii să intre în curte și în clădire. Dacă militarii de la trupe, repet, 72 la număr, ar fi acționat, nu intra nici musca în curți și în clădiri. După aproximativ 30 de minute, Haras a revenit pe acoperișul respectiv și a ridicat trepiedul și pușca mitralieră. Cineva nu l-a lăsat să apere intrarea. Era efectul ordinului trădător, chiar criminal, al generalului Vlad ca să nu se apere sediile, cum am spus, „să iasă revoluția bine”.

 

M.A.M.: Au fost morți acolo?

 

C.L.: Nu, nu au fost morți în acel loc. A fost o femeie moartă, undeva aproape de clădirea administrativă a inspectoratului, dar nu putea fi împușcată de la acele ferestre, de către cei trei ofițeri menționați. Era după colț, cum ar veni. N-au fost morți dar acești trei ofițeri și-au salvat colegii care erau în interiorul clădirii pe culoare și în birouri. Dacă mulțimea intra atunci în clădire, ofițerii și-ar fi apărat viețile și ar fi fost un carnagiu cumplit. Atacatorii nu aveau arme. Nimeni nu se lăsa omorât de atacatorii sediilor, persoane de la periferia societății. Vă dați seama de calitatea umană a atacatorilor. Pentru a ataca sediul poliției și securității unei țări, trebuie or să ai o doză mare de nebunie, or să fii beat, or să fii inconștient, or să fii infractor, or criminal. Cred că atacatorii erau din toate aceste categorii. Pe lângă aceste categorii, erau și mulți copii, majoritatea colorați. De fapt, erau mulți colorați și printre atacatorii adulți.

 

După evenimente, cei trei ofițeri au fost judecați, condamnați și băgați la închisoare. Au luat 19 ani pentru că și-au făcut datoria și asta doar parțial. O mizerie de Justiție! Ce să mai vorbim că unii dintre colegii de serviciu ai celor trei au aruncat anatema asupra lor și îi învinuiau. Altă mizerie! La procesul de revizuire a sentinței, după vreo 2-3 ani, nici nu mai țin minte câți au fost, am fost citat ca martor în proces și am spus adevărul, apăsat. Colegilor securiști ai învinuiților le-a fost teamă să-i apere fără rezerve și au vorbit șters, neutru, cu o teamă nedemnă de calitatea de ofițer al țării pe care trebuie să se bazeze un popor în momente grele. În fine, au fost puși în libertate, chiar la acel ultim termen. Cârneci și Sabău au murit, iar Botărel, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, a rămas fidel cauzei moarte a trădătorilor din fruntea Securității, respectiv teoriei că „generalul Vlad nu a trădat”. Este șansa lor de a-și apăra onorabilitatea, care, privitor la acele evenimente, nu există. Această linie de conduită îi trage pe toți cei în cauză într-un hău al istoriei…

 

Cum spun, generalul Vlad trebuia să ordone tuturor inspectoratelor din țară să-și apere sediile, așa cum a făcut generalul Nuță, șeful Miliției Române și doi dintre adjuncții săi, care au cerut apărarea sediilor prin folosirea armamentului, dar generalul Vlad, le-a contramandat ordinele, ceea ce a avut urmări grave. Pentru această abandonare a sediilor în mâinile atacatorilor necunoscuți, generalul Vlad ar fi trebuit trimis în fața Curții Marțiale pentru înaltă trădare și împușcat. Nu uitați că România era în stare de necesitate ordonată de comandantul suprem al țării. Faptul că trădătorii de lângă Ceaușescu, inclusiv Silviu Curticeanu, nu au publicat decretarea stării de necesitate în Monitorul Oficial, nu are nici o relevanță pentru că ordinul militar al comandantului suprem, transmis și ajuns la toți factorii militari este suficient din punct de vedere juridic. Aberațiile lui Alex Stoenescu, de meserie subinginer metalurg, un alt fel de al doilea Rogojan, fost informator dovedit al Securității, cu sentință definitivă de făptuitor de poliție politică, potrivit cărora ordinele lui Ceaușescu ar fi fost ilegale, nu au relevanță istorică și juridică.

 

Privitor la imposibilitatea lui Iulian Vlad de a-l contacta pe șeful Securității din Sibiu, la care se referă Rogojan în carte, este știut că el era arestat din ordinul comandantului Aurel Dragomir. Dar Vlad știa acest lucru. Știa tot ce s-a făcut la Sibiu și a fost încântat de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu! Ia uitați, domnule director Marinescu, ce îi spunea generalul Vlad comandantului lui Dragomir, după împușcarea Ceaușeștilor. Vă dau citatul pe care l-am publicat și citat în cartea mea Trădarea Securității în decembrie 1989. „Domnule Dragomir, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut la Sibiu. Vă îmbrățișez cu căldură. Vă rog să aveți grijă, că vorbesc în numele domnului ministru Militaru. Securitatea trebuie să lucreze în continuare. Sunt probleme grele. Ungurii vor Ardealul. Sunt și alte probleme.”

 

Nu trebuie să confundăm dorința multor români ca regimul ceaușist să cadă, cu modul în care s-au comportat factorii militari responsabili de apărarea țării, într-un moment când ea era agresată din interior și din exterior.

 

Deci, domnule director, tot ceea ce s-a întâmplat la Sibiu a fost apreciat la superlativ de generalul Vlad. Crimele, jafurile, uriașele distrugeri materiale, jafurile din întreprinderi din acele zile, sabotajele, distrugerile clădirilor, incendierile, toate au fost pe placul generalului Vlad. Este și aceasta o dovadă a complicităților trădătoare din decembrie 1989. De aceea a și fost ocrotit generalul Vlad de noul regim, familia lui a ajuns să aibă o situație materială deosebit de bună, fiul său, Adrian, lucrează în Corpul de Control al prim-ministrului României, Mihai Tudose etc. Generalul Vlad a fost primit cu respect maxim la sediul S.R.I., de mai mulți directori, de președintele Băsescu etc. În toate colectivele avea oameni care fuseseră colaboratori ai Securității, unii chiar cadre ale ei.

 

M.A.M.: Vlad este atacat de unii revoluționari pentru că Securitatea ar fi folosit armament împotriva manifestanților. Privitor la acest aspect, există multe confuzii.

 

Este C.L.: Există confuzii și datorită faptului că Armata și Miliția, la ordinele generalilor Milea și Nuță, au încercat să restabilească ordinea publică și să suplinească neimplicarea Trupelor de Securitate, inclusiv folosind armele de foc. Armata, care a respectat ordinele date de Ceaușescu și de Milea, la Timișoara până în 20 decembrie și la București, până în 22 decembrie, orele 8.30, a încercat să arunce vinovăția pentru crimele din timpul cât a condus Ceaușescu pe Securitate, iar pentru crimele și morții de după arestarea lui Ceaușescu pe teroriștii nevăzuți și pe securiști, iar, după un timp, teroriștii au fost identificați în bloc cu securiștii.

 

În acest fel, Securitatea a ajuns „să piară pe limba ei”, respectiv pe limba trădării. Conspiratorii au iubit trădarea Securității și s-au folosit de ea pentru a lua puterea, dar i-au urât pe trădători și i-au neutralizat, pe unii, ducându-i în închisori, pe alții, consemnându-i în unități. Iliescu & Co știa că așa cum l-au trădat pe Ceaușescu, le va veni și lor rândul să fie trădați, pentru că Securitatea dorea puterea pe care Iliescu & Co o voiau ei. Și astăzi, domnule director, este o luptă mare între politicieni și serviciile secrete. Fostul consilier prezidențial pentru Securitate Națională, Iulian Fota, a declarat la televiziune, în februarie 2017, că presiunea străzii se datorește „războiului dintre S.R.I. și P.S.D.” Și alții spun același lucru. De curând, Cozmin Gușă, portavoce a unor segmente ale serviciilor secrete, spunea că provocarea profesională a directorului S.R.I. pentru anul 2018 este contracararea acțiunilor președintelui Camerei Deputaților și a președintelui Senatului. Deci, nimic nou sub soare, domnule director.

 

M.A.M.: Iar cei din stradă nu simt că ei sunt folosiți în slujba securității?

 

C.L.: Cei din stradă sunt demni de milă. Mulți au creierele spălate, sunt manipulați, ascultă de unii și de alții, sunt dirijați de pe Facebook unde serviciile secrete au milioane de conturi false și fac ce vor cu ei. După destituirea/„demisia” generalului Florian Coldea, a ieșit la lumină că numai în ianuarie 2017 au fost postate 800.000 de conturi false ale unui serviciu secret pe Facebook.

 

Dar să revenim la istorie. S-a ajuns în această situație, pentru că nu s-a făcut munca preventivă de securitate și nu s-a acționat în faza inițială a evenimentelor, atunci când trebuiau  neutralizați primii 10-12 manifestanți din fața casei lui Tökes, care s-au înmulțit în decurs de mai multe ore la 50-60, apoi la peste 100, incluzând și provocatorii. De fapt, a fost și un moment anterior provocărilor de la casa lui Tökes, informator dovedit al Securității. Mă refer la pătrunderea și rămânerea în țară a zeci de mii de agenți ai unor servicii secrete străine, care trebuiau neutralizați și expulzați în regim de urgență. Atunci trebuia acționat preventiv, dacă nu trăda generalul Vlad.

 

După evenimente, au ieșit la lumină și proiectele de desprindere a Transilvaniei de România, care nu au fost povești. Sunt probe solide privitoare la acel proiect. Cu atât mai gravă mi se pare trădarea lui Vlad, când el știa că o comite pe fondul unor factori mari de risc pentru securitatea națională.

 

Eu vorbesc după legi și după firescul activității militar-informative, după cum trebuie făcut dacă vrei să-ți aperi țara. Era o intervenție străină împotriva României. Asta a fost. Restul chestiunilor/discuțiilor, că multora nu le plăcea regimul, inclusiv mie, astea sunt detalii. Eu nu „țin cu ursul”, domnule director, pentru că cei care mă cunosc știu că nu am nici un motiv să „țin cu ursul”, adică cu regimul ceaușist, din contră. Dar n-am să vorbesc despre mine. Eu analizez din punct de vedere istoric, militar și juridic. În aceste analize nu se judecă istoria după părerea indivizilor, după sentimentalisme, după opțiuni politice personale sau de grup. Încercăm să le facem după știință și cât mai obiectiv posibil. Știm de la psihologi și sociologi că obiectivitate absolută nu există, dar încercăm să ridicăm ștacheta neutralității în judecată. Încerc să mă închipui pe mine însumi ca fiind îmbrăcat în robă de judecător care vreau să fiu cât mai obiectiv cu cei pe care-i judec. Îmi propun mereu să fiu un arbitru imparțial.

 

M.A.M.: Rogojan mai spune ceva despre preocupările și nemulțumirile generalului Vlad privitoare la activitatea U.S.L.A. de clarificare a diversiunii teroriste. Rogojan afirmă că unitatea, respectiv comandanții ei, în primul rând colonelul Ardeleanu, ar fi răspuns greu la ordinele generalului Vlad de căutare a teroriștilor, în ultimele zile ale lunii decembrie 1989. Cum vi se par acele rânduri scrise de Rogojan?

 

C.L.: Este real că au fost mari probleme la U.S.L.A. în timpul evenimentelor și ulterior acestora. Vlad dăduse ordin ca U.S.L.A. să rămână în unitate și să nu se implice în acțiunea de restabilire a ordinii publice. Dar, în seara de 21 decembrie, după numirea generalului Milea în calitate de comandant unic, deci șef direct al generalului Vlad, șeful de stat major al U.S.L.A., maiorul Gheorghe Trosca, a trecut la executarea ordinelor de restabilire a ordinii publice date de Milea. El a luat o serie de luptători din unitate și s-a deplasat în zona Intercontinental-Sala Dales-Restaurant „Pescărușul”, unde se organizase baricada demonstranților și a acționat pentru lichidarea revoltei de acolo. Vlad s-a dus personal la forțele de ordine de acolo să le ceară să nu-și facă datoria. Le-a interzis să folosească armamentul, deși situațiile o impuneau. La fața locului, s-a deplasat și Milea, care a văzut că forțele M.I. sabotează restabilirea ordinii publice și îi împiedică pe militarii M.Ap.N. să o facă, în sensul că în dispozitivele de ordine publică în față se aflau militari din Trupele de Securitate și de la Școala de Ofițeri a M.I., iar militarii de la M.Ap.N erau în spatele acestora. Milea avea stația bruiată și, pentru a chema tancurile care au trecut prin baricadă, a folosit un telefon public de lângă Sala Dales! Trosca și luptătorii săi și-au făcut datoria.

 

În ciuda sabotajului generalului Vlad, militarii din Armată și Miliție au restabilit ordinea publică. 50  de demonstranți au fost uciși, sute dintre ei răniți, iar ceilalți arestați sau au fugit pe unde au putut. Apoi, oamenii maiorului Trosca din Timișoara și din Arad l-au ajutat pe generalul Nuță în îndeplinirea unor misiuni și în tentativa lui de a scăpa cu viață de vânătoarea la care era supus de Securitate, pentru a fi prins și neutralizat. Toate acestea au adunat bile negre în contul U.S.L.A. Apoi, moartea lui Trosca, chemat la locul crimei de către Ardeleanu, a creat probleme în unitate. Cei peste o mie de oameni erau revoltați de ceea ce s-a întâmplat și au simțit că trădarea venea de la vârful instituției. Ardeleanu a încercat să-și salveze onoarea și l-a criticat pe generalul Vlad, învinuindu-l de modul în care a decis cursul evenimentelor. E sigur că Vlad a auzit.  Apoi, mărturiile lui Ardeleanu în procese și la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, l-au supărat pe Vlad și am spus destule. Așa se explică poziția lui Vlad față de Ardeleanu. Oricum, el s-a abținut mult, pentru a nu ieși în vileag  complicitățile lui Vlad cu Militaru, care au condus și la masacrul uslașilor.

 

M.A.M.: Privitor la focul executat la Sibiu de cei trei ofițeri de securitate, urmat de fuga mulțimii care atacase Inspectoratul M.I., aș spune că în situațiile acestea funcționează instinctul de conservare. Indiferent cât sunt de determinați să facă ceva, la oamenii normali funcționează instinctul de conservare și când simt moartea pe aproape fug.

 

C.L.: Da, așa este. Sunt foarte rare cazurile când omul rămâne să moară conștient, iar aceia sunt uciși. La București, mulțimea de la baricada Intercontinental-Sala „Ion Dales” nu putea să lupte cu scaunele de la restaurantul „Pescărușul” contra forțelor de ordine înarmate, antrenate de luptă și a tancurilor. Nu aveau nici o șansă, doar că provocatorii, care au fost și ei ai Securității, ca Dan Iosif și alții, aveau consemn că nu se va reprima și se bazau pe ce știau ei, doar că Milea, Trosca, Carp și alți comandanți au acționat, au distrus baricada și au tras în plin. Trăgeau câte 50 de arme automate deodată. Dimineața, pe la 5.00, s-a stins iluminatul public și pompierii au spălat sângele. Apoi, la 6.30, din ordinul lui Milea, forțele M.Ap.N. au spart complet coloanele de manifestanți chemate în centrul orașului de conspiratori, în zona  podului Vitan-Bârsești, i-au împrăștiat pe la casele lor, iar la ora 7.00, când Ceaușescu l-a chemat pe Milea la el, ordinea publică era restabilită total, în tot orașul. În cursul nopții, Milea a ordonat retragerea la odihnă a unităților cu militari foarte obosiți și înlocuirea lor cu alții odihniți și a ordonat și altor forțe mecanizate din teritoriu să vină la București, pentru a ocupa orașul și a menține liniștea publică. Practic, în dimineața de 22 decembrie, la orele 7.00, „revoluția” era încheiată la București.

 

Vlad nu s-a prezentat la Ceaușescu în acea dimineață. Peste tot unde veți găsi că generalul Vlad ar fi participat la ședința cu Ceaușescu din dimineața de 22 decembrie, să știți că este o minciună. Circulă și stenograme false în care Vlad figurează printre cei prezenți. În cursul nopții, generalul Vlad, împreună cu conspiratorul evreu Gogu Rădulescu, a încercat să-l convingă pe generalul Milea să-l aresteze pe Ceaușescu, dar Milea a refuzat și, ca răspuns, ministrul Apărării a chemat noi forțe în București. Generalul Vlad nu s-a dus la Ceaușescu de frică să nu fie arestat. La fel, de frică, generalul Neagoe, împuternicit la comanda Direcției a V-a de Securitate și Gardă, care păzea toți demnitarii și clădirea C.C. al P.C.R. s-a ascuns și a „ieșit din peisaj”. După ce Milea a ieșit de la Ceaușescu, la ora 8 și ceva, el a declarat că părăsește sediul C.C. al P.C.R. și coboară în piață, la trupe. Avea în piață un tanc în care avea toate comunicațiile de unde putea da ordine în toată țara, întregii armate. Atunci, la 8.33-8.35 l-a rănit prin împușcare Pârcălăbescu. Primul om care, dintr-un birou vecin, a auzit împușcătura și a ieșit imediat să vadă ce s-a întâmplat a fost consilierul lui Ceaușescu pentru problemele consiliilor populare, Florescu. A dat „nas în nas” cu Pârcălăbescu, care era răvășit și fugea din birou. În ani de eforturi, ale mai multor investigatori, s-a reconstituit minut de minut ce s-a întâmplat în sediul puterii.

 

M.A.M.: Ce s-a întâmplat cu Pârcălăbescu?

 

C.L.: Un criminal ocrotit, ca mulți alții. A fost primit în primul cerc al puterii. Apare în filmele cu F.S.N.-iștii în sediul C.c. al P.C.R. din seara de 22 decembrie. Era prin jurul lui Iliescu, cu marii conspiratori. A fost mutat de la Gărzile Patriotice în M.Ap.N., făcut general, trecut pe statele de funcțiuni ale Direcției Generale de Informații a Apărării, trimis atașat militar în Marea Britanie, apoi pensionat cu pensie de mare merit. Dar n-a fost fericit. Nu știu dacă a avut frământări de conștiință, dar știu precis că-i era frică să nu fie și el omorât. Mai ales după ce l-au omorât pe judecătorul Gică Popa, s-au speriat mulți conspiratori.

 

M.A.M.: Gică Popa a murit pe 1 martie 1990. Credeți că a fost ucis? Fostul ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, care a fost coleg de serviciu și parcă și de birou cu Gică Popa a declarat în mod repetat că el s-a sinucis.

 

C.L.: Doru Ursu nu spune adevărul. Îmi pare rău pentru el. Ne cunoaștem. L-am avut cadru didactic într-unul din colectivele pe care le-am condus. A predat la Sibiu doar un an de zile pentru că-i era greu cu naveta și era foarte ocupat ca avocat. Doru Ursu a fost totdeauna „în barca” conspiratorilor și a fost coleg și în bune relații și cu cel despre care se spune că l-ar fi ucis pe Gică Popa.

 

M.A.M.: Puteți să ne spuneți despre cine este vorba?

 

C.L.: Pot să vă spun, cu mențiunea că eu nu am investigat asasinarea lui Gică Popa. Eu am scris în 2010 despre moartea sa, citând doi oameni care cunosc foarte bine situația, pe sora lui Gică Popa, care trăiește și știe ce i s-a întâmplat fratelui ei și pe jurnalistul Cătălin Tache. Am avut încredere în investigația acestuia din urmă și ca urmare a încrederii pe care mi-a dat-o judecătorul Corneliu Tureanu, care mi-a semnalat investigația lui Cătălin Tache. Din câte am auzit eu, din zona aceea, asasinul ar fi Doinel Dinuică, între timp, trecut în rezervă cu patru stele mari. Dar, repet, afirmația mea nu este verificată, este doar un zvon public (din sferele înalte ale Justiției și serviciilor), pe care unii îl apreciază a fi certitudine. Eu nu am încercat să verific.

 

Dar, ne-am îndepărtat de discuția privitoare la nemulțumirile lui Vlad față de U.S.L.A. și de Ardeleanu. Ardeleanu a „trecut în barca” ministrului Militaru, i-a dat acestuia o serie de informații, inclusiv despre Vlad și nu mai percuta la ordinele lui Vlad, ci doar la cele ale ministrului Militaru, ceea ce pe Vlad l-a deranjat. Mai târziu, la procesul lui Vlad și în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, col. Ardeleanu a declarat că Vlad i-a ordonat să-l supravegheze pe Ceaușescu să nu fugă și l-a amenințat cu legea marțială dacă Ceaușescu scapă. Prin această declarație Ardeleanu l-a deconspirat pe Vlad ca fiind cel care i-a controlat destinul final al lui Ceaușescu, pe care era obligat prin lege să-l apere. A mai făcut și alte declarații neconvenabile lui Vlad. Declarațiile lui Ardeleanu se găsesc la dosarele penale ale lui Vlad și în arhiva Senatului României. Ardeleanu a fost asasinat de foști subordonați ai lui care au pus în executare „testamentul” lui Trosca, dinaintea plecării în ultima lui misiune, cea în care a fost asasinat: „Dacă nu mă mai întorc, omorâți-l pe Ardeleanu!”

 

M.A.M.: După textul semnat de Rogojan, la care ne-am referit, urmează un capitol de discuții dintre Rogojan și Vlad, intitulat „Securitatea în evenimentele din decembrie 1989”.

 

C.L.: Vă întrerup. Din acest întreg capitol, cititorul nu va afla nimic important despre acest subiect, cel mai fierbinte dintre toate cele care privesc evenimentele din decembrie 1989. Sunt doar povești lacrimogene, din care rezultă cât de cumsecade, înțelept și blând a fost generalul Vlad, pe de o parte, manipulări, minciuni și contraziceri cu alte afirmații ale lor, pe de altă parte și discuții despre subiecte care nu au nici o legătură cu tema capitolului. Oamenii nu sunt istorici, nu sunt cercetători, nu au profesionalismul de care ai nevoie ca să scrii o lucrare memorialistică de ținută.

 

M.A.M.: Referiți-vă la câteva aspecte care v-au atras atenția.

 

C.L.: Domnule director, eu nu port discuția noastră pe bază de presupuneri. Nu evaluez posibilități. Eu spun pragmatic ce se știe sigur că a făcut Vlad și raportez aceste fapte la ce spune Vlad și Rogojan în carte, pe de o parte și la obligațiile legale ale actorilor evenimentelor, pe de altă parte. Presupunerile asupra evenimentelor, posibilitățile ca ele să fie într-un fel sau în altul și „ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât a fost”, le lăsăm pentru neprofesioniști, pentru amatori și pentru clevetitori. Eu mă voi raporta la ce știu sigur.

 

De la începutul acestui capitol, după ce se laudă reciproc ca fiind „cei mai…”, Rogojan îl întreabă pe Vlad cu ce sentiment a luat decizia de a nu executa ordinul lui Ceaușescu „care presupuneau înăbușirea în sânge a revoltelor populației la Timișoara”. Aici Rogojan se exprimă foarte elaborat, pentru a acoperi majoritatea obligațiilor neefectuate de Securitate și știind el faptul că, de fapt, Ceaușescu a dat ordin de folosire a armamentului în condițiile legii și doar în etapa în care nu mai erau alte soluții. Nu mai erau alte soluții pentru că Securitatea nu-și îndeplinise obligațiile preventive de apărare a țării. Cititorul neavizat înțelege de la Rogojan și de la Vlad că Ceaușescu a dat ordin ca, „din prima”, să se tragă în popor. Nici vorbă. Ordinea publică se menține continuu prin prevenție informativă și prin acțiune în faza incipientă. Am arătat mai sus aceste aspecte. Apoi, Vlad afirmă sus și tare că l-ar fi informat corect și complet pe Ceaușescu cu toate cele ce ar fi trebuit să le știe. Or, într-o altă parte a dialogului nostru, am arătat cititorilor cum în martie 1990, într-un memoriu adresat lui Ion Iliescu, Iulian Vlad încerca să-și dovedească loialitatea față de acțiunea conspirativă de înlăturare a conducerii țării cu faptul că nu l-a informat de cu mult timp în urmă pe Ceaușescu cu informațiile de care acesta avea nevoie. Iulian Vlad afirmă acum, în memorii, că „nu a fost informație importantă, de interes pentru momentele acelea, care să nu îi fie supusă atenției șefului statului” (p.49). Or, în declarația dată în 31 martie 1990, același Iulian Vlad scria tocmai că nu l-a informat pe Ceaușescu cu ce trebuia să știe. În a doua parte a dialogului nostru am dat și citatul. E clar de tot. Minte cu seninătate diabolică!

 

M.A.M.: Dar Iulian Vlad recunoaște că i-a influențat pe cei de la Miliție să nu acționeze împotriva revoltei.

 

C.L.: Da, recunoaște, dar se referă doar la ziua de 22 decembrie, când generalul Nuță, „blocat la Timișoara” (expresia lui Vlad), după ora 10.00, fiind în pericol de moarte, a părăsit sediul Inspectoratului Timiș al M.I. și a pierdut legătura cu sediul I.G.M. din București, cu intenția declarată de a veni la București și a acționa de acolo. Și aici a intervenit o minciună. Vlad spune că a cooperat bine cu generalul Romeo Câmpeanu, unul dintre cei trei adjuncți ai generalului Nuță, cu care era prieten. Nu ne spune însă că Romeo Câmpeanu era ofițer de securitate, numit în coastele generalului Nuță. Rogojan pune o notă la declarația lui Vlad și arată că Romeo Câmpeanu este cel care, la cererea lui Vlad, a ordonat Miliției Române să nu folosească armamentul și nici o formă de violență împotriva demonstranților. Ei nu spun însă că, în 22 decembrie 1989, la ora 10.00, alt locțiitor al lui Nuță, col. Petre Moraru, dăduse o notă telefonică în care ordona tuturor comandanților din țară să-și apere sediile folosind armamentul din dotare, ceea ce era în spiritul legilor de oriunde în lume și în spiritul oricărei stări de normalitate. Atunci a avut loc puciul de la sediul I.G.M. prin care, din ordinul lui Vlad și al lui Romeo Câmpeanu, col. Petre Moraru a fost arestat și Romeo Câmpeanu a contramandat ordinul acestuia și a dat ordinul ca unităților de Miliție să le fie interzis să se apere. Așa s-a ajuns ca în unele sedii ale Miliției să se comită crime odioase, incendieri, jafuri și mari distrugeri. De toate acestea sunt responsabili generalii Iulian Vlad și Romeo Câmpeanu. Parchetul Militar care nu și-a făcut deloc datoria, de aproape trei decenii, ar fi trebuit să-i trimită în judecată, iar ei să răspundă și patrimonial și penal pentru ordinele criminale pe care le-au dat. Aceste ordine s-au găsit în toate județele, unde s-a transmis acest ordin, în care este menționat numele generalului Vlad.

 

M.A.M.: O altă manipulare din acest capitol este afirmația că „nici armata nu avea ce să caute în stradă”.

 

C.L.: Pe lângă faptul că acești securiști îi cred proști pe toți și profită de faptul că au trecut foarte mulți ani de la evenimente, ei mint lumea în față, grosolan. Păi, domnule director, legislația prevedea expres atribuții de implicare a armatei în restabilirea și în menținerea ordinii publice. Doar că, așa cum am mai spus altă dată, organizarea restabilirii și menținerii ordinii publice nu fusese gândită și pentru situația în care Trupele de Securitate trădează. Armata avea nu dreptul ci obligația de a acționa în stradă! În cărțile mele am explicat detaliat aceste aspecte. Generalul Vlad a fost unul dintre principalii actori care au propus legislația de ordine publică în România. El a fost unul dintre cei care au prevăzut obligațiile instituțiilor în cadrul sistemului de apărare a ordinii publice în România. Iar Rogojan era și adjunct la Direcția Juridică și știe legislația de resort. Mint amândoi cu nerușinare.

 

M.A.M.: Am văzut că Vlad îi critică aspru pe cei din aparatul Partidului Comunist pentru că informațiile trimise de ei către Ceaușescu nu erau de valoare și nici corecte.

 

C.L.: Oricum erau mai valoroase și mai corecte decât ale Securității, deși în jurul lui Ceaușescu, inclusiv la cabinet, au fost mulți complotiști. E suficient să dau câteva nume: Apostoiu, Nicolcioiu, Curticeanu, Hârjeu, ca să nu mai vorbesc despre trădătorii „grei” din partid, respectiv Ioan Ursu, Gogu Rădulescu, Gheorghe Oprea, Constantin Dăscălescu etc și cei mai mici în funcții, inclusiv rețeaua relativ mare care a acționat foarte ascuns pentru inducerea crizei alimentare, energetice și a bunurilor de larg consum care a tras țara înapoi, a creat marile nemulțumiri populare, obiective, contribuind decisiv la reușita intervenției străine în România, la care s-au raliat trădătorii din Securitate și din Armată. Pe parcursul a două decenii, rețeaua de influență sovietică din România a reușit să-l înconjoare pe Ceaușescu cu un cordon duplicitar care îl proslăvea în față și îl sabota prin spate, abia așteptând să-l vadă înlocuit de la putere. Generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu nu l-au informat niciodată pe Ceaușescu că în conturi din România, ale I.C.E. „Dunărea”, de la Bancorex și alte numeroase bănci din străinătate se aflau sume uriașe de bani care erau ascunse de ochii guvernului, în așteptarea momentului prielnic pentru a fi jefuite. Cu acei bani strânși de poporul român în zeci de ani de dictatură de dezvoltare se puteau face toate proiectele necesare țării. Ceaușescu nu era veșnic, din contră, era grav bolnav (diabet, cancer la prostată, toți dinții cariați și netratați, uzură uriașă etc). Și o mai avea lângă el pe Elena Ceaușescu, care îl încărca negativ.

 

Conducerea administrativă, politică și informativă din jurul lui Ceaușescu nu a luat măsuri pentru ca schimbările internaționale care se profilau în estul Europei să găsească țara puternică și stabilă, ci, din contră au acționat conform dorințelor agresorilor externi care au acaparat România în scopul de a o coloniza și a o jefui sistematic. Desigur, pentru toate acestea și Ceaușescu a fost vinovat și a plătit pentru limitele sale datorate provenienței din mediul foarte modest din care s-a ridicat, lipsa educației parentale, lipsa studiilor sistematice făcute la timp, cultura „cârpită” destul de târziu etc. Dar nu numai el a plătit. Am plătit noi toți și urmașii noștri vor continua să plătească. În istorie, lucrurile se leagă.

 

Ceaușescu s-a refugiat în lumea virtuală a rapoartelor lungi și anoste ale Securității, care îi consumau timpul și energia și îl rupeau de lumea reală, de care fusese izolat cu multă subtilitate de către profitorii regimului și de către conspiratori. Să nu uităm că Planul „Dniestr” s-a întocmit în 1969. Deci, conspiratorii au muncit 20 de ani. A fost timp să umble la detalii. Și atunci, ca și acuma, viața se desfășura pe două paliere. Un palier, la vedere și altul ascuns, în subteran, adânc, ascuns de ochii celor care munceau, inclusiv greu și foarte greu. În România chiar s-a muncit. S-a muncit mult și s-au făcut multe, în toate domeniile de activitate, chiar dacă s-au făcut și greșeli, unele mari. Dar nu greșelile sunt cele care ne-au distrus și ne-au făcut colonie, ne-au depopulat, ne-au sărăcit țara, ne-au spart nucleul vital, ci reaua credință a celor care au distrus toată economia românească și au înlocuit-o cu o economie străină, la fel cercetarea științifică etc. Noi am mai vorbit despre acestea. Acuma va fi greu și cale lungă să refacem o economie românească și să facem poporul român să aspire la un viitor românesc bun, nu la un „bine” oferit de străini sau în străinătate. „Binele” pe care îl oferă străinii are un preț uriaș, chiar dacă oamenii de rând nu îl văd. România și românismul vor putea renaște numai după ce vom obține suveranitate națională. Pentru asta trebuie să dispară Uniunea Europeană și să se revină la Europa națiunilor, așa cum spune președintele Donald Trump. Este foarte greu. Globaliștii sunt încă puternici și încearcă să se opună noului mers național-protecționist gândit la Washington, dar nu este imposibil. Și mai trebuie ceva ca să renaștem: România să fie condusă de români, nu de minoritari și nici de străini!

 

M.A.M.: Vlad vorbește urât despre conducerea care a preluat România în 22 decembrie, afirmând că îi cunoștea bine și foarte bine. Ce părere aveți?

 

C.L.: Am citit și eu. Subiectul nu are legătură cu titlul capitolului, dar nespunându-ne nimic despre activitatea reală a Securității în timpul evenimentelor, cei doi bătrânei „cumsecade” au făcut tot felul de divagații. Situația a fost clarificată bine de cercetători, inclusiv de mine, în cărțile mele. Conducerea României, în frunte cu Ion Ilici Iliescu a fost stabilită de puterile intervenționiste și a fost adusă în C.C. al P.C.R., la Televiziune și la sediul M.Ap.N. de către securiști, cu mașinile Securității, din ordinul lui Iulian Vlad, sub tutela generalilor ruși Mihailov și Bociaev, care se aflau în sediul M.Ap.N. de unde conduceau operațiunile. De exemplu, imediat după arestarea lui Ceaușescu, la 12 și ceva, Stănculescu îl căuta prin birourile sediului C.C. pe prim-ministrul Dăscălescu…

 

M.A.M.: Care se ascunsese într-un W.C., unde a stat până la ora 14, când l-au găsit niște falși revoluționari, aduși de securiști în clădire. L-au scos de acolo și nu i-au făcut nimic.

 

C.L.: Nu erau revoluționari, nici nemulțumiți adevărați. Dacă erau revoluționari adevărați, l-ar fi linșat pe Dăscălescu și pe toți nomenclaturiștii din sediul puterii. L-au salutat respectuos. La fel se întâmpla și cu generalul Vlad când se deplasa pe coridoarele CC. al P.C.R.: toți „revoluționarii” se dădeau cu spatele de pereți și-l salutau cu „Să trăiți!” Erau aleși „bob cu bob” și sub control. Asta a fost „revoluția”, domnule director!

 

Dar să revin. Stănculescu îl căuta pe Dăscălescu, nu l-a găsit și s-a dus în birou la Șerban Mihăilescu, celebrul de mai târziu „Miky Șpagă”, unde se afla și ministrul de Externe, Ștefan Andrei. Stănculescu le-a spus că el pleacă la M.Ap.N. și i-a rugat să-l caute pe Dăscălescu și să-i spună să preia conducerea, căci sunt probleme, că Ceaușescu a fost scos din sediul puterii și nu are cine să-și asume exercitarea puterii. Acesta este semn că, la ora aceea, Vlad nu-i spusese lui Stănculescu, cu care conlucrase permanent, toată dimineața, că Iliescu este „alesul”. Vlad știa și dăduse ordin încă de dimineață ofițerului de securitate Florin Velicu să-l ia pe Iliescu și să-l ducă la televiziune, la M.Ap.N. și la C.C. al P.C.R., pentru a prelua puterea. Tot Vlad a ordonat personal la protocol să i se facă ceai și sandwich-uri lui Iliescu. Tot Vlad a ordonat să fie adus Mazilu de la Alexandria, omul C.I.A., căruia i se construise peste noaptea de 21/22 decembrie aureolă de dizident, simulându-se arestarea sa, la fel au fost aduși Măgureanu de la Focșani, Pleșu, omul colonelului de securitate Vasile Mălureanu, de la Tescani etc.

 

Stănculescu s-a dus la sediul M.Ap.N., unde generalii sovietici Mihailov și Bociaev au transmis decizia ca Iliescu să preia puterea, iar Stănculescu și-a schimbat imediat orientarea către Iliescu. N-a mai pomenit nimic de Dăscălescu. Dăscălescu, ieșit din W.C., a aflat că a fost căutat de Stănculescu pentru a prelua conducerea și chiar a crezut că este alesul. Așa și-a făcut el guvernul care a durat 20 de minute. Dăscălescu știa ce servicii le făcuse sovieticilor și aștepta recompensa. A fost un dosar de urmărire informativă, foarte secret, pentru că era interzis să urmărească înalții demnitari de partid. De acest dosar mi-a vorbit generalul Niculicioiu de la 0110. Eu nu l-am văzut niciodată. Nu știu dacă mai este ceea ce îmi spunea regretatul general că ar fi existat. Eu mă îndoiesc că s-a mai păstrat. Sovieticii au avut timp să-și recupereze toate înscrisurile care-i priveau. Mi-am notat câteva lucruri. Oricum, Dăscălescu a fost stâlpul crizei induse în România.

 

M.A.M.: Profesorul Troncotă a afirmat că Vlad ar fi intrat în dizgrația lui Iliescu pentru că nu l-ar fi sprijinit pe acesta, ci pe Ilie Verdeț, care și-a făcut și el un guvern al lui, în sediul C.C.

 

C.L.: Am citit și eu la domnul Troncotă această supoziție a domniei sale. Nu am vorbit cu dânsul despre acest aspect. Am să vorbesc și am să-i dau câteva contra-argumente. Eu sunt de altă părere. Iulian Vlad a fost de câteva ori în încăperea din sediul C.C. în care Verdeț și-a făcut guvernul. În acest guvern, Iliescu era propus ca ministru al Culturii, iar Vlad ca ministru de Interne. Eu cred că Vlad doar l-a monitorizat pe Verdeț, acționând împreună cu Stănculescu, pentru a-l elimina din joc. Eu nu fac presupuneri, ci urmăresc faptele. Am explicat detaliat în cartea „România 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura TecnoMedia, Sibiu, 2010, p. 178-179, filmul „Guvernului Verdeț”. Dacă Vlad și Gușă, care erau în C.C. l-ar fi sprijinit pe Verdeț, nu ar fi ajuns abandonat într-o margine de București, iar apoi arestat și legat la mâini în sediul Televiziunii. Verdeț a fost manevrat subtil și eliminat din joc. Ulterior evenimentelor, și-a făcut un partid, se numea Socialist al Muncii, rival al F.S.N., tot de centru-stânga, în care s-au adunat mai mulți rivali ai lui Ion Iliescu din perioada comunistă.

 

Prin criticile sale la adresa grupului Iliescu, Iulian Vlad ascunde faptul că el i-a ocrotit pe toți cei din grup și i-a ținut disponibili a fi aduși la putere la ora „H”. Întregul grup care a preluat puterea a fost anterior ocrotit de Securitate, de acest aspect ocupându-se generalul Vlad, personal. De altfel, referindu-se la acest grup de putere, generalul Vlad a spus că Iliescu & Co s-au grăbit să scape de doi oameni, de el și de generalul Gușă. Privitor la acesta din urmă, Rogojan introduce o notă și menționează că Gușă a fost cel care a refuzat ajutorul sovietic și ungar pe care l-ar fi solicitat grupul Iliescu. Este absolut fals. Toată tevatura în jurul solicitării de ajutor sovietic este opera conspiratorilor care doreau să ascundă prezența în România a zeci de mii de agenți sovietici care își jucaseră, fiecare în parte, rolul în cadrul scenariului dirijat de la Chișinău de comandamentul constituit pentru intervenția în România. Pe casetele filmate de oamenii generalului Vlad, în acea piesă de teatru în care Vlad vorbea la două telefoane în același timp etc., sunt mai multe cadre în care generalul Gușă, aflat în sediul C.C. al P.C.R., se face că vorbește cu Moscova și spune că România nu are nevoie de nici un ajutor militar, că armata română se descurcă. Am mai spus, am mai scris și este menționat și de alți autori și se poate verifica: legăturile telefonice cu Uniunea Sovietică se aflau numai la sediul M.Ap.N. La sediul C.C. al P.C.R. nu se aflau asemenea legături. Totul a fost un bluff. Să nu credeți că Rogojan nu știe chestiile astea. Este o nouă dovadă a relei credințe și a efortului foarte mare pe care acești doi foști securiști îl fac pentru a manipula în continuare opinia publică, din interesul ca Securitatea „să iasă curată” și grozăviile pe care le-a săvârșit să rămână ascunse.

 

M.A.M.: Deși capitolul vizează activitatea Securității în decembrie 1989, el a fost încărcat cu texte despre guvernul de după evenimente, despre depopularea României, despre relațiile dintre Iulian Vlad și Ion Iliescu pe parcursul deceniilor trecute…

 

C.L.: Da, cum spuneam și mai înainte, în acest capitol, în loc să ne spună adevărul despre activitatea Securității în timpul evenimentelor, Rogojan aruncă cu balast și-l duce pe cititor cât mai departe de adevăr.

 

M.A.M.: Rămâne ca cititorii să afle tot de la dumneavoastră cum s-a acționat…

 

C.L.: De la mine și de la alți cercetători și jurnaliști investigatori. Cei care au citit, au aflat din cărțile mele „coloana vertebrală” a evenimentelor. De acum înainte se vor mai putea scoate la lumină foarte multe lucruri neștiute, desigur importante și, poate, foarte interesante, dar oricât de multe vor fi ele scoase la lumină, această „coloană vertebrală” rămâne aceeași. Desigur, meritele sunt ale multora dintre sutele de autori de lucrări referitoare la aceste evenimente, care au pus capăt unei epoci și au deschis zorii unei alte epoci.

 

Interesant este că Rogojan și Vlad vorbesc despre „simulacru de judecată”, în cazul Ceaușeștilor, dar tot ce li s-a întâmplat acestora a fost rodul ordinelor date de generalul Vlad, iar acolo, la Târgoviște, lângă zidul insalubru al W.C.-ului cazărmii, stăpânul Securității avea doi delegați ai lui, garanții săi că Stănculescu și M.Ap.N.-iștii de la parașutiști pe care-i adusese acesta pe post de ucigași, vor duce crima la îndeplinire. Mă refer la Măgureanu și la Gelu Voican-Voiculescu. Că a vrut Gorbaciov să-l omoare pe Ceaușescu, că a vrut oculta și F.M.I.-ul, că au vrut și alții să-l omoare, este foarte posibil și probabil, dar acestea sunt povești. Noi urmărim ce s-a întâmplat în realitate și cine a făcut crima: Stănculescu, oamenii Securității (Măgureanu și Gelu Voican-Voiculescu) și parașutiștii M.Ap.N. (aleși de Stănculescu dintre „oile negre”, sancționați disciplinar, neadaptați la sistemul militar sever al acestei unități de elită). Aceștia sunt asasinii.

 

Astea sunt certitudini. Nu le poate contesta nimeni. Vlad, din spatele crimelor, se face că nu are nici o legătură cu ele, dar el era creierul! Armata nu-l putea înlătura pe Ceaușescu, fără Vlad și Securitate, decât atacând cu aviația și cu tancurile clădirea C.C. al P.C.R. Dar nici atunci problema nu era rezolvată, pentru că Ceaușescu avea buncărul anti-atomic de unde nu-l puteau scoate, iar el putea comunica cu toată țara. În această ipoteză de lucru, poporul ar fi avut o cu totul altă perspectivă asupra evenimentelor. Această altă perspectivă este mult îndepărtată de obiectivele celor care au agresat România și doreau să aibă un popor român cuminte, manipulat, derutat, „mielușel”, pe care să-l înlănțuiască în liniște, să-i ia resursele de toate felurile, fără multă gălăgie și fără să trezească reacții adverse, interne sau externe.

 

M.A.M.: Citind aceste „memorii” și ascultându-vă în paralel pe dumneavoastră, îmi dau seama cât de mult v-a mințit generalul Vlad în discuțiile pe care le-ați purtat.

 

C.L.: Da, m-a mințit mult, dar l-am ascultat atent și pe lângă minciuni mi-a spus și lucruri adevărate, care s-au confirmat din alte surse. Asta era într-o vreme în care nu credea că eu îmi voi propune să cercetez tema trădării Securității. Vă veți mira poate, dar în anumite momente mai scăpa câte un „porumbel”, cât era el de „generalul Vlad”. Apoi, eu eram unul dintre cei de la care generalul spera să ducă mai departe tezele sale false, Securitatea eroică și fără umbre etc. Recunosc că a investit încredere în mine, dar nu puteam să accept să fac acest „joc”.

 

M.A.M.: Cât de des vă vedeați?

 

C.L.: Cam de 2-3 ori pe an, timp de 20 de ani. Au fost și întâlniri zilnice timp de 4-7 zile, cât stătea el la Sibiu sau la Căciulata. Parafrazând, repet ce v-am mai spus în discuțiile noastre: „mi-e drag generalul Vlad, dar mai drag îmi este ADEVĂRUL!”, acesta singur fiind egalul lui Dumnezeu.

 

M.A.M.: Vă mulțumesc și vă aștept din nou să reluăm dialogul.

