Dacă donarea unui rinichi costă atât de mult; Dacă transfuzia cu sânge decurge greoi, din lipsa donatorilor, de ce nu primim gratis Sângele vieţii veşnice, sănătoase, care izvorăşte pentru fiecare, din “Fântâna “Cristică,Nesecată? De ce nu-i permitem să se întrupeze în noi Darul Dumnezeiesc –Izvorul cu Apă Vie, plămadit din toate Bunătăţile şi Frumuseţile Cosmice? Dacă pentru PACEA dintre ţări, mor popoare şi cheltuim atât de mult, pentru împăcarea cu noi, cu vrăjmaşii, dar şi cu Dumnezeu, de ce nu primim moartea şi îngroparea Lui, prin care ne scapă de orice avem şi ştim, de orice mizerie, răutate, inclusiv de matricea inamicului cosmic numărul unu, şi de eul adamic-teroristul care ne sclavagizează, pentru a ne umple cu Învăţătura, cu Dragostea, Iertarea, Credinţa, Bunătatea, cu Prinţul Păcii, care este Totul Totului TOT! “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!” Ioan 14:27

Sapte Beneficii ale sangelui Domnului Isus Hristos…Armele celui rău-Mîndria, deșertăciunea, pofta și Instrumentele lui- Frica, supărarea, îndoiala, nebunia(distracția), păcatul(fărădelegea), depresiunea, lenea, lăcomia, mîndria, aroganța, invidia, cearta, minciuna, vorbirea de rău, furia, (Gal.cap.5) nu sunt atotputernice :Cum să deosebim prorocii și învățătorii advărați de cei falși? Isus este Darul…Binecuvîntați Sunt Cei Ce-L Cunosc și-L Acceptă… Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…Mana profetica – Puterea sangelui lui Isus…Minciuna MANTUIRII IN TEOLOGIA ORTODOXA are picioare scurte – , Catedrala Mantuirii Neamului,partea a 3 a…Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…GOLGOTA[(Locul) Craniu(lui)]… Care e semnificația sângelui lui Cristos? Împărtășirea cu trupul și sângele lui Isus… Revelarea sangelui varsat… Sângele lui Abel şi sângele lui Isus România(Europa si intreaga Lume) are nevoie de o  (Credinta) Ortodoxie Reformată- Conţinutul unei Reforme- Strigătul României şi al Europei după Viaţă Hristică! Cu dragoste de Om si de neam- Iosif Ţon…CURAJUL DE A SCHIMBA CE TREBUIE SCHIMBAT… Iosif Ţon-SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE...Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi…Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global…Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul! Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)

Isus-Mielul lui Dumnezeu,partea a-II-a- 

Întrebarea pusă de Isaac care nu a primit încă răspuns timp de secole, acum a venit. Ioan Botezătorul, ultimul profet al Vechiului Testament, a venit cu răspunsul. Pe când se afla la râul Iordan pentru a boteza, „a venit Isus din Nazaretul Galileii și a fost botezat de Ioan în Iordan”(Marcu 1:9).  Pe când se apropia Isus de Iordan să fie botezat, Ioan a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”(Ioan 1:29). – Evreii din vremea respectivă cunoșteau foarte bine imaginea mielului care trebuia să moară pentru păcate, îndepărtând astfel vina, deoarece zi de zi, fără întrerupere, la Templul din Ierusalim erau înjungheați numeroși miei – spunea Samuel Rindlisbacher. Astfel Ioan le spunea că jertfele de la Templu au încetat, pentru că a venit adevăratul Miel, care trebuia să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatele omenirii: „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre ci pentru a întregei lumi” (1 Ioan 2:2). Simbolul mielului de jertfă al Vechilui Testament, care trebuia să fie fără pată, fără vreun cusur, s-a împlinit profetic în Domnul Isus. El este Mielul lui Dumnezeu, prin care am fost răscumpărați după cum spune Apostolul Petru: „…căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18-19).

Acum să răspundem la întrebarea: „Ce trebuie să fac să fiu mântuit?” În vechime pentru a primi iertarea păcatelor, trebuia „să-și pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, și va fi primit de la Domnul, ca să facă ispășire pentru el”(Levitic 1:4). Făcând astfel, se făcea un transfer; păcatele omului erau puse asupra animalului, care mai apoi era jungheat. În locul persoanei respective murea un miel, și astfel persoana era absolvită de la moarte, și era liberă. Tot așa trebuie să facem și noi. Păcatele noastre trebuie puse la crucea lui Hristos, pe care Dumnezeu „…L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Isus ne-a substituit, murind în locul nostru, pentru ca noi să fim absolviți de iadul cel veșnic și a trăi o veșnicie cu Dumnezeu.

Acum Isus este glorificat în ceruri, unde toată oștirea cerească I se închină. Iată ce spune apostolul Ioan, care a primit revelație din partea lui Dumnezeu: „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. …când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului… și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost jungheat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. …ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5).  Nu ai vrea și tu să te alături, că să I te închini acestui Miel Divin, și anume lui Isus Hristos Domnul?

Armele celui rău-Mîndria, deșertăciunea, pofta și Instrumentele lui- Frica, supărarea, îndoiala, nebunia(distracția), păcatul(fărădelegea), depresiunea, lenea, lăcomia, mîndria, aroganța, invidia, cearta, minciuna, vorbirea de rău, furia, (Gal.cap.5) nu sunt atotputernice :Cum să deosebim prorocii și învățătorii advărați de cei falși?

 

1. Un prooroc adevărat îndreaptă oamenii spre Biblie și spre Isus.

Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. (1 Corinteni 14.37)

De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. (Fapte 26.19-20)

După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Cristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc. (1 Corintei 3.10-15)

Un prooroc fals spune minciuni, și duce oamenii de la Biblie și Isus în altă parte.

În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Petru 2.1-3)

După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, prooroc mincinos, un Iudeu, cu numele Bar-Isus. Dar Elima, vrăjitorul, – căci aşa se tâlcuieşte numele lui – le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător de la credinţă.(Fapte 13.6,8)

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.(2 Timotei 4.3-4)

Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: „Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe.”Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, şi să nu se ţină de basme evreieşti, şi de porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr. (Tit 1.12-14)

2. Un prooroc adevărat mărturisește că Isus Cristos a venit în trup.

Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; (1 Ioan 4.2)

Un prooroc fals strecoară erezii nimicitoare, lepădîndu-se de Domnul care i-a răscumpărat, și nu proclamă că Isus Cristos a venit în trup.

În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. (2 Petru 2.1)

şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (1 Ioan 4.3)

3. Un prooroc adevărat caută să-L slăvească pe Dumnezeu.

Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate. (Ioan 7.18)

Un prooroc fals caută slavă pentru dînsul.

Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Cristos. (Filipeni 2.21)

Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi;(Ioan 7.18)

4.Un proroc adevărat împarte drept Cuvîntul Lui Dumnezeu.

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. (2 Timotei 2.15-16)

Un proroc fals împarte opinii și strîmbă(răstălmăcește) Scriptura.

ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3.16)

5. Un proroc adevărat vorbește cu înțelepciune de la Dumnezeu dată lui de puterea Duhului Lui Dumnezeu.

Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt. (2 Petru 1.21)

Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 2.4-5)

Un proroc fals prorocește cu propria sa înțelepciune sau interpretare a Scripturii.

Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt. (2 Petru 1.20-21)

6. Un proroc adevărat aduce preîntîmpinare, zidire, sfătuire, mîngîiere și corectare, după cum este condus de Dumnezeu.

Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. (Ezekiel 33.7)

,Pentru ce vă certaţi cu Mine? Toţi Mi-aţi fost necredincioşi, zice Domnul.’ – ,Degeaba v-am lovit copiii; n-au luat seama la certare; sabia voastră a mâncat pe proorocii voştri, ca un leu nimicitor. (Ieremia 2.29-30)

Din ziua când au ieşit părinţii voştri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei, proorocii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă. De aceea, spune-le: ,Acesta este poporul care n-ascultă glasul Domnului, Dumnezeului său, şi care nu vrea să ia învăţătură; s-a dus adevărul, a fugit din gura lor.’ (Ieremia 7.25,28)

Proorocii, care au fost înaintea mea şi înaintea ta, din vremurile străvechi, au prorocit război, foamete şi ciumă împotriva unor ţări puternice şi unor împărăţii mari. (Ieremia 28.8)

Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească. (1 Corinteni 14.3-5)

Un proroc fals vorbește DOAR despre pace și prosperitate.

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă prorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice; spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului. Ei spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veţi avea pace;’ şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla nici un rău.’ (Ieremia 23.16-17)

7. Un proroc adevărat va arăta roade bune și va demonstra roada Duhului.

Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7.16-20)

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. (Galateni 5.22-23)

Un proroc fals va arăta roade rea și va demonstra roade rele de-ale diavolului.

Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7.16-20)

În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care nu trebuie să le înveţe. Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: „Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe.” Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, şi să nu se ţină de basme evreieşti, şi de porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr. (Tit 1.10-14)

8. Un proroc adevărat își pune încrederea în Dumnezeu.

Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! (Ieremia 17.7)

Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.(Isaia 26.4)

Căci împăratul se încrede în Domnul; şi bunătatea Celui Prea Înalt îl face să nu se clatine. (Psalm 21.7)

Un proroc fals își pune nădejdea în oameni.

„Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! (Ieremia 17.5)

9.Un proroc adevărat spune prorocii adevărate.

Când se vor întâmpla însă aceste lucruri, – şi iată că se întâmplă! – vor şti că era un prooroc în mijlocul lor. (Ezekiel 33.33)

Un proroc fals spune minciuni și dă prorocii false.

Şi proorocul Ieremia a zis proorocului Hanania: „Ascultă, Hanania! Domnul nu te-a trimis, ci tu insufli poporului o încredere mincinoasă. (Ieremia 28.15)

„Trimite să spună tuturor celor din robie: ,Aşa vorbeşte Domnul despre Şemaia, Nehelamitul: ,Pentru că Şemaia vă proroceşte, fără să-l fi trimis Eu, şi vă insuflă o încredere mincinoasă, (Ieremia 29.31)

*Notă: Poroc- În Biblie, și prorocii falși și cei adevărați sunt numiți ”proroci”. Trebuie de citit contextul capitolului pentru a înțelege dacă ”prorocul” este adevărat sau fals, cum în cazul lui Hanania de exemplu. Hanania era un proroc fals, dar Ieremia era un proroc adevărat, totuși ambii sunt numiți ”proroci”.

10. Un proroc adevărat nu acceptă bani pentru cuvintele Lui Dumnezeu.

În întreaga Biblie, NIMENI din prorocii Lui Dumnezeu NICIODATĂ nu a cerut bani pentru a rosti mesajul. Întreaga Biblie este o mărturie pentru asta.

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. (1 Timotei 6.6)

Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.(1 Timotei 6.8)

Un proroc fals cere, sau așteaptă plată, pentru cuvintele lui.

Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni.Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. (1 Timotei 6.3-10)

Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. (Luca 16.13)

În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voiDar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Petru 2.3)

sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care nu trebuie să le înveţe. Unul dintre ei, chiar prooroc al lor (Tit 1.10-12)

11. Un proroc adevărat este neacceptat social pentru cei mîndri și nu se supune așteptărilor oamenilor.

De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1.26-29)

Un proroc fals este acceptat social și se supune așteptărilor oamenilor.

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. (2 Timotei 4.3-4)

12. Prorocii adevărați sunt în general displăcuți.

Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi. (Matei 5.12)

Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii, care au vorbit în Numele Domnului. (Iacov 5.10)

Prorocii falși sunt în general plăcuți.

Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi! (Luca 6.26)

13. Sunt PUȚINI proroci adevărați.

Şi Ilie a zis poporului: „Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. (1 Împărați 18.22)

Sunt MULȚI proroci falși.

Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei. (1 Împărați 18.19)

Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. (Matei 24.11)

Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege. (Matei 7.22-23)

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. (1 Ioan 4.1)

14.Proorociile unui proroc adevărat se vor împlini.

Când se vor întâmpla însă aceste lucruri, – şi iată că se întâmplă! – vor şti că era un prooroc în mijlocul lor. (Ezekiel 33.33)

Proorociile unui proroc fals nu se vor împlini.

Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el. (Deuteronom 18.22)

—————————————————————————————————–

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. (1 Ioan 4.1)

Isus ne preîntîmpină că în aceste vremuri din urmă, vor fi ”lupi” în haine de ”oi” (Matei 7.15). Vă rog să vă aduceți aminte că atunci cînd încercăm/testăm prorocii sau pe oricine spune că este slujitor al Dumnezeului Prea Înalt, să folosim toată Scriptura. Noi nu putem lua doar un verset din Biblie, și judeca dacă cineva este adevărat sau fals sau dacă nu-i așa. Trebuie să privim la toate evidențele, și apoi să decidem pentru noi înșine…

Scriptura este toiagul cu care noi trebuie să măsurăm orice, inclusiv validitatea celor ce pretind a fi slujitorii Lui Dumnezeu.

Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu

Poate că ți se pare dificil să citești Cuvântul zilnic. Cu toate acestea, Dumnezeu îți poate da har. Totul începe cu o simplă rugăciune: ”Doamne, mă vei ajuta să citesc Biblia! Vrei să-mi călăuzești gândurile în căile Tale! Mă vei duce mai departe decât am fost vreodată!”

Vă sugerez să începeți prin citirea cărții Matei până la cartea Apocalipsa din Noul Testament, apoi Psalmii și Proverbele. Citiți-le până devin parte din voi. Și citiți o traducere pe care o puteți înțelege. Există câteva traduceri moderne care sunt ușor de înțeles. Puteți chiar să cumpărați Biblii care au patru sau cinci traduceri pe pagină, astfel încât să puteți înțelege întregul sens al unui verset al Scripturii.

Și nu uitați, nu trebuie doar să citiți Biblia, ci trebuie să credeți ce citiți! Așa cum este scris în Evrei 11: 6, ”Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Faceți ca momentele pe care le petreceți cu Dumnezeu să fie momente de calitate, chiar dacă este vorba de numai cincisprezece minute pe care le puteți avea dimineața. Duceți-vă înaintea Domnului cu Biblia deschisă și spuneți: ”Tată, vorbește-mi astăzi. Vorbește în mintea mea și în inima mea. Călăuzește-mă și păzește-mă. Fă-mă să văd pe tot parcursul zilei cum mă va ține în picioare Cuvântul Tău.”

Apoi urmăriți să vedeți ce va începe Domnul să facă! El vă va deschide Cuvântul astfel încât să-l puteți înțelege. Va începe să vă ducă în locuri în care nu v-ați fi gândit niciodată că puteți ajunge, împuternicindu-vă cu o putere despre care veți ști că nu este a voastră. Dintr-o dată vă veți trezi având o sete din ce în ce mai mare pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Veți realiza că Dumnezeu v-a vorbit în prealabil prin Scriptură cu privire la ceea ce aveați de gând să faceți. Și zi după zi, veți vedea că al Său Cuvânt este cu adevărat viu!

Isus,dragostea fără seamăn a lui Dumnezeu

Relaţia cu Dumnezeu nu se aseamănă cu nici una dintre celelalte relaţii pe care le-ai avut până acum. Modul în care Dumnezeu te iubeşte este unic. Dragostea Sa este necondiţionată (nu se întemeiază pe îndeplinirea unor condiţii). Dumnezeu te iubeşte pentru simplul fapt că El te iubeşte.

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…“ (1 Ioan 4:9, 10)

El nu te iubeşte datorită performanţelor tale. Nimic din ceea ce ai putea face tu nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult decât El deja te iubeşte – şi nu este nimic care să-L determine să te iubească mai puţin. El te iubeşte chiar mai mult decât te iubeşti tu însuţi.

Probabil că până acum ai avut parte doar de dragoste condiţionată. Sentimentele unei asemenea iubiri se reflectă în atitudini de genul: „Te voi iubi atâta timp cât şi tu mă iubeşti” sau „Vei fi întotdeauna prima mea iubire, dar aceasta doar dacă nu întâlnesc pe cineva mai bun pentru mine”. Dragostea condiţionată se întemeiază pe ceea ce faci tu. Îndeplineşte-ţi responsabilităţile la serviciu, în echipa din care faci parte sau în relaţii, şi vei fi „iubit”.

Prin faptul că ţi-ai dăruit viaţa lui Hristos, acum ai parte de iubire şi acceptare necondiţionată şi desăvârşită. Aceasta ar putea fi greu de înţeles dacă până acum nu te-ai simţit niciodată iubit şi acceptat pe deplin de către cineva. Dar este adevărat. Din nefericire nu vei simţi întotdeauna că Dumnezeu te iubeşte. Vor fi momente când te vei îndoi nu doar de dragostea Lui, ci şi de existenţa Lui. Poate, la un moment dat, vei dori să renunţi; nu te lăsa biruit de acel impuls.

Când Dumnezeu ţi-a dat o viaţă nouă, aceasta nu a venit împodobită cu panglici şi parfumată îmbietor. Isus şi-a început viaţa pe pământ într-un staul îmbâcsit şi care mirosea urât. El a gustat viaţa adevărată; aceasta va fi şi savoarea călătoriei tale cu Hristos – fără vreun element magic, având doar promisiunea prezenţei Sale alături de tine.

Dumnezeu spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3).

Catedrala (MINCIUNA) Mântuirii Neamului, partea 1 

Cum încurajează Biserica Ortodoxă corupția în poporul român La București se construiește o catedrală imensă, pe care Biserica Ortodoxă o numește ”Catedrala Mântuirii Neamului”. Prin însuși titlul acesta, Biserica Ortodoxă promite poporului român ”mântuirea”. Ceea ce promite Biserica Ortodoxă este că în această catedrală ierarhii ortodocși vor face niște slujbe, ceremonii, acțiuni misterioase, prin care vor ”mântui” poporul român.

Nimeni nu pare să aibă curiozitatea să întrebe: Ce promisiune este aceasta? Ce substanță are ea? Cât adevăr conține ea? Se solicită poporului român să doneze pentru această construcție. Mai ales oficialitățile se grăbesc să doneze sume imense – din banii poporului, bine înțeles – pentru această construcție. Dar, din nou, nimeni nu se oprește să analizeze și să explice promisiunea din titlul acestei catedrale și să justifice această enormă cheltuială din banii națiunii.

Este vremea să spargem această tăcere și să provocăm discuția de fond a acestei acțiuni atât de publice și de centrale. Despre ce ”mântuire” este vorba?

În jargonul Bisericii, ”mântuirea” este opusul ”pierzării”. Este eliberarea din robie. Este iertarea de păcate. Este împăcarea cu Dumnezeu.

Nici un om și nici un popor nu se poate mântui pe sine! Dacă ai căzut într-o mlaștină, nu te poți scoate singur din mâlul acela. Dacă cineva mult mai puternic decât tine te-a făcut rob al lui, cu nici un chip nu te poți elibea singur din sclavie.

Prin păcatele noastre, noi toți am ajuns în sclavia păcatului, care este de fapt robie sub cel rău, sub Satana. Nici un om din lumea aceasta nu te poate elibera, salva, mântui din această robie.
Nici o agenție umană nu-ți poate oferi mântuirea, și dacă cineva ți-o oferă, te minte, fiindcă îți oferă ceea ce în realitate nu-ți poate da. Cum ar putea o agenție de robi să elibereze restul robilor din încătușare?

Să înțelegem bine: Aici nu este vorba numai de eliberarea românilor, ci este vorba de mântuirea întregii omeniri. Nici o soluție care nu cuprinde întreaga umanitate, ci se reduce la un singur popor, sau la un mic număr de popoare, nu este o soluție adevărată.

Mântuirea întregii umanități o poate face numai Dumnezeu. Sfânta Scriptură, Biblia, este Cartea în care aflăm cum ne oferă Dumnezeu mântuirea. Pentru însuși Dumnezeu, mântuirea omenirii nu a fost un lucru simplu, un lucru ieftin. Dumnezeu a trebuit să intre El însuși în omenire, ca să poată să o mântuiască. Și Dumnezeu a făcut acest lucru prin întruparea Fiului Său, Iisus Hristos. Iată cum definește Dumnezeu acțiunea Sa (dumnezeiască) de mântuire:

”Findcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (întreaga omenire!) încât L-a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă” (Evanghelia după Ioan, 3:16).

Și iată explicația mânturii așa cum ne-o dă Sfântul Apostol Pavel: ”Dar când S-a arătat bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, El ne-a mântuit…” (Epistola către Tit, 3:4).

Iisus Hristos er a Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Când El S-a întrupat, Dumnezeu S-a făcut una cu noi și ne-a asumat în Sine, a luat în Sine natura noastră păcătoasă și S-a încărcat cu păcatele noastre. Sfântul Apostol Pavel ne spune că atunci când Iisus Hristos murea pe cruce, ”Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu sine” (2 Corinteni 5:19).

Trebuie să subliniem că lucrul acesta nu se făcea numai pentru noi românii, ci se făcea pentru întreaga umanitate, pentru toate popoarele pământului. Așa afirmă Sfântul Apostol Pavel: ”Căci harul (adică, bunătatea) lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat…” (Tit 2:11).

Să o spunem și mai răspicat: Dumnezeu, prin Fiul Său, a procurat mântuirea la toți oamenii!
Această mântuire a constat în faptul că toate păcatele tuturor oamenilor au fost ispășite de Iisus Hristos, au fost topite în sângele Lui.

Iertarea de păcate constă în faptul că păcatele noastre au fost spălate în sângele Fiului lui Dumnezeu într-un mod atât de radical încât ni se spune că Dumnezeu nu-Și mai aduce aminte de ele.

Va urma.

Catedrala Mantuirii Neamului,partea a 2 a

Iată ce ne cere Dumnezeu ca să ne dea mântuire:

1. Să credem în El, să credem în Fiul Său Iisus Hristos, să credem că El a murit în locul nostru, a înviat și S-a înălțat la cer și stă la dreapta lui Dumnezeu ca mijlocitor al nostru. Acesta este actul prin care ne însușim în mod personal oferta de mântuire pe care ne-o face Dumnezeu. Dar, fiindcă mântuirea înseamnă și ieșirea din robia lui Satana, Dumnezeu ne cere să ne lepădăm noi înșine de acest tiran și să ne întoarcem de sub Satana la Dumnezeu. Acest lucru reiese din modul în care Iisus însuși îi explică Apostolului Pavel procesul mântuirii. ”Te trimit (la toți oamenii) să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină, de sub puterea Satanei la Dumnezeu și să primească, prin credința în Mine, iertarea de păcate…” (Faptele apostolilor 26:18).

2. Al doilea lucru pe care ni-l cere Dumnezeu pentru mântuire este explicat de Sfântul Apostol Pavel în aceste cuvinte: ”Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Iisus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Epistola către Romani, 10:9). A-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Domn al tău înseamnă că, ieșind de sub stăpânirea lui Satana, intri sub autoritatea Fiului lui Dumnezeu și accepți să trăiești după învățăturile Lui.

Toate acestea însemnează că mântuirea este o trecere de sub un stăpân rău, care îți pervertește și îți ruinează viața, sub un stăpîn care te înnobilează și îți dă demnitate dumnezeiască.
Și mântuirea mai cuprinde în sine încă un element crucial: mântuirea este ieșirea dintr-un anumit mod de viață și intrarea într-un mod de viață total nou de viață.

Iată ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în acest sens: ”Căci harul (bunătatea) lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață să o rupem cu păgânătatea și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie” (Tit 2:11-12).

Este deosebit de importantă și explicația despre mântuire pe care ne-o dă Sfântul Apostol Petru. El ne spune că ”prin sângele scump al lui Hristos” noi am fost răscumpărați (mântuiți) ”din felul deșert de viețuire pe care l-am moștenit de la părinții noștri” (1 Petru 1:18-19).

Domnul nostru Iisus Hristos însuși ne spune: ”Nu oricine care Îmi spune ”Doamne, Doamne” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21) și din context rezultă clar că ”voia Tatălui Meu” este definită în învățăturile lui Isus, în ”aceste cuvinte ale Mele” cuprinse în Predica de pe Munte (Matei 5-7).

Să recapitulăm din nou:

Mântuirea este:
– scăparea din robia lui Satana
– iertarea de păcate prin credința în Iisus Hristos
– abandonarea felului de viață păcătos
– intrarea în noul fel de viață descris de Iisus în Predica de pe Munte
Când noi acceptăm această mântuire, Dumnezeu coboară prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt în noi și ne dă puterea necesară să facem toate aceste lucruri și să trăim acest mod nou de viață.

Din tot ce citim în Sfânta Scriptură, rezultă clar că mântuirea pe care ne-a procurat-o Dumnezeu o căpătăm, sau ne-o însușim individual și personal, direct de la Dumnezeu, fără nici o intermediere umană.

Tragedia de la noi
Cândva în trecut s-a strecurat la noi învățătura ciudată că mântuirea câștigată pentru noi de Iisus Hristos a fost depozitată în Biserica Ortodoxă și prin actul acesta Biserica Ortodoxă a devenit magazia sau depozitul harului mântuitor și, de atunci încoace, patriarhul, mitropoliții, episcopii și preoții, prin diferite liturghii, transmit această mântuire poporului român.

De aici vine și ideea să se construiască o catedrală centrală în care ierarhii Bisericii Ortodoxe să transmită prin slujbe grandioase mântuirea către tot neamul românesc.

Să fim atenți și să înțelegem care este ideea de bază: Indiferent cum trăiește poporul, indiferent în câte păcate se complace, atâta vreme cât ierarhii Bisericii Ortodoxe fac slujbele exact după formulele fixate în tradiție, ei procură românilor iertarea de păcate și-i dau neamului românesc mântuirea.

Singurul lucru necesar este ca poporul să dea bani Bisericii Ortodoxe și să o țină în funcție, iar Biserica îi garantează poporului că indiferent câte păcate face, pe toate i le iartă maica Biserică. Biserica Ortodoxă nu cheamă oamenii la Dumnezeu și Biserica Ortodoxă nu cheamă poporul să abandoneze corupția și să-și schimbe felul de viață, ci are o singură chemare: ”Veniți la Biserică!”

Un tânăr om de afaceri, ortodox, a fost întrebat de cineva: ”Tu nu te gândești la sufletul tău?” La care, tânărul a răspuns candid: ”Cum să nu. Am făcut aranjament ca de la firma mea să se transfere Bisericii mele ortodoxe o anumită sumă de bani, și prin aceasta preotul este însărcinat să se îngrijească de sufletul meu. El rezolvă problemele mele cu Dumnezeu.” Tânărul acesta a fost dat ca exemplu de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe în programe la televiziune.

Când un român cu conștiința greu apăsată de păcate s-a plâns de aceasta preotului său, acesta i-a răspuns liniștitor: ”Ascultă, omule, tu nu poți face atâtea păcate câte îți poate ierta Biserica noastră:”

Între aceste două exemple se cuprinde toată religia (tot ”creștinismul”) ortodoxiei.
Nu v-ați întrebat intrigați: De ce nu luptă vehement Biserica Ortodoxă împotriva corupției? Acum, după ce ați înțeles cele de mai sus, răspunsul trebuie să vă fie clar: Biserica Ortodoxă nu luptă să-i oprească pe oameni de la a păcătui, ci le spune că pot continua să păcătuiască, deoarece maica Biserică există tocmai ca să le ierte păcatele!

Dar observați elementul absolut tragic: Prin însuși faptul că Biserica Ortodoxă le promite oamenilor că îi mântuiește, că le iartă toate păcatele, Biserica Ortodoxă încurajează corupția!!!
Poporul român nu are nici o motivație să-și schimbe felul de a trăi, să-și schimbe moravurile, să devină corect și integru, atâta vreme cât Biserica Ortodoxă îi garantează iertarea de orice păcat și de toate păcatele!

Catedrala Mantuirii Neamului,partea a 3 a.

Adevărata situație
Biserica Ortodoxă pretinde că procură poporului mântuirea. Această promisiune este falsă! Mântuirea nu este în custodia Bisericii Ortodoxe!

Ca să putem vedea pretenția absurdă a Bisericii Ortodoxe, să ne gândim la restul popoarelor din lume. Pe acestea, care, săracele, nu au o Biserică Ortodoxă, cine le mântuiește?

Să ne gândim la poporul chinez. În zilele acestea, milioane de chineji află despre Iisus Hristos și îmbrățișează creștinismul. Dar sunt ei oare mântuiți dacă nu au între ei o Biserică Ortodoxă?
Sau, să ne gândim la popoarele din Africa. Milioane de oameni abandonează animismul și păgânismul și se încreștinează. Dar ei nu au în popoarele lor o Biserică Ortodoxă. Lor cine le procură mântuirea?
Sau, să punem altfel problema. Cu ce este mai privilegiat poporul român, așa încât Dumnezeu i-a dat o Biserică în stare să mântuiască întreaga națiune?

O întrebare crucială: Oare prelații ortodocși știu că ei fac poporului român o promisiune falsă?
Oare știu ei că ceea ce promit nu este după Cuvântul lui Dumnezeu, ci este o evidentă abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu și o aberație enormă, atât logică, cât și teologică?

Să ne gândim la o altă aberație pe care o face anual Biserica Ortodoxă.
În fiecare an, la o dată târzie din toamnă, se scoate lada cu rămășițele (osemintele, moaștele) Sfintei Parascheva și se invită poporul la pelerinaj, ca să venereze aceste moaște, să se închine lor. Sute de mii de oameni stau la coadă, prin ploi și frig și vânt, să ajungă în final la raclă, să se atingă cu pioșenie de ea și astfel să primească vindecare și iertare de păcate. Dar, cei ce priviți uimiți acest spectacol la televizor, uitați-vă cu atenție și vedeți alături de raclă niște butoaie în care pioșii închinători să-și pună banii, fără de care, li se spune tacit, închinarea lor nu are nici o putere.
Prin urmare, de un singur lucru sunt siguri ierarhii ortodocși: Moaștele ”Sfintei” le aduc venituri enorme! Spus cu alte cuvinte, ei știu să stoarcă bani de pe pielea bieților români creduli și plini de pioșenie.

Să ne gândim și la faptul că se aduce și un deget din presupusul trup al Sfântului Andrei, este plimbat în alai pompos prin toată țara și românilor li se garantează că prin aceasta toată țara lor este sfințită.

Uitați-vă, frați români, că toate acțiunile Bisericii Ortodoxe, hramuri, liturghii pentru morți, etc., etc., sunt menite să adune bani, mulți bani pentru Biserica Ortodoxă, singurul lucru care-i interesează de fapt pe ierarhii ”Bisericii neamului!”

Am pus întrebarea dacă ierarhii Bisericii Ortodoxe știu dacă ceea ce fac ei este un fals. Dar, fie că ei știu, fie că nu știu, falsul rămâne tot fals. Și noi putem spune cu certitudine că este un fals deoarece este împotriva a tot ce ne spune Sfânta Scriptură.

Știm că ceea ce spunem îi va speria pe mulți și îi va indigna pe mulți. Știm că lucrul acesta va fi considerat ca atac la ceea ce are poporul român mai sfânt și mai drag. Știm că se va considera că facem un sacrilegiu.

Singurul lucru pe care îl spunem în apărarea noastră este că știm că tot ce face Biserica Ortodoxă este o minciună, o invenție omenească absurdă, fiindcă este în contradicție totală cu Sfânta Scriptură.
Dar motivul principal pentru care o facem, riscându-ne poate și viața, este următorul. Ne iubim neamul și dorim să-l vedem ieșit din corupție și transformat moral. Astăzi, noi, toți românii, pentru corupția noastră suntem disprețuiți de toată lumea. Suntem tratați ca o ciudățenie în Europa. Unora dintre noi le este rușine să mai spună că sunt români. Situația nu mai poate continua așa. Singura soluție este schimbarea morală a națiunii. Dar piedica principală în calea acestei transformări este Biserica Ortodoxă cu promisiunea ei că poate ierta toate actele de corupție, pe bani, desigur!
Fiindcă vrem transformarea morală și spirituală a națiunii pornim această acțiune de iluminare a poporului român, ca să înțeleagă în ce falsitate se află.

Avem nevoie de Reforma religioasă
La 30 octombrie 2017 se împlinesc cinci sute de ani de când Martin Luther a bătut în cuie pe ușa grea a catedralei din Wittemberg cele 95 de teze împotriva indulgențelor. Biserica Romano-Catolică avea aceeași credință ca Biserica Ortodoxă, că poate ierta toate păcatele, pe bani, desigur. Și, fiind un om practic, Papa de la Roma, ca să adune bani să termine clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, a lansat indulgențele, un fel de cecuri de diferite valori monetare, pentru iertarea păcatelor. După numărul și gravitatea păcatelor, îți cumpărai indulgențe mai ieftine sau mai scumpe.

Martin Luther era teolog Romano-Catolic. Când au ajuns agenții papali cu indulgențe în orașul lui, el și-a dat imediat seama că se face un fals intolerabil. El a decis că cineva trebuie să-și riște viața ca să oprească acest fals. Biserica era atotputernică și pentru acte de nesupunere mult mai mici pedeapsa ei era arderea omului pe rug. Dar Martin Luther iubea adevărul mai mult decât își iubea viața și de aceea a decis să demaște minciuna. Astfel a scris lista cu cele 95 de argumente pentru care vinderea pe bani a iertării de păcate era un fals, o urâțenie.

Rezultatul a fost că poporul și-a deschis ochii și oamenii au decis să se lepede de minciună. Reforma religioasă pornită prin acțiunea lui Luther a schimbat fața Europei. Popoare întregi, trecând la un creștinism biblic, au ieșit din întuneric spiritual și moral și au intrat astfel în civilizația modernă.
Chiar dacă o face cinci sute de ani mai târziu, poporul român trebuie să aibă curajul de a face și el Reforma religioasă, de a ieși din întuneric și de a intra în lumina transformării spirituale și morale pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt.

Suntem chemați să ieșim din izolarea noastră ortodoxă, obscurantistă, și să intrăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Suntem chemați din întuneric la lumină!
Chemarea se adresează mai întâi clerului. Dacă vă este frică de judecata lui Dumnezeu, ieșiți din întuneric și veniți la lumină. Și dați astfel semnal întregului popor că mântuirea nu stă în ritualuri, ci în întoarcerea la Dumnezeu și la viața nouă pe care ne-o oferă El!

Pentru întregul popor român, chemarea este formulată de Dumnezeu Însuși, prin proorocul Isaiia:
” Voi, toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani… De ce cântăriți argint (adică, dați bani) pentru un lucru care nu hrănește? De ce dați câștigul muncii voastre pentru ceva care nu satură?… Luați aminte și veniți la Mine, ascultați și veți trăi! … Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaiia 55:1-3 și 7).

Și, desigur, prin Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care ne cheamă: ”Veniți la Mine, voi toți cei trudiți și împovărați (de păcate) și Eu vă voi da odihnă” (Evanghelia după Matei, 11:28).

Pastor Iosif Ton _ Doctor in Teologie

Minciuna MANTUIRII IN TEOLOGIA ORTODOXA are picioare scurte 

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite.

Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.

„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivă sau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă sau personală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.

„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).

„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).

„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).

„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).

„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                                                                               „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.

„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)

„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…

„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                                                                               În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).

„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…

„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).

Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”.

În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).

Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez:

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El.                                                                                                        Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.

Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.

Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).

Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat:

„Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.        De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).

Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie:

„Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).

Iar, două pagini   mai încolo se scrie:

„Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).

Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.

Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.

Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.

Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?… Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.

Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).

Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.

Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!

Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:

„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).

Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).

La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).

Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;

Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).

Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.

În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!

Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.

Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!

Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.

Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.

Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele).

