Sapte Beneficii ale sangelui Domnului Isus Hristos…Armele celui rău-Mîndria, deșertăciunea, pofta și Instrumentele lui- Frica, supărarea, îndoiala, nebunia(distracția), păcatul(fărădelegea), depresiunea, lenea, lăcomia, mîndria, aroganța, invidia, cearta, minciuna, vorbirea de rău, furia, (Gal.cap.5) nu sunt atotputernice :Cum să deosebim prorocii și învățătorii advărați de cei falși? Isus este Darul…Binecuvîntați Sunt Cei Ce-L Cunosc și-L Acceptă… Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…Mana profetica – Puterea sangelui lui Isus…Minciuna MANTUIRII IN TEOLOGIA ORTODOXA are picioare scurte – Cristian Florea , Preoti Convertiti, reforma spirituala…Catedrala Mantuirii Neamului,partea a 3 a…Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu…GOLGOTA[(Locul) Craniu(lui)]… Care e semnificația sângelui lui Cristos? Împărtășirea cu trupul și sângele lui Isus… Revelarea sangelui varsat… Sângele lui Abel şi sângele lui Isus România(Europa si intreaga Lume) are nevoie de o  (Credinta) Ortodoxie Reformată- Conţinutul unei Reforme- Strigătul României şi al Europei după Viaţă Hristică! Cu dragoste de Om si de neam- Iosif Ţon…CURAJUL DE A SCHIMBA CE TREBUIE SCHIMBAT… Iosif Ţon-SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE...Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi…Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global…Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul! Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie; CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU); Apocalipsa, Cap. 17, 18 si Cap.19, de Walter Scott; Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele; Prada naziștilor trimisă la Vatican; Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial;Dacă donarea unui rinichi costă atât de mult; Dacă transfuzia cu sânge decurge greoi, de ce nu primim gratis Sângele vieţii veşnice, sănătoase, care izvorăşte pentru fiecare, din “Fântâna “Cristică, Nesecată? De ce nu-i permitem să se întrupeze în noi Darul Dumnezeiesc –Izvorul cu Apă Vie, plămădit din toate Bunătăţile Învăţăturile şi Frumuseţile Cosmice? Dacă pentru PACEA dintre ţări, mor popoare şi cheltuim atât de mult, pentru împăcarea cu noi, cu vrăjmaşii, dar şi cu Dumnezeu, de ce nu primim moartea, îngroparea şi Învierea Lui, prin care ne scapă de orice avem şi ştim, căci fără el nu putem face nimic bun, fiindcă nu locuieşte nimic bun în noi (Rom. cap.7); Numai conectaţi la Sursa sângelui, gândirii şi înfăptuirii lui (Fil.2/13) ne spală, ne scapă de orice mizerie, răutate, inclusiv de matriţa inamicului cosmic numărul unu şi de eul adamic-teroristul care ne sclavagizează, pentru a ne umple cu Învăţătura, cu Dragostea, Iertarea, Credinţa, Bunătatea, cu Prinţul Păcii, care este Totul Totului TOT! “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!” Ioan 14:27…Puterea din “Ochiul dracului”- Dezumanizarea umanității – partea a șaptea; Curva îmbătată de sângele sfinților