 

                                                                                                                            (Va urma)

 

                                                                                                         A consemnat Marius Albin Marinescu

 

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V)

 

///////////////////////////////////////////

////////////////////////////////////

 

 

PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC.

 

Citește Lovitură de stat 1989

 

– INCREDIBIL – PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC

 

Complotiștii; Ion Iliescu, Dumitru Apostoiu, Adrian Sârbu, Nicolae Militaru, Cătălin Voicu, Ștefan Gușă, Corneliu Părcălăbescu, Gheorghe Ardeleanu, Alexandru Bărlădeanu, Sergiu Nicolăescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Cico Dumitrescu, Voican Voiculescu, Ioan Geoană.

Ion Iliescu, fondatorul PSD: dacă nu ne lăsați să ne organizăm nici controlul nu vom avea nici organizarea.

Dumitru Apostoiu: vine-ncoa, de-acasă de unde e, nu știu cum vor intra. Am doi, trei de la partid cu voi. Aia e. Aia e.

Adrian Sârbu: Domnul Iliescu salvare nu e bine ține de lovitură de stat. Nicolae Militaru: Frontul Salvării Naționale acționează de 6 luni de zile.

Dumitru Apostoiu: domne dacă nu e inginerul Cătălin Voicu în noaptea asta ne-am terminat. I-am spus să intre pe unde. știe el! El știe niște lucruri. Petre Roman: ministerul de externe trebuie să știe ce să spună. Ștefan Gușă: Nu să bată ăștia de aici la ușă vă spun că… Dumitru Apostoiu: auzi, vino cu ăla neabătut. Comandantul Corneliu Părcălabescu: du-te și ia comunicatul. Este tovarășul Gheorghe Apostol cere sa între. Ce să fac?

Gheorghe Ardeleanu: să mergem împreună cu Victor Stănculescu să facem treaba pe care am spus-o. Ne mai trebuie o echipă pentru casa lui Ceaușescu ceva elaborat.

Alexandru Bărlădeanu: ne trebuie totuși o frază care să spună poporului care va fi realitatea politică viitoare că mergem spre democrație spre satisfacerea nevoilor poporului. Al doilea: ne trebuie o frază pentru opinia publică străină că păstrăm alianțele și că nu schimbăm nimic. Iliescu: vreau să vă spun că am luat legătura cu Ambasada Sovietică și le-am transmis situația în care ne aflăm, ca să comunice la Moscova să știe cine suntem și ce vrem. Asta le-am spus deja. Silviu Brucan: trebuie să spui ceva despre trădarea lui Ceaușescu. Sergiu Nicolăescu: Există pericolul că această clădire să fie minată și să explodeze la un anumit moment.

22 decembrie 1989, ora 18:10

 

Citește Lovitură de stat 1989

 

PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC.

/////////////////////////////////////////

Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime”

 

„Putin imi pasa ce se va intampla cu mine. Nu mi-e teama. Lumea trtebuie sa stie adevarul.”, spune generalul Gusa intr-un interviu publicat de Pavel Corut in ultima sa carte – „Sa te nasti sub steaua noastra”. „Exista documente pentru afirmatiile pe care le voi face. Pe 23 decembrie am discutat cu generalul Mihail Moisev, seful Marelui Stat Major al Armatei sovietice, i-am refuzat ajutorul. I-am spus: in nici un caz si indiferent de persoana care va cere ajutor sa nu-l acorde. Eu l-am sunat pe Moisev. Asta pentru ca grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu,  ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea. Imi pare rau ca Voican Voiculescu numai recunoaste acest lucru. Au venit la mine in birou, la Marele Stat Major si au spus: „Moare lumea in strada si e nevoie de ajutor militar specializat de la sovietici”. Erau toti: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Voican Voiculescu. Atunci am strigat: Cat voi fi seful Marelui Stat Major nu va calca picior de rus in Bucuresti!”

 

 

 

 

– Ca militar am fost socat, pe 22 decembrie, de urmatoarea situatie: cu toti vorbisem in balcon si nu se intamplase nimic. Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime. Deci tragerea a inceput dupa ce s-au terminat cuvantarile de la balcon. L-am intrebat nervos pe generalul Iulian Vlad: Domnule, acestia sunt ai dumneavoastra ? Ai mei nu sunt in nici un caz. Armata nu s-a urcat pe palatul regal ca sa traga! Generalul Vlad mi-a spus ca nu sunt nici oamenii lui. Colonelul Ardeleanu comandantul trupelor USLA a zis la fel. Sigur n-as baga mana in foc nici pentru toata armata, nicidecum pentru toata securitatea.”

 

– „Diversiunea a fost creata in mod diabolic. S-a ajuns ca unitati ale Armatei sa traga unele in altele.”

 

 

 

–  „Cine a tras? Si eu am spus ca in multe cazuri a tras armata. Majoritatea tragerilor a fost in sus si cu respectarea unor reguli. E drept ca armata a tras cea mai multa munitie, dar in ce conditii?”

 

– „Deziformarea atinsese cote ridicate. In acest context trebuie sa lamuresc situatia lui Emil  Dumitrescu, zis Cico. Ofiterul in cauza era in concediu medical. Fusese detasat de la ministerul nostru la Ministerul Petrolului si Geologiei cu multi ani in urma. Am ramas uimit cand l-am vazut la telvizor vorbind in numele armatei, facand apel la fostii colegi. Chema unitati de la Galati, Romnicu Sarat, Focsani, sa vina la Bucuresti. Cu ce drept?  Ce-a cautat Cico Dumitrescu la Televiziune? Un aventurier. Aud ca a luat doua stele in trei ani si jumatate. Cam mult. Sa revin. Apelul care s-a facut atunci catre populatie era o diversiune. Unitatea care se afla la televizor era suficienta.”

 

 

 

–  „Cand, pe 23 decembrie dimineata, am plecat de la CC la MApN, l-am gasit in cabinetul ministrului pe Nicolae Militaru. Am ramas cu o imagine terifianta.  Primul lucru pe care l-a facut a fost sa ridice telefonul special si sa pronunte: „Alio Moscova! labil…”In continuare si-a facut o scurta biografie , prezentandu-si studiile si carierta militara. Cand l-am auzit vorbind ruseste, mi-am zis: Fane, ai incurcat-o! Am disparut urgent din birou. Acest moment a fost pentru mine clarificator: Nicolae Militaru fusese intr-adevar agent. Si nu-si pierduse relatiile. Nici accentul rusesc perfect, cu semn moale. Apoi, in aceasi zi, Iliescu l-a numit in functia de ministru.  In noaptea urmatoare, de 24 decembrie ’89 , ge. Militaru a participat,  ca ministru la sedinta secreta in care s-a hotarat soarta lui Ceauserscu. Eu si generalul Vlad n-am fost chemati la sedinta.”

 

– Pe 25 decembrie, am fost eliberat din functie,. desi Ion Iliescu ma confirmase in urma cu doua zile. Lam intrebat pe generalul Militaru care sunt motivele demitarii. Mi-a spus ca e spre binele meu, ca sunt obosit necajit.”

 

– Interesant este ca generalul Pancea, care era atunci sef al Centrului Militar Teritorial Galati, se prezentase in ziua de 24 decembrie ca fiind sef al Marelui Stat Major. Atunci a fost arestat. Dar imediat dupa aceea generalul Militaru l-a chemat la Bucuresti si l-a facut sef al Directiei de informatii. Ulterior, a fost avansat comandant al Trupelor de Transmisiuni . De acolo a ajuns consilier prezidential. In prezent este secretarul Consiliului Suprem de Aarare.”

 

–  „Eram inca la Marele Stat Major cand mi s-au prezentat niste documente capturate de la teroristi. Niste biletele pe care erau marcate cadrane de ceas, indicand o anumita ora, plus niste cuvinte neinteligibile.  Am intrebat  unde sunt prinsi. Cand am aflat ca sunt in subsolul cladirii noastre, le-am spus subordonatilor sa fie atenti cu ei ca sunt periculosi. Ofiterului de serviciu, care mi-a prezentat biletelile, i le daduse colonelul Manta, care se ocupa de teroristi. Cred ca Manta ar putea lamuri problema.”

 

– „Mai avem ceva de lamurit. Cine civilii inarmati? Cine le daduse armament. Ce raspundere poarta? In mana cui se afla acum acest armament, furat de la unitati militare si garzi mpatriotice? ”

 

– „Am sesizat o treaba la Militaru. Era ros de ambitii. Daca nu era schimbat nu s-ar fi oprit la functia de ministru. Ar fi vrut mai mult. Concentrase mentele de la Timisoara. Mai interesant este ceea ce poate spune dansul despre ce s-a petrecut dupa 22 decembrie 1989. Pentru ca, vorba sa, atunci a inceput mascarda.

Dorina Băeşu

–––-

Stănculescu: Guşă a decăzut în rang pentru că nu a acceptat venirea trupelor sovietice.

 

„Se pare că Militaru ar fi acceptat varianta şi ar fi spus ‘Da’. Apoi, când Iliescu a vorbit şi vroia să îi spună ambasadorului rus asta, a sărit Guşă, care a spus categoric ‘Nu’. Asta l-a costat pentru că imediat a fost şi el aruncat tocmai cu două trepte mai jos, din funcţia de Şef al Statului Major”.

 

Emil Cico Dumitrescu: „Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin.

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

 

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat.

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

–––––-

Apariţia lui Nicolae Militaru la conducerea Armatei, în decembrie 1989, aduce în prim-plan zeci de generali şi alţi ofiţeri excluşi din Armata Română din cauza legăturilor cu Moscova. „Reţeaua Militaru” confirmă că Nicolae Ceauşescu avea dreptate, în ultimele zile din viaţă, când vorbea de acţiunile „agenturilor străine”.

–––-

Numirea verbală s-a produs la 23 decembrie, în jurul orei 16.00. Din Spitalul-Penitenciar Jilava, unde îşi ispăşeşte pedeapsa pentru participarea la represiunea de la Timişoara, Victor Atanasie Stănculescu îşi aminteşte: „Pe 23 decembrie, după-amiază, eu eram în birou, vorbeam la telefon, şi vine Militaru, alături de Iliescu. Erau zvonurile alea teribile de la Televiziune cu otrăvirea apei, cu elicoptere… şi eu le verificam, şi vedeam că sunt minciuni. Iliescu mi-a spus că va prelua Militaru conducerea, o mişcare ca de balet. «Ştii, dragă, noi ­ne-am gândit ca domnul Militaru să fie noul ministru al Apărării». Eu m-am ridicat şi i-am spus «Poftiţi, luaţi loc!», iar Militaru a spus: «Te rog, stai pe loc, că nu ştiu care sunt problemele…». Şi aşa s-a apropiat de seară şi mai târziu am asistat la acel moment teribil de omorâre a lui Trosca”. „Reprezentantul URSS în «Tratatul de la Varşovia» fusese anunţat înaintea noastră că Militaru va fi ministru”, dezvăluie fostul general.

––-

Mihail Montanu: „Iliescu l-a sunat pe Gorbaciov”

 

Mihail Montanu face dezvăluiri importante. Montanu este inginerul venit din stradă şi lăsat, în mod foarte suspect, de Iliescu să supervizeze activitatea în Ministerul Apărării, din partea FSN. Mihail Montanu a confirmat că Ion Iliescu l-a sunat pe Mihail Gorbaciov în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.

 

„Telefonul a fost dat din biroul lui Vasile Milea, fostul ministru al Apărării. În birou mai eram eu, un ofiţer care ne-a tradus din ruseşte ce spunea Iliescu, generalul Victor Stănculescu şi un ofiţer pe nume Dan Stuparu. Iliescu i-a prezentat lui Gorbaciov situaţia. A adăugat că lucrurile sunt sub control şi că nu e necesară deocamdată intervenţia trupelor sovietice. A mai spus că dacă situaţia degenerează, va reveni cu un telefon, ceea ce nu s-a întâmplat”

––-

Ce era în mintea dumneavoastră când l-aţi văzut pe Ion Iliescu intrând în direct la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie?

 

George Marinescu: „Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.

 

 

Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime”

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.”

 

 

În 1991, generalul Nicolae Militaru a răspuns întrebărilor pe care i le-am pus la acea dată despre episoadele cele mai importante ale evenimentelor din decembrie 1989. Interviul a fost publicat în revista “Baricada”, unde lucram pe atunci ca redactor. Am păstrat acest manuscris pentru că el reprezintă un document peste vreme nu numai prin cele declarate de acest important personaj, ci şi pentru că pe hârtie se regăsesc adnotările făcute chiar de mâna generalului atunci când acesta a solicitat să vadă materialul înaintea publicării lui. Multe dintre afirmaţiile lui Nicolae Militaru pot fi, şi acum, la 19 ani de la lovitura de stat, începutul unor anchete, altele pot ajuta la devoalarea misterelor din dosare care n-au mai fost finalizate. Generalul Nicolae Militaru a decedat în 1996 în urma unui aşa-numit cancer galopant, la puţin timp după ce anunţase că va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la Preşedinţia României. Astfel, el a dus pe lumea cealaltă adevăruri pe care le cunoştea, dar pe care socotea, în 1991, că nu e momentul să le face publice. Pentru stabilirea adevărului istoric nu este, însă, niciodată, prea târziu.

 

Adina Anghelescu-Stancu

 

– Reporter: Domnule general, a fost sau nu a fost în România o adevărată revoluţie?

– Nicolae Militaru: După opinia mea a fost o veritabilă revoluţie, realizată de către popor, în mod spontan. Nu are sens să mistificăm acest adevăr.

 

– Consideraţi că în decembrie ’89 au existat grupări care s-au bătut pentru obţinerea puterii?

– N.M.: Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane.

 

– Când aţi intrat în rezistenţa militară?

– N.M.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.

 

– Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?

– N.M.: În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu. Mai târziu, ne-am gândit la un plan-surpriză. Sigur, noi devenisem nişte pisici cu clopoţei şi orice pas pe care îl făceam era cunoscut.

 

– Existau variante pentru răsturnarea lui Ceauşescu?

– N.M.: Prima variantă era ca planul să fie pus în aplicare atunci când cuplul Ceauşescu nu se afla în ţară. A doua, când erau în ţară, dar se găseau în vizită prin judeţele mai îndepărtate de Capitală. A treia, când se aflau fiecare la locul lor de muncă, iar a patra, când se aflau strânşi în Comitetul Politic Executiv. Ne-am gândit şi la oamenii pe care trebuia să îi contactăm.

 

– Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?

– N.M.: Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu. Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş. Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, a intrat în joc fără rezerve. Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid. Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru. Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.

 

– Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?

– N.M.: Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.

 

– Când a apărut pentru prima dată această denumire?

– N.M.din: Ideea iniţierii unui comitet al salvării naţionale a existat încă  iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu, iar pentru funcţia de preşedinte era desemnat altcineva.

 

– Îi puteţi spune numele?

– N.M.: Nu. Este o personalitate şi fără acceptul lui nu-l pot numi.

 

– Când s-a transformat Comitetul Salvării Naţionale în “Front”?

– N.M.: În 1987. Generalul Ioniţă murise, iar legătura cu domnul Iliescu o ţineam eu. Îi jurasem lui Ioniţă ca planul să fie dus la bun-sfârşit, iar Iliescu să nu ştie nimic până în ultimul moment.

 

– Generalul Ioniţă nu avea încredere în Iliescu?

– N.M.: Nu pot spune asta, dar există o vorba: “Când te frigi cu ciorba, suflii şi-n iaurt”.

 

– Cum aţi luat legătura cu genenralul Iulian Vlad? Ştia de conspiraţie?

– N.M.: E o poveste ceva mai lungă. Pe 19 aprilie 1989, mi s-a făcut acasă o percheziţie ticluită de generalul Nuţă, Mihalea şi şeful Direcţiei a IV-a, generalul Gheorghe Vasile. Autorizaţia de percheziţie cât şi reclamaţiile de la dosar erau false, dar acest lucru l-am aflat după revoluţie când ajunsesem ministru al apărării. Pe 17 iunie ’89, am făcut o cerere de audienţă la generalul Vlad. Pregătisem pentru întâlnirea cu Vlad un bileţel pe care urma să îl înmâneze după terminarea audienţei, în care îi propuneam o întâlnire. Spre surprinderea mea, la întâlnire nu a venit Vlad, ci generalul Bucurescu. În 22-23 decembrie 1989, a avut loc ceea ce toţi cunosc acum sub numele de “Noaptea Generalilor”. Am discutat mai multe ore cu Iulian Vlad. Atunci a fost momentul în care generalul Vlad mi-a spus că i-a fost teamă să ia contactul cu mine.

 

-Domnule general, asupra dumneavoastră planează în continuare suspiciunea că aţi fost agent KGB. Ce puteţi spune în legătură cu acest subiect?

– N.M.: Noi plănuisem ceva, nu? Punând în aplicare acel plan, riscam cu toţii, deci, ne-a fost teamă de sovietici. Noi nu eram sigur că în momentul răsturnării lui Ceauşescu, ruşii nu vor acţiona aşa cum o facuseră în 1968 în Cehoslovacia. Trebuia să ştim clar cu cine vor ţine ei în acel caz: cu Ceauşescu sau cu poporul român? Pentru asta, în august 1987, m-am deplasat la Constanţa în condiţii clandestine, unde m-am dus, incognito, la Consulatul sovietic. Ajuns acolo, le-am prezentat cartea mea de vizită. Au rămas uimiţi: URSS-ul nu se va amesteca în treburile interne ale României; va recunoaşte noile autorităţi, nu se va repeta povestea cu Cehoslovacia. Asta a fost tot. De aici, probabil, prezumţia că aş fi agent KGB. Cert este că în timpul revoluţiei nu s-a recurs la nici un ajutor sovietic care nici n-a fost solicitat. Toţi fac speculaţii pe aceeaşi temă. Şi, ca să se ştie, generalul Guşe (în “Noaptea Generalilor”) nu vorbea la telefon cu nimeni altcineva decât cu ministrul ungar care insista să ne trimită ajutoare.

 

– Dumneavoastră aţi avut vreun contact cu Moscova?

– N.M.: Da. După ce am fost numit ministru. România făcea parte din ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia şi era firesc să se cunoască situaţia din ţară. La insistenţele lor, i-am informat atunci de toate ciudăţeniile care se petreceau în România. Despre alte intervenţii nu a fost vorba.

 

– Ce rol a avut domnul Ion Iliescu în planul rezistenţei?

– N.M.: Am spus mai devreme că domnul Iliescu trebuia anunţat numai în momentul debutului acţiunii pentru păstrarea secretului absolut. Cel care a avut un rol deosebit a fost Vasile Patilineţ care trebuia să se ocupe de procurarea materialelor speciale despre care am vorbit. Patilineţ a murit, însă şi, legătura cu furnizorul străin s-a rupt, reluându-se foarte greu. Cel care a contactat din nou furnizorul străin trebuia să transmită prin “Europa Liberă” sau BBC nişte fraze în care să fie incluse şi două combinaţii de cifre şi litere. Toţi cei care ştiau acest lucru trebuia să înveţe aceste două combinaţii. Eu le-am dat şi domnului Iliescu pe un bilet, cu explicaţiile respective, pentru ca acel conţinut să fie învăţat pe dinafară. Urma ca la următoarea întâlnire să-mi dea înapoi biletul, iar dacă se întâmpla ceva trebuia să-l distrugă. La înapoierea biletului, urma să-i explic semnificaţia celor două combinaţii. La o săptămână după aceea, m-am întâlnit în Parcul Circului cu un bun prieten al lui Iliescu şi am rămas înmărmurit că hârtia pe care i-o dădusem lui se afla la acel prieten acasă. L-am trimis să mi-o aducă imediat. Pe urmă am devenit suspicios. Tocmai de aceea nu i-am mai dat lui Iliescu nici un fel de amănunte pentru că nu fusese în stare să păstreze nici măcar secretul unui bilet. Aşa ne-a surprins revoluţia.

 

– Ce mai puteţi preciza despre organizarea rezistenţei?

– N.M.: Ar trebui să subliniez mai întâi că materialele pe care le aşteptam din străinătate pentru planul nostru urma să sosească în februarie-martie ’90. Faptul că evenimentele au început mai devreme îmi ridică un mare semn de întrebare. În primăvara lui ’90, s-a constituit Frontul Militar Român şi s-a făcut un apel care trebuia să ajungă la “Europa Liberă” prin Stockholm. Cel care urma să-l preia nu a mai venit. S-a găsit o altă soluţie, să fie trimis prin Londra. Apelul n-a mai fost trimis, pentru că începuse revoluţia. Înainte de Congresul al XIV-lea, discutasem cu Iliescu să se întocmească un apel pentru congresmani. Nu am participat la redactarea acestuia. Lumea cunoaşte, însă, Apelul Frontului Salvării Naţionale. După revoluţie am aflat că nu Iliescu îl formulase, ci altcineva (profesor Alexandru Melian).

 

– Ce mesaje aţi primit înainte de 22 decembrie 1989?

– N.M.: În 16 decembrie, am primit printr-un maior de securitate de legătură, următorul mesaj: “A început în Timişoara şi urmează să se extindă în toată ţara. Sunteţi rugat să nu părăsiţi domiciliul nici ziua, nici noaptea, pentru că viaţa vă este în pericol”. Datorită acestei informaţii am rămas la domiciliu. Nu am putut să iau legătura cu generalul Milea care cunoştea deja faptul că în cazul răsturnării lui Ceauşescu armata nu trebuia să tragă în popor.

 

– A dat sau nu a dat generalul Milea ordin să se tragă?

– N.M.: Nu. Generalul Milea nu a dat sub nici o formă ordin să se tragă. Cei care afirmă altfel o fac pentru că Milea nu mai este în viaţă şi nu se mai poate proba adevărul. Sunt convins că Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Imediat după ce am fost numit ministru, am dat ordin să mi se aducă toate documentele ce aparţineau lui Milea: note telefonice, ordine scrise sau cifrate. Nu s-a găsit nimic. Există însă stenogramele de la şedinţele lui Ceauşescu. La cea din 17 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat pe Milea că a trimis efective de armată la Jimbolia după ce chiar el intoxicase armata că vin ungurii peste Transilvania. În 22 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat din nou pe Milea socotindu-l trădător de neam. Cei care au deschis foc la Timişoara, Cluj, Sibiu şi Bucureşti, au fost generali şi ofiţeri, veleitari care ştiau că odată cu Ceauşescu vor pica şi ei.

 

– Ce s-a întâmplat cu aceşti ofiţeri? Au fost judecaţi?

– N.M.: Nu numai că nu li s-a făcut un proces, dar au mai fost şi avansaţi. Din păcate, fără să cunosc adevărul, chiar şi eu am contribuit la avansarea unora dintre ei. Nu-mi explic, cum s-a reuşit să mi se ascundă adevărul. Se pare că adevărul este păstrat mascat undeva.

 

– Domnule general, continuaţi cu momentul intrării dumneavoastră în revoluţie.

– N.M.: În 21 spre 22 decembrie, fiica mea a venit şi m-a rugat să ies în stradă pentru că se trage în oameni nevinovaţi. I-am spus de informaţia primită de la acel maior de securitate şi nu am mai ieşit. Însă, pe 22 decembrie, când am auzit comunicatul de la radio despre sinuciderea lui Milea, nu am mai rezistat, m-am îmbrăcat militar şi am plecat spre Televiziune. Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că existau destule personaje care s-ar fi bucurat de o asemenea nenorocire. (N.A.: În textul iniţial, tăiat de către generalul Militaru, acesta afirmase: “Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că mai exista un personaj ciudat, generalul Stănculescu al cărui cameleonism este deja proverbial. Afirmarea acestuia personaj în timpul revoluţiei s-a făcut datorită greşelii (în primul rând) generalul Guşe, care a părăsit exact atunci când nu trebuia Ministerul Apărării Naţionale”. Generalul Guşe era cel mai în drept să ia imediat comanda, dar a părăsit Ministerul Apărării Naţionale rămânând în sediul fostului CC toată noaptea de 22 spre 23, exact atunci când nu trebuia.

 

– Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?

– N.M.: Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise. Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon: 180630. Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat… De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea. Pe 23 dimineaţa, am plecat acasă doar pentru puţin timp şi m-am întors la Ministerul Apărării, unde am rămas până la 16 februarie 1990.

 

– Cine au fost oamenii care l-au înconjurat imediat pe domnul Ion Iliescu?

– N.M.: Aici este o ciudăţenie. Chiar eu am rămas derutat de cei care i se alăturaseră. De Brucan şi Mazilu auzisem, însă n-am înţeles cine erau ceilalţi. A apărut, nu ştiu de unde, un bărbos – Gelu Voican Voiculescu şi un altul, Montanu. Tot timpul Iliescu mi-a spus că nu-i cunoaşte. Pe urmă a apărut Petre Roman pe care Iliescu a afirmat că-l cunoaşte şi că este fiul lui Walter Roman, cu care dumnealui se aflase totdeauna în relaţii foarte strânse. Noaptea de 22 spre 23 decembrie, se dăduse pe post proclamaţia şi lista CFSN. Eu nu am fost pus pe acea listă şi nici nu m-am preocupat de acest lucru.

 

– Ce s-a întâmplat mai târziu?

– N.M.: Am ajuns la MApN unde mi s-a adus la cunoştinţă că şi aici, în timpul nopţii de 22 spre 23 decembrie, se trăsese cu înverşunare. Pot să vă spun că cei care trăgeau spre sediul fostului CC, de pe acoperişul fostului palat regal, îmi sunt cunoscuţi, dar nu este momentul să-i dezvălui. Deci, în 23 decembrie am stat în sediul Ministerului Apărării.

 

– Au fost nişte acţiuni paralele, conduse de mai multe grupări?

– N.M.: Nu ştiu. Cert este că au existat mai multe forţe care nu puteau fi organizate ad-hoc. Şi vă mai pot spune că terorişti au existat. După cum ştiţi, în 31 decembrie s-au făcut arestările conducerii dumneavoastră. Deşi eu eram ministru şi cei arestaţi îmi erau subordonaţi, aceste arestări s-au făcut pe baza unor ordine superioare, fără ca eu să fiu atenţionat. Cel care a pus în practică ordinul de arestare a fost Gelu Voicanu Voiculescu.

 

– Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?

– N.M.: Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc. Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche: “Am pierdut pachetele”. Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti. Generalul Stănculescu ne-a propus să privim filmul cu procesul. Personal n-am fost de acord ca acest film să fie dat la Televiziune. Momentul era critic, iar lumea devenise avidă după sânge. Nu ştiam atunci că acel film fusese deja vândut francezilor.

 

– Domnule general, cum vă explicaţi faptul că fostul sediu al CC nu poartă nici o urmă de glonţ?

– N.M.: Clar este că focul se declanşa numai la căderea nopţii. Nu cred că Iliescu a dat ordin să se tragă. Ordinul a fost dat de cei ce au organizat din timp această reacţie. Oricum, eu i-am văzut pe, hai să-i spunem terorişti, cum trăgeau de pe acoperişul fostului palat regal.

 

– Cunoaşteţi instituţia căreia îi aparţineau trăgătorii?

– N.M.: Da, însă consider că numai Procuratura este aceea care trebuie să clarifice totul. Există declaraţii scrise, înaintate procuraturii de mult timp.

 

– Ce s-a întâmplat de fapt în faţa MApN în 23 decembrie? Mulţi susţin că dumneavostră sunteţi direct răspunzător de moartea celor de la USLA.

– N.M.: În cabinetul MApN ne adunasem mai mulţi: generalul Vlad, colonelul Ardeleanu erau şi ei prezenţi. Generalul Guşe lipsea, Stănculescu era de negăsit. În acea seară am aflat că USLA are un efectiv de 800 de oameni, alcătuit numai din ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi civili. De fapt pe stat erau 795 de oameni, iar încadraţi 779. Dintre aceştia, 757 oameni alcătuiau forţa combativă a unităţii USLA. Din aceştia am aflat că 80 erau plecaţi la Sibiu, cu un Rombac, încă din 20 decembrie, iar 30 se aflau în pază la ambasade. Restul, de 650, după afirmaţiile lui Ardeleanu, se aflau în cazarmă. Atunci a intrat pe uşă generalul Hortopan care ne-a informat că lângă un depozit al armatei din jurul Bucureştiului, asupra căreia se trăgea, a fost prins un subofiţer de la USLA – Popa Ion Stefan. L-am întrebat atunci pe Ardeleanu ce caută un uslaş la acel depozit. Ardeleanu a răspuns: “Poate, din proprie iniţiativă…”. Atunci a venit ideea ca efectivul USLA, cu 600 de oameni, să fie folosit pentru scotocirea blocurilor din faţa ministerului, asupra căruia se trăgea încontinuu. Pentru acest plan s-a dat şi traseul. Pe la Academia Militară şi pe locotenent Emil Bodnăraş urma ca uslaşii să ajungă în spatele blocurilor din care se trăgea şi în nici un caz prin faţa ministerului. Asta a fost tot ce s-a discutat. Ardeleanu a ieşit din birou şi a lipsit două-trei ore. S-a întors după miezul nopţii, răvăşit, şi ne-a informat că cele două blindate ABI au fost distruse şi că oamenii lui sunt morţi, printre care şi locotenent-colonelul Trosca. Atunci am auzit pentru prima oară acest nume. L-am întrebat ce au căutat în faţa ministerului şi de ce au venit doar două blindate în loc de un efectiv de 600 de oameni cât se stabilise. Nu s-a răspuns decât că va cerceta. Colonelul Ardeleanu nu a fost destituit din funcţie şi şi-a continuat activitatea. Afirmaţiile sale din 22 septembrie de la televiziune şi în interviurile acordate sunt numai invenţii.

 

– Când aţi plecat din MApN, pentru prima dată de la acel eveniment?

– N.M.: Pe 26 decembrie. Atunci am văzut în faţa ministerului cadavrele mutilate ale celor de la USLA şi maşinile răsturnate. Si acum mă întreb de ce aceste cadavre nu fuseseră ridicate şi de ce nu s-a ocupat Ardeleanu de acest lucru? Erau oamenii lui pe care i-a lăsat să zacă acolo, mutilaţi, două zile şi două nopţi. Care a fost scopul? Nici eu nu-l ştiu.

 

-Între colonelul Ardeleanu şi locotenent-colonelul Trosca exista un conflict mai vechi?

– N.M.: Vă pot spune că după această treabă a venit la mine şeful Biroului 2 de Informaţii cu o notă în care se sublinia că în sânul acestei unităţi sunt disensiuni. Iată câteva citate din raport: “Colonelul Ardeleanu Gheorghe, şeful unităţii speciale de luptă antiteroristă este comentat negativ de către subordonaţi întrucât în ultima perioadă s-ar fi bucurat de aprecierile Elenei Ceauşescu şi ar fi avut relaţii apropiate cu Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad… Anterior i-ar fi sugerat lui Tudor Postelnicu să-i aprobe ca unii luptători din subordinea sa directă să spargă uşile persoanelor care au întocmit scrisoarea celor şase. Este dezavuat pentru abuzurile şi lipsa de respect în relaţiile cu subordonaţii cărora le-am adresat înainte de revoluţie injurii şi ameninţări…” Si aşa mai departe. Pe 9 ianuarie 1990, m-am trezit cu un document în care colonelul Ardeleanu scrie cum a fost dezinformată unitatea pe timpul revoluţiei. Anexa la acest document este un raport cu trei puncte, cu următorul text: “Stimate domnule ministru”. Am reconstituit o parte din dezinformările la care am fost supus în perioada cunoscută… Vă raportez că întors la unitate am stabilit cu certitudine că locotenent-colonelul Trosca, fostul şef de Stat Major din USLA, care a condus cele două echipe de intervenţie şi a murit ştiţi unde, că plănuise să ma lichideze pe mine şi pe colonelul Gherghina Gheorghe, locţiitorul comandantului pentru dotare cu armament şi tehnică de luptă a unităţii. Am clarificat problema şi pentru această etapă, din raţiuni cunoscute, nu este o problemă prioritară. Consider că acest ofiţer a avut legături cu cineva din Direcţia de Contrainformaţii Militare şi cred că planul conceput împotriva mea trebuie să conducă la o clarificare, de la cine a primit acest ordin şi pentru ce? Unitatea acţionează din ordinul domnului General Hortopan şi o asigură împreună cu domnul colonel Zătreanu…” Această anexă a fost scrisă în 08.01.1990. Ardeleanu susţine că Trosca a sosit la MApN pentru a-l lichida. Această afirmaţie ar fi credibilă dintr-un singur punct de vedere şi anume că locotenent colonelul Trosca era îmbrăcat în haine militare (pe dedesubt haine de maior-inginer, iar pe deasupra manta de locotenent colonel de geniu). De aici se poate deduce că Trosca vroia să pătrundă în MApN. Se pune însă o întrebare: dacă Trosca dorea să-l lichideze pe colonelul Ardeleanu, nu putea să facă acest lucru în cazarma USLA? Atunci pe cine trebuia să lichideze? În urma acestor întâmplări pe care vi le-am relatat eu am depus sesizare la Procuratura Militară (scrisoare pentru procurorul general adjunct, şef al Direcţiei procuraturilor militare, intrare nr. 52/C/III/91 din 30.09.1991). Nimeni însă nu a făcut până acum nici cel mai mic pas pentru aflarea adevărului.

 

– În timpul revoluţiei a existat cumva ideea instaurării unei dictaturi militare?

– N.M.: Sigur că da. Au venit la mine destui reprezentanţi ai unor partide nou-înfiinţate care mă sfătuiau atunci să preiau puterea. Nu am făcut-o pentru că nici nu doream acest lucru.

 

– Credeţi că într-o zi poporul român va cunoaşte adevărul evenimentelor din decembrie 1989?

– N.M.: Singurul organ care ar fi putut să dovedească adevărul este Procuratura. Deocamdată, nu a făcut-o. Cineva are interesul ca acest adevăr să iasă la iveală cât mai târziu cu putinţă. Vă asigur însă că dacă într-o zi îl voi afla eu, cu siguranţă îl va afla şi poporul român.

 

– Domnule general, aţi părăsit comanda armatei, la cererea dumneavoastră, pe 16 februarie 1990. De ce aţi făcut-o?

– N.M.: Îmi pare rău că n-am făcut-o imediat după 1 ianuarie 1990, când se terminaseră “ostilităţile” cu teroriştii. Pentru a explica motivul, ar fi necesar un spaţiu vast. Poate, nu peste mult timp, poporul va afla adevărul şi în legătură cu această problemă. Are dreptul să-i cunoască, iar eu am datoria să-i spun.

 

– Vă mulţumesc, domnule general.

– N.M.: Cu deosebită placere şi sper să ne mai întâlnim în cazul în care redacţia dumneavoastră este interesată.

 

Sursa Gardianul

 

Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.”

 

 

////////////////////////////////////////

„Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume

 

Cristina Ene

„Într-un anumit sens, Al Treilea Război Mondial deja a început”, în contextul conflictului din Ucraina și al confruntărilor ce se anunță între mari puteri, a declarat pentru Yahoo Finance economistul Nouriel Roubini.

 

Economistul Nouriel Roubini analizează situația geopolitică curentă

 

„Într-un anumit sens, Al Treilea Război Mondial deja a început. S-a pornit în Ucraina întrucât acest conflict are implicații mai largi care depășesc Rusia și Ucraina. Este începutul a cu totul altceva”, apreciază Roubini, economistul supranumit „Doctorul Apocalipsă” după ce a anticipat criza economică din 2008.

 

Lumea este amenințată de mai multe conflicte, de pildă un conflict nuclear ar putea izbucni în Iran, însă SUA s-ar putea afla în fața unui conflict cu China din pricina pretențiilor acesteia din urmă asupra Taiwanului, pe care ar putea încerca să-l revendice militar.

 

De altfel, din perspectiva economistului, între SUA și China se duce deja un Război Rece, iar acesta ar putea escalada într-un război „fierbinte” pe măsură ce președintele chinez Xi Jinping, pe cale de a obține un al treilea mandat, va căuta să-și îndeplinească obiectivul de a realiza unificarea Taiwanului cu China.

 

În cadrul unui interviu acordat luni pentru Yahoo Finance, Houdini a evidențiat amenințările geopolitice curente și relațiile de tip Război Rece ce s-au creat pe de o parte între SUA și China și, pe de altă parte, între Occident și puterile „revizioniste” precum Rusia, China, Iran, Coreea de Nord și Pakistan.

 

„În esență, ei contestă ordinea economică, socială și geopolitică pe care SUA, Europa și Occidentul au creat-o după cel de-al Doilea Război Mondial”, a spus Roubini.

 

În afară de Ucraina, un alt punct fierbinte ar putea fi Iranul, preconizează Roubini.

 

„Negocierile între SUA și Iran privind noul acord nuclear nu duc nicăieri, iar Israelul spune că, dacă [Iranul] va deveni nuclear – și sunt la un pas de asta – îi vom ataca”, a subliniat Roubini.

 

Totodată, China și SUA au intrat pe o cale a confruntării, în timp ce continuă să se decupleze în tot mai multe domenii, de la comerț la transferul de muncă și tehnologie.

 

„Cred că în următorii 5-10 ani va veni vremea în care se va declanșa o confruntare între SUA și China pe tema Taiwanului, iar acest lucru ar putea fi un factor declanșator al transformării acestui război rece într-un război fierbinte. Așa ajungem la al treilea război mondial”, a spus el.

https://adevarul.ro/stiri-externe/in-lume/intr-un-anumit-sens-al-treilea-razboi-a-inceput-2213656.html

 

///////////////////////////////////////

 

 

Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”

 

 

LOVITURA DE STAT (2)

Înca ma simt liber în tara mea. Îi datorez tatalui cariera militara si crezul în necesara demnitate a celor ce s-au aflat sau sunt acum în serviciul credincios efectuat în Armata României. O institutie care nu poate fi încriminata doar pentru a justifica anumite conduite personale, sau de grup, din acel sângeros decembrie 1989. O structura draga românilor si pentru ca, în vremuri de restri[te, întotdeauna faptele de arme au indicat liderii de facto. În o stire, curajul are pretul siu. Iar tacerea adumbreste sufletele camarazilor. La 19 ani de la stigmatizarea militarilor care au fost scoli în strada, precum erau trimiti înainte în mine, la cules de porumb sau de struguri, la canal sau la construirea unor edificii admirate azi de straini, un gest reparatoriu se impune, la nivel national – gratierea. Este vorba de gratierea celor trimisi în spatele gratiilor pentru vina de a fi fost în diferite locuri unde era pusa la grea încercare abilitatea comandantilor de a nu intra în manipularii vizând declansarea unui razboi fratricid – asa cum dorea Kremlinul, în ’89. si primul gratiat ar trebui sa fie generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari. Sa ne reamintim ca, imediat dupa moartea generalului Milea, doar trei demnitari mai puteau – teoretic – stapâni sutele de mii de militari derutati de gresiunea machiavelica vizând inclusiv integritatea României. În ordine inversa, acestia erau generalii Ilie Ceausescu, Stefan Gusa si Victor Atanasie Stanculescu. Primul stia de mult, de pe timpul unei vizite efectuate în Anglia, ca soarta fratelui este pecetluita. În conditiile date, nu mai avea nici o autoritate morala. Al doilea era vizibil afectat de clipele traite la Timisoara si se afla înca departe de Marele Stat Major. Al treilea este cel care a preluat comanda cu sânge rece si a fost imediat ascultat de toti militarii, de la soldat la general. Nu întâmplator. Domina prin calm, rigoare si decizii bine cumpanite. Armata l-a simtit ca atare imediat ce a transmis ordinul de retragere în cazarmi. Un ordin limpede. Ferm. Autoritar. Din acel moment, generalii au în]eles ca au un comandant care stie ce face – nu actioneaza împotriva poporului sau. Si multimea aflata pe strazi a în]eles ca la conducerea Ministerului Apararii Nationale luciditatea îsi spune cuvântul. De aici si descatu[area celor care demonstrau deja încluzându-i pe militari – priviti acum ca garanti ai libertatii. Iata acel moment comentat de Alex Mihai Stoenescu, în dialog cu Virgil M`gureanu, în volumul De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU: „AMS: În acea dimineata, foarte devreme, conform ocumentelor Armatei 1, în acea dimineata în care masele, cum spuneti dumneavoastra, au început sa se miste, trupele Ministerului Apararii Nationale au deschis focul asupra lor, în zona Vitan–Bârzesti, producând doi raniti. Deci sa ne în]elegem: în dimineata de 22 decembrie, multe ore dupa masacrul de la Inter– Universitate, s-a mai tras asupra oamenilor. Oamenii au fost opriti cu foc. Ordinul functiona în continuare. Prin urmare, ideea ca nu se mai putea trage fiindca s-a pornit revolta populara nu mai este de actualitate. Vreau sa fiu bine înteles: eu nu pun mai mult pret si mai multa greutate pe lovitura militar` de la ora 10.07, decât pe revolta populara. Sigur ca Stanculescu si, independent de el, generalul Vlad au actionat ca urmare a declansarii revoltei din Bucuresti, a venirii muncitorilor spre centru, dar asta nu înseamna ca Ceausescu nu intentiona sa mai reziste, provocând alte zeci de morti, poate sute. Noi aveam de-a face cu o lovitura militara care l-a deposedat de mijloacele de aparare ale CC-ului. Prin natura sa criminala, nu mai vorbesc de Elena Ceausescu, nu trebuie sa avem un dubiu ca represiunea ar fi continuat. Mai mult decât atât, Ceausescu îi cere la un moment dat lui Eftimescu o solutie de evacuare, spun ei, iEftimescu planifica doua TAB-uri si doua subunitati înarmate, care sa permita iesirea din cladire si deplasarea prin oras. Or, acest lucru nu se putea face decât trecând peste oameni, prin multimea care era deja în strada. Acest lucru înseamna înca o data intentia de a deschide foc, pentru a-si asigura calea de scapare. Iata însa ca în documentele MApN apar consemnari ale cautarii disperate a TAB-urilor din fata CC, dar cu doua pagini în urma se vad la fel de clar ordinele prin care Stanculescu le-a îndepartat. Prin urmare, nu putem disocia revolta populara de lovitura militara, fiindca, daca nu exista lovitura militara, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel. VM: Eu doresc doar atât sa adaug ca, deti aparent în contradictie, aceste puncte de vedere, de fapt, se completeaza reciproc. În ce sens: a nu se uita faptul ca multimile afluisera în noaptea de 21 spre 22 decembrie pe strazile Bucurestiului, ca intentia… atunci s-au vazut ultimele ore ale puterii lui Ceausescu… pe de alta parte, sa nu se uite ca, în pofida confruntarilor de la baricada si în pofida victimelor, revolta crestea în intensitate, sa nu se uite de asemenea provocatorii care erau în plin rol, actionau în strada si plecasera deja, poate si ajunsesera la întreprinderi pentru a chema oamenii la revolta… o revolta nu pe de-a-întregul spontana. Suntem de acord si asupra ideii ca nimic nu a fost pe de-a-întregul spontan. Sa nu uitam ca ceea ce numim revolta si-a avut sorgintea în mitingul sabotat din 21 decembrie, amplificat apoi de ramânerea nucleului insurgent de la baricada si de represiune. Vreau sa reamintesc ca între faza în care Ceausescu a dat ordinele de represiune, cerând în mod ilegitim, ilegal sa se traga în insurgen]i, si pâna în momentul din fata sediului CC, se schimbasera multe, inclusiv în ceea ce priveste evaluarile lui Ceausescu privind raportul de forte. Este însa clar ca, daca s-ar fi creat acel dispozitiv de foc, bineînteles ca ar fi iesit un macel. Bine ca n-a iesit! Retragerea aceea a fortelor, asa cum a]i aratat, este numai o parte din situatia complexa în care se afla puterea în acel moment.” Retragerea aceea a fortelor se datoreaza unui singur om – generalul Victor Atanasie Stanculescu. Dupa cum tot lui i se datoreaza anularea de facto a prerogativelor prezidentiale ale lui Nicolae Ceausescu, prin convingerea acestuia de a parasi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolarii acestuia, Ceausescu era decuplat de la toate pârgiile de comanda, devenind ex-presedintele tarii. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea sa o pastreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesara pâna la coagularea unor formatiuni politice capabile sa sustina o competitie electorala, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate si autoritate celui harazit de vremuri sa preia conducerea României. si daca pentru toate astea se afla în închisoare – „binemeritând de la patrie” – înseamna ca de 19 ani ceasul dreptatii s-a oprit la ora 10.07…. Comandantul armatei de azi, presedintele României, are dreptul moral si legal sa-i gratieze, de Craciun, pe militarii înca umiliti în spatele gratiilor din închisori. Este un gest pe care îl asteapta veteranii de razboi, dar si cei cali]i în teatrele de operatii, ofiterii activi, în rezerva si cei în retragere. Îl asteapta de la omul care întinde mâna pe lânga corp, ca fost militar, când trece în revista garda de onoare si apoi îti pleaca fruntea în fata Tricolorului. Nu [i în fata vitregiilor vremii. În decembrie 1989, se scanda LIBERTATE TE IUBIM, ORI ÎNVINGEM ORI MURIM! În decembrie 2008, militarii au încredere în comandantul lor.