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

CURAJUL DE A SCHIMBA CE TREBUIE SCHIMBAT

Românii au ieşit în lume după anul 1830, când boierii români au început să-şi trimită copiii la şcoli în Franţa. Când aceştia s-au întors acasă, aveau alte vederi, alt fel de gândire decât părinţii lor. Era prima ciocnire de culturi în poporul nostru. Ciocnirea era mai ales între gândirea liberală apuseană şi gândirea românească bizantină. Ieşirea românilor la şcoli în diferite ţări apusene a continuat de atunci fără întrerupere până când a căzut peste noi cortina de fier comunistă. Scopul acesteia era acela de a bloca orice acces la cultura apuseană şi mai însemna o masivă îndoctrinare cu gândirea marxistă rusească.

După patruzeci de ani negri şi grei, cortina a căzut şi, de data aceasta nu numai copiii au plecat la studii, ci trei milioane de români au plecat în apus în căutare de lucru. Unii se stabilesc în ţări apusene, dar mulţi se duc temporar şi apoi se întorc acasă cu gândul de a face şi la noi ceea ce au văzut şi le-a plăcut „acolo”. Milioane de români călătoresc ca turişti, sau pleacă în vizită la rude, sau la prieteni. Poporul român se deschide masiv spre influienţele din ţările apusene.

Televiziunea, cu zeci şi sute de canale, ne-a adus lumea direct în casele noastre. Apoi a apărut internetul, cea mai formidabilă maşină de informare, care ne pune la dispoziţie tot ce s-a gândit şi se gândeşte în lume.

Prin toate acestea, gândirea poporului român se schimbă radical. În tot procesul acesta de înnoire, de reconsiderare a tot ce am fost şi de abandonare a numeroase tipare de gândire şi de relaţionare, un singur element pare să nu fi fost atins de nici cea mai mică adiere de schimbare: religia ortodoxă, sau „legea noastră strămoşească.” Şaisprezece milioane şi jumătate de români se declară cu mândrie ortodocşi. Chiar dacă  mulţi dintre ei n-au nici cea mai mică idee ce este de fapt ortodoxia. Fiindcă pentru cei mai mulţi români a nu fi ortodox înseamnă a fi păgân, şi „noi – zic românii – nu suntem păgâni, suntem creştini”,  un alt termen pe care îl folosim fără să ştim exact ce înseamnă.

Biserica Ortodoxă Română dispune de un uriaş aparat de întreţinere şi de apărare a „credinţei noastre naţionale”, aparat finanţat totalmente şi generos din bugetul statului. Chiar şi SRI-ul este pus în slujba „Bisericii noastre naţionale”. Prin anul 1993 (dacă mai ţin bine minte anul) SRI-ul a prezentat primul lui raport de activitate anual şi, în zelul de atunci de a arăta deschiere, s-a inclus şi o observaţie despre cultele evanghelice, care – scria în raport – sunt de origine apuseană, primesc finanţare din apus şi „fac concurenţă neloială” bisericii naţionale. După acea gafă de sinceritate, niciodată de atunci încoace nu s-a mai lăsat să scape nici o remarcă ce ar putea să indice că SRI este pus în slujba Bisericii Ortodoxe.

O observaţie în treacăt. Dacă cultele evanghelice (baptiştii, creştinii după Evanghelie şi penticostalii) sunt de origine apuseană, iar noi cu toţii intenţionăm să fim legaţi de apus şi să fim apuseni, de ce atunci cultele acestea „apusene” sunt considerate a fi o primejdie pentru neamul românesc?

Dar să privim încă odată la ceea ce înţelege poporul că este Biserica ortodoxă. Circulă două istorioare care sunt grăitoare în această privinţă. Prima este următoarea. Un pastor baptist întreabă pe un tânăr om de afaceri ortodox: „Dar tu de sufletul tău nu te îngrijeşti?” La care tânărul răspunde senin: „Cum să nu mă îngijesc? Am aranjat ca de la compania mea să meargă în fiecare lună o sumă de bani la biserica mea, şi aceasta îmi vede de suflet!”

Mai mulţi preoţi ortodocşi, în programele lor din internet, au prezentat această întâmplare ca pe ceva  foarte important, căci – spuneau dumnealor – acest tânăr a înţeles foarte bine că „sfânta Biserică” este cea care îngrijeşte de sufletele oamenilor.

Să stăm şi să ne gândim bine ce înseamnă aceasta.

Sfântul apostol Ioan scrie că esenţa veştii bune (adică a creştinismului) „este că avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1:3). „Părtăşie” înseamnă relaţie personală directă de comunicare unii cu alţii, în cadrul căreia noi avem acces la Dumnezeu prin rugăciune şi Dumnezeu ne vorbeşte prin călăuzire. Tot Noul Testament stă mărturie despre această legătură directă, nemijlocită între om şi Dumnezeu prin Fiul Său şi prin Duhul Său cel Sfânt.

Istorioara de mai sus spune clar că individul nu trebuie să-şi bată capul cu Dumnezeu, ci el trebuie doar să aibă legătura (prin bani) cu Biserica şi aceasta îi rezolvă problemele cu Dumnezeu.

Să folosim alţi termeni. Viaţă spirituală înseamnă tocmai foamea după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu şi găsirea lui Dumnezeu, iar apoi întreţinerea de relaţii intime cu Dumnezeu, ca Tată Bun, care se bucură să aibă comuniune cu fiii Săi. Aceasta este esenţa învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Dar, Biserica Ortodoxă se interpune între individ şi Dumnezeu şi-i spune individului; Tu trăieşte-ţi viaţa de unul singur, iar noi vorbim cu Dumnezeu toate câte te privesc pe tine.

Cu alte cuvinte, Biserica i-a răpit omului viaţa spirituală!

A doua istorioară. Un credincios ortodox îl întreabă pe preotul său: „Părinte, cât de mult pot eu să păcătuiesc? Nu există o limită pe care dacă o trec este o problemă?” La care  preotul răspunde: „Ascultă, omule, tu nu poţi păcătui atâta cât îţi poate ierta Biserica!”

Şi aceasta este circulată laudativ de preoţii ortodocşi. Dar să ne gândim bine care sunt semnificaţiile ei. În primul rând, omului i se spune: Poţi păcătui oricât! Atâta timp cât legătura ta cu Biserica este în regulă, Biserica îţi iartă toate păcatele, oricât de multe şi de mari ar fi ele!

Tragedia cea mare este că în felul acesta orice motivaţie pentru dreptate, pentru cinste, pentru corectitudine, pentru bunătate, pentru nobleţe este distrusă. De ce m-aş mai osteni să evit păcatul, când „maica Biserică” mă mântuie de orice păcat? Şi când, pentru a ne transmite acest mesaj, construieşte măreaţa Catedrală pe care o numeşte „Catedrala mântuirii neamului”? Sau, văzând unde stă ironia situaţiei, au decis să-i schimbe numele?

Cred că era în 1963 când s-a început cultul personalităţii lui Ceauşecu. La Mânăstirea Putna s-a făcut o festivitate pompoasă, în care Ceauşecu a fost salutat ca un nou fel de Ştefan cel Mare. În cadrul festivităţii, un artist i-a recitat lui Ceauşescu discursul lui Kogălniceanu către Cuza, la instalarea acestuia ca Domn al Principatelor Unite, în care Kogălniceanu spune noului Domnitor cuvintele: „Domnia ta, fii bun… fi bun mai ales cu aceia cu care domnitorii de până acum au fost nepăsători sau răi…”. Lui Ceauşescu nu i-au plăcut aceste cuvinte. Seara, la masa festivă, Ceauşescu s-a întors către artistul care a recitat discursul şi i-a zis: „Ştii ce… eu nu văd de ce aş fi bun”!

Vedeţi, la şcoala la care a fost educat Ceauşescu, la Moscova, i s-a dat o anume concepţie despre lume şi viaţă şi în sistemul acesta de gândire nu există nici o motivaţie pentru bunătate. Nu-i de mirare că mai târziu, într-o dimineaţă când veneau de la casa lor regală din cartierul Primăverii  spre Palatul prezidenţial şi au trecut pe lângă o coadă la care oamenii stăteau pentru pâine, „tovarăşa” Ceauşescu a exclamat: „Iar au ieşit şobolanii la pâine!” Vedeţi, în sistemul lor de gândire cei ce stăteau la coadă nu erau oameni, ci şobolani!

Să-mi iertaţi paralela, dar în sistemul de gândire ortodox, unde Biserica iartă oamenilor orice nelegiuire, ce motivaţie există pentru corectitudine, pentru dreptate, pentru adevăr, pentru bunătate?

Pentru a nu fi considerat unul care ofensează pe toţi românii, vă rog pe toţi să vă gândiţi câte cărţi despre moralitate, despre corectitudine, despre bunătate a publicat Biserica Ortodoxă de la revoluţie încoace? Sau ce alte acţiuni memorabile a intreprins Biserica ortodoxă pentru formarea la români a unui caracter nobil, sau, în termeni biblici, pentru formarea chipului lui Dumnezeu în oameni?

Singurul lucru perceput acum de români este că Biserica ortodoxă face tot ce poate să stoarcă bani de la oameni. Nemulţumirea a luat proporţii. Un semn clar este faptul că încrederea în Biserică a scăzut de undeva de la 90%  la 30%!

Am semnale că în preoţime domneşte o nemulţumire tot mai mare. Dar orice exprimare a nemulţumirii este  sancţionată cu severitate prin darea afară din slujbă.

Oare între ierarhi nu se va găsi unul care să cunoască adevărul lui Dumnezeu şi adevărata credinţă revelată în Sfânta Scriptură şi care să aibă curajul să vorbească, gata să plătească orice preţ. Acum cinci sute de ani, preţul era tortura cumplită şi apoi arderea pe rug. Astăzi nu mai există asemenea primejdii. Cel mai mare ar fi pierderea unei slujbe care oferă atâta confort, şi prestigiu, şi bogăţie, şi putere. Mântuitorul le spune: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul”. Neamul nostru românesc a dat mulţi eroi. Aceştia ne fac să fim mândri că suntem români! Oare din sânul ortodoxiei nu se vor ridica asemenea eroi? În slujba adevărului! De dragul unei noi vieţi spirituale în neamul românesc!

Astăzi suntem dispreţuiţi în apus, tocmai pentru lipsa noastră de moralitate. O nouă moralitate se naşte numai dintr-o nouă spiritualitate. Doar aceasta ne-ar putea propulsa în poziţia de model de caracter moral şi nobil.

Ştiu că pentru articole ca acesta, şi ca cele scrise înainte, mă fac duşmanul multora, devin indezirabil şi chiar îmi pun viaţa în primejdie. Am mai făcut-o pe vremea lui Ceauşescu. Dar m-am încrezut în Dumnezeu şi El m-a scăpat din mâna dictatorului. Dar chiar dacă nu mă va scăpa şi de data aceasta şi voi fi „lichidat”, nu este aceasta cea mai mare onoare: aceea de a fi martir pentru Cuvântul lui Dumnezeu?

Când eram student la Oxford, locul meu favorit de meditaţie era monumentul martirilor din centrul oraşului, acolo unde au fost arşi pe rug mai mulţi profesori din Universitate care au fost promotorii Reformei. Se spune că doi dintre aceşti profesori, Mortimer şi Latimer, mergeau împreună, legaţi în lanţuri şi duşi către rug. Unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Sus inima Maestre… astăzi vom aprinde un foc pe care nimeni nu-l va mai putea stinge în Anglia”.

Acolo mergeam, mă aşezam pe treptele monumentului şi meditam la onoarea de a fi martir. Şi mă rugam Domnului şi mă dăruiam Lui, să facă El ce vrea cu viaţa mea. Acele rugăciuni mi-au dat putere pentru tot restul vieţii.

Astăzi mă gândesc cu drag la poporul din care fac parte: Oare nu se vor găsi în neamul meu drag câţiva oameni de asemenea mare calitate care să aprindă focul în România?

România(Europa si intreaga Lume) are nevoie de o  (Credinta) Ortodoxie Reformată- Conţinutul unei Reforme- Strigătul României şi al Europei după Viaţă Hristică!

Cu dragoste de Om si de neam- Iosif Ţon

Pe la începutul anului 1970, la Oxford, îl aveam la mine în cameră, la o cafea turceasca, pe Antonie Plămădeală (viitor Mitropolit la Sibiu). L-am întrebat atunci: „Văzând că la Vatican a început un Sinod care va aduce schimbări în catolicism, ne putem aştepta să aibă loc aşa ceva şi în ortodoxie?”

A răspuns prompt: „Nu! Ortodoxia este dreapta credinţă, deci în ortodoxie nu-i nevoie de nici o revizuire şi de nici o schimbare!”

De atunci şi până astăzi am auzit de multe ori idea aceasta că ortodoxia este dreaptă, sau corectă, în toate credinţele şi practicile ei şi, prin urmare nici nu se poate pune aici problema unei Reforme.

În articolele mele anterioare am semnalat că în ortodoxie există şi credinţe (dogme) şi practici (ritualuri) care sunt greşite şi care pretind o revizuire sinceră şi o reformare.

Voi semnala câteva dintre acestea.

Concepţia despre Dumnezeu, formulată nu după Biblie (în special după învăţătura lui Hristos), ci după filosofia grecilor. De la aceştia s-a formulat în ortodoxie concepţia unui Dumnezeu abstract, distant, inaccesibil, neafectat de multiplele probleme ale omului. De aici nevoia de mijlocire a sfinţilor, a Maicii Domnului, a sfinţilor de pe icoane, de închinarea la moaşte, de mijlocirea preoţilor şi, mai ales, a ierarhilor bisericii.

Adevărata concepţie despre Dumnezeu ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan ne spune explicit: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Prin urmare, pe Dumnezeu Îl cunoaştem din cele patru Evanghelii, din modul în care a vorbit despre El Domnul nostru Iisus Hristos. Şi mai mult, Îl cunoaştem chiar din Persoana Fiului, care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).

Dumnezeul pe care Îl cunoaştem din ce ne spune Domnul Iisus despre El şi din ceea ce vedem chiar în Persoana lui Iisus, este un Dumnezeu bun, implicat în viaţa omenirii, interesat în problemele fiecăruia dintre noi şi gata oricând să ne ierte, aşa cum l-a iertat pe fiul risipitor. Singurul lucru pe care îl aşteaptă El este să ne întoarcem la El cu pocăinţă. El nu aşteaptă să încercăm să-L abordăm prin intermediari şi să-L „îmbunăm” prin aceştia, sau prin daruri, prin plată. Dimpotrivă, El Însuşi a luat iniţiativa şi L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară în locul nostru, ca prin sângele Lui să ne spele toate păcatele. Şi oricine crede în El, a venit din moarte la viaţă (Ioan 3:14, Luca 15:20-24). Iar nouă, celor trimişi să vestim bunătatea aceasta a lui Dumnezeu şi iertarea pe care ne-o oferă El prin moartea Fiului Său, ni se spune clar şi fără echivoc: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10:8).

În Faptele Apostolilor ni se relatează că Simon Magul, când a văzut că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani ca să primească şi el puterea aceasta. Apostolul Petru, indignat de această cerere, i-a răspuns: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te dar de răutatea aceasta a ta şi roagă-te Domnului să-ţi ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele Ap. 8:18-23).

Simon Magul a crezut că „darul lui Dumnezeu” se poate căpăta pe bani. Dumnezeu ne oferă totul „ca dar”. A vinde pe bani ceea ce Dumnezeu ne-a dat în dar este o „fărădelege” cumplită.

Între anii 1922-1924, preotul Tudor Popescu, din Bucureşti, a predicat conform Bibliei iertarea de păcate în mod gratuit. Un grup de preoţi din Bucureşti l-au acuzat de erezie. Tudor Popescu a văzut clar care era motivul pentru care aceşti preoţi erau furioşi pe el:

În realitate, abuzul amintit cu închinarea la sfinţi şi cu intervenirile lor la Dumnezeu a luat aşa de mari proporţii, cu acatistele, paraclisele, icoanele făcătoare de minuni şi altele, încât a schimbat aproape cu totul caracterul activ şi moralizator al bisericii, transformându-i menirea, pentru ca în schimb preoţii să poată câştiga bani din rolul ce şi-l iau de intermediari pentru îndeplinirea dorinţelor oamenilor de către sfinţi sau de către vreo icoană făcătoare de minuni.                                                                                                                                              „Atât de mult s-a transformat  rolul bisericii şi al preotului din cauza acestui abuz, încât astăzi la noi se pare că Mântuitorul n-ar fi trimis pe apostoli şi pe urmaşii lor în lume să înveţe pe oameni şi să-i boteze în creştinism, îndemnându-i la o viaţă creştineascăci i-ar fi trimis ca să se roage la toţi sfinţii, având monopolul rugăciunilor; iar biserica, în loc de instituţie de învăţătură, să fie în esenţa ei instituţie de rugăciune, al cărei monopol l-ar avea numai preotul, iar omul nu e obligat la altceva, decât numai la plata către preotul care se roagă.  „Cine nu vede că prin sistemul acesta, bisericii i se schimbă cu totul rostul ei, iar renaşterea şi reînvierea religioasă devin ca şi imposibile?” (Citate din scrisoarea de apărare a lui T. Popescu adresată Patriarhului).

Am mai putea adăuga şi alte abateri de la adevărul din Sfintele Scripturi atât în dogmatica ortodoxă cât şi în practica ortodoxă. Nu credem că este nevoie. Cele semnalate deja sunt atât de fundamentale şi atât de vitale încât oricine le poate vedea.

Subliniem faptul că etalonul adevăratei credinţe este Sfânta Scriptură şi, în special, Noul Testament, unde găsim în primul rând învăţăturile Fiului lui Dumnezeu şi apoi pe cele ale Apostolilor Domnului. Orice dogmă şi orice practică ce nu este în conformitate cu acestea este credinţă falsă şi practică greşită.

România are nevoie de o Ortodoxie Reformată.

Revoluţia din 1989 a fost deturnată de comunişti în frunte cu Ion Iliescu. Ei au preluat puterea şi au acaparat toată avuţia ţării. Câţiva oameni de cultură au văzut fenomenul şi l-au semnalat, dar vocile lor au fost înăbuşite. Vocea Bisericii  Ortodoxe ar fi trebuit să se audă şi liderii ei ar fi trebuit să oprească frauda enormă la care a fost supus poporul român. Din păcate, lucrurile nu s-au întâmplat aşa.

Şi astăzi, poporul român are nevoie de o Biserică Ortodoxă reformată prin Evanghelia lui Iisus Hristos, care să-i arate drumul spre Renaştere. Numai Evanghelia lui Iisus Hristos produce adevărata Renaştere. Din sânul Ortodoxiei ar trebui să se ridice omul care să-i arate poporului român calea izbăvirii din întuneric şi spre o viaţă Hristică, Dumnezeiască.

Europa are nevoie de o Ortodoxie Română Reformată.

Din nefericire, Consiliul Europei a fost acaparat de oameni cu ideologie ateistă, defetistă, care sunt gata să închine Europa Islamului.

Numai Ungaria şi Polonia îndrăznesc să i se opună. Polonia a avut curajul, cu ceva timp în urmă, să proclame că Iisus Hristos este Regele Poloniei.

În această criză de viaţă şi de moarte, Europa are nevoie de o Românie renăscută, puternic ancorată în Hristos, care să producă Adevărata Renaştere a Europei.

Aude oare Ortodoxia Română strigătul disperat după Viaţă, care ţâşneşte atât din naţiunea română cât şi din Uniunea Europeană?!

De unde trebuie să vină răspunsul? Să ne uităm la posibilele locuri. Intelectualitatea română? Este prea slabă, este divizată şi nu are un mesaj adevărat.                                                                                                                                               Ortodoxia română actuală?Este reprezentată de Patriarhul ei, care se pare că nu are alt ţel decât să termine Catedrala pe a cărui clopot şi-a înscris numele şi care pentru a scoate bani de pe populaţie, este gata să vândă toate lucrurile sfinte şi, în procesul acesta, crează impresia că Biserica umblă doar să ne ia banii! Preşedintele Iohannis? Este de religie luteran, din ramura liberală (aproape secularizată) şi legat etnic, sentimental şi politic de Jean-Claude Juncker, un globalist care vrea să schimbe natura societăţii europene după principii necreştine (aşa zisa „corectitudine politică”).                                                                                                                  Un reprezentant al cultelor evanghelice? Acestea reprezintă o minoritate care încă nu are sentimentul răspunderii faţă de naţiune. 

Atunci cine? Oare nu va ridica Dumnezeu un reprezentant al ortodoxiei renăscute, reformate şi astfel revitalizate?

Acestea sunt domeniile posibile, de unde se poate ridica omul providenţial de care are nevoie şi România şi Europa. Omul acela trebuie să audă strigătul şi, în acelaşi timp, chemarea divină.

Eu chem naţiunea română la rugăciune pentru Omul acesta!

Cu dragoste de neam

Iosif Ţon

Prezenta lui Isus in noi

Noul Testament este atât de interesant – ne arată că Isus a fost reprezentarea exactă a Tatălui și când Îl vedem pe Isus, vedem exact cum este Dumnezeu. Atât de plin de iubire, de har, de milă, de putere, de adevăr și de neprihănire! Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că şi noi am preluat natura Sa divină datorită prezenței lui Isus în noi.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1 Petru 1:3-4)

Vă puteți imagina cum ar fi să trăiți o viață fără să simțiți vreodată teamă sau teroare noaptea? Sau rușine, vinovăție, condamnare sau vreun sentiment de nevrednicie? Cum ar fi viața ta fără stres sau anxietate? Gândește-te doar la asta – și apoi agaţă-te de adevărul că ești eliberat de robia acestor lucruri din cauza faptului că tu ești în Hristos.

Noi trebuie să trăim ca Isus. Când păcătuim, îndurerăm cu siguranță inima Tatălui, dar Duhul Sfânt ne convinge, și când ne pocăim, Isus ne iartă și rupe fiecare lanț! S-ar putea să nu umblăm tot timpul în victorie totală, dar „alergăm spre premiu” pentru că Isus locuiește în noi prin puterea Duhului Sfânt.

„Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3:12-14)

Isus,Printul Pacii.

La cruce, pe când mânia pentru păcatul omenirii se vărsa peste Fiul Său, Dumnezeu croia un drum: făcea pace prin sângele Domnului Isus. „Prin El… să împace toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20).

Dându-Şi viaţa de bunăvoie, Domnul Isus a devenit Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. El a intrat în spărtura dintre Creator şi creatură, astfel că oricine vine la El cu credinţă şi îşi recunoaşte starea primeşte pacea conştiinţei, adică pacea cuDumnezeu. Cât timp lipseşte pacea cu Dumnezeu, nu va exista nici pace pe pământ. Oamenii care se află în stare conflictuală cu Dumnezeu pot primi pacea câştigată la Golgota numai dacă se recunosc păcătoşi pierduţi.

O conştiinţă apăsată zi cu zi este o povară grea, dar cu cât mai greu va fi atunci când un Dumnezeu sfânt şi drept va cere socoteală de trăirea fără El… Eliberarea de această povară înseamnă tocmai a avea pace aici, pe pământ. Acest dar este oferit numai la Golgota. Eliberaţi de sentinţa lui Dumnezeu, fără frică de moarte şi de veşnicie, cu o conştiinţă liniştită – iată ce conduce la bucuria, liniştea şi siguranţa omului.

Pentru cel răscumpărat, la pacea cu Dumnezeu (pacea conştiinţei), se adaugă şi „pacea lui Dumnezeu“ (pacea inimii). În vijeliile şi luptele vieţii, în orice împrejurare, zi de zi, dacă se află pe drumul în urma Domnului Isus, în inima lui va străluci mereu această pace a lui Dumnezeu care-l face liniştit şi fericit. Oameni de toate naţionalităţile, rasele şi limbile se odihnesc în această pace, fiind moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Încă trăim o perioadă când această pace adevărată este umbrită de împărăţia întunericului cu războaie, mânie şi distrugere. Dar Biruitorul asupra distrugătorului păcii, Domnul Isus Hristos, este Prinţul păcii şi curând Îşi va întemeia Împărăţia păciiîn această lume.

Pacea câştigată la Golgota este definitivă. Nu este trecătoare sau supusă slăbiciunii, ci este adânc înrădăcinată în lucrarea minunată Domnului Isus. Tatăl este deplin mulţumit de lucrarea Fiului, pentru veşnicie. Fiecare credincios în parte se poate bucura de ea: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5.1).

Pe pământ va domni odată adevărata pace: „El va judeca între naţiuni şi va hotărî între multe popoare. Şi îşi vor bate săbiile în fiare de plug şi suliţele lor în cosoare; nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2.4). Însăşi creaţia va gusta pacea: „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună şi leul va mânca paie ca boul; şi pruncul care suge se va juca la gura scorburii năpârcii şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei. Nu vor face răni, nici nu vor nimici pe tot muntele Meu cel sfânt. Pentru că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă marea. Şi va fi aşa: în ziua aceea, Rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios“ (Isaia 11.6-10).

Pacea pe pământ nu este o promisiune goală, ci o realitate. Dar trebuie căutată acolo unde se poate găsi, la Domnul Isus Hristos. Pacea nu trebuie căutată acolo unde nu se găseşte. Dumnezeu vrea deja de acum să dăruiască oricărui om pacea lăuntrică, dacă primeşte harul Său. Cu toate că lumea este plină de războaie şi lipsită de pace, un suflet care are pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu poate cânta:

Când pacea cu Dumnezeu mă cuprinde,

Chiar vijelii pe drum de se-aud,

Inima mea, prin credinţă, tot cântă:

Eu am pace în scump Domnul meu.

Biserica lui Dumnezeu asemeni unui templu!

Fiecare credincios al bisericii, prin viața de sfințire, neprihănire și curăție a inimii este un templu al Duhului Sfânt  care locuiește în inima Sa. Faptele Ap. Cap. 1:8 și cap. 2:4; 1 Corinteni cap. 6:19. Biserica este „clădirea lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu; în care locuiește Duhul Sfânt.” Isus Hristos este temelia ei și ”piatra din capul unghiului clădirii” 1 Corinteni cap. 3:9-16; Efeseni cap. 2:20. Acest templu nu este o structură moartă. În el se manifestă o creștere dinamică. După cum Hristos este „o piatră vie”, spune Petru, tot astfel credincioșii sunt „pietre vii din care se face o casă duhovnicească” (1 Petru cap.2:4-6). Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sunt mereu adăugate templului, căci „și voi sunteți zidiți împreună ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul”. Efeseni cap. 2:19-22. Metafora templului subliniază atât sfințenia comunității, a fiecărui credincios, cât și a bisericii în general. Efeseni cap. 4:12, 13

Biserica lui Dumnezeu asemeni unui templu, Reforma Spirituala, Preoti Convertiti, 

Biserica,o armată militantă și triumfătoare

Biserica lui Dumnezeu de pe pământ este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual:” căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” Efeseni cap. 6:12. Creștinii trebuie să ia ”toată armătura lui Dumnezeu, astfel încât să se poată împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul.” Efeseni cap. 6:13. De-a lungul veacurilor biserica a trebuit să lupte, atât împotriva vrăjmașului dinăuntru, cât și din afară. Necazuri și lupte i-au stat înainte. Biserica a trecut  prin momente grele de încercare a credinței sale,prin vremuri de strâmtorare,si va mai trece. Dar, Domnul Hristos va interveni pentru salvarea poporului Său credincios, care va fi mântuit, și anume ”oricine va fi găsit scris în carte”. Daniel 12:1. Domnul Isus ne asigură că: ”cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.” Matei cap. 24:13. Pentru a fi biruitori fiecare credincios trebuie să fie plin de Duhul Sfânt de la care avem toată armătura lui Dumnezeu și cu ajutorul căreia luptăm lupta cea bună a credinței. Una din biruințele cele mai mari pe care trebuie să le obțină orice credincios al Domnului este în lupta cu păcatul din noi și cu toate obiceiurile păcătoase ale firii pământești. Biruința o avem atunci când păcatul nu ne mai stăpânește inima noastră și ceea ce am făcut rău să nu mai facem, iar în viețuirea zilnică să se vadă roadele Duhului Sfânt.

Când trecem prin tot felul de încercări, nedreptăți, persecuții pentru credință și suferință, să rămânem ”în picioare” adică să rămânem tari în credință și nădejde plini de dragoste blândețe și răbdare. Această tărie de caracter o putem avea de la Duhul Sfânt. Pentru aceasta un adevărat creștin și membru al bisericii lui Dumnezeu are nevoie strictă de plinătatea Duhului Sfânt care să locuiască în inima lui. Să ne amintim de apostolii bisericii primare, care după ce au fost umpluți cu Duhul Sfânt ce minuni au făcut în popor prin puterea Domnului dată lor! Să ne amintim de aceea generație de creștini care au fost martiri și au murit dându-și viețile pentru credința lor în Dumnezeu, ei au făcut-o cu credință și bucurie. Moartea nu i-a a îngrozit, pentru că erau întăriți de Duhul Sfânt în credința și în nădejdea lor și au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice.

Isus, Marele învăţător 

Când a venit Hristos pe pământ, omenirea părea că va atinge rapid fundul prăpastiei morale. Era subminată însăşi temelia societăţii. Viaţa devenise artificială. (…) Dezgustaţi de poveşti şi de minciuni, căutând să înăbuşe glasul raţiunii, oamenii se întorceau către necredinţă şi materialism. Lăsând veşnicia în afara calculelor lor, trăiau pentru prezent.

Când au încetat să mai recunoască Divinitatea, au încetat şi să mai pună preţ pe om. Adevărul, cinstea, integritatea, încrederea, compasiunea – toate erau îndepărtate de pe pământ. Lăcomia nestăvilită şi ambiţia devoratoare au dat naştere unei neîncrederi generale. Ideea de datorie, ideea că oamenii puternici ar avea vreo obligaţie faţă de cei slabi, ideea de demnitate umană şi cea de drepturi ale omului au fost date la o parte, fiind considerate un vis sau o legendă. Oamenii de rând erau priviţi ca nişte animale de povară sau ca instrumente ori trepte pentru satisfacerea ambiţiei. Bogăţia şi puterea, confortul şi satisfacerea plăcerilor erau considerate binele suprem. Acea epocă era caracterizată de degenerare fizică, letargie a minţii şi moarte spirituală.

Pe acest fundal, putem înţelege mai bine de ce a dat Domnul Isus învăţăturile pe care le-a dat.

Deşi Se născuse în familia unui tâmplar, deşi trăise până la treizeci de ani în micul sat galileean Nazaret, deşi nu era cunoscut pentru vreo faptă măreaţă (după standardele omeneşti), Domnul Isus i-a confruntat pe toţi – conducători romani, învăţaţi evrei, rabini, oameni de rând, puteri seculare şi religioase – cu învăţătura şi cu lucrarea Sa. Oamenii din cetatea în care crescuse „se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). Într-o ocazie, El a adus bucuria în inima unei văduve din Nain, readucându-l la viaţă pe fiul ei mort (Luca 7:11-17). Întreaga cetate s-a cutremurat de frică şi a exclamat: „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!” (vers. 16). Autoritatea Domnului Isus asupra vieţii şi morţii a stârnit entuziasmul oamenilor nu numai în Nain, ci şi „în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile” (vers. 16, 17).
Isus a fost şi cel mai bun învăţător al tuturor timpurilor. El explica lucrurile dificile făcându-le uşor de înţeles.

Isus îi învăţa pe oameni oriunde îi întâlnea. Îi învăţa pe ţărmul mării şi în bărci. Îi învăţa în case şi când călătorea. Isus n-a avut maşină şi nici n-a mers cu autobuzul sau cu trenul. El mergea pe jos dintr-un loc în altul ca să-i înveţe pe oameni.

Noi învăţăm multe lucruri de la alţii. Dar cele mai importante lucruri le putem învăţa de la Isus. Cuvintele lui se găsesc în Biblie. Când auzim aceste cuvinte este ca şi cum ne-ar vorbi chiar Isus.

De ce a fost Isus un mare învăţător? Un motiv este acela că şi Isus a avut un învăţător. El ştia cât este de important să asculţi. Dar de cine asculta Isus? Cine îl învăţa pe Isus? — Tatăl său, iar Tatăl lui Isus este Dumnezeu.

Înainte de a veni ca om pe pământ, Isus a trăit în cer alături de Dumnezeu. Prin urmare, Isus a fost diferit de ceilalţi oameni, deoarece nici un om nu a trăit în cer înainte de a se naşte pe pământ. Isus fusese în cer un Fiu bun, care asculta de Tatăl său. De aceea, când a venit pe pământ, Isus a putut să le predea oamenilor ceea ce învăţase de la Dumnezeu.

Isus, judecat in locul meu!

 

Marturia despre procesul Domnului Isus gasita in scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia.

,,Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.

Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu… Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: “Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!”

În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.

– “Ce vreţi voi de la mine?” – întrebă el.

– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. “Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda”.

– “Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?”

După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii.

– “Să fie răstignit!” ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:

– “Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?”

– “Tu zici aceasta”, răspunse Iisus.

– “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Îl întrebă iarăşi Pilat.

Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Țipetele se reînnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:

– “Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!”

Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:

– “Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez”.

– “Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!” se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.

Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– “Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui… Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!”

– “Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neînsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă”.

După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: “La moarte, la moarte”, răsunau mai asurzitor decât înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:

– “Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”

“Eliberează pe Baraba”, strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: “Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”

– “Să fie răstignit!” strigară ei.

– “Dar ce rău v-a făcut El?”

Cu şi mai multă furie ei strigară:

– “Să fie răstignit!”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei”.

Iisus,Painea vietii 

Mulțimea L-a urmat pe Isus într-un loc retras, suficient de departe de „civilizație” pentru a-L asculta predicând. La vremea prânzului, când tot omul flămânzește, ucenicii Îi propun lui Isus să trimită mulțimea la caselor lor pentru a se putea hrăni. Propunerea este ignorată de Isus, în schimb le oferă o masă pe cinste formată din pâine și carne (pește) la fel cum odinioară le oferise și părinților lor; pâine și carne (prepelițe).

Isus a dorit să repete o lecție ce trebuia învățată și de noua generație de evrei de aceea El le spune răspicat: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Nu doar nevoile fizice trebuie împlinite pentru ca omul să se bucure deplin de viață ci mai ales nevoile spirituale pentru care El a și venit de fapt.

Spunând despre Sine că este „Pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer”, Isus face  analogie la „pâinea din ceruri” dată israeliților în pustie. La fel cum mana a salvat poporul în pustie de moarte prin înfometare, Isus a venit să salveze de la moarte spirituală pe poporul Său, oferindu-le viața veșnică. Isus nu doar a pretins că El era pâinea ci El este cea mai bună pâine.[2]

O altă paralelă evidentă între vechii și noii israeliți este că la fel cum cei din vechime au cârtit mai târziu împotriva manei numind-o „hrană proastă” (Num. 21,5), într-un fel asemănător au reacționat și contemporanii lui Isus: „Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer”(Ioan 6,41). Se observă așadar că istoria sfântă „nu le-a folosit la nimic” celor din timpul lui Isus și anii care au trecut peste generațiile anterioare s-au dovedit a fi o risipă de har. Au rămas tot carnali dorindu-și o împărăție în care amintirea peștilor, castraveților, pepenilor, prazului, cepei și usturoiului (cf. Num. 11,5) să devină o realitate cotidiană permanentă.

Isus,invierea si viata!

 

Fragment din scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia.

,,Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

Isus,invierea si viata, Reforma Spirituala, Preoti Convertiti,

Isus,Pastorul cel bun.