…LA MASSONERIA DEL TERZO MILLENNIO; Lumea este condusă din umbră de șeful Papei ? Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” ! Noua ordine mondială şi noua religie satanică New Age; Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate… ADN-ul din organismele modificate genetic se infiltrează în sângele gazdei; Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra ! Vaccinurile ne transformă în mutant; Rockefeller si inceputul otravirii noastre; Lumea(Komunisto-kretinoida) lui Putin; CINE AU FOST ADEVĂRAŢII VINOVAŢI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL; Comunism, capitalism sau ALTCEVA? VI- O facem de oaie ca popor mioritic sau zburăm cu vulturii? Stapanii din umbra, de Daniel Estulin… Clubul Bilderberg. Stapanii lumii, de Cristina Martin; Polemica despre pasapoartele biometrice si 666, asa numitul numar al Fiarei; DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa; Joaca de-a (in)justutia… Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul Tel Drum – Liviu Dragnea; ÎNTREBAREA ZILEI: CINE SUNT ”CRETINII”, ”IDIOȚII”, ”ANALFABEȚII” ȘI ”TICĂLOȘII” LUI DÎNCU? Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze… Și ei sunt oamenii lui Putin? Pentru ca Adrian Nastase si tot neamul lui a creat burghezia komunista prin privati-hotie,c-am tarziu-o primeste in barba de la…Claudiu Năsui: „Desființăm sinecurile administratorilor speciali pentru privatizare din companiile de stat”; Kriminalul Iliescu a negociat cu Gorbaciov vanzarea Romaniei si a Moldovei;

Iliescu,prin ghearele sale-Nastase,Vacaroiu si alti iscarioteni,inclusiv  prin forfecarea preturilor  si exploziz dobanzilor falite au distrus tara… 1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic; Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească; Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989; Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie; Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989; Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara; Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu; Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”; „Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume; Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.” Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime” ;  PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC; Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V); ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru… Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă…

Pace pentru ziua de azi prin Cuvantul lui Dumnezeu

Lăudați-L și Închinați-vă Fiului, Pentru că El este Calea către Tatăl / Cinstiți-L pe Cel Care este Trimis de către Tatăl… Aceasta Îl Cinstește pe Tatăl

 

 

 

Plinatatea lui Dumnezeu – darul lui Dumnezeu pentru tine

 

Ce s-a intamplat la Golgota?

GOLGOTA

[(Locul) Craniu(lui)]

Loc în afara Ierusalimului (totuși, nu departe de oraș), unde Isus Cristos a fost țintuit pe stâlp (Mt 27:33; Ioa 19:17-22; Ev 13:12). În apropiere se aflau un drum și o grădină cu un mormânt (Mt 27:39; Ioa 19:41). „Golgota”, sau „Locul Craniului”, este numită și „Calvar” (Lu 23:33, KJ), termen ce provine din latinescul calvaria (craniu). Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar arată că unii au putut privi de la distanță țintuirea lui Isus (Mr 15:40; Lu 23:49).

Potrivit tradiției, Golgota și mormântul lui Isus s-au aflat pe locul unde astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. În secolul al IV-lea e.n., împăratul Constantin l-a însărcinat pe episcopul Macarie să identifice locul unde a fost țintuit Isus și mormântul unde a fost pus. Episcopul a stabilit că locul căutat era cel pe care împăratul Adrian ridicase un templu pentru zeița Afrodita (Venus). Prin urmare, Constantin a ordonat demolarea templului și construirea unei bazilici, care, mai târziu, a fost extinsă și modificată, devenind astfel Biserica Sfântului Mormânt. Săpăturile arheologice efectuate începând din 1960 arată că zona a fost un cimitir, despre care se crede că datează din secolul I e.n. Deși se află în interiorului zidurilor actualului Ierusalim, se crede că pe vremea lui Isus locul se afla în afara zidurilor orașului.

Un alt loc despre care s-a sugerat că ar corespunde locului unde a fost țintuit Isus este o stâncă aflată la 230 m nord-est de Poarta Damascului. Stânca este cunoscută în prezent cu numele „Calvarul lui Gordon”. În 1842 s-a sugerat că aici ar fi fost, în realitate, Golgota și mormântul lui Isus. În 1883, generalul britanic C. G. Gordon, un erou militar, a susținut public această identificare. Identificarea însă nu se baza decât pe supoziții. Gabriel Barkay, pe baza dovezilor arheologice existente, arată că Mormântul din grădină, aflat în apropiere, care le este prezentat deseori turiștilor drept mormântul lui Isus, a fost săpat și folosit în secolul al VIII-lea sau al VII-lea î.e.n. Acest lucru nu corespunde descrierii din Ioan 19:41, unde se vorbește despre „un mormânt de amintire nou, în care nu mai fusese pus nimeni” (Biblical Archaeology Review, martie/aprilie 1986, p. 50).