Doamne ajuta!

 

Si in timp ce salvatorul Securitatii – generalul Iulian Vlad – tace si traieste bine mersi -, semenul care s-a opus intentiei sovieticilor de a intra in tara, dar si dorintei noii puteri instituite aparent ad-hoc de a ii chema pentru anihilarea profesionista a teroristilor, generalul Stefan Gusa, s-a ales cu un cancer galopant si isi doarme somnul de veci la un metru sub pamant. Unii cu onoarea. Altii cu ubi bene, ibi patria…

 

Colonelul Ion Petrescu – in numerele 49 si 50 din saptamanalul „Observatorul Militar”.

Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu

 

 

Autor: Ramona Feraru

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a dezvăluit la Realitatea TV, într-o ediție specială cum a fost deposedat Nicolae Ceaușescu de poziţia de comandant suprem al Armatei, printr-un ordin deja pregătit, în prima parte a zilei de 22 decembrie 1989.

Alex Stoenescu a povestit în timpul emisiunii realizată de Octavian Hoandă cum a fost regizată „lovitură de stat” în ziua de 22 decembrie 1989 și cum s-a intersectat această manevră subterană cu revolta populară. Stoenescu a povestit cum generalul Stănculescu a emis, la ora 13,30 la Ministerul Apărării un ordin deja pregătit prin care Ceauşescu era deposedat de poziţia de comandant suprem şi preşedinte al statului. Ordinul spunea că toate forţele Ministerului Apărării Naţionale execută numai ordinele Ministerului Apărării şi a Ministrului Apărării adică ale lui Stănculescu.

 

„Ceauşescu pierde puterea, iar lovitura de stat numai ce începuse. Apoi, la ora 15 fix Stănculescu emite un ordin de ocupare a tuturor poziţiilor strategice din ţară, în primul rând din comitele judeţene de partid şi apoi o serie întreagă: Banca Naţională, Radioul, Televiziunea, toate obiectivele. Aşa cum a declarat de altfel Stănculescu într-un interviu acordat lui Ion Cristoiu, la ora 15.00 România era sub controlul lui militar. Atunci a fost clar cine era autoritatea autoritatea în momentul respectiv”, a explicat Stoenescu.

 

Potrivit lui Stoenescu, a existat în ultimii 27 de ani o propagandă oficială legată de „revoluţia spontană”. A fost o minciună rostogolită ca să acopere adevărul real: niciun moment nu a existat un vid de putere în decembrie 1989, ci tot timpul lucrurile s-au aflat sub controlul unui grup pre-stabilit:

„Păi ce revoluţie spontană când noi vorbim aici de implicări, de hotărâri peste capul nostru. Este o revolta spontană la Timişoara fără discuţie. Ni se spune de 27 de ani că Iliescu și grupul lui au fost emanaţia revoluţiei. Ni se spune că a fost vid de putere, dar nu a fost vid de putere. Armata a preluat controlul asupra ţării”, a arătat istoricul român.

 

 Alex Mihai Stoenescu a făcut o conologie a acelei zile care a schimbat istoria României.

 

Stănculescu este chemat după ce se împuşcă Vasile Milea la Comiterul Central, la Ceauşescu, şi de faţă cu martori, sunt deja şase, îl numeşte Ministru al Apărării şi îi cere să prea comanda trupelor chemate de Milea încă din acea dimineaţă, trupele proaspete de blindate care urmau să intre în Bucureşti şi să facă un măcel. Acesta a fost ordinul continuat de principalul complice a lui Ceaşescu la crimă, generalul Milea.

 

Stănculescu se duce mai întâi la grupa operativă de la etajul 1, unde era grupa adusă de Milea deja acolo, află unde sunt aceste unităţi, erau la Slobozia, la Piteşti şi cea mai avansată la Mihai Bravu care intrase deja pe Olteniţei şi se afla pe Dealul Viilor apropiindu-se de centru. Deci unităţi de blindate cu muniţie de război, blindată de tanc care şi incendiază şi face zob tot.

 

Ce se întâmpla dacă intrau acele trupe în luptă chemată de Milea şi de Ceauşescu în acea dimineaţă de 22 decembrie? Stănculescu se duce la etajul 6 unde se afla Centrul de Comunicaţii Militare care transmitea ordine până la nivel de tanc. Se duce acolo, stă de vorbă cu comandantul acelui centru maiorul Trufan şi cere ca din acel moment să asculte numai ordinele lui.

 

Prin urmare, la ora 10 şi şapte minute cum este consemnat în carnețelul de note telefonice al comandantului Voinea, Stănculescu emite oridinul, pe numele lui Milea care era deja împuşcat, de oprire a acţiunilor militare şi de întoarcere a trupelor din cazărmi, moment în care, acest moment a fost surprins de oamenii care se aflau în stradă, oamenii s-au urcat pe tancuri, s-au dus la televiziune.

 

Stănculescu continuă cu ordinele şi la 10.25, de exemplu, dă ordine să nu fie înarmate gărzile patriotice. Exista un astfel de ordin. După care pleacă la Ministerul Apărării unde găseşte un ordin deja pregătit pentru a fi emis şi la ora 13.30 emite un ordin care echivalează potrivit Curţii Supreme de Jusţie, o declaraţie oficială a justiţie române în această privinţă.

 

Concret, Ceauşescu este deposedat de poziţia de comandant suprem şi preşedinte al statului emiţând un ordin prin care forţele Ministerului Apărării Naţionale execută numai ordinele Ministerului Apărării şi a Ministrului Apărării adică ale lui. Ceauşescu pierde puterea, iar lovitura de stat numai ce începuse.

 

La ora 15 fix Stănculescu emite un ordin de ocupare a tuturor poziţiilor strategice din ţară, în primul rând din comitele judeţene de partid şi apoi o serie întreagă: Banca Naţională, Radioul, Televiziunea, toate obiectivele. Aşa cum a declarat de altfel domnul Stănculescu într-o emisiune la B1 TV, într-un interviu acordat lui Ion Cristoiu, la ora 15.00 România era sub controlul lui militar. Atunci a fost clar cine era autoritatea autoritatea în momentul respectiv.

 

8. Nu a existat vid de putere, Armata a preluat controlul asupra țării; a concluzionat istoricul.

 

Fac o paranteză foarte scurtă. În toţi aceşti 27 de ani v-aţi pus mereu întrebarea de ce această minciună?. Păi s-a lansat o campanie, o propagandă oficială de partid şi de stat revoluţionară. Este acea propagandă cu revoluţia spontană. Păi ce revoluţie spontană când noi vorbim aici de implicări, de hotărâri peste capul nostru. Este o revolta spontană la Timişoara fără discuţie. Păi ce se spune de 27 de ani, că emanaţia revoluţiei Iliescu şi cu grupul lui. Ni se spune că a fost vid de putere, dar nu a fost vid de putere. Armata a preluat controlul asupra ţării.

 

La ora 16 este momentul cheie şi pentru procurori şi pentru acest dosar al Revoluţiei. Atunci a avut loc la Ministerul Apărării Naţionale, în biroul Ministrului Apărării, întrunirea tututor conducătorilor ministerelor de forţă ale ţării. Iată şi lista lor: şeful Marelui Stat Major, Ministrul Apărării, adjuncţii Marelui Stat Major, Ministrul de Justiţie, Procurorul General Popovici, dacă nu mă înşel, reprezentantul Ministerului de Interne generalul Romeo Câmpeanu, reprezentanţii Securităţii – şeful Direcţiei 1 Raţiu şi cu colonelul Stan de la Direcţia a doua, se întrunesc în birou unde vine Ion Iliescu cu Petre Roman şi cu grupul său şi i se încredinţează calitatea de succesor politic al lui Nicolae Ceauşescu în acea şedintă care a durat de la 16.00 la 16.30.

 

După această şedință din 22 decembrie, ora 16.30 colonelul Mircea care era comandantul Direcţiei Speciale, ofiţerul de legătură cu tratatul de la Varşovia, se duce la telefon şi comunică internaţional următoarele: Ministru Apărării Naţionale este generalul Stănculescu şi toată armata îl urmează.

 

Ministerul Apărăriii Naţionale a decis ca puterea politică să fie încredinţată Frontului Salvării Naţionale, adică domnului Ion Iliescu. Din acel moment se întâmplă o serie întreagă de lucruri pentru că repet vorbim despre un traseu paralel la un moment dat al evenimentelor din stradă şi loviturii de stat. Momentul în care lovitura de stat intră în intersecţie cu revolta populară, se îndreaptă împotriva ei, este de fapt momentul în care se manifestă practic lovitura de stat propriu-zisă de care vorbim noi.Vă voi da următorul exemplu. Există o mărturie şi poate o să fie chemat domnul Iulian Vlad la Procuratură să explice şi confirme această declaraţie.

 

La ora 17.00 se întoarce grupul Iliescu la Comitetul Central. Pe holul principal se întâlneşte cu Iulian Vlad. Citez din declaraţia dânsului „Iliescu mi-a solicitat, mi-a cerut să mă ocup împreună cu tov. general Guşă de problemele cu armata, cu internele să fie ordine”. Fuseseră în balcon, au ieşit de acolo, iar acest context care este foarte important faţă de acest grup, de felul în care se reflectă autoritatea juridică a lui. Iulian Vlad a continuat: „Militaru s-a apropiat de mine şi mi-a spus că el a fost numit să preia forţa conducerii armate, tuturor forţelor militare ale statului MAPN, MAI şi Securitatea. I-am întrebat atunci, de ce mi se iau din moment ce eu sunt alături de dumneavoastră? Şi spune: Tu, Vlad, trupe de securitate U.S.L.A mi se subodonează mie. Eu am întrebat pentru că nu mi se părea normal ca acestea să fie în subordinea lui. El mi-a răspuns că e mai bine să rămână aşa, pentru că aşa s-a hotărât şi eu vor prelua”. Aşadar, la ora 17.00 trupele de securitate, adică toate forţele armate ale securităţii au intrat în subordinea lui Militaru şi am să vă spun şi de ce, există şi proba.

 

 Pentru că la ora 20.00 a aceleiaşi zile de 22 decembrie generalul Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate l-a sunat pe generalul Vlad în clădirea CC şi a raportat următoarele: Am primit ordin să intru în subordinea MAPN, respectiv a generalului Militaru. Subliniez pentru a nu exista nici un fel de dubiu, RESPECTIV a generalului Militaru.

 

Diversiunea morților

Este un moment crucial al acestor evenimente şi anume momentul când traseul loviturii de stat se îndreaptă împotriva revoltei populare în mod violent. Când începe de fapt acea divesiune teroristă. Ea se petrece în jurul orei 17. 45 în Piaţa Palatului, atunci când traseul revoltei populare, adică mulţimea aceea de oameni de acolo începe să transforme manifestaţia anticeauşistă într-o manifestaţie anticomunistă. Lozincile care au început să se strige în momentul 17.30 – 17-45 erau „fără comunism, jos comunismul”, că or fi fost instigaţi sau nu, atunci se declanşează în câteva minute tot fenomenul diversionist şi care produce 949 de morţi. Mai concret, după îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducere avem acest număr de victime identificate de către procuratură.

 

Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu

 

//////////////////////////////////

 

Despre lovitura de stat din 1989 (memorialul durerii)

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara 

 

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a transmis redacţiei noastre un drept la replică pe care îl redăm integral..

 

Domnului Marius Tucă,

Domnului Victor Ciutacu

 

În legătură cu articolele „Revoluţia din decembrie şi detractorii ei”, semnate de dnul Ion Iliescu, vă rog să publicaţi în ediţia tipărită a cotidianului dvs următorul drept la replică:

 

Am citit cu multă atenţie articolele d-lui Ion Iliescu referitoare la recentul volum de dialoguri cu Virgil Măgureanu, apărut la Editura RAO, şi ele mi-au întărit convingerea că autorul acestor articole este victima unor confuzii şi adversităţi generate de lungile campanii jurnalistice şi politice îndreptate împotriva dumnealui în ultimii 20 de ani. Nu cred că este vorba de rea-credinţă sau de lipsa instrumentelor intelectuale minime pentru înţelegerea actului de cercetare istorică profesionistă, ci de o superficialitate tipică politicianului român. Dnul Iliescu nu mi-a citit cărţile. Îşi dă cu părerea din auzite, din tot felul de aprecieri făcute de apropiaţi ai lui, care îl alimentează constant cu tot felul de „şopârle” de genul „Stoenescu a zis asta, v-a atacat, a negat revoluţia, vă acuză de…” etc. Este de asemenea posibil ca dnul Iliescu să fi văzut unele emisiuni de televiziune la care am fost invitat şi la care am abordat anumite secvenţe limitate ale procesului revoluţionar din perioada 1989-1990, trăgând concluzia că Stoenescu înlocuieşte revoluţia cu lovitura de stat, că neagă revolta românilor etc. Este un tip de generalizare caracteristic oamenilor superficiali şi cărora le este greu să pună mâna pe o carte. M-am confruntat în ultimii ani cu zeci de astfel de oameni care judecă evenimentele din decembrie 1989, cum se spune, după ureche. Mă aşteptam la altă reacţie din partea celui care şi-a asumat răspunderea succesiunii lui Ceauşescu şi a fost preşedinte al României timp de 11 ani.Întreaga construcţie a articolelor sale din Jurnalul Naţional porneşte de la premise şi afirmaţi false.

 

1. Domnia sa crede că apartenenţa mea la curentul politic de Dreapta din România (altfel inexistent) a influenţat atitudinea mea din dialogul cu Virgil Măgureanu. Nu există în carte concepte „ideologice”, „teze”, „partizanat politic evident” (!) care să-l pună pe dnul Iliescu în contradicţie cu acestea. Este o prejudecată politică a celui care, la 27 decembrie 1989, îi declara ambasadorului sovietic Tiajelnikov că „acum trebuie lucrat prin individual ca să evităm împingerea spre Dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi”. Care Dreaptă politică sau socială în decembrie 1989(!!!), domnul Iliescu nu ne explică. Ce ştie dnul Iliescu despre abordarea istorică de Dreapta, care este un fenomen apărut în Germania secolului al XIX-lea şi dispărut în primele decenii ale secolului al XX-lea? Domnia sa confundă ideologiile de Dreapta cu abordarea metodologică istorică de pe poziţii pragmatice.
2. Domnul Iliescu face confuzii frecvente între categorii şi subcategorii istorice, folosind la întâmplare şi fără conţinut cuvinte şi expresii de genul: „revoluţie spontană”, „revoltă populară”, „răscoală populară”(!!!) – răscoala este o revoltă a ţărănimii-, amestecând evenimente distincte, parte ale unui fenomen mult mai amplu, într-o formă de discurs aproape publicitar. Afirmaţii false, de genul: „autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România” – nu am declarat sau scris niciodată aşa ceva – susţin de fapt mecanismul de amestecare legendară a procesului revoluţionar desfăşurat în România între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, cu revolta de la Timişoara din 20 decembrie, cu mitingul sabotat profesionist la Bucureşti la 21 decembrie – de citit arhiva Jurnalului Naţional pe acest subiect! -, cu mişcarea de la Bucureşti din dimineaţa de 22 decembrie şi cu luarea cu asalt a sediului CC al PCR de către populaţie,  „care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul”. Domnia sa mai confundă manifestaţia de protest a  acelui prim nucleu timişorean din 16 decembrie cu revolta populară a muncitorimii timişorene din 20 decembrie, fără să se întrebe cât de spontană a fost aceasta după 4 zile şi după ce acea mână de revoluţionari autentici a strigat până a răguşit la cetăţenii Timişoarei, în toate acele patru zile, „laşilor, veniţi cu noi!”, şi timişorenii nu veneau. Au ieşit abia în 20 decembrie, după ce au auzit la Europa liberă că sunt 5000 de morţi în centru şi de la unii revoluţionari că au fost omorâţi 40 de copii la Catedrală. Nici un istoric serios nu poate elimina acestă diversiune (care a scos muncitorii în stradă) din procesul revoluţionar, pentru că reprezintă cauzalitatea imediată a faptului istoric. Că erau nemulţumiţi de regimul Ceauşescu? Da, dar erau nemulţumiţi şi cei din Bacău, Galaţi, Constanţa, Calafat sau Slobozia.  N-au ieşit în 20 decembrie.

 

3. Dnul Iliescu afirmă că autorii volumului „contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989”. Am arătat cât de „spontană” a fost revoluţia la Timişoara, cu diversiunea din jurul lui Tokes, cu sindicaliştii trimişi să spargă protestul enoriaşilor şi număraţi apoi ca revoluţionari etc. Să vedem cât de spontană a fost revolta de la Bucureşti. Toată noaptea represiunii de la Bucureşti – în care au fost implicaţi aproximativ 30 de revoluţionari la baricadă şi aproximativ 200 în lungul bulevardului -, posturile de radio străine şi în primul rând Europa liberă au transmis  informaţia că sunt zeci de mii de morţi în centrul Bucureştilor. Încă de dimineaţă, participanţi la manifestaţia de la baricadă – printre ei Sergiu Nicolaescu şi Dan Iosif – au plecat spre platformele industriale pentru a aduce în centru muncitorii care, în spontaneitatea lor, au lucrat în schimbul III toată noaptea crimelor sau au venit la servici în schimbul I, fără interes sau cunoştinţă despre ce se întâmpla la Intercontinental. Dnul Iliescu nu ştie că la 07.35 forţele militare comandate de Milea au deschis focul asupra oamenilor la Vitan Bârzeşti şi în faţa întreprinderii Turbomecanica, dovadă că ordinele de represiune ale tandemului Ceauşescu-Milea încă erau active. De asemenea, dnul Iliescu nu ştie că sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit „Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv, la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face „mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită „mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar. Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu dintre 10.07 şi 10.35  „Armata a fraternizat cu populaţia”, „a trecut de partea poporului” etc. Teza cu fraternizarea militarilor la aflarea comunicatului sinuciderii lui Milea este o fantezie, dacă nu o diversiune calificată pentru a ascunde  rolul fundamental pe care l-a avut Stănculescu în îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere şi evacuarea lui (nu fuga) cu elicopterul, pentru a da apoi ordine, împreună cu gen. Rus, comandantul aviaţiei, de doborâre a acestuia. Nu întâmplător România are astăzi zeci de mii de revoluţionari, care „l-au îndepărtat pe Ceauşescu” după ce acesta plecase!

 

4. Calitatea de succesor al lui Ceauşescu nu este o „invenţie” a lui Stoenescu, ci o afirmaţie clară difuzată de presa occidentală, care i-a şi făcut publicitate dlui Iliescu în acestă calitate, astfel că timişorenii care strigau „Iliescu! Iliescu!”, şi cei de la Televiziune, care au trimis după el să-l aducă la putere, nu l-au chemat pe Stoenescu sau pe Cristoiu, ci pe succesorul anunţat.

 

5. În legătură cu însemnările din agenda dnului Iliescu, privind contactarea ambasadei URSS, îi las pe martori să confirme sau să infirme. Dnul Tatulici, de exemplu, are un post de televiziune la dispoziţie. Dnul Iliescu oricum este confuz şi amestecă lucrurile: cele trei persoane invocate nu făceau parte din „conducerea televiziunii” (!!!). Este un contraargument complet ilogic.

 

6. În legătură cu apartenenţa sa la KGB, eu am combătut public acestă teză, neavând astfel de informaţii. Dnul Iliescu fabulează în continuare, derutat de cine ştie ce dezinformări al căror victimă este. Trimiterile la Aboimov, Evtuşenco şi la alte surse sovietice şi americane reprezintă o selecţie subiectivă a dlui Iliescu. În cărţile mele sunt tot atâtea citate din apropiaţi ai lui Gorbaciov (Graciov, Sobtchack, Zagladin şi alţii) care subliniază implicarea sovietică în evenimentele din România. Dnul Iliescu nu a citit rapoartele Bogomolov (1 februarie 1989), Iakovlev (2 februarie), Şevardnadze (24 februarie), care prezintă pericolul ieşirii României din Tratatul de la Varşovia, îndreptarea acesteia previzibilă spre Occident şi nevoia ca răsturnarea lui Ceauşescu să fie controlată, pentru ca România să rămână în sfera de influenţă a unei URSS reformate.

 

7. Dnul Iliescu afirmă că nu a vorbit la telefon cu Gorbaciov decât la 27 decembrie, „în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN”, şedinţă care a început în jurul orei 16.00. Dnul Iliescu uită ce i-a spus ambasadorului Tiajelnikov în aceeaşi zi de 27 decembrie, dar la ora 10.30 dimineaţa: „Francezii şi americanii au aruncat o nadă: <<că ar fi gata să-şi modifice concepţia despre ideea de intervenţie>>. Asta este o altă provocare. Am avut o consultare cu tov. Gorbaciov de la militari. Ne puneam la un moment dat problema aceasta, când armata era îngrijorată şi vedea că nu are eficienţa scontată, nu ştia ce forţe acţionează, ce surse de informaţii au acestea. Unde organizam noi ceva, apăreau imediat!”. Am dat citatul întreg din „Stenograma întrevederii dlui Ion Iliescu cu ambasadorul URSS la Bucureşti”, document oficial din arhiva MAE, pentru a nu a fi acuzat că scot din context. Prin urmare, nu este o fabulaţie a lui Stoenescu; sunt cuvintele dlui Iliescu.

 

8. Dl Iliescu afirmă că „Stoenescu mai introduce o fabulaţie”, cum că Sergiu Nicolaescu ar fi venit în biroul unde Ion Iliescu şi revoluţionarii Militaru, Brucan, Bârlădeanu, Apostoiu şi Nicolcioiu lucrau proclamaţia către ţară şi i-a anunţat că acea clădire a CC al PCR este minată. Afirmaţia îi aparţine dlui Sergiu Nicolaescu, repetată în vreo trei cărţi, plus că secvenţa este filmată, a fost prezentată în mai multe rânduri la TVR1, OTV, Naţional TV. Dnul Iliescu riscă o confruntare cu evidenţa filmată, ceea ce îi aruncă în aer toată argumentaţia, deşi, personal, îi înţeleg revolta pe care o trăieşte după ani de campanie jurnalistică ostilă şi agresivă.

 

9. „Lupta pentru putere” este titlul unei cărţi de Sergiu Nicolaescu, acel aliat decisiv al dnului Ion Iliescu în momentele sale cele mai grele ( prima ieşire în balconul CC, de care nu spune nimic). Dnul Iliescu nu-şi explică acţiunile îndreptate de la MApN de gen. Stănculescu împotriva guvernului Verdeţ, documentate de zeci de martori principali, în care fuseseră cooptaţi şeful Marelui Stat Major al Armatei şi şeful Securităţii şi în care dnul Iliescu primise portofoliul de ministrul al… Culturii. Tăierea legăturilor telefonice ale lui Guşă şi Vlad, împreună cu revoluţionarii din CC, între care s-a remarcat Cazimir Ionescu, a fost probabil opera lui Stoenescu, nu a celor de la MapN, unde se instalase grupul Iliescu. Ar trebui scos din puşcărie Stănculescu numai şi pentru scena asta.

 

10. În legătură cu scena balconului, dnul Iliescu trebuie să consulte stenograma transmisiunii TV, publicată de dnul Tatulici, în care secvenţialitatea scenei celei de-a doua ieşiri în balcon a dnului Iliescu este următoarea: focuri de armă automată, lovituri de tun de pe tanc, încetarea focului, intervenţia dnul Iliescu, reluarea tirului.

 

11. Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.

 

Închei aici, fără a mai intra în amănuntele pe care dnul Iliescu le poate găsi în vol. 4, partea I şi II din Istoria loviturilor de stat în România sau în lucrarea mai recentă România postcomunistă. Consider că domnul Ion Iliescu este partizanul tezei neştiinţifice, propagandistice şi fanteziste despre „revoluţia spontană” – care, între altele, este o contradicţie în termeni, revoluţia fiind un proces politic, social, economic de lungă durată -, doarece numai acestă „revoluţie spontană” poate legitima emanaţia, ridicarea sa la putere după ce Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat.  Consider că Ion Iliescu nu are nevoie de această teza – care-i şi dăunează, inclusiv prin genul de articole la care răspund aici -, atâta timp cât el a jucat în decembrie 1989 un rol istoric, acela de succesor al unui dictator . Dnul Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu.   El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.

 

Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara – vedeti la punctul 3.

 

/////////////////////////////////////////

 

Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989

 

Desemnat de activul de partid de la Kremlin să-l înlocuiască pe Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR, Ion Ilici Iliescu a aşteptat cu emoţie, în dimineaţa lui 22 decembrie 1989, îndepărtarea din funcţie a dictatorului, a celui care „întinase“ numele partidului comunist şi al socialismului. La fel ca un agent sovietic aflat „în adormire“ vreme de mai mulţi ani, Iliescu a fost reactivat, brusc, imediat ce elicopterul trimis de Stănculescu l-a ridicat pe dictator de pe sediul fostului CC al PCR. Aşa cum a fost instruit, după ce a primit semnalul că drumul spre conducerea partidului a devenit vacant, Ilici şi-a intrat în rol, pe un scenariu scris în cabinetele KGB de pe Lubyanka. Sprijinit de agenţi sovietici precum Militaru, Brucan, Petre Constantin, Dinescu, Marţian, Bârlădeanu & co şi la adăpostul diversiunii „teroriştii trag din toate poziţiile“, Iliescu a încheiat învingător ziua de 22 decembrie 1989. Deşi a executat în mod exemplar ordinele primite, Iliescu era cât pe ce să fie sabotat de Mazilu, sau Verdeţ. Profitând de reţeaua agenţilor sovietici, el a reuşit să-şi îndepărteze rivalii şi să se autoproclame preşedinte al noului PCR. A doua zi, speriat de faptul că diversiunea teroristă se poate întoarce împotriva sa, el a cerut sprijin stăpânului de la Kremlin şi a fost nevoie de intervenţia generalului Ştefan Guşă pentru ca ruşii să nu desanteze, oficial, la Bucureşti. Am reconstituit drumul parcurs de Ion Ilici Iliescu pe 22 decembrie 1989 şi cine-l urmăreşte cu atenţie observă că Iliescu a preluat puterea prin mijloace specifice jigodiilor comuniste care au ţinut sub călcâi, vreme de aproape cinci decenii, grumazul românilor. Iliescu a fost şi a rămas un derbedeu al istoriei contemporane, care a împiedicat dezvoltarea şi democratizarea României atunci când acestea erau posibile.

 

Nina Iliescu: „Fii atent unde-ţi pui paltonul şi pălăria“

 

Editura Tehnică, 22 decembrie 1989. Ion Iliescu ştie deja ce se petrece la Timişoara, dar şi la Bucureşti. În jurul orelor 12:30-13:00 este anunţat de nişte „colaboratori“ din Editura Tehnică despre pătrunderea unui grup de manifestanţi în studiourile Televiziunii. Coboară „până la Hegheduş, la Consiliul Culturii“, de unde, pe telefonul scurt, ia legătura cu Petre Constantin, fostul director general al Televiziunii, care-i confirmă „cele aflate“ şi căruia îi spune că se îndreaptă spre Televiziune. Afirmă, azi, că nimeni nu l-a chemat la TVR. De menţionat că Petre Contantin n-a amintit vreodată despre telefonul scurt primit de la Iliescu. Ia legătura, de asemenea, cu Victor Stănculescu, la Ministerul Apărării Naţionale. Împreună cu grupul de „colaboratori“ merge apoi spre casă, să-şi anunţe soţia că se duce la Revoluţie. Ajunge acasă într-o Dacie, „în faţa unui cârd de maşini“. „Sunt colegii mei de la editură“, îi spune Ion Iliescu lui Bujor Sion, care-l aştepta în poartă împreună cu nevastă-sa, Ioana. Mihai Bujor Sion venise din proprie iniţiativă de la Televiziune, cu scopul de a-l aduce pe Ion Iliescu în faţa naţiunii. Evident, i-au sugerat şi alţii să-l aducă pe directorul Iliescu să „emane“ pe postul naţional şi amintim doar cererea lui Sergiu Nicolaescu: „Adu-l imediat! Trebuie să fie aici, cu noi!“. Înainte să-i plece soţul la Revoluţie, Nina Iliescu i-a spus: „Să fii atent unde-ţi laşi paltonul şi pălăria!“.

 

Dinescu: Întâi Iliescu şi pe urmă popii!

 

În jurul orelor 14:00-14:15, Iliescu ajunge la Televiziune. Intră în studioul patru, şi aici are loc un mic incident. Pe post trebuia să intre un sobor de preoţi susţinuţi de Caramitru. Dinescu însă nu e de acord: „Întâi Iliescu şi pe urmă popii! Bagă-l pe Iliescu!“. Caramitru cedează: „Bine, pe urmă preoţii şi după asta securiştii“. Ordinea fiind prestabilită, Dinescu îl introduce pe Iliescu astfel: „Uitaţi-vă aici, gata, hai!“. Teodor Brateş îl prezintă naţiunii pe emanat, în termeni istorici: „Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot“. Iliescu ia cuvântul de unde îl lăsase în urmă cu nişte ani: „Stimaţi tovarăşi!…“ etc, etc. Îl critică în mod constructiv pe Ceauşescu, dar în acelaşi timp face apel la activiştii din subordine să se îndrepte spre sediul Comitetului Central ca să se poată „reorganiza pe baze democratice“ în Comitetul Salvării Naţionale. Invită inclusiv cele şase fosile comuniste, în frunte cu Silviu Brucan… Ora fixată pentru întâlnire a fost 17.00.

 

Iliescu: „Tovarăşi, a fost întinat numele Partidului Comunist Român!“

 

Orele 15:00. Din studioul 5, proaspătul emanat se adresează poporului spunându-i să asigure „paza bunurilor publice, paza magazinelor, paza tuturor instituţiilor“. Nu se poate abţine şi, referitor la Ceauşeşti, spune cu obidă: „S-au autointitulat comunişti, nu au nimic de-a face cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai numele celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară“. Urcă apoi la etajul 11, în cabinetul directorului general Petre Constantin, unde se mai află Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Dan Marţian, Bujor Sion şi Petre Roman. Se împart sarcini. Dan Marţian şi Silviu Brucan pun la punct noul comandament al Televiziunii, stabilind că mesajele care se vor da pe post trebuie să aibă avizul celor trei (Brucan, Marţian şi Petre), Marţian rămânând apoi cenzorul şi dirijorul numărul unu al spectacolului televizat aflat în plină desfăşurare.

 

CFSN-ul s-a constituit în sediul MApN

 

Orele 15:45-16:30. Ion Iliescu merge la MApN. Îl însoţesc Petre Roman, Nicolae Militaru, Florin Velicu, Mihai Montanu şi Gelu Voican Voiculescu. Aici, la sediul Ministerului Apărării, s-a stabilit, în cadrul acestui „prim contact cu cei de acolo“, constituirea CFSN şi împărţirea funcţiilor în stat. La şedinţă au mai participat generalii Stănculescu, Logofătu, Guşă, Hortopan, Eftimescu, Kostyal şi colonelul Raţiu. Se face propunerea ca noul organ al puterii să se numească FSN „pentru că acum 200 de ani, în Franţa, tot aşa se numea“. Iliescu este de acord. Tace însă când generalul Guşă propune să se închidă graniţele. Se face o primă listă cu noua conducere. Iliescu spune: „Propunem, tovarăşi, să facă parte din biroul acestui organ de conducere tov. Verdeţ, tov. Mizil, din partea armatei tov. Burcă… dar mai bine să mergem la sediu şi să facem acolo nominalizările!“.

 

Generalii Guşă şi Hortopan spun că Iliescu a vrut să cheme trupele sovietice

 

Orele17:00-17:30. Ion Iliescu soseşte la sediul fostului CC al PCR. Este însoţit de generalul Nicolae Militaru şi alţii. Urcă la etajul 1. Este condus în balcon de Ion Caramitru şi după ce se adresează mulţimii cu „tovarăşi“, mulţimea îl huiduie şi scandează: „Nu suntem tovarăşi!“ şi „Fără comunişti!“. Găseşte convenabilul cuvânt „cetăţeni“ şi îşi continuă cuvântarea. Este înconjurat de Militaru, Guşă, Voican, Lupoi, Roman şi alţii. Îl pune pe gen. Guşă să jure că armata este cu poporul. Spune că Securitatea nu mai există. Anunţă apoi că se va retrage (în clădire) să constituie CFSN-ul.

Orele 18:00-19:00. Ion Iliescu se refugiază cu tovarăşii lui într-o încăpere. Printre aceştia se află Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolcioiu, Apostoiu, Pârcălăbescu, Roman, Guşă, Ardeleanu. Uşa este păzită de Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu şi Mihai Lupoi. Se propune consensul. Se cade de acord asupra denumirii noului organ. Deşi de-abia se despărţise de Victor Stănculescu, Iliescu îl caută din nou, la telefon. Nu se ştie de ce. Îi anunţă, de asemenea, pe cei prezenţi că a luat legătura cu ambasada sovietică. De ce? Ca să comunice la Moscova „să ştie cine suntem şi ce vrem“. Să spună că ţara e pe mâini bune. KGB-istul Iliescu avea să recidiveze a doua zi când, într-o tentativă reuşită de trădare naţională, a sunat la Moscova să propună chemarea trupelor sovietice pentru a-i susţine poziţia în fruntea noii puteri. Deşi a negat acest fapt, doi generali ai Armatei Române, Guşă şi Hortopan, au confirmat sub jurământ, trădarea kgb-istului Iliescu. Generalul Guşă avea să moară apoi, la câteva luni după această declaraţie. Revenind în încăperea consensului kgb-ist, ar mai fi de remarcat modul în care s-a spart „gaşca“. A făcut-o Sergiu Nicolaescu printr-o diversiune strategică: „Există pericolul ca această clădire să fie minată şi să explodeze în fiecare clipă!“. De ce a minţit regizorul revoluţiei lui Iliescu? Iată ce răspundea acesta, trei ani mai târziu: „Pentru că nu-mi plăcea grupul. Ne aflam în faţa unui grup de foşti comunişti, în frunte cu Verdeţ. Şi am găsit această minciună ca să-i scot de acolo“. La orele 19:00, în Piaţa Revoluţiei se deschide focul. Puţin mai târziu, însoţit de Gelu Voican Voiculescu, Iliescu pleacă la sediul MApN, acolo unde era comandamentul real al loviturii de stat.

 

Brucan: Noi îl considerăm pe Iliescu cel mai indicat să fie preşedinte

 

Orele 19:30-20:30. Iliescu se află în sediul MApN. Despre această a doua retragere a emanatului sub fustele strategice ale lui Victor Athanasie Stănculescu nu se ştiu prea multe. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Iliescu, în acest răstimp ar fi „înjghebat un fel de stat major al Revoluţiei“ şi ar fi stabilit „cartierul nostru general la Ministerul Apărării“. Ar fi luat apoi legătura cu anumite persoane de la CC şi din Televiziune, dându-le întâlnire la sediul TVRL „pentru a perfecta documentul ce avea să fie programul politic al Revoluţiei“.

Orele 20:00 – 21:00. La etajul 11 al TVRL se află Iliescu, Brucan, Roman, Marţian etc. Era aşteptat Dumitru Mazilu, care avea deja redactată o platformă program, plus lista celor aleşi în Forumul Civic (FSN-ul în varianta lui Mazilu) citite revoluţionarilor din Piaţa Palatului. Mazilu este anunţat de Brucan că „preşedintele Consiliului este Ion Iliescu“. Are loc următorul dialog antologic între Mazilu şi Brucan:

Dumitru Mazilu: „Bine, dar Ion Iliescu n-a fost ales nici măcar membru în noul organ. Cum poate fi dânsul preşedinte?“

Silviu Brucan: „Ei, asta-i bună! E revoluţie! Cine mai ştie pe cine a ales? Şi, în definitiv, noi îl considerăm pe Ion Iliescu cel mai indicat să fie preşedinte. El este deja noul conducător. Acesta este un lucru indiscutabil!…“.

Platforma-program a lui Mazilu a fost aşadar repede însuşită de FSN după ce a fost modificată în punctele esenţiale. Lista noii puteri suferă şi ea, rapid, câteva modificări. Ion Iliescu se trece pe ultimul loc.

În jurul orelor 22:00, Iliescu citeşte comunicatul CFSN, programul în zece puncte al acestuia, plus lista celor 35 de membri, lista care începe cu Doina Cornea şi se termina cum s-a stabilit. După aceasta, pentru că asupra sediului Televiziunii începuse să se tragă, Ion Iliescu îi cere maiorului Mihai Ciocodei să distribuie arme civililor şi să apere Televiziunea. Diversiunea în urma căreia aveau să se înregistreze aproape 1.000 de morţi şi 3.000 de răniţi era, astfel, declanşată oficial, cu ordin de la Iliescu. Între timp, noul preşedinte îşi cheamă soţia, pe Nina Iliescu, la sediul Televiziunii. Pentru mai multă siguranţă.

Ziua de 22 decembrie 1989 se încheie cu un Ion Iliescu învingător, zorii zilei următoare aducând şi prima lui recunoaştere din partea Moscovei

 

Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989

 

/////////////////////////////////////////

 

Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie

 

 

Deşi au guvernat împreună, PNL, PD (Partidul Democrat, viitorul PD-L, condus la acea dată de evreul Petre Roman, inculpat pentru genocidul de la mineriada din iunie 1990, dosar aproape închis de ciuma roşie din 2019 – n.m.), UDMR şi PNŢCD (fostul Partidul Naţional Român, cu Iuliu Maniu în frunte, ce a unit Ardealul cu România, din păcate pentru ardeleni – n.m.) au mers în alegerile din 2000 separat, iar Emil Constantinescu nici nu a mai candidat, aşa de tare l-au speriat ciumaţii roşii şi mai ales gorila Securităţii comuniste, Corneliu Vadim Tudor. În reaua tradiţie mioritică, liberalii şi democraţii au aruncat toată vina unei guvernări slăbuţe pe umerii ţărăniştilor, ca şi cum aceştia ar fi guvernat singuri, iar rezultatul alegerilor din 2000 a însemnat revenirea la Cotroceni, pentru al 4-lea mandat, a fostului activist comunist, KGB-istul criminal Ion Iliescu, iar acesta l-a numit premier pe cel care avea să-şi umple conturile din bănci cu bani furaţi de la poporul român, (semi)ţiganului Adrian Năstase. Au urmat patru ani de jaf PSD-ist, din care un episod este povestit mai jos.

 

Şi ca în orice film cu proşti, în 2016, ciumaţii roşii, hoţi şi mafioţi, sunt din nou votaţi, pe fondul absenteismului masiv al unei populaţii îndobitocite la maxim de către Mafia TV (Antena 3 şi România TV). Era şi este de domeniu evidenţei că o turmă mămăligari – numită pompos “poporul român” -, ce preferă, de exemplu, să moară în spitale cu viermi şi pe drumuri de rahat, dar continuă să finanţeze clerul imoral şi corupt la Bisericii Ortodoxe Române (BOR), nu-i va elimina niciodată pe politicienii mafioţi care au distrus şi jefuit România, iar din banii furaţi şi-au tras averi de zeci de milioane de euro.

 

Din Maramureş dispar pădurile (era anul 2003 – n.m.)

 

Ascensiunea lui Aurel Filip în fruntea Direcţiei Silvice a judeţului Maramureş (în plină guvernare PSD – n.m.) a fost însoţită de un şir de dezastre. Cel mai cumplit s-a produs în timpul retrocedării pădurilor private, imediat după alegerile din 2000. Când, la Remeţi, au dispărut peste noapte 32 de hectare de fag cu pădure cu tot, din patrimoniul privat. Valoarea unui singur hectar este de 200 de milioane de lei (vechi, la valoarea din 2003 – n.m.) la prima strigare.

 

Adevăraţilor proprietari li s-au pierdut înadins actele, iar în locul lor au fost puse în posesie rudele şi prietenii primarului Ştefan Halas, cu o garnitură de acte false. Fraţii Şofineţ figurează în capul listei, cu retrocedări de aproape zece ori mai mari decât li s-ar fi cuvenit, urmaţi la mică distanţă de însuşi primarul Halas. De pe parcelele încurcate în hăţişul birocratic au început să se evapore fagii.

 

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Cinegetic Satu Mare a demarat un control cu privire la tăierile ilegale de pe raza Ocolului Silvic Sighetu Marmaţiei. Angajaţii firmei SC Cvasciuc SRL din comuna Rona de Sus au fost prinşi în flagrant, în timp ce jefuiau o parcelă privată de pe dealul Huta, la limita cu judeţul Satu Mare. Poliţia s-a făcut că-l anchetează pe Ştefan Bereş, şeful de ocol din Sighet, după care l-a lăsat în pace. Atât Bereş, cât şi primarul Halas sau patronul firmei Cvasciuc sunt (erau în 2003 – n.m.) protejaţii lui Aurel Filip, şeful Direcţiei Silvice Maramureş.

 

Când, săptămâna trecută (luna mai 2003 – n.m.), Jurnalul de Vineri din Baia Mare a pregătit un grupaj de materiale despre abuzurile lui Filip, Liviu Bechiş, prefectul PSD al judeţului Maramureş, a intervenit grosolan pentru stoparea ediţiei. Când nu s-a mai putut face nimic, ediţia a fost cumpărată la prima oră din toate punctele de difuzare, de un comando care a debarcat din trei autoturisme. A ieşit astfel la iveală că Filip, starostele pădurilor maramureşene, se bucură de protecţie politică la cel mai înalt nivel (era în 2003, cu ciuma roşie jefuind România, că asta a însemnat politica PSD-ului – n.m.). Care depăşeşte frontierele judeţului şi este legată prin nevăzute noduri de conducerea superioară de partid (PSD – n.m.) şi de stat (tot PSD, statul fiind acaparat în 2003, ca şi astăzi în 2019 de către PSD = ciuma roşie – n.m.). (Informaţii preluate din “Academia Caţavencu”, nr. 596/2003)

 

Citeste si articolele:

 

Cum a ras PSD = ciuma roşie pădurile României

Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gabriel Bivolaru

Lista borfaşilor din PSD şi nu numai

Jefuirea României de către PSD-işti continuă: jaf bolşevic în Delta Dunării

Adrian Năstase a preluat, personal, controlul jafului forestier

 

Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie

 

////////////////////////////////////////////

Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989

 

 

 

Pentru un popor care tolerează hoţia, cerşetoria, minciuna, corupţia etc. este mai mult decât normal să judece greşit anumite situaţii. Ceea ce nu înţelege ‘colhoznicul’ cu creierul spălat de dictatura comunistă sau ‘ţiganizatul’ fan Becali este că în istorie rămân acele personalităţi care au construit ceva durabil pentru ţara lor sau comunitatea din care făceau parte. Ce a făcut Ilici KGB Iliescu? A distrus o ţară. România a fost rasă de un popor primitiv, ieşit din bezna comunistă sub mandatul lui Ilici. Marile tunuri financiare, marile jafuri naţionale s-au produs la umbra ‘cucuvelei’ Ilici de la Cotroceni. Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, kaghebistul cu faţă umană a lăsat definitiv Basarabia în mâna ruşilor, fiind omul ruşilor. România a fost singura ţară comunistă care a semnat un tratat de prietenie cu URSS, după 1989. Ilici Iliescu şi Adrian Bombonel Nastase s-au dus la Moscova în 1991, după ce l-au ‘aranjat’ definitiv pe Ceausescu, cizmarul cu minte puţină care mai credea într-un comunism fără ajutorul ruşilor. Şi totuşi, dincolo de durerea pricinuită de această cârpă kaghebistă, rămâne eroismul şi jertfa copiilor Timisoarei, a celor din Bucureşti, cei care nu au ştiut de planurile găştii kaghebiste. Lor şi numai lor recunoştinţa noastră veşnică. Ei au arătat lumii că românii pot rupe lanţurile sclaviei, pentru a fi un popor liber. Iată mai jos, preluate din ‘Evenimentul zilei’, alte ‘fapte măreţe’ comise de Armată + Securitate + PCR = Democraţia bananieră de azi.

 

Emanatul Revoluţiei a folosit-o pe cea mai cunoscută disidentă pentru a-şi legitima poziţia. Stenograma roşie: în ’89, Ion Iliescu a băgat România sub cizma sovietică.