 

ISUS le-a zis: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi“ (Ioan 10:7, 11)

Păstorul cel bun este Domnul și Mântuitorul nostru. El Și-a dat viața pentru oi. El este ușa oilor. Păstorul cel bun a venit, ca oile să aibă viață și să o aibă din belșug. Între Păstorul cel bun și fiecare oaie există o relație personală. Oile Sale ascultă și cunosc glasul Lui. Păstorul cel bun a spus: „Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine.“

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine“ (Ioan 10:27)

Un călător a văzut odată în Siria cum trei păstori își adăpau turmele la o fântână. Arătau ca o mare turmă, iar el se întreba uimit cum se va întoarce, după adăpat, fiecare oaie la propriul ei păstor. Gândea că va fi o mare încurcătură, însă a fost cu totul altfel. După ce au băut toate oile, el a auzit strigând: „Men-ah!“, care în limba arabă înseamnă: „Urmează-mă!“ La acel strigăt s-au separat vreo treizeci de oi și au urmat pe păstorul care a strigat. Cel de-al doilea păstor a făcut la fel. Și oile au fugit în urma lui. Oile rămase aparțineau celui de-al treilea păstor.

Călătorul a dorit să facă și el o probă. A luat mantaua, bastonul și pălăria primului păstor și a strigat: „Men-ah!“ Unele oi l-au privit curioase, însă nicio oaie nu a mers după păstorul străin.
– Niciodată nu urmează oile pe un altul? a întrebat călătorul.
– Numai oile bolnave fac așa ceva. Oile sănătoase nu urmează niciodată pe un străin, fiindcă nu-i cunosc vocea.
Iată o mare lecție pentru viața de creștin! Mii de voci ajung la urechile noastre și ne îmbie la urmare. Pe care o vom asculta? Să învățăm deosebirea vocilor și să ascultăm numai de glasul bunului Păstor!

Isus-autorul și desăvârșitorul credinței noastre.

Isus-autorul și desăvârșitorul credinței noastre: (Evrei 12.2) – Mântuirea este îndeplinită prin credință, care este un dar de la Dumnezeu (Efeseni 2.8-9) și Isus este făuritorul credinței noastre și tot El este Cel care o finalizează. De la început până la sfârșit, El este sursa și susținătorul credinței care ne mântuiește.

Mulți oameni sunt religioși sau credincioși în felul lor, care cred că manifestă o credință, dar care nu au credința promovată de Scriptură. Aceștia consideră credința lor una bună, însă de cele mai multe ori este o credință înșelătoare. Diavolul este foarte șiret în privința inventării a tot felul de credințe false. Lucrul acesta l-a făcut și cu primii oameni, Adam și Eva, când i-a amăgit, și în urma căreia s-au arătat necredincioși față de Dumnezeu: „Dar mã tem ca, dupã cum șarpele a amãgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gîndurile voastre sã nu se strice dela curãția și credincioșia care este fațã de Hristos” (2 Corinteni 11:3).

 

Solomon spunea în cartea Proverbele astfel: „Multe cãi pot pãrea bune omului, dar la urmã se vãd cã duc la moarte” (Proverbele 14:12). Oamenii se pot auto înșela. Domnul Isus spunea: „Ochiul este lumina trupului. Dacã ochiul tãu este sãnãtos, tot trupul tãu va fi plin de luminã; dar dacã ochiul tãu este rãu, tot trupul tãu va fi plin de întunerec. Așa cã, dacã lumina care este în tine este întunerec, cît de mare trebuie sã fie întunerecul acesta!” (Matei 6:22-23). Cu alte cuvinte spunea Domnul Isus, ai grija la cine privești. De ce? Pentru că păcat înseamnă să nu te mai uiți la Isus sau a-ți greși ținta. Autorul epistolei către Evrei spunea: „Sã ne uitãm țintã la Cãpetenia și Desãvîrșirea credinței noastre, adicã la Isus„ (Evrei 12:2). Apostolul Pavel  spunea că nu toți au același duh de credință (2 Corinteni 4:13).

 

Un evanghelist a ținut într-o seară o predică despre credință. La urmă a venit la el un tânăr care i-a zis următoarele:

–          Mi-a plăcut predica dumnevoastră despre credință, din seara aceasta. Vreau să vă spun că și eu sunt un tânăr credincios, domnule evanghelist.

–          Da? Mă bucur să aud aceasta. Dar ce credință ai?

–          Credința mea este credința bisericii mele, spunea tânărul.

–          Să o luăm invers, spunea evanghelistul. Care este credința bisericii tale?

–          Credința bisericii mele este credința mea.

Văzând că nu ajunge la ideea centrală a întrebării, evanghelistul spune:

–          Tu și cu biserica ta, ce credință aveți?

–          Eu și cu biserica mea avem aceeași credință.

 

Tânărul din ilustrație nu știa ce crede. Așa sunt mulți și astăzi, persoane care nu știu ce cred sau care au o credință nefondată biblic.

 

 

O singură credință

 

Apostolul Pavel spune biserici din Efes că este un singur Domn, o singurã credințã, un singur botez (Efeseni 4:5). Este o singură credință mântuitoare, nu sunt mai multe. Dar care este această credință? Este credința dată apostolilor, care au revelat-o pe paginile Scripturilor: „vã îndemn sã luptați pentru credința, care a fost datã sfinților odatã pentru totdeauna” spunea Iuda (Iuda vs. 4).

 

Spune versurile unei cântări creștine:

 

Doamne dă-mi vechea credinţă

În ea vreau să cred şi eu.

 

A crezut în ea şi Pavel

A crezut în ea şi Sila

Au crezut în ea toţi sfinţii

În ea vreau să cred şi eu.

Doar această credință mântuie și nu în obiecte sau alte lucruri, în alte persoane sau ființe decât în Isus Hristos. Când Pavel și Sila erau întemnițați în închisoarea din Filipi, acolo era acel gardian care au pus următoarea întrebare: „Domnilor, ce trebuie sã fac ca sã fiu mîntuit?”. Pavel și Sila i-au rãspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mîntuit…” (Fapte 16:30-31). Numai credința în Domnul Isus mântuie. Domnul Isus este singura cale spre Dumnezeu: „Isus i-a zis: „Eu sînt calea, adevãrul și viața. Nimeni nu vine la Tatãl decît prin Mine” (Ioan 14:6). De ce? Pentru că este singura Persoană, om și Dumnezeu deopotrivă, care a murit pentru păcatele noastre. Pavel spunea: „Cãci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuș, ca preț de rãscumpãrare…” (1 Timotei 2:5-6). Ioan apostolul spunea: „El este jertfa de ispãșire pentru pãcatele noastre” (1 Ioan 2:1), căci „în nimeni altul nu este mîntuire: cãci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mîntuiți” (Fapte 4:12).

 

Fiindcã „oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” – Romani 10:13

Atenție!!! Aceasta nu înseamnă a crede într-un Isus istoric. Ci a intra într-o relație personală cu Isus Cel viu.

Isus-autorul si desavarsitorul credintei noastre, Reforma Spirituala, Preoti Convertiti,

Isus-Capul Bisericii

 

 (Efeseni 1.22, 4.15, 5.23) – Isus Cristos, nu un împărat sau un papă, este singurul Conducător suprem, suveran al Bisericii, adică al acelora pentru care a murit și care s-au încrezut numai în El pentru mântuirea lor.

Dacă Cristos este Capul Bisericii, înseamnă că noi trebuie să ţintim a fi ca El. Însuşirea modului Său de a gândi, vorbi, simţi şi acţiona trebuie să fie principala noastră preocupare. Privirea noastră trebuie să fie aţintită mereu la El, spre a putea observa cum se comportă în diferitele situaţii cu care se confruntă. Am observat deja, că Pavel insistă mult, în epistolă, asupra necesităţii cunoaşterii lui Cristos, pentru ca în felul acesta să devenim ca El. Lucrul acesta reiese foarte clar din modul în care îşi prezintă scopul lucrării sale: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Dar ma

În Coloseni, 2:18-19 este scris ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” Din experienţa vieţii de zi cu zi, ştim că un mădular care pierde legătura cu capul se îmbolnăveşte foarte grav sau moare. Fiecare funcţie a mădularelor trupului este comandată şi dirijată de la creier. Când între creier şi un anumit mădular se rupe legătura, mădularul respectiv rămâne inert şi absolut nefolositor. Viaţa şi sănătatea trupului implică o bună legătură cu capul. Viaţa vine din cap. Fără o mână sau fără un picior se mai poate trăi, dar fără cap în nici un caz. Un trup fără cap este un cadavru. Tot aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Viaţa şi sănătatea unui creştin implică o bună legătură cu Cristos. Un creştin despărţit de Cristos este mort. O biserică locală despărţită de Cristos este moartă. O biserică ce şi-a ales un alt cap decât pe Cristos, nu mai este a Lui.

Piatra de temelie-Isus.

 

Matei 16

13. Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”
14. Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din proroci.”
15. „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?”
16. Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!”
17. Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.
18. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
19. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Matei 7

24. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă.
25. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.

1. Pe cine simboliza „stânca” în Vechiul Testament? Deuteronomul 32:4; Psalmii 28:1; 31:2,3; 42:9; 62:2; Isaia 17:10.

Deuteronomul 32

4. El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

Psalmii 28

1. Doamne, către Tine strig, Stânca mea! Nu rămâne surd la glasul meu, ca nu cumva, dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei ce se coboară în groapă.

Psalmii 31

2. Pleacă-Ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea!
3. Căci Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi.

Psalmii 42

9. De aceea, zic lui Dumnezeu, stânca mea: „Pentru ce mă uiţi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmaşului?”

Psalmii 62

2. Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.

Isaia 17

10. Căci ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale şi nu ţi-ai adus aminte de Stânca scăpării tale. De aceea ţi-ai sădit răsaduri plăcute şi ai sădit butuci străini.

Când L-au auzit pe Domnul Isus spunând că Îşi va zidi biserica pe o temelie de piatră sau pe stâncă, Petru şi ceilalţi apostoli trebuie să se fi gândit imediat la ceva ce ştiau din Scripturile Vechiului Testament, şi anume că stânca era un simbol al lui Dumnezeu. Drept dovadă, după Cincizecime, Petru afirmă în predica sa că Domnul Hristos este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Faptele 4:11). El reia această temă într-o epistolă şi declară că Isus Hristos este „piatra vie”, „o piatră din capul unghiului” (1 Petru 2:4-8). Este adevărat că el spune despre toţi creştinii că sunt „ca nişte pietre vii”, însă petra („piatra, stânca”) este numai Hristos. În Biblie, termenul petra este aplicat numai în dreptul Lui.

Şi apostolul Pavel a folosit cuvântul petra cu referire la Hristos (Romani 9:33; 1 Corinteni 10:4) şi a scris că „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). Deci apostolii şi primii creştini au înţeles că Isus Hristos Însuşi este piatra de temelie a bisericii, iar profeţii şi apostolii, inclusiv Petru, erau numai primul rând de pietre vii din clădirea spirituală a bisericii (Efeseni 2:20).

Romani 9

33. după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.”

1 Corinteni 10

4. şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.

Efeseni 2

20. fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.

Isus — Modelul perfect de urmat.

DOREŞTI să fii un om mai bun, mai fericit? Apostolul Petru ne arată ce am putea face în acest sens. El a scris: „Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi cât mai exact pe urmele lui“ (1 Petru 2:21). Întrucât a fost un om cu totul deosebit, Isus Cristos a avut multe de oferit omenirii. Învăţând de la Isus şi lăsându-ne modelaţi de exemplul lui, vom fi cu certitudine oameni mai buni şi mai fericiţi. Să analizăm câteva dintre calităţile pe care le-a avut acest mare om şi să vedem cum le putem imita.

Isus a fost echilibrat. Deşi a spus că „n-are unde să-şi pună capul“, Isus nu a avut un stil de viaţă auster şi nici nu l-a promovat (Matei 8:20). De exemplu, mergea la ospeţe (Luca 5:29). Primul miracol al lui Isus consemnat în Biblie, şi anume transformarea apei în vin de calitate la o petrecere de nuntă, dovedeşte că el nu avea o atitudine antisocială şi nici nu era un pustnic (Ioan 2:1–11). Cu toate acestea, Isus a arătat ce anume reprezenta o prioritate pentru el. „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea sa“, a spus el (Ioan 4:34).

Isus a fost abordabil. Din Biblie înţelegem că Isus era un om prietenos, plin de căldură. El nu se supăra când oamenii voiau să-i vorbească despre unele probleme sau să-i pună întrebări dificile. Odată, când era înconjurat de o mulţime, o femeie care era bolnavă de 12 ani i-a atins veşmântul sperând să se vindece. El nu a respins-o pentru actul său aparent sfidător, ci i-a spus cu bunătate: „Fiică, credinţa ta te-a vindecat“ (Marcu 5:25–34). Şi copiii se simţeau bine în compania lui, neavând senzaţia că sunt ignoraţi (Marcu 10:13–16). În relaţiile cu discipolii, era deschis şi prietenos. De aceea, ei se puteau apropia cu uşurinţă de el (Marcu 6:30–32).

Isus a fost plin de empatie şi compasiune. Una dintre cele mai mari calităţi ale lui Isus a fost capacitatea de a se pune în locul altora, de a încerca aceleaşi sentimente ca ei şi de a le veni în ajutor. Potrivit relatării apostolului Ioan, când a văzut-o pe Maria plângând moartea fratelui ei, Lazăr, Isus „a gemut în spirit“, „s-a tulburat“ şi „i-au dat lacrimile“. Cei ce erau de faţă şi-au putut da cu uşurinţă seama de marea afecţiune a lui Isus pentru acea familie, afecţiune pe care nu-i era ruşine să o manifeste în prezenţa altora. Şi câtă compasiune a vădit el când l-a readus la viaţă pe prietenul lui! (Ioan 11:33–44)

Altădată, un bărbat ce suferea de lepră, o boală dezgustătoare care îl obliga să trăiască izolat de societate, l-a implorat pe Isus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi“. Reacţia lui Isus a fost de-a dreptul emoţionantă: „El şi-a întins mâna, l-a atins şi a zis: «Vreau. Fii curăţat!».“ (Matei 8:2, 3). Isus nu-i vindeca pe oameni doar ca să împlinească vreo profeţie. El dorea să le aline suferinţa. În tot ce a făcut s-a lăsat călăuzit de un principiu devenit apoi proverbial: „Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, aşa să le faceţi şi voi lor“ (Luca 6:31).

□ Vădesc faptele tale compasiune faţă de alţii?

Isus a fost plin de discernământ. Deşi era fără păcat, Isus nu a aşteptat niciodată perfecţiune de la ceilalţi. El nu afişa un aer de superioritate şi nu trăgea concluzii înainte de a înţelege pe deplin situaţia. Odată, o femeie „cunoscută în oraş ca păcătoasă“ şi-a arătat credinţa şi aprecierea faţă de Isus spălându-i picioarele cu lacrimile ei. Spre surprinderea gazdei, care a judecat-o aspru, Isus nu a respins-o. Dându-şi seama că era sinceră, Isus nu a condamnat-o pentru păcatele ei, ci i-a spus: „Credinţa ta te-a salvat. Du-te în pace!“. Datorită răspunsului blând al lui Isus, femeia s-a simţit îndemnată să-şi părăsească modul de viaţă de până atunci (Luca 7:37–50).

Isus a fost imparţial şi plin de respect. Probabil datorită afinităţilor sau relaţiilor de rudenie dintre ei, Isus a ţinut mult la Ioan.* Cu toate acestea, Isus nu l-a favorizat în detrimentul celorlalţi discipoli (Ioan 13:23). De fapt, când Ioan şi fratele lui, Iacov, au cerut să aibă poziţii privilegiate în Regatul lui Dumnezeu, Isus le-a zis: „A sta la dreapta sau la stânga mea nu este un lucru pe care eu să-l dau“ (Marcu 10:35–40).

Isus i-a tratat întotdeauna pe alţii cu respect. El nu s-a lăsat influenţat de prejudecăţile oamenilor acelei vremi. Pe atunci de pildă, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor şi tratate ca atare. Cu toate acestea, Isus le acorda demnitate femeilor. De fapt, prima oară când a spus în mod deschis că era Mesia stătea de vorbă chiar cu o femeie, care nu era evreică, ci samariteană. Iar pe samariteni, evreii nu numai că nu îi salutau, ba chiar îi dispreţuiau (Ioan 4:7–26). Şi tot unor femei le-a acordat el privilegiul de a fi primele martore ale învierii sale (Matei 28:9, 10).

Isus a fost un fiu şi un frate cu simţul responsabilităţii. După câte se pare, Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus, a murit când Isus era încă foarte tânăr. După toate probabilităţile, Isus a trebuit să muncească apoi ca tâmplar pentru a-şi întreţine mama şi fraţii mai mici (Marcu 6:3). În ultimele sale clipe de viaţă, el a încredinţat-o pe mama sa în grija discipolului său Ioan (Ioan 19:26, 27).

Isus a fost un prieten adevărat. Isus a fost un prieten aparte. De ce putem spune asta? El nu şi-a respins prietenii doar pentru că aceştia greşeau, deşi era vorba de aceleaşi greşeli. Cu toate că discipolii săi nu au acţionat întotdeauna aşa cum i-ar fi plăcut lui, el s-a dovedit un prieten adevărat concentrându-se asupra calităţilor lor şi neatribuindu-le motivaţii greşite (Marcu 9:33–35; Luca 22:24–27). El nu-şi impunea punctul de vedere, ci îi invita să se exprime liber (Matei 16:13–15).

Mai presus de toate, Isus îşi iubea prietenii (Ioan 13:1). În ce măsură? El a declarat: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceea în care cineva îşi dă sufletul pentru prietenii săi“ (Ioan 15:13). Oare le-ar putea oferi cineva prietenilor săi ceva mai preţios decât propria viaţă?

Isus a fost puternic şi curajos. Isus nu a fost nici pe departe persoana firavă şi pasivă înfăţişată în multe dintre lucrările artistice religioase. Evangheliile ni-l descriu mai degrabă ca pe un om puternic, viguros. Isus, de pildă, i-a alungat de două ori din templu pe negustori cu bunurile lor cu tot (Marcu 11:15–17; Ioan 2:14–17). Când o mulţime a venit să-l aresteze pe „Isus Nazarineanul“, el a păşit cu curaj înainte şi, dorind să-şi ocrotească discipolii, a declarat cu fermitate: „Eu sunt. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceştia să plece“ (Ioan 18:4–9). Nu ne miră aşadar cuvintele rostite de Ponţiu Pilat văzând curajul lui Isus când a fost arestat şi tratat cu cruzime. El a declarat: „Iată omul!“ (Ioan 19:4, 5).

Datorită acestor calităţi remarcabile, dar şi altora, Isus este pentru noi modelul perfect de urmat. Dacă ne lăsăm modelaţi de exemplul său, vom fi oameni mai buni, mai fericiţi. Iată de ce apostolul Petru i-a îndemnat pe creştini să calce îndeaproape pe urmele lui Isus. Te străduieşti să calci pe urmele lui Isus?

Domnul Isus, Marele nostru Preot.

Ce speranţă şi ce făgăduinţă îţi poţi însuşi din faptul că Marele nostru Preot este Isus? Evr. 4,14.15

Evrei 4

14. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră.
15. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.

Domnul Isus Se află în prezent în Altarul ceresc, unde slujeşte ca Mare-Preot şi poartă pe inima Lui acest pieptar al judecăţii. El „trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evr. 7,25) şi suntem încurajaţi la gândul că El simte cu noi în problemele, durerile şi ispitele cu care ne confruntăm. Asemenea lui Aaron, El a cunoscut, ca om, încercările, necazurile şi ispitele întregii omeniri; totuşi, spre deosebire de Aaron, El a fost „fără păcat”, o deosebire esenţială, întrucât pe temeiul acesta putem cere împlinirea a două făgăduinţe frumoase: (1) haina neprihănirii Sale, pe care o primim prin credinţă şi prin care putem fi socotiţi desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu şi (2) puterea de a birui ispita, la fel ca El.

 14 Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră.

15 Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat,

16 Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Cap.7

24 Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul.

25 De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească* pentru ei.

26 Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri

27 care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi.

28 În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii, dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie.

Isus-Cuvantul.

 

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi
Cuvântul era Dumnezeu” Ioan 1:1
 Cuvintele sunt importante! Ele exprimă ce gândim, ce simţim sau
ce ştim că este adevărat. Imaginează-ţi o lume fără cuvinte! Biblia
spune că Domnul Isus a fost „Cuvântul”. Acest lucru înseamnă
că Isus a fost mesajul lui Dumnezeu pentru tine. Toate cuvintele
pe care le-a rostit Domnul Isus ne-au spus ce gândeşte şi ce simte
Dumnezeu. Tot ce a făcut Isus ne-a arătat ce ar fi făcut Dumnezeu.
Isus este „Cuvântul“ care te învaţă cum vrea Dumnezeu să gândeşti
şi să te comporţi. Nu numai că ţi-a spus aceste lucruri în cuvinte,
dar El ţi-a şi arătat în mod perfect cum să le faci!
Domnul Isus îţi face cunoscut planul lui Dumnezeu pentru tine, de a
avea viaţă veşnică crezând în El ca Mântuitor. El este numit „Cuvântul
vieţii”. „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri … şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul
vieţii” (1 Ioan 1:1). Când oamenii Îl ascultau şi Îl priveau pe Domnul
Isus, ei ascultau şi Îl priveau de fapt pe Dumnezeu!
Din moment ce Isus este mesajul lui Dumnezeu pentru tine, este
foarte important ca să-L cunoşti! Lucrurile pe care le-a spus şi le-a
făcut Isus se găsesc în cărţile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan din Biblie.

 

Lăudați-L și Închinați-vă Fiului, Pentru că El este Calea către Tatăl / Cinstiți-L pe Cel Care este Trimis de către Tatăl… Aceasta Îl Cinstește pe Tatăl

De la Isus Cristos, Domnul și Salvatorul Nostru – O Scrisoare Dată lui Timothy, Pentru Sam, un Martor al Lui Iehova, și Pentru Toți Cei Ce Au Urechi Să Audă

Lăudați-L și Închinați-vă Fiului, Pentru că El este Calea către Tatăl

Întrebare dată de Timothy: Doamne, este corect să ne închinăm Lui Isus sau să ne închinăm doar Lui Dumnezeu?


[Răspuns de la Isus Cristos]
 Este scris, închinați-vă Lui Iehova Dumnezeu și Lui Dumnezeu doar. A fost scris, deasemenea, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să fie Noul Legământ pentru oameni… Calea, Adevărul și Viața. Deci Eu vă spun o taină: Domnul Dumnezeu este din Mine și Eu din El… Noi suntem Unul, totuși Noi suntem Doi, Tatăl și Fiul. Nu vă închinați Fiului, și voi atunci spuneți, Eu nu sunt din Dumnezeu. Atunci deci, dacă ceea ce voi spuneți este adevăr, și Eu nu sunt din Dumnezeu, atunci nu vă închinați Mie. Dar dacă voi știți și credeți că Eu sunt, atunci închinați-vă Mie, și asta vă va fi socotit vouă ca neprihănire…

Nimeni nu poate ajunge la Tatăl decît doar prin Mine.
Dacă deci, voi Mă lăudați și vă închinați Mie, așa faceți și Tatălui…

Eu sunt din Tatăl.

Dacă voi vă închinați Tatălui și nu Mie,
Atunci voi nu v-ați închinat Tatălui…

Închinarea voastră este degeaba.

Tatăl M-a predestinat pe Mine ca Calea…

Deaceea, dacă voi nu o apucați pe Cale, atunci unde veți ajunge voi?

Eu sunt din Tatăl, și El este din Mine…

Deaceea, închinați-vă Mie, și voi Mă aveți pe Mine și pe Tatăl deasemenea…

Nu vă închinați Mie, și voi nu Îl veți avea pe Tatăl sau pe Fiul.


Cinstiți-L pe Cel, Care este Trimis de către Tatăl, din Tatăl… Aceasta Îl Cinstește pe Tatăl[Dumnezeu Tatăl] Iată ce zice Domnul: Închinați-vă Mie și Fiului deasemenea. Nu vă închinați Fiului, și asta Eu voi ținea împotriva voastră ca o ofensă. În asta constă greșeala voastră, pentru că Eu L-am făcut pe Fiul ca să fie deasupra la toate, și în toate va fi El. A nu se închina Lui este a tăgădui locul pe care Eu L-am pus pe Dînsul. A tăgădui pe Fiul este a tăgădui pe Domnul, Dumnezeu vostru. Deci atunci vă voi tăgădui și Eu pe voi la porți, pentru că Eu nu vă cunosc. Voi sunteți din fățărnicie, voi stați divizați împotriva voastră înșivă, precum voi L-ați divizat pe Fiu de la Tatăl…

Nu separați ceea ce nu poate fi divizat… Să-L cunoașteți pe Fiul este să-L cunoașteți pe Tatăl…

Pocăiți-vă, și Eu nu vă voi șterge din Cartea Mea.


Acestea Sunt Doar Cîteva din Versetele Referitoare la Închinarea la Isus, Cristosul:

  • Deuteronom 32.43 (Toți îngerii Lui Dumnezeu I se închină Lui) [Pergamentele Mării Moarte + Septuaginta]
  • Psalm 72 (Toate sunt puse sub Isus)
  • Psalm 110 (Isus stă în cinste la mîna dreaptă a Lui Dumnezeu)
  • Matei 2.2, 11 (Pruncului Isus I s-au închinat înțelepții)
  • Matei 8.2 (Un lepros I s-a închinat Lui Isus)
  • Matei 14.33 (Apostolii I s-au închinat Lui Isus)
  • Matei 28.9, 17 (Ei au căzut la picioarele Lui și I s-au închinat)
  • Marcu 5.6 (Chiar și duhurile necurate I se închină Lui Isus)
  • Luca 24.52 (Ei I s-au închinat Lui)
  • Ioan 5.22-23 (Cinstiți-L pe Fiul așa precum Îl cinstiți pe Tatăl)
  • Ioan 8.50 (Dumnezeu dorește să-L slăvească pe Isus)
  • Ioan 9.38 (Credeți și închinați-vă Lui Isus)
  • Ioan 17.21,23 (Dumnezeu și Isus sunt Unul)
  • Luca 19.38-40 (Binecuvîntați Împaratul care vine în numele Domnului. Dacă Lui nu I s-au fi închinat, chiar și pietrele ar striga)
  • Evrei 1.4-13 (Versetul 6: Toți îngerii Lui Dumnezeu să I se închine Lui)
  • Evrei 10.9-10 (Isus este Noul Legămînt. Legămîntul vechi a trecut. Toate legile găsite în orînduieli au fost răstignite de cruce, însă Cele Zece Porunci stau pentru totdeauna.)
  • Apocalipsa 5.11-14 (Închinați-vă și Lui Dumnezeu și Lui Isus)
  • Apocalipsa 11.15 (Cristos va domni în vecii vecilor)
  • Apocalipsa 22.3 (Închinați-vă și Lui Dumnezeu și Lui Isus)

Notă: Nicăeri în Biblie Isus nu mustră oamenii pentru că ei I se închină Lui.

(Letters from God and His Christ, Volume 1)  

 

Judecata Lui Dumnezeu este Adevărată și Mai Presus de Orice Îndoială. Eroarea Oamenilor este Mare, Născută Din Înșelăciune și Aroganță Rea, Conducînd la Corupere și Moarte

 De la Domnul și Salvatorul Nostru Isus Cristos – O Scrisoare Dată lui Timothy, Pentru Toți Cei Ce Au Urechi Să Audă

O întrebare a fost dată pentru Craig R. cu privire la sinucidere, cremare și pedeapsa supremă.

Ascultați, oh oameni ai pământului, și aveți înțelegere a pedepsei păcatului, care este moartea. Toți, care au păcătuit, vor muri și se vor odihni, în afară de acei care sunt treji și iertați în sîngele Meu la vremea venirii Mele. Ei vor fi ridicați sus, ne-înaintîndu-i pe acei ce încă dorm în moarte care sunt răscumpărați în Cristos.

Eu sunt Adevărul, Calea și Viața. Este altcineva care este minciuna, rătăcirea și moartea. El este cel rău care este, tot în tot, părintele minciunelor, ademenirea și ucigașul tuturor celor ce au viață în ei, celor ce au fost trădați la moarte de către el care este deasemenea mort.

Atunci deci, toate iubitele Mele oi pierdute, care au crezut minciunile și au cedat la moarte, voi ați fost omorîți. Chiar și acei, care și-au luat propria lor viață, au omorît. Să ucizi este să ucizi, chir și pe sine însuți. Să nu ucizi, poruncește Domnul! Să ucizi pe altcineva este să distrugi ceea ce Dumnezeu a creat…acesta este un rău îndoit și plin de blasfemie. Cel ce și-a ucis fratele a săvîrșit un mare rău; chiar și acel ce s-a gîndit să omoare este vinovat. Acest om, și acei ce săvîrșesc pedeapsa supremă, s-au pus pe ei înșiși în locul Lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu poate să-i pună la odihnă pe acei cu adevărat răi, care sunt fiii lui satan. Chiar și Eu, Fiul Omului, pot să le sting flacăra lor doar la porunca Tatălui. Atunci deci, dacă voi omorîți de dragul justiției, voi ați păcătuit de două ori(dublu) în duhul vostru. Omul nu cunoaște justiția nici judecata Lui Dumnezeu. Voi generație leneșă și rea, voi toți sunteți ucigași! Chiar să omori pe ucigaș este omor și fărădelege. Voi nu cunoașteți puterea Lui Dumnezeu sau a Cristosului Lui lucrată în inimile oamenilor. Dacă așa un om a săvîrșit omor și el este omorît, voi v-ați pus pe voi înșivă pe scaunul pe care Eu îl ocup, dat Mie de la Tatăl. Blasfemie va fi scris pe voi; și păcatul numit omor, numele vostru. Pedepsiți acest om, da. Să nu îl omorîți, poate că el s-a întors la Dumnezeu și este iertat în sîngele Meu. Să măcelăriți atunci voi noii Mei miei?…Pentru că ceea ce Eu am curățit, Eu am curățit; și acei ce au acceptat curățirea Mea sunt noi. Să omorîți voi precum cel ce a lucrat masacru în lume? Nu ați păcătuit și voi? Nu este verdictul Tatălui, acel al pedepsei capitale, pentru toți cei ce au păcătuit care nu vin la pocăință și la credință în Mine, Același pe Care Tatăl l-a trimis să sufere verdictele voastre pentru voi? Unde este inima voastră? Știți voi inimile oamenilor și viitorul în care ei ar putea găsi salvarea?…Voi greșiți! Greșiți de partea nădejdii și răbdării în Cristos, unde nu se poate de greșit.

Către aceștia, care-și omoară trupul, voi ați săvîrșit un păcat mai mare și ați căzut în capcana diavolului. Mai mare însă este păcatul tuturor celor ce-i omoară pe cei nevinovați care încă nu au venit lume. Voi ambii ați săvîrșit sinucidere, care este împlinirea la tot ceea ce diavolul a pus la cale, pentru că el dorește ca toți să se distrugă pe ei înșiși. Trupul vostru nu este al vostru propriu…este templul Lui Dumnezeu. Acel, care este împotriva Mea, dorește să distrugă toate locuințele Lui Dumnezeu. Dărîmați templele Lui Dumnezeu, și Eu le voi ridica pe toate din nou în Ultima Zi! Eu sunt Viața! Și satan este anti-viață și anti-Cristos, din cauză că sunt Eu Acel ce dă viața pe care el dorește să o răpească. Invidia și mîndria sunt boala lui, pentru că precum Eu sunt, el dorește să fie…chiar mai mare.

Atunci deci dacă așa un om, ademenit în mîhniri(supărări) și minciuni de către diavol, își aruncă darul lui de viață într-o parte, el l-a dat în scopurile diavolului. Acest om a săvîrșit omor de sine. Este el pierdut?…Nu! Eu nu pierd pe niciunul dat Mie de către Tatăl. Voia Tatălui este ca nimeni să nu fie pierdut, ca toți să vină la pocăință. Omul, care a săvîrșit sinucidere, este de două ori omorît deoarece el mai întîi a fost omorît în inima lui de către diavol. Este diavolul cel ce va suferi mînia Mea pentru că a condus mieii Mei la măcelărit. El este înșelătorul, așa de înșelat încît nu își dă seama de greșeala sa, pentru că omul omorît de către mîna lui prorprie, silit de către diavolul, va trăi din nou, din cauză că Eu sunt Învierea și Viața, pentru că acei morți în păcat au fost făcuți vii de către moartea și învierea Mea. Eu sunt Viața Fără Sfîrșit, ridicată la Cer în slavă. Eu am învins toate lucrurile de la început. La Ultima Zi, Eu îi voi învia, pe acei ce sunt ai Mei. Și acei, care încă nu sunt ai Mei, Eu deasemenea îi voi învia la sfîrșitul zilei a șaptea, ca ei să poată alege…toți vor fi acolo, chiar și acei cremați(prefăcuți în cenușă). Și acei, prefăcuți în țărînă și îndepărtați cu mult timp în urmă, vor învia, pentru că din țărînă ați fost voi făcuți. Nu poate Dumnezeu să ridice copii lui Avraam, din aceste pietre, dacă El așa alege? Asta Eu deja v-am spus vouă. De ce atunci, oh oameni, voi faceți mare gălăgie și bociți precum păgînul? Unde este credința voastră? Voi nu Mă cunoașteți pe Mine, pentru că dacă voi M-ați fi cunoscut pe Mine, atunci ați fi cunoscut pe Tatăl, și v-ați da seama că toate lucrurile sunt cu putință cu Dumnezeu. Totul este dat celor ce cer în credință adevărată, în conformitate cu voia Tatălui. Eu deja v-am spus vouă, nici un om nu poate cu adevărat să-l omoare pe altul…nici chiar satan nu are această putere.

Doar Dumnezeu, care v-a format pe voi, poate disforma ceea ce El a făcut

dacă nu va fi reformat după chipul Lui, care sunt Eu, Cristos Isus.

Eu sunt oglindirea perfectă a Tatălui, și am suflat în voi suflarea Mea, ca voi să puteți trăi

și să deveniți oglindirea Mea, singurul chip care are într-Însul viață veșnică.

Fiți născuți din nou în chipul Meu, și purtați veșmîntul Lui Dumnezeu în împărăția Lui fără sfîrșit,

care vine, și este venită, și a venit deja.  Amin.

Cel Ce Este, și A Fost, și Vine, Va Aduna și Se Va Întoarce în Slava Sa, și Răul Nu Va Mai Fi pe Pământ… Și Aceea Ce A Fost La Început Va Fi Din Nou… Răul Șters, Neprihănirea Domnește

7/20/09 De la Dumnezeu Tatăl și Domnul și Salvatorul Nostru Isus Cristos, YahȘua Messia – O Scrisoare Dată lui Timothy În Timpul unui Studiu Biblic On-line, Pentru Toți Cei Ce Au Urechi Să Audă

[Dumnezeu Tatăl] Iubiților, ascultați și chibzuiți asupra cuvintelor Mele: Cînd voia Mea este împlinită și isprăvită, satan NU VA MAI FI… Sau voi ați dori mai degrabă ca Eu să fiu ca și dînsul?

Deaceea, fiii și fiicele Mele, chibzuiți asupra la asta și rugați-vă, și căutați-Mi fața Mea potrivit cu acest adevăr: Dacă în Cuvîntul Meu, precum el este și a fost la început, scris în limba proprie a aleșilor Mei, nu era nici o urmă a acestei învățături a iadului și chinului, precum ea este spusă printr-e bisericile oamenilor, cum de acum ea a ajuns să fie în Scripturile Noului Legământ?… Chibzuiți și rugați-vă, și căutați-Mi fața Mea prin Dînsul, numai, care este chipul Meu, dat oamenilor ca ei să Mă poate cunoaște pe Mine, spune Domnul.
Nu fiți amăgiți, iubiții Mei, de către dînsul care este un înșelător foarte viclean. El știe că timpul lui se termină, și deci el se pornește să înșele prin această una învățătură – Că toți au viață veșnică, fie că ei cred și-L acceptă pe Fiul, sau fie că ei nu fac asta și resping Viața. El este amăgit, și înșeală, fiind deasemenea tatăl minciunilor, spunînd înăuntrul său, ‘Eu voi fi ca Cel Prea Înalt. Eu voi trăi pentru totdeauna’… Să nu îl credeți pe dînsul.