Un rol determinant în identificarea Golgotei l-a avut de multe ori sentimentul de apartenență religioasă. Nu există dovezi arheologice care să confirme că actualul Calvar al lui Gordon corespunde Golgotei. Cât despre identificarea cu locul unde se află Biserica Sfântului Mormânt, aceasta, e adevărat, ia în calcul unele descoperiri arheologice, dar se bazează în mare măsură pe o tradiție din secolul al IV-lea. În Biblical Archaeology Review (mai/iunie 1986, p. 38) se spune: „Nu putem fi siguri că Isus a fost îngropat în locul unde se află azi Biserica Sfântului Mormânt, dar, în mod categoric, nu există niciun alt loc care să prezinte mai multă credibilitate”. Prin urmare, identificarea Golgotei se bazează pe simple presupuneri.

Folosirea noului testament în citirea vechiului testament

---

1. Ţine minte că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).

2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.

3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele „pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.

4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).

5. Să cunoşti scopurile legii:

a. să descopere păcatul -„deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)

b. să ne conducă la Isus – „Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)

c. să „cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)

d. „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)

6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).

7. Caută să descoperi „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, „dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.

8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -„În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).

9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti „sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub „legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.

10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – „tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):

a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)

b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)

c. caută să găseşti „icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), „asemănări” (Evrei 9.9) „chipuri” (Evrei 9:23-24) şi „umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.

Elementele de bază ale studiului biblic inductiv

---

Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.

Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.

Responsabilitatea studiului biblic

Obiectiv: de la nişte „ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!

Faceţi cunoştinţă cu creştinul senzual!

Conform unei definiţii a dicţionarului, senzual înseamnă „extrem de susceptibil influenţării simţurilor”. Astfel creştinul senzual este „cel ce găseşte desfătare doar în obţinerea senzaţiei de plăcere”, etc. Creştinul senzual este cel ce trăieşte după simţurile sale, care depinde de satisfacerea lor şi care nu se călăuzeşte după înţelegerea sa a Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi convins să participe la servicii, să se închine, să studieze, să-şi formeze discipline spirituale, şi să slujească decât dacă „simte aşa”. Dacă nu are chef sau nu simte că ar vrea, nu face acele lucruri! Viaţa lui creştină este eficientă atâta vreme cât sentimentele sale sunt intense. Când cunoaşte o euforie spirituală, el este un uragan de activităţi pentru Dumnezeu. Când este deprimat, este un leneş spiritual. În permanenţă acesta caută experienţe noi şi proaspete ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru a determina care este Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele sale interioare devin testul final al adevărului.

Creştinul senzual nu are nevoie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru că deja el este obişnuit să determine voia lui Dumnezeu după simţămintele sale. El nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, ci doreşte să-l experimenteze. Pentru el, credinţa ca a unui copil, ce trebuie arătată, reprezintă echivalentul ignoranţei. Crede că atunci când suntem îndemnaţi să avem o astfel de credinţă, înseamnă să avem o credinţă fără conţinut şi fără pricepere. El nu ştie că Biblia spune, „Fratilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (1 Cor.14:20), sau, „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunostinţă…” (1 Tes.4:13).

Creştinul senzual îşi continuă fericit viaţa spirituală până ce dau peste el necazurile şi încercările. Atunci nu mai este fericit şi cedează. De regulă, adoptă un fel de teologie sentimentală în care experienţa câştigă întâietate înaintea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Legea supremă a creştinului senzual constă în evitarea cu orice preţ a simţămintelor neplăcute. Stabilitatea acestuia în relaţia cu Dumnezeu se poate obţine doar prin angajarea serioasă a minţii în studiul Cuvântului scris.