 

Trecerea a 22 de ani de la ceea ce unii au numit Revoluţie şi alţii lovitură de stat poate că a reuşit să cicatrizeze anumite răni fizice sau sufleteşti, dar nu a putut aşterne uitarea şi iertarea peste evenimentele care au însângerat una dintre cele mai misterioase pagini din istoria României. „Evenimentul zilei” continuă astăzi publicarea unui extraordinar interviu cu omul de presă Cornel Mihalache. Avem convingerea că declaraţiile sale, făcute pe baza a sute de documente şi zeci de ore de peliculă, vor continua şi cu un alt demers cu privire la Revoluţie. Unul penal.

 

Evenimentul Zilei: Făceai o afirmaţie incendiară, cum că pe 22 decembrie România ar fi reintrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Spuneai că te bazezi pe documente. Care sunt ele?

Cornel Mihalache: Primul este comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării, din 22 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial (vezi facsimil). Unde citim: „Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite. Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN). Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne”.

 

Nu era normal să se întâmple aşa?

 

Hai să traducem împreună această frază. Consiliul Militar Superior, în vremea unui război civil, aşa cum a fost în decembrie 1989, este mai important decât guvernul. De aceea a şi trecut imediat sub Consiliul FSN. (Ca o paranteză, în 24 decembrie 1989, în publicaţia MapN „La datorie”, apărea comunicatul CFSN, unde, spre deosebire de cel citit de Ion Iliescu la TVR, apărea că „întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior”. O confuzie, desigur).

 

Cu câteva ore înainte ca Ion Iliescu să citească comunicatul la televiziune, căpitanul Mihai Lupoi, (fiul lui Mihai Lupoi, şef la Direcţia Personal a MApN), persoană de legătură cu ofiţerul GRU de la Ambasada URSS la Bucureşti (cf. Ambasadorul slovac în România, Peter Kopecky, scria despre sine: „Autorul a remarcat schimbarea diplomaţilor de la ambasada sovietică din lunile de vară ale lui 1989. Cea mai importantă înlocuire a fost cea a secretarului I cu probleme politice, Skomodumov, înlocuit de N. Majorov, care a fost adesea vizitat în apartamentul său aflat deasupra agenţiei Cedok din Bucureşti de căpitanul Mihai Lupoi, ajuns ministrul Turismului după Revoluţie, despre care se vorbea că ar fi fost omul de legătură între grupul principal şi ambasada sovietică” / „1989-an decisiv în istoria Europei”, volum coordonat de dr. Alexandru Oşca, Editura Mega, sub egida Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989), deci, căpitanul Mihai Lupoi îl anunţă pe Televiziunea Română ca nou ministru al Apărării pe Nicolae Militaru.

 

Aşadar, Nicolae Militaru, care a fost învestit prin televiziune de un apropiat al Moscovei, devine şeful Consiliului Militar Superior, adică şeful armatei, securităţii, USLA, miliţiei, gărzilor patriotice, grănicerilor, al tuturor instituţiilor de forţă ale României, până în 16 februarie 1990.

 

Rolul lui Nicolae Militaru

 

A fost Militaru agent KGB/GRU? Vrei să spui că toate forţele armate ale României intrau în 22 decembrie sub comandă sovietică?

 

Nu o spun eu, ci chiar Mihai Lupoi, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu şi alţii, căci Silviu Brucan, în 6 mai 2002, dă un interviu „Revistei 22”. Întrebat dacă Militaru era agent sovietic, eminenţa cenuşie a FSN declara: „Majoritatea generalilor români din perioada aceea şi-au făcut şcoala la Moscova. În ce-l priveşte pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproape de serviciile secrete”. Dar ce m-a interesat pe mine era poziţia lui împotriva lui Ceauşescu, pentru că partea sovietică începuse şi ea să fie împotriva lui Ceauşescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând şi trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziţia anti- Ceauşescu.

 

Apoi, mai este şi comunicatul CFSN, scris de Dumitru Mazilu şi corectat şi adăugit de acelaşi Siviu Brucan. Citez punctul 9: „Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României, şi în primul rând cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. De ce Tratatul de la Varşovia şi nu NATO? Ne referim la Europa unită, dar vorbim despre o instituţie a războiului rece.

 

Citeste si articolele:

 

Numărul doi din Republica România este un fals revoluţionar

Ţărăniştii români sunt incompatibili cu Republica Securistică România

Din bolşevismele lui IliciKGB: Monumentul Revoluţiei Române

RealitateaTV eşti o mizerie!

Dan Voinea: „Nu au existat terorişti în decembrie ’89. Soţii Ceauşescu a fost ucişi pentru a salva administraţia comunistă, care durează şi azi”

 

 

Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989

 

 

////////////////////////////////////////

Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească

 Vasile Surcel

 

Înființate în 1945, SOVROM-urile au fost cel mai dur instrument politico-economic prin care URSS a jefuit România, timp de aproape un deceniu. Ultimul SOVROM s-a desființat în 1956, dar influența sovietică a continuat, sub diverse forme, și în deceniile următoare. Anii au trecut, iar regimul comunist din România s-a travestit în „democrația originală” de azi. După un an, în decembrie 1991, a dispărut și URSS. A dispărut, dar nu a murit: a lăsat în urmă Federația Rusă, tot un fel de URSS, mai mică, dar la fel de agresivă. Spre deosebire de URSS, Rusia de azi își pune însă rar în mișcare diviziile de tancuri. Acum folosește arme mult mai subtile: își aruncă în luptă oamenii de afaceri, mulți foști ofițeri din serviciile secrete, preschimbați în „investitori strategici’’. Investitori care, odată veniți în România, au aplicat tactica pământului pârjolit: în câțiva ani au acaparat întreprinderi, uneori întregi ramuri industriale strategice, pe care, la fel ca pe vremea SOVROM-urilor, le-au jefuit până s-a ales praful de ele.

 

Războiul din Ucraina

„Cârtițele” KGB și GRU

 

Cei mai celebri au fost generalii Nicolae Militaru, Dumitru Penciuc și Vasile Ionel. Plus amiralii Emil „Cico” Dumitrescu și Ștefan Kostial. La scurt timp, după reactivarea lor, foștii spioni KGB și GRU au ocupat funcții de înaltă răspundere, inclusiv cea de ministru al Apărării Naționale, pe care generalul Nicolae Militaru a deținut-o un timp. Despre acesta se știe că, la rândul lui, a reactivat circa 70 de colonei și generali trecuți, și ei, în rezervă după ce s-a aflat că erau agenți ai spionajului militar sovietic – GRU. Ieșite, astfel, la lumina zilei, fostele „cârtițe” KGB și GRU și-au activat, la rândul lor, agenții „conservă”, așadar oamenii care i-au ajutat să spioneze pentru sovietici. Oameni care, încet-încet, s-au infiltrat în noua clasă politică post-decembristă, în noile servicii secrete, dar și printre așa-zișii noștri capitaliști. Iar de aici și până la rebranșarea României la influența rusească a mai fost doar un pas. Pas care a și fost făcut, cu efecte devastatoare pentru economia românească.“

 

Balșoi Teatr? Niet… Balșoi faliment!

 

 

De obicei, un afacerist își investește banii în ideea că va obține oarece profit, pe care apoi îl va reinvesti. Afaceriștii ruși veniți la noi au procedat însă exact pe dos. Ușor, ușor, sau „pas cu pas” cum ar zice un „clasic în viață”, ajutați și de corupția generalizată de pe meleagurile dâmbovițene, magnații estici au ajuns să controleze întreprinderi și întregi ramuri industriale de importanță strategică. Indiferent dacă a fost vorba despre metalurgia feroasă și neferoasă ori despre resursele energetice naturale – petrol și gaze naturale –, procedura a fost cam aceeași: privatizări dubioase, pe care justiția noastră nu s-a obosit să le analizeze, în urma cărora rușii au preluat întreprinderi mari și importante. Apoi, exact ca „asasinii economici”, au „muls” tot ceea ce se putea mulge din ele. În timp, le-au falimentat și, în final, le-au vândut pe mai nimic.

 

Mechel & comp

 

Acasă la el, grupul siderurgic Mechel este considerat cel mai important producător de oţel din Federaţia Rusă. Afacerile concernului se concentrează pe patru domenii: minerit, siderurgie, feroaliaje şi energie electrică. Compania-mamă, OAO Mechel, aparţine miliardarului Igor Zyuzin. Grupul Mechel a intrat pe piaţa românească în 2002. Apoi, în anii următori a ajuns să dețină controlul asupra combinatelor Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgovişte (COS), Ductil Steel – Oţelu Roşu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul Brăila şi Mechel – Reparaţii Târgovişte. La un moment dat, firmele Mechel din România aveau circa 7000 de angajați. Apoi, în 2008, situația a luat-o razna și a scăpat de sub control. Legendele urbane afirmă că, în acel an, Igor Zyuzin a intrat în dizgrația lui Putin care, pe atunci, era premierul Rusiei. În această calitate, Putin a acuzat grupul Mechel că exportă cărbune la un preț inferior celui cu care îl vindea pe piața rusească. Chemat la sediul Guvernului, Zyuzin nu s-a prezentat, motivând că este bolnav. Se spune că, atunci, Putin ar fi spus: „Bolnav, bolnav, dar cred că ar trebui să se facă bine cât mai repede. Altfel, va trebui să-i trimitem un doctor și să rezolvăm toate problemele”. Bineînțeles că toată lumea știe ce înseamnă la Moscova „a rezolva toate problemele”. Indiferent dacă Putin a spus ori nu acele cuvinte, cert este un lucru: acțiunile Mechel s-au prăbușit cu 30 la sută, iar capitalizarea companiei a scăzut de la 15 la 10 miliarde de dolari. Apoi, conform statisticilor rusești, în noiembrie 2012, Banca Centrală a Rusiei a anunțat că titlurile de valoare emise de Mechel nu mai erau acceptate ca împrumut colateral. Iar asta însemna un singur lucru: „Balșoi Faliment”! Dacă în anul 2011, combinatele Mechel din România aveau afaceri de peste un miliard de euro, la începutul lui 2012, Mechel a vândut tot către o firmă anonimă din Bucureşti. Este vorba despre „Invest Nikarom”, care a cumpărat toate acele întreprinderi care fuseseră, cândva, mândria industriei noastre metalurgice, pentru doar 52 de euro, așadar 230 de lei noi. Noul proprietar a devenit rusul Victor Chumakov, care a băgat combinatele respective în insolvenţă, decizie care le-a prăbușit fără drept de apel. Atunci, închiderea combinatelor Mechel a redus producția de oțel a României cu peste 15 la sută. Prin recul, și sectorul construcțiilor a primit o lovitură la fel de cruntă: în absența oțelului beton autohton, firmele de construcții au fost nevoite să-l cumpere din străinătate, fapt care a trimis mulți constructori direct în faliment.

 

Grupul TMK și alte „mărunțișuri”

 

Aflată în proprietatea miliardarului rus Dmitry Pumpyansky, compania TMK produce ţevi din oţel, laminate şi sudate. Având o cifră de afaceri de circa 3,3 miliarde de dolari, TMK este considerat al doilea producător mondial de ţevi. În total, TMK deţine şapte uzine metalurgice, cinci în Rusia şi două în România: TMK-Artrom SA Slatina, producător de ţevi laminate, şi TMK-Reşiţa, fostul Combinat Siderurgic Reşiţa, companie administrată de TMK-Artrom. Dmitriy Pumpyansky, președintele consiliului director al TMK, este cunoscut drept un susținător înfocat al lui Vladimir Putin. Până acum, nu au fost semnalate nereguli în ceea ce privește activitatea TMK. Dar, în contextul amenințărilor proferate de Putin la adresa României, mai ales după operaționalizarea scutului de la Deveselu, are cineva vreo îndoială despre ceea ce va face Pumpyansky în cazul acutizării relațiilor dintre România și Rusia?

 

Adio, aluminiu românesc!

 

Alt sector al economiei românești în care ruşii au pătruns în forță și cu efecte devastatoare este tot unul strategic: metalurgia neferoaselor, în special aluminiul.

 

Alro Slatina (ALR): Specializată în producerea de aluminiu, Alro este considerată cea mai importantă afacere derulată de ruși în industria noastră metalurgică. O afacere pe care, cu bună știință, au dus-o în pragul falimentului. Până în 2002, Alro Slatina era una dintre puţinele companii de stat care funcționau pe profit. Dar, în acel an, în urma unei privatizări hai să-i zicem controversate, statul român a scos la vânzare 10 la sută din acțiunile întreprinderii. Acțiuni care au fost achiziționate, pentru doar 11,5 milioane de dolari, de oligarhul rus Vitali Mașițki. Anterior, rusul cumpărase de pe bursă alte 40 la sută din acțiunile Alro. Conform statisticilor oficiale, de la privatizare și până în 2011, ruşii au încasat dividende în valoare de peste 1,5 miliarde de lei. Alro Slatina a fost și unul dintre cei mai mari consumatori de energie din România: acoperea circa 8 la sută din piața națională. Dată fiind importanța ei strategică, Alro a beneficiat de contracte încheiate direct cu Hidroelectrica, cea care îi oferea energia electrică la un preț foarte mic. Dar, în această privință, lăcomia rusească și-a găsit rapid un aliat: ticăloșia românească. Mare parte a tranzacţiilor Alro s-au făcut în guvernarea Năstase, când documentele au fost semnate de răposatul Ovidiu Mușetescu, fost şef al APAPS – Autoritatea pentru Privatizare și Administrare a Participațiunilor Statului. Ulterior, Alro Slatina s-a dovedit a fi o vacă bună de muls pentru toate partidele din România. Tranzacţiile grupului condus de Mașițki au fost supervizate și legalizate de casa de avocatură Zamfirescu-Racoţi-Predoiu. Așadar, de cabinetul de avocatură al fostului ministru al Justiţiei, liberalul Cătălin Predoiu. Iar atunci când Alro a dorit să cumpere energie direct de la compania de stat Hidroelectrica, în afacere s-au implicat, într-un fel sau altul, atât fostul consilier prezidențial Theodor Stolojan, cât şi Elena Udrea şi Dorin Cocoș, pe atunci soţul acesteia. La un moment dat, a existat o anchetă a Parchetului, anchetă despre care nu se mai știe mare lucru. Apoi, după 2012, când Hidroelectrica a intrat în insolvență, Alro a fost nevoită să cumpere tot mai multe certificate verzi, pentru a primi subvenţiile acordate de stat producătorilor de energie verde. De atunci și până acum, Alro Slatina a avut pierderi din ce în ce mai mari. Astfel, în 2013 a avut o cifră de afaceri de circa 2,02 miliarde lei, echivalentul a 457 milioane de euro, în scădere față de anul 2012 cu 12 la sută. Ajunși în acest punct, patronii ruşii ameninţă că vor închide producţia, ceea ce ar fi o grea lovitură pentru toată economia românească.

 

Actuala „invazie” economică rusă s-a declanșat încă din decembrie 89, când Ion Iliescu a discutat la telefon cu tovarășii de la Moscova, cărora le-a explicat „cine suntem și ce dorim să facem”. În zilele următoare, tot el a dispus reactivarea unor generali, trecuți în rezervă după ce contraspionajul românesc descoperise că erau agenți KGB și GRU.

 

ALOR Oradea: Produsă printr-o tehnologie extrem de complexă, alumina este materia primă de bază din care se produce aluminiul. Unicul furnizor era ALOR Oradea, singurul combinat specializat în acest domeniu. Înființată în 1965, ALOR producea anual, circa 240.000 de tone de alumină, livrate către Alro Slatina. Dar, în 1998, combinatul din Oradea a fost cumpărat, la un preț modic, de către oligarhul rus Oleg Deripaska, prin intermediul companiei Russkii Aluminii. În 1999, fabrica a intrat în lichidare, iar în anul 2000, a intrat în proprietatea concernului rus Ruskii Aluminii, deţinut de oligarhii ruşi Oleg Deripaska şi Roman Abramovici. De fapt, era prima fabrică din industria aluminiului care ajungea pe mâna ruşilor. După doar trei ani, motivând că nu îi aduce profit, Deripaska a închis ALOR. În 2004, s-a încercat redeschiderea combinatului, dar tentativa a eșuat. Astfel că, în 2006, ALOR Oradea a fost închisă definitiv. Ulterior, patronul rus și-a recuperat „investiția” prin vânzarea terenului de sub fabrică, adică 30 de hectare plus alte 40 ocupate de halde. Iar asta a însemnat sfârșitul singurei fabrici de alumină care folosea bauxită românească.

 

Pe sol, dar și în subsol

 

Dacă am compara economia unei țări cu o ființă vie, industria metalurgică ar fi sistemul osos, iar petrolul și gazele naturale, sângele, fără de care nici un organism nu poate funcționa. Motiv pentru care magnații ruși nu au ignorat nici exploatarea acestor resurse. Iar în acest domeniu în România acționează doi mari „jucători” ruși: Lukoil pentru industria petrolieră și Gazprom în domeniul gazelor naturale.

 

Lukoil: Acasă la el, în Rusia, concernul Lukoil este pe locul doi, atât în ceea ce privește importanța, cât și „potența” financiar-economică. Oficial, este o firmă privată. Cel care își arogă statutul de acționar majoritar este miliardarul ruso-azer Vagit Alekperov, care deține 20,4 la sută din acțiuni. Afacerile Lukoil în România au început în 1998, când firma rusă a cumpărat de la FPS 51 la sută din acţiunile complexului Petrotel. Afacerea s-a parafat în vremea în care se negocia cumpărarea Lukoil de către concernul american ConocoPhilips. Ulterior, tranzacția cu americanii a căzut, astfel că Petrotel a rămas în proprietatea rușilor. În februarie 1998, la momentul privatizării, Petrotel avea la Bancorex o datorie de 53,84 milioane de dolari. Dar, la scurt timp după parafarea contractului, Guvernul CDR, condus de răposatul Radu Vasile, a dat o ordonanță de urgenţă prin care plata datoriei a fost amânată cu 25 de ani. Atunci, statul român a primit pentru Petrotel suma de 16.797.549 dolari. În urma tranzacției, Lukoil Europe Limited Anglia, o subsidiară a companiei mamă din Rusia, a devenit acţionar majoritar al rafinăriei. Ulterior, în vremea crizei economice, Petrotel s-a confruntat cu mari pierderi financiare. Spre exemplu, în 2012, a avut o cifră de afaceri de 6,39 miliarde lei, mai puțin cu circa 270 milioane de lei decât în anul anterior. Cu toate acestea, tot în 2012, Lukoil a primit în concesiune două blocuri în apele teritoriale române din Marea Neagră: EX-29 Est Rapsodia și EX-30 Trident. Inițial, Lukoil trebuia să exploreze concesiunile împreună cu americanii de la Vanco International LTD (80 la sută Lukoil, 20 la sută Vanco). Dar, în noiembrie 2012, Romgaz a preluat o participație de 10 la sută în cele două proiecte.

 

La un moment dat, Ambasada Rusiei la București, care cita statisticile vamale românești, a anunțat că în 2013 volumul schimburilor comerciale româno-ruse a fost de 4,986 miliarde de dolari, în creștere cu 12,8% față de anul anterior. Și tot atunci, importurile României din Rusia ar fi fost de 3,147 miliarde dolari, în creștere cu 2,5% față de anul precedent. Iar exporturile noastre în Rusia au fost de 1,839 miliarde de dolari, în creștere cu 36,1%. În ceea ce privește investițiile, între 1998 și 2008, companiile rusești au achiziționat masiv active industriale din România, investiții care au atins un total de circa 2,1 miliarde dolari. Dar, în lipsa unor statistici asumate oficial, aceste valori sunt relative și au doar un caracter informativ.

 

Dezastrul Lukoil a început în 2014, când Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declanșat o anchetă în cursul căreia concernul rusesc a fost acuzat de fraudarea bugetului național. Concret, procurorii au afirmat că, între 2008 şi 2014, S.C. Petrotel Lukoil S.A. ar fi făcut plăți externe de 15,5 miliarde euro și, în același timp, ar fi avut încasări din străinătate de 11,3 miliarde euro. Diferența de circa 4,30 miliarde euro a fost considerată semnul clar că firma rusească ar fi încercat să transfere profitul în străinătate. Astfel că, în toamna aceluiași an, anchetatorii au pus sechestu pe clădirile şi terenurile companiei. Imediat, Rusia a reacționat prin ambasador: „În calitate de Ambasador al Federației Ruse, sunt foarte îngrijorat de evenimentele desfășurate în jurul rafinăriei Petrotel, care aparține companiei ruse Lukoil, precum și de atmosfera care se creează în legătură cu această situație…” De parcă nu ar fi avut studii juridice și nu ar fi avut habar ce înseamnă un sechestru, fostul Premier Victor Ponta a intervenit și el în favoarea rușilor. Pe 9 octombrie 2014, el a declarat: „Cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conducta în Rusia sau nu știu unde, și nici rafinăria nu o mutau mâine…” După câteva săptămâni, instanţa a decis ridicarea unei părţi din sechestru, iar compania şi-a reluat activitatea. La începutul lui 2015, procurorii au pus sechestru pe antrepozitul fiscal al concernului rus. Ancheta Lukoil continuă. Dar un lucru este deja clar: în acest caz, afaceriștii ruși nu s-au comportat chiar ca niște „asasini financiari”. În definitiv, cine este atât de nebun încât să omoare găina care-i face ouă de aur? În schimb, jumulesc de pe Petrotel ultimul bănuț pe care îl pot scoate de acolo. Iar asta se întâmplă și în ziua de azi.

 

Gazprom: „dictatorul” gazelor naturale

 

Gazprom este considerat cel mai mare producător mondial de gaze naturale. În Europa, concernul rus asigură circa o treime din necesarul de gaze naturale. Concernul este condus, în tandem, de către directorul general Alexey Miller și Viktor Zubkov, președintele consiliului de administrație, ambii oameni de încredere ai lui Putin. Analiștii susțin că, în 2015, exporturile Gazprom către țările europene au crescut cu circa 8 la sută. La un moment dat, Alexei Miller, directorul general al concernului, a declarat că în 2015 Gazprom „a exportat 159,4 miliarde metri cubi de gaze naturale spre statele din afara CSI, cu 11,8 miliarde metri cubi mai mult decât în 2014”.

 

De câțiva ani încoace, Gazprom a declanșat un soi de ofensivă economică prin care forțează intrarea pe piața românească de carburanți. Ofensivă exercitată prin intermediul firmei sârbești NIS Petrol, pe care o controlează nemijlocit. Inițial, pătrunderea s-a făcut prin benzinării, ținta fiind că, până la începutul anului 2016, NIS să dețină circa 10 la sută dintre unitățile de desfacere a produselor petroliere. Momentan, nu există date statistice care să confirme ori să infirme dacă această țintă a fost atinsă; vom afla anul viitor, când datele statistice vor fi publicate. Dar, prin NIS Petrol, Gazprom deține o serie de concesiuni petroliere în județul Timiș, la Jimbolia, și în Bihor, la Tria. Neoficial, s-a aflat că acolo NIS Petrol folosește pentru extracție procedeul fracturării hidraulice, adică exact acela care a declanșat celebrele proteste de la Pungești.

Tot de Gazprom se leagă și dezastrul de la RAFO Onești. Foarte mulți ani la rând, RAFO Onești a fost considerată o imensă „gaură neagră” care a înghițit sume imense de bani din bugetul de stat. În 2006, Balkan Petroleum, firma deținută pe atunci de Marian Iancu, a vândut pachetul majoritar al RAFO către Petrochemical Holding, companie deținută de rusul Iakov Goldovskiy. Inițial, acesta a investit circa 600 milioane de euro, ca să evite falimentul rafinăriei căreia i-a achitat datoriile la stat. Atunci, rusul intenţiona să transforme rafinăria într-o mare unitate petrochimică şi s-o integreze într-un complex care să cuprindă RAFO, Petrochemical Argeş, Oltchim Râmnicu Vâlcea, o parte din Carom Oneşti şi Chimcomplex Borzeşti. În această idee a cerut, de la statul român, garanții pentru un credit de 330 milioane de euro. Cererea i-a fost însă refuzată. Iar asta a dus RAFO Onești, în insolvență, la un pas de faliment. De fapt, dezastrul de la RAFO a fost o afacere deosebit de complexă. O afacere în care rusul Goldovskiy nu a acționat chiar ca un „asasin economic” veritabil. Acolo a fost implicat și factorul politic românesc, motiv pentru care, la un moment dat, întregul scandal s-a numit „Jafo- RAFO”.

 

O balanță economică interesantă

 

Pe vremea SOVROM-urilor, circula o vorbă amară care descria exact relațiile „frățești” cu URSS: „Noi le dăm grâul, iar ei ne iau petrolul”. Ei, asta era pe vremuri. Acum, după ce am revenit în capitalism, balanța economică ruso-română s-a mai echilibrat într-o oarecare măsură. Evoluția investițiilor rusești în România, derulate mai ales prin firme presupus private, este greu de urmărit. Iar asta cu atât mai mult cu cât majoritatea lor s-a făcut prin companii cu sediul social în alte țări. În mare, se consideră că exporturile rusești în România se ridică la circa trei miliarde de dolari. În schimb, exporturile României în Rusia ar fi de numai 1,3 miliarde de dolari. Iar asta aduce țării noastre un deficit de circa 1,7 miliarde dolari.

 

 

Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească

 

//////////////////////////////////////

 

Iliescu,prin ghearele sale-Nastase,Vacaroiu si alti iscarioteni,inclusiv  prin forfecarea preturilor  si exploziz dobanzilor falite au distrus tara… 1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic

 

Adrian Vasilescu: Ne vom îndrepta către impozite mai mari Adrian Vasilescu, BNR: Banii cash sunt murdari la propriu, sunt periculoși în epidemii Pasajul Unirii din București, blocat după ce o mașină a luat foc Imagini în exclusivitate de la bordul unui portavion american Proteste pe bani la Chișinău Magazinul clasei, soluție de a-i aduce pe copii la școală Spital abandonat la marginea Timișoarei Cum putem reduce cu 30% costurile de energie Xi Jinping, mesaj amenințător la congresul Partidului Comunist La două săptămâni de la Marea Mineriadă, în iunie 1990, prim-ministrul Petre Roman îşi prezenta în Parlament programul de guvernare. Violenţele din Bucureşti aruncaseră asupra lui şi a preşedintelui Iliescu suspiciunea că vor să menţină România într-o zonă gri: reforme economice limitate şi libertăţi politice relative. „Din fericire, în momentul când guvernul pe care l-am condus a fost învestit în Parlament în ziua de 29 iunie şi când am prezentat Parlamentului documentul, adică programul de reformă a României, s-a văzut care erau adevăratele intenţii ale noastre, adică ale reformiştilor, adică a oamenilor care intrau la guvernare, de această dată legitim. Am avut un program foarte serios, foarte bine primit peste tot. Şi s-a întâmplat un lucru cu adevărat incredibil. Noi nu am avut nici un vot împotrivă. Câteva abţineri”, spune Petre Roman. Programul, elaborat sub conducerea unei echipe conduse de academicianul Tudorel Postolache, vorbea despre „o revoluţie managerială” în întreprinderile de stat. Urmau să fie înfiinţate firme şi companii private şi să fie încurajate libera iniţiativă şi investiţiile străine. „Programul era bun. Avea tot ce îi trebuia ca să facem tranziţia. Problemele au apărut în execuţie. În plus, au apărut reacţiile de respingere foarte puternice, inclusiv vizitele minerilor în Bucureşti, şi atunci totul a intrat într-un fel de tranziţie, cu multe rateuri, cu multe obstacole şi care au durat mult prea mult”, spune fostul premier Theodor Stolojan. Pe hârtie, totul părea în regulă. În fapt, chiar programul de guvernare avea lipsuri majore: retrocedarea proprietăţilor se anunţa limitată şi excludea pădurile. Privatizarea nu se făcea imediat şi integral. Întreprinderile de vânzare se împărţeau între stat şi mediul privat, dar partea privată nu venea de la investitori, ci de la salariaţi. Decizia, utilă electoral, a agravat lipsa de tehnologie nouă resimţită în economie încă din anii ’80. „Era o greşeală imensă să dai întreprinderi importante salariaţilor, oameni care şi-au vândut maşinile, casele şi au cumpărat întreprinderi, dar mai departe era nevoie de investiţii, era nevoie de investiţii foarte mari pentru retehnologizarea întreprinderilor. Practic în 1989, când Petre Roman îşi întorcea buzunarele pe dos şi spunea că nu mai are nici un ban şi că guvernează peste un morman de fiare vechi, exagera, desigur, nu se ajunsese chiar acolo, dar acele întreprinderi cumpărate de salariaţi cu ultimii bani, nu puteau fi retehnologizate pentru că oamenii aceia nu aveau bani”, spune Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR. Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome şi societăţi comerciale, şi legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private noi, au deschis România spre capitalism. Registrul Comerţului a înregistrat imediat zeci şi sute de cereri. Puţine companii înfiinţate atunci au rezistat până azi. Principiile clasice ale economiei libere erau subminate chiar din interiorul puterii FSN. Alexandru Bârlădeanu, de exemplu, economistul regimului Dej la sfârşitul anilor ’50, devenit în 1990 preşedintele Senatului, se opunea deschis liberalizării economiei. Şi era influent. „Din momentul în care a început să se desfăşoare propriu-zis reforma, a apărut înfruntarea politică în interiorul FSN. După ce Guvernul a propus legea 15, prima lege a reformei, care deschidea drumul reformei, Al. Bârlădeanu a ieşit la televizor public şi ne-a atacat în modul cel mai urât cu putinţă, dumnealui fiind pus de FSN şi noi fiind guvern FSN. Atunci în guvernul meu a fost destul de mare agitaţie”, spune Petre Roman. Măsuri elementare de ordine economică se loveau de împotrivirea salariaţilor, nepregătitţi economic, sau a conducerii politice. „România nu avea un impozit pe salariul personal. Întreprinderile plăteau o cotă de un procent la fondul de salarii. Când s-au diferenţiat întreprinderile, trebuia introdus rapid impozitul pe salarii. S-a făcut mărind salariul pentru ca salariatul să nu sufere, dar nu puteai să ai leu pe leu şi sigur au mai apărut diferenţe de 10 lei ici-colo. Şi ajung plângeri la Iliescu. Mă sună: De ce nu aţi explicat la oameni? Şi avea dreptate. Dar atunci ştiţi cum se luau deciziile. Era perioada în care foarte multe decizii se luau între prim-ministru şi ministru. Când m-am dus cu propunerea la premier, uitasem, de fapt habar nu aveam că trebuie să explici oamenilor măsurile”, spune Theodor Stolojan. Liberalizarea preţurilor din toamna lui ’90, o decizie absolut necesară, a fost şi ea fragmentată de politic. „Întrebarea era care erau produsele strategice la care preţurile să fie controlate. Şi discuţiile politice erau că oul este produs strategic, că altfel cum să lăsăm liber preţul la ou, să aibă omul ce mânca! Economia socialistă în deceniul negru ajunsese o economie în care populaţia avea putere de cumpărare, dar nu avea ce cumpăra. Era o economie reprimată. Era o putere de cumpărare la populaţie, dar fără produse şi servicii. În momentul în care liberalizai preţurile, apărea inevitabil o creştere de preţuri. Aţi văzut reacţiile, minerii mai făceau câte o plimbare la Bucureşti! ”, spune Theodor Stolojan. În primăvara lui 1991, ministrul de Finanţe realizează că nu mai poate conduce o economie în care jumătate dintre preţuri sunt controlate şi demisionează. „Ca să modifice preţul, prestatorul cerea aprobarea să modifice preţul. Or, ministerul Finanţelor nu avea capacitatea să judece mii de preţuri şi întârziam şi fiecare dintre cei care sufereau pierderi îmi prezentau factura de plată pentru că nu i-am dat voie să mişte preţul. Le-am spus că nu se poate conduce în acest fel. Apa potabilă, gazele naturale, şi pentru ele menţinem această supraveghere, în rest economia trebuie liberalizată”, spune Theodor Stolojan. Disensiunile din sânul puterii au dus nu numai la întârzierea intrărilor masive de capital în România, dar şi la dezechilibre pe termen lung între ramurile economiei. Comerţul, şi mai ales importurile, au crescut exponenţial. „La momentul ala se căuta orice. Lipsea totul. Televizoare color, dacă vreţi. România producea la momentul respectiv câteva mii de televizoare pe lună. Or, erau sute de mii de oameni care voiau sa-şi cumpere televizioare. În momentul în care importatorul lui Samsung a avut posibilitatea să aducă televizoare, NEI erau unele, NEC, erau tot felul de denumiri, le vindeau ca pe pâinea caldă, le vindeau din TIR”, spune Liviu Rogojinariu, om de afaceri. În acest timp, producţia internă stagna. Piaţa socialistă, cea care accepta produse proaste, se prăbuşise. În lipsa modernizării, în cele mai multe întreprinderi româneşti, costurile de fabricaţie erau uriaşe. În plus, prin controlul politic al preţurilor, pierderile fabricilor deveneau şi mai mari. „Pentru că preţurile erau ţinute în loc, iar graniţele s-au deschis, a apărut turismul comercial. Primii capitalişti comerciali, aceşti primi întreprinzători din România, au cumpărat tot ce se putea cumpăra, cearceafuri, rulmenţi. În toamna lui ’90, când s-au deschis şcolile, copiii nu aveau caiete pentru că toate caietele erau cumpărate cu 50 de bani în România şi erau vândute cu un dolar în Turcia şi aiurea. Au scos din România mărfuri ieftine şi vindeau în afară scump. Guvernul a fost împins spre această măsură, liberalizarea preţurilor, pentru că altfel economia s-ar fi rupt”, spune Adrian Vasilescu. Treptat, oamenii prind curaj să înceapă şi afaceri de producţie pe cont propriu. Fost angajat al unei întreprinderi de stat care fabrica sârmă, cuie şi lanţuri, Mihai Ţipău şi-a găsit un partener în Ucraina şi a deschis un atelier propriu. Au început cu un spaţiu închiriat şi cu numai două utilaje. Mihai Ţimpău, întreprinzător  „Am lucrat numai cu credite de la bănci, credite care au fost foarte împovărătoare. Perioadă în care am prins, din ’92 şi până acum, mai ales din ’96, am prins trei mari devalorizări ”, spune el. Startul târziu al privatizării a creat probleme în lanţ. Când, în 1991, în fosta Germanie de Est economia devenise majoritar privată, iar Polonia vânduse aproape tot ce avea de vândut, în România privatizarea nici măcar nu începuse cu adevărat. „A fost nevoie de trei guverne ca să trecem la privatizare. De la guvernul Roman, la guvernul Stolojan, abia la Văcăroiu a început să se facă privatizare. Bursa a apărut prin 1995, o bursă ad-hoc îşi avea sediul pe strada Lipscani unde se vindeau cupoanele emise de guvernul Văcăroiu. Câţiva întreprinzători isteţi care au înţeles ce înseamnă economia de piaţă, a apărut o legea a privatizării, cuponiada”, spune Adrian Vasilescu. În acest timp, muncitorii fabricilor de stat neperformate au fost menţinuţi în afara unui circuit economic normal. „Ideea că în România trebuie să fie concurenţă, şomaj, nu exista, despre falimente nici vorbă. Şi se făceau calcule care arătau că dacă întreprinderile ar fi fost oprite un timp faptul că n-ar fi produs ar fi adus mai puţine pierderi dacât dacă ar fi lucrat. Şi aşa a apărut şomajul tehnic. Oamenii veneau la uzină, erau plătiţi, dar nu produceau nimic” spune Adrian Vasilescu. Şi dacă producţia competitivă se zărea doar în estimările experţilor, nici firmele de comerţ nu au fost scutite de varii intervenţii politice. Întreprinderea Comat Bacău, în fapt un depozit en-gros de produse industriale, avea, la începutul anilor ’90, 300 de angajaţi. Privatizată până la urmă, societatea funcţionează acum foarte bine cu 50 de oameni. „Când am venit erau de fapt 230 de salariați. În ’91, ca urmare a presiunilor făcute la nivel județean, întreprindere cu capital de stat, se punea problema angajării tuturor așa-zișilor revoluționari, a celor care au fost în piață”, spune Mihai Deju, reprezentant Comat Bacău. Nici importatorii, în general câştigătorii neţi ai anilor 90, nu au fost scutiţi de neplăceri. „Importurile – erau puţini cei care le puteau face. Erau cei care aveau o relaţie foarte bună cu Bancorex, BRCE. De ce? Prin anii ’94-’95. Intram la fixing ca să schimb. Am avut 975 de lei dolarul şi am făcut plata externă pe 1700 de lei dolarul. Am pierdut tot ce acumulasem până atunci”, spune spune Liviu Rogojinariu, om de afaceri. Primul şoc valutar de acest fel s-a produs în toamna lui 1991, când a avut loc aşa-numita „naţionalizare a valutei”. Lipsit şi de resurse valutare, şi de credibilitate externă, după cea de-a patra mineriadă, guvernul Stolojan a apelat la o măsură extremă ca să facă rost de valuta necesară cumpărării de combustibil pentru iarnă. Lipsit de soluţii, guvernul a obligat firmele să-şi schimbe valuta în lei la un curs fix. „Nu a fost naţionalizare, a fost un schimb la curs obligatoriu. Aprovizionarea cu păcură pentru toamnă. România intra în toamnă fără resurse valutare. Propunerea pe care am primit-o de la BNR şi de la Banca Română de Comerţ Exterior a fost de a face acest schimb obligatoriu cu disponibilităţile valutare. Şi noi aveam speranţa că cursul leu-dolar se va stabiliza, ceea ce am şi făcut. Din păcate, cursul s-a depreciat şi când au trebuit să cumpere au cumpărat la nişte preţuri imense, sigur că au înregistrat pierderi”, spune Theodor Stolojan. Lipsa unui ghidaj politic ferm spre o adevărată economie de piaţă şi deciziile luate pe jumătate au deteriorat grav climatul economic. Blocarea producţiei din cauza confuziilor în privinţa proprietăţii şi din lipsă de capital, ca şi nenumăratele măsuri electorale, au făcut ca inflaţia galopantă să dureze ani de-a rândul, cu un puseu de peste 250% în 1993 şi altul de 153% în 1997. Aşa se face că mulţi români au ajuns să creadă că economia de piaţă se reduce la preţuri uriaşe, produse proaste şi frica permanentă de şomaj. 

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-economia-dupa-revolutie-reforme-sabotate-ideologic-440864

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

Kriminalul Iliescu a negociat cu Gorbaciov vanzarea Romaniei si a Moldovei

HotNews.ro

 

O sedinta a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, desfasurata pe 6.10.1988, arunca azi in aer pretentiile revolutionare ale unor grupuri sau indivizi care s-au erijat in conducatori ai statelor post-comuniste, dupa 1989.

 

Inregistrand esecul comunismului sovietic, specialistii in strategii dedicate acapararii si detinerii puterii la nivel mondial au conceput planurile de abandonare a sistemului etatist, in vederea crearii unei alternative: un regim socialist indulcit sau o noua uniune, capitalista.

 

Perestroika si Glasnostul erau metodele de realizare a primei variante, impartasite unor lideri politici ai statelor comuniste sau, in cazul opozitiei acestora, agentilor sovietici din teritorii, transformati in „disidenti” ai regimurilor „nealiniate” Moscovei.

 

Asa a aparut „Scrisoarea celor sase” si de aceea au inceput sa fie atent monitorizate de catre unitatea anti-KGB a DSS, 0110, persoane ca Silviu Brucan, Ion Iliescu sau Nicolae Militaru.

 

Nu intamplator, aceasta unitate de contraspionaj a fost prima desfiintata din noul Serviciu Roman de Informatii al Frontului Salvarii Nationale, fiind reinfiintata de abia dupa venirea la Cotroceni a fortelor filo-americane.

 

„Tocmai aceasta si constituie o suprasarcina a Perestroikai: sa conferim socialismului o noua calitate”, spune Mihail Gorbaciov, ultimul conducator al URSS, in de acum celebra sedinta secreta a PCUS. „O serie de tari ne-au urmat exemplul si, chiar luand-o inainte, au pasit pe calea reformelor profunde.

 

Unele dintre ele, precum RDG, Romania, RPDC, inca nu recunosc necesitatea acestora, dar, mai curand, din motive politice, din nedorinta conducerii actuale de a schimba ceva”. Observati: Romania, pe lista neagra a lui Gorbaciov.

 

Secretarul General al PCUS realiza ca nu se mai poate impotrivi dezintegrarii sistemului insa planul Moscovei era sa mentina liberalizarea blocului sovietic sub control, pentru ca acesta sa nu cada in „mainile dusmanului capitalist”.

 

„Noi doar ne-am depus mandatul „fratelui mai mare” din lumea socialista, insa nu putem sa renuntam la rolul de lider care in mod obiectiv va apartine intotdeauna Uniunii Sovietice ca fiind cea mai puternica tara socialista si originea Marelui Octombrie”, spune Gorbaciov.

 

Insa tocmai pentru a-si mentine rolul de „frate mai mare” al sistemului socialist, Moscova decide infiintarea de celule reformiste – Fronturi – care, sprijinite de elemente sovietice specializate si infiltrate pentru generarea loviturilor de stat – ca si in Romania – preiau puterea confiscand revolta populara anticomunista. Documentul publicat de noi astazi reprezinta o dovada graitoare.

 

Alte doua documente de o importanta covarsitoare, prezentate de ZIUA in paginile urmatoare, sunt obtinute tot prin contributia la democratizarea Romaniei a celebrului detinut politic al regimului sovietic, scriitorul anticomunist Vladimir Bukovski, azi profesor la Cambridge, in Marea Britanie, declarat de Rusia lui Putin „persona non grata” pe teritoriul tarii sale natale.

 

Primul reprezinta stenograma secreta a intalnirii dintre Mihail Gorbaciov si succesorul lui Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, la 5 aprilie 1991, cand noul presedinte din Romania se grabea sa semneze primul sau tratat, ramas in istoria lumii ca ultimul pact al URSS, destramata in august acelasi an prin puciul de la Moscova.

 

Din aceste documente, dincolo de interesul lui Iliescu pentru discutiile lui Gorbaciov cu minerii – marea masa de manevra folosita cu succes si asupra anticomunistilor romani – se constata problema adanca a noului presedinte din Romania: „presiunile din exterior”, din Occident. Iliescu i se plange sefului URSS de „amestecul SUA” pe langa institutiile financiare internationale ca FMI si BIRD.

 

„Fortele dusmanoase interne si externe coopereaza”, spune Iliescu in limbajul tipic comunist.

 

La fel si unionistii de pe ambele maluri ale Prutului – considerati extremistii de dreapta, reclama Iliescu, cel sub care s-a legiferat, in premiera mondiala, absurda recunoastere a independentei Republicii Moldova, in ciuda vointei populare a anilor 1990 si a drepturilor istorice romanesti de necontestat.

 

Prin dialogurile sale cu seful suprem de la Kremlin, Iliescu demonstreaza ca nu vrea sa supere Moscova, cedand fara remuscari Basarabia, Tezaurul si Insula Serpilor. Tratatul cu Rusia, semnat in al treilea mandat al lui Ion Iliescu, lasa aceste probleme in acelasi stadiu.

 

Neratificat datorita schimbarilor istorice rapide, Tratatul cu URSS si discutiile adiacente au ramas prin literatura de sertar a lui Ion Iliescu, a KGB si a specialistilor occidentali interesati de schimbarile din Est. Pana astazi.

 

Pentru cunoscatori, aceste documente inedite, prezentate prin intermediul lui Bukovski la Bucuresti, in premiera in mass media mondiale, releva dedesubturi ale istoriei, ferecate indeobste de ochii lumii. Un trecut cu repercusiuni de necontrolat in prezentul si viitorul Romaniei.

 

Ziua – 17 noiembrie 2004

 

Iliescu şi Gorbaciov, elevi in clasa intii de capitalism

 

Extrasele din stenograma discutiilor dintre Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov din 5 aprilie 1991, ziua in care se semna Tratatul dintre Romania si URSS, arata eforturile celor doi fosti lideri comunisti de a intelege lumea pe care se pregateau sa o creeze si teama lor fata de Opozitia de dreapta.

 

Surprinde ignoranta lui Gorbaciov fata de Tezaur sau Insula Serpilor, desi Tratatul era deja perfectat si gata de semnat.

 

1. Iliescu: Asupra noastra se exercita presiune si din interior, si din exterior. Noi, de exemplu, nu putem obtine credite de la BIRD si FMI. De ce? SUA intervin. Iar pentru noi acum creditele sint o problema de o importanta vitala. (…)

 

M.S. Gorbaciov: Nu aveti impresia ca Occidentul vrea sa ne aduca la saracie si apoi sa ne cumpere pe nimic?