[YahȘua] Priviți cu ochi mai mari.
Căutați-Mă pe Mine, în adevăr, și Eu numaidecît că vă voi arăta vouă…
Chiar lucruri pe care îngerii doresc să le cunoască.

Aveți încredire în Mine și cedați… Lăsați asta totul să se ducă.
Și veniți la Mine dezgoliți și goi,
Și Eu, chiar Eu, Răscumpărătorul vostru, vă voi îmbrăca pe voi în cunoștință…

În noutatea dezvăluirii(revelației)…

Umpluți în neprihănire de cunoașterea…
EU SUNT DOMNUL, și nu este nimeni ca Mine.

Viață fără sfîrșit este în Mine, care v-a făcut pe voi și vă modelează pe voi încă…
Autorul vostru, Tatăl vostru, Viața voastră, Dragostea voastră care niciodată nu se ofilește…
Isprăvitorul vostru…
Prietenul vostru.

Pacea Mea Eu v-o dau vouă…
Primiți-o…
Și Eu voi veni și vă voi fura la libertate și dragoste…

Mai mult nu vor mai fi lacrimi, nici durere, nici moarte…

Ma mult nu va mai fi rău…

Toate lucrurile făcute noi!

Amin și amin.

(Letters from God and His Christ, Volume 6)

Cerurile și Pământul Vor Trece, Refăcute Iarăși. Legea Stă Pentru Totdeauna, Neschimbată și Neschimbătoare. Nici Nu a Binecuvîntat Dumnezeu Altă Ziuă, A Șaptea El a Binecuvîntat-o…Păstrați-o Sfîntă.

 

De la Dumnezeu Tatăl – O Scrisoare Dată lui Timothy, Pentru Toți cei ce Au Urechi să Audă

Așa zice Domnul, Dumnezeul vostru: Să nu pîngăriți Sabatele Mele, nici a șaptea zi a săptămânii, pe care Eu v-am poruncit-o vouă!

Așa zice Domnul: Precum Eu i-am spus lui Moise, așa să fie făcut. Precum Eu am spus-o înaintea adunării, așa să fie făcută. Da, precum sunetul unei mari trîmbițe, cu fulgere și tunete, am spus-o Eu pe Muntele Sinai. În prezența semințiilor lui Israel, și înaintea îngerilor sfinți, am trîmbițat Eu Legea Mea. Chiar mai mult, Domnul a scris cu propria Lui mînă și a dat-o poporului Său. Iată! Eu, chiar Eu, am scris-o pe inimile lor prin puterea Duhului Meu. Fiul Omului a venit să vă răscumepere de la fărădelegea voastră, de la aceea arsă în piatra legămîntului veșnic prin care omul va trăi, pe care nimeni nu au păzit-o și numaidecît că vor muri.

Totuși un Nou Legămînt Eu v-am trimis vouă în Cristos Isus, să vă salveze de la pedeapsa la aceea ce voi ați lepădat. A murit, atunci, Cristosul vostru prin care Legea deasemenea a murit?…Nu-i așa! Voi veți trăi din cauza Lui, și prin aceea ce El sprijinește și a preamărit în Sine Însuși, fiind Singurul care este fără păcat, păzind orice frîntură de slovă a Legii, pentru că este scris din aceea ce Domnul Cristos a spus, ”Este mai ușor să treacă cerul şi pământul, decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege”, pentru că Duhul Legii este arătat în veșmîntul Lui…El, fiind Același care v-a învățat Legea din nou, prin exemplul Lui și prin cuvîntul și faptele Sale, pentru că Legea este împlinită în Cristos…El fiind Domnul Legii, și deasemenea Domnul Sabatului. Dacă El, atunci, este Domnul Sabatului, și a îndeplinit orice poruncă a Tatălui, de ce voi nu Îl urmați pe El? Voi spuneți că Îl urmați pe Dînsul și Mă cinstiți pe Mine. Adevărat vă spun Eu vouă, voi toți veți fi găsiți minciunoși în Ziua Socotelii, pentru că orice cuvînt spus de către Dumnezeu, și prin Fiul Său, stă pentru totdeauna, fără nici o variabilitate sau umbră de schimbare.

Oh biserică a adulterelor (biserica catolică), cum Noi plîmgem pentru tine…tu ai fost judecată și vei fi lăsată complet pustie în Ziua mîniei Domnului. Tu spui că vorbești din partea Mea, și că ai autoritatea Lui Cristos…tu ai tropăit peste mormîntul Celui Înviat, făcînd jertfa Lui de nici un efect. Vai de cei ce hulesc Duhul! Curviile voastre sunt puse una peste alta ca un stîlp pînă la Cer. Orice Lege voi ați sfărîmat-o, și totuși voi încă îmbrățișați păcatele pe care Eu le urăsc. În tot ceea ce faceți, voi L-ați răstignit pe Fiul Salvării, din nou și din nou, negînd numele Lui prin toate faptele vostre pe care voi le numiți mărețe și adevărate. Oh biserică fără sfințenie a oamenilor, mamă a tuturor curviilor și minciunilor, distrugerea ta se apropie. Tu ai devenit Egipt…Lasă poporul Meu să plece! Încetează să pîngărești Sabatele Mele. Încetează de la ereziile tale. Ține-ți limba de la hulele tale! Și pocăiește-te!…Și poate Eu încă voi avea milă de tine.

Șabbat (Sîmbăta) este a șaptea zi, și Sabatul pe care Eu L-am ordonat de la început.

Cel Sfînt vine repede și-i v-a lua de la tine pe ai Săi…El îi va smulge chiar de la sînul tău. Mai mult nu vor mai primi copiii Mei hrană de la tine. Mai mult nu vor sta ei așezați în înșelăciunile tale. Lumina este luată de la tine…tu ești lăsată singură, înstrăinată de învățăturile tale false. Soarta ta zace cu cel ce vine, care va conduce pe mulți la pierzanie și moarte…tu îi vei naște un fiu, un om ce poartă* numărul numelui lui, prorocul lui.

Tu nu vei fi singură cînd pustiirile vin. Tu și dușmanul tău, Ismael (Islam), veți fi distruși împreună cu tatăl care v-a născut pe voi ambii, tatăl minciunilor.

Chiar așa, va fi făcut.

Cel Puternic și Tare va veni și apoi se va întoarce în slava Sa…

și oricine, cine cheamă numele Domnului, va fi salvat.

 

Isus este Darul…Binecuvîntați Sunt Cei Ce-L Cunosc și-L Acceptă 

 

 

De la Dumnezeu Tatăl – O Scrisoare Dată lui Timothy, Pentru Toți Cei Ce Au Urechi Să Audă

Isus este Cristosul, Messia și Mașiah-ul poporului Meu. Ca și mieii împrăștiați, toți s-au rătăcit și s-au dus pe calea lor proprie, devenind pirduți într-o lume a slujirii de sine-însuși, a dubiilor și a înșelăciunii oamenilor lumești, gonindu-se după dorințele inimilor lor stricate.

Copiii Mei, da, toți copiii Mei ai acestui pământ, ascultați și aveți înțelegere: Eu sunt Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, din care a fost născut Darul și Salvarea Oamenilor, sigurul Meu născut, Isus, Yeșua, Cristosul și Messia, Domnul la toată creația.

Voi căutați dovezi în lume, săpînd în pământ, hrănindu-vă pe voi înșivă cu cărți de-ale oamenilor și dialoguri intelectuale, în încercarea voastră deșartă de al înțelege pe Dumnezeu. Toate isprăvile voastre sunt deșertăciune lucrate în aroganță. Oh voi oi pierdute, de ce voi vă rătăciți?…Eu sunt lîngă voi. Cercetați-vă inimile voastre și cunoașteți-Mă pe Mine. Eu v-am dat vouă tot ce v-ar fi trebuit cîndva prin mulții Mei slujitori. Ei sunt în înțelegere perfectă și au scris tot în Scripturile Adevărului.

Pîine și apă v-am dat Eu vouă ca hrană pentru corpul vostru, însă Scripturile Adevărului vă vor menține spre viață veșnică, dacă doar ați crede și ați trăi prin cea ce-i rostit din gura Tatălui și împlinit în Fiul Salvării.

Ascultați și împliniți-vă dorința voastră solemnă de a avea dovadă, pentru că Eu v-am dat-o vouă ca să puteți crede. Fiul Meu este Cuvîntul, precum Eu sunt Cuvîntul. Și dacă Noi suntem Cuvîntul, atunci El trebuie să împlinească tot ceea ce Cuvîntul spune despre Dînsul. Și dacă El împlinește tot ceea ce-i spus despre Dînsul, dealungul generațiilor și generațiilor care vin, de ce, atunci, voi nu credeți că ISUS ESTE CINE EL ESTE?

Pocăiți-vă, în numele Lui, și fiți ridicați sus!

Împotriviți-vă Adevărului, și fiți judecați!

Ridicați-vă pumnul împotriva Cerului, și adunați-vă împotriva Sfîntului lui Israel,

și voi nu veți mai fi…

fiind distruși și mistuiți de către

aceea ce voi nu ați dorit să auziți…CUVÎNTUL LUI DUMNEZEU!

care iese din gura Lui, care este deasemenea Cuvîntul,

nimicind toată dușmănia în pământurile secetoase și uscate, acoperindu-le în stacojiu,

ne lăsînd pământ de mijloc sau despărțitură.

Totul este șters, și așezat din nou în neprihănire, în vecii vecilor.

Așa este moștenirea sfinților:

Odihnă și slavă în prezența Mielului,

care va fi Păstorul vostru, în vecii vecilor… viață fără sfîrșit.

Amin și amin…

Isus, YahȘua este numele Lu 

MÂNTUIREA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU – Efeseni 2:1-10

Cât de minunat şi frumos este cuvântul Domnului! Slăvit să fie Numele Domnului! Dragii mei, să ştiţi că voi nu sunteţi mântuiţi prin fapte, ci prin credinţa în Isus şi prin harul Lui. Mântuirea nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. În acest moment, amintindu-ne harul măreţ al lui Dumnezeu să cântâm din toată inima: „Măreţul har m-a mântuit pe mine din păcat. Pierdut eram, dar m-a găsit, de moarte m-a scăpat …” Apucaţi harul Domnului Isus Hristos! Chiar săptămâna aceasta sora Dana Tomescu pleacă în Canada. Rugaţi-vă pentru ea să nu primească în zadar harul lui Dumnezeu.

În cap.1, Pavel ne-a arătat binecuvântările în Hristos. Dumnezeu ne-a ales dintre mii şi mii de oameni ca să fim sfinţi. Prin Isus Hristos suntem fiii şi fiicele Lui şi Îl putem striga „Ava Tată”. În Isus Hristos suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. Am primit iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său. În cap. 2, toate versetele sunt de aur. Mai ales, versetele 5 şi 6 proclamă: „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi. El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” Conform acestor versete, în cap. 2, Pavel a vrut să accentueze faptul că suntem înviaţi şi stăm împreună în cer cu Hristos Isus. Ne arată pe scurt care era poziţia noastră spirituală înainte de a-L descoperi pe Isus şi după ce L-am descoperit pe Isus ca Mântuitor.

Înainte de a-L descoperi pe Isus ca Mântuitor, cred că sunteţi de acord, eram scufundaţi în păcat. V. de la 1 la 3 ne arată starea noastră înainte de a fi mântuiţi. Eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre. Trăiam după mersul lumii acesteia, iubeam lumea aceasta şi lucrurile din lume. Înainte de a-L descoperi pe Isus, am ales calea lumii ca toţi ceilalţi. Rătăceam şi trăiam în destrăbălare ca fiul risipitor. V. 3 spune: „Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de firea păcătoasă şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” În trecut, eram robii păcatului şi ai satanei. Am trăit din plin după poftele firii noastre păcătoase. Inima era acaparată de lăcomie, mândrie şi înşelăciune. Eram din fire copiii mâniei. V. 11, 12 spun: „De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, fără Hristos, fără Dumnezeu, fără nădejde …” Dragii mei, uitaţi-vă la mine! Acestea sunt înfăţişarea mea şi CV-ul meu. Noi avem nenumărate greşeli şi păcate. În Romani 3:23 Duhul spune: „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”. Iar în 3:10, 11 spune: „Nu este niciun om drept, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu.” Cel mai trist element este moartea, ca plată a păcatului. Când Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, i-a dat şansa vieţii veşnice. Dar după ce omul şi soţia lui au păcătuit faţă de Dumnezeu, moartea a pus stăpânire. Biblia spune că moartea nu e sfârşitul, ci vine judecata. Când stau de vorbă cu tinerii studenţi şi îi invit la Isus şi la studiul bibliei, mulţi spun: „dacă mor nu pierd nimic.” Moartea biologică nu e sfârşitul, ci începutul. Începutul unei vieţi plină de bucurie sau plină de lacrimi şi groază. Evrei 9:27 spune: „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” În Romani Pavel descrie starea noastră înainte de a-L descoperi pe Isus astfel: „pe când eram încă păcătoşi; pe când eram noi încă fără putere şi fiind vrăjmaşi.” Acestea erau starea şi înfăţişarea noastră înainte de a-L descoperi pe Isus. V. 1-3 acentuează: „eram”. Adică în trecut, înainte de a-L descoperi pe Isus, n-am avut nicio nădejde, eram morţi, trăiam în poftele firii noastre păcătoase, eram robii satanei şi nu puteam evita mânia lui Dumnezeu. Dragii mei! Pregătind mărturisirea vieţii, să ne amintim trecutul nostru. Cum eraţi înainte de a-L descoperi pe Isus? Comparând cu ce eşti acum, poţi fi plin de mulţumire. Dacă Biblia se încheia la v. 3, închipuiţi-vă ce tragedie ar fi fost! Dar în v. 4 avem vestea eliberatoare. Ce a făcut Dumnezeu pentru păcătoşi, adică pentru noi? Să vedem v. 4 – 6: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi. El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” V. 4 începe cu conjuncţia „dar”. Eram morţi în greşeli şi în păcate, eram sub stăpânirea diavolului, nu puteam evita mânia lui Dumnezeu, DAR Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin HAR suntem mântuiţi. Aici să subliniem câteva cuvinte: îndurare, dragoste, har, bunătate (7). Îndurarea arată că în cazul în care trebuia să fim blestemaţi de cineva, nu am fost blestemaţi, ci binecuvântaţi. Aceasta este îndurare! Eram din fire copiii mâniei şi dacă Dumnezeu ne blestema, nu puteam trăi. Dar Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi şi nu ne-a blestemat. Aceasta e îndurare. Dumnezeu este bogat în îndurare. Dragostea (agape) arată să cauţi folosul altora. Faptul că Dumnezeu ne-a iubit în stilul agape înseamnă că a căutat folosul nostru. Când eram păcătoşi, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi şi a fost bogat în îndurare faţă de noi. Nu ne-a blestemat, ci a căutat folosul nostru. Mai ales, Dumnezeu ne-a dat har. Harul semnifică un dar primit fără plată. Datorită păcatului trebuia să fim blestemaţi, dar Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi. Apoi Dumnezeu ne-a iubit, adică a căutat folosul nostru. Mai departe, nu meritam să primim un dar, dar EL ne-a dat cel mai mare dar. Acesta este harul. Bunătatea presupune să oferim cel mai valoros lucru. Ce a făcut Dumnezeu pentru noi, care eram morţi în păcatele noastre? Unu, Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. V. 4, 5 spun: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi.” Să subliniem „Dumnezeu ne-a adus la viaţa împreună cu Hristos”. „Viaţa” se referă la naşterea din nou şi o viaţă nouă în Hristos. Când m-am născut din nou, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Dacă sunt în Hristos, lucrurile care aparţin lui Isus îmi aparţin şi mie. Isus Hristos a murit pentru păcatele tale. Când Isus a fost jertfit la Golgota pe cruce şi tu ai fost răstignit împreună cu El. Tu ai murit faţă de lege şi de mânia lui Dumnezeu. Isus a luat pe cruce păcatele noastre şi a murit. Apoi a fost îngropat. Dar a treia zi a înviat şi s-a înălţat la cer. El stă la dreapta Tatălui. Fiindcă Hristos a înviat şi noi, prin credinţă, am înviat împreună cu El şi am devenit o creaţie nouă. Doi, Dumnezeu ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. De fapt, noi încă nu am gustat moartea, nici nu avem experienţa învierii, nu am fost înălţaţi la cer şi nici nu am stat la dreapta lui Dumnezeu. Dar biblia spune că ne-a înviat împreună cu El şi ne-a pus să stăm împreună la cer în Hristos Isus. De ce oare? Pentru că Hristos a murit pentru tine, a fost îngropat, a înviat a treia zi, s-a înălţat la cer şi acum stă la drepata lui Dumnezeu pentru tine. În momentul în care credem în Isus, noi intrăm în Isus. A crede în Isus înseamnă a intra în El. În Romani cap. 6 Pavel spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus am fost botezaţi pentru moartea Lui? Noi, deci, prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă.” Când noi L-am primit pe Isus ca Hristos, atunci am fost botezaţi. Botezul înseamnă a crede în faptul că atunci când Isus Hristos a murit pe cruce şi eu am murit împreună cu El, iar când a fost îngropat şi eu am fost îngropat  împreună cu El. Când Isus a fost răstignit pe cruce şi noi am fost răstigniţi împreună cu El. Mai mult, când Isus a fost în mormântul lui Iosif din Arimateea şi noi am fost în mormânt (Ioan 19:38). Când Isus a înviat a treia zi după Scripturi şi noi am înviat cu El şi trăim o viaţă nouă. Isus, după ce s-a înălţat, stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2). Noi avem trupul nostru pe pământul acesta, dar spiritul nostru stă la dreapta scaunului lui Dumnezeu. Trupul nostru trăieşte pe acest pământ, dar din punct de vedere spiritual, stăm împreună la dreapta lui Dumnezeu în Hristos Isus. Aceasta este poziţia noastră spirituală. Pe scurt, acesta este harul mântuirii şi darul lui Dumnezeu. Biblia proclamă că mântuirea este darul lui Dumnezeu. Acest dar ne-a eliberat din lanţul păcatul în trecut. Tot acest dar ne umple de bucurie şi mulţumire şi ne dă speranţă şi nădejde pentru ziua de mâine. Cel care primeşte acest dar îşi schimbă viaţa şi sistemul de valori. Cel care  primeşte acest dar revarsă din inimă bucurie şi pace. Cel care primeşte acest dar Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Darul primit de la Dumnezeu este mântuirea. Cum putem primi darul mântuirii de la Dumnezeu? Unu, mântuirea este darul care nu se poate obţine prin faptele noastre. Biblia spune că mântuirea nu vine de la noi, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. Doi, mântuirea este darul care se poate obţine prin har. În secolul 18, un om cumpăra sclavi din Africa şi îi vindea pe un preţ bun în Anglia. Dar într-o zi citea cartea „Imitarea lui Hristos” de Thomas a Kempis. Citind această carte s-a pocăit şi a devenit omul lui Dumnezeu. Apoi s-a gândit la trecutul lui: a omorât, a vândut oameni şi a păcătuit nespus de mult. Pocăindu-se, plângea. Când avea 39 de ani a devenit creştin şi predica des, mărturisind: „măreţul har m-a mântuit …” Noi am primit mântuirea ca dar fără plată, dar Domnul Isus a plătit cu un preţ mare. 1 Cor. 6: 20 „aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Dumnezeu Creatorul a venit pe acest pământ şi a suferit la Golgota pe cruce. Pentru mântuirea noastră a răbdat ridiculizarea şi dispreţul. Mântuirea este darul care se poate obţine doar prin har. Trei, mântuirea este darul care se poate obţine prin credinţă. Pentru a primi darul mântuirii lui Dumnezeu, nu ni se cer diplomă, onoarea lumii, ci credinţă în Isus. Martin Luther a încercat să obţină mântuirea prin fapte bune. El s-a rugat ţinând post şi se ruga într-o cameră friguroasă, gândindu-se: „Cred că Dumnezeu mă binecuvântează pentru că am ţinut destul de mult post în condiţii aspre.” Dar el n-a avut pace în inimă şi nici iertarea păcatelor. Citind Romani 1:17 „cel drept va trăi prin credinţă.” a apucat această promisiune şi a crezut că va fi mântuit nu prin fapte, ci prin credinţă. Mântuirea este darul lui Dumnezeu şi darul lui Dumnezeu este Isus Hristos. Deci primeşte-L pe Isus mântuitorul tău. Noi credem că Isus a luat păcatul nostru şi şi-a vărsat sângele pe cruce. Să-L primim pe Isus ca stăpânul nostru şi mântuitorul nostru. Ioan 1:12 spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce crede în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu.” Când Îl primim pe Isus, când credem în El, în clipa aceea vom deveni copiii lui Dumnezeu. Când Îl primim pe Isus, chiar atunci noi Îl chemăm pe Dumnezeu ca Tatăl nostru. Când Îl primim pe Isus ca Mântuitorul nostru, ne vom bucura nespus de mult. Vom deveni din robii lui Satan, copiii lui Dumnezeu şi din robii întunericului, copiii luminii. Dragii mei! Bucuraţi-vă, pentru că prin credinţa în Isus suntem copiii lui Dumnezeu. Pentru a deveni copiii Domnului, El ne cere doar credinţă absolută. „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu.” Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. Domnul Isus te invită la mântuire: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi dechide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” După ce omul a căzut în păcat, Dumnezeu a promis că va trimite un mântuitor pe acest pământ. Când s-a împlinit timpul, Isus, Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ pentru mântuirea noastră. Pentru păcatele noastre, El a devenit Miel de ispăşire. El a ridicat păcatele noastre ca mielul lui Dumnezeu. Pe cruce, ne-a iertat toate păcatele noastre. De pe cruce a dat mântuire celui care crede în El. Acestea sunt harul şi dragostea lui Isus. Prin harul acesta suntem mântuiţi. Chiar acum Domnul Isus bate la uşa inimii noastre şi ne invită: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” A-L primi pe Isus ca mântuitorul tău înseamnă a-I încredinţa viaţa ta Lui şi a trăi de acum încolo hristocentric. Când Îl primeşti pe Isus Hristos, El vine în viaţa ta, îţi iartă păcatele tale, devii copilul lui Dumnezeu şi primeşti viaţa veşnică. Tu ai primit darul, mântuirea, credinţa şi harul. Pentru acestea să-I mulţumeşti totdeauna şi să fii smerit. „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Ce minunat este Cuvântul Domnului! Slăvit să fie Domnul!

Amin!

Plinatatea lui Dumnezeu – darul lui Dumnezeu pentru tine

A-ţi lua moştenirea divină

Tânărul băiat cu haine zdrenţoase nu avea nici o idee că era fiul unui nobil. El a trăit ca orfan şi a suferit respingere din toate părţile. Drumul către maturitate a fost o luptă amară. Dar acum, printr-o întâmplare, află că este moştenitorul celui mai bogat, bun şi darnic om din împărăţie! Anii în care inima lui a fost zdrobită au dispărut într-o clipă. Tânărul şi-a petrecut restul vieţii bucurându-se de bunăstarea şi poziţia sa; purta cele mai fine haine, călărea caii cei mai scumpi şi era gazda unor mari petreceri. A crescut şi a fost la fel de generos şi bun ca tatăl său.

Această poveste de la zdrenţe la bogăţii a avut un sfârşit plăcut. Dar să presupunem pentru un moment că acest copil nu ar fi primit niciodată bogăţia care a fost de drept a lui. Imaginaţi-vă un tribunal nedrept care a ascuns adevărul până când nefericitul moştenitor a îmbătrânit şi a murit în sărăcie.

Din nefericire, mulţi dintre noi experimentăm această a doua parte a povestirii. Niciodată nu intrăm în moştenirea promisă ca „moştenitori ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17). Cel mai mare duşman al lumii, Satan, ne „păzeşte” să nu descoperim că Dumnezeu are daruri importante care schimbă vieţi, daruri de care ne putem bucura astăzi. Suntem înşelaţi să gândim că Tatăl nostru nu are nimic pentru noi, sau dacă are, trebuie să aşteptăm până când murim ca să ne putem bucura de ele.

Haideţi să ne uităm la câteva daruri pe care Dumnezeu Tatăl vrea să ni le dea astăzi. Dumnezeu ne oferă tot ce are mai bun. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32).

MÂNTUIREA ŞI DARUL VIEŢII ETERNE.

Cel mai mare dar dintre toate este Isus Hristos Însuşi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Mai întâi vestea cea rea

Păcatul nu este un subiect plăcut. Nu ne place să vorbim despre el, sau nici chiar să ne gândim. Ne face defensivi sau să ne simţim vinovaţi sau cel puţin neliniştiţi. Încercăm să evităm aceste sentimente comparându-ne cu alţii. „Sunt la fel de bun ca şi oamenii pe care îi văd mergând la biserică” ne spunem. Sau, pentru o vreme, încercăm să facem „bine”. Sau suntem de acord cu cei ce încearcă să rescrie Legea lui Dumnezeu. „Aceste vechi standarde sunt depăşite”, spunem noi. „Nimeni nu mai crede în ele!”

Totuşi, indiferent cât de mult ne opunem, legea lui Dumnezeu rămâne stabilă. Toţi suntem păcătoşi. Păcatul nostru, aşa de uşor şi banal pentru noi, este de neacceptat la Dumnezeu. Păcatul creează un zid etern între noi şi Dumnezeu. Implorarea sau plânsul sau a face bine nu va schimba mintea lui Dumnezeu. „Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Şi acum vestea cea bună

Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult încât a decis să plătească preţul pentru păcatele noastre. El a oferit un înlocuitor pentru moartea noastră pentru ca fiecare în parte, să putem fi iertaţi de păcatele noastre, total şi pentru totdeauna. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:24), „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Romani 3:23,24).

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pentru a asigura iertarea noastră veşnică, şi El a fost înviat pentru a ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu, dărâmând zidul pe care l-am creat prin păcatul nostru.

CUM SĂ PRIMEŞTI VIAŢA VEŞNICĂ

Nu putem face nimic să câştigăm mântuirea. Nu putem plăti preţul pedepsei pe care îl datorăm pentru păcatul nostru. Preţul – viaţa fără pată a lui Isus – a fost plătit. Dar există ceva ce putem face pentru ca să primim mântuirea. Puneţi-vă următoarele întrebări:

Vrei să fii mântuit? Vrei să ştii că eşti eliberat de vina păcatului – liber să treci prin zidul separării şi în prezenţa lui Dumnezeu ca şi copil al Lui? Aceasta înseamnă multe schimbări. Va trebui să te încrezi în Dumnezeu, pe care nu-L cunoşti atât de bine încă. Este ca şi când ai semna un contract în alb pe care Dumnezeu îl completează mai târziu!

Doreşti să-I ceri lui Dumnezeu iertarea? Aceasta este o chestiune serioasă. Poţi recunoaşte că eşti un păcătos care are nevoie de mântuire? Isus a spus: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:32). Unul din ucenicii lui Isus a scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Eşti dispus să spui altora că ţi-ai predat viaţa lui Isus? „dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus Hristos ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9).

Dacă poţi răspunde cu DA la toate cele 3 întrebări, atunci eşti gata să primeşti cel mai mare dar care există. De ce nu-I ceri lui Dumnezeu chiar acum darul mântuirii? Rosteşte următoarea rugăciune din inima ta: Doamne Isuse, iartă-mă de păcatul meu. Mă încred în Cuvântul Tău, crezând că Tu îi ierţi pe cei care cer iertarea. Fii Domnul meu, aşa cum eşti Mântuitorul meu. Mă predau ţie. Sunt al tău. Mulţumesc pentru că m-ai mântuit. Am cerut şi cred că Tu m-ai mântuit. Amin.

Bine ai venit în familia lui Dumnezeu! Dacă I-ai cerut lui Dumnezeu să te ierte şi să fie Domnul tău, atunci El este! Mulţumeşte-I în fiecare zi pentru darul mântuirii şi vieţii veşnice. Începe să aştepţi schimbări minunate în timp ce zilnic te supui tatălui ceresc. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

DUHUL, PROMIS DE TATĂL

Dacă ai primit darul lui Dumnezeu pentru mântuire, ai un alt dar important care te aşteaptă! Cu mulţi ani înainte ca Isus să vină pe pământ, prorocul Ioel a scris despre o minunată promisiune: „După aceea, voi turna Duhul meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii” (Ioel 2:28). Mai târziu, Dumnezeu a arătat lui Ioan Botezătorul că Isus a fost pe cale să aducă această promisiune copiilor lui Dumnezeu. Ioan a spus: „… dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi oprindu-se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (Ioan 1:33).

Ce este botezul cu Duhul Sfânt?

Isus a vorbit despre botezul în Duhul Sfânt chiar înainte de a părăsi pământul pentru a merge la Tatăl Său în ceruri. „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Apoi a continuat prin a descrie ce se întâmplă: „Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori …” (Fapte 1:8). Credincioşii din vechime au găsit această putere care nu numai că le-a dat posibilitatea de a spune oamenilor despre Domnul lor, dar le-a dat noi abilităţi spirituale. Aceste abilităţi, care includ vindecarea şi miracolele, au reprodus abilităţile lui Isus. Isus a promis că acestea se vor întâmpla: „… oricine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu” (Ioan 14:12).

Această promisiune nu a fost doar pentru prima generaţie de creştini. A fost pentru toţi credincioşii, incluzându-te şi pe tine. „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).

Cum primim botezul în Duhul Sfânt?

Ca toate darurile lui Dumnezeu, botezul în Duhul Sfânt este la dispoziţia acelora care sunt gata şi doritori să-l primească. Verifică să vezi dacă eşti gata folosind următoarea listă.

  1. Eşti copilul lui Dumnezeu, unul care a primit mântuirea? Numai persoana mântuită poate primi botezul cu Duhul.

  2. Ai cerut acest botez? Isus a spus: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13).

  3. Eşti dispus să-ţi predai întreaga viaţă Domnului? Cere-I să ia controlul asupra duhului tău, minţii tale, emoţiilor şi trupului.
  4. Doreşti să primeşti botezul prin credinţă? Credinţa este o încredere în inima ta, cuplată cu acţiunea fizică. Dacă crezi că botezul cu Duhul este pentru tine, şi vrei să-L primeşti, adaugă credinţei tale acţiunea laudei şi mulţumirii către Dumnezeu. Bucură-te în Domnul! Spune-I cât de mult Îl iubeşti! Laudă-L cu voce tare!

Darul vorbirii în limbi

În timp ce Îl lauzi pe Domnul, începi să simţi cum noi cuvinte se formează în gura ta. Duhul Sfânt vrea să curgă afară din tine printr-o inundare a laudei într-o limbă pe care nu ai învăţat-o niciodată. În timp ce îţi deschizi gura în laudă, Domnul o va umple cu cuvinte care-L onorează pe Dumnezeu şi Îi dau glorie lui Isus Hristos. Nu numai că Domnul va onora acest gen de închinare, dar tu vei fi zidit spiritual. Exersează această nouă limbă în fiecare zi. Acest minunat dar spiritual va fi o mare încurajare pentru tine în timp ce simţi puterea lui Dumnezeu în viaţa ta.

DARUL DE VINDECARE

Dacă ai primit darul mântuirii, Dumnezeu locuieşte în tine! Trupul tău a devenit un „templu” pentru Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeu trăieşte în tine şi tu îi aparţii, El este preocupat pentru condiţia trupului fizic.

Când Isus a umblat pe pământ, a vindecat mulţi oameni. Biblia clarifică acest lucru şi anume că toţi cei ce veneau la El erau vindecaţi (Matei 8:16, 12:15). Mai târziu, Isus a dat ucenicilor Săi autoritate peste boală. În timp ce biserica primară a crescut, vindecări minunate aveau loc datorită credinţei credincioşilor. Din moment ce „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi pentru totdeauna” (Evrei 13:8), ne putem aştepta să ne vindece astăzi.

Vindecarea vine în moduri diferite. Unii oameni sunt vindecaţi instantaneu, dar majoritatea vindecărilor sunt un proces care poate veni supranatural (prin credinţă) sau natural (prin odihnă, exerciţiu fizic, nutriţie, sau asistenţă medicală). Apoi, vindecarea va veni pentru toţi credincioşii, pentru că Dumnezeu ne va da un nou trup, perfect în ceruri (Filipeni 3:21).

Dacă ai nevoie de vindecare fizică sau mintală, mergi la Dumnezeu în umilinţă, ca un copil mic. Cere-I să te vindece. Ascultă-ţi inima pentru instrucţiuni speciale. Câteodată noi blocăm vindecarea prin neiertare sau amărăciune. Dumnezeu insistă să iertăm. Câteodată perpetuăm obiceiuri care ne fac rău şi parte a vindecării este renunţarea la aceste obiceiuri. Câteodată Dumnezeu ne va încuraja să chemăm pastorul sau prezbiterii bisericii pentru a se ruga pentru noi (Iacov 5:13-16).

Ai credinţă în Dumnezeu. Aşteaptă vindecarea în timp ce te supui zilnic Lui. El te iubeşte şi vrea ce este mai bun pentru tine. Permite-I să aducă vindecarea aşa cum El vrea şi în timpul Lui aşa că în tăcere odihneşte-te în credincioşia Lui.

DARUL LIBERTĂŢII

Isus Hristos a murit şi a înviat ca să te elibereze de păcat, de tine şi de orice apăsare. El a venit „să proclame robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18). Mulţi dintre noi sunt apăsaţi. Suntem paralizaţi de frică, depresie, necredinţă, sau păcate de necontrolat. Aceasta nu este o slăbiciune pe care să o putem birui doar prin perseverenţă. Suntem sub atacul puterilor întunericului şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a îndepărta duşmanul! „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12).

Se dă lupta! Poate o simţi în viaţa ta de zi cu zi. Poate ceva forţe demonice au câştigat teren în viaţa ta, poate este ceva ce ai purtat cu tine încă dinainte de a-L cunoaşte pe Domnul. Dar curaj! Există un plan de bătălie pentru victorie.

Recunoaşte înaintea lui Dumnezeu că ai lăsat duşmanul să intre. Renunţă la practicile şi obiceiurile tale în Numele lui Isus. Îndepărtează toate lucrurile care Îl jignesc pe Dumnezeu din casa ta (aceasta include pornografia, obiectele oculte sau orice altceva ce nu aduce onoare lui Dumnezeu). Cere-I iertare lui Dumnezeu. Îmbracă-te cu toată armura Lui. Dumnezeu ţi-a oferit armura sfântă pentru protecţie spirituală. Armura lui Dumnezeu este descrisă în Efeseni 6.

Singura noastră armă de atac împotriva opresiei satanice este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Citeşte cum Isus a folosit Cuvântul împotriva lui Satan în Matei 4. Ascute-ţi „sabia” prin memorarea versetelor de genul celui din 1 Ioan 4:4: „Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume.”

Biblia spune: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” ((Iacov 4:7). Stai ferm în Dumnezeu şi adresează-te opresorului: „Satan, în Numele lui Isus, pleacă! Nu ai nici o putere peste mine. Aparţin Domnului, care a murit pentru mine. În Numele lui eu sunt liber!”

Celebrează victoria. Laudă-L pe Domnul pentru că a câştigat bătălia pentru tine. Stai ferm în libertatea ta, cerându-I Duhului sfânt să te umple în acel domeniu din viaţa ta unde duşmanul a pătruns. „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).