În timp ce creştinii se maturizează în înţelegerea doctrinei biblice ei devin mai stabili în gândirea şi experienţa lor care este modelată de neschimbătoarele principii biblice.

R.C. Sproul, „Knowing The Scriptures”

Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14

Victorie – asaltaţi de duşman: „Este scris!”

Sfinţenie – Ps.119:9-11 „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! „

Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.

Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.

În cuvintele lui E.M.Bounds:

„…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”

Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:

Psalmul 119:18 „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:

Efes.1:17, 18 „Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”

„Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”

Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!

Câteva metode recunoscute de studiu biblic

Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.

Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. „Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.

Ce este metoda „trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.

Metoda „trambulinei”, a „rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, „despre ce a fost studiul?”, „a avut vreo temă?” „Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!

Mulţi folosesc metoda („C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.

Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, „predicarea cosmică”; „rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).

Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!

Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte „citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.

În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi

Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.

Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:

Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)

Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.

Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce „împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).

Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.

Observaţia

Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind

în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).

Caracteristicile de bază ale observării

Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!

Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină

Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: „Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: „Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: „Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)

Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: „întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)

Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.

Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz

Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.

– „Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.

– „Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.

Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic „foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: „Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.

Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. „Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.

Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi „alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.

În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.

La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.

„Asta e bine”, a început el, „un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:

„Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”

A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:

„Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, „de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”

Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:

„Nu vezi, încă?”

„Nu”, am răspuns. „Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.

„Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, „dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.

Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.

Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.

„Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, „desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.

„Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.

„E bine, e bine!” a repetat el, „însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. „Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.

Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.

La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:

„Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!

În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!

Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.

„Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, „până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”¹

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

---

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger

---

Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

Tradus de Iulian Porumb

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul

---

Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

Tradus de Lacrisa Novac

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

---

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

* „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare„Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă„. John Owen

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

„Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

EGOISMUL ESTE RADACINA RAULUI

DE LA EGOISM S-A AJUNS LA TOATE FORMELE DE RAUTATE. SE POATE SPUNE, ASADAR, CA ESENTA RAUTATII, CA SI SAMANTA RAUTATII, ESTE EGOISMUL.

 

 

Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre  modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea.Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acoperea vinovăția.

 

Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția  ogorului lui. Abel va fi zis că  numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.

 

Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!

 

Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.

 

Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!

 

Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate  în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.

 

Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de sine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.

 

Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.

 

Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).

 

În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?

 

CHIPUL LUI DUMNEZEU IN NOI

SCOPUL CU CARE AM FOST CREATI ESTE SA FIM PERSOANE CARE INTRA IN RELATII INTIME CU PERSOANELE DIN SFANTA TREIME.

 

 

Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.

 

Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea” sau faptul că „omul este o fiinţă raţională” este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional”.

 

Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea”, sau faptul că omul este „o fiinţă personală”, sau o persoană.

 

O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia” deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine”, adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.

 

Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.

 

Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu” în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).

 

Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.

 

Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!

 

Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.

 

 

 

 

BUNATATE SI IUBIRE

CAND VORBIM DESPRE BUNATATE, SA VORBIM SI DESPRE IUBIRE SI CAND VORBIM DESPRE IUBIRE, SA VORBIM SI DESPRE BUNATATE.

 

Se petrece o mare revoluţie în ştiinţele umane de când neurologii au descoperit că creierul uman este structurat pentru bunătate. Adică, atunci când mintea noastră nutreşte gânduri de bunătate, creierul comandă producerea unor substanţe care dau o stare de mulţumire, de împlinire, de fericire. Dimpotrivă, când în minte este duşmănie şi gânduri îndreptate spre a face rău, creierul produce substanţe de stres, de răspuns la frică şi la primejdie şi acestea, pe lungă durată, ne îmbolnăvesc diferite organe vitale.