 

I.I.: Bineinteles. Vrea sa profite de situatia noastra, care este intr-adevar grea. Anul acesta este foarte dificil. Deocamdata, clasa muncitoare a fost cu noi. La fel si taranii. Dar acum in ambele cazuri observam o dusmanie in crestere. (…) Fortele dusmanoase din interior si exterior colaboreaza.

 

In aceste conditii, pentru noi are o foarte mare importanta tratatul pe care il incheiem astazi. (…) Dar trebuie sa spun ca opozitia din interiorul tarii organizeaza atacuri si in legatura cu acest tratat.

 

Opozitia afirma ca vrem cu ajutorul Tratatului sa legiferam cotropirea Basarabiei de catre rusi. (…) As vrea sa va rog sa intelegeti ca trebuie sa ne exprimam in mod diferit, ca trebuie sa vorbim intr-un limbaj diferit, cu oameni diferiti. In Moldova, in opinia noastra, sint forte realiste.

 

Va sfatuiesc sa va sprijiniti mai mult pe Snegur. El gindeste realist.

 

M.S.G.: Dar altii il impiedica.

 

I.I.: Da, insa intelege asta.

 

M.S.G.: Dupa calatoria in Japonia, o sa-l invit la Moscova sau o sa merg eu insumi in Moldova.

 

I.I.: Ar fi bine. Tratatul pe care o sa-l semnam astazi va deschide posibilitati noi pentru contactele cu Moldova, pentru relatiile umane, pentru relatiile tehnice, sociale si culturale.

 

M.S.G.: Tocmai asta si trebuie. (…)

 

I.I.: La noi in tara, cei de dreapta profita activ de toate procesele din Moldova. M.S.G.: Haideti sa pornim de la premisa ca, in primul rind, viata in Moldova trebuie sa intre in cursul normal si, apoi, ca vom face totul pentru dezvoltarea unor relatii normale intre Romania si Moldova pe baza noului Tratat.

 

I.I.: Problema pe care am abordat-o este primul moment delicat.

 

As vrea sa abordez si problema cu privire la frontiera maritima de la Marea Neagra. Si in aceasta privinta sint discutii in Romania. Este vorba de Insula Serpilor. Sint numai 17 hectare de pamint in fata gurilor Dunarii, la 40 de kilometri de acestea. (…)

 

M.S.G.: Din moment ce ati ridicat aceasta problema, o sa vedem, o sa ne gindim. Nici nu stiam de aceasta problema. Cu chinezii discutam acum problema frontierei. Dar acolo sint 7.000 de kilometri.

 

I.I.: Acum, a treia problema. In timpul primului razboi mondial, valorile tezaurului romanesc au fost transportate in bancile ruse. Dupa razboi, am vorbit despre aceasta problema, dar nu au gasit nici un fel de valori. In 1956, o parte din tezaur s-a gasit si acum se afla in muzeele romanesti.

 

Deocamdata, nu s-a mai gasit nimic altceva. Poate ca ar trebui creata o comisie comuna?

 

M.S.G.: Si asta e o noutate pentru mine. O sa va rog sa imi dati un raport in aceasta problema. Apoi o sa discutam, o sa ne lamurim.•

 

Cotidianul – 17 noiembrie 2004

 

Bukovski demasca minciunile presedintelui roman

 

Documentele pe care le reproducem astazi provin din arhiva „Fundatiei Gorbaciov”, de unde Vladimir Bukovski a reusit sa le copieze. Ele probeaza afirmatiile disidentului rus cu privire la faptul ca Ion Iliescu a avut relatii personale stranse cu Mihail Gorbaciov si, mai ales, ca presedintele Romaniei minte de ingheata apele.

 

Dupa cum cititorii nostri isi amintesc, Iliescu a reactionat dur fata de afirmatiile lui Bukovski, afirmand, intre altele, ca nu s-a intalnit niciodata, nici inainte si nici dupa 1989, in particular, intre patru ochi, cu Mihail Gorbaciov.

 

Or, unul dintre documentele pe care le publicam astazi in premiera este, dincolo de orice comentariu privind continutul sau, dovada minciunii prezidentiale – este vorba de intalnirea tte-‘-tte („odin na odin”) care a avut loc intre Mihail Gorbaciov si Ion Iliescu in 5 aprilie 1991, cu ocazia semnarii rusinosului tratat cu URSS.

 

Bukovski isi mai probeaza si o alta afirmatie care a starnit furia presedintelui Romaniei – si anume ca soarta lui Ceausescu a fost decisa cu mult inainte la Moscova, ceea ce face din Ion Iliescu doar o piesa pe tabla de sah a liderului sovietic -, este drept insa, o piesa importanta si de incredere.

 

Vorbind despre ceea ce se va intampla in tarile socialiste care refuza sa aplice o politica de reforme, Gorbaciov afirma clar in 6 octombrie 1988, la incheierea unei sedinte a Biroului Politic: „Curand, din ratiuni politice, ceva se va schimba din lipsa de dorinta a actualelor conduceri”.

 

Din tonul lui Gorbaciov veti intelege, stimati cititori, intentia de a-l schimba pe Ceausescu, a-l „ajuta”, chiar cu riscul unor jertfe „politice si chiar umane”. Preocuparea „fratelui cel mare” era de a proceda in asa fel incat URSS sa-si mentina controlul in tarile „fratesti”, sa nu le acapareze Occidentul.

 

In fine, ceea ce probeaza mult mai clar ca intre Iliescu si Gorbaciov a existat o relatie de prietenie care, fara indoiala, nu incepe numai cu ocazia semnarii Tratatului cu URSS la 5 aprilie 1991 este tonul discutiilor dintre cei doi, fie ca este vorba de discutia particulara (pe care Iliescu neaga ca ar fi avut-o), fie ca este vorba de discutiile in prezenta delegatiilor care au negociat

 

semnarea tratatului.

 

Discutia are loc parca intre doi vechi prieteni care-si spun pasurile. Gorbaciov chiar ii declara lui Iliescu ca vrea sa stranga surubul, sa inaspreasca „masurile”. Or, nu-i spui unui oarecare, ci unui prieten bun ce vrei sa faci in ograda ta.

 

Iliescu ii vorbeste liderului sovietic despre tratatul incheiat intre „doua tari de dimensiuni diferite, dar unite prin nazuintele lor”, i se confeseaza in legatura cu greutatile pe care i le face in tara „opozitia” si ii numeste pe unionisti, pe cei ce doreau unirea cu Republica Moldova, drept „forte extremiste”.

 

De asemenea, modul in care unelteste cu Gorbaciov pentru a realiza indepartarea Moldovei de Romania si ramanerea ei sub hegemonia sovietica este unul cu totul condamnabil pentru un lider politic roman – cu atat mai mult pentru seful statului.

 

La randul sau, Gorbaciov ii destainuie lui Ion Iliescu liniile sale directoare pe care le va aplica in politica interna a URSS – ceea ce depaseste cu mult dimensiunea unei discutii oficiale intre doi sefi de stat care au incheiat un tratat intre tarile pe care le reprezinta (Gorbaciov: „A iesit un tratat bun”).

 

Fata de documentele furnizate presei din Romania de catre Vladimir Bukovski, ca sef al statului roman Ion Iliescu este dator cu un raspuns pe care sa-l dea in fata natiunii romane.

 

Sa-si ceara, mai intai, scuze pentru minciuni si sa clarifice, totusi, cand a fost sincer – atunci cand vorbea cu Gorbaciov despre „nazuintele comune” ale Romaniei si URSS sau acum, cand se impauneaza fara merit cu intrarea tarii noastre in NATO?

 

Romania Libera – 17 noiembrie 2004

 

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm

 

//////////////////////////////////////////

 

Pentru ca Adrian Nastase si tot neamul lui a creat burghezia komunista prin privati-hotie,c-am tarziu-o primeste in barba de la…Claudiu Năsui: „Desființăm sinecurile administratorilor speciali pentru privatizare din companiile de stat”

Ninel Păsărin

 

 

Claudiu Năsui, ministrul Economiei, a anunțat că a inițiat o Ordonanță de Urgență prin care s-ar desființa funcția de administator special pentru privatizare la companiile de stat.

 

Năsui a evacuat deja mai mulți astfel de administratori și explică faptul că acest post a fost înființat acum 20 de ani de Adrian Năstase pentru a oferi încă o zonă de locuri ”călduțe” pentru clientela de partid.

 

Anunțul lui Claudiu Năsui

„La ministerul economiei reforma companiilor de stat continuă.

 

Astăzi punem pe circuitul de avizare o Ordonanță de Urgență prin care desființăm sinecurile administratorilor „speciali” pentru privatizare din companiile de stat.

 

Ce sunt administratorii „speciali”? O găselniță a guvernului Năstase prin care a creat sinecuri bine plătite pentru activul de partid. Pe hârtie, administratorii speciali pregăteau companiile de stat pentru privatizare. În realitate, de ani de zile România n-a mai privatizat nimic. Din 2002 acești așa-zis administratori tot pregătesc privatizări și se vede cât de bine au făcut-o după halul în care au ajuns cele mai multe companii de stat.

 

Legea care a creat sinecurile acestea se numea „pentru instituirea unor măsuri pentru accelerarea privatizării companiilor de stat”. După 20 de ani, nu doar că aceste companii nu sunt privatizate, dar nu mai sunt nici măcar privatizabile. Din companiile „noastre” au făcut companiile „lor” și le-au transformat în găuri negre prin care au sifonat bani două decenii întregi.

 

Cum fac asta? Păi atâta timp cât compania nu este privatizată, administratorul special ia un salariu frumos, în unele cazuri de până la 19.000 lei pe lună. An de an, guvernare de guvernare.

 

Și dacă vă întrebați de unde au bani aceste găuri negre care sunt în pragul falimentului, răspunsul e simplu: de la buget, adică de la contribuabili. Companiile s-au îndatorat în neștire sub administrarea „specială”, apoi datoriile au fost șterse periodic. Regimul administrării „speciale” prevede chiar și suspendarea executărilor silite ale ANAF. Un privilegiu la care orice antreprenor normal, poprit de fisc până și pentru câțiva lei, nu poate nici să viseze.

 

Uniunea Europeană ne-a tot cerut să abrogăm acest regim „special”, avertizându-ne că suntem în risc de infringement. Dar statul implementează mult mai repede directivele europene când e vorba de birocrație și povară suplimentară pe economie, niciodată când înseamnă să renunțe la bani și privilegii pentru cadrele de partid.

 

Dacă vrem să avem cu adevărat industrii sănătoase în România, trebuie să oprim toate aceste sinecuri și privilegii „speciale”. În ministerul economiei și în companiile din subordinea sa, reforma continuă.

 

Am fost acuzat că i-am înlăturat pe „ai lor” ca să îi pun pe „ai noștri”. Nu este deloc adevărat. Dimpotrivă, acum vom înlătura chiar legea „specială” care i-a apărat. Punem stop găurilor negre și căpușărilor, și abrogăm normele care au făcut toate acestea să fie „legale” timp de 20 de ani.“

 

https://www.youtube.com/watch?v=iwo5tUcL-yg

 

////////////////////////////////////////

 

Și ei sunt oamenii lui Putin?

 

 

de

Ciprian Blidaru

  

 

 

 

Oricât de greu ne-ar apăsa spinarea, vremurile, nu ne putem pierde nici cu firea, dar nici cu rațiunea în fața celor care vor să ne copleșească cu propaganda isterico – intimidantă. Una dintre modalitățile indirecte de cenzură este aceea de-a eticheta fals pe cineva. A aduce false acuzații a fost dintotdeauna arma perfectă a regimurilor totalitare, dar și a bârfitorilor intriganți care-și urăsc aproapele, vecin, coleg, cunoștință. Se mizează pe faptul că sub ținta falselor acuzații victima va fi timorată public și de teama de-a nu fi cu turma se va retrage în carapace sau se va da pe brazdă.

 

Pentru că pandemia, zic unii, e retrasă în laborator, acuzația de conspiraționism a intrat într-o pauză și ea. I-a luat locul cea de putinist. Dacă ești adeptul liberalismului clasic, principiului libertății individuale sau a suveranității naționale ești înfierat automat drept putinist. Ceea ce înseamnă că această culpă trebuie să lege și mâinile și gurile celor care, înainte de-a apărea Putin la rampă, susțineau poziții anti-progresiste. Să mergem pe firul cronologic și să vedem cine erau putiniștii avant la lettre? Vom descoperi că înainte de-a prelua Putin puterea în 2000, în America și în vestul Europei erau lansate cărți de către intelectuali publici care condamnau abuzurile corectitudinii politice, pe care Alexandru Paleologu, un liberal democrat convins, o considera o adevărată ”barbarie”. Și la noi au apărut în traducere câteva cărți de acest gen.

Încă din 1987, filozoful american Allan Bloom prezenta în ”Criza spiritului american” – ravagiile pe care relativismului cultural le-a adus în universitățile americane, care paradoxal în loc să deschidă porțile spiritului, mai degrabă le-a închis. O altă carte, ”O Americă înfricoșătoare” publicată  de prestigiosul jurnalist, Edward Behr, în 1995, prezintă flagelul corectitudinii politice pe mai multe paliere, rasial, sexual, cultural. Sunt denunțați psihoterapeuții șarlatani care lansau atunci găselnița cu ”memoria recuperată”  ce a umplut America de victime imaginare. Prin hipnoză li se inducea o falsă memorie. În consecință, dintr-o dată au explodat cazurile de fals abuzați și fals traumatizați. Fenomenul continuă cu glorie și în zilele noastre.  

Tot în 1995, filozoful și romancierul francez Pascal Bruckner publica eseul” Tentația inocenței”, care denunța la rândul său auto culpablilizarea și autoflagelarea pe care elitele progresiste o propagau în societatea occidentală vizavi de trecutul colonialist. Acesta a continuat și după 2000 să scrie în acest sens. I s-a alăturat  romancierul și eseistul Michel Houellebecq.

 

Sunt doar câteva exemple care atestă că revolta față de neomarxismul globalist este una profund occidentală, am putea spune chiar pro-occidentală. Evident că anul 2.000 nu e relevant decât așa ca bornă cronologică pentru a demonstra analfabeților funcțional care nu sunt obișnuiți cu tehnica argumentării, ci mai degrabă cu atenția intermitentă din fața smartphone-ului, faptul că semnalele de alarmă față de  degenerarea lumii civilizate circulau cu mult înainte de Putin. Chiar și după ajungerea la Kremlin, în anul 2000, țarul a avut alte griji la început de domnie, decât războaiele ideologico – culturale.

 

 

Cât privește suveranismul conservator al țarului rus, el îl vrea doar la el acasă. Mai degrabă îi convine disoluția identității din lumea occidentală. Însă dincolo de orice poziționare ideologică, toate marile imperii funcționează la fel, suverani la noi acasă, iar în politica externă, când susținând facțiunea globalistă, când pe cea naționalistă, numai în beneficiul propriu. Americanii au și ei o istorie bogată în a susține începând cu războiul rece, pe diferite continente, când naționaliști, când internaționaliști.

 

 

După ce au folosit pandemia pentru a da în capul celor care invocau gândirea critică, dreptul la îndoiala rațională, nu delirantă, politrucii neomarxiști au devenit lunetiștii online ce stau viteji cu spatele la front. A folosi acest război, care are deja o implicare cvasi mondială, pentru a închide gura celor care apără tradiția europeană, valorile liberalismului clasic, cele care au ridicat din mlaștina Evului Mediu, civilizația vestică, reprezintă o mârșăvie de un cinism bolșevic. Totodată, a denunța războiul rămâne un gest de umanitate pe care nu-l mai vedem. Să sperăm că intelectualii adevărați, cei care nu s-au vândut propagandei, nu vor avea pe viitor soarta lui Stefan Zweig, reduși la tăcere și nevroză până la a-și pierde dorința de-a mai respira într-o lume toxică pentru spiritele umaniste.

 

Vocile lumii:

 

Jurnalistul britanic Edward Behr la Paris în octombrie 1993, Franța.

 

”VĂD VENIND, O DATĂ CU ACCENTUAREA UNUI SEPARATISM NU NUMAI ETNIC CI ȘI SEXUAL, SFÂRȘITUL UNEI ANUMITE UNITĂȚI CARE PÂNĂ ÎN PREZENT A CONSTITUIT PRINCIPALA FORȚĂ A ACESTEI ȚĂRI. VĂD NĂSCÂNDU-SE O NOUĂ MÂNIE, INCLUSIV PRINTRE MINORITĂȚILE ETNICE CARE AU BENEFICIAT CEL MAI MULT DE PROSPERITATE ȘI DE CAMPANIILE ANTIRASISTE DEMODATE SAU CHIAR DISCREDITATE AZI. VĂD CRESCÂND O NOUĂ INTOLERANȚĂ, UN NOU APEL LA VIOLENȚĂ ÎNTRE BĂRBAȚI ȘI FEMEI ȘI O FOARTE CIUDATĂ TENDINȚĂ SPRE AUTOCENZURĂ  ÎNTR-O ȚARĂ UNDE LIBERTATEA DE INFORMARE ESTE SFÂNTĂ. VĂD, ÎN FINE, O NOUĂ AMERICĂ, PURTĂTOARE DE IDEOLOGII FALSE GATA SĂ CONTAMINEZE  RESTUL LUMII. AȘ VREA DIN TOT SUFLETUL SĂ MĂ ÎNȘEL.”    

 

Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, 1995.

 

https://romanialibera.ro/op-ed/si-ei-sunt-oamenii-lui-putin%EF%BF%BC/

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze…

 

Posted by justitiarul  

 

  Am ascultat cu o anumită fascinație, pe care, de obicei, o am doar pentru ceea ce – deși se […]

 

 

Am ascultat cu o anumită fascinație, pe care, de obicei, o am doar pentru ceea ce – deși se vede și se aude – NU ARE CUM să fie real, ci trebuie să existe o șmecherie la mijloc, interviul lui Vasile Dâncu, luat de Bogdan Chireac pe 23 noiembrie 2020, pentru DC NEWS. Eu nu știu dacă simpatizanții sau chiar membrii CIUMEI ROȘII, oameni mai degrabă așezați și calmi decât dornici de agitație, au urmărit acest delir al cinismului, expus pe larg, cu „fainoșag” de Someș Mic cu tot, de către marele strateg al PESEDEULUI de rit nou. În primul rând, cred că așa ceva nu ar fi fost niciodată posibil dacă în momentul de față PESEDEUL ar fi avut conducători, așa cum altă dată avea, și nu doar meduze ce speră să se salveze de mediocritatea lor evidentă cooptând în echipă UN RECHIN ADEVĂRAT.

 

Întrebat de Chireac Bogdan (care, vreau să vă avertizez, l-a dus pe Dâncu, cu întrebări meșteșugite exact unde a vrut el, dându-ne nesperatul prilej de a-l vedea pe domʹ profesor în fesa goală) dacă nu e prea exagerat Iohannis cu referirile critice la PESEDEU, Președintele Consiliului Național al CIUMEI ROȘII a răspuns așa:

 

Vasile Dâncu: „După părerea mea focalizarea continuă pe PESEDE face două lucruri: în primul rând alarmează PESEDEUL care stă tot timpul în priză și răspunde și caută să arate că nu are dreptate președintele, ăsta-i primul aspect și al doilea aspect este că oamenii încep să fie atenți la ce face PESEDEUL și vor să vadă și PROFUNZIMILE RĂULUI („răul profund” fiind, în concepția lui Dâncu, chiar partidul pe care-l păstorește, n.n.) și atunci din asta PESEDEUL CÂȘTIGĂ (oooo!!!!, n.n.), sigur, dacă are o conduită normală și ÎNCEARCĂ SĂ FIE ȘI DEȘTEPT (nu-i așa?, n.n.) și în această situație CRED CĂ POATE FI DEȘTEPT!”

 

Bogdan Chireac: „Și… este deștept PESEDEUL în această situație?”

 

Vasile Dâncu: „Este în situația de a se transforma într-un partid din ce în ce mai inteligent (nu mai spune, dragă! n.n.), mai adaptat realității fără handicapurile trecutului (!!!, n.n.) care să-l facă să aibă tăceri, să nu poată să vorbească despre oameni, să ascundă oameni în spate sau să se ascundă după oameni.”

 

Bogdan Chireac: „Domnule președinte, că asta chiar trebuie să o vorbim puțin vis-a-vis de PESEDE… aveți un rol important în înnoirea partidului, în conceptele moderne, europene, de tip occidental! (când v-am spus că Bogdan Chireac îl duce unde vrea! n.n.) Văzând însă, la întâmplare, lista de la București, se pare că mult-așteptata reformă a partidului (oare de cine era așteptată «mult-așteptata reformă»? n.n.) n-a apărut!”

 

Vasile Dâncu: „Pot să vă răspund foarte sincer și pragmatic… Noi am reușit să facem un lucru la care nu m-am așteptat în februarie, am vorbit cu președintele Ciolacu și cu secretarul General Paul Stănescu (cele două meduze-șefe, cum vă spuneam… de unde nu e, nici Marele Ocean nu cere… n.n.) și ne-am pus niște planuri pentru ce vom face anul acesta, cum vom schimba… și n-am crezut că vom reuși totuși să eliminăm de pe liste, să convingem organizațiile că trebuie să eliminăm de pe liste pe toți cei care au probleme. Plus comunicatorii partidului care ne țineau legați de o altă epocă (da, de acea epocă întunecată pe când PESEDEUL câștiga în triumf alegerile, așa cum a fost în 2016, și nu avea fabulosul scor de 4,6% la Cluj, n.n.). Nu se poate face reformă într-o singură zi la București și nici într-un singur congres… Noi am plecat pentru următorii patru ani să facem această modernizare a partidului. La București a fost o situație specială… Bucureștiul a reușit în campania electorală să dubleze scorul partidului… atât Gabriela Firea cât și unii primari de sector, au dublat scorul de unde am pornit noi la început…”

 

Bogdan Chireac: „E-adevărat… de la 17 la 35%…”

 

Ei si-acum, cetățeni: vă concentrați puțin asupra magnificului răspuns al lui Dâncu? Concentrați-vă, că nu aveți decât de câștigat:

 

Vasile Dâncu: „Și asta… asta te duce în imposibilitatea de a face LUCRURI RADICALE, să spunem, când cineva ți-a dublat scorul partidului. Pentru că noi știm că scorul de la locale nu va fi, în mod obligatoriu, și scorul de la generale și-atunci am încercat să maximizăm și electoral acest lucru și să ne înțelegeți că noi, noua echipă pusă în august, trebuie să avem și rezultat electoral că altfel ni se va spune DEGEABA EȘTI DEȘTEPT (la inteligența lui se referă, desigur, că doar nu la a lui Ciolacu și a lui Stănescu, n.n.) trebuie să ai și voturi… este și nevoia de voturi care ne-a făcut SĂ NU LUCRĂM, să zicem, după CELE MAI ÎNALTE STANDARDE chiar pe toate listele… Evident că suntem într-o etapă, e PRIMA ETAPĂ DE CURĂȚENIE și DE CURĂȚIRE a imaginii partidului . O să vedeți CE VA URMA DUPĂ ALEGERI… cu siguranță că în următoarele luni, în următorii ani, indiferent de poziția noastră în mașina guvernării, să spunem, vom fi consecvenți și VOM SCHIMBA PARTIDUL RADICAL!”

 

Ce ziceți, cetățeni, e bine ce zice ăsta? Adică „i-am pus pe liste ca să obțin voturi, dar după alegeri ia să vedeți ce șuturi în cur o să primească stimabilii, dacă nu cumva se și aleg”… pentru că el ARE UN PLAN! Și n-o să se împiedice rechinul cu colți de argint de turma de meduze de la vârful partidului. Micul George Soros al PESEDEULUI vrea să se joace de-a „liderul maxim” al social-democrației dâmbovițene… Cum ar spune Bogdan Chireac, să jongleze , halei-hap! cu „conceptele moderne, europene, de tip occidental”!

 

Și Bogdan Chireac, atent la tot și la toate, plusează:

 

Bogdan Chireac: „Domnule profesor… ați încercat, n-ați pus pe listă nici o persoană, nu știu cum să-i spun… cu probleme … adică „penal”, dar uite că un fost primar ( Dan Tudorache e nemernicul, n.n.) are acum deschis dosar penal… ce vă face să credeți că într-o zi-două-trei nu se mai deschid cinci dosare penale la București și încă douăzeci în țară? Și-atunci rezultă că PESEDEUL nu s-a reformat deloc, fiindcă, iată, aveți persoane cu dosare penale pă liste?”

 

Ei bine, abia acum putem să-l vedem, cetățeni, pe rechinul de pe Șomeșul Mic cu dinții rânjiți plenar către toate meduzele din PESEDEU:

 

Vasile Dâncu: „Noi nu credem că oamenii sunt proști… de aceea, când a venit o listă cu penalii de la PENELE și s-a propus să facem o campanie pe tema aceasta, eu am zis : «Nu, nu cred că trebuie să-i arătăm noi… oamenii o să-i descopere singuri…noi ne-am făcut treaba pe listele noastre.» Un lucru foarte important, MERGEM ȘI PE INTELIGENȚA OAMENILOR (își bate joc de voi, cetățeni, grosier își bate joc de voi, cu cât vă laudă, cu atât vă disprețuiește, n.n.). Trebuie să se termine cu telejustiția… dar NOI CÂȘTIGĂM DIN ACEST LUCRU, DEVENIM VICTIME, DACĂ SUNTEM INTELIGENȚI… și dacă știm să ne facem noi curățenie în primul rând . Eu nu m-aș speria de aceste procese făcute în campanie pentru că, dacă vă aduceți aminte… s-a întâmplat asta și în 2016, dacă nu mă înșel? Înainte de alegeri au fost decapitați o grămadă de președinți de Consilii Județene, ții minte? (vorbește având pe față o satisfacție care aproape îl transfigurează, n.n.) o grămadă au dispărut înainte… unii au fost condamnați după aceea, bun… S-a întâmplat în campanie, probabil (!!!!, n.n.) că au fost vinovați, dar s-a întâmplat în campanie … ERAU TOȚI PESEDIȘTI (rostește asta cu un aer cald, visător, n.n.)… Am făcut atunci PARIU cu câțiva jurnaliști că noi vom câștiga în acele locuri alegerile pentru că acele organizații au scăpat de niște baroni care în momentul acela aveau o influență negativă și vom câștiga alegerile cu cei care nu erau cunoscuți! Chiar așa s-a întâmplat! În toate locurile alea NOI NE-AM REVIGORAT ORGANIZAȚIILE ATUNCI CU AJUTORUL DNA! (însuflețirea i se citește pe chipul, altminteri, amorf, n.n.) A fost făcut în campanie, A FOST FĂCUT POLITIC, DAR NOUĂ NE-A FOLOSIT ÎN MOMENTUL ĂLA! Eu nu uit și-mi notez în fiecare zi ce se întâmplă în politică și încercăm SĂ FOLOSIM EXPERIENȚA VECHE!”

 

Ați mai auzit, pesediști și simpatizanți ai PESEDEULUI, în viața voastră, ceva de un asemenea monumental cinism? Ați mai văzut lucind pe vreun alt bot de carnasier hămesit acest rânjet însângerat și satisfăcut?

 

Ce altceva ne mai spune domnul profesor Dâncu? Păi, ne spune că președintele o s-o lase mai moale după alegeri cu atacurile la CIUMA ROȘIE… pentru că îi va fi greu să-și construiască „guvernul meu” în coaliție cu radicalul și imprevizibilul USERE și cu alunecosul UDEMERE…

 

Vă e clar, nu-i așa, ceea ce vrea să ne comunice domʹ profesor… Dacă ăla nu va putea avea „guvernul meu” cu useriștii și udemeriștii, oare cu cine, oare cu cine, pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i, ar fi totuși posibil să-l obțină? Voi ce credeți, blânzilor și contemplativilor pesediști?

 

Circula, pe vremea când eram noi copii, o expresie a cedării, a abandonului voluntar total care suna cam așa: „Na! lup, țigan de-a gata!”… sau „Na! Ficus, PESEDEU de-a gata!”… nu mai știu, că au trecut mulți ani de-atunci și nu-mi pot aminti exact cum era…

 

                                                                                                                Luminița ARHIRE

 

P.S. Vă rog să nu-mi atrageți atenție că expresia corectă e „banc de meduze”; pe românește se spune TURMĂ, știu bine despre ce vorbesc.

 

Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze…

 

///////////////////////////////////////////

ÎNTREBAREA ZILEI: CINE SUNT ”CRETINII”, ”IDIOȚII”, ”ANALFABEȚII” ȘI ”TICĂLOȘII” LUI DÎNCU?

 

În plin scandal privind demiterea sa din guvern după ce a vorbit despre nevoia de pace în Ucraina, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, lansează un contraatac neobișnuit la adresa detractorilor săi, pe Facebook, din interiorul unei librării bruxelleze. Un atac în care cuvintele foarte grele nu lipsesc, doar numele. Așa că nu ne rămîne decît să speculăm cine ar putea fi cei vizați.

”După trei zile istovitoare, în cele două ore libere rămase pană la avion, regăsesc un loc în care altadată mi-am petrecut multe ore și zile: libraria Filigranes. De câteva luni parcă am uitat că aceste paradisuri mai există pe lume. Aici este cu totul altă lume și o liniște incredibilă. Aici nu se aude vocea idioților, linistea este intreruptă doar rareori de foșnetul moale al paginilor. Aici cărtile te asteaptă cuminți, aliniate ca soldații în formație. A sta aici este o adevarată terapie, un pansament pe o rană sângerândă. Nici racnetele prostilor și nici soaptele mieroase ale ticăloșilor nu pătrund până aici.

De aici îți poti lua energia pentru a ignora tembelismul solemn, puținătatea de minte sau analfabetismul agresiv. Iti dai seama aici că de planeta lor te despart zidurile din carti ale câtorva biblioteci. Ei nu vor înțelege niciodată cum dincolo de niste amărâte de coperti de carton se poate deschide o lume fără limite. Nu o să știe niciodată că există o asemenea cetate cu ziduri de aer, dar in care nu vor putea pătrunde pentru a arunca cu pietre. Aici e un paradis ascuns și niciodată nu vor înțelege cretinii si mediocrii că aici lumea lor nu există și nu contează.

Aici mediocrii și impostorii nu se vor intâlni niciodata cu victimele lor inocente pentru că nu se pot atinge de arma cea mai tare de pe lume: ideea. Refuzați de idee, ei nu vor avea niciodată cetatenie aici, nici statut de refugiat” scrie Dîncu.

Lista suspecților vizați de Dîncu e consistentă, dacă ne gîndim la cei care i-au sărit la gît ori i-au cerut explicit demisia după celebra sa declarație privind Ucraina: Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Dan Barna, Cătălin Drulă, Ionuț Moșteanu etc. (B.T.I.)

https://inpolitics.ro/intrebarea-zilei-cine-sunt-cretinii-idiotii-analfabetii-si-ticalosii-lui-dincu_1839758793.html

 

//////////////////////////////////////////

 

Joaca de-a (in)justutia… Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul Tel Drum – Liviu Dragnea

 

 

 Octav Ganea DNA l-a trimis în judecată luni pe Liviu Dragnea, fostul președinte al PSD, în dosarul Tel Drum. Dragnea e acuzat de constituirea unui grup infracțional organizat, abuz în serviciu și alte infracțiuni. Dosarul în care fostul lider PSD este trimis în judecată, deschis în 2017, are peste 770 de volume cu probe în anchetă. Numai rechizitoriul are peste 1.400 de pagini. Alături de Liviu Dragnea au fost trimise în judecată alte opt persoane, funcționari în Consiliul Județean Teleorman la data săvârșirii faptelor sau persoane fizice, precum și societatea Tel Drum. Pe 26 iunie 2020, procurorii DNA au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de Liviu Dragnea în dosarul Tel Drum pentru următoarele infracțiuni, săvârșite în calitate de președinte al Consiliului Județean Teleorman: constituire a unui grup infracțional organizat două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase pentru sine sau pentru altul instigare la infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri europene, în forma participației improprii, potrivit unui comunicat DNA. Liviu Dragnea, președinte al Consiliului Județean Teleorman, ar fi inițiat un grup infracțional organizat din care ar fi făcut parte funcționari din administrația locală și persoane din mediul de afaceri, potrivit DNA. Grupul ar fi acționat în perioada 2001-2017 în scopul de a obține, în mod fraudulos, sume importante din contractele finanțate din fonduri publice (naționale și europene), prin infracțiuni de abuz în serviciu, de fraudare a fondurilor europene, de evaziune fiscală și folosirea de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații. Prejudiciul creat bugetului public este de 31.343.799 lei, sumă ce constituie un beneficiu necuvenit pentru firma câștigătoare SC Tel Drum SA, mai arată procurorii DNA. Una dintre infracțiunile săvârșite în scopul pentru care a fost constituit grupul ar fi constat în adjudecarea nelegală, de către firma Tel Drum SA, a unui contract de reabilitare a 55 km de drum județean din Teleorman, DJ 701, în valoare de 114.263.011 lei, dintre care suma de 13.772.603 euro provenea din fonduri europene, potrivit procurorilor. „În acest context, în calitate de reprezentant al Consiliului Județean Teleorman, inculpatul Liviu Nicolae Dragnea ar fi emis și semnat hotărâri și dispoziții, cu încălcarea legii, acte indispensabile pentru procedura de atribuire a contractului care, între altele, au inclus o condiție restrictivă ce avantaja SC Tel Drum SA. Cu ajutorul altor două persoane din grup, respectiv inculpații Mugur Bățăuș și Victor Piperea, acesta s-ar fi asigurat că firma Tel Drum beneficiază de date confidențiale ce au avantajat-o la obținerea contractului și că în documentele pentru licitație au fost incluse condițiile restrictive, inclusiv cerința ca metoda obligatorie de stabilizare a balastului să fie varianta la rece in situ. În mod similar, în calitate de reprezentant al Consiliului Județean Teleorman, inculpatul Liviu Nicolae Dragnea ar fi făcut demersuri și ar fi contribuit la adjudecarea, de către firma Tel Drum SA, a unui contract de reabilitare a peste 50 km din DJ 506, un alt drum județean din Teleorman, în valoare de 62.482.442 lei, dintre care suma de 6.930.138 euro provenea din fonduri europene”, mai spun procurorii. În vederea finanțării acestui proiect și asigurării câștigării licitației de către SC Tel Drum SA, Liviu Nicolae Dragnea, cu ajutorul a doi funcționari publici, Mugur Bățăuș și Predescu Marin, ar fi obținut modificarea ilegală a proiectului tehnic, prin introducerea de condiții restrictive (cerința ca metoda obligatorie de stabilizare a balastului să fie varianta la rece in situ) și majorarea devizului lucrărilor aferente contractului de reabilitare a drumului, potrivit procurorilor. „De asemenea, cu ajutorul celorlalți doi anterior menționați, l-ar fi determinat pe funcționarul desemnat cu predarea documentelor să folosească înscrisuri false și inexacte la organismul intermediar ADR Sud Muntenia, obținând astfel în mod injust finanțarea. Cu referire la cele două contracte de reabilitare drumuri județene din Teleorman, prejudiciul creat în dauna bugetului public ar fi de 25.600.927 lei privind contractul DJ 701 (diferența dintre prețul ofertat de Tel Drum SA și prețul cel mai mic ofertat), 5.742.872 lei contractul DJ 506 (diferența dintre devizul real prevăzut în proiect și devizul modificat). Însumate, cele două valori reprezintă prejudiciu în dauna bugetului de stat și concomitent beneficiu necuvenit pentru firma câștigătoare SC Tel Drum SA, respectiv 31.343.799 lei. În ceea ce privește infracțiunea ce aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene raportat la proiectul ”Reabilitarea drumului județean DJ 506, paguba reținută reprezintă întreaga valoare a proiectului, respectiv 62.482.442 lei. În plus, în vederea sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, SC Tel Drum SA, prin reprezentantul său, ar fi simulat, cu ajutorul unor firme cu comportament de tip fantomă, operațiuni comerciale fictive pe care le-a înregistrat în documentele contabile în perioada 2010-2012. În acest fel, SC Tel Drum SA s-ar fi sustras de la plata sumei totale de 1.229.388 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit”, potrivit DNA.

 

Citește mai mult la:  

 

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/liviu-dragnea-trimis-in-judecata-in-dosarul-tel-drum-2120445

 

//////////////////////////////////////////

 

DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa

 

 

   In primul rand se cuvine sa multumim Apologeticum pentru stradania de a traduce interviul de mai sus.

 

   Mai rar se gasesc atatea informatii utile intr-un interval de zece minute de film. Cinste regretatului Aaron Russo pentru demnitatea ca, desi evreu fiind, sa renunte la a fi un pion in randul ELITELOR, ba mai mult, sa aiba curajul de a le dezvalui activitatea. Mai multe despre aceasta personalitate cititi va rog in articolul:

 

 

 

Personalitati si organizatii: AARON RUSSO

 

 

 

   Nu stim daca acel cancer care i-a curmat viata este rezultatul activitatii sale anti ELITE, insa este sigur ca toti cei care doresc sa „dezerteze” se supun unui risc cat se poate de real. Desigur, cele expuse de el in interviu sunt cunoscute celor ce studiaza SISTEMUL, insa acest tip de confirmari sunt intotdeauna binevenite si bine ar fi ca si altii sa-i urmeze exemplul.

 

   Dupa cum ati constatat, declara ca s-a imprietenit cu Nick Rockefeller care i s-a destainuit cu luni de zile inaintea evenimentelor de la 09.11.2001 ca avea sa se intample ceva, ca apoi vor fi cautati teroristi ce nu vor fi aflati vreodata, ca se va crea o psihoza cu ajutorul media si se va declansa razboiul anti-terorist, apoi de frica si pentru siguranta, populatia va accepta implanturi cu microcipuri. Si astfel va fi o elita care va controla masele …

 

   Sa ne amintim de spusele lui Henry Kissinger, la conferinta Bilderberg Group din Evian, Franta, 1991 (deci cu 10 ani inainte):

 

   “ Azi, America ar fi scandalizata daca trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea [referindu-se la protestele din 1991]. Mâine – ea ne va multumi! Asta este cu atât mai evident daca li s-ar spune ca exista o amenintare externa [o invazie extraterestra, sau de ordin terorist], fie ea reala sau doar declarata, care ar ameninta existenta Americii. În acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga sa îi scapam de aceasta nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunavoie în favoarea garantarii bunastarii si a sigurantei de catre Guvernul Mondial. “

 

   Intr-un raport al Project for the New American Century din septembrie 2000 , intitulat

 

   Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources For a New Century      

 

    la pagina 51 se putea gasi:

 

   „… procesul de transformari , chiar daca aduce schimbari revolutionare, va fi unul lung, in absenta unor evenimente catastrofice si catalizatoare , precum un  nou Pearl Harbor.„

 

   Iar membrii fondatori sunt numai unu si unu: Elliot Abrams, Dick Cheney, Richard Perle, Donald Rumsfeld, Robert Zoellick, Vin Weber, Paul Wolfowitz.

 

   Sa vedem in cele ce urmeaza ce au realizat dupa tragicele evenimente:

 

 

 

War on Terrorism

 

 

 

USA PATRIOT Act

 

 

 

   In traducere , este cam ce declara Henry Kissinger, in citatul de la inceputul articolului. Au avut MOTIVUL pentru legi care le permite sa-si faca de cap. Acest “anti terorism“ a inceput sa le rezolve multe probleme: invazia altor state si transformarea tarilor “civilizate“ in state politienesti.

 

   Cine sunt personajele, legatura lor cu PAPUSARII ce de peste 200 de ani lucreaza pentru instaurarea unui GUVERN MONDIAL, alte detalii importante precum si multe documentare referitoare la acest subiect, puteti gasi la:

 

 

 

11.09.2001. … si lumea s-a schimbat

 

 

 

   Totul avand legatura directa inclusiv cu deja celebrele implanturi cu microcipuri si evident si cu pasii premergatori acestei actiuni, de tipul: noilor acte de identitate, supraveghere, stocari de date si tot ce mai tine de viitoarea societate de tip Big Brother. Insa acesti sinistrii Rockefeller impreuna cu familiile rude sau prietene cu ei nu au gandit crearea acestui tip de GUVERN MONDIAL de abia in acesti ultimi ani. Cititi va rog si articolul:

 

 

 

BIG BROTHER, CIPURI, IMPLANTURI, MICROCIPURI, 666, SEMNUL FIAREI: faza finala a experimentului inceput de colaborarea IBM-nazism, coordonarea masoneriei

 

 

 

   Incepand cu minutul 8 se abordeaza un subiect extrem de important, dar din pacate foarte rar dezbatut, realitatea STANGII:

 

 

 

   “Atunci l-am intrebat, de ce toate acestea? Ai tot banii din lume, tot ce ai nevoie, toata puterea … Care-i scopul? […] (raspunsul a fost): sa controleze intreaga societate, bancheri, oameni din conducere, guverne, intreaga lume. Si l-am intrebat daca toti cei cu care face afaceri stiu lucrurile acestea? “Nu, nu, nu …” (i-a raspuns). Majoritatea cred ca fac lucruri bune, o buna parte din ei cred ca este bine sa fii socialist. “Trebuie sa convingem oamenii ca socialismul este acelasi cu capitalismul.” Si astfel America devine o tara socialista …”

 

 

 

   Consider ca pasajul de mai sus, din acest interviu dat cu mult inainte de “epoca Obama”, este o confirmare a veridicitatii tuturor spuselor lui Aaron. Asta este necazul … NOUA ORDINE MONDIALA a viitorului GUVERN MONDIAL este de STANGA. Asa a fost gandita de la inceput, asa vor sa arate. Pentru mase s-a agitat mereu conceptul de egalitate insa aceasta mare de egali trebuie sa fie si condusa, iar acest lucru il vor face ELITELE.

 

   La 1 mai 1776, sub conducerea lui Mayer Amschel Rothschild ( in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer , dar si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca ) , cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt fondeaza in secret societatea „Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea „Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna „cei care detin lumina”.

 

   Primul profet al „Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – „Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, „Liga Dreptilor” lui Karl Marx  sau „Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum , a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.

 

   1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

 

    2) Abolirea proprietatii private;

 

   3) Abolirea mostenitorilor;

 

   4) Abolirea patriotismului;

 

   5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

 

   6) Abolirea tuturor religiilor.

 

   Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu . Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit ulterior unui prieten: „Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica„.

 

   Aceasta doctrina este baza celei de STANGA . De aceea si simbolurile … Rosu caracteristic stangismului , 1 mai celebrata de intreaga stanga , etc.

 

   Cititi va rog mai multe in articolul :

 

PAPUSARII – inceputuri

 

   Winston Churchill scria in Illustrated Sunday Herald la 8 februarie 1920:

 

   “ Din zilele lui Weishaupt , Karl Marx , Trotki , Bela Kuhn, Rosa Luxemburg si Ema Goldman , conspiratia acestei lumi a luat amploare. Aceasta conspiratie a jucat un rol recunoscut în Revolutia Franceza. A fost izvorul fiecarei miscari subversive în secolul 19. Si acum, în sfârsit, aceasta banda de personalitati extraordinare din lumea interlopa a marilor orase din Europa si America i-a tras de par pe rusi si au devenit conducatorii acelui enorm imperiu. “

 

   Cine sunt personajele, cititi va rog la:

 

Personalitati si organizatii : KARL MARX

 

 

 

Personalitati si organizatii : LEON TROTSKY ( LEV DAVIDOVICH BRONSTEIN )

 

 

 

Personalitati si organizatii : ROSA LUXEMBURG

 

 

 

Personalitati si organizatii : EMMA GOLDMAN

 

 

 

   Jewish Chronicle, Londra, mentiona la 4 aprilie 1919:

 

   „Conceptiile bolsevice sunt in majoritatea punctelor in armonie cu ideea de iudaism„

 

   Toate lucrurile se leaga prieteni, nu pot insa cuprinde totul aici, o voi face intr-un articol separat. Iata insa cateva repere:

 

   Jacob Henry Schiff ( 1847 – 1920 ), evreu, nascut in Germania, bancher american. Deosebit de influent la vremea lui, acesta a finantat Japonia in eforturile ei militare din timpul razboiului ruso-japonez. Dar ce este mai grav, a finantat Revolutia Rusa din 1917.

 

   In 1905 a fost medaliat de japonezi cu Order of the Sacred Treasure iar in 1907 cu Order of the Rising Sun. A fost primul strain onorat de Emperor Meiji in palatul imperial.