O VIAŢĂ FRUCTUOASĂ

Caracterul creştin nu apare instantaneu în momentul în care eşti mântuit. De fapt, întâlnirea cu Hristos mai degrabă te face dureros de conştient de cât de departe de El este inima ta. Curând vei descoperi că nu faci lucrurile bune pe care vrei să le faci, şi s-ar putea să descoperi şi unele obiceiuri rele de care nu poţi scăpa.

Isus a ştiut că ne vom confrunta cu această problemă şi ne-a oferit soluţia. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze (Luca 9:23).

La ce renunţăm? La noi înşine, dorinţele şi ambiţiile personale, la aşa numitele drepturi. Ce primim în schimb? Crucea – un instrument al morţii. Pe ea executăm vechea noastră natură păcătoasă. Cât de des? Isus a spus: zilnic. Zilnic trebuie să ne “declarăm morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:11).

Ai fost botezat în apă după ce ai primit mântuirea? Botezul în apă este un simbol al morţii faţă de sine, care declară altor oameni şi nouă înşine că am decis că crucificăm şi să îngropăm vechea noastră natură şi că am înviat într-o nouă viaţă în Isus.

Isus a spus: „Adevărat, adevărat va spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Cu alte cuvinte, prin moarte produce roadă. Apostolul Pavel a listat cele nouă roade ale Duhului: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este Lege” (Galateni 5:22-23). Te poţi aştepta ca aceste roade să devină o constantă caracteristică a noii tale vieţi în Hristos.

DARUL DĂRNICIEI

Tânărul nenorocit din povestea noastră de început a crescut să fie la fel de generos şi bun ca şi tatăl său. Şi tu vei creşte să fii ca şi Tatăl tău ceresc. Dumnezeu este întotdeauna generos şi vrea să fii şi tu la fel. S-ar putea să gândim că nu avem nimic de dăruit, dar Dumnezeu Însuşi ne va da daruri pentru a dărui.

Dă ceea ce ştii. Un evanghelist african a vorbit despre ziua în care L-a întâlnit pe Domnul. Când a fost tânăr, a întâlnit un străin, care fugea în josul unui drum prăfuit. „Trebuie să auzi ceea ce tocmai mi s-a întâmplat!” a spus străinul. „Acum câteva minute mi-am dat viaţa lui Isus!” În timp ce tânărul asculta povestea străinului, a realizat propria lui nevoie de mântuire şi şi-a predat viaţa lui Isus. Acum, mulţi ani mai târziu, el slujeşte ca evanghelist, conducând sute de oameni la Hristos. Ce a avut el de dat? Nu a fost niciodată la un seminar. Nu avea toate răspunsurile. Poate nu a citit niciodată Biblia. Dar el a ştiu că Isus a venit în viaţa lui şi aşa că a dat ceea ce a ştiut.

Dă ceea ce ai. Ştii povestea din Biblie despre un băiat care şi-a dat prânzul lui Isus? Isus a luat cele 5 pâini şi cei 2 peşti mici, le-a multiplicat şi a hrănit o mulţime de vreo 5.000 de oameni. Ce ai tu de poţi da lui Isus? Isus a spus că atunci când dăruim oamenilor cu dragoste, Îl dăruim pe El. Poţi începe să împlineşti nevoile oamenilor din jur în mod practic. Ceea ce faci s-ar putea să fie neînsemnat pentru tine, dar va deveni mai mult decât destul în mâinile Domnului.

Dă ceea ce Domnul îţi dă. Ce talente şi abilităţi ţi-a dat Domnul? Apostolul Pavel a scris: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să, dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie” (Romani 12:6-8).

Dă Trupului lui Hristos, biserica. Pavel prezintă o listă cu darurile spirituale în 1 Corinteni. Aceste manifestări speciale ale Duhului sunt acelea care dau direcţie spirituală şi încurajează credincioşii care se strâng împreună. Acestea sunt date de Duhul pentru folosul comun (1 Corinteni 12:7). Pavel le înşiră: cuvânt de înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, vindecare, miracole, profeţie, deosebirea duhurilor, felurite limbi, interpretarea limbilor. Aceia care au fost botezaţi în Duhul Sfânt vor fi capabili să manifeste unul sau mai multe daruri.

Dă fraţilor tăi creştini. Darurile lui Dumnezeu sunt desemnate să funcţioneze cel mai bine în acord cu alţi creştini. Deci este important să fii parte a unui grup dedicat de creştini care lucrează împreună pentru a se maturiza în dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de grup este caracterizat de dragoste pentru alţii, pentru Isus şi pentru Biblie, pentru dorinţa de a da ce-i mai bun Domnului.

MOŞTENIREA TA SPIRITUALĂ

Tatăl dă întotdeauna: L-a dat pe Isus, ne dă credinţa, mântuirea şi viaţa veşnică. El ne dă Duhul Sfânt ca să ne împuternicească cu abilităţi spirituale, eliberarea de boală şi opresie demonică, ne dă viaţă nouă. El ne dă daruri naturale şi supranaturale pentru a putea dărui. Şi acesta este doar începutul!

El a promis că totul este al nostru. Nu aştepta până mâine! Schimbă aceste haine zdrenţoase şi începe să te bucuri de moştenirea ta spirituală astăzi!

 

Ce s-a intamplat la Golgota?

Cu aproape douăzeci de secole în urmă, Fiul lui Dumnezeu a pășit pe locul în care păcatul și-a declanșat radiațiile ucigătoare și astfel Și-a dat viața. Vinovăția acumulată de-a lungul veacurilor și-a declanșat contaminarea de moarte asupra Golgotei.

El, Cel care a făcut atomul, a îngăduit să fie crucificat în punctul de grad “zero”; a permis oamenilor insensibili să folosească cel mai crud procedeu – crucificarea. Făcând aceasta, El a distrus lanțul reacției. El a distrus puterea păcatului. Oamenii spuneau: “Pe alții i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui”. Ar putea să ne ajute să înțelegem ce s-a întâmplat la Golgota tragicul accident nuclear din 21 mai 1946?

Pe data de 21 mai 1946, în Los Alamos, New Mexico, un tânăr și îndrăzneț om de știință a făcut un experiment pentru pregătirea testului atomic. Realizase de multe ori un astfel de experiment înainte. Pentru ca să calculeze cantitatea de uraniu 235 necesară pentru reacția în lanț (oamenii de știință o numesc masa critică), el trebuia să apropie două emisfere de uraniu. Apoi, când masa devenea critică trebuia să le împingă cu șurubelnița stopând imediat reacția în lanț.

Însă în acea zi, când masa a devenit critică, șurubelnița i-a alunecat. Emisferele de uraniu s-au apropiat prea mult. Deodată camera s-a umplut cu o ceață albăstruie, orbitoare. Atunci tânărul Louis Slotin a despărțit cele două emisfere cu propriile sale mâini, neprotejate! În acea situație, uitându-se pe sine, el a salvat viețile altor șapte persoane aflate în cameră.

El a spus unuia dintre colegii lui la scurt timp după aceea, în timp ce așteptau o mașină care să-i ducă la spital: “Voi veți supraviețui, dar eu nu am această șansă”. Acesta a fost adevărul. Nouă zile mai târziu el a murit într-o agonie teribilă.

Ce părere ai? Accidentul nuclear suferit de Louis Slotin îți sugerează ideea că după moartea sa oricine va îndepărta emisferele cu propriile sale mâini nu va mai păți nimic? Sau mai degrabă el te avertizează cu privire la pericolul de moarte al radiației nucleare?

Ce părere ai despre Golgota? Moartea Mântuitorului pe crucea Golgotei să însemne oare că păcatul și-a pierdut puterea ucigătoare? Sau mai degrabă ne avertizează cu privire la pericolul de moarte al păcatului?

Satana a urât crucea. Crucea a fost aceea care i-a sigilat soarta. El nu l-a putut opri pe Isus de a-și îndeplini planul Său, așa că atât cât poate, este hotărât să încurce mințile oamenilor ca să înțeleagă însemnătatea Golgotei. El este hotărât să prezinte crucea în culori false și să o arate în așa fel încât să susțină ceea ce a dorit de la început în răzvrătirea sa: atacul împotriva guvernării și Legii lui Dumnezeu.

Cât de bine a reușit, este evident prin faptul că astăzi milioane de oameni au concepție greșită despre Golgota. Mulți cred că Isus a murit pentru a ne scăpa de lege, pironind-o pe cruce, iar acum noi n-avem de ce ne teme deoarece nu mai suntem sub lege ci sub har.

Dar gândește-te o clipă. Dacă este adevărat că creștinii nu au obligația de a păzi legea lui Dumnezeu, ne aflăm într-o situație cel puțin ciudată. Să însemne aceasta oare că un necreștin trebuie să păzească legea lui Dumnezeu, iar un creștin nu? Să însemne oare aceasta că deși este rău ca un om să mintă, să fure sau să ucidă – totuși, după ce Isus îl iartă, este liber să mintă, să fure sau să ucidă?

Credem noi oare că dacă o părticică din Universul lui Dumnezeu ar fi “scutită” de păzirea legii Sale morale, ar mai exista ordine și armonie în el? Sau mai degrabă ar fi o situație nedorită, asemenea celor de pe pământ?
S-ar putea ca mai degrabă să nu fi înțeles noi corect Golgota? Sau legea? Sau harul? Sau natura distrugătoare a păcatului?

Azi, deschizând Bibliile, vom întâlni CALEA CĂ‚TRE ADEVĂ‚RATA LIBERTATE.

Mulți oameni sunt dezorientați în ceea ce privește legătura dintre cele zece porunci ale lui Dumnezeu și harul oferit omului la crucea de pe Golgota. Unii consideră că din moment ce noi avem har putem uita cu desăvârșire de lege.

1. A venit Isus să strice Legea?
Matei 5:17 (NT 927).
“Să nu credeți că am venit să stric _____________ sau  _________________________; am venit nu să stric,
ci să __________________”.

2. Ce a spus Isus despre cei care pretind că nu mai trebuie să ținem cont de Lege?
Matei 5:19 (NT 927).
“Așa că oricine va strica una din cele mai mici ________________ , și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția ____________________”.

3. Au dat cumva apostolii la o parte Legea lui Dumnezeu?
Romani 3:31 (NT 1097).
“Deci prin ____________ desfințăm noi __________? Nicidecum. Dimpotrivă, noi ________________ Legea”.

4. De ce avem nevoie de Legea lui Dumnezeu?
Romani 3:20 și 7:7 (NT 1096 și 1100).
R: _________________________________________
______________________________________________

Pavel spune că n-ar fi știut ce este și ce nu este păcat, dacă nu i-ar fi arătat Legea. Pentru el Legea este o oglindă care descoperă părțile ce trebuie curățate. Cu siguranță că Dumnezeu n-a intenționat niciodată ca un individ să hotărască singur ce este păcat și ce nu. El ne-a dat un standard de neschimbat.

5. Câți oameni se vor descoperi pe ei înșiși ca păcătoși cu ajutorul Legii lui Dumnezeu?
Romani 3:10,23 (NT 1096).
“După cum este scris: nu este ______________ un om neprihănit, nici unul măcar”.
“Căci ___________________ au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”.

6. Care este singura soluție la această situație disperată?
Romani 6:23 (NT 1100).
R: _________________________________________
______________________________________________

Plata păcatului este moartea. Isus a luat într-adevăr locul meu acolo pe cruce. El a murit pentru mine. Pe cruce Isus a strigat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” A fost Isus teatral în acea situație? Nu! Dumnezeu îl părăsise. Păcatul este un lucru atât de nimicitor încât a separat pe Fiul de Tatăl Său atunci când Isus s-a identificat cu păcatul. Isus, atârnând pe cruce, se temea că păcatul este atât de ofensator față de Tatăl Său încât despărțirea va fi veșnică. Aceasta este ceea ce a făcut El pentru mine și pentru tine.

Au existat și alte variante? De ce n-a dat Dumnezeu Legea la o parte scăpând astfel pe păcătos de moarte? Nu, nu a existat altă cale. Legea era o expresie scrisă a caracterului lui Dumnezeu, iar caracterul Său nu poate fi schimbat. Legea este temelia guvernării Sale. Dacă aceasta ar fi dată la o partea, universul s-ar distruge.

Dacă Legea s-ar fi putut schimba sau anula, atunci Isus n-ar fi trebuit să moară – iar Golgota ar fi o dramă fără sens! Însă Golgota stă înaintea întregului univers ca o dovadă de netăgăduit a atitudinii lui Dumnezeu față de Legea Sa. Este de neconceput să crezi că deși Dumnezeu nu a desfințat Legea Sa nici chiar pentru a salva viața propriului Său Fiu, mai târziu a anulat-o spunându-ne să facem ce dorim.

7. Ce a spus apostolul Pavel despre trăirea sub har?
Romani 6:14 (1100).
“Căci __________________ nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege, ci sub har”.

8. Ce a spus în continuare apostolul Pavel?
Romani 6:15 (NT 1100).
“Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har? __________________”.

Pavel nu a făcut din har o îngăduință pentru păcat. El vorbea despre puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, care poate distruge stăpânirea păcatului în viețile noastre. El vorbea unor oameni care încercau să țină Legea în propria lor putere. Lor le spunea că harul lui Hristos – puterea lui Hristos – poate veni în viețile noastre să facă ceea ce noi înșine nu putem face.

9. Cum a descris Isus relația strânsă dintre El și cel credincios?
Ioan 15:5 (NT 1047).
“Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă: căci, _____
__________ nu puteți face nimic”.

10. Cum a descris apostolul Pavel relația dintre el și Hristos?
Galateni 2:20 (NT 1140).
“Am fost _________________ împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu ci Hristos ___________ în
mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine”.

Aceasta sună prea frumos pentru a fi adevărat. Și totuși, este adevărat. Legea lui Dumnezeu este importantă pentru un creștin – nu pentru că el ar putea să ajungă în felul acesta în ceruri ci pentru ca el să poată vedea într-adevăr ce este păcatul, apoi să se întoarcă la Hristos pentru a cere iertare și ajutor în vederea trăirii unei vieți de creștin. Și acest ajutor vine prin trăirea lui Hristos în noi.

GÂNDEȘTE-TE…

Dumnezeu rămâne Același în orice împrejurare. El este Același din veșnicie. Și a rămas Același chiar și atunci când a devenit asemenea nouă, umblând pe meleagurile Galileii.
Isus a spus: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu” (Ioan 15:10). Va face El altceva, va deveni un neîmplinitor al Legii atunci când vine să locuiască în inima mea sau a ta?

CARE ESTE IMPRESIA TA?

Bifează răspunsul pe care îl crezi corect după fiecare din următoarele întrebări:
– Ce a răspuns apostolul Pavel gândului că harul scuză păcatele?
( ) – harul le scuză
( ) – Dumnezeu interzice păcatul sub har

– De ce a spus Isus că Tatăl L-a părăsit?
( ) – era doar o scenetă
( ) – povara păcatului pe care a suportat-o era prea grea

– De ce nu și-a desfințat Dumnezeu Legea ca să salveze viața lui Isus?
( ) – Legea este expresia caracterului Său
( ) – nu știu

– În ce fel ți-a oferit acest studiu o înțelegere mai bună a ceea ce s-a întâmplat la Golgota?
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________

– Ești hotărât să fii credincios lui Isus și Legii pe care El a onorat-o în toată viața Lui?
( ) – da


MOMENT DE MEDITAŢIE

Stânca mântuirii, Tu, către Tine vin acu,
Lasă sângele-Ţi vărsat, să mă spele de păcat,
Rătăcit am fost și rău, ia-mă Tu la sânul Tău.
Căci ce zice Legea Ta, ca să fac eu n-aș putea,
Chiar s-alerg, să lupt cât pot, și să plâng amar de tot,
Dacă harul Tău n-ar fi, eu nici nu m-aș mântui.

GOLGOTA

[(Locul) Craniu(lui)]

Loc în afara Ierusalimului (totuși, nu departe de oraș), unde Isus Cristos a fost țintuit pe stâlp (Mt 27:33; Ioa 19:17-22; Ev 13:12). În apropiere se aflau un drum și o grădină cu un mormânt (Mt 27:39; Ioa 19:41). „Golgota”, sau „Locul Craniului”, este numită și „Calvar” (Lu 23:33, KJ), termen ce provine din latinescul calvaria (craniu). Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar arată că unii au putut privi de la distanță țintuirea lui Isus (Mr 15:40; Lu 23:49).

Potrivit tradiției, Golgota și mormântul lui Isus s-au aflat pe locul unde astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. În secolul al IV-lea e.n., împăratul Constantin l-a însărcinat pe episcopul Macarie să identifice locul unde a fost țintuit Isus și mormântul unde a fost pus. Episcopul a stabilit că locul căutat era cel pe care împăratul Adrian ridicase un templu pentru zeița Afrodita (Venus). Prin urmare, Constantin a ordonat demolarea templului și construirea unei bazilici, care, mai târziu, a fost extinsă și modificată, devenind astfel Biserica Sfântului Mormânt. Săpăturile arheologice efectuate începând din 1960 arată că zona a fost un cimitir, despre care se crede că datează din secolul I e.n. Deși se află în interiorului zidurilor actualului Ierusalim, se crede că pe vremea lui Isus locul se afla în afara zidurilor orașului.

Un alt loc despre care s-a sugerat că ar corespunde locului unde a fost țintuit Isus este o stâncă aflată la 230 m nord-est de Poarta Damascului. Stânca este cunoscută în prezent cu numele „Calvarul lui Gordon”. În 1842 s-a sugerat că aici ar fi fost, în realitate, Golgota și mormântul lui Isus. În 1883, generalul britanic C. G. Gordon, un erou militar, a susținut public această identificare. Identificarea însă nu se baza decât pe supoziții. Gabriel Barkay, pe baza dovezilor arheologice existente, arată că Mormântul din grădină, aflat în apropiere, care le este prezentat deseori turiștilor drept mormântul lui Isus, a fost săpat și folosit în secolul al VIII-lea sau al VII-lea î.e.n. Acest lucru nu corespunde descrierii din Ioan 19:41, unde se vorbește despre „un mormânt de amintire nou, în care nu mai fusese pus nimeni” (Biblical Archaeology Review, martie/aprilie 1986, p. 50).

Un rol determinant în identificarea Golgotei l-a avut de multe ori sentimentul de apartenență religioasă. Nu există dovezi arheologice care să confirme că actualul Calvar al lui Gordon corespunde Golgotei. Cât despre identificarea cu locul unde se află Biserica Sfântului Mormânt, aceasta, e adevărat, ia în calcul unele descoperiri arheologice, dar se bazează în mare măsură pe o tradiție din secolul al IV-lea. În Biblical Archaeology Review (mai/iunie 1986, p. 38) se spune: „Nu putem fi siguri că Isus a fost îngropat în locul unde se află azi Biserica Sfântului Mormânt, dar, în mod categoric, nu există niciun alt loc care să prezinte mai multă credibilitate”. Prin urmare, identificarea Golgotei se bazează pe simple presupuneri.

Folosirea noului testament în citirea vechiului testament


1. Ţine minte că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).

2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.

3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele „pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.

4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).

5. Să cunoşti scopurile legii:

a. să descopere păcatul -„deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)

b. să ne conducă la Isus – „Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)

c. să „cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)

d. „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)

6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).

7. Caută să descoperi „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, „dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.

8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -„În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).

9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti „sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub „legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.

10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – „tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):

a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)

b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)

c. caută să găseşti „icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), „asemănări” (Evrei 9.9) „chipuri” (Evrei 9:23-24) şi „umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.

Elementele de bază ale studiului biblic inductiv


Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.

Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.

Responsabilitatea studiului biblic

Obiectiv: de la nişte „ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!

Faceţi cunoştinţă cu creştinul senzual!

Conform unei definiţii a dicţionarului, senzual înseamnă „extrem de susceptibil influenţării simţurilor”. Astfel creştinul senzual este „cel ce găseşte desfătare doar în obţinerea senzaţiei de plăcere”, etc. Creştinul senzual este cel ce trăieşte după simţurile sale, care depinde de satisfacerea lor şi care nu se călăuzeşte după înţelegerea sa a Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi convins să participe la servicii, să se închine, să studieze, să-şi formeze discipline spirituale, şi să slujească decât dacă „simte aşa”. Dacă nu are chef sau nu simte că ar vrea, nu face acele lucruri! Viaţa lui creştină este eficientă atâta vreme cât sentimentele sale sunt intense. Când cunoaşte o euforie spirituală, el este un uragan de activităţi pentru Dumnezeu. Când este deprimat, este un leneş spiritual. În permanenţă acesta caută experienţe noi şi proaspete ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru a determina care este Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele sale interioare devin testul final al adevărului.

Creştinul senzual nu are nevoie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru că deja el este obişnuit să determine voia lui Dumnezeu după simţămintele sale. El nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, ci doreşte să-l experimenteze. Pentru el, credinţa ca a unui copil, ce trebuie arătată, reprezintă echivalentul ignoranţei. Crede că atunci când suntem îndemnaţi să avem o astfel de credinţă, înseamnă să avem o credinţă fără conţinut şi fără pricepere. El nu ştie că Biblia spune, „Fratilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (1 Cor.14:20), sau, „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunostinţă…” (1 Tes.4:13).

Creştinul senzual îşi continuă fericit viaţa spirituală până ce dau peste el necazurile şi încercările. Atunci nu mai este fericit şi cedează. De regulă, adoptă un fel de teologie sentimentală în care experienţa câştigă întâietate înaintea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Legea supremă a creştinului senzual constă în evitarea cu orice preţ a simţămintelor neplăcute. Stabilitatea acestuia în relaţia cu Dumnezeu se poate obţine doar prin angajarea serioasă a minţii în studiul Cuvântului scris.

În timp ce creştinii se maturizează în înţelegerea doctrinei biblice ei devin mai stabili în gândirea şi experienţa lor care este modelată de neschimbătoarele principii biblice.

R.C. Sproul, „Knowing The Scriptures”

Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14

Victorie – asaltaţi de duşman: „Este scris!”

Sfinţenie – Ps.119:9-11 „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! „

Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.

Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.

În cuvintele lui E.M.Bounds:

„…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”

Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:

Psalmul 119:18 „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:

Efes.1:17, 18 „Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”

„Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”

Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!

Câteva metode recunoscute de studiu biblic

Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.

Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. „Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.

Ce este metoda „trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.

Metoda „trambulinei”, a „rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, „despre ce a fost studiul?”, „a avut vreo temă?” „Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!

Mulţi folosesc metoda („C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.

Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, „predicarea cosmică”; „rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).

Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!

Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte „citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.

În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi

Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.

Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:

Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)

Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.

Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce „împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).

Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.

Observaţia

Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind

în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).

Caracteristicile de bază ale observării

Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!

Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină

Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: „Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: „Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: „Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)

Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: „întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)

Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.

Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz

Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.

– „Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.

– „Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.

Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic „foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: „Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.

Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. „Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.

Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi „alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.

În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.

La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.

„Asta e bine”, a început el, „un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:

„Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”

A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:

„Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, „de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”

Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:

„Nu vezi, încă?”

„Nu”, am răspuns. „Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.

„Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, „dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.

Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.

Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.

„Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, „desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.

„Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.

„E bine, e bine!” a repetat el, „însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. „Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.

Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.

La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:

„Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!

În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!

Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.

„Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, „până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”1

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament


1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger


Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

Tradus de Iulian Porumb

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul


Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

Tradus de Lacrisa Novac

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”


*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?

2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

„Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare„Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă„. John Owen

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

„Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

EGOISMUL ESTE RADACINA RAULUI

DE LA EGOISM S-A AJUNS LA TOATE FORMELE DE RAUTATE. SE POATE SPUNE, ASADAR, CA ESENTA RAUTATII, CA SI SAMANTA RAUTATII, ESTE EGOISMUL.

 

 

Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre  modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea.Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acoperea vinovăția.

 

Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția  ogorului lui. Abel va fi zis că  numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.

 

Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!

 

Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.

 

Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!

 

Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate  în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.

 

Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de sine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.

 

Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.

 

Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).

 

În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?

 

CHIPUL LUI DUMNEZEU IN NOI

SCOPUL CU CARE AM FOST CREATI ESTE SA FIM PERSOANE CARE INTRA IN RELATII INTIME CU PERSOANELE DIN SFANTA TREIME.

 

 

Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.

 

Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea” sau faptul că „omul este o fiinţă raţională” este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional”.

 

Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea”, sau faptul că omul este „o fiinţă personală”, sau o persoană.

 

O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia” deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine”, adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.

 

Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.

 

Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu” în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).

 

Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.

 

Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!

 

Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.

 

 

 

 

BUNATATE SI IUBIRE

CAND VORBIM DESPRE BUNATATE, SA VORBIM SI DESPRE IUBIRE SI CAND VORBIM DESPRE IUBIRE, SA VORBIM SI DESPRE BUNATATE.

 

Se petrece o mare revoluţie în ştiinţele umane de când neurologii au descoperit că creierul uman este structurat pentru bunătate. Adică, atunci când mintea noastră nutreşte gânduri de bunătate, creierul comandă producerea unor substanţe care dau o stare de mulţumire, de împlinire, de fericire. Dimpotrivă, când în minte este duşmănie şi gânduri îndreptate spre a face rău, creierul produce substanţe de stres, de răspuns la frică şi la primejdie şi acestea, pe lungă durată, ne îmbolnăvesc diferite organe vitale.

 

În ultima vreme am citit mai multe cărţi scrise de medici, unii creştini alţii budişti, care vorbesc de iubire, ca fiind cea pentru care a fost structurat creierul uman şi că iubirea este cea care face ca tot organismul să funcţioneze bine. Argumentele lor se bazează atât pe ceea ce constată din neurologie, cât şi din experienţa lor îndelungată cu bolnavii, care se vindecă atunci când sunt învăţaţi să iubească.

 

Este clar că omul este făcut atât pentru bunătate cât şi pentru iubire. Este foarte instructiv să vedem cum le combină Domnul Isus:

 

„Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui Prea Înalt: căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.

 

„Fiţi dar milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

 

Adică, să iubiţi pe toţi oamenii (inclusiv pe cei ce v-au făcut rău!), fiindcă şi Tatăl vostru Cel ceresc este bun şi cu cei răi. Aşadar, fiţi milostivi aşa cum este El.

 

Arta poetică ebraică ne învaţă să repetăm acelaşi lucru de mai multe ori, dar cu cuvinte diferite,  care transmit aceeaşi idee. Aici, a iubi, a fi bun şi a fi milostiv transmit aceeaşi idee, deşi termenii nu sunt chiar identici.

 

Apostolul Pavel face aceeaşi combinaţie; scriind: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4).

 

Un text care ne ajută să facem un pas mai departe în înţelegerea acestor termeni este „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, unde Pavel scrie că „dragostea este plină de bunătate” (1 Cor.13:4).  Aşa sună textul în traducerea Cornilescu. Conform acestei traduceri, am deduce că în conţinutul ei interior iubirea este bunătate. Dar uitându-ne la textul în limba greacă, vedem că Pavel scrie că „dragostea te face bun”! Când iubeşti, nici măcar nu te poţi gândi să faci rău celui pe care-l iubeşti. De aceea, Pavel scrie că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Când iubeşti, totul în tine vrea binele celui iubit. Iubirea te condiţionează pentru bunătate.

 

Pe baza acestor texte, putem să spunem că iubirea este atitudinea interioară, iar bunătatea este exprimarea în afară a iubirii interioare.

 

Putem de asemenea să spunem că Vechiul Testament proclamă bunătatea lui Dumnezeu, iar Noul Testament proclamă iubirea lui Dumnezeu manifestată prin bunătatea Lui: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor.5:19). Acolo, la cruce şi în felul acesta s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu.

 

Iată de ce, neurologii şi medicii au dificultate când este vorba să definească noua lor descoperire: Creierul omului este structurat pentru bunătate sau pentru iubire! Care dintre ei au dreptate? Desigur, răspunsul este că şi unii şi ceilalţi au dreptate: cele două trebuie ţinute împreună!

 

Şi noi trebuie să învăţăm bine această lecţie: Când vorbim despre bunătate, să vorbim şi despre iubire şi când vorbim despre iubire, să vorbim şi despre bunătate.

 

Informaţie importantă. Biblia Cornilescu a fost tipărită prima dată la Bucureşti în 1921. Înainte de aceasta, credincioşii evanghelici foloseau Biblia Niţulescu, tipărită la Iaşi în 1874. În primele două decenii după apariţie, credincioşii evannghelici aveau rezerve faţă de traducerea Cornilescu.  Acum 35 de ani, am întrebat un credincios român din America de ce evanghelicii au respins la început pe Cornilescu. Mi-a răspuns imediat: „Să vă spun de ce. Biblia de la  Iaşi folosea numai cuvântul „iubire”. Cornilescu a introdus cuvântul „dragoste”, şi credincioşii evanghelici considerau că acest cuvânt este „lumesc” şi n-are ce căuta în Biblie.

 

M-am gândit mult la această problemă şi, trepat, am ajuns să simt că „iubire” este într-adevăr un termen mai nobil. ”Dumnezeu este iubire” sună mai poetic şi mai frumos. Asta nu mă va împiedica să folosesc uneori cuvântul „dragoste”. Dar voi prefera să spun că iubirea este forţa de atracţie, de coeziune, de unire în univers şi în umanitate. Când eram copil, am învăţat cântarea:

 

”Iubire, care m-ai creat

 

În asemănarea Ta,

 

Eu în Tine mă reazem

 

În veac al Tău să rămân.”

 

În 1 Cor. 13:8, Pavel scrie, în traducerea Cornilescu: „Dragostea nu va pieri niciodată”. Traducerea engleză ne spune „Love fails not”, adică „Iubirea nu eșuează (nu falimentează) niciodată”. Transformată într-o afirmaţie pozitivă, propoziţia devine: „Iubirea învinge întotdeauna”, sau, „Iubirea va triumfa întotdeauna”, aşa cum „Bunătatea va triumfa întotdeauna”.  Amin!  Aşa să fie!

 

 

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Vă scriu cu tot respectul cuvenit înaltei funcţii pe care o deţineţi şi cu toată consideraţia pentru studiile strălucite pe care le-aţi făcut în tinereţe şi pentru experienţa ecumenică deschizătoare de largi orizonturi pe care o aveţi. Desigur, aş putea continua cu înşirarea calităţilor şi a realizărilor Preafericirii voastre. Voi mai aminti unele dintre ele pe parcursul acestei scrisori.

 

Tocmai am terminat de recitit cartea scrisă de mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, publicată în 2004. O laudă mai înaltă a spiritualităţii şi a trăsăturilor de caracter ale poporului român nu putea fi imaginată. Ca român şi ca fost profesor de limba şi literatura română nu pot să nu fiu decât încântat de această carte. Mi-ar face mare plăcere să pot spune că Dumitru Stăniloae are dreptate. Şi că are dreptate mai ales în concluziile sale.

 

Îmi permit să citez din carte:

 

„Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti” (p. 15).

 

Autorul adaugă imediat că „spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” (p. 16).

 

Ni se face apoi o comparaţie între poporul român şi alte popoare:

 

„America a realizat progrese uriaşe, dar mai mult pe linia tehnicii. Franţa, la fel, dar mai mult pe linia lucidităţii intelectuale şi a eleganţei clare a formelor. Germania tot aşa, dar pe linia unui spirit de organizare metodică şi de aprofundare filosofică a lealităţii. India de asemenea, dar mai mult în intuirea unităţii profunde a realităţii. Poporul englez ţine echilibrul între ideologii, dar nu le sintetizează. Poporul român a realizat şi este chemat să realizeze, într-un echilibru dinamic, o sinteză largă, intimă şi integral umană între toate trăsăturile şi aspiraţiile fiinţei umane, dezvoltându-le pe toate prin folosirea dezvoltării unora sau altora de către alte popoare şi modelându-le pe toate prin intercondiţionarea lor şi prin topirea lor în sinteza românească” (p. 129).

 

Având în vedere această superioritate românească, este normal să ne întrebăm cu ce scop ne-a adus destinul până la această culme. Iată răspunsul Părintelui Stăniloae:

 

„Ni se pare că aceasta este destinaţia poporului român, să păzească şi să dezvolte un umanism de o sinteză şi de o sensibilitate superioară, în drumul de progres pe care are să-l parcurgă împreună cu toate popoarele. Acesta poate fi aportul lui de neînlocuit şi de mare preţ în dezvoltarea umanităţii… Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism, care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului” (p. 130).

 

În capitolul de sinteză finală, Dumitru Stăniloae  scrie că această spiritualitate  îşi are „ca fundament al ei credinţa creştină trăită într-un mod propriu şi unitar din moşi-strămoşi…” şi că poporul român, prin faptul că îşi numeşte credinţa „legea strămoşească”, afirmă trăirea în credinţa creştină „de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos” (p. 201).

 

Cartea se încheie cu repetarea chemării pe care o are poporul român în vremea noastră:

 

„Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul” (p. 204).

 

Preafericite Patriarh Daniel,

 

În cercurile neoprotestante din România, circulă în ultimii zece ani mai multe profeţii potrivit cărora în ţara noastră se va produce o mare trezire spirituală, care de la noi se va răspândi în Europa de apus şi va produce o reîntoarcere la Dumnezeu a popoarelor atât de secularizate şi înstrăinate de Dumnezeu din ţările apusene. Cunoscând bine forţa de care dispun aceste culte, care numără doar în jur de cinci sute de mii de oameni, m-am întrebat dacă există în ele potenţialul unei acţiuni atât de gigantice care să producă o renaştere spirituală a Apusului.

 

Apoi mi-a venit gândul: Dar dacă Dumnezeu vrea ca Biserica Ortodoxă Română să fie instrumentul convertirii popoarelor pierdute ale Europei apusene?!

 

Atunci am avut ideea de a reciti cartea lui Dumitru Stăniloae şi acolo am văzut că mentorul dumneavoastră prevede exact o asemenea menire pentru Biserica Ortodoxă Română.

 

Ca unul care cunosc foarte bine ţările din apus, îmi dau imediat seama de greutăţile enorme de care s-ar izbi Ortodoxia Românească dacă ar porni la o asemenea misiune. Dar, fiindcă aş dori să văd o viaţă spirituală nouă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, şi fiindcă doresc în mod sincer să ajut Biserica Ortodoxă dacă s-ar angaja în această misiune de evanghelizare, mi-au venit imediat în minte piedicile enorme care ar sta în calea unei asemenea acţiuni misionare. Iată câteva dintre ele.

 

Prima piedică este afirmaţia potrivit căreia ortodoxia românească vine direct de la apostolii lui Isus Hristos. Afirmaţia aceasta este negată de greco-catolici. În anul 1934 a apărut la Bucureşti volumul Legea strămoşească  văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultatea de teologie ortodoxă, scrisă de N.V. Pantea. În cartea aceasta se demonstrează că credinţa românilor a fost iniţial de rit latin şi că ortodoxia a fost impusă poporului român  de către bulgari, după ce au fost cuprinşi în imperiul acestora, după anul 870. Istoricii români citaţi sunt unanimi în a arăta că includerea noastră in cultura slavonă a fost un dezastru şi nu ne-a adus nici un beneficiu, ci numai înapoiere şi menţinere în întuneric… Printre aceşti istorici se numără Xenopol, D. Onciul, Nicolae Iorga, I. Bogdan, D. Drăghicescu, Sextil Puşcariu, Eugen Lovinescu etc. Atâţia istorici de prestigiu nu puteau să se înşele.

 

În rezumat: Biserica Greco-catolică Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din lumea romană şi este de origine apuseană; Biserica Ortodoxă Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din Bulgaria şi este de natură slavonă. Care are dreptate?