 

În ultima vreme am citit mai multe cărţi scrise de medici, unii creştini alţii budişti, care vorbesc de iubire, ca fiind cea pentru care a fost structurat creierul uman şi că iubirea este cea care face ca tot organismul să funcţioneze bine. Argumentele lor se bazează atât pe ceea ce constată din neurologie, cât şi din experienţa lor îndelungată cu bolnavii, care se vindecă atunci când sunt învăţaţi să iubească.

 

Este clar că omul este făcut atât pentru bunătate cât şi pentru iubire. Este foarte instructiv să vedem cum le combină Domnul Isus:

 

„Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui Prea Înalt: căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.

 

„Fiţi dar milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

 

Adică, să iubiţi pe toţi oamenii (inclusiv pe cei ce v-au făcut rău!), fiindcă şi Tatăl vostru Cel ceresc este bun şi cu cei răi. Aşadar, fiţi milostivi aşa cum este El.

 

Arta poetică ebraică ne învaţă să repetăm acelaşi lucru de mai multe ori, dar cu cuvinte diferite,  care transmit aceeaşi idee. Aici, a iubi, a fi bun şi a fi milostiv transmit aceeaşi idee, deşi termenii nu sunt chiar identici.

 

Apostolul Pavel face aceeaşi combinaţie; scriind: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4).

 

Un text care ne ajută să facem un pas mai departe în înţelegerea acestor termeni este „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, unde Pavel scrie că „dragostea este plină de bunătate” (1 Cor.13:4).  Aşa sună textul în traducerea Cornilescu. Conform acestei traduceri, am deduce că în conţinutul ei interior iubirea este bunătate. Dar uitându-ne la textul în limba greacă, vedem că Pavel scrie că „dragostea te face bun”! Când iubeşti, nici măcar nu te poţi gândi să faci rău celui pe care-l iubeşti. De aceea, Pavel scrie că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Când iubeşti, totul în tine vrea binele celui iubit. Iubirea te condiţionează pentru bunătate.

 

Pe baza acestor texte, putem să spunem că iubirea este atitudinea interioară, iar bunătatea este exprimarea în afară a iubirii interioare.

 

Putem de asemenea să spunem că Vechiul Testament proclamă bunătatea lui Dumnezeu, iar Noul Testament proclamă iubirea lui Dumnezeu manifestată prin bunătatea Lui: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor.5:19). Acolo, la cruce şi în felul acesta s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu.

 

Iată de ce, neurologii şi medicii au dificultate când este vorba să definească noua lor descoperire: Creierul omului este structurat pentru bunătate sau pentru iubire! Care dintre ei au dreptate? Desigur, răspunsul este că şi unii şi ceilalţi au dreptate: cele două trebuie ţinute împreună!

 

Şi noi trebuie să învăţăm bine această lecţie: Când vorbim despre bunătate, să vorbim şi despre iubire şi când vorbim despre iubire, să vorbim şi despre bunătate.

 

Informaţie importantă. Biblia Cornilescu a fost tipărită prima dată la Bucureşti în 1921. Înainte de aceasta, credincioşii evanghelici foloseau Biblia Niţulescu, tipărită la Iaşi în 1874. În primele două decenii după apariţie, credincioşii evannghelici aveau rezerve faţă de traducerea Cornilescu.  Acum 35 de ani, am întrebat un credincios român din America de ce evanghelicii au respins la început pe Cornilescu. Mi-a răspuns imediat: „Să vă spun de ce. Biblia de la  Iaşi folosea numai cuvântul „iubire”. Cornilescu a introdus cuvântul „dragoste”, şi credincioşii evanghelici considerau că acest cuvânt este „lumesc” şi n-are ce căuta în Biblie.

 

M-am gândit mult la această problemă şi, trepat, am ajuns să simt că „iubire” este într-adevăr un termen mai nobil. ”Dumnezeu este iubire” sună mai poetic şi mai frumos. Asta nu mă va împiedica să folosesc uneori cuvântul „dragoste”. Dar voi prefera să spun că iubirea este forţa de atracţie, de coeziune, de unire în univers şi în umanitate. Când eram copil, am învăţat cântarea:

 

”Iubire, care m-ai creat

 

În asemănarea Ta,

 

Eu în Tine mă reazem

 

În veac al Tău să rămân.”