 

   In 1906, cand s-a format American Jewish Committee , a fost unul din primii lideri .

 

   In 1907 Jacob Schiff declara intr-un discurs la New York ca fara o banca centrala care sa aiba un control adecvat , tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie . A devenit si capul Kuhn, Loeb & Co. Iar numele acestei banci este strans legat de Felix Warburg si Paul Warburg cel ce impreuna cu J.P. Morgan si John D. Rockefeller, Jr. au pus bazele Federal Reserve . De asemenea a fost director la New York City National Bank,  Equitable Life Assurance Society si Union Pacific Railroad .

 

   In afara de Japonia , a finantat si Central Powers . 

 

   Ginerele lui Solomon Loeb .

 

   Cititi va rog si articolul :

 

FEDERAL RESERVE = Rothschild , Rockefeller , Lazard , Warburg , Lehman , Kuhn Loeb , Goldman Sachs ?

 

   La minutul 56 al documentarului „ AMERICA : FROM FREEDOM TO FASCISM “ sunt subliniate asemanari intre conceptia Federal Reserve si a taxelor cu … “Manifestul comunist “ din care reiau primele puncte :

 

1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

Etc.

 

   Sa observam si asemanarile manifestului cu doctrina NOII ORDINI MONDIALE a iluminatilor …

 

 

 

Aaron Russo : „ AMERICA : FROM FREEDOM TO FASCISM “ – subtitrare in limba romana si completari foarte necesare 

 

 

 

   Sa ne amintim si de Vladimir Bukovsky, cel ce avertiza: Uniunea Europeana , Noua Uniune Sovietica?

 

Vladimir Bukovsky : Uniunea Europeana , Noua Uniune Sovietica ?

 

   Si de „a treia cale”, vanturata de oamenii lui Obama, ce presupune abolirea notiunii de mostenire … Nimic nou sub soare. De fapt de aceea a si fost „ales” acest presedinte de tip manciurian. 

 

 

   Walther Rathenau scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:

 

   „ Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii „

 

   Se mai aminteste in documentar si de miscarea feminista pe care Rockefeller au creat-o si despre mass-media pe care tot ei o detin prin fundatiile ce le poarta chiar numele. Motivatile crearii feminismului sunt sinistre dar reale: sa poata impotiza femeile si sa permita SISTEMULUI sa educe copii (adica punctul 5 al doctrinei iluminatilor). Desigur, nu singura aceasta familie coordoneaza totul, ci impreuna cu familiile rude si prietene.

 

   Bertrand Russell, 1953:

 

   “Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie… Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singura generatie.

Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.“

 

   Asta e gandirea ELITELOR … De peste 100 de ani s-a declansat o sinistra „ revolutie „ impotriva pruncilor nenascuti dusa de aceeasi care promovaza revolutia sexuala, homosexualitatea, eugenia, anti crestinismul, teoreticieni ai STANGII finantati de ELITELE ce coordoneaza sistemul financiar bancar si politicul, declansatorii tuturor crizelor majore din istoria moderna a omenirii (economice, revolutii, razboaie), etape ale edificarii GUVERNULUI MONDIAL cu a sa doctrina a NOII ORDINI MONDIALE, viitoarea societate formata din doua clase : ei si plebea sclava lor:

 

„ IARNA DEMOGRAFICA „ subtitrare in limba romana si completari foarte necesare

 

 

 

   Va propun in cele ce urmeaza un istoric al activitatilor celebrei familii, al carui singur scop faptic si declarat a fost, este si va fi construirea unui GUVERN MONDIAL unic, a unei societati umane planetare ghidata de doctrina iluminatilor formulata acum peste 200 de ani, un imperiu global pregatit pentru a fi inchinat antihristului ce va sa vina. Evident, nu sunt singurii si nici nu puteau realiza de capul lor totul. In cuprinsul acestui blog am facut referire si la ceilalti lucratori ai maleficului si am demonstrat stransa legatura dintre toti acestia.

 

   Actiunile lor nu s-au limitat la o uriasa acumulare de capital din industria petroliera si banci. Nu exista domeniu de activitate fundamental de natura sa strice valorile reale ale umanitatii in care sa nu fie implicati (homosexualitate, eugenie, avorturi) si nu au ratat, incepand din secolul 19, nici una din etapele edificarii NOII ORDINI MONDIALE la care sa nu-si aduca contributia in mod major si uneori determinant (Liga Natiunilor, finantarea industriei naziste, ONU, Banca Mondiala, FMI, UE). Au fondat si/sau finantat organisme financiare si politice interne si internationale aflate in varful piramidei decizionale ce sforaresc conducatorii natiunilor si sistemul economic mondial (Federal Reserve, Council on Foreign Relations, Asia Society, Bilderberg, Population Council, Comisia Trilaterala, North American Free Trade Agreement – NAFTA, Group of Thirty). Au fondat universitati si au finantat centre de invatamant, adevarate fabrici de pregatit marionete ascultatoare fidele sistemului.

 

 

 

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 1 )

 

 

 

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 2 )

 

DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa

 

///////////////////////////////////////

Polemica despre pasapoartele biometrice si 666, asa numitul numar al Fiarei

 

Abordare tehnica:     

In codul de bare de tip EAN 13 se gasesc 3 separatori sub forma de 2 bare paralele: in extrema stanga, in extrema dreapta si la mijloc. Cele 2 bare paralele reprezinta cifra „6” in sistemul de codificare EAN 13. Cele trei cifre „6” de control de la margini si din mijloc nu apar in sirul de cifre de sub bare. Barele de control se prelungesc in jos si ocupa spatiul unde ar fi locul cifrelor „6” de control intre celelalte cifre. Apar doar simbolurile lor. Exista multe sisteme de cod de bare care functioneaza foarte bine fara acele bare de control, insa se impune sau s-a impus deja acest sistem (conspiratie masonica din punctul meu de vedere).

Abordare religioasa:    Cifra 7 este o cifra ce simbolizeaza divinul, perfectiunea. Cifra 6 e opusul cifrei 7. De trei ori „6”, adica „666” e foarte negativa (3 de la Sf. Treime). Plus ca in Sf. Scriptura se spune de „666” ca fiind numarul fiarei.

Perspectiva:             

Pasapoartele biometrice sunt un pas intr-o anumita directie. Scopul este ca toata lumea sa foloseasca „verichip-ul” (implant gadget electronic cu rol de card, dispozitiv urmarire gps, istoric personal, statut financiar, etc.) care contine CNP-ul in format cod de bare sistem EAN13 (cu barele reprezentand cifra „6”). Cautati pe google dupa expresia „verichip”. Este vorba de o noua ordine mondiala (masonica) in care libertatile umane vor fi sacrificate de dragul unei asa zise „securitati”. Oricum se pare ca Cel de Sus nu agreaza acceptarea inlauntru fiintei umane a „semnului fiarei” (asa inteleg din Apocalipsa) fara de care nimeni nu va putea cumpara, vinde pentru ca nu vor mai exista bani cash, etc. Acceptand acel implant iti faci cruce degeaba, Tainele Bisericii nu si-ar mai face efectul, etc.

https://forum.scientia.ro/index.php?topic=985.15

 

/////////////////////////////////////////

 

Clubul Bilderberg. Stapanii lumii,

de Cristina Martin

 

Domeniu: Teoria conspiratiei

Editura: Litera International

Autor: Cristina Martin

Starea cărții: Nouă

 

Nr. pagini: 230

 

 

Despre carte

 

Clubul Bilderberg este prima carte scrisă despre Grupul care domină lumea şi îţi controlează viaţa, fiind rezultatul unor investigaţii extrem de riscante, care dezvăluie adevăratele nume şi intenţii ale membrilor săi. Încă de la începutul anilor ’50 ai secolului XX, au început să aibă loc anual reuniuni internaţionale secrete în ţările din Europa, din Statele Unite ale Americii şi din Canada, la care participau cele mai influente persoane din lume, politicieni, reprezentanţi ai Caselor Regale, oameni de afaceri, jurnalişti. Fondatorii şi principalii arhitecţi ai Grupului Bilderberg sunt David Rockefeller şi Henry Kissinger.

 

Cristina Martin, autoarea specializată în jurnalism politic şi social, este prima care a îndrăznit să vorbească despre unul dintre cele mai controversate subiecte ale istoriei noastre recente. Ea mărturiseşte: Când am auzit prima dată de Clubul Bilderberg, m-au trecut fiorii. Totul părea mai degrabă ficţiune decât realitate. Am contactat imediat un cercetător despre care stiam că îi urmăreşte de mulţi ani şi al cărui nume nu-l voi dezvălui pentru a-i proteja viaţa. El mi-a spus: “Bilderberg este ca Big Brother: ochiul care vede şi controlează totul! Şi n-o fac pentru bani, ei sunt deja foarte bogaţi. Adevăratul lor obiectiv este puterea absolută, forţa de a transforma oamenii în sclavi. Puterea este cea care îi atrage, îi uneşte şi îi determină să acţioneze.” Deşi toate astea pot părea stranii aşa a început totul şi, mai ales, aşa continuă şi astăzi…

 

Fragmente de citit

 

Cine guvernează lumea?

 

V-aţi întrebat vreodată cine mânuieşte firele lumii? V-aţi gândit la posibilitatea că, în spatele lui Jaques Chirac ori Anthony Blair să mai fie cineva? Dacă da, aţi nimerit-o. Aşa cum a scris Benjamin Disraeli (prim-ministrul Marii Britanii în 1867) în romanul său Coningsby (1844): “Lumea e guvernată de personaje pe care cei ai căror ochi nu ajung până în culise nu pot nici măcar să şi le închipuie”.

 

În spatele scenei pe care are loc spectacolul politic internaţional, există organizaţii secrete, care colaborează în vederea instaurării Noii Ordini Mondiale. Deşi expresia este veche, căci apare şi pe bancnota de un dolar American, în zilele noastre ea se referă la noua lume globalizată. Oligarhiile au adoptat-o conştient de la iluminaţii din Bavaria, un ordin secret fondat în 1776, care urmărea să preia controlul total al planetei. Clubul Bilderberg nu este o instituţie secretă unică, dar, atât prin raza sa de acţiune cât şi prin identitatea membrilor săi şi dimensiunile obiectivelor lui, este cea mai ambiţioasă dintre toate, fiind alianţa secretă cea mai extinsă de pe planetă. A izbutit să-şi ţină în umbră adevăratele ţeluri oculte, printr-un ansamblu de mecanisme orchestrat cu cea mai mare grijă, stimulat de mass-media, utilizând propaganda, dezinformarea, secretul şi trecerea sub tăcere a anunitor fapte, pentru că acestea să fie percepute confuz, şi incitând la pasivitate socială, prin practicarea filosofiei haosului constructiv ori a dezordinii create în folos propriu. Clubul Bilderberg a jurat să atace şi să distrugă până şi ultima urma de libertate şi idependenţa politică şi economică naţională capabilă să-i afecteze planurile. A instaurat un guvern invizibil, care se întinde ca tentaculele unei caracatiţe în toate colţurile planetei.

 

Dorinţa lor de putere se va concretiza într-un viitor nu prea îndepărtat în asumarea conducerii ONU. Ei vor transforma Naţiunile Unite într-un guvern planetar, omogen, care nu va face diferenţa între ţări, ci între regiunile de pe glob, şi va impune aceleaşi legi unor culturi atât de diferite cum sunt, bunăoara, cea orientală şi cea occidentală, cea hindusă şi cea arabă, cea germană şi cea spaniolă.

 

Cuprins

 

P.13 – Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate

p.18 – 1. Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii.

p.19 – Cine guvernează lumea?

p.20 – Atributele Clubului Bilderberg

p.22 – O organizaţie nedemocrată care asigură apărarea democraţiei

p.22 – Mit şi realitate

p.23 – O societate pe măsură

p.24 – Forţa hotărâtoare a versiunii oficiale

p.27 – 2. Originile Clubului Bilderberg

p.29 – Cele două tabere ale războiului rece

p.30 – Adevărata faţă a Planului Marshall

p.32 – American lifestyle

p.33 – Mişcarea în vederea Uniunii Europene

p.35 – La naşterea Clubului Bilderberg

p.36 – Prima întrunire şi definiţia oficială

p.39 – Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda

p.39 – Marii preoţi ai capitalismului

p.40 – 3. Fondatorii

p.40 – Primii participanţi

p.41 – Personaje cheie

p.41 – Un personaj nazist şi corupt

p.43 – Joseph H. Retinger

p.44 – David Rockeffeler

p.47 – Familia Rotschild

p.50 – Henry Kissinger

p.52 – 4. Structura. Cercurile concentrice. Întrunirile

p.55 – Sancta sanctorum

p.56 – Consensul ca normă

p.57 – Secretul ca esenţă

p.58 – Jocurile belice

p.59 – Călătorii private plătite din bugetul public

p.61 – Puteri legislative

p.62 – Hoteluri de lux cu teren de golf

p.63 – Securitate de elită

p.64 – Un singur minut de glorie. Confidenţa unui Bilderberg

p.66 – Familia Clubului Bilderberg din Spania. Caietul de la Bitacora

p.67 – La Toja văzuta de interior

p.70 – 5. Identitatea secretă a fiecărui bilderberger

p.72 – Legea tăcerii

p.73 – Frivola monarhie

p.74 – Miniştri şi parlamentari “democraţi”

p.76 – Bănci şi multinaţionale

p.77 – Jurnalişti şi intelectuali

p.78 – Alţi participanţi

p.79 – Reprezentare globală

p.80 – Doamna de fier. Un exemplu lămuritor

p.81 – Doar un for de dezbateri

p.82 – 6. Celelalte cluburi ale puterii

p.83 – Teoria conspiraţiei

p.84 – Caracterisitci comune

p.85 – Skull & Bones. Ordinul capului de mort

p.90 – Masa rotundă a lui Cecil Rhodes

p.92 – Consiliul Afacerilor Externe. Adevăratul guvern al SUA

p.96 – Bohemian Grove

p.97 – Comisia trilaterală

p.101 – Masa rotundă a industriaşilor

p.102 – Pelerinii libertăţii

p.102 – Pentaverent

p.103 – 7. Legătura cu masoneria

p.105 – O societate frăţească şi totalitară

p.106 – Clubul Bilderberg şi aleşii

p.107 – Textile masonice esenţiale ale satanismului

p.109 – Masoneria invizibilă a aleşilor

p.110 – Marea lojă Rockeffeler 666

p.111 – Frăţia

p.113 – Corporatismul Clubului Bilderberg. O trăsătura tipic masonă

p.115 – Simbolismul ocult al bancnotei de un dolar

p.117 – Preşedinţi americani masoni

p.118 – Ordinul illuminati şi profeţiile lui Albert Pike

p.122 – 8. Manipularea instituţională a societăţii

p.123 – Institutul Tavistock

p.124 – Cultura narco şi muzica – instrumente de control al tineretului

p.125 – Fundatiile Tavistock

p.126 – Instituţiile Tavistock în SUA

p.128 – Războiul ca proces de organizare socială. Raportul Iron Mountain

p.131 – Duşmanul necesar

p.147 – 9. Evenimente internaţionale pregătite în Clubul Bilderberg

p.150 – Rolul dramatic al Americii Latine

p.151 – Chile şi lovitura de stat dată de CIA

p.152 – Propaganda politică sau acţiune militară

p.152 – Regan lichidează fantomele din Guatemala

p.153 – A treia optiune: blocada

p.153 – Panama, un paradis narcotizat

p.154 – Înlocuirea duşmanului necesar

p.156 – Irak. Piatra din pantof

p.159 – Sfârşitul consensului?

p.160 – Stresa. 2004

p.161 – A cincizecea aniversare

p.162 – Israelul şi foaia de parcurs

p.163 – Alte decizii care au marcat istoria

p.164 – Armata unică a NATO

p.165 – ONU

p.167 – 10. Ultimele întruniri

p.167 – Agenda Clubului Bilderberg

p.168 – 2005 şi eşecul constitutiei europene

p.169 – 2006 şi rebelul Hugo Chavez

p.172 – Piaţa imobiliară Americană

p.173 – Aderarea Turciei la UE

p.174 – Clubul Bilderberg 2007

p.176 – Războiul nesfârşit pentru resurse

p.178 – 11. Aservirea mass-mediei

p.180 – “Iluzia” mesajului informativ

p.181 – Manipulare informativă

p.182 – Propagandă de razboi

p.183 – Ziarişti în Clubul Bilderberg

p.184 – Informaţie şi propagandă

p.186 – Reporteri îndrăzneţi

p.189 – Alianţa contra Clubului Bilderberg

p.190 – Titlul de pe uşă

p.191 – Datoria externă nu prezintă interes

p.193 – 12. Democraţia şi noua ordine a stăpânilor lumii

p.195 – Duşmanii democraţiei

p.197 – Imperativul tăcerii

p.198 – Rolul patern

p.199 – Noua Ordine Mondială

p.201 – Războiul ca mijloc de dominaţie

p.202 – Statele Unite versus Europa

p.203 – Un guvern unic: ONU

p.205 – Obiective iluzorii

p.206 – Pleacă acasă, ONU!

p.207 – Judecător şi parte

p.209 – O religie globală unică

p.211 – Tributul adus ONU

p.212 – 13. Triumful Clubului Bilderberg

p.214 – Un sistem electric

p.215 – Societatea epicuriană

p.216 – Cu pietre şi lănci

p.217 – Acţiune socială

p.218 – Preţul bunăstării

p.219 – Unirea face puterea

p.220 – Sclavi globali

Anexa

p.223 – Întrunirile Clubului Bilderberg 1954-2007

p.225 – Interviuri realizate în exclusivitate în vederea elaborării acestei cărţi

p.226 – Bibliografie

Detalii carte

 

CLUBUL BILDERBERG, de Cristina Martin

Coperte color, cartonate şi plastifiate lucios

231 pagini

Format: 140mm x 210mm

Traducerea şi adaptarea: Ioana Ionescu

ISBN: 978-973-675-356-5

Editura Litera International

 

https://www.anticariat.org/clubul-bilderberg-stapanii-lumii-p-266.html

 

//////////////////////////////////////////

Stapanii din umbra, de Daniel Estulin… 

Preț: 29,00 RON

 

Autor: Daniel Estulin

ISBN: 973-728-558-4

Editura: Meteor Press

 

DESCRIERE

Stapanii din umbra, de Daniel Estulin…

 

o carte de investigatie care scoate la lumina colaborarea de culise dintre guverne, servicii secrete, mari corporatii, traficanti de droguri si „teroristi”, care, pe de o parte, a captusit buzunarele elitei, iar pe de alta, a contribuit profund la distrugerea suveranitatii statelor in favoarea unor module economice mai eficiente, care nu tin insa cont de Constitutia SUA si de Declaratia drepturilor omului.

Cartile se fac in spatele usilor inchise, de unde jucatorii, Stapanii din umbra, creeaza „realitatea”, inventand baieti buni si baieti rai, jucand un joc masluit pentru putere, profit si… viitorul nostru.

Droguri – Comertul cu droguri sustine cea mai mare piata neagra din lume, alimentandu-i pe Stapanii din umbra cu fonduri cu care pot corupe institutiile noastre financiare si civice.

Diamante – Pot fi vandute usor pe piata internationala, deoarece sunt usor de transportat si greu de gasit. In plus, urmele financiare ale comertului cu diamante sunt practic inexistente.

Bani murdari – Stapanii din umbra ii folosesc pentru a spori profiturile, a achizitiona companii, a detine trusturi de presa, a cumpara guverne, a finanta terorismul si a subventiona razboaie.

 Victor Bout – Supranumit „Traficantul Mortii”, a fost etichetat drept intruchiparea raului, neintrecut decat de Osama bin Laden. Ancheta autorului, care a beneficiat, intr-un mod fara precedent, de acces la dosarele personale si de afaceri ale lui Bout, a devoalat una dintre cele mai sinistre si mai uluitoare inselatorii din ultimii ani. …………

Fragment din carte:… document pregătit de Litvinenko referitor la întâlnirea cu un membru al mafiei ruseşti care lucra pentru Serviciul Federal de Securitate rus. Acesta urma să transporte o „valiză nucleară” de la Moscova la Ziirich, de unde avea să fie expediată mai departe spre Orientul Mijlociu.

 Documentul, „autentificat” de autorităţile britanice, a sfârşit în arhivele Comisiei Mitrohin din Parlamentul italian. Comisia Mitrohin este o controversată anchetă parlamentară italiană declanşată de politicienii de extremă dreaptă în decursul mandatului anterior de prim-ministru al lui Silvio Berlusconi, în scopul investigării legăturilor dintre politicienii italieni si KGB.

Vasili Mitrohin a fost arhivist-sef în Directoratul I al KGB-ului între anii 1972 şi 1984. în 1992, după colapsul URSS-ului, el a dezertat în Marea Britanie cu dosarele sale amănunţite despre agenţi şi operaţiuni ale KGB-ului şi ale predecesorilor acestuia, de la revoluţia bolşevică din 1917 şi până în prezent…. în plus, consulatul britanic din Napoli a lucrat îndeaproape cu Mărio Scaramella şi consulatul italian din Miami, statul Florida, pe care Scaramella îl folosea ca bază principală de operaţiuni. Mai exact, toate documentele false pe care Scaramella le-a înaintat Comisiei Mitrohin au fost autentificate şi validate de consulatul italian din Miami.

Site-ul ECPP al lui Scaramella enumera o serie de oficialităţi despre care el susţinea că ar fi fost afiliate la programul său. Pe 15 şi 16 noiembrie 2000, ECPP a condus aşa-numita „A Patra Plenară Interguvernamentală” în New York, în cadrul Agenţiei pentru Protecţia Mediului (EPA – „Environmental Protection Agency”), ocazie cu care Michael J. Penders, fostul consilier juridic al Biroului de Executări Penale al Agenţiei pentru Protecţia Mediului, fusese numit secretar-general adjunct al ECPE Legătura Scaramella-Penders este destul de interesantă.

Despre autor Daniel Estulin este un jurnalist de investigatii rasplatit cu multe premii si autorul bestsellerului Clubul Bilderberg. Conducerea secreta a lumii. Daniel Estulin a aparut in emisiunea de televiziune a lui Jesse Ventura Teoria conspiratiei si in DVD-ul ENDGAME: Blueprint for Global Enslavement. Este un excelent orator si a fost invitat in nenumarate emisiuni de interviuri. In prezent, locuieste in Thailanda.

CUPRINS: Cuvântul înainte al ediţiei americane Prefaţă Prolog – O invitaţie neaşteptată

Capitolul UNU Conspiratori

Capitolul DOI Siluirea economică a Rusiei

Capitolul TREI Războiul Bilderberg în Kosovo

Capitolul PATRU Partea sordidă a afacerilor standard

Capitolul CINCI Traficantul Morţii?

Capitolul ŞASE Jocuri nucleare Capitolul ŞAPTE Terorismul nuclear Epilog Documente şi fotografii Index Autor: Daniel Estulin

 

 

https://www.carti-bune.ro/carte/stapanii-din-umbra–i34962

 

//////////////////////////////////////////

 

Comunism, capitalism sau ALTCEVA? VI-

O facem de oaie ca popor mioritic sau zburăm cu vulturii?

 

Spuneam nu demult că s-a dovedit în timp faptul că sistemele actuale, atât cel comunist cât și cel capitalist (ambele conduse din umbră de aceleași persoane – bancherii) nu sunt viabile. Ele duc doar la genocid și, în final, la autodistrugere.

 

Se vede foarte clar în ce hal de imbecilizare a fost adus poporul român în ultimii 25 de ani. La început prin vorbe frumos măsluite, prin promisiuni de mai bine pentru ca acum politicienii să ne mintă în față fără măcar să mai încerce să ascundă asta. Practic ne scuipă cojile de semințe în cap și mai fac și mișto de noi, prostimea. Nu ne place să fim numiți astfel, dar din păcate asta am ajuns: prostime. Fiindcă știm că suntem mințiți, știm că actualii politicieni fură tot ce pot, știm că toți cei din fruntea țării își văd doar de interesul propriu, știm că tot ceea ce fac ei are un final sumbru, exterminarea noastră ca națiune și ca persoane. Vor să facă „România Liberă”. Adică goală. Doar a lor, fără noi. Eventual cu câțiva dintre noi ca sclavi.

 

Iar noi, poporul, nu facem nimic. Dar absolut nimic! Îl înjurăm vârtos pe Ponta, îi blagoslovim cu focurile iadului pe cei care apar la Tv și comentăm vitejește pe facebook: „să le fie rușine”, „Dumnezeu o să-i judece”, și alte „felicitări”. Chiar ne-am tâmpit cu toții? „Să le fie rușine”? Oare știu ei ce-i aia? Dacă aveau vreun dram de rușine s-ar mai fi făcut parlamentari, senatori sau miniștri? Să fim serioși… Cât despre „Dumnezeu o să-i judece”… Ăsta-i rezultatul îndoctrinării de ani de zile. Ce fel de gândire e asta? – să-i spunem totuși gândire, deși e puțin cam mult. Păi până o să-i judece Dumnezeu, ăștia iau și pielea de pe noi, ne sărăcesc, ne înfometează, ne asmut unul contra altuia iar ei huzuresc! Și la ce ne va mai folosi dacă îi va judeca sau nu Dumnezeu? Noi vom fi demult oale și ulcele. Nu degeaba există denumirea de Plaiuri Mioritice. Fiindcă aici a fost plasată acțiunea din balada Miorița. Culmea este că deși este cunoscută de aproape două veacuri, parcă a fost făcută special pentru românii secolului XXI: vine oaia (informatorul) și-l atenționează pe cioban, „bă, vezi că ăia doi vor să ți-o facă. Vor să te omoare și să-ți fure turma.” Iar ăsta, ciobanul, în cel mai pur și actual tipic românesc îi spune „lasă fă, Mioriță, vezi-ți tu de păscut, că dacă o fi să mor asta e, înseamnă că până aici mi-a fost soarta.” Acu’ nu știu ce să zic… Ciobanul ăla ori avea o problemă la „mansardă”, ori a stat prea mult în soare, ori l-a lovit vreun fulger. Ori, mai știi, la cât timp a petrecut singur cu turma, o fi dat în mintea oilor… Chiar așa? Adică cineva te avertizează că alții urmează să-ți facă rău iar tu nu iei nici o măsură? Nici măcar nu încerci să te aperi cumva? Nu schițezi nici măcar un gest? Aproape că le spui ălora „hai bă, omorâți-mă”? Să mă ierte marii critici literari, să mă ierte și Alecsandri de acolo, din mormânt, dar „Miorița” este, din punctul meu de vedere, o mare tâmpenie. Ori mi se pare mie fiindcă eu nu aș putea accepta o astfel de situație… Deși, când privesc în jurul meu, pe la Tv și pe net, tind să cred că de fapt Miorița este chintesența poporului român. Altfel nu-mi explic.

 

Din toată turma națională se găsesc totuși destui care să strige, să arate, să demonstreze, să atragă atenția asupra unor lucruri pe care le fac „ciobanii” de la cârma țării. Bașca și străini ne atenționează că ne ducem din lac în puț. Degeaba. Orgoliul personal, ipocrizia, prostia, infatuarea, ignoranța, habotnicia și multe-multe altele nu ne lasă să acționăm. Ne uităm spre politicieni, le arătăm obrazul, le aruncăm un „bată-te Dumnezeu” și plecăm la grătar. Apoi tot pe ei îi înjurăm că nu fac nimic pentru noi, cei care i-am ales. Și astfel, încet-încet, într-o zi ne vom trezi morți și nu vom ști de ce. „(…) Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” Dar… regrete tardive. Talpa cizmei capitaliste va fi deja bine înfiptă în gâtul nostru. Măcar vom dormi sub cruce fericiți că la viața noastră am avut mici și bere, plus niscaiva moaște de pupat. Să vedem pe ale noastre cine le va mai pupa…

 

Poporul ăsta, din care fac și eu parte, știe că este sărăcit, flămânzit, vândut pe față. Și totuși, lăsând deoparte înjurăturile pe la colțuri, nu are nici o reacție concretă! Marea majoritate a bucureștenilor sunt oameni „dă capitală” și ne consideră pe noi, ceilalți, provinciali, proști, țărani. Dar se fac că uită faptul că și ei tot de la țară se trag, tot neam de țăran sunt. Nu cred să existe prea mulți care să nu mai aibă măcar o bunică sau un bunic undeva, într-un sat. Dar ei sunt domni, cică… Sunt atât de domni încât din vreo două milioane abia de se adună vreo 500 la un miting. Restul nu se „înjosesc”. Întotdeauna au ceva mai important de făcut și, cine știe, poate face Doamne-Doamne o minune să le fie și lor mai bine. Dar nu numai în București, ci nici în restul țării nu se prea face auzită „vocea mulțimii”. Doar câțiva pe ici pe colo, prin marile orașe.

 

La fel, știm cu toții că ăia care dorm prin Parlament nu au nici cea mai mică intenție de a face ceva bun pentru națiune. Dorm, își iau banii (mulți), pleacă în vacanțe prelungite prin țările calde, apoi se întorc în Parlament pentru a se odihni după călătorie. Iar noi stăm în casă și căscăm gura la Acces Direct, Măruță, Drăgușance și alte aberații.

 

Ce a ajuns poporul ăsta? Chiar ne lăsăm duși ca vitele la abator fără să crâcnim? Știm ce se întâmplă în lume, știm ce manifestații de amploare au loc în mai toate țările unde sute de mii și chiar milioane de oameni protestează contra guvernelor, bancherilor și corporațiilor. Vedem toate astea pe net și comentăm: „ăla popor unit, nu ca noi”. De ce…? Pe noi ce ne oprește să fim uniți? Lenea? Orgoliile? Automulțumirea? Complacerea?

 

Personal consider că în România ar trebui să existe un proces gen Nurnberg. Judecată „la sânge”. Dar pentru asta trebuie ca națiunea să se pună în mișcare, nu doar câte doi-trei pe ici pe colo. Nu sunt adeptul violenței. Dar nu sunt nici ciobanul din Miorița. Când sunt călcat în picioare reacționez. Dacă e cazul se aplică legea junglei: ori eu ori el. Nu am de gând să mă las eu ucis de bunăvoie ca să huzurească el, politicianul.

 

Dintre toți cei ce s-au perindat pe la putere în ultimul sfert de veac nu am văzut unul – măcar unul! – care să vină cu niște măsuri concrete pentru binele țării. Nimic! Toți se luptă doar să fie la cârma țării. Până nu demult PSD-iștii ștergeau podeaua cu PNL-iștii. Apoi s-au aliat contra PDL-iștilor în minciuna denumită USL. Au îndepărtat PDL-ul, au rupt și USL. DD-ul nostru cel de toate nopțile țipa atunci că va lupta până în pânzele albe cu ciocoii. Acum se aliază cu ei. La fel, PSD când a făcut alianța USL spunea că UDMR-ul nu va mai accede în structurile de conducere. Acum UDMR este la guvernare, are și ministere. PNL lupta vârtos contra PDL cu ceva timp în urmă. Acum vor să facă alianță cu ei. Ce să înțeleg de aici? Mai are vreun partid o intenție măcar minimală de a guverna, de a face ceva pentru România și pentru români? Sigur nu. Totul este o luptă pentru supremație între membrii aceleiași găști. Așa cum vedem prin filme luptele dintre familiile mafiote italiene sau americane. Nu contează câți oameni sunt afectați atâta timp cât cașcavalul este al lor.

 

Nimeni, dar absolut nimeni nu a ieșit la microfonul Parlamentului pentru a propune niște măsuri concrete pentru scoaterea țării din mocirlă. Unii nu au deschis gura decât în ziua când au depus jurământul. Și apropo de jurământ, care mai este rostul lui? E doar o chestie de protocol, fiindcă așa scrie la Regulament? Fiindcă oricum cei care-l rostesc acționează exact invers față de ce jură.

 

„N-am reușit” să înțeleg cum pot deputații să spună, la întocmirea bugetului, că vor aloca doar 3-4% pentru Învățământ fiindcă nu sunt bani. Băi frate, am băut gaz? Am luat-o razna? Cum poți debita o asemenea aberație? Spuneți bă, că nu vreți ca poporul ăsta să fie educat. Oricum noi știm asta. Un popor educat este greu de manipulat și v-ar strica vouă „ploile”.

 

Eu unul, dacă aș avea putere, aș lua niște măsuri drastice, aș fi întrucâtva un dictator. Aș institui – nu găsesc o denumire, dar i-am putea spune „dictatura normalității”. Sau „dictatura omului simplu”. Sau oricum altfel. Deși ar trebui aplicată în toată lumea, am să mă refer doar la România. Repet, sunt opiniile mele personale:

 

1. Primul pas: înlăturarea întregii clase politice. De la primul la ultimul. Arestați și anchetați, laolaltă cu marii afaceriști care nu au făcut și nici nu fac parte din clasa politică, dar care au acumulat imense averi ilicite prin contracte mijlocite de politicieni. Cum spuneam mai sus, un proces gen Nurnberg. Confiscarea totală a averilor, blocarea conturilor. Toate acestea să fie naționalizate.

Extrădarea sau arestarea celor care au adus atingere siguranței naționale și integrității României prin acțiuni iredentiste. Cum ar fi Tokes, Hunor, Barna și alții.

Nu încurajez sub nici o formă uciderea nimănui, dar recomand construirea (sau găsirea locației) unei enclave în care aceștia să fie „cazați”. Un fel de orășel-pușcărie în care să fie obligați să se descurce fiecare cu actualul salariu minim pe economie. Să-și plătească facturile normale, să-și cumpere mâncarea la prețurile pe care ni le-au impus ei nouă etc și, nu în ultimul rând, să-și plătească taxele la Stat!.

 

Proprietățile imobile, după ce vor fi naționalizate, vor fi transformate în orfelinate, cămine de bătrâni, școli și grădinițe, dispensare medicale. Nimeni în afara Statului nu va deține vreo proprietate dintre acestea.

 

2. Al doilea pas: modificarea prin referendum, în urma dezbaterilor publice concrete a unor articole din Constituția României, a Codului Muncii, a Legii Partidelor, a Codului Penal, a Codului Civil, etc. Nici o lege să nu poată fi implementată fără acordul națiunii. Facem Referendum săptămânal dacă este nevoie, dar poporul trebuie să aibă decizia finală, nu politicienii. Iată doar câteva măsuri care ar trebui luate în beneficiul națiunii. Iarăși repet, sunt părerile mele personale:

 

Prima măsură, obligatorie: alocarea a cel puțin 10% din Buget sistemului sanitar și tot atât sistemului de învățământ. Indiferent că la buget se strâng 5 lei sau 50 de miliarde, minim câte 10% vor fi alocați fiecăruia dintre aceste ministere.

 

Câteva idei pentru Educație:

 

–  Învățământul de stat gratuit de la grădiniță până la Facultate. Nu se vor cere părinților bani sub nici o formă și sub nici o motivație.

–  Învățământ obligatoriu în limba română pe tot teritoriul României,

–  Manual unic pentru fiecare materie, obligatoriu în limba română,

–  Arborarea obligatorie a Drapelului național în fiecare sală de curs, interzicerea cu desăvârșire a arborării altor drapele (cu micile excepții de rigoare),

–  Intonarea obligatorie a Imnului de Stat al României în fiecare zi, înaintea începerii cursurilor, în toate unitățile de învățământ de pe teritoriul României,

–  Interzicerea cu desăvârșire a predării în altă limbă decât limba română. Excepție fac doar orele de limbi străine prevăzute în Programa Școlară,

–  Depolitizarea totală a Învățământului. Orice post de inspector, director și/sau cadru didactic va fi ocupat doar prin concurs.

 

În privința demnitarilor (deputați, senatori, miniștri, prim-ministrul, președintele țării):

 

–  Demnitarii care vor închiria locuințe în capitala țării își vor achita chiria și facturile din propria retribuție. Singurele cheltuieli din Bugetul de Stat vor fi cele strict în interes de serviciu (întâlniri la nivel înalt, conferințe, summit-uri, etc).

–  Demnitarii vor primi ca mașină de serviciu un automobil obligatoriu de producție autohtonă. Orice deplasare cu autovehicule, inclusiv a convoaielor oficiale, se va desfășura cu respectarea obligatorie a regulilor de circulație în vigoare.

–  Demnitarii vor primi ca retribuție maximă salariul mediu pe economie. Absența nemotivată de la serviciu timp de trei zile, neprezentarea la trei ședințe de plen va duce automat la pierderea locului de muncă și implicit a funcției deținute (deputat, senator, ministru, etc).

–  După obținerea unei funcții ca reprezentant al unui partid politic, în cazul părăsirii acelui partid și înscrierii în altul, automat se va pierde funcția, postul rămânând vacant până la organizarea de noi alegeri pentru funcția respectivă.

 

Alte măsuri:

 

Interzicerea dublei cetățenii. Fiecare persoană la împlinirea vârstei de 18 ani, odată cu preschimbarea Cărții de Identitate își va alege cetățenia: română sau alta.

 

Vor avea dreptul să dețină proprietăți (terenuri, imobile, etc) în România doar cetățenii români rezidenți în România.

 

Naționalizarea tuturor resurselor și companiilor strategice: petrol, gaze, electricitate, telefonie.

 

Stoparea achitării din Bugetul României a oricăror datorii către FMI, Banca Mondială și UE.

Întrucât poporul român nu a fost consultat și nu și-a exprimat acordul în privința împrumuturilor efectuate din 1990 până în prezent, achitarea acestora va cade doar în sarcina persoanelor ale căror nume și semnături se află pe acele contracte de împrumut.

 

După confiscarea totală a averilor persoanelor de la punctul 1 vor fi destui bani pentru reconstrucția țării.

 

Desecretizarea tuturor contractelor firmelor care își desfășoară activitatea pe teritoriul României și publicarea acestora. Toate contractele vor putea fi studiate de orice persoană. În această categorie se încadrează inclusiv contractele cu Chevron, RMGC, OMV, etc. Singurele excepții admise vor fi cele de ordin strict strategic și de siguranță națională.

 

Interzicerea cu desăvârșire (prin lege) a posesiei armelor de foc de către populație. Armele de foc vor putea exista doar în dotarea Armatei. Poliția și Jandarmeria vor fi dotate cu arme neletale (de exemplu tasere). Oricine deține arme de foc este pasibil de închisoare.

 

Interzicerea cu desăvârșire a organizării de vânători. Singurul caz în care vânătoarea va fi aprobată este cel în care crește exagerat numărul animalelor sălbatice periculoase – urși, lupi, porci mistreți.

 

Obligarea prin lege a angajatorilor la plata penalităților către angajați în cazul întârzierii cu mai mult de o zi a remunerării acestora, cuantumul sau procentajul fiind stabilit după cumulul penalităților la utilități, bănci, etc.

 

Interzicerea funcționării pe teritoriul României a Băncilor care practică o dobândă mai mare decât plafonul maxim admis de legislația română. Se vor face dezbateri publice pentru a se stabili acest plafon, apoi se va legifera. Se vor desființa absolut orice comisioane, acestea fiind incluse în dobândă. Exemplu de caz: dacă se va stabili prin lege ca plafonul maxim al dobânzii să fie de 10%, atunci nici o bancă, indiferent de cuantumul creditului, nu are voie să depășească acest plafon. Dacă omul face un credit de 100 de lei, el va avea de achitat o dobândă de 10 lei. Punct. Orice comision este inclus în acești 10 lei.

Înființarea unei bănci a României. Doar a României. Denumită de exemplu Banca Poporului, aceasta va deservi doar cetățenii români și va lucra doar cu moneda națională. Tot în această Bancă vor intra și averile confiscate de la politicieni și oameni de afaceri, actuala Bancă Națională fiind controlată de persoane care încearcă doar să distrugă România atât ca țară cât și ca națiune.

 

Organizarea unui Referendum național prin care poporul să hotărască dacă România rămâne membră a Uniunii Europene sau se retrage din această structură.

 

Obligarea prin lege a hypermarketurilor să comercializeze produse românești în proporție de minim 80%. Altfel li se suspendă autorizația de funcționare.

Depistarea produselor alimentare expirate și/sau alterate în orice tip de magazin (cum s-a întâmplat de atâtea ori inclusiv în hypermarketuri) este considerată atentat la sănătatea publică și a siguranței naționale. Firma care deține magazinul va fi desființată fără drept de apel iar cei ce se fac vinovați vor fi arestați și se va proceda la confiscarea totală a averii acestora.

 

Stabilirea prin lege a unui plafon maxim (de ex. 25%) pentru adaosul comercial.

 

Orice cetățean străin care comite infracțiuni pe teritoriul României, indiferent din ce țară provine, va fi judecat și, dacă va fi cazul, condamnat în România conform legislației românești în vigoare. Un singur exemplu: accidentul în care a murit Teo Peter.

 

În orice infracțiune clară și dovedită (exemplu – accidentul din noiembrie 2011 în care Andrei Andronie, mort de beat la volan a ucis o tânără și un taximetrist dar încă este liber și acum, după aproape trei ani), nici un avocat nu are ce căuta.

 

Dacă este dovedit clar că o persoană, indiferent de funcție, a încălcat legea prin fraudă, înșelăciune, abuz de putere, cămătărie, conflict de interese, etc, în momentul în care organul judecătoresc dispune pedeapsa cu închisoarea (cu sau fără executare), automat se va proceda la confiscarea totală a averii și decăderea persoanei din drepturile cetățenești.

 

Instanțele judecătorești vor judeca orice faptă atât civilă cât și penală fără deosebire de vârstă din momentul în care persoana judecată posedă Carte de Identitate. Pedepsele, aplicate conform Codului Penal sau Civil, să fie aceleași, indiferent de vârsta inculpatului.

 

Reducerea la maxim a taxelor pentru posesorii de autoturisme autohtone și majorarea celor pentru vehicole de lux. Cu cât mai mare este prețul vehicolului cu atât vor fi mai mari și taxele.

 

Stoparea completă a alocării de fonduri din Bugetul României cultelor religioase. Bisericile vor plăti impozit la fel ca orice persoană fizică sau juridică.

 

Implementarea și încurajarea folosirii de energii nepoluante, denumite actualmente „neconvenționale”: solară, eoliană, magnetică, etc.

 

Stoparea imediată a exporturilor de materie primă de orice natură. Feroasă, lemnoasă, etc. Se vor exporta doar produse finite sau piese componente fabricate în România.

 

Stoparea imediată e extracției de zăcăminte naturale de orice natură din România de către companii străine. Extracția se va efectua doar de către Statul Român.

 

Și bineînțeles, lista este deschisă. Din punctul meu de vedere numai niște măsuri drastice mai pot salva țara asta. Numai dacă noi, românii, ne-am ridica fruntea și nu ne-am mai lăsa subjugați, vânduți, mințiți.

 

3. Al treilea pas poate fi făcut doar la câtva timp după implementarea strictă a primilor doi. Acesta este înlăturarea banului. Nimic în România să nu mai fie vândut sau cumpărat cu bani. Se poate. Trebuie doar ca românii să conștientizeze că fiecare om își are locul său, fiecare om trebuie să contribuie în primul rând la binele comunității din care face parte și al societății. Fiindcă dacă va fi bine în țară, implicit îi va fi mai bine și fiecăruia în parte. Dar pentru asta trebuie să renunțe la orgoliile prostești, la infatuare, la snobism, la ipocrizie, la dorința de a fi mai presus decât cel de alături. Cineva care lucrează, să zicem, într-o fabrică de mezeluri are nevoie acasă de mobilă. Cineva care lucrează într-o fabrică de mobilă are nevoie de un salam ca să mănânce. Iar dacă fiecare dintre ei își face treaba cum se cuvine, de ce să vândă unul celuilalt produsul? Fiecare are nevoie de munca celuilalt. Unul de salam, celălalt de o masă și un scaun. Deci fiecare îi dă celuilalt, nu îi vinde.

Bineînțeles că acesta este doar un exemplu minimal. Dar de câte lucruri are nevoie un om pentru a trăi omenește? De aceea am spus că dacă fiecare își vede de muncă cinstit atât pentru el cât și pentru cel de alături, eu cred că într-un viitor nu foarte îndepărtat lumea va  deveni cu adevărat mai bună, și nu doar cu balivernele de astăzi.