 

În anul 2004, profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti a editat volumul întitulat Firea românilor. Cartea conţine mărturii ale unor străini care au vizitat Principatele Române din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. Ei descriu obiceiurile românilor şi moravurile lor, într-o perioadă în care românii erau dominaţi de turci şi de greci. Caracterizările nu sunt deloc măgulitoare. Ele nu seamănă în nici ul fel cu descrierile pe care le dă Dumitru Stăniloae.

 

Recent, istoricul Lucian Boia a publicat un volum cutremurător, întitulat De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Analiza condiţiilor istorice în care s-a format şi a trăit poporul român, precum şi caracterul care a rezultat din aceste condiţii, sunt neliniştitoare.

 

Autorul ne prezintă o imagine total diferită de cea idilică oferită de Dumitru Stăniloae. Să mai adăugăm la acestea faptul că după prăbuşirea comunismului şi după deschiderea graniţelor aproximativ trei milioane de români au plecat în Vest, fie temporar, la lucru sau la studii, fie s-au aşezat acolo. Din nefericire, numele care ni s-a creat în apus este acela de oameni corupţi, mincinoşi, hoţi etc. În unele locuri îţi este ruşine să spui că eşti român.

 

Nu ne-a mers acolo vestea că am avea cea mai înaltă spiritualitate şi moralitate. Şi, prin urmare, nu avem un teren pregătit pentru o recepţie prietenoasă şi călduroasă!

 

Iată însă şi o altă piedică majoră în calea unei eventuale misiuni spirituale a românilor.

 

La anul 1517, adică exact acum 500 de ani, Papa Leon al X-lea, în disperarea lui de a aduna bani pentru a termina Catedrala Sf. Petru din Roma, a lansat indulgenţe prin care promitea iertarea păcatelor celor care le cumpără. Călugărul şi profesorul Martin Luther, indignat că s-a ajuns la această degradare de a vinde iertarea păcatelor pe bani, a scris cele 95 de teze (sau argumente) prin care demonstrează incorectitudinea acestei acţiuni. Actul de mare curaj al lui Martin Luther, care l-ar fi putut costa viaţa, a produs în cele din urmă Reforma religioasă care a schimbat natura creştinismului.

 

Preafericirea voastră v-aţi însuşit ca obiectiv major construirea măreţei „Catedrale a Mântuirii Neamului” din inima ţării. Ca să urgentaţi terminarea ei, aţi impus preoţilor să facă tot ce pot ca să adune banii necesari pentru clădire şi aţi aplicat şi sancţiuni celor care nu realizează cota impusă. Preoţii gem sub apăsare şi îşi exprimă tot mai vocal nemulţumirea. Fiindcă s-a afirmat că această Catedrală va contribui la mântuirea neamului (prin slujbele făcute în ea se va obţine iertarea de păcate a tuturor românilor), s-a făcut uşor asocierea între plătirea „impozitelor” pentru Catedrală şi cumpărarea indulgenţelor pentru iertarea păcatelor de acum 500 de ani! Se pot citi astfel de consideraţii pe internet!

 

Poporul vede şi luxul în care trăiesc ierarhii şi aude despre bogăţiile enorme ale Bisericii, dar şi despre corupţia ierarhilor, care cer sume mari de bani de la preoţi pentru a obţine parohii mai bune. S-a ajuns astfel la catastrofala scădere a încrederii românilor în Biserică: de la 90% îndată după revoluţie la sub 50% la ora actuală!

 

Cu o asemenea „reputaţie”, cum ar mai putea îndrăzni Biserica Ortodoxă Română să spună ţărilor din Apus că ea deţine soluţia la problemele omenirii?

 

O altă piedică majoră stă chiar în miezul dogmelor Ortodoxiei româneşti: problema iertării de păcate şi, mai general, problema mântuirii. Ortodoxia învaţă că mântuirea omului a fost câştigată de Domnul Isus Hristos prin moartea de la Golgota, dar adaugă că această mântuire (sau, harul mântuitor) a fost depozitată în Biserică şi că ea este dăruită oamenilor prin Liturghie şi prin sfintele taine. Prin urmare, omul nu este chemat să vină la Hristos, ci să vină la Maica Biserică. Forma actuală de exprimare a acestei dogme afirmă că ierarhii slujind Sfânta Liturghie în noua Catedrală vor aduce mântuirea pentru tot poporul. De aici denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului.” Problema se complică în momentul în care ni se spune că Biserica acordă mântuirea cu condiţia ca omul să-şi plătească taxele către Biserică. În caz că nu plăteşte, nu este spovedit şi cuminecat, nu este cununat, nu este înmormântat etc. Practic, prin solicitarea acestor taxe, Biserica vinde iertarea, vinde mântuirea.

 

Problema se complică şi mai mult în momentul când citim în dogmatica ortodoxă că mântuirea se capătă prin  credinţă în ceea ce am formulat mai sus, dar imediat se adaugă „şi prin fapte bune”.  Şi se insistă foarte mult pe necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

 

Problema devine şi mai complicată când oamenii sunt chemaţi să se închine la moaştele (osemintele) unor sfinţi, autohtoni sau străini, pentru a obţine iertarea de păcate. Apoi, aproape anual se aduc din străinătate oase ale unor sfinţi celebri şi ni se spune că prin acestea este sfinţită toată ţara.

 

De asemenea, oamenii sunt sfătuiţi să se roage la Maica Domnului şi la diferiţi sfinţi pentru ca aceştia să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

 

Desigur, se pune întrebarea: Ce scapă pe om de păcate: Biserica, prin liturghii şi sfintele Taine, propriile fapte bune, închinarea la moaşte, rugăciunea adresată sfinţilor, sau toate laolaltă? Urmează o frustrare încă şi mai mare: Biserica Ortodoxă spune clar că nimeni nu poate fi sigur de mântuire în viaţa aceasta! Lucrul acesta nu se poate afla decât la judecata de pe urmă!

 

După toate cheltuielile şi după toate strădaniile omului, ca şi după toate pelerinajele la mânăstiri şi la sfinţi, acesta este lăsat în incertitudine, în nesiguranţă!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ştiţi că siguranţa mântuirii încă în viaţa aceasta este punctul forte al credinţei înnoite de Reformă. Nu este cazul să arăt aici care sunt argumentele biblice ce sunt aduse pentru aceasta. Eu doar descriu care este obstacolul de care se va izbi Biserica Ortodoxă când va căuta să-i convingă pe apuseni că ea are soluţia la toate problemele omului. Care este soluţia: incertitudinea ortodoxă? Oare va avea aceasta forţă de convingere?

 

Să privim puţin mai de aproape la ce se întâmplă în lumea catolică. Conciliul Vatican II (1959-1964) a îndemnat pe toţi credincioşii să studieze Biblia, singur sau în grupuri şi să o studieze şi împreună cu creştini de alte confesiuni, rugându-se împreună cu aceştia. Cam în aceeaşi vreme a început şi mişcarea charismatică, cu revărsarea Duhului Sfânt manifestată prin vorbirea în limbi. Această mişcare a cuprins imediat zeci de mii de credincioşi catolici. Se punea problema să fie daţi afară din Biserica Catolică. Sau, dacă sunt păstraţi în Biserică, pe ce bază dogmatică se va decide acest lucru? O conferinţă teologică pe această temă a venit cu următoarea formulă inteligentă şi eliberatoare: „Este adevărat că dogma catolică spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc la botezul copilului mic, dar noi vedem astăzi că Duhul Sfânt acţionează şi altfel decât formulează dogma noastră şi noi recunoaştem libertatea Duhului Sfânt să acţioneze cum decide El!”.

 

Astăzi sunt milioane de credincioşi catolici charismatici şi ei au fost păstraţi în Biserică pe baza acestei formulări înţelepte!

 

Să dăm un alt exemplu. Se ştie că împăratul Constantin nu dorea să ştie de Isus din Nazaret, cu învăţătura Lui despre iubirea vrăjmaşilor, despre întoarcerea celuilalt obraz, despre o bunătate ca a lui Dumnezeu. Constantin dorea doar un Hristos cosmic, care să-l ajute să biruiască în războaie. De atunci învăţătura lui Isus a fost marginalizată şi sinoadele care au formulat credinţa creştină au făcut-o fără să ţină seama de învăţătura lui Isus. Savantul care a scos în evidenţă faptul că creştinismul a fost formulat de sinoade fără să ţină seama de învăţătura lui Isus a fost Erasmus de Rotterdam, care, în prefaţa la Noul Testament în limba greacă şi latină din 1516 stăruie mult asupra acestui aspect şi face apel la întoarcerea la învăţătura lui Isus ca bază solidă a credinţei. Singurii care au urmat îndemnul lui au fost un grup de tineri preoţi din Zurich, care s-au rebotezat şi au primit astfel numele de anabaptişti (a nu se confunda cu baptiştii englezi, care au apărut un secol mai târziu).

 

Au trecut alte cinci secole până când cineva de statură autoritară să dea curs chemării lui Erasmus. Acesta a fost Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, fost profesor de teologie la Tübingen). În anul 2007 el a publicat, simultan în germană şi engleză, superba carte Jesus of Nazareth. A fost ajutat la scrierea ei de un fost coleg al lui de la Tübingen, profesorul luteran Peter Beyerhaus. Ştiu lucrul acesta din culisele de la Tübingen, fiindcă Peter Beyerhaus a fost conducătorul meu de doctorat la Leuven, Belgia. Ceea ce este cu totul şi cu totul revoluţionar este faptul că în prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict spune că prezintă publicului această lucrare pentru ca fiecare om să poată stabili şi întreţine o relaţie directă cu Isus. Or, dumneavoastră ştiţi foarte bine că relaţia personală cu Isus este elementul cel mai esenţial şi mai distinctiv al Reformei!

 

Ceea ce a realizat Reforma de acum 500 de ani a fost libertatea de a discuta şi de a dezbate temele majore ale credinţei creştine. Această libertate pentru discuţii este încă negată credincioşilor şi preoţilor din ortodoxie. Sloganul folosit pentru a închide gura tuturor este: Credinţa noastră este „ortodoxă”, adică dreaptă, corectă, adevărată şi deci nu trebuie pusă în discuţie. Nu are nevoie de nici o îmbunătăţire, deci nu are nevoie de nici o reformare!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ortodoxia românească fierbe în nemulţumiri şi frustrări. Numai frica de pedeapsă (care este necruţătoare) îi ţine pe cei mai mulţi preoţi în tăcere. Dar ea nu poate dura veşnic.

 

Preafericite Patriarh Daniel, staţi pe un cazan în fierbere. Cazanul acesta va răbufni şi cu cât este ţinut înăbuşit mai mult, cu atât va fi explozia mai mare. Şi poate că ea va fi făcută chiar de prelaţi străluciţi ai Bisericii.

 

Dar eu nu vă scriu această scrisoare ca pe o avertizare. Eu am fost uimit de imaginea strălucitoare pe care o dă mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, spiritualităţii poporului român şi mai ales de provocarea pe care v-o face el să deveniţi o Biserică Misionară pentru Apusul Europei şi pentru întreaga omenire. După convingerea lui, Biserica Ortodoxă Română deţine soluţia la toate problemele omenirii. Aceasta fiindcă el a fost un profesor de dogmatică (sau teologie sistematică) care a crezut în adevărul credinţelor Bisericii sale. Aşa trebuia să fie şi aşa era normal să fie. Şi în cartea pe care am discutat-o mai sus el doar trage concluziile normale ale acestor credinţe.

 

Dumneavoastră credeţi ceea ce a crezut profesorul dumneavoastră? Atunci dovediţi-ne că această credinţă este adevărată. Singurul mod în care o puteţi face este prin prezentarea unui plan de acţiune pentru convertirea la ortodoxie a ţărilor din Apusul Europei. V-o cere chiar profesorul dumneavoastră.

 

Până acum v-aţi închis în tăcere, ca şi când n-aţi auzi criticile şi, mai ales, plângerile celor pe care îi conduceţi. Nu puteţi sta mult în această tăcere Şi cu cât staţi mai mult, cu atât dăunaţi mai mult propriei dumneavoastră Biserici.

 

Cu tot respectul cuvenit slujbei dumneavoastră şi cu toată dragostea pentru persoana dumneavoastră.

 

Iosif Ţon-

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

 

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

 

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

 

 

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

 

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

 

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

 

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

 

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

 

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

 

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

 

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

 

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

 

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

 

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

 

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

 

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

 

SINONIME

 

 

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

 

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

 

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

 

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

 

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

 

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

 

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

 

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

 

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

 

 

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

 

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

 

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

 

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

 

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

 

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

 

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

 

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

 

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

 

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

 

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

 

 

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi

 

Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.

Indiferent ce decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun, competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.

 

Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu

Înţelegerea și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.

 

Doar atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el, copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“[1] De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și, implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“[2] Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi, circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui Dumnezeu cu el?

 

Există vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“[3]

 

Intenţia și dorinţa ta de a împlini voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă de a face sau de a nu face ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“

 

Dorinţa ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?“[4] nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“, ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își va descoperi voia faţă de tine.

 

Responsabilităţi și culpabilităţi

Cel ce determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel orizont.

 

Neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea unui om de a crede.

 

Nimic nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“[5] Iar ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“[6]  Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă, nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“[7]

 

Nimeni nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“[8] Undeva în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“[9], aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.

 

Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“[10], dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic, fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“[11]. Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj, și mesager.

 

Cum îl va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare? Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“ [12]El are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească umbra propriilor iluzii.

 

Cine va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“. Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare, pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.

 

A știut Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva, dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale. Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău imaginabil devine posibil.

 

Vieţi în oglindă

Privim cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“[13]

Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[14]

 

Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“[15]

 

Se poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi, toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem să înţelegem.

 

„Adevărul” din ochii noștri

Într-un experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Tavedem lumina.“[16] Este singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu adevărat realitatea.

 

A vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.

 

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.

 

În ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.[17] El cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de ajutorul meu?!“

 

Vrăjitorii lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“[18] Momentul adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea![19]

 

Omul care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună, plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“[20].

 

Problema capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar astfel va ajunge să o și cunoască.

 

Footnotes

[1]„1 Samuel 3:10”.

[2]„Luca 1:38.”

[3]„Ioan 7:17”.

[4]„Luca 1:34”.

[5]„Proverbele 26:24”.

[6]„Isaia 29:13”.

[7]„1 Ioan 4:20.”

[8]„Ieremia 2:33.”

[9]„Ieremia 2:26.”

[10]„Romani 12:2.”

[11]„1 Împăraţi 22:8”.

[12]„Numeri 23:10.”

[13]„Ieremia 2:25”.

[14]„Ieremia 2:19.”

[15]„Ieremia 2:17”.

[16]„Psalmii 36:9.”

[17]„Întreaga relatare poate fi citită în cartea lui Daniel, capitolul 2.”

[18]„Faptele apostolilor 9:5.”

[19]„Maleahi 4”.

[20]„2 Tesaloniceni 1:11”.

Zile tot mai grele pentru minorităţile religioase din Europa

 

Eliza Vlădescu

Restricţiile asupra religiei se intensifică la nivel global și afectează toate religiile lumii, arată un recent studiu Pew, realizat pe anul 2016. Și, deși per total, mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii, în Europa musulmanii alcătuiesc grupul religios cel mai puternic vizat de acţiuni de hărţuire și intimidare.

Scorul pentru cele 45 de ţări europene studiate este puţin sub media globală, dar mai ridicat decât scorul înregistrat în Americi sau în Africa Subsahariană. Acţiunile de intimidare și hărţuire a minorităţilor religioase de către actori guvernamentali s-au înmulţit, de la 38 de ţări, în 2015, la 42 de ţări, în 2016. Pe de altă parte, Europa înregistrează al doilea cel mai mare scor în rândul ostilităţilor sociale, cu tensiuni religioase în încă 7 ţări faţă de cele înregistrate deja în 2015.

 

Raportul menţionează o activitate amplificată a grupurilor organizate private care încearcă să impună opiniei publice propria perspectivă asupra religiei, în mod special asupra islamului. Avem exemple în mai multe ţări de marșuri organizate de grupări naţionaliste care au militat împotriva „islamizării” ţării respective.

 

Mai mulţi musulmani europeni mărturisesc astăzi că lucrurile s-au schimbat și că trendurile globale nu au evitat nicio ţară. Ei se referă la valul populist-naţionalist care pune la încercare democraţia la nivel global și care este motivul principal pentru creșterea restricţiilor religioase peste tot în lume, apreciază și autorii studiului.

 

Un alt motiv care stă la baza înrăutăţirii situaţiei este sosirea unui număr mare de imigranţi, majoritatea musulmani, în statele europene, în ultimii ani, problemă care încă generează importante șocuri politice în Europa și în prezent. Într-un studiu realizat tot de Centrul de Cercetare Pew anul acesta jumătate dintre creștinii de pe continent, practicanţi și nepracticanţi, au declarat că islamul nu este compatibil cu valorile europene.

 

„Duse sunt zilele de altădată. Dacă se vede clar că ești musulman când mergi pe stradă, de exemplu dacă ești o femeie cu capul acoperit, oamenii te privesc altfel acum. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să spună că nu observă nicio diferenţă”, spune Carla Amina Baghajati, administrato,ra unei școli de musulmani din Viena.

 

Europenizarea islamului

Iniţiativele legislative menite să europenizeze islamul sunt în plină vervă în mai multe ţări europene. Recent, Olanda a intrat în rândul ţărilor care interzic purtarea vălului islamic în clădirile publice, în școli, birouri guvernamentale și spitale. Nerespectarea noii legi se poate solda cu amenzi de 400 de euro. Belgia, Franţa, Danemarca şi Spania au legislaţii asemănătoare, dar lucrurile nu se opresc aici.

 

În 2016, tocmai anul analizat în raportul Pew, trei orașe din Franţa le-au interzis musulmancelor să poarte burkini, adică costumul de baie care îmbracă tot corpul, în afară de faţă, pe motiv că ar „indica în mod ostentativ afilierea la islam, în timp ce Franţa și alte locuri cu semnificaţie religioasă sunt ţinta atacurilor teroriste, și riscă să deranjeze ordinea publică”. Aceasta, deși purtarea unui burkini este cam singura modalitate în care femeile musulmane se pot bucura de mare, de cele mai multe ori împreună cu copiii lor.

 

Danemarca vine cu idei și mai radicale. Guvernul danez este pregătit să introducă legi noi care să regularizeze viaţa socială și de familie în 25 de enclave islamice unde trăiesc familii cu venituri mici, așa numite „ghettouri de musulmani” în noua legislaţie. Unele măsuri sunt punitive și le-ar permite judecătorilor să dubleze pedepsele pentru anumite delicte comise în cartierele clasificate drept ghettouri. Alte idei prevăd ca, începând cu vârsta de 1 an, „copiii de ghettou” să fie separaţi de familie pentru cel puţin 25 de ore pe săptămână, exceptând orele de somn, pentru „instrucţie obligatorie în valorile daneze”, care ar include tradiţiile de Crăciun și de Paște. În prezent, propunerile care au venit din partea partidelor sunt dezbătute în Parlament, pentru a se decide asupra unui proiect legislativ final, care să fie votat și adoptat cât mai curând.

 

Populiștii, „apărători ai creștinismului”

Valorile și tradiţiile creștine trebuie apărate și de evrei, se aude în mai multe ţări din Europa de Est, deși, după Holocaust și comunism, aproape că nici nu au mai rămas evrei care ar putea suscita în vreun fel un discurs antisemit. Polonia și Ungaria, ţările care s-au opus cel mai vehement cererilor lansate de ţările eurpene vestice, de a contribui la rezolvarea crizei imigranţilor prin acceptarea unui număr mic de imigranţi, sunt și cele unde se răspândește o retorică populistă antisemită.

 

În luna februarie, Polonia a promulgat un amendament pentru incriminarea celor care susţin că polonezii au fost implicaţi în Holocaust, lucru care a stârnit revolta istoricilor. Ba chiar, după ce a fost aspru criticată la nivel internaţional, de state precum SUA și Israel, mass-media poloneză a început să scrie că Polonia este atacată de evrei. În final, în luna iunie, guvernul polonez a spus că va scoate amendamentul respectiv din lege.

 

În Ungaria, premierul Viktor Orban a dus o adevărată campanie de defăimare a omului de afaceri George Soros, care s-a născut într-o familie de evrei din Budapesta și pe care l-a acuzat drept „inamic al statului” pentru finanţarea mai multor ONG-uri care promovează principiile democratice peste tot în lume, inclusiv în Ungaria. Ba, mai mult, luna trecută guvernul ungar a votat o serie de legi sub numele oficial „Stop Soros”, care incriminează indivizii și grupurile care le oferă sprijin imigranţilor ilegali care cer azil în ţară. Legislaţia restricţionează astfel abilitatea ONG-urilor specializate de a acţiona în aceste cazuri. Totodată, parlamentul a votat un amendament la Constituţie care prevede că „nicio populaţie străină” nu se poate stabili în Ungaria, un afront direct la cotele de primire a imigranţilor stabilite la Bruxelles.

 

„Auzim lucruri pe care nu le-am mai auzit de secolul trecut, cum ar fi că nu există niciun loc pentru noi aici”, se plâng rabinii din aceste ţări.

 

Înţelepciunea lui Gamaliel- Norel Iacob

 

Nu mai puţin de 6 din 10 americani cred că încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este dovadă de extremism religios.

Oricât de neașteptat și puţin credibil ar putea să sune această statistică din ţara libertăţii religioase, există realităţi și mai puţin credibile și, din păcate, mai aproape de noi.

 

Pe 20 mai, la Târgoviște, a fost organizat un semimaraton la care au participat câteva sute de oameni. Iniţiatorii însă fac parte din Biserica Adventistă și acesta a fost detaliul care a trezit criticile publice virulente ale reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, care au acuzat că evenimentul a fost o formă de prozelitism mascat, pe care autorităţile l-au aprobat doar ca să-și asigure voturile adventiștilor.

 

Situaţia nu reprezintă o excepţie, ci doar cea mai recentă ilustrare a unui tipar. Biserica Adventistă are o lungă și frustrantă istorie a confruntării cu împotrivirea și tratamentele nedrepte pe care i le-a aplicat Biserica Ortodoxă. De fapt, toate bisericile minoritare din România simt constant, încă de la momentul apariţiei lor pe aceste meleaguri, asprimea dreptcredincioasă a clericilor ortodocși. Nu a fost niciodată altfel. Și nu doar încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este privită ca un gest extrem, ci orice implicare a bisericilor minoritare în viaţa socială este deconstruită sistematic în faţa enoriașilor de către prelaţii ortodocși, care văd în toate acestea pânzele acaparatoare ale prozelitismului ascuns.

 

Nimeni nu neagă că biserica majoritară are dreptul să-și avertizeze credincioșii cu privire la orice rătăcire de la dreapta credinţă. În realitate, fiecare religie are acest drept și numai o biserică delăsătoare ar înceta să-și înveţe adepţii calea de urmat și care sunt, din perspectiva ei, căile greșite. Dar când efortul acesta de a păstra curăţia doctrinei se transformă într-o suspiciune totală cu privire nu la o învăţătură religioasă, ci la oamenii ce reprezintă o anumită religie și într-o preocupare excesivă de a critica și demonta orice iniţiativă bună a acestora din urmă, atunci ajungem cu adevărat într-o extremă. Extrema intoleranţei, care nu are nimic de-a face cu spiritul lui Hristos.

 

Ideea implicită din criticile preoţilor și ierarhilor ortodocși, că o biserică minoritară care vrea să fie tolerată trebuie să păstreze un profil discret și să nu facă nimic bun care să determine o opinie publică favorabilă, este în sine rodul unei gândiri discriminatorii și intolerante. A-i intimida, a-i marginaliza și a-i demoniza pe ceilalţi nu înseamnă a-i proteja pe ai tăi.

 

Preotul Constantin Sturzu scrie pe portalul ortodox doxologia.ro că dușmanii creștinismului au nevoie să ia aminte la înţelepciunea rabinului Gamaliel din Faptele apostolilor 5:38-39 (versiunea din Biblia Sinodală) – „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”. Pe lista infamă a dușmanilor, preotul a inclus autorităţile care tratează nedrept convingerile, practicile și iniţiativele ortodoxe, iar amărăciunea sa sinceră îi impregnează concluzia cu privire la aceștia: „Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să tacă şi să nu-şi mărturisească în public credinţa.” Și, cu această durere, preotul continua: „Precum apostolii de odinioară, noi nu dorim să impunem nimănui nimic, doar spunem poporului ceea ce credem şi nu ne poate opri nimeni de la asta, pentru că «trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni»(Faptele apostolilor 5:29). Noi credem că orice om este liber să aleagă, inclusiv să aleagă păcatul, dacă asta vrea.” (sublinierile din original)

 

Orice biserică minoritară din România susţine argumentarea preotului Sturzu, dar se roagă ca înţelepciunea lui Gamaliel să fie plăcută nu doar urechilor necreștine, ci și urechilor ierarhilor ortodocși din România.

BINELE SI RAUL

NOI SINGURI, NU SUNTEM CAPABILI DE O ASEMENEA VIATA! DE ACEEA DUMNEZEU NE-A INFIPT IN CRISTOS, NE-A ZIDIT IN CRISTOS, NE-A PLANTAT IN CRISTOS.

 

 

La sfârșitul vieții, Moise  a făcut o ultimă adunare cu poporul Israel și ca ultim apel al unui om care i-a învățat timp de 40 de ani, le spune:

 

”Iată că vă pun în față viața și binele, moartea și răul… Iau astăzi cerul și pământul ca martori împotriva voastră că ți-am pus în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și descendenții tăi…” (Deut. 30:15, 19).

 

Pentru Moise, toate se concentrau în aceste două cuvinte: binele și răul. Binele era definit așa: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui” (v.16).

 

Apostolul Pavel rămâne la această  ofertă pe care ne-a făcut-o Dumnezeu prin Moise. Foarte puțini oameni iau în seamă aceste cuvinte scrise de apostolul Pavel:

 

”Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului si ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul… Slavă, cinste și pace va veni peste oricine care face binele…” (Romani 2:5-10).

 

Textul acesta este pur și simplu trecut cu vederea de anumiți credincioși evanghelici, deoarece pare a propovădui mântuirea prin fapte, ori, spun ei, Pavel propovăduiește mântuirea ”prin har nu prin fapte”. Pavel nu se contrazice pe sine. El scrie clar, un capitol mai târziu, că Isus a murit și pentru credincioșii dinainte de răstignirea Lui (”în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”, Rom.3:25). El mai scrie că păgânii care fac ”binele” (”lucrurile Legii”,Rom.2: 14-16), fără să cunoască Evanghelia, vor fi mântuiți și ei prin jertfa lui Isus. Adică toți oamenii care vor fi primiți în final de Dumnezeu vor fi primiți prin jertfa Fiului Său, fiindcă ”nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ”va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea” (2:7). Dar o va da fiindcă El a iubit toată ”lumea” (Ioan 3:16) și fiindcă El ”voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” (1 Timotei 2: 4).

 

Textul de care fac abuz atâția ”evanghelici” este Efeseni 2:8-9, unde Pavel scriee:

 

”Căci prin har ați for mântuiți, prin credință; și aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

 

Ei iau aceste două versete, le rup din context (versetul imediat dinainte și cel imediat după) și construiesc pe ele o întreagă teologie. Înainte de toate, ei traduc cuvântul grec haris prin ”dar nemeritat”, în loc să admită că în limbajul curent din limba greacă a Noului Testament cuvântul haris era folosit cu sensul de bunătate generoasă, sau mărinimie.

 

Versetele imediat anterioare spun:

 

”El (Dumnezeu) ne-a înviat împreună și ne-a făcut să ședem împreună în locurile cerești în Cristos Isus, ca să-Si arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.  Căci prin har ati fost mântuiți…”

 

Procedura stilistică ebraică este să repeți o ideie în versetul următor, dar prin alte cuvinte: După ce scrie ”nemărginita bogățiea harului Său”, Pavel vrea să fie mai clar și repetă cu alte cuvinte: ”în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus”.

 

În cartea mea ”Bunătate”, am dovedit clar și convingător că la Pavel, sensul principal al cuvântului haris este ”bunătate”. Oriunde în epistolele lui Pavel poți înlocui ”har” cu ”bunătate” și vezi că ceea ce scrie el capătă un înțeles mai clar.

 

Aceasta ne spune că Pavel a scris că noi am fost mântuiți prin bunătatea lui Dumnezeu.

 

Dar în versetele anterioare și în cel ce urmează, Apostolul Pavel ne spune ceva  și mai important: Bunătatea lui Dumnezeu față de noi este ”în Cristos Isus”. Prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu (1:19), noi am fost făcuți una cu  Cristos și am fost răstigniți împreună cu El, am murit împreună cu El, am înviat împreună cu El și am fost înălțați în locurile cerești împreună cu El. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu prin puterea Lui și datorită imensei Lui bunătăți față de noi. Mântuirea noastră constă în această unire cu Cristos, prin care am fost scoși din ”împărăția întunricului” și am fost transferați în ”împărăția Fiului dragostei Sale” (Closeni 1:13). Pentru toate acestea noi n-am mișcat un deget. Toate sunt lucrarea puterii și a bunătății lui Dumnezeu. Dar să fim atenți la ce urmează.

 

Cu ce scop a făcut El toate acestea? Ne-o spune Pavel în versetul următor, adică versetul 10 din Efeseni 2:

 

”Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.  Prepoziția ”pentru” are valoarea de ”în vederea”, sau ”cu scopul ca”. Adică: am fost făcuți una cu Cristos pentru ca noi să trăim un nou fel de viață, definită prin expresia ”fapte bune”, adică o viață caracterizată prin bunătate. Înainte am trăit o viață caracterizată prin fapte rele, acum trăim o viață caracterizată prin fapte care reflectă bunătatea lui Dumnezeu.

 

Noi singuri, nu suntem capabili de o asemenea viață! De aceea Dumnezeu ne-a înfipt în Cristos, ne-a zidit în Cristos, ne-a plantat în Cristos.

 

Cei care iau versetele 8 și 9 separate de context, dezvoltă din ele teoria că suntem mântuiți printr-un simplu act de credință prin care primim darul nemeritat al lui Dumnezeu fără nici o obligație! Căci, spun ei, dacă ni s-ar cere apoi să facem și noi ceva, prin aceasta s-ar anula caracterul nemeritat al darului. Falsitatea acestei interpretări se vede atunci când citești textul în contextul lui, așa cum am făcut noi mai sus.

 

Interpretarea noastră este confirmată de ceea ce scrie Pavel în continuare în capitolul 4 de la versetul 17 înainte: ”Să nu mai trăiți ca păgânii… căci voi nu L-ați învățat așa pe Isus…”.  Din ceea ce urmează rezultă că dacă l-am învățat bine pe Isus, am învățat că El a venit la noi ca să ne îmbrace în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate și de o sfințenie și pe care o dă adevărul” (v.24) și apoi urmează lucrurile pe care trebuie să le facem ca să devenim oameni care au în ei chipul lui Dumnezeu. Acestea sunt faptele pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.

 

De asemenea, acestea sunt ”binele” pe care dacă îl alegi, alegi viața, cum spune Moise. Și acestea sunt ”stăruința în bine” despre care scrie Pavel că aduce după sine viața veșnică și slava, cinstea și pacea (Romani 2:7-10)

 

Un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5)

 

Cornel Filip exprimă consensul evanghelicilor privind problema mijlocirii sfinţilor când spune în cartea sa:

 

Sfînta Scriptură spune însă că între Dumnezeu şi om nu există nici un alt mediator în afara lui Cristos: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur [mediator] între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos (1 Timotei 2:5). Interpunerea între Dumnezeu şi om a sfinţilor are una dintre cele mai grave consecinţe, deoarece îl îndepărtează pe omul păcătos de harul lui Dumnezeu care aduce mîntuirea (Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Agape, Făgăraş, p. 155).

 

Problema cu acest argument este că se sprijină pe o confuzie. Fără discuţie, există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Mântuitorul. Asta în sensul că numai Domnul a putut să facă ispăşire pentru noi, nici o creatură nu ar fi putut face asta. Dar atunci când vine vorba despre aplicarea mântuirii la o persoană sau alta avem de-a face cu o mulţime de mijlocitori. Nu de alta, dar Pavel ne spune „credinţa vine în urma auzirii” (Romani 10: 17). Ori, asta nu înseamnă că Isus în persoană ne apare la fiecare în parte să ne ţină o predică, ci se foloseşte de cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, de la amvon, prin cărţi, la radio sau în orice alt mod. Faptul că noi auzim Cuvântul mântuitor prin intermediul unui muritor de rând ca noi, care mijloceşte astfel pentru noi, nu anulează unicitatea mijlocirii Domnului. În ce Îl priveşte pe Isus, El este unicul mijlocitor în sensul că El este cel care a oferit ispăşirea pentru păcatele noastre Tatălui. În ce îl priveşte pe predicatorul care îi aduce la Hristos pe necredincioşi, el este un mijlocitor pentru Cuvânt în sensul că el colaborează (mai precis, e folosit de Duhul Sfânt) la aplicarea unora sau altora a unicei ispăşiri a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2: 5)

 

Dacă am înţeles bine acest punct vom înţelege în ce fel putem vorbi şi de o mijlocire a sfinţilor, a clerului sau a sacramentelor, fără a aduce atingere unicei mijlociri a Mântuitorului. În acest sens este posibil ca despre nişte biete creaturi să se spună că sunt „împreună-lucrătoare cu Dumnezeu”. Iată pasajul:

 

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 6-9)

 

Dumnezeu nu face toate lucrurile direct şi nemediat, ci, atunci când vine vorba de aplicarea mântuirii obţinute prin unica ispăşire a lui Hristos se foloseşte de „împreună-lucrători”. Când ne rugăm pentru ceilalţi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când dăm o mărturie în faţa altora despre Isus suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când ne pocăim şi ne lepădăm de omul vechi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (spre propria mântuire). În nici una din aceste cazuri mijlocirea şi participarea noastră la punerea în aplicare a planului mântuirii nu atinge în vreun fel unica mijlocire a Domnului.

 

Dar să vedem, totuşi, ce ne spune versetul cu pricina în contextul său, pentru că asta este ceea ce contează cu adevărat:

 

  1. Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, 2. pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. 3. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, 4. care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 5. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, 6. care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, 7. şi propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul. (1 Timotei 2: 1-7)

 

La ce se referă în context, deci, formula „un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”? Timotei este rugat să mijlocească prin rugăciune în faţa lui Dumnezeu pentru împăraţi şi dregători, care în momentul respectiv erau cu toţii păgâni şi idolatri. Dar de ce să se roage un creştin pentru mai marii săi politici păgâni, sau comunişti, sau mai-ştiu-eu-ce-işti? De ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Acestea sunt întrebări pe care orice creştin şi le poate pune la un moment dat, iar Pavel tocmai la asta răspunde. Ca să înţelegem corect ceea ce spune apostolul trebuie să ţinem cont de problemele la care el răspunde.

 

Deci, de ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Pentru că indiferent în ce cred aceştia, Dumnezeu este unul singur, iar bunul mers al societăţii are nevoie de asistenţa Sa. Chiar dacă un preşedinte şi dregătorii săi Îl resping pe Domnul în favoarea unor idoli falşi, Dumnezeu rămâne la fel de Dumnezeu şi la fel de unic. Iar supuşii acestora au nevoie de o conducere asistată de singurul Dumnezeu adevărat şi de singurul Domn adevărat.