 

În 1 Cor. 13:8, Pavel scrie, în traducerea Cornilescu: „Dragostea nu va pieri niciodată”. Traducerea engleză ne spune „Love fails not”, adică „Iubirea nu eșuează (nu falimentează) niciodată”. Transformată într-o afirmaţie pozitivă, propoziţia devine: „Iubirea învinge întotdeauna”, sau, „Iubirea va triumfa întotdeauna”, aşa cum „Bunătatea va triumfa întotdeauna”.  Amin!  Aşa să fie!

 

 

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PREAFERICITULUI DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Vă scriu cu tot respectul cuvenit înaltei funcţii pe care o deţineţi şi cu toată consideraţia pentru studiile strălucite pe care le-aţi făcut în tinereţe şi pentru experienţa ecumenică deschizătoare de largi orizonturi pe care o aveţi. Desigur, aş putea continua cu înşirarea calităţilor şi a realizărilor Preafericirii voastre. Voi mai aminti unele dintre ele pe parcursul acestei scrisori.

 

Tocmai am terminat de recitit cartea scrisă de mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, publicată în 2004. O laudă mai înaltă a spiritualităţii şi a trăsăturilor de caracter ale poporului român nu putea fi imaginată. Ca român şi ca fost profesor de limba şi literatura română nu pot să nu fiu decât încântat de această carte. Mi-ar face mare plăcere să pot spune că Dumitru Stăniloae are dreptate. Şi că are dreptate mai ales în concluziile sale.

 

Îmi permit să citez din carte:

 

„Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti” (p. 15).

 

Autorul adaugă imediat că „spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” (p. 16).

 

Ni se face apoi o comparaţie între poporul român şi alte popoare:

 

„America a realizat progrese uriaşe, dar mai mult pe linia tehnicii. Franţa, la fel, dar mai mult pe linia lucidităţii intelectuale şi a eleganţei clare a formelor. Germania tot aşa, dar pe linia unui spirit de organizare metodică şi de aprofundare filosofică a lealităţii. India de asemenea, dar mai mult în intuirea unităţii profunde a realităţii. Poporul englez ţine echilibrul între ideologii, dar nu le sintetizează. Poporul român a realizat şi este chemat să realizeze, într-un echilibru dinamic, o sinteză largă, intimă şi integral umană între toate trăsăturile şi aspiraţiile fiinţei umane, dezvoltându-le pe toate prin folosirea dezvoltării unora sau altora de către alte popoare şi modelându-le pe toate prin intercondiţionarea lor şi prin topirea lor în sinteza românească” (p. 129).

 

Având în vedere această superioritate românească, este normal să ne întrebăm cu ce scop ne-a adus destinul până la această culme. Iată răspunsul Părintelui Stăniloae:

 

„Ni se pare că aceasta este destinaţia poporului român, să păzească şi să dezvolte un umanism de o sinteză şi de o sensibilitate superioară, în drumul de progres pe care are să-l parcurgă împreună cu toate popoarele. Acesta poate fi aportul lui de neînlocuit şi de mare preţ în dezvoltarea umanităţii… Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism, care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului” (p. 130).

 

În capitolul de sinteză finală, Dumitru Stăniloae  scrie că această spiritualitate  îşi are „ca fundament al ei credinţa creştină trăită într-un mod propriu şi unitar din moşi-strămoşi…” şi că poporul român, prin faptul că îşi numeşte credinţa „legea strămoşească”, afirmă trăirea în credinţa creştină „de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos” (p. 201).

 

Cartea se încheie cu repetarea chemării pe care o are poporul român în vremea noastră:

 

„Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul” (p. 204).