 

În lume au început deja manifestații de foarte mare amploare, bancherii au intrat în panică. În disperarea lor încearcă acum să stăpânească prin forță. Găsesc motive puerile pentru a ataca și stăpâni țări bogate în resurse energetice. Vă amintiți legătura făcută de americani între „atacurile” de la WTC din 11 septembrie și Saddam Hussein? Apoi, după ce au invadat Irak-ul ucigând mii de oameni nevinovați, au „descoperit” că nu Saddam era vinovat, ci Bin Laden. Pe care, cu toată aparatura lor super-ultra-mega sofisticată, cu toate trupele lor SWAT, cu tot CIA-ul și FBI-ul, cu toată armata și comando-urile lor, au reușit, chipurile, să-l găsească… după 10 ani! Și au găsit și cea mai convenabilă metodă de a se descotorosi de el astfel încât „să nu lase urme”. Cum am mai spus, de foarte mulți ani eu mă îndoiesc de veridicitatea existenței acestui Bin Laden. Pentru mine ori Bin Laden ori Ali-Baba, tot aia. Tot povești.

 

Protestatarii din toată lumea au început, încet-încet, să se organizeze. Au început să se asocieze, să pună la punct organizații care să lupte împotriva sistemului controlat de bancheri și corporații. Bulgărele de zăpadă a început să se rostogolească și nimic nu-l mai poate opri. În mod sigur va fi un măcel global. Din păcate…

 

 https://verdenfata.com/conditia-umana/comunism-capitalism-sau-altceva-vi/

 

//////////////////////////////////////////

CINE AU FOST ADEVĂRAŢII VINOVAŢI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

Cartelul german I.G. Farben

Industria chimică germană a luat naştere în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a început cu producţia de vopsele pentru dresuri.

La începutul anilor 1900 s-a iniţiat şi producţia de medicamente – pentru început novocaină şi aspirină.

Astfel, după începerea primului război mondial, când Anglia încetase să mai exporte nitraţi către Germania, această problemă a fost rezolvată de industria chimică.

Folosind procesul Haber-Bosch se furniza armatei germane explozibili făcuţi cu ajutorul azotului din aer.

Haber a inventat şi apoi firma a furnizat şi gaz otrăvitor, a cărui utilizare a condus la moartea a aproximativ 91.000 de oameni şi a afectat sănătatea a 1,3 milioane de oameni în primul război mondial.

În timpul războiului, mai multe companii germane printre care BASF, Bayer, Hoechst, Agfa au fost nevoite să lucreze împreună

După primul război mondial, aceste firme, dorind să-şi redobândească poziţiile la nivel mondial, au decis să realizeze o semifuziune care a dus la apariţia cartelului I.G. Farben.

Companiile farmaceutice Bayer şi Hoechst au fost reorganizate în 1951 sub direcţia Allied High Comission, influenţată din plin de înaltul comisar al SUA John J. McCloy, avocat şi bancher din Philadelphia, cu legături puternice în lumea bancară Rockefeller şi interesele lor petroliere.

Compania farmaceutică germană Merck, care nu a intrat în cartelul I.G. Farben, dar totuşi a funcţionat în epoca nazistă, a continuat după cel de-al doilea război mondial să producă medicamente, pesticide, conservanţi alimentari, reactivi şi substanţe chimice pentru laborator.

Foarte repede după război s-a produs bum-ul cunoscut ca „miracolul economic” pentru această firmă.

Adică o creştere a nivelului de vânzări cu două cifre. Care este misterul acestei îmbunătăţiri?

La finele războiului, compania a primit o parte importantă din „capitalul de zbor” nazist, capitalul de muncă al I.G. Farben. 

 Gigantica platforma industriala IG Farben pe Rin, în Ludwigshafen, la începutul anilor 1930.

După cum putem observa, nimic nu se pierde totul se… redistribuie!

Cartelul american Rockefeller

 

 

Acest cartel farmaceutic american a avut o altfel de implicare şi abordare la nivel global, cu scopul promovării industriei farmaceutice a la long, în viaţa oamenilor.

Spre finele secolului XIX Rockefeller deţinea şi controla 95% din tot petrolul produs în Statele Unite.

Devenise miliardarul numărul unu din America.

Din primii ani ai secolului XX, Rockefeller a început să dea bani fundaţiilor, fondurilor, centrelor de cercetare şi institutelor care urmau să promoveze toate medicamentele pe care chimiştii lui trebuiau să le descopere în anii următori.

Dar cum să convingi opinia publică, când existau atâtea metode alternative – remedii homeopate, medicini tradiţionale cu remedii specifice şi eficiente, osteopatie, chiropraxie etc., cum să convingi oamenii să înceapă să ia în exclusivitate medicamente?

 

 

 

 

Relaţia Rockefeller– IG Farben

 

 

 

 

Această relaţie datează de mai bine de trei sferturi de secol, din anii ’20.

Al doilea război mondial s-a desfăşurat cu tetraetilul de plumb, necesar pentru combustibilul avioanelor, care era livrat de americani (firmele Rockefeller) atât englezilor cât şi nemţilor!

Înainte de cel de-al doilea război mondial, doar Standard Oil (al cărui fondator şi preşedinte era John D. Rockefeller), Du Pont şi General Motors puteau produce tetraetil de plumb.

În 1938, managerul de la Standard Oil, Walter Teagle, a ajutat I.G. Farben să cumpere 500 de tone de tetraetil de plumb.

În 1939 cei de la I.G. Farben au reuşit să mai cumpere o cantitate de tetraetil de plumb, în valoare de 15 milioane de dolari.

În 1941 compania Standard Oil din New Jersey era cea mai mare companie petrolieră din lume, controlând 84% din piaţa americană de petrol.

Banca acestei companii era Chase, iar deţinătorii băncii erau Rockefellerii.

După Rockefelleri, al doilea deţinător de acţiuni la Standard Oil era I.G. Farben.

La finele războiului, când americanii au intrat în Germania şi au ajuns la Frankfurt, au fost uimiţi să găsească intacte toate clădirile I.G. Farben şi imensa fabrică.

Piloţii americani au demolat orice altă clădire din oraş în afară de I.G. Farben. Ceea ce nu ştiau cei care au observat aceasta , era că Secretarul de Război american, Robert P. Patterson, era avocatul familiei Rockefeller, numit de preşedintele Roosevelt la ordinele lui Rockefeller, şi era proaspăt ieşit din Dillon, Read and Co. Concernul Dillon-Read era o sucursală Rockefeller şi în acelaşi timp banca ce finanţa I.G. Farben.

Corespondentul de război al CBS News, Paul Manning, raporta că pe 10 august 1944, partenerii Rockefeller – Farben au mutat „capitalul lor de zbor” prin băncile afiliate din America, Germania, Franţa, Anglia şi Elveţia.

Astfel au putut continua fără probleme afacerile în domeniile pe care le-au dorit, inclusiv în mult promiţătorul domeniu farmaceutic.

 

 

Originile chimiei farmaceutice

 

 

În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului.

El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei).

Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o vindea pentru 2 dolari.

Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună.

Noului produs numit Nujol i s-a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme.

Între timp, medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile din corp.

Standard Oil s-a luptat să evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din această cauză şi a adăugat rapid petrolului brut caroten, pentru a elimina aceste carenţe.

Senatorul Rozal S. Coperland era plătit 75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.

Imperiul Rockefeller a fost construit graţie acestei formidabile şmecherii care consista în a convinge oamenii să ingereze un derivat de petrol brut îmbogăţit cu caroten.

Aşa au fost puse bazele industriei chimiei farmaceutice.

Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii chineze, tibetane vedice sau persane, care erau în mod tradiţional bazate pe cunoştinţe extrem de precise legate de corpul uman şi erau centrate (ca preocupare) pe binele şi sănătatea fiinţelor umane.

Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea producţiei chimice farmaceutice şi atingerea unui nivel ridicat al beneficiilor financiare.

În 1948, cifra de afaceri anuală a lui Rockfeller se ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol încă mai poate fi găsit sub formă de ulei de parafină pură, clasificat drept laxativ uşor şi recomandat împotriva constipaţiei cronice rebele în terapiile igieno-dietetice obişnuite.

Este fabricat la ora actuală de laboratorul Fumouze.

 

Trustul chimiei farmaceutice pe care îl cunoaştem a fost conceput de către o asociaţie condusă de Rockefeller şi IG Farben din Germania nazistă.

Compania Standard Oil aparţinând aşadar lui John D. Rockefeller, deţinea în 1939 15% din acest nou trust germano-american.

Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania, nu au fost bombardate în timpul războiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller.

Încă din 1932, industria chimica farmaceutica IG Farben îl finanţa pe Adolf Hitler cu până la 400.000 de mărci germane.

Fără acest sprijin, aşa cum afirma tribunalul de la Nürenberg: „cel de al doilea război mondial nu ar fi avut loc…”

În 1941, IG Farben construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B.

La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. 

Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST.

Toţi aceşti responsabili au fost însă eliberaţi în 1952, la numai un an după ce fuseseră condamnaţi, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor patron comercial, la vremea aceea ocupând funcţia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA.

O dată eliberaţi, cei care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte importante.

Până în anii ’70, consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST, era constituit din membrii ai partidului nazist.

Începând cu 1959 aceştia îl finanţau pe tânărul Helmut Kohl. Prin susţinerea politică a acestuia din urmă, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice decât societatea mamă înfiinţată în 1941.

Organizaţia nazistă de mondializare asociată lui Rockefeller, a constituit o reuşită totală, şi deja de multă vreme piaţa chimiei farmaceutice a planetei a fost şi este controlată, organizată şi administrată pentru a asigura expansiunea industrială mondială a chimiei farmaceutice.

 

„Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria Chimică”.

În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor Unite şi Guvernului German.

Eforturile lor comune au fost camuflate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS.

Un mare număr de partide politice europene aşa-zise de stânga şi de dreapta au fost finanţate de această industrie pentru a se asigura o legislaţie favorabilă industriei farmaceutice.

searchnewsglobal.wordpress.com

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Lumea(Komunisto-kretinoida) lui Putin

 

Ioan Buduca

 

În forul său cel mai intim, mărturisit nu o dată, dar neluat în serios de preopinenții săi, Putin crede că esența istoriei este războiul, iar democrația occidentală nu a fost și nu este decât o perdea de fum menită să ascundă interesele hegemonice ale puterilor euroatlantice. Din analiza sa lipsește factorul tehno-științe, fără de care modelul occidental nu ar fi avut atractivitate. Nu a cerut niciodată un raport care să răspundă la întrebarea de filosofie a științei „De ce nu s-au dezvoltat tehnologiile moderne în lumea mentală a Răsăritului?”.

 

Macron, nemulţumit de americani

Convingerea lui Putin este că, odată preluat modelul dezvoltării tehnologice în Răsărit, Apusul ar putea fi dislocat din hegemonia sa de colaborarea BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Putin ar fi mulțumit cu această dislocare care ar scoate din joc standardul ipocrit al democrației și ar recunoaște că dreptul forței e legitim să comande forța dreptului.

Din analizele serviciilor sale de informații, există în lume în acest moment suficientă conștientizare a standardelor ipocrite din Occident și această conștientizare s-ar putea mobiliza în spatele unei „cruciade” pentru clarificarea neipocrită a drepturilor celor mai puternici.

 

Dublul standard practicat de Apus este real, dar el nu este practicat pentru mai multă dictatură, ci pentru mai multă democrație, chiar dacă în spatele acestei pretenții joacă interese care nu sunt diferite de cele ale grupului BRICS. Cine conduce ordinea globală?

 

Vechea hegemonie nu va ceda niciun centimetru pe cale pașnică, desigur, și Putin s-a pregătit pentru un prim război de dislocare a actualilor hegemoni din starea lor de fapt și de drept.

 

 

Tony Blair a mărturisit că nu se aștepta la acest război. Neașteptatul era neașteptat din convingerea că forțele euroatlantice sunt copleșitoare și că nu vor putea fi înfrânte. Nu vor putea fi înfrânte într-o singură încercare – iată care ar putea fi replica lui Putin. Vor exista mai multe încercări ale celor din BRICS de a aduce modificări actualei ordini mondiale. Vor exista câte încercări vor fi necesare în durata lungă a istoriei până ce opinia publică va accepta că democrațiile au fost ipocrite dat fiind că au rămas în logica exploatării resurselor altora.

 

Acest plan de restructurare a ordinii mondiale actuale minimalizează surprizele pe care le pot aduce cercetările tehno-științelor pentru economie și pentru arta războiului. Chiar apariția monedelor electronice ar putea fi una dintre aceste surprize, iar cei care dețin mai mulți dolari ar putea acapara rezultatele minelor care extrag bitcoini. Visul putinist că alte monede (rubla și yuanul) ar putea reprezenta majoritatea schimburilor comerciale globale, tezaurizându-se apoi în sistemele electronice, acest vis depinde de factori inefabili, între care cel mai influent are a fi încrederea în creativitatea tehno-științifică. Occidentul nu se bucură de vreo superioritate morală din pricini curat idealiste, ci tocmai din pricina puterii sale de a fi creativ în domeniile tehnologicului.

 

Problema aceasta l-a preocupat intens pe fostul guvernator al orașului-stat Singapore, autorul unui miracol oriental de adaptare a modelului tehnologic creat de Occident. Concluzia sa, comunicată conducătorilor chinezi, este că trecerea de la imitare orientală la creativitate orientală ar putea dura sute de ani, timp în care creativitatea euroatlanticilor nu va sta pe loc.

 

Lumea occidentală e cum e: amorală, în acțiunea ei pragmatică. Esența ei civilizațională decurge dintr-o forma mentis care a creat tehno-științele. Lumea lui Putin e la fel de amorală. Ipocrizia sa nu vine din faptul că dă vina pe exploatare pentru succesul civilizațional al Occidentului. Vine din faptul că pricepe cu mari dificultăți rolul acelei forma mentis. De aceea, propune o altă formă mentală, anterioară ecloziunii spiritului științific. Forma mentală pe care o privilegiază el a practicat o exploatare fără milă, deși era formatată de creștinism. Civilizația de format științific a putut pune în joc, în aparență, mai multă milostenie. Această milostenie era binele din răul adus pe lume de tehno-științele unui mental despiritualizat. Putin ideologizează în spirit religios. Convingerea sa cea mai intimă este că războiul este iubit de zei.

 

Lenin știa că va construi comunismul într-o țară puțin proletarizată. Putin nu știe îndeajuns de bine că vrea să schimbe o ordine rezultată din creativitatea tehnologică modernă cu una care doar a profitat în plan militar de pe urma acestei creativități. În fond, nu știe că nu știe (nu știe că nu înțelege) izvorul acestei creativități și că dacă ar avea succes l-ar astupa. Izvorul fiind acea forma mentis despre care se vorbește prea puțin când vorbim despre Occident.

 

Lumea lui Putin

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Rockefeller si inceputul otravirii noastre

 

 

 

Originile chimiei farmaceutice si implicit ale Codexului se regasesc in jurul anului 1860. Atunci, Bill Rockefeller, un banal comerciant de petrol cu specializarea in farmaceutica, vindea taranilor naivi flacoane cu petrol brut, facandu-i sa creada ca era un leac eficient in tratarea cancerului.

 

El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat in flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei). Afacerea sa era prospera, cumpara o fiola de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un pret de 21 centi si o vindea pentru 2 dolari. Fara prea multa cultura, fara scrupule, fara cunostinte sau studii in domeniul medical, cu putine notiuni de contabilitate si de o aviditate feroce, Rockefeller a reusit sa se impuna. Noului produs Nujol i s-a atribuit meritul de cura impotriva constipatiei si a fost foarte comercializat la acea vreme.

 

Intre timp, medicii au descoperit ca Nujol era nociv si ca ducea in timp la maladii grave, eliminand vitaminele liposolubile din corp. Standard Oil s-a luptat sa evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din aceasta cauza si a adaugat rapid petrolului brut caroten pentru a elimina aceste carente. Senatorul Rozal S. Coperland era platit 75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.

 

Imperiul Rockefeller a fost construit gratie acestei formidabile smecherii care consista in a convinge oamenii sa ingereze un derivat de petrol brut imbogatit cu caroten. Asa au fost puse bazele industriei chimiei farmaceutice. Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii chineze, tibetane vedice sau persane, care erau in mod traditional bazate pe cunostinte extrem de precise legate de corpul uman si erau centrate (ca preocupare) pe binele si sanatatea fiintelor umane.

 

Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea productiei chimiei farmaceutice si atingerea unui nivel ridicat al beneficiilor financiare. In 1948, cifra de afaceri anuala a lui Rockfeller se ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol inca mai poate fi gasit sub forma de ulei de parafina pura, clasificat drept laxativ usor si recomandat impotriva constipatiei cronice rebele in terapiile igieno-dietetice obisnuite. Este fabricat la ora actuala de laboratorul Fumouze.

 

Trustul chimiei farmaceutice pe care il cunoastem a fost conceput de catre o asociatie condusa de Rockefeller si IG Farben din Germania. Compania Standard Oil apartinand asadar lui John D. Rockefeller, detinea in 1939 15% din acest nou trust germano-american. Rockefeller si-a infiltrat oamenii in conducerea partidului nazist, pe care l-au parazitat pana la sfarsitul razboiului. Dupa razboi, s-au convertit la noua ordine, pe care au slujit-o cu spor.

 

Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania nu au fost bombardate in timpul razboiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller. Inca din 1932, industria chimiei farmaceutice IG Farben finanta efortul german de razboi cu pana la 400.000 de marci germane. Fara acest sprijin, asa cum afirma tribunalul de la Nürenberg, cel de al doilea razboi mondial nu ar fi avut loc.

 

Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben in BASF, BAYER si HOECHST. Toti responsabilii germani din IG Farben, ce slujeau interesele companiei americane, si care au fost condamnati de tribunalul de la Nürenberg, au fost insa eliberati in 1952, la numai un an, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor patron comercial, la vremea aceea ocupand functia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA. O data eliberati, cei care se aflasera in conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat in economia germana, ocupand functii foarte importante. Pana in anii ‘70 consiliul director pentru societatile BASF, BAYER si HOECHST era constituit din membrii ai partidului nazist.

 

Incepand cu 1959 acestia il finantau pe tanarul Helmut Kohl. Prin sustinerea politica a acestuia din urma, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice decat societatea mama infiintata in 1941. Organizatia de mondializare asociata lui Rockefeller, a constituit o reusita totala, si deja de multa vreme piata chimiei farmaceutice a planetei a fost si este controlata, organizata si administrata pentru a asigura expansiunea industriala mondiala a chimiei farmaceutice.

 

Traditia cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: Asociatia pentru Industria Chimica. In 1955, industria chimica farmaceutica mondiala a fost regrupata sub auspiciile Camerei de Comert International a Natiunilor Unite si Guvernului German. Eforturile lor comune au fost camuflate sub numele de cod Codex Alimenarius. Un mare numar de partide politice europene asa-zise de stanga si de dreapta au fost finantate de aceasta industrie pentru a se asigura o legislatie favorabila industriei farmaceutice.

 

Codex Alimentarius pune in afara legii orice metoda alternativa in domeniul sanatatii cum ar fi terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare si a vitaminelor si tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai putin un potential concurent pentru industria chimiei farmaceutice. Starea de spirit care predomina in cazul mondializarii chimiei farmaceutice explica in mare parte desfiintarea sistematica a inovatorilor stiintifici independenti din ultimii 50 de ani.

 

Aceasta industrie foloseste orice mijloc pentru a-si pastra locul pe piata in ceea ce priveste tratamentul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibila tratarea si vindecarea in majoritatea cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare in forta pentru a se ascunde publicului aceste adevaruri.

http://piatza.net/rockefeller-si-inceputul-otravirii-noastre/

 

///////////////////

 

Vaccinurile ne transformă în mutanţi

 

În septembrie 1971 a devenit evident faptul că vaccinările pot să modifice structura genetică a omului; la acea dată oameni de ştiinţă din Geneva au descoperit că substanţele biologice care intră direct în curentul sanguin pot deveni parte integrantă a codului genetic uman.

 

Iniţial, bacteriologi japonezi au descoperit că bacteriile unei specii au transferat propria rezistenţă la antibiotice bacteriilor dintr-o specie complet diferită. Dr. Maurice Stroun şi dr. Philip Anker de la Departamentul de Fiziologie a Plantelor din cadrul Universităţii din Geneva, au început să acumuleze dovezi că transferul de informaţie genetică nu se limitează la bacterii, ci poate să survină şi de la bacterii la specii superioare de plante şi animale.

 

Potrivit unui articol din “World Medicine” din 22 septembrie 1971, “oamenii de ştiinţă din Geneva sunt convinşi că animalele şi plantele normale pot elibera ADN şi acest ADN este preluat de alte celule din alt organism”.

 

În cadrul unui experiment, cercetătorii din Geneva au extras auriculele din inima de broască şi le-au imersat pentru mai multe ore într-o suspensie de bacterii. După aceea, ei au găsit un procentaj înalt de hibridizare ADN-ARN între ADN-ul bacterian extras din aceeasi specie de bacterii ca cea folosita în experiment şi ADN-ul titrat extras din auriculele care fuseseră imersate în suspensia bacteriană.

 

ADN-ul bacterian fusese absorbit de celulele animale. Acest fenomen a fost denumit “transcesiune”. Există dovezi că acest fenomen se întâmplă permanent în interiorul corpului omenesc. Se poate presupune, de exemplu, că afectarea inimii după reumatismul articular acut ar putea fi rezultatul acţiunii sistemului imunitar împotriva propriilor celule care produc un ARN străin ca urmare a absorbţiei de ADN străin.

 

În revista “Science” din 10 noiembrie 1972, a apărut un articol în care s-a demonstrat că în celulele creierului de broască a fost găsit ARN bacterian după o infecţie bacteriană peritoneală. În numărul din aprilie 1973 al “Journal of Bacteriology”, ADN-ul bacterian eliberat spontan a fost găsit încorporat în nucleii celulari ai auriculelor de broască.

 

Studiile lui Phillipe Anker şi Maurice Stroun au demonstrat producerea următoarelor fenomene: procese de eliberare spontană de ADN din celulele mamiferelor, transfer spontan de ADN de la bacterii la organisme superioare, transfer spontan de ADN între celulele organismelor superioare, eliberare de ARN din celulele de mamifere şi activitate biologică a complexelor eliberate care conţin ARN.

 

Transformari celulare maligne cauzate de ADN-ul străin

 

Există dovezi că ADN-ul străin circulant poate cauza transformare malignă. Într-un numar din 1977 a “International Review of Cytology”, vol. 51, Anker şi Stroun discută posibilele efecte ale ADN-ului străin în transformarea celulară malignă.

 

Când ADN-ul străin este transcris într-o celula dintr-un organism diferit, “acest eveniment biologic general este legat de preluarea de către celule a ADN-ului bacterian eliberat spontan, sugerând astfel existenţa ADN-ului circulant. Având în vedere transformările maligne obţinute cu ADN, este postulat rolul oncogen (cauzator de cancer) al ADN-ului circulant”.

 

Problema a devenit şi mai interesantă după anul 1975 când s-a descoperit că virusurile cauzatoare de cancer la animale posedă o enzimă specială numita revers-transcriptaza. Aceste virusuri sunt numite ARN-virusuri. Un ARN-virus, care posedă revers-transcriptază în structura sa, are capacitatea de a forma lanţuri de ADN care se integrează cu uşurinţă în ADN-ul celulei-gazdă pe care virusul a infectat-o.

 

Studii ale dr. Robert Simpson de la Universitatea Rutgers indică faptul că virusurile ARN care nu cauzează cancer pot, de asemenea, să formeze ADN, chiar fără prezenţa revers-transcriptazei. ADN-ul format în acest fel, dintr-un virus ARN, se numeste provirus. Se ştie că unele virusuri ne-cancerigene au tendinţa să persiste timp îndelungat în celule ca provirusuri, fără să cauzeze, în aparenţă, vreo boală. Cu alte cuvinte, rămân în stare latentă.

 

Exemple de virusuri ARN obisnuite care nu cauzează cancer, “per se” (adica ele însele), dar au capacitatea de a forma provirusuri sunt: influenza (gripa), pojarul, oreionul şi virusul poliomielitei. În numărul din 22 octombrie 1967 al “British Medical Journal”, cercetători germani au relevat faptul că scleroza multiplă pare să fie provocată de vaccinarile împotriva variolei, febrei tifoide, tetanosului, poliomielitei, tuberculozei şi difteriei. Chiar mai devreme, în 1965, Zintchenko a raportat 12 cazuri în care scleroza multiplă a apărut după vaccinarea anti-rabie.

 

Amintiţi-vă faptul că între anii 1950-1970, milioane de oameni au fost injectaţi cu vaccinurile polio (anti-poliomielită) care conţineau virusul simian 40 (virus de la maimuţă, numit SV-40), transferat în vaccinuri din rinichiul de maimuţă contaminat, folosit pentru cultivarea vaccinului. Este imposibil să îndepărtezi virusurile animale din culturile vaccinale. Vă reamintim că SV-40, al 40-lea virus descoperit în ţesuturile simiene, este un virus oncogen (cauzator de cancer).

 

Programele de vaccinare în masă împotriva gripei, pojarului, oreionului şi poliomielitei reprezintă, de fapt, însămânţarea oamenilor cu ARN şi provirusuri care devin latente pentru perioade lungi de timp în interiorul corpului omenesc, şi care se activează mai târziu, în cursul vieţii.

 

Sindromul post-poliomielită este un bun exemplu în acest sens. Alte exemple pot include aşa-numitele boli mezenchimale şi de colagen, ca artrita reumatoidă, scleroza multiplă şi lupusul eritematos, în care sistemul imunitar produce anticorpi împotriva propriilor ţesuturi ale bolnavului ţesuturi care au fost impregnate cu material genetic străin.

 

Potrivit unui număr special al revistei “Postgraduate Medicine” din mai 1962, “deşi organismul omenesc nu produce, în condiţii normale, anticorpi împotriva propriilor ţesuturi, se dovedeşte că mici modificări în caracterul antigenic al ţesuturilor poate face ca ţesuturile respective să fie identificate ca străine de către sistemul imunitar, şi devin astfel o ţintă pentru producerea de anticorpi”. Doi ani mai târziu, în 1964, au fost făcute studii asupra virusului polyoma, un virus ADN producător de tumori.

 

S-a descoperit că ADN-ul genetic persistent în virusul polyoma a produs transformări maligne în culturile de celule embrionare de hamster. Această descoperire a fost publicată în numărul din 23 noiembrie 1964 al “Journal of the American Medical Association”. Chiar şi virusuri obişnuite, ne-cancerigene, inclusiv cele din vaccinul anti-variolă şi virusul polio 2, pot acţiona ca oncogene (producătoare de cancer).

 

În revista “Science” din 15 decembrie 1961 s-a raportat faptul că aceste virusuri obişnuite au acţionat ca şi catalizatori în producerea cancerului când au fost administrate şoarecilor în combinaţie cu substanţe organice carcinogene cunoscute, acestea din urmă fiind date în cantităţi prea mici pentru a produce cancer prin ele însele.

 

Aceasta înseamnă că unele vaccinuri vor induce cancer atunci când se combină cu efectul în creştere al poluării mediului înconjurător prin produse toxice din agricultură (pesticide pe, şi în mâncare), şi industrie.

 

Bineînţeles că această informaţie este ascunsă publicului pentru că FDA (Food and Drug Adminstration), EPA şi industriile bazate pe agricultură să meargă înainte cu “aprobarea” a mici cantităţi de poluanti în mâncare, apă şi aer. Legătura sus-amintită cu poluanţii nu a fost făcută publică spre bucuria industriei chimice, a National Cancer Institute şi a industriei dezvoltate în jurul cancerului, care continuă, în mod fraudulos, să solicite donaţii publice ca să-şi justifice existenţa.

 

Ca o paranteză, a fost deja recunoscut faptul că vaccinarea împotriva poliomielitei a cauzat 100 % din cazurile de poliomielită în SUA după anul 1980, şi marea majoritate a cazurilor de poliomielită paralitică de după anul 1972 (“Science”, 4 aprilie 1977). Se suspectează faptul că vaccinurile anti-poliomielită Salk şi Sabin, produse prin cultură pe ţesut de maimuţă, sunt, de asemenea, responsabile de creşterea leucemiei în SUA.

 

Având în vedere faptul că aceste informaţii se cunosc de peste 20 ani, folosirea virusurilor, bacteriilor şi ţesuturilor animale în campanile de vaccinare în masă constituie crearea intenţionată a unui risc pentru organismul omenesc. Impactul global asupra marii diversităţi a genotipului omenesc este dificil de evaluat, dar impactul este, fără îndoială, negativ şi permite însămânţarea fiinţelor umane cu provirusuri latente.

 

Acest lucru nu poate avea altă motivaţie decât asigurarea unui profit medical continuu şi constituie o conspiraţie criminală de proporţii vaste, o politică de genocid împotriva populaţiei, reprezentând, prin urmare, crime împotriva umanităţii care sunt, la nivel internaţional, pedepsite cu moartea.

 

Dar acest lucru este, bineînţeles, ignorat şi ascuns de publicul larg, mai ales în SUA, în ciuda unei pledoarii făcute în 1984 de câţiva medici americani într-un raport către Naţiunile Unite. Faptul că acest lucru merge înainte cu buna ştiinţă a comunităţii medicale internaţionale îl transformă într-o conspiraţie internaţională în care populaţia nu are nicio scăpare, având în vedere că vaccinările devin treptat obligatorii şi constituie condiţii necesare pentru multe programe sociale.

 

Persistenţa virusurilor şi a proteinelor străine în organismul omenesc şi relatia lor cu bolile cronice şi degenerative a fost, de asemenea, semnalată de dr. Robert Simpson de la Universitatea Rutgers în 1976, când s-a adresat cercetătorilor la un seminar al Societăţii Americane a Cancerului, spunând că “aceste provirusuri ar putea fi molecule în căutarea unei boli”.

 

Dr. Wendell Winters, un virolog de la Universitatea California a afirmat “vaccinările pot cauza schimbări ale virusurilor lente şi modificări în mecanismul ADN-ului”. Deşi celulele gazdă care conţin particule virale latente acţionează mai mult sau mai puţin normal, ele încep să sintetizeze proteine virale sub controlul ADN-ului viral, creând circumstanţele pentru variate boli autoimmune, incluzând boli ale sistemului nervos central, care, din nefericire, agravează fenomenul în creştere al comportamentelor sociale aberante. http://piatza.net/vaccinurile-ne-transforma-in-mutanti/

////////////////////////////////////////

 

Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra !

Publicat   de searchnewsglobal

 

 

 

Daca v-as fi spus acum un an, doi ani, trei ani etc. despre faptul ca SUA, Marea Britanie,au in plan crearea unei noi generatii de copii modificati genetic, cum ati fi reactionat ? Sigur, m-ati fi acuzat, “esti nebun, aberezi”, dar iata ca inca o data cei care ne vorbesc noua de “SF-uri”, ajung mai devreme sau mai tarziu sa traiasca in astfel de “fictiuni”.

 

In Marea Britanie !

 

“Urmând modelul alimentelor modificate genetic, oamenii de ştiinţă din domeniul biotehnologiei se pregătesc pentru a începe fabricarea de bebeluşi umani modificaţi genetic, care vor fi viabili în următorii doi ani, scrie BBC News. O nouă formă de fertilizare în vitro (FIV), care presupune combinarea ovulelor de la două femei diferite cu spermatozoizii de un singur bărbat, ar putea fi pusă în curând la dispoziția publicului ca o modalitate de a preveni bolile mitocondriale mortale.

 

Fiind surse de energie ale corpului, mitocondriile sunt absolut esenţiale pentru viaţă. Atunci când nu funcționează în mod corespunzător, o persoană nu este în măsură de a produce suficientă energie pentru a funcționa corect, ceea ce duce la slăbiciune musculară, insuficienţă cardiacă, orbire, şi, posibil, chiar moarte. Dar reconstrucția embrionilor umani cu ajutorul științei ar putea oferi o soluție viabilă.

 

Un grup științific din Marea Britanie a făcut recent o evaluare mai atentă a acestei tehnologii, pentru a evalua siguranța acestuia. Deşi a fost în imposibilitatea de a determina, fără o umbră de îndoială, că tot procesul este sigur, oamenii de ştiiţă susțin că au observat evoluții pozitive în cazul în care mitocondriile nesănătoase ale părinților reali au fost înlocuiţi cu cele ale părinților donatori.

 

Potrivit rapoartelor, așa-numitul copil cu 3 părinţi este creat prin fertilizarea a două seturi diferite de ovule cu aceeaşi spermă. Pronucleii de la părinții reali ai copilului, care conțin informații genetice corespunzătoare, sunt extraşi din ambii embrioni. Aceşti pronuclei sunt adăugaţi înapoi în embrionul donator, iar embrionul rezultat este implantat în pântecul mamei.

 

În teorie, conceptul sună ca o modalitate viabilă pentru asigurarea faptului că un copil are cea mai bună șansă de a trăi o viață sănătoasă, dar oamenii de stiinţă nu sunt siguri dacă acest lucru poate fi realizat sau nu cu ușurință. Deoarece mitocondriile vin cu propriile lor seturi de ADN-uri unice, copiii născuţi cu 3 părinţi în loc de două, vor avea un set suplimentar de ADN. Acest cocktail de ADN ar putea duce la probleme de sănătate neprevăzute la copiii care sunt născuţi astfel.”

 

In SUA !

 

“În februarie 2014, sub patronajul Administraţiei de Alimente şi Medicamente a Statelor Unite (Food and Drug Administration) a avut loc o întâlnire publică în care s-a prezentat crearea unor fiinţe umane modificate genetic! Acum, cercetătorii au anunțat crearea unui organism uman cu ADN-ul complet artificial!

 

Toată viața de pe pământ înmagazinează informații genetice în același fel, cu ADN-ul format din patru baze chimice: adenina (A), guanina (G), citozina (C) și timina (T). Aceste baze formează unități numite perechi de baze. A întotdeauna se împerechează cu T, iar G întotdeauna cu C. Asta, până în prezent. Astfel, oamenii de știință au creat cu succes două noi baze, pe care le numesc X și Y, formând astfel o pereche. Și au folosit această pereche de bază nefirească pentru a crea o nouă bacterie de OMG (organisme modificate genetic), bazată pe o structură genetică care nu se găseşte nicăieri pe pământ. Cercetătorii au facut acest lucru prin “păcălirea” bacteriei E.coli în asimilarea și reproducerea perechii de bază XY, care a fost adoptată în mod automat de la o generație la alta.

 

Floyd Romesberg, cercetător principal al proiectului, susține că această descoperire va permite intrarea într-o nouă eră de antibiotice mai bune și medicamente anti-cancer. În acest scop, următoarea etapă a proiectului său va fi aceea de a folosi gene artificiale bazate pe acest ADN nefiresc în a face proteine ​​care nu au fost realizate înainte, transformând aceste proteine ​​în medicamente vii, auto-producătoare.

 

În timp ce mass-media oficială pare uimită de această perspectivă, îngrijorarea mai mare ar trebui să stea în implicațiile unei asemenea tehnici asupra oamenilor modificaţi genetic. Aceste invenții nu vor avea loc în viitorul îndepărtat; embrionii de organisme modificate genetic au fost deja creaţi prin experimente în vitro.

 

În mod îngrijorător, Administraţia de Alimente şi Medicamente a Statelor Unite care a discutat despre manipularea genetică a embrionilor în cadrul reuniunii sale din februarie 2014, nu vede nimic anormal: “Controale adecvate ale producției sunt esențiale pentru a proteja siguranța subiecţilor și pentru a reduce la minimum riscurile pentru copii, care ar putea rezulta din studiile clinice, folosind tehnologii de manipulare mitocondriale.” Da, aţi citit bine: e vorba de producţia de copii manipulaţi genetic!

 

Pentru mai multe informații cu privire la implicatiile organismelor modificate genetic la nivel mitocondrial, vă rugăm să citiți articolul de pe această temă de pe site-ul anh-usa.org.”

 

In China  !

 

“La BGI Shenzen, oamenii de știință au colectat mostre de ADN de la 2 000 de persoane superinteligente din lume și își fragmentează toți genomii încercând să identifice genele care determină inteligența umană. Se pare că aproape și-au atins scopul. Atunci când proiectul va fi complet, părinții își vor putea alege cel mai luminos zigot prin scanarea embrionilor și vor putea crește inteligența fiecărei generații cu cinci până la 15 puncte de IQ. În vreo două generații, va fi foarte greu să concurăm cu chinezii la nivel intelectual.

 

Geoffrey Miller, un psiholog evoluționist și lector la Universitatea din New York, e unul dintre cele 2 000 de persoane foarte inteligente care au contribuit cu o mostră de ADN. Am vorbit cu el despre ce ar putea însemna acest program ușor înfiorător pentru viitorul copiilor chinezi.”

 

 

 

 

 

 

 

Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra !

 

 

////////////////////////////////////////

 

ADN-ul din organismele modificate genetic se infiltrează în sângele gazdei

 

Adresa acestui articol original AIM este http://roaim.net.tf/?a=articles&p=901

 

 

 

Traducere şi adaptare de Marian Apostol (AIM) după originalul de la S.O.T.T.

 

Un nou studiu publicat recent arată că există suficiente dovezi ştiinţifice că fragmentele de ADN provenite din alimente conţin gene complete care ajung în sistemul circulator omenesc într-un mod misterios… sau poate deja se cunoaşte mecanismul?

 

Într-una din probele de sânge analizate, concentraţia ADN-ului „străin” (ce provine din alimentaţie) a fost mai mare decât cea a ADN-ului propriu subiectului. Studiul s-a realizat pe mai mult de 1.000 de probe de sânge uman. Rezultatele acestui studiu, care sunt disponibile public la Public Library Of Science, confirmă ceea ce era în discuţie de mulţi ani…

 

Atunci când este vorba de culturi îi alimente modificate genetic, publicul habar n-are de efectele pe termen lung ale acestora. Consumul de alimente modificate genetic a început în urmă cu doar 20 de ani (1994). Este practic imposibil ca autorităţile de sănătate să testeze toate combinaţiile posibile pe o populaţie suficient de diversă, pentru o perioadă de timp suficient de mare, pentru ca să spună apoi cu certitudine că aceste alimente modificate genetic sunt cu adevărat inofensive.

 

Geneticianul David Suzuki a exprimat recent această îngrijorare, spunând că umanitatea face parte dintr-un imens „experiment genetic” început de mulţi ani, pentru că mii de oameni consumă alimente modificate genetic. Are dreptate.

 

În ultimii ani, noile cercetări în ştiinţele genetice au arătat că organismele fac schimb de gene. Înainte de asta, se presupunea că genele se transmit numai în mod individual şi numai în interiorul aceleiaşi specii, numai pe cale reproductivă. Iată că era greşit. Astăzi oamenii de ştiinţă recunosc că genele se transmit nu numai între membrii individuali din aceeaşi specie, dar şi între membri ce fac parte din specii diferite!

 

„Sângele uman este considerat un mediu bine izolat de mediul exterior şi de tractul digestiv. Conform acestei paradigme, marile macromolecule rezultate din consumarea alimentelor nu pot trece direct în fluxul sanguin. În timpul digestiei, se credea că proteinele şi ADN-ul sunt fragmentate în bucăţi mai mici, aminoacizi şi acizi nucleici, care apoi sunt absorbiţi printr-un proces complex şi distribuiţi către diferitele zone ale trupului prin sistemul sanguin.”

 

„Acum, conform acestei analize recente bazată pe mai mult de 1.000 de probe de sânge uman, din 4 studii independente, vă putem anunţa că avem certitudinea că fragmentele de ADN derivate din alimentaţie care sunt suficient de mari ca să contină gene întregi care pot să evite degradarea (fragmentarea în bucăţi mai mici) şi ajung în sistemul circulator uman printr-un mecanism necunoscut”.

 

„Într-unua din probele de sânge analizate, concentraţia relativă a ADN-ului provenit din plante era mai mare decât cea a ADN-ului uman. Mai exact, concentraţia de ADN vegetal a fost constantă în probele de plasmă izolată, în timp ce în probele non-plasmatice de sânge nu s-a găsit ADN vegetal”.

 

 

 

Nu este deloc ca şi cum omul se împerechează cu un măr, o banană sau un morcov, pentru a face schimb de gene. Ceea ce au facut biotehnologia şi corporaţiile ca Monsanto a fost să permită transferul de gene de la o specie la alta fără să se mai respecte limitările şi constrângerile naturale. Aşa ceva se numeste ştiinţă nocivă. Condiţiile şi regulile biologice naturale care permit transferul de gene între indivizi din cadrul aceleiaşi specii, sunt altele decât cele din cazul indivizilor din specii diferite.

 

„Ştiinţa” biotehnologiei de azi se bazează pe presupunerea că principiile ce guvernează moştenirea genelor sunt aceleaşi atât în cazul transferului clasic, cât şi a celui recent descoperit. Acum însă este evident că înainte să continuăm cu această promovare a consumului de alimente modificate genetic, ele ar trebui să fie mult mai detaliat studiate în mod riguros.

 

Din această perspectivă, cum este posibil ca autorităţile oficiale să considere asemenea „minuni” ca sigure pentru consum? Se pare că suntem o adunătură de creduli… Dar iată că unii dintre noi încep să îşi pună întrebări!

 

„O singură şi aparent neînsemnată mutaţie în genomul fiinţei umane poate să declanşeze enorm de multe schimbări. Ideea e că atunci când extragi o genă din ADN-ul originar şi o inoculezi într-un alt ADN, practic îi schimbi contextul: vecinătăţile sunt altele, efectele prezenţei acestei gene în noua gazda vor fi altele”.

 

„Nu există nici-un mod de a prezice în mod infailibil ce schimbări va produce mutarea genei, la ce se va ajunge. Se crede că astfel proiectăm noi forme de viaţă, dar ceea ce rezulta este atât de diferit încât nici nu te asteptai. Promotorii organismelor modificate genetic spun că au bune intenţii, dar adevărul este că intenţia este pur financiară: banii”, spune David Suzuki.

 

Adevărul este că intenţiile sunt dincolo de bani, şi sumt mult mai incredibile decât vă puteţi imagina, dar asta e o altă poveste.

 

Concluzia importantă actuală este că ADN-ul din alimente (modificate genetic) poate să ajungă şi chiar ajunge în ţesuturile animale şi în produsele lactate pe care apoi oamenii le mănâncă.

 

Există studii care arată că atunci când oamenii sau animalele digeră alimente modificate genetic, genele create artificial călătoresc nestingherite şi ajung în interiorul bacteriilor benefice care există în mod natural în intestine. Cercetările arată că aceste organisme microscopice care se află în intestine sunt capabile să găzduiască secvenţe ADN ce provin din plante modificate genetic!

 

Începând cu anul 1996, culturile modificate genetic au fost infiltrate în alimentaţia animalelor, iar în prezent se consideră „normal” ca în crescătorii să existe pentru animale o dietă compusă 100% din furaje modificate genetic! Studiile de specialitate au demonstrat că aceste animale hrănite cu OMG au dezvoltat inflamaţii severe ale stomacului şi supradimensionarea uterului.

 

Este foarte important să ştim că transferul de gene de la plantele modificate genetic către speciile de plante existente în mod natural a dat naştere la aşa-numitele specii rezistente. Transferul de gene de la OMG către culturile clasice (ne-modificate genetic) pun în pericol siguranţa alimentaţiei. „Riscul este cât se poate de real, din moment ce s-a arătat că urme de porumb modificat genetic aprobat numai pentru furajarea animală au fost descoperite în lanurile de porumb destinate consumului uman în SUA”. Ca rezultat, acum nu putem decât să asistăm la consecinţele nefaste ale acestui joc periculos ce face ca genele de la OMG să inoculeze şi să MODIFICE culturile clasice, naturale. Până acum, guvernele spuneau că transferul de ADN de la culturile / alimentele modificate genetic către cele naturale este improbabil să apară. Acum s-a demonstrat că ele au greşit, sau poate că deja ştiau asta? Deocamdată, pe această temă se cunosc prea puţine, iar ceea ce se ştie azi nu este deloc încurajator… Interzicerea OMG este singura măsură de bun simţ ce se impune cât mai rapid, cel puţin până când se va demonstra (oare, vreodată?) că ele sunt cu adevărat sigure pentru consum.

 

Monsanto crede că România va deveni raiul plantelor modificate genetic

La circa 30 de kilometri de Timisoara, in comuna Carpinis, a avut loc recent o prezentare de noi tehnologii in cadrul evenimentului „Farm Progres 2012, editia a V-a”, organizat de firma Monsanto, liderul mondial in productia de organisme modificate genetic.

 

Conferinta intitulata „Agricultura sustenabila” a fost moderata de Lucian Mandruta si pe parcursul ei mai multi promotori ai OMG-urilor produse de corporatia americana si-au exprimat convingerea ca viitorul agriculturii romanesti va avea la baza plantele modificate genetic.