 

Despre asta vorbeşte Pavel. De aceea poate el să spună în versetul 5 că „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, în ciuda faptului că eş însuşi l-a îndemnat tocmai pe Timotei în versetul 1 să devine un mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Aşa cum nu există contradicţie între versetele 1 şi 5 al acestui pasaj, nu există contradicţie nici între funcţia de mijlocitoare a Mariei, sau a sfinţilor din cer, sau a clerului catolic. Biserica întreagă este chemată să mijlocească, precum Timotei, indiferent că este vorba de Biserica de pe Pământ, sau cea aflată deja în Cer, indiferent că este vorba de cei în viaţă, sau cei deja mutaţi la Domnul.

 

Vedem încă o dată că argumentul biblic al anticatolicilor nu este deloc biblic. Evanghelicii care invocă 1 Timotei 2: 5 şi a sa formulă „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, o fac scoţând din context acest verset. Aceştia se fac vinovaţi de o falsificare a textului Biblic, comparabilă cu cea pe care o face Diavolul când Îl ispiteşte pe Domnul în pustie, citându-i din Vechiul Testament versete scoase din context. Avem de-a face cu o folosire demonică a Bibliei.

 

Dar să revenim la sfinţii noştri. Cei din cer sunt cei care, fiind mai aproape de Dumnezeu decât noi cei aflaţi în procesul de curăţire de păcate, ne pot ajuta mai mult decât oricine dintre cei în viaţă, dincoace de Cer. Iacov ne aminteşte că „mare putere are rugăciunea celui neprihănit” (Iacov 5: 16), cu referire la rugăciunea pe care fraţii o datorează moral unii altora. Cu atât mai mult ne va ajuta să avem sfinţi în Cer, atât de aproape de Dumnezeu, care să se roage pentru noi.

 

Cornel Filip ne mai spune că

 

Astfel, Tradiţia bisericească a luat dreptul omului de a merge direct la Dumnezeu prin Cristos, aşezînd între om şi Dumnezeu o pleiadă întreagă de sfinţi, dorind să arate în felul acesta „utilitatea” clerului, deoarece numai prin intermediul lor se poate ajunge la Dumnezeu (p. 154 ).

 

Să lăsăm la o parte inconsistenţa logică a afirmaţiei, adică non sequitur-ul care desparte mijlocirea sfinţilor de cea a clerului.

 

Atât timp cât nu avem fiecare câte o întâlnire directă cu Isus cel înviat, în vedenie, vis sau prin orice alt fel de revelaţie personală nici unul din noi nu mergem direct la Dumnezeu. Asta e valabil atât pentru creştinismul tradiţional (ortodox şi catolic), cât şi pentru protestantism. Atât timp cât ne folosim de mijlocirea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, sau de mărturia altor creştini, de rugăciunile fraţilor noştri întru credinţă şi de exemplul lor personal pentru a ne întoarce spre Dumnezeu şi a rămâne pe cale, nu putem vorbi de „a merge direct la Dumnezeu prin Cristos” în ce priveşte aplicarea ispăşirii unice a Domnului pentru noi.

 

Diferenţa dintre catolici şi protestanţi nu este, deci, aceea că primii au tot felul de mijlocitori pe lângă Hristos, pe când ceilalţi merg, chipurile, la Dumnezeu direct, prin Hristos. Mijlocirea Domnului este unică, dacă vorbim de lucrarea Sa de ispăşire, dar mijlocirea altora este inevitabilă în ce priveşte aplicarea ispăşirii. Ca în atâtea cazuri pe care le-am văzut deja versetele biblice pe care fraţii noştri evanghelici le prezintă drept dovezi irefutabile ale caracterului nescriptural al unor învăţături sau practici catolice nu contravin deloc credinţei Bisericii Romei, decât dacă sunt interpretate neglijent.

 

 

Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)

 

Mijlocitor este numit cel ce mijloceşte. A mijloci înseamnă :

 

„A stărui pe lângă cineva în favoarea cuiva ; a interveni, a intermedia. ♦ A pune la cale, a înlesni”. (Dex)

 

  1. Revelaţia treptată despre mijlocitor

 

  1. Părerea :

 

„Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi”. (Iov 9 : 33)

 

  1. Dorinţa :

 

„Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze, Dumnezeu Se îndură de el şi zice îngerului :„Izbăveşte-l, ca să nu se coboare în groapă ; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el !” (Iov 33 : 23 – 24)

 

  1. Realitatea :

 

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni : Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”. (I Timotei 2 : 5 – 6)

 

În concluzie : Care este certitudinea noastră ?

 

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit”. (I Ioan 2 : 1)

 

  1. Exemple (din Biblie) de mijlociri, (interpuneri) pentru :

 

un om care era pus (pe nedrept) în situaţia de-a fi închis : „Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif şi a zis : „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu şi să nu te mânii pe robul tău ! Căci tu eşti ca faraon”. (Geneza 44 : 18)

o cetate care era în pericol de-a fi distrusă : „El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis : „Tu eşti Ioab ?” El a răspuns : „Eu sunt.” Şi ea i-a zis : „Ascultă vorbele roabei tale.” El a răspuns : „Ascult.” … Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei … Ioab a sunat din trâmbiţă ; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat”. (II Samuel 20 : 17, 22)

un om bolnav : „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea : „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.” Isus i-a zis : „Am să vin şi să-l tămăduiesc”. (Evanghelia după Matei 8 : 5 – 7)

III. Efectul benefic al mijlocirii

 

Datorită unui mijlocitor eficient :

 

Beniamin şi-a recapătat libertatea,

cetatea Abel-Bet-Maaca a fost salvată de la distrugere,

robul bolnav a fost vindecat …

Poate cel mai cunoscut exemplu este cel scris de către evanghelistul Luca, care a notat că la un moment dat :

 

„Domnul a zis : „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta ; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. (Evanghelia după Luca 22 : 31 – 32)

 

Era un test prin care Petru trebuia să treacă, dar revenirea la viaţa de credinţă a fost posibilă numai datorită rugăciunii pe care Domnul Isus a înălţat-o către Dumnezeu, pentru el.

 

Concluzii :

 

  1. Ce este în esenţă mijlocirea ?

 

Vorba bună pe care cineva (cu autoritate) o pune pentru cel care are o nevoie, (intervenţie de care cel care beneficiază, nici măcar nu află), dar care aduce rezolvarea problemei prin care cineva trece la un moment dat !

 

Numai Dumnezeu ştie de câte ori (şi din câte situaţii complicate) am scăpat, numai datorită mijlocirii Domnului Isus, iar noi nici măcar nu am realizat cât de gravă era situaţia în care ne aflam şi nici nu am aflat de vorba bună spusă Tatălui, cu multă dragoste de către Stăpânul nostru iubitor !

 

  1. Ce putem face noi azi, aici şi acum?

 

Să-I mulţumim Domnului Isus chiar acum ! Slăvit să fie Numele Lui !

Să fim aproapele celor care sunt în nevoie acum … niciodată nu se ştie cine vine la rând !

Apostolul Pavel scria :

 

„Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunilemultora să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi”. (II Corinteni 1 : 11)

Cum funcţionează rugăciunea de mijlocire?-Nicu Butoi

 

 

„Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.“[1]

Numim acest exerciţiu „rugăciune de mijlocire” și îi avem ca exemple pe marii oameni ai lui Dumnezeu: Avraam, Moise, Daniel și pe nenumăraţii anonimi care, în liniștea nopţii sau în vâltoarea furtunii, și-au plecat genunchii în favoarea celui mai de aproape sau mai de departe și, nu în ultimul rând, Îl avem pe Iisus, supremul exemplu.

 

Pare clar și simplu ce înseamnă „rugaţi-vă unii pentru alţii“: Petru se roagă pentru biserică și biserica se roagă pentru el. La fel, Pavel se roagă pentru fraţi și apoi le cere ca ei, la rândul lor, să se roage pentru Cuvântul pe care-l va predica el. Rugăciunea de mijlocire este ceva aproape natural, ceva care nu se face, ci se naște. Cum rămâne însă cu afirmaţia că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“? „Mare putere“ în ce sens? Unde și cum se exercită puterea aceasta? Asupra cui? Care sunt rezultatele urmărite prin exercitarea acestei puteri?

 

Este clar că rugăciunea de mijlocire solicită o schimbare. Întrebarea este pe cine schimbă mijlocirea. Pe Dumnezeu? Schimbă persoana pentru care mă rog? Mă schimbă pe mine, rugătorul? Mijlocitorul exercită un rol de intervenţie prin rugăciunea lui. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar face-o? S-ar schimba lucrurile cu sau fără el? Ori ar rămâne neschimbate? Cum stă treaba cu cel pentru care nu are cine se ruga, ca în cazul biblic: „«Doamne», i-a răspuns bolnavul, «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare»“[2].

 

Cine are nevoie de mediere?

Dar dincolo de înţelegerea ei simplistă, ca intervenţie, mijlocirea, în semnificaţia sa amplă, nu are nici început și nici sfârșit, fiindcă în centrul ei nu se află păcatul, ci caracterul lui Dumnezeu: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.“[3] Obiectul acţiunii mijlocirii se manifestă în multe forme, de la a traduce o acţiune sau sufletul unei persoane în limbajul și pe înţelesul altei persoane sau de la a corecta o formă greșită de înţelegere și până la a-i oferi cuiva informaţiile care îi lipsesc și a evita astfel riscul unei greșeli de judecată. Înainte de dizolvarea unei familii la tribunal, se merge la mediator sau la mediere. De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, principala funcţie a mediatorului este să traducă, să facă inteligibile cuvintele unui partener pentru celălalt.

 

Aceasta este cea dintâi lucrare a Marelui Mediator – să ne ajute să-L înţelegem adecvat pe Dumnezeu, deși întotdeauna o vom face incomplet. Uneori, lucrarea de mijlocire presupune acoperirea daunelor produse de cel pentru care se mijlocește. Astfel Pavel mijlocește și plătește pentru restaurarea lui Onisim, cel socotit în chip definitiv nevrednic de restaurare[4]. Alteori, se oferă viaţă pentru viaţă: Ruben mijlocește pe lângă Iacov să-l lase pe Beniamin să plece cu fraţii săi în Egipt și pune ca zălog sau gaj însăși viaţa propriilor copii: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.“[5] Lista ar putea continua.

 

Să clarificăm lucrurile: Rugăciunea de mijlocire, în înţelesul ei popular și comun, este acţiunea unui credincios pe lângă Dumnezeu pentru schimbarea unei situaţii. Cel care luptă cu tot felul de argumente ca să convingă, să lumineze, să corecteze, să orienteze situaţia într-o anumită direcţie sunt eu, cel care mă rog. Cel care trebuie întâmpinat cu argumente legate de caz și de situaţie, care trebuie convins și ale cărui intenţii trebuie să fie schimbate este nimeni altul decât Dumnezeu. Imediat irupe aici un adevărat potop de întrebări: Are Dumnezeu nevoie de vreo informaţie sau revelaţie? Există vreun argument care trebuie să-I fie prezentat Lui, argument la care El nu S-a gândit și care urmează să schimbe situaţia? Cere El vreun fel de preţ pentru modificarea planurilor și gândurilor Sale? Și dacă nu este plătit preţul acela, El nu Își schimbă gândurile? Este El cel care cere viaţă pentru viaţă sau preţ de sânge pentru iertare? Dacă într-adevăr acesta este El, atunci Acela pe care L-a prezentat Iisus e altcineva.

 

Pe cine schimbă medierea?

Cine a mijlocit pentru ca fiul risipitor să fie primit înapoi? A fost vreunul dintre aspectele acestui fel de mijlocire necesar pentru a-l convinge pe tată să-și primească înapoi fiul? De fapt, a fost oare nevoie de vreun fel de schimbare în ceea ce-l privește pe tată? Într-adevăr, situaţia ulterioară este dramatic diferită de cea iniţială. Cineva este nu doar schimbat, ci literalmente transformat, dar acesta nu este nicidecum Tatăl. În acest caz, care este de fapt tipic, schimbarea a constat în iluminarea minţii fiului pierdut în privinţa unor aspecte nesesizate și neînţelese anterior. Atitudinea și caracterul tatălui în drama cu sfârșit fericit nu constituiau produsul schimbării, al iluminării sau al îmbunătăţirii acestuia, ci tatăl era așa cum a fost înainte și cum avea să rămână și ulterior. Fiul este acela care și-a văzut tatăl cu alţi ochi și a perceput în caracterul lui nu ceea ce s-a manifestat atunci, subit, ci ceea ce exista dintotdeauna. Mijlocitorul acestei iluminări a fiului risipitor, dar și a noastră, a tuturor, fără excepţie, este Însuși Duhul Sfânt. El este Acela care a schimbat viziunea fiului despre tatăl său, făcând-o conformă cu adevărul, nu cu vreo formă bolnavă de imaginaţie.

 

Cel mai faimos Mediator

Iisus a spus că Duhul Sfânt va face aceeași lucrare în inima noastră: ne va călăuzi în tot adevărul cu privire la El, ne va elibera de prejudecăţi și de idei străine și astfel El Își va restaura chipul divin în noi. Cine a mijlocit pentru femeia prinsă în adulter, pentru ca ea să fie iertată? E nevoie de așa ceva, din moment ce Domnul iartă cu bucurie? Este nevoie să pledeze cineva pe lângă Dumnezeu, din moment ce „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia“[6]? Trebuie să-L convingă cineva pe Dumnezeu să dea ceva dacă El „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare“[7]? Este El cel care cere vreun preţ material sau de sânge, sau nu cumva tocmai El este cel care plătește „preţul acesta scump“[8]? Biblia spune că nu doar că nu a cerut nimic în schimb, dar că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“.[9] Este absolut natural – ideea și imaginea noastră despre mijlocire depind de imaginea și de ideile pe care le avem despre Dumnezeu, despre caracterul, personalitatea și spiritul Aceluia pe lângă care mijlocim: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat.“[10] Sau: „Noi trăgeam nădejde“[11], zic dezamăgiţii de pe drumul Emausului. „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.“[12] Unii credeau despre Iisus că este un om bun, alţii, că este Beelzebub, dar a fost unul care a ajuns la cunoștinţa că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu[13].

 

Mize mult mai mari

Punctul de cotitură în istoria omenirii și conflictul ce a marcat veacurile a fost și este legat tocmai de tensiunea dintre imaginea lui Dumnezeu așa cum o percepeam noi și această imagine a Lui așa cum o întrupează Iisus. Păcatul originar nu are de-a face cu pomul cunoștinţei binelui și răului, ci cu credinţa în natura caracterului lui Dumnezeu. Faptul de a mânca din fructul oprit a constituit ilustrarea, manifestarea exterioară a ceea ce se întâmplase deja în inima omului: acesta i-a dat crezare diavolului și a stat să-și arunce sorţii existenţei cu el. Mijlocirea sau medierea, transmiterea revelaţiei (în acest caz, cu privire la natura caracterului lui Dumnezeu) poartă, inevitabil, amprenta mijlocitorului, a mediatorului, a transmiţătorului. De aici, concluzia că nu e deloc lipsit de importanţă cine este cel care mediază sau transmite adevărul. Despre mediatorul care a întrebat, cu efect, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“[14], plusând cu „Hotărât că nu veţi muri“[15]și insinuând astfel că El minte, că El este egoist, că El nu-l iubește pe om, despre acest mediator al imaginii lui Dumnezeu, așadar, Iisus a afirmat: „Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“[16] Așa a căzut noaptea păcatului peste omenire, iar din cele mai multe suflete nu s-a ridicat și nu se va ridica niciodată, pentru că acestea au ales drumul fără întoarcere al respingerii adevărului și, implicit, al acceptării opusului, a minciunii.

 

Noaptea, toate contururile capătă înfăţișări fantomatice: un tufiș se vede ca un animal fioros, iar acest fel de viziune ne-a dominat viaţa în răstimpul cât am zăcut „în întunerec și în umbra morţii“[17]. Însă când „a răsărit luceafărul de dimineaţă în inimile“[18] noastre, ca niște copii copleșiţi de uimire, am rămas fără cuvinte în faţa diferenţei dintre ceea ce credeam noi despre Dumnezeu și Cel care este cu adevărat. Totul se află cuprins într-o singură sintagmă, care nimicește toate lucrările diavolului: Dumnezeu este iubire. Pentru adevărul acesta succint exprimat S-a întrupat, a trăit și a murit Iisus. Argumentul Lui în favoarea adevărului etern a fost însăși viaţa Sa și El Și-a încheiat mărturia despre Tatăl pecetluind-o cu însuși sângele Său. Se putea, oare, face mai mult decât atât? Sau ce altceva se mai putea spune? Așadar cum rămâne cu rugăciunea de mijlocire și care sunt natura și obiectul lucrării sale? Îl schimbă ea pe Dumnezeu sau nu cumva îl schimbă pe rugător și pe cel pentru care ne rugăm?

 

Falsul. Unul dintre cele mai remarcabile

Una dintre cele mai primejdioase capcane care se deschid sub pașii înţelegerii noastre o constituie modelul justiţiei civile, model bazat pe schema avocat/apărător – procuror/acuzator, deasupra cărora se află, cu drept decizional, judecătorul. Aplicat la conducerea lui Dumnezeu, acest model se traduce astfel: Iisus este Avocatul sau Apărătorul, Satana („pârâșul fraţilor“[19]) este procurorul, iar Dumnezeu este Judecătorul, care trebuie convins, informat, făcut să Se răzgândească, trebuie înduplecat, iluminat, ferit de eroare. Trist și cert este faptul că modelul justiţiei civile de astăzi nu are ca sursă de inspiraţie modelul ceresc, iar de aici reiese că, niciodată și în niciun fel de condiţii, el nu poate constitui o ilustrare a acestuia din urmă. În sens restrâns, poate imaginea tripartită a avocatului, procurorului și judecătorului să fie o reflexie a mijlocirii lui Iisus? Nici pe departe, ba chiar la polul opus.

 

Din start trebuie spus că sensul mijlocirii lui Iisus nu este de la noi spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre noi. El nu ne apără în faţa lui Dumnezeu ca atare, ci în faţa păcatului, a greșelii și a amăgirii. De acestea din urmă ne apără El, nu de Dumnezeu. Iisus nu este avocatul care Îl informează pe Judecător, Îl convinge, Îl înduplecă, Îi schimbă vederile și intenţiile cu privire la condamnat, ci lucrarea Lui este cu totul opusă unei asemenea stări de fapt. El este cel care îl convinge pe condamnat cu privire la faptul că este iubit de Judecător, că judecata este în favoarea lui și că Judecătorul Însuși a plătit cu viaţa Fiului pentru viaţa lui, de om. Sigur că nu ar fi deloc ușor pentru un condamnat să creadă așa ceva. Pe acesta, pe condamnat, îl înduplecă Apărătorul, nu pe Judecător. Ideea că El lucrează la nivelul percepţiei Judecătorului a tot ce există – convingându-L, făcându-L să Se răzgândească, prevenindu-L și înduplecându-L pe Tatăl cu argumentul sângelui Său – este izbitor de asemănătoare cu păgânismul, unde zeul trebuia înduplecat cu tot felul de daruri și cu diverse jertfe, mergându-se până la jertfe umane. Amintiţi-vă de prorocii lui Baal din vremea lui Ilie, care își înfig cuţitele în corp până curge sângele șiroaie ca să-l înduplece pe zeu să aprindă lemnele de pe altar. Sângele lui Iisus, care „vorbește mai bine decât sângele lui Abel“[20], nu Îi mărturisește Tatălui ceva despre mine, ci îmi mărturisește mie un adevăr esenţial despre Tatăl.

 

Ce se întâmplă când mă rog pentru mine?

Atunci când eu mijlocesc pentru mine însumi înaintea lui Dumnezeu, ce anume am în minte? Ce doresc să se întâmple și ce vreau să obţin sau să realizez? Urmăresc să-L informez pe Domnul cu privire la păcatele mele? Este prea târziu. Era bine dacă Îl informam înainte să comit un anume păcat. Atunci ar fi fost de folos. Elisei îi spune lui Ghehazi: „Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“[21] Să încerc să-mi justific păcatul prin scuze și explicaţii? Acestea nu fac altceva decât să mă coboare și mai jos de acolo de unde am căzut sau unde mă găsesc acum. Chiar dacă aș avea multe argumente pentru păcatul săvârșit, scuze nu am, oricât de mult le-aș căuta. Să-mi cer iertare? Nu e rău, dar îmi este mai de folos să știu că ea deja s-a consumat pe când păcătuiam: În timp ce oamenii Îl răstigneau pe Fiul lui Dumnezeu, bunătatea Lui nu privea la chinurile pe care le îndura, ci la starea de ignoranţă a celor ce executau orbește ordinele mai marilor zilei: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“[22] Ce voi cere, atunci, în rugăciunea mea? Mă voi ruga să cred și să-L iubesc pe Cel care este bun și a cărui îndurare (har) ţine în veci. Mă voi ruga nu să fiu iertat, fiindcă păcatele ne sunt iertate, ci mă voi ruga să am putere, dragoste și suficientă preţuire ca să pot primi iertarea oferită în dar prin acea „singură hotărâre de iertare a lui Dumnezeu“[23].

 

Ce diferită este imaginea marelui și bunului Judecător, așa cum o prezintă Iisus, al cărui mesaj se poate transpune astfel: „Nu vă spun că voi mijloci pentru voi sau că-L voi ruga pe Tatăl. Nu este nevoie. Tatăl Însuși vă iubește și nu are nevoie să fie rugat, convins sau determinat să vă iubească. Nu voi Îl rugaţi pe Tatăl prin Mine să Se împace cu voi, ci, dimpotrivă, prin Mine, Tatăl, în bunătatea Lui, vă roagă pe voi să vă împăcaţi cu El.“ În Scriptură, apostolul Pavel o spune răspicat: „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“[24] În dragostea Lui, El nu cere, ci dă și Se dă pe Sine Însuși pentru viaţa lumii.

 

Implicaţii puţin luate în seamă

Dacă am binevoi să luăm în serios cuvintele lui Iisus despre caracterul iubitor al Tatălui, întregul edificiu al spovedirii, al ispășirii, al mijlocirii și al mântuirii ar cunoaște o spectaculoasă experienţă a „schimbării la faţă“. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar aceste lucrări sunt legate de imaginea unui Dumnezeu crud, impasibil, lipsit de suflet. Unde duc acceptarea și cultivarea unei astfel de imagini despre Dumnezeu? Iată un exemplu: cineva ar sări ca ars dacă i s-ar spune că Hitler este mântuit, dar e același om nu-l deranjează deloc atunci când i se spune că pruncii care de-abia au văzut lumina zilei vor arde, în vecii vecilor, în foc. Hitler nu a ars pe nimeni în vecii vecilor și oroarea pe care a săvârșit-o el pălește în faţa iresponsabilei doctrine a Iadului. Autorul ideii populare despre Iad a lăsat să se întrevadă ce ar face el dacă ar putea și cine este, de fapt. Cea mai întunecată pagină a istoriei lumii nu este Holocaustul, ci doctrina Iadului, așa cum este ea predicată de la altare și de la amvoane, astăzi. Ca și ideea populară de mijlocire ca formă de schimbare a gândului lui Dumnezeu, ideea despre Iad este produsul logic al unei astfel de imagini a lui Dumnezeu, o imagine diabolic distorsionată. Simt mereu în suflet dorinţa să mă adun cât mai aproape de Cel care a mărturisit așa de dramatic împotriva a ceea ce au spus oamenii sau demonii despre Dumnezeu! Mărturia Lui se ridică împotriva „oricărei necinstiri a lui Dumnezeu“[25]. Aceste lucruri nu numai că nu sunt adevărate, dar ele sunt chiar apanajul diavolului, care „ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“[26].

 

Rezumat

Așadar sintagma „rugăciune de mijlocire“ trebuie reconsiderată și readusă în lumina Celui care „va așeza din nou toate lucrurile“[27] acolo unde au fost la început și unde sunt dintotdeauna. Iisus nu mijlocește pentru noi ca să-L schimbe pe Dumnezeu în vreun fel, ci Iisus mijlocește pe lângă Dumnezeu ca să ne schimbe pe noi, căci în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare“[28]. El ne iubește cu o iubire veșnică – adică cu aceeași iubire dintotdeauna și pentru totdeauna. Nu crucea lui Iisus a născut iubirea aceasta, ci iubirea aceasta a născut necesitatea crucii lui Iisus, așa că nu intră în discuţie ideea unei pledoarii de influenţare a lui Dumnezeu. Nu felul cum ne privește Dumnezeu pe noi trebuie schimbat, ci felul cum Îl privim noi pe El trebuie desfiinţat și născut din nou în Christos. Dumnezeu nu ne vede pe noi în Christos ca prin niște ochelari ciudaţi care înlocuiesc realitatea cu imaginarul. El vede realitatea așa cum este, prin harul lui Christos faţă de noi, căci Christos nu a murit ca să-L împace pe Dumnezeu cu noi, ci ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu. El nu a murit ca să-l schimbe cumva pe Dumnezeu, ci tocmai pentru ca Dumnezeu să rămână fără „schimbare“ sau „umbră de mutare“, cum spune apostolul Iacov. Iisus este Acela care, prin jertfa Sa, I-a dat lui Dumnezeu mână liberă să rămână drept și totuși să-l îndreptăţească pe păcătos. Astfel suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu prin preaiubitul Lui. Iată de ce și iată cum: Prin acest har al lui Christos, Dumnezeu ne vede nu așa cum suntem noi, ci așa cum este El. Nu Dumnezeu are nevoie de revelaţii despre noi, ci noi avem trebuinţă de revelaţii despre El. Tocmai de aceea Iisus trăiește pururi să medieze revelaţia lui Dumnezeu, fiindcă El, și numai El, care „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte“[29]. Numai El poate spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“[30] Nu Tatăl trebuie să fie înduplecat să primească pocăinţa noastră, ci noi trebuie să fim înduplecaţi să primim dragostea Lui pentru noi. Preţul sângelui vărsat nu a fost cerut de Dumnezeu, ci de marea tragedie omenească.

 

Înapoi… la întrebare

Deci eu vin în rugăciune să mijlocesc pentru tine nu fiindcă e nevoie să-L schimb pe Dumnezeu, ci pentru că te iubesc, pentru că simt împreună cu tine, pentru că mă bucur de bucuria ta și mă doare durerea ta. Iar acest lucru Îi place enorm lui Dumnezeu, fiindcă în lacrimile mijlocirii se vede chipul lui Iisus în noi. În aceasta Își găsește El toată plăcerea. Pentru ce mijlocesc eu? Pentru nimic altceva decât ca acea persoană pentru care mă rog să cunoască „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“[31] dragostei lui Dumnezeu în Christos. Nu de sănătate are nevoie bolnavul, ci de credinţa în dragostea și în puterea lui Dumnezeu. Sănătatea vine ca urmare a acestora. Nu are nevoie de pâine cel flămând, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“[32]. Ne lăsăm orbiţi de simptome și arareori ne îndreptăm atenţia spre cauza problemei: „un singur lucru trebuie“[33], a spus Iisus.

 

Rugăciunea de mijlocire este simpla expresie a prezenţei lui Christos, Mijlocitorul, în noi. Împlinirea a ceea ce am exprimat în rugăciunea mea nu este altceva decât faptul că Dumnezeu îmi onorează credinţa și dragostea și le preţuiește așa cum numai El o poate face. Când mijlocesc, eu nu mă așez pe o poziţie opusă lui Dumnezeu, de partea cealaltă a mesei de negocieri, ci de aceeași parte cu El. Nu Îl „lucrez“ pe Dumnezeu, ci lucrez împreună cu Dumnezeu. Lucrăm amândoi în aceeași direcţie, ca o expresie a faptului că am fost făcuţi părtași firii dumnezeiești. Cererea fiicelor lui Ţelofhad, de schimbare a legii, nu L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească, ci l-a ajutat pe Moise să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum nu L-a cunoscut niciodată și să crească în asemănarea cu Iisus. Acesta este rodul mijlocirii în viaţa mijlocitorului. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu și în viaţa aproapelui meu nu mă lasă așa cum m-a găsit: fie voi mijloci și voi avea părtășie cu marele Mijlocitor, fie mă voi împietri, după chipul celui ce se închină la sine. Ori de câte ori voi vedea rodul muncii sufletului meu mă voi bucura și îmi voi aminti iarăși că sunt iubit cu adevărat. Împlinirea rugăciunii mele este semnul adevărului predicat de Iisus: „Tatăl Însuși vă iubește.“[34]

 

Footnotes

[1]„Iacov 5:16”.

[2]„Ioan 5:7”.

[3]„Evrei 7:25”.

[4]„ Epistola lui Pavel către Filimon.”

[5]„Geneza 42:37”.

[6]„Luca 12:32”.

[7]„Iacov 1:5”.

[8]„Zaharia 11:13”.

[9]„Ioan 3:16”.

[10]„Matei 25:24”.

[11]„Luca 24:21”.

[12]„Matei 16:14.”

[13]„Marcu 8:29”.

[14]„Geneza 3:1”.

[15]„Geneza 3:4”.

[16]„Ioan 8:44”.

[17]„Psalmi 107:10.”

[18]„2 Petru 1:19”.

[19]„Apocalipsa 12:10”.

[20]„Evrei 12:24”.

[21]„2 Împăraţi 5:26”.

[22]„Luca 23:34”.

[23]„Romani 5:18”.

[24]„2 Corinteni 5:20”.

[25]„Romani 1:18”.

[26], „Ioan 8:44”.

[27]„Marcu 9:12”.

[28]„Iacov 1:17”.

[29]„Evrei 1:3”.

[30]„Ioan 14:9”.

[31]„Efeseni 3:18”.

[32]„Matei 4:4”.

[33]„Luca 10:42.”

[34]„Ioan 16:27”.

 

Isus, Apa vieţii

37 În ultima zi a sărbătorii, ziua cea mare, Isus S-a ridicat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! 38 Cel ce crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, aşa cum zice Scriptura!“[a]39 Spunea aceasta despre Duhul pe Care urmau să-L primească cei ce cred în El. Căci Duhul nu fusese încă dat, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit.

 

Footnotes:

Ioan 7:38 Sau: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine! Şi să bea 38 cel ce crede în Mine! Aşa cum zice Scriptura: «Din inima lui vor curge râuri de apă vie»“; textul biblic la care face Isus referire este dificil de determinat; vezi Is. 44:3; 55:1; 58:11; Zah. 14:8; Eze. 47:1-12

Versete

pentru subiectul: Apa vieţii

 

Ezechiel 47:9 [+1/-0]

Orice făptură vie care se mișcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și vor fi o mulțime de pești; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta, va fi viață.

 

 

Psalmi 110:7 [+1/-1]

El bea din pârâu în timpul mersului: de aceea Își înalță capul.

 

 

Cântarea Cântărilor 4:15 [+1/-1]

O fântână din grădini, un izvor de ape vii ce curge din Liban.

 

 

Isaia 12:3 [+0/-0]

Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii

 

 

Isaia 49:10 [+0/-0]

Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.

 

 

Isaia 55:1 [+0/-0]

Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte fără bani și fără plată!

 

 

Ieremia 2:13 [+0/-0]

Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate care nu țin apă.

 

 

Ezechiel 47:1-6 [+1/-1]

M-a adus înapoi la ușa Casei. Și iată că ieșea apă de sub pragul Casei, dinspre răsărit; căci fața Casei era spre răsărit. Apa se cobora de sub partea dreaptă a Casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte și m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Și iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coți și m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăși o mie de coți și m-a pus să trec prin apă, și apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți și m-a trecut prin ea, și apa îmi venea până la șolduri. A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Și m-a luat și m-a adus înapoi pe malul râului.

 

 

Ezechiel 47:5 [+0/-0]

A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.

 

 

Ioel 3:18 [+0/-0]

În vremea aceea, va picura must din munți și va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieși, de asemenea, din Casa Domnului și va uda valea Sitim.

 

 

Zaharia 14:8 [+0/-0]

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate, spre marea de apus; așa va fi și vara și iarna.

 

 

Ioan 4:10 [+0/-0]

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.”

 

 

Ioan 4:14 [+0/-0]

Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.”

 

 

Ioan 7:37 [+0/-0]

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.

Ioan 7:38 [+0/-0]

Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

 

 

Ioan 7:39 [+0/-0]

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

 

 

Apocalipsa 7:17 [+0/-0]

Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

 

Apocalipsa 22:1-6 [+0/-0]

Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. Și îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate.” Și Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.

 

 

Apocalipsa 22:2 [+0/-0]

În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.

 

 

Apocalipsa 22:17 [+0/-0]

Și Duhul și Mireasa zic: «Vino!», și cine aude să zică: «Vino!», și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!

 

 

Ieremia 17:13 [+0/-1]

Doamne, nădejdea lui Israel! Toți cei ce Te părăsesc vor fi acoperiți de rușine. – „Cei ce se abat de la Mine vor fi scriși pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, Izvorul de apă vie.”

 

 

Teme asemănătoare subiectului: Apa vieţii

Apă vie (14)

 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

  1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

 

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

 

  1. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

 

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

 

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

 

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

 

  1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

 

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

 

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

 

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

 

  1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

 

  1. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

 

  1. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

 

Astfel:

 

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

 

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger

Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

 

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

 

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

 

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

 

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

 

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

 

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

 

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

 

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

 

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

 

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

 

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

 

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

 

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

 

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

 

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

 

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

 

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

 

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

 

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

 

Tradus de Iulian Porumb

 

Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global 

 

Recent, Centrul de Cercetare Pew a publicat studiul anual realizat despre restricţiile religioase impuse pe glob, marcând al doilea an consecutiv în care se observă o creștere a restricţiilor impuse atât de guverne, cât și de actori privaţi în cele 198 de ţări incluse în studiu.

Studiul cu pricina are în vedere situaţia pe glob din anul 2016 și notează ca o concluzie generală că „organizaţiile și partidele naţionaliste au jucat un rol tot mai pregnant în hărţuirea minorităţilor religioase, în special în Europa”. Astfel, ne aducem aminte că nu doar scena politică a Americii a fost măturată de populism în 2016, ci și cea europeană, cu lideri politici precum Nigel Farage, în Marea Britanie, și Marine Le Pen, în Franţa, ţinând primele pagini ale ziarelor, în timp partidele populiste din Italia au reușit să îl forţeze pe premierul Matteo Renzi să demisioneze.

 

În multe ţări, restricţiile asupra religiei au rezultat din acţiuni ale guvernului sau ale grupurilor sociale cu poziţii naţionaliste, notează studiul. În cele mai multe cazuri, aceste forţe încercau de fapt să scape de imigranţi aparţinând minorităţilor etnice și religioase, unii lansând atacuri la adresa unui grup anume în numele apărării majorităţii, care s-ar fi aflat sub asediu. În Olanda, de exemplu, partidul extremistului Geert Wilders a candidat în 2016 cu o campanie politică care cerea „de-islamizarea” ţării, în timp ce în Cehia grupări antimusulmane au organizat 20 de manifestaţii împotriva refugiaţilor musulmani până la finalul anului.

 

Aceste tipuri de activităţi naţionaliste sunt reflectate în creșterea generală a Indicelui Restricţiilor Guvernamentale și a Indicelui Ostilităţilor Sociale. Per total, mai mult de un sfert din totalul ţărilor studiate (28%) au înregistrat nivele „mari” și „foarte mari” de restricţii guvernamentale, în creștere de la 25% în 2015. Aproape 1 din 10 ţări (11%) a avut actori guvernamentali care au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 6% în anul precedent. Similar, în 16% din totalul ţărilor analizate au existat grupuri organizate care, la fel, au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 14% în 2015.

 

Printre cele mai populate 25 de ţări din lume, China, Egiptul, Rusia, India, Indonezia și Turcia au fost fruntașe. China a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Restricţiilor Guvernamentale, în timp ce India a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Ostilităţilor Sociale. Cele două ţări au înregistrat cele mai mari valori pentru indicii respectivi nu doar în categoria celor mai populate ţări, ci și la nivel general, printre cele 198 de ţări studiate.