 

Preafericite Patriarh Daniel,

 

În cercurile neoprotestante din România, circulă în ultimii zece ani mai multe profeţii potrivit cărora în ţara noastră se va produce o mare trezire spirituală, care de la noi se va răspândi în Europa de apus şi va produce o reîntoarcere la Dumnezeu a popoarelor atât de secularizate şi înstrăinate de Dumnezeu din ţările apusene. Cunoscând bine forţa de care dispun aceste culte, care numără doar în jur de cinci sute de mii de oameni, m-am întrebat dacă există în ele potenţialul unei acţiuni atât de gigantice care să producă o renaştere spirituală a Apusului.

 

Apoi mi-a venit gândul: Dar dacă Dumnezeu vrea ca Biserica Ortodoxă Română să fie instrumentul convertirii popoarelor pierdute ale Europei apusene?!

 

Atunci am avut ideea de a reciti cartea lui Dumitru Stăniloae şi acolo am văzut că mentorul dumneavoastră prevede exact o asemenea menire pentru Biserica Ortodoxă Română.

 

Ca unul care cunosc foarte bine ţările din apus, îmi dau imediat seama de greutăţile enorme de care s-ar izbi Ortodoxia Românească dacă ar porni la o asemenea misiune. Dar, fiindcă aş dori să văd o viaţă spirituală nouă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, şi fiindcă doresc în mod sincer să ajut Biserica Ortodoxă dacă s-ar angaja în această misiune de evanghelizare, mi-au venit imediat în minte piedicile enorme care ar sta în calea unei asemenea acţiuni misionare. Iată câteva dintre ele.

 

Prima piedică este afirmaţia potrivit căreia ortodoxia românească vine direct de la apostolii lui Isus Hristos. Afirmaţia aceasta este negată de greco-catolici. În anul 1934 a apărut la Bucureşti volumul Legea strămoşească  văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultatea de teologie ortodoxă, scrisă de N.V. Pantea. În cartea aceasta se demonstrează că credinţa românilor a fost iniţial de rit latin şi că ortodoxia a fost impusă poporului român  de către bulgari, după ce au fost cuprinşi în imperiul acestora, după anul 870. Istoricii români citaţi sunt unanimi în a arăta că includerea noastră in cultura slavonă a fost un dezastru şi nu ne-a adus nici un beneficiu, ci numai înapoiere şi menţinere în întuneric… Printre aceşti istorici se numără Xenopol, D. Onciul, Nicolae Iorga, I. Bogdan, D. Drăghicescu, Sextil Puşcariu, Eugen Lovinescu etc. Atâţia istorici de prestigiu nu puteau să se înşele.

 

În rezumat: Biserica Greco-catolică Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din lumea romană şi este de origine apuseană; Biserica Ortodoxă Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din Bulgaria şi este de natură slavonă. Care are dreptate?

 

În anul 2004, profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti a editat volumul întitulat Firea românilor. Cartea conţine mărturii ale unor străini care au vizitat Principatele Române din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. Ei descriu obiceiurile românilor şi moravurile lor, într-o perioadă în care românii erau dominaţi de turci şi de greci. Caracterizările nu sunt deloc măgulitoare. Ele nu seamănă în nici ul fel cu descrierile pe care le dă Dumitru Stăniloae.

 

Recent, istoricul Lucian Boia a publicat un volum cutremurător, întitulat De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Analiza condiţiilor istorice în care s-a format şi a trăit poporul român, precum şi caracterul care a rezultat din aceste condiţii, sunt neliniştitoare.

 

Autorul ne prezintă o imagine total diferită de cea idilică oferită de Dumitru Stăniloae. Să mai adăugăm la acestea faptul că după prăbuşirea comunismului şi după deschiderea graniţelor aproximativ trei milioane de români au plecat în Vest, fie temporar, la lucru sau la studii, fie s-au aşezat acolo. Din nefericire, numele care ni s-a creat în apus este acela de oameni corupţi, mincinoşi, hoţi etc. În unele locuri îţi este ruşine să spui că eşti român.