 

Chiar daca scandalurile care sunt legate de Monsanto au de cele mai multe ori ecouri care ajung pe tot globul, conducerea companiei este convinsa ca viitorul agriculturii se vede printre tulpinile plantelor modificate genetic.

 

Cele mai recente răsunete sunt legate, spre exemplu, de taxele pe care compania le percepe anual de la fermierii de pe alte continente, chiar dacă le vinde acestora seminţe doar o singură dată. Cinci milioane de fermieri brazilieni au dat în judecată corporaţia şi au obţinut în instanţă plata unor daune de două miliarde de dolari. Sentinţa a fost însă atacată şi procesul continuă. Alte acuze îndreptate asupra Monsanto sunt că obligă fermierii să cumpere în fiecare an seminţe prin „sterilizarea” materialului genetic şi exemplele pot continua.

 

Corporaţia îşi vede însă de extinderea afacerilor pe care le derulează în ţară, iar semnele sunt cât se poate de clare că se aşteaptă ca şi în România să se poată introduce contestatele culturi de OMG-uri. Poziţia conducerii locale a companiei este în concordanţă. P.S Pare foarte probabil, având în vedere că românii au dovedit UE și întregului Occident că sunt cobai perfecți pentru tot felul de experimente monstruoase făcute pe populație, iar politicienii și demnitarii noștri sunt slugile perfecte ale corporațiilor străine , fiind duspuși să-și vândă țara și propriu popor , pe șpăgi infime , ce nu au concurență pe piața corupției mondiale.

 

Sursa: http://dantanasescu.ro/2012/09/03/monsanto-crede-ca-romania-va-deveni-raiul-plantelor-modificate-genetic.html

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate…

 

Publicat   de searchnewsglobal

 

 

Următoarea ştire ar trebui să ne îngrijoreze extrem de mult. În principiu, e vorba că şi în România au început să fie cultivate în masă plante modificate genetic. Citez de pe site-ul opiniatimisoarei.ro un articol intitulat “Cea mai mare suprafaţă de culturi de plante modificate genetic din România e în Timiş! La ce ajută şi cât sunt de dăunătoare sănătăţii?”

 

“Peste 700 de hectare de porumb modificat genetic se află în judeţul Timiş. Este cea mai mare cultură de acest gen din România şi necesită condiţii speciale şi mai multe autorizaţii. Viorel Solomie, consilier în cadrul Direcţiei Agricole Timiş, a declarat că două societăţi din Gataia cultiva pe 779 de hectare porumb modificat genetic. “Porumbul este tratat cu Monsanto Mono810 şi are condiţii speciale. (…) Trebuie spus că acest porumb modificat genetic este mai rezistent la diferite erbicide şi dăunători, dar nu afectează în vreun fel pe cei care îl consumă“.

 

Fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără, cercetător în cadrul Staţiunii de la Lovrin a atras atenţia că porumbul este atacat de un dăunător care stă la baza aflatoxinei şi tocmai de aceea este bine să fie modificat genetic, prin tratarea cu substanţe (…) Întrebat dacă organismele modificate genetic afectează în vreun fel sănătatea celor care le consumă, Valeriu Tabăra a spus că acestea “sunt poveşti“ (…) Guvernul României a aprobat o lege care permite cultivarea plantelor modificate genetic inclusiv în ariile protejate de interes comunitar, sit Natura 2000″.

 

Suprafaţa cultivată cu plante modificate genetic a crescut în 2010 cu 10 % la nivel mondial şi se estimează că 40 de ţări le vor cultiva până în 2015, pe o suprafaţă totală de 200 de milioane de hectare. În prezent, 10 state au deja peste un milion de hectare de culturi modificate genetic, cea mai puternică prezenţă în acest top fiind SUA cu aproximativ 70 de milioane de hectare la nivelul anului 2011. De asemenea, americanii sunt şi cei mai fervenţi militanţi pentru plantele modificate genetic. În România, există un puternic lobby american pentru ca agricultura românească să devină una modificată genetic. Dar oare politicienii români (cum este Valeriu Tabără) se gândesc şi la sănătatea populaţiei sau doar la propriul buzunar? Image Iată ce ne scrie site-ul rt.com într-un articol apărut pe 17 decembrie 2013:

 

“Cercetătorii ruşi cer o interzicere timp de 10 ani a produselor modificate genetic, un moratoriu necesar pentru a studia efectul lor asupra sănătăţii umane. În această perioadă se pot face experimente, teste şi se pot dezvolta noi metode de cercetare în ceea ce priveşte produsele modificate genetic. Deşi nu au fost realizate suficiente studii pentru a se studia efectul acestor produse asupra sănătăţii umane, totuşi unele din ele arată că alimentele modificate genetic au efecte periculoase.

 

Produsele modificate genetic sunt obţinute cu metode imperfecte, şi de aceea, ele, dacă sunt consumate, pot duce (cel puţin la animale) la dezvoltarea de tumori, cancere, precum şi obezitate. De exemplu, doctorii din regiunile în care locuitorii consumă mari cantităţi de alimente modificate genetic au observat o creştere semnificativă a cazurilor de cancere şi diabet în acea zonă. De aceea, oamenii de ştiinţă ruşi recomandă interzicerea pentru consumul uman a plantelor modificate genetic pe o perioadă de cel puţin 10 ani”.

 

Dar, regimul preşedintelui american Obama, doreşte cu orice preţ intoxicarea cu produse modificate genetic atât a poporului american, cât şi a întregii lumi, făcând lobby puternic pentru ca statele lumii să accepte produsele modificate genetic fabricate în special de corporaţia Monsanto. Obama are în administraţia sa oficiali care au legătură cu Monsanto. Roger Beachy, actualul director al Institutului Naţional de Alimentaţie şi Agricultură este un fost director Monsanto; Michael Taylor, adjunctul Agenţiei Naţionale a Medicamentelor, este fost vicepreşedinte Monsanto pentru politici publice; Islam Siddiqui, şeful Autorităţii pentru Comerţ Agricol este un fost lobbyst Monsanto.

 

Prin această periculoasă asociere între politică şi intereselor marilor corporaţii, regimul Obama – Monsanto a creat cel mai mare complot genocid împotriva fiinţelor umane. Iar acest regim reuşeşte cu succes să-şi impună punctul de vedere cu privire la produsele modificate genetic şi în alte ţări, printre care şi în România… Iar complotul e “minunat”: îmbolnăvim oamenii cu diabet şi cancer cu alimente modificate genetic impuse de Monsanto şi alte corporaţii biotehnologice şi apoi încercăm să-i vindecăm cu medicamente oferite de corporaţiile chimico-farmaceutice (Big Pharma).

 

Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate…

 

/////////////////////////////////////////////

Noua ordine mondială şi noua religie satanică New Age

 

 

   Mişcarea satanistă “NEW AGE” – Noua religie masonică în Noua Ordine Mondială : “Era Vărsătorului,” sau “New Age”, este numele generic adoptat de către mişcarea satanistă modernă. Cei mai cunoscuţi dintre fondatorii mişcării “New Age” sunt Fiodor Dostoievski, Friedrich Nietzsche, Alex Munthe şi Aleister Crowley. Cei mai mulţi dintre aquarieni consideră că la originile satanismului modern se află ideile lui Nietzsche şi Crowley.

Adeptul cultului antihristic Nietzsche a prezis că secolul XX va reprezenta sfârşitul Erei Peştilor, pe care aquarienii o asociază cu figurile lui Socrate şi Hristos. Nietzsche a profeţit că „New Age” va fi „Era Vărsătorului”, care a fost identificată cu figura satanică a zeului grec Dionysos. Crowley însuşi s-a declarat public un adept al cultului lui Nietzsche „New Age”, în revista sa „Vienna Theosophy”, pe la începutul secolului XX şi a arătat că alegerea sa pentru numele preferat este Satan.

 

În rândul membrilor marcanţi, dogma „New Age” este modelată pe baza cultului “Magis” al lui Mithra, aşa cum şi Nietzsche a făcut-o. Cultul are afinităţi notabile cu cultul bulgar al Catarilor Bogomili (de la care derivă termenul argotic “buggery”). Figura istorică cea mai celebrată de mişcarea „New Age”, aleasă ca “încarnare” originală a lui Antihrist, este împăratul roman Tiberius, care a ordonat executarea lui Hristos. (Unii împăraţi romani, mai ales Caligula, au devenit posedaţi prin iniţiere, fără a fi suficient de pregătiţi în acest sens). Adolf Hitler şi Hermann Goering au fost printre cele mai notabile personalităţi care au fost iniţiaţi în acest cult.

 

Cel mai bine cunoscut centru de coordonare a proiectului „New Age” din Statele Unite ale Americii de azi este la Palo Alto, California, la Stanford Ressearch Institute, avându-l ca lider marcant pe Willis Harman. Vezi lucrarea din anii ’80 a discipolului lui Harman, Marilyn Feruguson, „Conspiraţia Vărsătorului”, pentru o expunere populară a viziunii lui Harman şi a programului de subminare a Statelor Unite. Ferguson este onestă, atunci când afirmă că Societatea Fabiană a lui H.G. Wells (şeful serviciilor secrete britanice din Primul Război Mondial) este o figură-cheie a „Conspiraţiei Vărsătorului”. De asemenea, persoane-cheie sunt şi aliatul lui Wells, Bertrand Russell, şi alţi acoliţi ai lui Russell ca Robert M. Hutchins (Universitatea din Chicago, Fundaţia Ford , Fondul pentru Republică, Institutul Aspen, şi membru al proiectului).

 

Margaret Mead şi soţul ei, Gregory Bateson au fost colaboratori apropiaţi ai lui Russell şi Hutchins începând cu anul 1938. Fraţii Aldous (Hollywood) şi Julian (ONU) Huxley au fost colaboratori ai lui H.G. Wells, şi au fost recrutaţi pentru cultul satanist al lui Crowley în timpul anilor ’20.

Filosofia satanistă promovată în cultura occidentală !

 

Probabil aţi auzit, printre sutele şi miile de melodii pe care le ascultaţi, mai noi sau mai vechi, un mesaj care se tot repetă: acela de a face tot ce vrei, de a trăi numai după propria voinţă fără să îţi pese de ceilalţi şi de consecinţe.

 

Mesaje ca “fă tot ce vrei” (do what you want), “fac tot ce vreau” (do whatever I want), “ascultă-ţi inima” (listen to your heart), “fă ceea ce simţi” (do what you feel) etc. Aceste mesaje sunt prezente şi în filme, cărţi şi alte forme de comunicare culturală şi sunt răspândite azi în întreaga lume. Chiar şi la noi multe melodii promovează astfel de idei.

 

Această idee, de a ţine cont numai de propria voinţă şi de a nu-ţi păsa deloc de consecinţele acţiunilor tale faţă de ceilalţi, promovată intens prin cultura pop şi showbiz în ultimele decenii nu a apărut din întâmplare şi este de fapt o adaptare a legii fundamentale (The Law Of Thelema) postulată de Aleister Crowley în lucrarea sa de bază, “Cartea Legii” (The Book Of Law), un fel de biblie satanistă. În forma sa originală acestă lege sună cam aşa: „Do What Thou Wilt Shall Be The Whole Of The Law” (Fă ceea ce vrei, asta să fie toată Legea).

 

Aleister Crowley a fost un ocultist şi un teoretician al ştinţelor ezoterice, devenit celebru la începutul secolului XX şi este considerat ca fiind părintele satanismului modern. Crowley pretinde că învăţătura i-a fost transmisă în 1904 de însuşi zeul egiptean Horus, în timpul unei călătorii la Cairo, prin intermediul soţiei sale folosită ca medium.

 

Ideile lui Crowley au stat la baza mişcării hippie din anii 60, care au dus la celebra “revoluţie sexuală”, generalizarea consumului de droguri, homosexualitatea şi alte lucruri de acest gen, văzute ca o expresie a libertăţii individuale. În acea perioadă au pătruns, în special în muzica pop/rock, simbolistica ocultă, elementele de magie neagră, mesajele sataniste şi anarhiste, toate acestea pe fondul unor sonorităţi tot mai agresive. Azi toate acestea sunt promovate inclusiv în muzica hip-hop şi R&B.

 

Adepţii acestei ideologii consideră că omul este pentru sine propriul Dumnezeu şi de aceea singura care contează este voinţa proprie. Această concepţie este de fapt o interpretare greşită a unor doctrine religioase orientale cum ar fi budhismul şi hinduismul, iar scopul ei este opoziţia totală cu religia creştină care presupune smerenia, supunerea faţă de un Dumnezeu exterior şi iubirea faţă de aproape. Datorită faptului că omul se consideră egal cu Dumnezeu, această filosofie este de natură luciferiană, deci satanistă.

 

Satanismul este o doctrină foarte apropiată de fascism, deoarece presupune dreptul celui cu instincte mai puternice şi cu o voinţă personală mai mare de-al domina şi chiar elimina pe cel cu o voinţă mai slabă sau care este dominat de sentimente de compasiune faţă de ceilalţi. Rezultatele se văd foarte bine azi în întreaga lume: războaie interminabile, inechitate şi polarizare socială, ură, nebunie, dezbinare, anarhie, crize economice, lăcomie nemăsurată, violenţă generalizată.

 

Departe de a deveni zei, mulţi dintre indivizii care au adoptat în viaţa lor ideologia satanistă au sfârşit jalnic, fie în spitale de psihiatrie, fie au murit din cauza abuzului de droguri şi alcool, fie şi-au găsit sfârşitul în accidente violente de maşină, ceea ce arată că această filosofie nu este deloc benefică omului, nici chiar pentru cei ce o practică! Satana nu-şi cruţă nici măcar adepţii!

 

Societatea umană este un organism viu, în care fiecare individ este legat de ceilaţi şi are un rol stabilit în cadrul acestui sistem. Legea universală este iubirea, nu voinţa individuală! Dacă fiecare doreşte să facă doar ceea ce vrea el, ignorând restul, acest lucru nu poate duce decât la dezorganizare, disoluţie, anarhie şi în final moarte. Informatii preluate de pe http://dantanasescu.ro/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” !

 

Publicat   de searchnewsglobal

 

Dacă se cunoaşte foarte bine faptul că Oculta Mondială, compusă din structuri de putere politică, dar mai ales economico-financiară, reunind cei mai puternici oameni din lume, e concentrată în Clubul Bilderberg, Masa Rotundă, Comisia Trilaterală, CFR, Skull&Bones, iată că, mai nou, şi-a făcut loc şi în România Institutul Aspen. Acesta a fost fondat în SUA, în 1950, de un grup de oameni de afaceri şi intelectuali americani, care, potrivit site-ului oficial al organizaţiei, îşi propunea „să dezvolte lidearship-ul iluminat” – o formulă ce aminteşte de idealurile masonice.

 

Denumirea a fost luată după localitatea Aspen (în traducere „plop tremurător”) din statul Colorado, o mică, dar celebră staţiune de ski. Dezbaterile Institutului Aspen se fundamentează pe idei ale economiei politice şi filozofiei morale care au stat la baza „societăţilor deschise“ de astăzi. Institutul Aspen îşi are sediile centrale în Aspen Colorado şi Washington D.C.. Alte centre afiliate au fost create în Franţa (Lyon), Germania (Berlin), Italia (Milano şi Roma), Japonia şi India.

 

Institutele Aspen afiliate sunt autofinanţate şi administrate independent, dar promovează valorile Aspen. Scopul unei astfel de organizaţii, care cuprinde cele mai puternice corporaţii şi grupuri de interese din SUA şi din Europa, este să adune printre membrii săi cei mai influenţi oameni aflaţi în poziţii-cheie în administraţiile guvernamentale, astfel încât interesele economice şi financiare la nivel global să le fie cât mai bine servite.

 

În România, filiala Institutului Aspen a luat naştere la finele anului 2005 din voinţa unui grup de lideri politici, oameni de afaceri şi de cultură, care au considerat că România a atins un anumit nivel de dezvoltare economică, politică şi socială, care să poată beneficia de metoda Aspen şi de valorile sale. Iniţiativa, însă, i-a aparţinut lui Mircea Geoană, după participarea sa ca invitat la lucrările conferinţei americane din 1997, pe când era ambasador al României în SUA, el devenind şi preşedintele filialei din România a Institutului Aspen. Că Mircea Geoană îşi trage „seva” de peste Ocean o demonstrează şi faptul că ori de câte ori pleacă în SUA el afirmă faţă de colegii de partid că „se duce să ia lumină”, limbajul discursului său trimiţînd direct la cel îndeobşte calificat ca aparţinând „iluminaţilor”, caracterizat prin dualism.

 

La nivel declarativ, obiectivele Institutului Aspen România sunt următoarele:

 

– în domeniul leadership-ului: mobilizarea potenţialului individual şi a leadership-ului în contextul aderării la Uniunea Europeană şi dincolo de această etapă;

 

– în cel al dialogului: stabilirea unui nou standard în dezbaterea informată şi informală a politicilor în România, prin intermediul unei participări selective şi al unor contribuţii orientate spre valori;

 

– în antreprenoriat: creşterea eficienţei sectorului de afaceri românesc şi a abilităţii acestuia de a avea succes pe pieţele globale;

 

– cu privire la stabilitatea regională: utilizarea poziţiei geopolitice a României pentru promovarea valorilor Aspen în regiune şi pentru dezvoltarea unei reţele regionale de tineri lideri. Programele Aspen România sînt împărţite în trei direcţii: programele de politici, programul „Young Leaders“ şi Seminariile Executive. Prima direcţie, programele de politici, se axează pe Mese Rotunde şi seminarii pe diverse teme (Energie, Emigrare, IT&C, Securitate Europeană, Mediu etc.) şi facilitează dezbaterea unor probleme de interes major cu care se confruntă societatea contemporană, mai ales ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

 

Componenţa organizaţiei din România demonstrează cel mai bine legăturile politice care s-au făcut după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008 pentru guvernarea României, dar şi intenţiile de viitor ale acestor clanuri conduse şi coordonate din exterior pentru distrugerea ţării. Astfel, potrivit site-ului Aspen, din organizaţie fac parte: Stefan Albaroso, CEO (Chief Executive Officer, echivalentul Directorului General Executiv într-o companie) CEFIN; Gheorghe Barbă, (se pare că e văr cu Mihaela Geoană), director pentru Europa de Est al Wallbridge Group; Andres Baudia, CEO VEOLIA România; Mateo Codazzi, ENEL România; Michael Cole, Smithfield Foods SUA; Mihnea Constantinescu, fostul şef de cabinet al premierului Tăriceanu; Ionuţ Costea, fostul preşedinte al Raiffeisen, Banca pentru Locuinţe, actualmente preşedintele Consiliului de Administraţie al Emporiki Bank (cumnat al lui Mircea Geoană); Daniel Dăianu; Nicolae Dănilă, fost CEO BCR; Cosmin Dobran, consilier MAE; Călin Drăgan, CEO Coca-Cola România; Bogdan Enoiu, acţionar şi administrator BV McCann Erikson; François Formont, CEO Dacia Renault; Patrick Gelin, CEO BRD; Florin Ilie, ING Bank; Antonello Iroce, ENEL Italia; Sergiu Medar, fostul şef al Serviciului de Informaţii al Armatei şi fost consilier al preşedintelui Băsescu; Enrico Malerba, CEO Pirelli România; Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR; Sorin Minea, CEO ANGST; Richard Moat, CEO Orange România; Liliana Solomon, CEO Vodafone; Dan Ostahie, CEO ALTEX; Mişu Negriţoiu, CEO ING Bank; Răsvan Radu, preşedinte UniCredit; Paolo Sartori, Centrul SECI; Florin Talpeş, SOFTWIN; Dan Şucu, Mobexpert; Jean Valvis, CEO La DORNA; Steven von Groningen, CEO Raiffeisen România; Nicolae Voiculescu, CEO NOVARTIS PHARMA. Toţi aceşti oameni, extrem de bogaţi şi de influenţi, se întrunesc cam o dată pe lună sub preşedinţia lui Mircea Geoană şi, în spatele uşilor închise, dezbat diverse probleme. Aspen promovează, de altfel, principiul „uşilor închise”, adică secretizarea activităţii desfăşurate de institut.

 

Menţionăm că Mircea Geoană deţine o fermă grandioasă în statul Colorado SUA. El a optat pentru acel stat tocmai pentru a fi aproape de centrul de comandă al ASPEN. De asemenea, el s-a deplasat în vacanţa de iarnă 2009 la ferma sa din acest stat, dar şi la sediul central al Institutului Aspen, de unde a „luat lumină”. Legăturile membrilor acestui clan masonic, ca şi sprijinul reciproc pe care şi-l acordă în anumite momente sunt evidenţiate de informaţia care s-a vehiculat chiar în interiorul organizaţiei, potrivit căreia în urmă cu cîţiva ani Mircea Geoană a primit şpagă de la Bogdan Enoiu suma de 1 milion de dolari pentru a-l sprijini pe acesta în promovarea în România a intereselor firmei de publicitate pe care o administra, BV McCann Erikson. De asemenea, deşi în opoziţie, Mircea Geoană l-a recoman dat şi sprijinit pe Adrian Vieriţă să ajungă în ianuarie 2008 ambasador al României la Washington.

 

 

Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” !

 

//////////////////////////////////////////

 

Lumea este condusă din umbră de șeful Papei ?

 

 De searchnewsglobal

https://fbcdn-sphotos-e-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn2/1472991_206914849492627_1423825430_n.jpg

 

 

Scriitorul american Eric Jon Phelps şi-a dedicat viaţa problemelor contemporane religioase, fiind liderul mișcării ”căutătorilor adevărului”. Phelps spune că este împotriva Noii Ordine Mondiale.

Acesta a stârnit controverese cu o carte în care susține că Ordinul Iezuiţilor conduce lumea. Cartea se numește ”Asasinii Vaticanului” și a apărut la începutul anilor 2000. Pe lângă dorința Iezuiților de a conduce lumea, în carte se spune că că J.F Kenedy ar fi fost asasinat la ordinul acestora.

Cartea a intrat din nou în atenția publică după ce s-a aflat că Papa Francisc e unul dintre liderii Ordinului Iezuiţilor.

Ce spune teoria conspirației

Teoriile Conspirației spun că prin Papa Francisc, aşa numitul “papă negru” şi-a adjudecat şi ultimul bastion pe care şi-l dorea pentru a controla complet Planeta.

Cei care cred în profeţia Sfântului Malachia sunt convinşi că Papa Francisc e reprezentantul “papă negru”, despre care se spune că aduce Apocalipsa.

Termenul de ”Papă Negru” este folosit pentru descrierea liderului suprem al iezuiţilor, care se îmbracă mereu în negru şi asupra căruia planează un mare mister.

Teorie incredibilă! Șeful Papei Francisc conduce lumea din umbră. Cine este el

Adolfo Nicolas

Din 2008, liderul Iezuiților este Adolfo Nicolas, un spaniol de 76 de ani, despre care Eric Jon Phelps a scris:

“E dictatorul absolut. Atunci când el vorbeşte, supuşii lui ascultă. El conduce acum lumea. El e şeful Papei de la Vatican şi va forma un guvern mondial”.

Jon Phelps susţine că ar deține documente care atestă implicarea iezuiţilor în evenimente precum asasinarea preşedintelui american J.F. Kennedy sau bombardarea nucleară a Japoniei, la Hiroshima şi Nagasaki.

“Iezuiţii nu uită, în cazul în care nu le dai atenţie. Şi apoi se răzbună într-un mod… istoric”

CIA, fondată de Iezuiți

În sprijinul teoriei conform căreia iezuiţii conduc servicii secrete din cele mai importante ţări, un istoric american, James Parton, a afirmat: “CIA, agenţia centrală americană, a fost creată de cavalerii de la Malta. Unul dintre fondatorii CIA a fost un romano-catolic fanatic irlandez”.

La Adolfo Nicolas s-a făcut referire tot mai des în ultimii ani, mai ales în cărţi cu teorii conspiraţioniste că ar conduce din umbră destinele lumii. Adolfo Nicolas ar ghida guverne, servicii secrete, clanuri mafiote, ba chiar Hollywoodul şi celebre cluburi sportive din toată lumea.

Conform predicţiilor Sfântului Malachia, ultimul papă de la Vatican va fi “negru”, adică, potrivit unor interpretări, în haine negre, de iezuit. Din cauza lui vor izbucni războaie şi molimi care vor declanşa Apocalipsa.

 

Ce legatura o fi oare intre SATANA COTROCENEANUL SI VATICAN, DE A FACUT O VIZITA DUPA CE FOSTUL PAPA DEMISIONASE SI A FOST PRINTRE PUTINII PARTICIPANTI LA CEREMONIA DE INVESTIRE A NOULUI PAPA SI MICA DISCUTIE DINTRE CEI DOI? Cumva este un personaj important din ordinul iezuitilor? Ca celalalt alogen Mugurel cel care ne-a facut leul cat un catel este un personaj important in cadrul TRILATERALEI,ramura importanta a Clubului de la Bidreberg si a altor asociatii de acest mod din S

 

Cititi minunati-va si va cruciti ce juramant depune n calugar iezuit sau masonii.Nu recomand sa citeasca asaceva cei slabi de inger sau care sunt cardiaci.

Cardinalul Augustin Bea -parintele duhovnic al Papei Pius alXII-lea intre anii 1960-1974 a aratat continutul unui juramant al iezuitilor: „Eu…,preot,in prezenta Atotputernicului Dumnezeu si a binecuvantatei Fecioara Maria,binecuvantatului Sf.Ioan Botezatorul,al binecuvantatului Arhanghel Mihail si a sfintilor apostoli Petru si Pavel si tuturor sfintilor din oastea cereasca,precum si si in prezenta voastra,a parintilor mei sufletesti si a generalului suprem al societatii iezuite,organizatie intemeiate din Pantecele Fecioarei Maria,Mama lui Dumnezeu,Declar si jur ca Sfintenia Sa Papa este vice rege al lui Hristos,capul universal al Bisericii Catolice de pe intregul Pamant si ca prin virtutea cheilor de a lega si de a dezlega date sfintilor de Insusi Iisus,Papa are putere sa detroneze regi,sfinti,state Commonwelth-ul si guvernatorii eretici,tot tot ce nu are confirmare Sfantului Scaun si ca ei ei pot fi cu siguranta distrusi. De aceea,cu tot efortul si puterea mea eu voi apara doctrina,traditiile Bisericii si pe Papa,impotriva tuturor uzurpatorilor dintre autoritatile protestante si in special Biserica Luterana din Germania,Olanda,Danemarca,Suedia,Norvegia,Anglia,precum si de pe continentul American si oriunde s-ar afla protestanti pe glob.Eu nu ma voi supune niciodata unui rege eretic,sau sa ascult de legile unei tari protestante sau liberale.Eu declar ca voi ajuta si voi asista anuntand pe sfintiia Sa ce pare a fi primejdios intereselor Bisericii.Oriunde m-as afla pe glob,eu voi depune un efort maxim de a extirpa toata prezisa lor putere in mod legal sau pe orice cale.Eu declar ca nu-mi voi asuma nicio doctrina eretica propagand interesele Bisericii Mama,pastrand strict sfaturile agentilor iezuiti care m-au instruit pe mine,precum si sa nu divulg direct sau indirect,in scris sau erbal,ceva din planurile Organizatiei iezuite si in acelasi timp, sa execut tot ce-mi vor porunci superiorii mei,in frunte cu Papa. .Eu declar ca voi merge in orice parte a globului fara sa murmur supunandu-ma oricarui ordin increndintat mie. Declar ca orice,ori de cate ori mi se va incredinta ocazia,voi purta un razboi necrutator,in secret sau oe fata,impotriva protestantilor eretici si voi incerca,direct sau indirect,sa-i extirp sau sa-i extermin de pe suprafata Pamantului,necrutand nici sex,nici varsta si nici o alta circumstanta.Ma angajez sa-i prind,sa-i distrug si sa-i spulber,fie prin strangulare,fie arsi sau fierti in cazane, sau ingropandu-i de vii pe acesti eretici.Voi spinteca pantecele mamelor insarcinate,le voi scoate plodul si-i voi zdrobi cu capul de piatra,desfiintand pentru todeauna aceasta secta periculoasa.Cand nu voi putea actiona deschis impotriva acestor eretici,eu voi folosi in secret cupa cu otrava,lame sau seringi otravitoare sau gloante de plumb,indiferent derang,demnitate sau autoritate,in orice conditii.Eu voi fi ostasi credincios Papei,sau superiorilor mei din Ordinul Iezuit.” Cumplit juramant nu-i asa? Tinta acestor preoti iezuiti imbracati in negru este una singura: RESPECTAREA JURAMANTULUI.De remarcat ca ,,Blandul Papa ales”, este un fost calugar iezuit, ca orice mason depune un astfel de juramant asa cum l-a depus si masonul patriarh al al Bisericii Ortodoxe Romane si multi alti parlamentari si guvernanti in frunte cu guvernatorul de la Cotroceni.Sunt prevazute masuri tot atat de drastice si draconice si impotriva celor care incalca juramantul.Asa ca acel juramant depus cu mana pe biblie atunci cand sunt numiti in diferite functii este ca apa de ploaie,ei respectand cu strictete ordinele primite de la superiorii lor.

 

 

 

Illuminati: această organizaţie a fost creată de iezuiţii din Biserica Catolică, pentru a domina lumea! Pentru mulţi, Illuminati sunt „oamenii în negru”, stăpânii tăcuţi din umbră, care ne pun la cale viitorul. Alţii cred că sunt o născocire, un club pentru bărbaţi, înfiinţat în veacul al XVIII-lea de francmasonii frustraţi. Ca de obicei, există un adevăr în toate acestea, dar trebuie să înţelegem că de cele mai multe ori sfârşim crezând exact ceea ce marketingul şi propaganda vor să credem.Întemeietorul Illuminati, Adam Weishaupt, a fost educat de iezuiţi

Potrivit istoriei oficiale, Illuminati constituie o mişcare iniţiată de Adam Weishaupt, care a întemeiat ordinul Illuminati. Weishaupt s-a născut pe 6 februarie 1748, în Bavaria. Tatăl lui, baronul Ickstatt, era profesor la Universitatea din Ingolstadt şi se căsătorise cu nepoata curatorului. Baronul a făcut rost de o bursă la Colegiul Iezuiţilor pentru Adam, care a devenit student la Drept la 15 ani. Ingolstadt era fieful de neclintit al iezuiţilor, care se stabiliseră acolo cu mai mult de două secole înainte. Opoziţia nu era tolerată, deşi iezuiţii fuseseră suprimaţi în parte de Clement al XIV-lea în 1773. S-a spus că ei au constituit cel mai mare şi cel mai puternic serviciu secret din lume, mai ales pentru că le inspirau teamă multor membri ai Bisericii Catolice şi fiindcă o „confesiune” universală putea fi întrebuinţată cu folos pentru diverse forme de şantaj.

 

Iezuiţii nu uită niciodată

 

Ordinul iezuiţilor a fost înfiinţat de Ignaţiu de Loyola şi nouă camarazi, asemenea Ordinului Cavalerilor Templieri. El a fost adânc implicat într-o mulţime de fărădelegi. Gruparea are relaţii strânse cu Vaticanul, iar istoria a arătat că arareori Vaticanul nu-şi vâră coada în treburile politice din lume. De exemplu, preşedintele american Lincoln a făcut următoarea afirmaţie despre iezuiţi: “Iezuiţii sunt atât de buni specialişti în acele fapte sângeroase, că Henric al IV-lea a spus că e peste putinţa să le scapi şi le-a căzut victimă, deşi a făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a se apăra (…) Ştiu că iezuiţii nu uită şi nu se lasă niciodată”.

 

Există sute de legături între iezuiţi, masoni şi simbolurile templierilor. Din Jurământul Iezuit Extrem de înrolare aflăm că “De o parte şi de cealaltă stă câte un călugăr, unul dintre ei ţinând o pânză în galben şi alb, culorile papale, iar celălalt, o pânză neagră, pe care sunt reprezentate un pumnal şi o cruce roşie deasupra unui craniu şi a două oase încrucişate (simbol templier)”. Weishaupt a fost instruit din umbră de iezuiţi să alcătuiască societatea Illuminati?

 

Pe la 1775, Weishaupt era profesor de drept canonic la Ingolstadt, anul în care el însuşi sau altcineva a decis să facă un plan pentru a întemeia o asociaţie pe care el s-o şi conducă. Organizaţia urma „să se opună forţelor superstiţiei şi ale minciunii”, ceea ce implică religia. Numeroşi comentatori socot că Weishaupt îi ura atât de tare pe iezuiţi, încât era hotărât să le vină de hac odată pentru totdeauna (cel puţin asta e istoria oficială). Dar dacă Adam, de fapt, a fost el însăşi pregătit de iezuiţi să alcătuiască o armată de spioni din toată lumea, care să-i livreze informaţii constant, informaţii pe care iezuiţii nu mai reuşeau să le obţină prin confesiuni? Iar iezuiţii erau ocrotiţi şi primeau mărturisiri exact de la acele persoane care ar fi trebuit să le fie împotrivă. Ce cale mai bună să afli ce e în mintea duşmanului decât să fii efectiv duşmanul? Iată o strategie duplicitară tipică, pe care serviciile secrete ale tuturor religiilor şi din toate statele o folosesc de secole.

 

Datorită asociaţiilor cu francmasonii, iezuiţii au izbutit să facă rost de informaţii de la ei şi să-i influenţeze pe francmasonii de pretutindeni. Cât de mare a fost (sau este) înrâurirea grupului de Illuminati în cele din urmă nu se ştie – doar e vorba despre secrete. Dar se poate observa că, după uluitoarea înfăptuire a lui Weishaupt, din ordinul unei instituţii mult mai vechi s-au iscat dintr-odată mai multe revolte în întreaga lume, iar echilibrul forţelor s-a schimbat cum nu se mai schimbase niciodată.

 

Se pare, aşadar, că Illuminati au luat fiinţă din Biserica Catolică, sub acest nume de cod ascunzându-se o societate secretă despre care se presupune c-a fost întemeiată pentru a evita autorităţile Bisericii. Acum adevărata poveste a grupului Illuminati din Bavaria, asemenea istoriei francmasonilor care au clădit edificiile Bisericii, este atât de învăluită în mister, că a devenit aproape de nedesluşit. în ultimele decenii s-au scris atâtea teorii speculative, s-au ridicat în slăvi atâtea legături tainice, că Illuminati continuă să existe şi azi, potrivit percepţiei comune, şi că ei conduc lumea, ca o elită SF. Totuşi, cert este că asocierile pe care le facem scot la lumină faptul că Illuminati au reprezentat o grupare întemeiată de Biserica Catolică pentru a lichida opoziţia personalităţilor influente şi privilegiate din Europa.

 

Şi, când te gândeşti că actualul papă, Francisc, este iezuit. Vă e clar acum că Biserica Catolică din ziua de azi e condusă de Illuminati?

 

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2013/12/18/lumea-este-condusa-din-umbra-de-seful-papei/

 

//////////////////////////////////////////

 

LA MASSONERIA DEL TERZO MILLENNIO

 

Archiviato il ventennio berlusconiano, gli affiliati alle obbedienze italiane cercano nuovi referenti politici. Simboli esoterici e vecchi riti rimangono, ma ci si apre al web, con Twitter e Facebook, guardando con speranza a Papa Francesco affinché faccia cadere la scomunica sancita nel 1738 da Clemente XII. Ma a fronte del tentato rinnovamento, restano le ombre sollevate dalle inchieste della magistratura sul peso avuto dalle logge in alcuni passaggi cruciali della storia recente d’Italia. Macchie talmente pesanti che stanno spingendo a rimuovere la memoria del passato massone di un’icona come Giuseppe Garibaldi

di ALBERTO CUSTODERO

 

 

La svolta social delle Obbedienze

Ma trame, intrighi e cospirazioni continuano

„Oggi lobby di potere più che logge”

„Quelle deviate restano legate alla mafia”

E Caprera censura il fratello Garibaldi

 

 

La svolta social delle Obbedienze

 

ROMA – Anche la Massoneria diventa social. I Fratelli han deciso di uscire dal segreto delle logge e presentarsi nel mondo condiviso del Web. È il caso, ad esempio, del Grand’Oriente d’Italia, principale „obbedienza” con ventimila affiliati (riferimento al mondo inglese, porte delle logge aperte per soli uomini). L’Istituzione ha un sito ufficiale online. Ed è presente su Twitter con l’account @grandeorienteit. Mentre il suo gran maestro, Stefano Bisi, twitta in prima persona firmandosi @bisisiena. Anche i „cugini” della Gran Loggia d’Italia degli Alam (riferimento al mondo francese, 520 Officine, 10mila iniziati sia uomini che donne), non sono meno social. Il sito è www.granloggia.it, hanno da un anno una omonima pagina Facebook che ha incassato un migliaio di „mi piace” e 26 visite (non molte, ma sono solo all’inizio). Mentre il gran maestro uscente, il massonologo e scrittore Luigi Pruneti, è presente personalmente su Facebook: la sua foto campeggia su uno sfondo (non casuale) di uno dei 22 arcani dei Tarocchi: il Sole, simbolo della luminosità. Ma anche della massoneria. La Gran Loggia è presente anche su Twitter, con un migliaio di follower. Oggi molti profani che vogliono essere iniziati, contattano questa „obbedienza” attraverso il sito, inviando alla mail gldi@granloggia.it la richiesta di essere invitati in loggia. Una autentica rivoluzione, rispetto ai tradizionali riti di „cooptazione” riservatissimi, fatti quasi di nascosto.

 

Ma sotto le „volte stellate” delle logge italiane, si sta vivendo un momento di gran fermento politico e sociale. I temi in gioco, dal punto di vista massonico, sono molti. E delicati. Dal riposizionamento politico dopo la fine del ventennio berlusconiano all’arrivo al soglio pontificio di un papa gesuita e „rivoluzionario” che fa sperare i massoni che venga tolto il divieto secolare, per loro, di ricevere la comunione. Dall’aumento dei giovani che chiedono di entrare in loggia alla riflessione da parte delle „obbedienze” di matrice anglosassone se sia ancora attuale, oggi, in una società che si tinge sempre più di rosa, l’esclusione delle donne.

Alla ricerca di un referente politico. All’inizio del 1900 i massoni in Parlamento erano cento e prendevano pubblicamente posizione sui temi politici, come avvenne, nel 1908, sull’ora di religione obbligatoria nelle scuole. Dopo le persecuzioni fasciste, nel Dopoguerra, tuttavia, la massoneria si mosse a livello politico in modo più riservato. Se non segreto. Il caso più clamoroso di condizionamento occulto delle istituzioni da parte dei fratelli fu la loggia di Licio Gelli, „propaganda due”. Gelli di recente si è attribuito addirittura il merito dell’elezione del presidente della Repubblica Giovanni Leone e la stesura del famoso Piano Rinascita. In seguito allo scandalo della P2, e passato lo tsunami di Tangentopoli, nel ’94 il riferimento per la massoneria divenne Forza Italia (tra l’altro con lo stesso Berlusconi iscritto alla P2; con Fabrizio Cicchitto che aveva presentato la domanda per iscriversi alla P2 come dimostra il documento che abbiamo ritrovato negli archivi della Commissione Anselmi; e con il plenipotenziario di Berlusconi, Denis Verdini, che, però, ha sempre smentito la sua appartenenza ai „Figli della Vedova”). Forza Italia era infatti l’unico partito che, allora, non vietava l’iscrizione ai fratelli. Qualche fratello, a onor del vero, figurava anche tre le file del Carroccio: nel 1994 a Palazzo Madama erano stati eletti tre senatori leghisti col grembiulino, e una senatrice „sorella”. Bossi, poi, quando nei comizi imprecava contro i massoni, si girava per incrociare lo sguardo del parlamentare Matteo Brigandì, suo avvocato personale. E fratello del Goi.

Così Cicchitto chiese protezione a Gelli anziché alla Polizia 

 

Gelli stronca Renzi. Ma oggi, concluso il ventennio del berlusconismo, e in pieno terremoto Renzi-Grillo, tutto il mondo dei partiti è cambiato. Non è facile, per la massoneria, trovare una nuova collocazione nel momento in cui l’attuale scenario politico è in pieno assestamento. Dopo il governo dei tecnici di Monti accusato di „collusione” coi poteri forti, con le banche, e anche con la massoneria, Renzi, con una squadra di giovanissimi, sembra aver rotto gli schemi di un potere vecchio, ma con consolidati rapporti con le logge. Il dubbio che il premier abbia un padre massone, del resto, è troppo poco per giustificare un link col mondo dei grembiulini. Su questo fronte è lo stesso Gelli a stroncarlo: „Matteo Renzi – ha detto il Venerabile in una recente intervista – non è un massone, ma solo un bambinone”. Né può essere un riferimento, per i fratelli (perché difficilmente governabile dallo stesso Beppe Grillo), il M5S, nonostante le insistenti voci – smentite dal diretto interessato – dell’appartenenza alla massoneria di uno dei due leader del Movimento, Gianroberto Casaleggio. E così, in attesa che il potere nuovo di Renzi prenda forma, i massoni vagano alla ricerca di nuovi interlocutori.

 

„Noi siamo molto attenti ai partiti che vietano ai massoni l’iscrizione – svela uno dei maestri di grado 33 più influenti della Gran Loggia d’Italia, Luigi Danesin – è vero che a sinistra, senza tanto clamore, hanno recentemente tolto l’incompatibilità con l’essere massoni. Di certo, però, i partiti del centrodestra restano i più amici. Ma i tempi sono cambiati. In Parlamento non ci appoggiamo tanto a nostri ‘fratelli’, quanto piuttosto a deputati o senatori profani ‘disponibili’. Con loro, cerchiamo il dialogo”.

 

La battuta di Andreotti sui presidenti Usa. Cosa sia stata la massoneria nella storia d’Italia lo spiegava bene, a modo suo, Andreotti: „Non ho mai capito bene cosa sia – chiosava – ma quando sono andato in America, ho appreso che solo due presidenti non erano massoni, Nixon e Kennedy”. Nella storia del nostro Paese, ovunque ci sia stato un intrigo, un mistero, uno scandalo, spesso e volentieri spuntava lo zampino di qualche fratello. Fa strano perciò che non si sia intravisto neppure un grembiulino nelle numerose inchieste giudiziarie che hanno scandito le cronache della fine della Seconda Repubblica, dai rimborsi spese dei consiglieri regionali al caso „Malagrotta-monnezza a Roma”, dall’Ilva di Taranto all’Expo di Milano, dal Monte dei Paschi di Siena alla Carige di Genova, dal Mose di Venezia alla vicenda Scajola tra Beirut e Montecarlo. Che i massoni non contino più niente? O che siano diventati buoni?

 

Pare più probabile, invece, che le „obbedienze” nostrane abbiano deciso di soprassedere sul fronte interno (magmatico, in evoluzione, liquido), per dedicarsi alla politica estera, avendo intuito che il potere politico vero, oggi, è gestito non più a Roma, ma a Bruxelles. „Attualmente – conferma Luigi Danesin – sono in corso ‘lavori’ massonici a livello internazionale per tentare di costituire un Supremo consiglio europeo. L’obiettivo è istituire un osservatorio permanente al Consiglio d’Europa, senza diritto di voto o di parola. Ma con la possibilità di accedere in diretta ai lavori europarlamentari. E di vigilare sugli interessi della fratellanza europea”. Che dopo i francs maçons, stia per nascere sotto le volte stellate l’euromassone?

„Noi massoni non siamo eretici, speriamo in Papa Francesco”

 

Condividi 

 

La Chiesa e la scomunica. Ad appena sei anni dalla fondazione della prima loggia (detta „Degli inglesi”) su suolo italico, a Firenze, nel 1731, la Chiesa cattolica sparò la prima scomunica contro i massoni. Clemente XII, nella sua lettera apostolica del 24 aprile 1738, denunciò i „gravissimi danni che tali conventicole” arrecavano „alla salute spirituale delle anime”. Condannò e proibì le „associazioni dei Liberi Muratori o des Francs Maçons”. E ordinò che „gli Inquisitori dell’eretica malvagità facessero inquisizione contro quei sospetti di eresia”. Il primo a farne le spese fu uno dei fondatori della loggia fiorentina, Tommaso Crudeli: torturato dal Sant’Uffizio di Firenze, morì per i postumi del carcere………………………………………………………………….

 

DEt. Aici ……

https://inchieste.repubblica.it/it/repubblica/rep-it/2014/08/12/news/massoneria-89304067/

 

 

///////////////////////////////////

 

Puterea din “Ochiul dracului”- Dezumanizarea umanității – partea a șaptea

 

Puterea din “Ochiul dracului”

 

Curva îmbătată de sângele sfinților

 

 

 

Curva îmbătată de sângele sfinților