 

O multitudine de credincioși au fost afectaţi, printre care creștinii, musulmanii, evreii, hindușii, budiștii și alte religii africane tradiţionale, cele ale amerindienilor sau religiile chineze folclorice. Per total, musulmanii au fost grupul religios cel mai afectat în 2016, vizat de tot felul de declaraţii peiorative, dar și de politici ostile. În Danemarca, de exemplu, Partidul Popular Danez a susţinut implementarea unei politici în municipiul Randers pentru introducerea obligatorii în instituţiile publice, inclusiv în școli, a meselor „tradiţionale”, care includ printre altele și produse din carne de porc, menţionează studiul. Martin Henriksen, purtător de cuvânt al PPD, a explicat atunci că măsura este menită să menţină cultura daneză și că partidul „va lupta împotriva regulilor islamice și a argumentelor proaste care le-ar dicta copiilor danezi ce ar trebui să mănânce”.

 

În timp ce musulmanii au fost cei mai vizaţi în 2016 de către mediul politic, per total mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii. Numărul ţărilor în care s-a observat hărţuirea creștinilor a crescut de la 128 de ţări, în 2015, la 144 de ţări, în 2016, a musulmanilor a crescut de la 125 la 142, iar a evreilor a crescut de la 74 de ţări, în 2015, la 87 de ţări, în 2016. Practic, doar grupul neafiliaţilor religios (considerat grup religios în sociologie) este singurul pentru care nu s-a înregistrat nicio schimbare faţă de 2015. Și în 2015, dar și în 2014, neafiliaţii au fost hărţuiţi în 14 ţări dintre cele 198 studiate.

 

Timpul în care toată lumea urăște pe toată lumea

 

Cu toţii am trecut prin momente de reverie, când ne-am imaginat cum ar fi dacă ne-am întâlni faţă în faţă cu vreun politician sau persoană oficială cu care nu suntem de acord (cel puţin). Ce i-am spune? Ce i-am face? Am încerca să o convingem în mod civilizat că greșește? Sau doar ne-am exprima liber frustrările, încercând cumva să o pedepsim?

Dar dacă am fi în poziţia de a o servi, de a-i oferi un serviciu, am face-o? Poate că uneori ne aventurăm în aceste peripluri fanteziste mai mult ca să ne amuzăm, dar în climatul politic și social de astăzi, caracterizat de lipsa civilităţii și de radicalizarea opiniei publice, aceste întrebări devin elementare pentru buna convieţuire în societate.

 

Dezbaterile pe această temă sunt aprige în Statele Unite, unde politica imigraţionistă de „toleranţă zero” impusă de administraţia Trump a scandalizat opinia publică până într-acolo încât mai mulţi oficiali ai Casei Albe, care într-un fel sau altul au sprijinit activ această politică sau au făcut tot ce le-a stat în putere să o scuze, au început să fie taxaţi în diverse maniere în spaţiul public.

 

Secretara Departamentului de Securitate Naţională, Kirstjen Nielsen, a fost hărţuită într-un restaurant mexican, unde lua masa, de către un grup de protestatari organizaţi de o filieră locală a democraţilor socialiști americani. Aceștia au scandat „Rușine! Rușine!” și „Dacă copiii nu pot mânca în pace, nici tu nu poţi mânca în pace”, făcând referire la cei 12.000 de copii de imigranţi care în prezent se află în custodia guvernului american. Consilierul președintelui american, Stephen Miller, descris în presă drept un „campion” și „parţial arhitect” al politicii respective, a fost surprins tot la masă într-un restaurant mexican, în timp ce un alt client îl numea „fascist care cerșește bani ca să construiască alte cuști”, făcând referire la imaginile cu copii de imigranţi dormind pe saltele într-o mare cușcă păzită de forţe de securitate.

 

Dar cazul care a suscitat cele mai multe dezbateri în presă a implicat-o pe Sarah Sanders, secretar de presă al Casei Albe, care printre altele a încercat să apere politicile imigraţioniste făcând referiri la Biblie. Recent, Sanders s-a plâns pe Twitter că a fost dată afară dintr-un restaurant unde lua masa cu mai multe persoane, din simplul motiv că lucrează pentru Donald Trump. Se ia în considerare ca, de acum înainte, Sanders să beneficieze de protecţie din partea Serviciilor Secrete, iar incidentul a pornit discuţii aprinse despre limitele bunului-simţ într-un timp în care lipsa de civilitate este caracteristica principală a modului de comunicare adoptat de noul lider al ţării și promovat și în alte ţări unde populismul este pe val.

 

Citește și Biblia ca armă politică – Când „așa zice Domnul” înseamnă „așa vreau eu”

Este vreodată lipsa de civilitate bună?

Presa americană a fost plină zilele acestea de argumente pro și contra pe subiect. După o trecere în revistă a celor mai importante publicaţii, se poate spune că cele mai multe au apărat, dacă nu chiar au lăudat decizia proprietarei restaurantului respectiv. Cei mai mulţi au adus în discuţie faptul că, odată, civilitatea și bunul-simţ erau trăsături intrinseci ale democraţiei, care reglau dialogul dintre părţile adverse, astfel încât democraţia să fie un sistem politic funcţional. De exemplu, președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi. În schimb, continuă aceste voci, am trăi un „moment aparte” în care un guvern democratic a făcut din lipsa de onestitate și de bun-simţ unul dintre principiile fundamentale pe care le urmează. Slujba lui Sanders „presupune deci să acopere minciunile președintelui subminând o parte vitală a discursului public – însăși ideea unui discurs liber și deschis despre adevăr”, scrie Vox. Jobul lui Sanders o face deci lipsită de civilitate din principiu. Iar dacă gestul de a-i refuza un serviciu atrage atenţia asupra acestui subiect, s-ar putea, speră unii opinatori, să se micșoreze lipsa de civilitate din politica americană. Cei care adoptă această poziţie cred că cetăţenii cu drept de vot au responsabilitatea de a înfrunta persoanele cu autoritate care sunt responsabile pentru subminarea democraţiei, nu responsabilitatea de a avea un comportament foarte politicos faţă de ele.

 

În schimb, cei puţini sau cei ale căror voci sunt mai puţin auzite, îi sfătuiesc pe toţi cei care consideră că America trece printr-un „moment special”, în care scopul scuză mijloacele, să se gândească bine ce s-ar întâmpla dacă fiecare american ar adopta această filosofie. Până unde ar merge lucrurile? Cât de greu este să ne imaginăm că, la un moment dat, oamenii care nu sunt de acord cu avortul ar putea decide ca judecătorii și toţi ceilalţi oficiali care apără avortul să nu fie lăsaţi să trăiască în pace cu familiile lor? Secretara de presă a fostului președintele George W. Bush a avertizat că s-ar putea ajunge într-o situaţie în care să existe restaurante doar pentru democraţi și restaurante doar pentru republicani. Politica în general nu este un domeniu cunoscut pentru civilitate, iar dacă începem să tolerăm intoleranţa este posibil să ajungem la aceste tipuri de segregări, cred cei de la Washington Post.

 

Președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi.

 

Argumentul restaurantelor segregate este o generalizare la extremă a cazului de faţă și o desconsiderare totală a circumstanţelor lui, spun alţii. Proprietara restaurantului are o afacere de condus și nu a avut în trecut probleme cu clienţi de o anumită coloratură politică. „I-am explicat că restaurantul are anumite standarde pentru clientelă, cum ar fi sinceritatea, compasiunea și cooperarea. Am rugat-o să plece, dar i-am spus că anturajul ei poate să rămână”, a explicat Stephanie Wilkinson, proprietara restaurantului. Sanders a fost vizată nu pentru cine este, ci pentru ce a făcut. Wilkinson nici măcar nu a acceptat ca Sanders să plătească pentru consumaţie și nu există dovezi că a vrut să se dea mare cu ce a făcut și să îi inspire și pe alţii să facă la fel. De fapt, dacă Sanders nu ar fi scris pe Twitter despre ce i s-a întâmplat, cel mai probabil nici nu s-ar fi aflat. Gesturile lui Wilkinson nu par a fi cele ale unui războinic antisistem care vrea să despartă publicul american în tabere. Dacă Sanders nu ar fi popularizat întâmplarea, aceasta ar fi rămas un gest modest al unui cetăţean care a hotărât să tragă la răspundere un oficial al statului.

 

Reacţia lui Sanders, publicată pe Twitter, este de așa natură încât să concentreze toată atenţia asupra lui Wilkinson: „Acţiunile ei spun mai multe despre ea decât despre mine. Întotdeauna am încercat să mă port frumos și cu respect cu oamenii, inclusiv cu cei cu care nu sunt de acord și voi continua să fac la fel.” Pentru fanii lui Sanders, micul truc a funcţionat de minune. Pentru ceilalţi este deja mult prea evident că, în ce privește civilitatea discursului politic și public, cei din administraţia Trump și mulţi dintre susţinătorii lor nu sunt în postura din care să poată ţine predici pe subiect. Chiar de curând, Sanders l-a făcut pe un jurnalist „prost” în faţă, în timpul unei conferinţe de presă pe tema imigranţilor. Iar acesta este doar unul dintre exemplele care ar putea demonta ușor ce susţine Sanders pe Twitter.

 

Ce ar mai trebui menţionat este că, spre deosebire de rasă sau de religie, să dai pe cineva afară din restaurant pentru coloratura politică nu este un act ilegal. Ceea ce înseamnă că, în ochii legii, nu este un act discriminatoriu, așa cum susţin adepţii administraţiei Trump. În final, în faţa legii doar mândria lui Sanders a fost lezată, și nu demnitatea ei ca cetăţean american. Iar cu o mândrie lezată se poate trăi, mai ales dacă te ajută să îţi reevaluezi poziţia. Cu toate acestea, s-ar putea ca cea mai bună metodă de a-i face pe acești politicieni să își reevalueze poziţiile este prin taxarea lor în cabina de vot, nu prin a le nega servicii, spun alte voci.

 

Calea cea mai grea

Cazurile relatate mai sus, deși sunt din Statele Unite, ne ating, fiindcă discuţia este aplicabilă în acest moment în mult mai multe spaţii geografice, unde se resimte o divizare puternică a societăţii și o radicalizare a discuţiilor pe teme care trec de la politic la economic, la social și care nu par să ducă în final niciunde.

 

Știinţele politice arată că efectele lipsei de civilitate asupra democraţiei sunt mixte, nu mereu bune, nu mereu proaste.

 

Expunerea la acest fenomen generează contagiune și poate reduce încrederea în guvern, în legitimitatea instituţională și în mass-media, pe măsură ce oamenii devin tot mai polarizaţi pe frontul opiniilor politice. Pe de altă parte, alunecarea spre lipsa de civilitate poate fi o metodă eficientă de a strânge oamenii în jurul unei cauze și de a restabili anumite drepturi încălcate, atunci când alte metode tradiţionale nu mai au efect. Chiar dacă este o perioadă inconfortabilă pentru toată lumea, se poate ajunge într-o situaţie în care lipsa de civilitate stârnește dezbateri politice care nu ar fi fost posibile altfel.

 

Problema cu acest ultim scenariu este revenirea la normalitate, restabilirea decenţei limbajului politic și public ca prioritate naţională. Din acest motiv ar trebui evitată cât de mult posibil această situaţie. Fiecare în parte ar trebui să realizeze că ţara sa ar trebui să fie mai importantă decât ambiţiile, ideologiile sau orgoliile cetăţenilor ei. În final, gestul lui Wilkinson a fost lăudat tot de către cei care cred deja ca ea și care s-au simţit edificaţi prin ce a făcut ea, însă, pentru ceilalţi, nu a fost decât un gest neavenit care a lărgit și mai mult prăpastia din societate. Într-o analiză obiectivă, care să includă toate părţile vizate, aceste gesturi par să fie utile – adică să producă o schimbare – doar în cazuri excepţionale, în care cel vizat de gest are o conștiinţă morală sensibilă și nu este deja radicalizat ideologic.

 

 

 

© Flynt | Dreamstime.com

Merită să ne întrebăm: Ce ar fi făcut Iisus?

Încurcătura în care ne punem atunci când încercăm să stabilim măsura în care gestul nostru poate schimba o persoană iese la iveală din dezbaterile creștinilor americani pe cazul Sanders. „Ce ar fi făcut Iisus?” este întrebarea care stă la baza discuţiei și care încearcă să lămurească cum ar trebui să se comporte un creștin faţă de niște autorităţi profund imorale. Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu? Iisus a abordat diferit situaţiile, în funcţie de receptivitatea celor vizaţi, ceea ce înseamnă că există loc și pentru reacţii de înfruntare, în unele situaţii. Dar foarte important de observat este că nu putem stabili mai departe dacă Sanders este mai aproape ca situaţie de vameșul Matei sau de comercianţii daţi afară din Templu de Iisus. Ceea ce ne arată că gesturile noastre au nevoie de o doză mare de înţelepciune, atât atunci când, la un moment dat, simţim nevoia să ne delimităm într-un fel sau altul de anumite personaje pe care le considerăm imorale, cât și atunci când suntem doar în postura în care să judecăm cât de oportună este o anumită delimitare.

 

Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu?

 

Ce ne învaţă exemplele biblice, în schimb, este că mereu putem încerca să aplicăm spiritul lui Iisus, decantat în două caracteristici majore: faptul că mereu spunea adevărul și îl făcea pe om conștient de greșelile lui și faptul că, în același timp, îl asigura că îl preţuiește chiar și așa. La un astfel de comportament sunt chemaţi oamenii, și creștinii în mod special – o creativitate aparte în rezolvarea problemelor, în care să îţi poţi spune of-ul, impresionându-l sau mișcându-l pe opozant. Un exemplu concret pentru cazul Sanders a fost dat de Diana Butler Bass, autoare și istoric al religiilor, pe Twitter, ea spunând că ar fi procedat în felul următor: „I-aș fi spus că în ciuda faptului că ea exlude oameni, separă familii și refuză să recunoască demnitatea altor oameni, eu aleg să o recunosc pe a ei. Și, dacă vrea să mănânce aici, atunci îi vom da să mănânce. O vom trata cu demnitate. Vom fi ospitalieri, dar să știe atâta lucru – că banii cheltuiţi aici vor fi donaţi unui fond de refugiaţi și că nicio persoană de aici nu îl va vota niciodată pe șeful ei.”

 

Poate că există exemple și mai bune decât atât, dar acesta este unul dintre cele care urmează calea grea, pe care trebuie să o aleagă fiecare creștin și, de ce nu, fiecare persoană în parte – să caute cea mai creativă și mișcătoare atitudine de a rezolva conflictele ideologice. Cel mai simplu lucru este să îmbrăcăm un gest separator cu o haină groasă de politeţe, dar asta nu schimbă faptul că tot un gest separator rămâne, iar asta se resimte în societate.

 

Iisus iubea adevărul și iubea oamenii deopotrivă. La acest lucru suntem chemaţi, nu la a judeca oamenii și nici măcar la a spera că îi schimbăm noi, pentru că aceasta este în definitiv treaba exclusivă a lui Dumnezeu. Putem și trebuie însă să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

 

Dacă ceea ce tocmai am scris pare o utopie, ar trebui să ne gândim cât din mult acţionăm instinctiv, câte dintre comentariile și acţiunile noastre sunt produsul a ceea ce suntem în acel moment, și nu al persoanelor care ne-ar plăcea să devenim sau care ne închipuim că suntem în cele mai bune momente ale noastre. Oricâtă politeţe s-ar manifesta, aceasta tot nu ar putea camufla o societate aprigă la mânie și bună de gură. Și atunci de ce ne-am aștepta ca reacţia sau răspunsul nostru chiar să schimbe ceva?

 

Putem și trebuie să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul

Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

 

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

 

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

 

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

 

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

 

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

 

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

 

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

 

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

 

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

 

Tradus de Lacrisa Novac

 

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

 

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

 

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

 

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

 

* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

 

Structurarea studiului:

  1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
  2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
  3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
  4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

 

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

 

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

 

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:

o curăţire a conştiinţelor noastre!

 

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

 

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen

„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”

„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

 

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea

(unii nu o cred!!)

Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

 

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:

– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!

– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!

– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!

– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

 

  1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

 

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

 

  1. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
  2. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

 

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

 

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

 

* „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

 

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

 

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

 

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

 

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare”Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

 

  1. Care au fost scopurile ispăşirii?

 

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând,

cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

 

Biblia ne spune în:

 

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”

Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”

Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”

Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”

Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”

Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

 

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

 

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

 

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

 

Interpretări subiective

 

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

 

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale

Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.

În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

 

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)

Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.

Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

 

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

 

  1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
  2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
  3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
  4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

 

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

 

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?

De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

 

Teoria martirizării sau Teoria exemplului

Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

 

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

 

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică

În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

 

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

 

Interpretări obiective

 

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii

Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

 

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

 

Luther (1483-1546) şi teoria penală

Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

 

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

 

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

 

Intepretări moderne

 

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică

În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

 

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

 

Teoria politică – interpretarea politică

Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

 

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

 

Surse folosite:

Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof

Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen

Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

 

Concluzie:

De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

 

  1. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

 

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

 

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21

– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28

– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

 

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24

– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

 

  1. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

 

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

 

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

 

S-a isprăvit!

Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

 

Ispăşirea este finală şi definitivă

Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

 

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

 

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

 

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

 

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

 

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

 

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

 

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10

Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15

Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27

Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

 

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

 

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

 

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

 

Care-i realitatea?

Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

 

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

 

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

 

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă”. John Owen

 

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

 

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

 

„Marele schimb”

Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

 

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:

Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

 

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

 

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

 

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

 

  1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
  2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

 

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

 

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

 

Sir Richard Baker

 

 

Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)

 

Autor: Edward Heppenstall

Referințe

Romani 5:17

„Daca, deci prin greseala inuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii vor domni in viata prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos! (Romani 5:17)

 

Pentru a fi mantuiti ni se cere sa indeplinim doua conditii. Prima conditie este sa avem neprihanire desavarsita. Dar, dupa cum stim, „nu este nici un om neprihanit, niciunul macar” (Romani 3:10). Neprhanirea aceasta ne este asigurata de Domnul Hristos, prin viata desavarsita pe care a trait-o aici pe pamant. Ea ne este pusa la dispozitie „prin Acel Unul Singur, care este Isus Hristos”.

 

In al doilea rand, noi suntem condamnati la moarte fiindca suntem pacatosi. „Plata pacatului este moartea” (Romani 6:23). Pe calvar, Domnul Hristos a luat asupra Sa pacatele noastre si a suferit pedeapsa in locul nostru. „Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii facandu-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).

 

Astfel, prin Hristos, sunt indeplinite ambele conditii, si mantuirea noastra este completa. De aici si proclamarea fundamentala a Evangheliei: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16). Nu mai ramane decat sa primim darul mantuirii. Incercarea de a obtine prin efortutile noastre nu-si are sensul, deoarece o primim prin credinta, traim prin credinta si umblam prin credinta.

 

Iar viata noua o primim in momentul in care Il primim pe Domnul Hristos. Daca un om se naste fara un talent artistic, are sanse mici sa devina artist. Daca cineva nu are ureche muzicala, degeaba se oboseste sa ia cursuri de muzica. Daca ii lipseste cuiva imaginatia si creativitatea, nu va reusi sa devina poet decat printr-un miracol al lui Dumnezeu.

 

Cand ne nastem in lumea aceasta, ne nastem morti din punct de vedere spiritual; avem o gandire fireasca si suntem in vrajmasie cu Dumnezeu (Romani 8:7). Daca nu primim viata noua de sus, nu avem cum sa fim mantuiti. Mana Sa strapunsa atinge corzile sufletului nostru, tranformand viata noastra intr-o melodie cereasca. Darul mantuirii il primim doar prin credinta!

 

DARUL LUI DUMNEZEU

DORIM SA PRIMIM DARUL LUI DUMNEZEU, DAR NU SUNTEM GATA SA PRIMIM SI SA IMPLINIM MESAJUL LUI DUMNEZEU.

 

 

La sărbătoarea naşterii Domnului nostru Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de Bunătate şi de Adevăr Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos (Ioan 1:14 şi 17)

 

Când Dumnezeu I S-a descris pe Sine lui Moise, El a spus că este „plin de Bunătate şi de Adevăr” (Exodul 34:6). Când apostolul Ioan Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, el foloseşte aceleaşi cuvinte: „plin de Bunătate şi de Adevăr” ( ţinând seama că „haris” înseamnă „bunătate”,  iar cuvântul tradus la noi prin „credincioşie” este de fapt „adevăr”).

 

Se cuvine ca tabloul naşterii Domnului Isus să poarte cuvintele: „Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos”!

 

Referindu-se la Persoana Domnului Întrupat, Ioan scrie că „noi am primit din Plinătatea Lui Bunătate peste Bunătate” (v.16).  Bunătatea aceasta stă atât în faptul că El ni L-a adus pe Dumnezeu Însuşi, cât şi în ceea ce a făcut El pentru noi. „Adevăr” se referă la tot ce ne-a vorbit Domnul Întrupat.

 

Aşadar, Bunătatea se referă la Persoana şi la lucrarea Lui pentru noi, iar Adevărul se referă la învăţătura Lui.

 

Isus a făcut această afirmaţie fundamentală: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17). La care trebuie să adăugăm aceste cuvinte: „Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi fi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi… Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8: 31-36).

 

Să extragem esenţa din aceste texte:

 

Învăţătura Domnului Isus vine direct de la Dumnezeu şi, deci, reprezintă voia lui Dumnezeu. Dacă vrei să verifici dacă aşa stau lucrurile, aplică această învăţătură în viaţa ta. Când vei trăi un anumit timp după învăţătura Lui, ceva miraculos se va întâmpla în tine şi vei cunoaşte că totul este de la Dumnezeu, adică vei cunoaşte Adevărul!

 

Acum tu urăşti, tu faci răul, tu comiţi incorectitudini, nu fiindcă ai ales tu să faci aceste lucruri şi altele asemenea lor, ci ceva din tine te determină să le faci, adică tu eşti rob să le faci. Când vei începe să trăieşti din toată inima după învăţăturile lui Isus, dintr-o dată te vei trezi că eşti liber: Eşti liber să iubeşti, eşti liber să faci binele, eşti liber să trăieşti în corectitudine!

 

Cu alte cuvinte, învăţăturile lui Isus au în ele forţa eliberării şi forţa împlinirii! Domnul Isus ne eliberează prin însuşi faptul că ne dă învăţăturile care vin direct de la Dumnezeu şi care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Dar El le însoţeşte de un „dacă”: „Dacă vrea cineva să facă… va ajunge să cunoască.”

 

În sărbătoarea aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un Dar, un Cadou (pe Isus) şi un Mesaj (învăţăturile lui Isus).

 

Se întâmplă ceva ciudat în creştinism: Dorim să primim Darul lui Dumnezeu, dar nu suntem gata să primim şi să împlinimMesajul lui Dumnezeu.

 

Încerc să ilustrez situaţia. Să presupunem că ai primit un pachet de la Bill Gates. Da, nu-i greşeală, un pachet personal de la Bill Gates. Îl deschizi emoţionat şi în cutie găseşti ultima tabletă produsă de Microsoft, înzestrată cu toate programele posibile şi inscripţionată cu numele tău.  Tu scoţi tableta, o studiezi şi începi să te foloseşti de ea. Şi o arăţi la toţi prietenii tăi cu încântare şi cu mândrie.

 

După trei luni, vine la tine un reprezentant al firmei Microsoft şi te întreabă dacă ai primit cadoul de la ei. „Da, desigur”, îi răspunzi tu.

 

Atunci el te întreabă: „Domnule, (sau Doamnă), în pachet era şi o scrisoare însoţitoare; ai citit-o?” Tu stai înlemnit şi te gândeşti la ce s-a întâmplat. Când ai deschis pachetul, emoţionat fiind, ai scos tableta, dar n-ai observat că era acolo şi o scrisoare. Şi nu mai ştii ce ai făcut cu cutia şi cu scrisoarea!

 

Atunci reprezentantul companiei îţi spune calm şi grav: „Domnule (sau Doamnă), în pachet era o scrisoare prin care Domnul Gates te anunţa că îţi oferă să te adopte  în familia lui şi să te trateze ca pe unul dintre copiii lui. Şi, ca semn de bună credinţă, îţi dă instrucţiuni să te duci la o anumită bancă şi să afli acolo că ai un cont deschis pe numele tău şi ai, pentru început, un miliard de dolari în cont! Dar, din păcate, oferta era cu termen şi termenul tocmai a trecut. Dacă vei mai merge la bancă, te vei trezi că ai venit prea târziu”.

 

Aceasta este povestea imaginată de mine. Îmi vei spune că este incredibil ca cineva să fi scos din cutie un asemenea cadou fără să observe şi scrisoarea. Exact acesta este punctul crucial! Tot atât de incredibil este să vrei să primeşti un Dar extraordinar de la Dumnezeu, dar să nu bagi în seamă „scrisoarea”, adică cele patru Evanghelii, care conţin mesajul Celui ce-ţi trimite cadoul! Este „incredibil”, dar fă un sondaj şi vei descoperi mii de „creştini” care zic că „L-au primit pe Domnul Isus”, dar care niciodată n-au citit mesajele de la Dumnezeu pe care ni le-a adus Fiul lui Dumnezeu! Şi, chiar dacă le-au citit, au făcut-o ca o formalitate, fără să intenţioneze să le aplice în viaţa lor.

 

Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul!

 

Din fericire, deşi în epistola către Evrei suntem avertizaţi să nu ne trezim veniţi prea târziu, tot acolo ni se spune că Dumnezeu „hotărăşte din nou o zi: „Astăzi… zicând: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:1 şi 7).

 

„Darul lui Dumnezeu nespus de mare” (2 Cor.9:15) este Bunătate şi Adevăr. Nu numai Bunătate şi nu numai Adevăr. Cadoul lui Dumnezeu este un întreg şi El aşteaptă să-l primeşti în totalitate.

 

Să ţinem cont că atunci când primim Mesajul şi îl aplicăm în propria noastră viaţă, primim eliberare din sclavia răutăţii şi primim cunoaşterea Realităţii lui Dumnezeu în însăşi trăirea noastră.

 

Domnul  Isus Se identifică cu învăţătura Lui, atunci când ne spune „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

 

Să adăugăm că Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi trăi după învăţăturile Mele” şi urmarea va fi că în voi va veni Duhul lui Dumnezeu, va veni Domnul Isus şi va veni Dumnezeu Tatăl ca să-şi facă locuinţa în voi.

 

Când toată Sfânta Treime a lui Dumnezeu locuieşte în tine, cum să nu fie posibil să trăieşti după învăţăturile Lui?

 

Toate acestea sunt bogăţiile Darului lui Dumnezeu nespus de mare pe care ni l-a făcut prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o sărbătorim în aceste zile.

 

Deschide tot pachetul şi bucură-te de toate bogăţiile lui Dumnezeu. Sunt ale tale. Astăzi!

 

 

 

 

Semnul  si sangele…

Iosua stătea acolo, dăduse semnalul şi totul se prăbuşise. Rahav stătea cu familia ei în siguranţă şi nu trebuiau să privească îngrijoraţi pe geam. Ei puteau să citească Scriptura, în timp ce afară se desfăşura lupta. De atunci, Rahav face parte din Israel şi s-a mutat apoi în Betleem. Acolo s-a căsătorit şi a primit moştenirea ei. Ea avuse un fiu cu numele de Boas. Boas devenise tatăl lui Obed, a cărei mamă era Rut. Obed era tatăl lui Iese, şi Iese era tatăl lui David. Aşa este. Pentru că femeia Rahav îi crezuse pe mesageri, a aplicat semnul şi a fost salvată împreună cu casa ei. Altfel ea ar fi pierit.

 

Ascultaţi acum bine! O spuneţi, aţi înţeles? Toţi acei ce erau în Egipt sub sânge, au fost ocrotiţi. Toţi acei din Ierihon, care se aflau sub semn, au fost salvaţi. Toţi acei care trăiesc acum sub semn, vor fi salvaţi. Mielul jertfit era un tip înspre Isus Hristos.

 

În Evrei 13, 10-20 citim despre sângele legământului veşnic (notaţi-vă, vă rog). În legătură cu sângele lui Isus Hristos, este vorba despre sângele legământului veşnic. Când vom fi desăvârşiţi, atunci răscumpărarea va fi încheiată. Este un legământ veşnic. Nu va mai fi făcut un alt legământ. Când se va încheia timpul, nu va mai fi nevoie de legământ, dar până atunci avem nevoie de acesta. Acum, să nu uitaţi, este vorba despre legământul veşnic. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt legate de legământul sângelui şi ne eliberează de păcat. Amin!

 

Nu mai rămâne nici un păcat. Închinaţi-vă Lui şi faceţi de cunoscut puterea Lui făgăduită. Poporul lui Dumnezeu, spălat prin sângele Lui, care stă sub legământul sângelui, poartă Duhul lui Isus Hristos în sine. Lor li se potriveşte Cuvântul: Cine crede în Mine, va face lucrările pe care le-am făcut Eu. ”

 

Desfăşurarea legământului în Noul Testament. Testament înseamnă legământ – moştenire, nu-i aşa, dr. Vayle? Testament înseamnă legământ. Noul Testament înseamnă Noul Legământ. În Vechiul Testament, când a fost jertfit mielul, viaţa nu putea să se întoarcă peste cel credincios. În Noul Testament, Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit, iar viaţa Lui se întoarce la noi. În Noul Testament viaţa era în sânge, viaţa din sângele Mielului, prin care Noul Legământ devenise realitate; pentru că aşa a spus Dumnezeu. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul : voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu ” (Evrei 8, 10). Nu pe table de piatră, ci în inimile noastre prin sânge. Acesta este legământul Duhului, pe care El l-a făcut cu oamenii.

 

Legământul simbolizează puterea Lui. Ioan 14, 12 spune: Adevărat, adevărat vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl. ” Noul Testament – Noul Legământ – viaţă nouă. Acestea ne arată că Isus a împlinit fiecare lucrare, pe care a cerut-o Dumnezeu, şi ne-a făcut fii şi fiice adevărate a lui Dumnezeu. Sub sângele Lui nu mai este nici o condamnare. În Romani 8, 1 scrie: Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. ” Aici nu li se adresează celor ce cred în El, ci celor ce sunt în Isus Hristos , care nu umblă după trup, ci după Duhul Lui. Isus a spus: Cuvintele Mele sunt Duh şi viaţă. ” O, dacă aş putea lua acest text şi să mai vorbesc încă două ore! Nu mai este nici o condamnare. Eliberaţi de păcat, de îngrijorările acestei lumi. Nici o condamnare pentru acei, ce au fost botezaţi prin Duhul, într-un singur trup. Prin aceasta sângele Domnului şi-a isprăvit efectul. Dumnezeul cerului v-a primit. Viaţa Lui este în voi. Voi sunteţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Caracterul vostru este caracterul lui Dumnezeu. Ce este? O introducere înăuntru? Nu. Dumnezeu este un Dumnezeu al judecăţii; EL este un Dumnezeu care îndreaptă. Totul trebuie să corespundă. Nimic altceva nu o va isprăvi. Voi trebuie să aveţi un astfel de caracter. Voi aveţi pur şi simplu caracterul Tatălui vostru.

 

Viaţa a venit din sânge. Sângele a fost aplicat, dar viaţa nu putea să se întoarcă la cel credincios, pentru că era viaţa unui animal. Dar vedeţi, El nu a fost doar un om, ci Dumnezeul-Om. Tot aşa şi credincioşii, nu sunt doar oameni, ci fii şi fiice a lui Dumnezeu. Voi aţi primit viaţa Lui, care era în El şi s-a întors. Aceasta v-a transformat dintr-un păcătos într-un născut din nou; aceasta v-a scos din organizaţii şi denominaţiuni şi v-a făcut creştini umpluţi cu Duhul Sfânt. Viaţa lui Dumnezeu izvorăşte acum din voi ca o scânteie dintr-o nicovală, în timp ce voi umblaţi plini de putere, dragoste şi smerenie, iar Duhul Sfânt vorbeşte şi lucrează prin voi. Vedeţi, de asta depinde totul.

 

Cum se întâmplă aceasta? Voi ascultaţi mesajul, fiţi atenţi la stâlpul de foc. O, ce siguranţă binecuvântată! Voi aţi străpuns de la moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare. Dacă inimile noastre nu ne condamnă, atunci noi primim acel lucru pentru care ne rugăm. Noi ştim, dacă există păcat în inimile noastre, acesta ne condamnă. Atunci nici nu trebuie să începem. Voi trebuie să fiţi eliberaţi de păcat. Singura posibilitate de a fi eliberat de păcat, constă în a fi în El. Singura protecţie în faţa păcatului este Hristos.

 

Să nu uitaţi: sângele legământului nu găseşte recunoaştere fără semn. Voi nu puteţi să spuneţi aşa simplu: Noi am fost sfinţiţi în toate aceste lucruri ” , aceasta nu este încă dovada. Duhul lui Hristos în voi. Credeţi aceasta.

 

Acum vedeţi, Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Eu am mai notat diferite texte din Scriptură. Eu aş putea predica toată ziua despre aceasta. Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Cuvântul este făgăduinţa, Cuvântul este Dumnezeu şi Cuvântul este al nostru. Noi devenim o parte a Cuvântului, iar Cuvântul ia chip în noi. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele în voi ” Totul devine o familie mare. Aceasta ne dă siguranţa, de ce? Pentru că este o parte din noi. Ce text puternic! În aceasta constă siguranţa făgăduinţei.

 

Semnul este dovada că sunteţi răscumpăraţi şi că aţi fost primiţi. Voi nu puteţi să aveţi dovada unui bilet de tren înainte a plăti preţul. Voi ştiţi cum se plăteşte preţul, nu-i aşa? Aici este vorba de a crede şi de a primi. Ascultare deplină pentru întregul Cuvânt a lui Dumnezeu, vă îndreptăţeşte pentru semn. ASCULTARE DEPLINĂ – nu numai o parte, cât crede denominaţiunea voastră, ci totul. Ascultare deplină faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos şi vă aduce înăuntru în Hristos.

 

Ce ar fi dacă voi aţi fi cu totul înăuntru, iar picioarele ar atârna afară? Sau dacă aţi fi cu totul înăuntru şi mâinile voastre ar atârna afară? Cea mai mare parte ar fi înăuntru, dar inima ar atârna afară. Inima este în lume. Înţelegeţi aceasta? Nu are voie să fie astfel. Ascultarea deplină vă face una cu Cuvântul. Voi credeţi totul, Cuvântul este în voi în întregime, apoi veţi vedea cum lucrează prin voi. După aceea nu vă mai duceţi la distracţiile lumeşti. Voi sunteţi creştini. Indiferent de ceea ce spune cineva, acestea nu vă vor mai atinge. Voi sunteţi în Hristos. Voi sunteţi aşa de siguri, cum nu se poate altfel. Atunci când moartea bate la uşă, ea nu mai are nici o parte din voi. Pentru voi este doar o despărţire de aici şi o intrare acolo. Bătrâneţea nu înseamnă nimic. Atunci sunteţi eliberaţi şi de bătrâneţe. Voi sunteţi în veşnicie, pentru că sunteţi în El. EL este veşnic. Indiferent dacă sunteţi tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi, mari sau mici, nu depinde de asta.

 

Voi nu mai faceţi aceste lucruri, acestea sunt în urma voastră. Voi aţi murit, iar viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Voi sunteţi pecetluiţi prin Duhul Sfânt şi umblaţi în Hristos. Singura ţintă pe care o aveţi, este Hristos. Aşa este. Asta este tot, ce doriţi.

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.