 

Nu ne-a mers acolo vestea că am avea cea mai înaltă spiritualitate şi moralitate. Şi, prin urmare, nu avem un teren pregătit pentru o recepţie prietenoasă şi călduroasă!

 

Iată însă şi o altă piedică majoră în calea unei eventuale misiuni spirituale a românilor.

 

La anul 1517, adică exact acum 500 de ani, Papa Leon al X-lea, în disperarea lui de a aduna bani pentru a termina Catedrala Sf. Petru din Roma, a lansat indulgenţe prin care promitea iertarea păcatelor celor care le cumpără. Călugărul şi profesorul Martin Luther, indignat că s-a ajuns la această degradare de a vinde iertarea păcatelor pe bani, a scris cele 95 de teze (sau argumente) prin care demonstrează incorectitudinea acestei acţiuni. Actul de mare curaj al lui Martin Luther, care l-ar fi putut costa viaţa, a produs în cele din urmă Reforma religioasă care a schimbat natura creştinismului.

 

Preafericirea voastră v-aţi însuşit ca obiectiv major construirea măreţei „Catedrale a Mântuirii Neamului” din inima ţării. Ca să urgentaţi terminarea ei, aţi impus preoţilor să facă tot ce pot ca să adune banii necesari pentru clădire şi aţi aplicat şi sancţiuni celor care nu realizează cota impusă. Preoţii gem sub apăsare şi îşi exprimă tot mai vocal nemulţumirea. Fiindcă s-a afirmat că această Catedrală va contribui la mântuirea neamului (prin slujbele făcute în ea se va obţine iertarea de păcate a tuturor românilor), s-a făcut uşor asocierea între plătirea „impozitelor” pentru Catedrală şi cumpărarea indulgenţelor pentru iertarea păcatelor de acum 500 de ani! Se pot citi astfel de consideraţii pe internet!

 

Poporul vede şi luxul în care trăiesc ierarhii şi aude despre bogăţiile enorme ale Bisericii, dar şi despre corupţia ierarhilor, care cer sume mari de bani de la preoţi pentru a obţine parohii mai bune. S-a ajuns astfel la catastrofala scădere a încrederii românilor în Biserică: de la 90% îndată după revoluţie la sub 50% la ora actuală!

 

Cu o asemenea „reputaţie”, cum ar mai putea îndrăzni Biserica Ortodoxă Română să spună ţărilor din Apus că ea deţine soluţia la problemele omenirii?

 

O altă piedică majoră stă chiar în miezul dogmelor Ortodoxiei româneşti: problema iertării de păcate şi, mai general, problema mântuirii. Ortodoxia învaţă că mântuirea omului a fost câştigată de Domnul Isus Hristos prin moartea de la Golgota, dar adaugă că această mântuire (sau, harul mântuitor) a fost depozitată în Biserică şi că ea este dăruită oamenilor prin Liturghie şi prin sfintele taine. Prin urmare, omul nu este chemat să vină la Hristos, ci să vină la Maica Biserică. Forma actuală de exprimare a acestei dogme afirmă că ierarhii slujind Sfânta Liturghie în noua Catedrală vor aduce mântuirea pentru tot poporul. De aici denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului.” Problema se complică în momentul în care ni se spune că Biserica acordă mântuirea cu condiţia ca omul să-şi plătească taxele către Biserică. În caz că nu plăteşte, nu este spovedit şi cuminecat, nu este cununat, nu este înmormântat etc. Practic, prin solicitarea acestor taxe, Biserica vinde iertarea, vinde mântuirea.

 

Problema se complică şi mai mult în momentul când citim în dogmatica ortodoxă că mântuirea se capătă prin  credinţă în ceea ce am formulat mai sus, dar imediat se adaugă „şi prin fapte bune”.  Şi se insistă foarte mult pe necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

 

Problema devine şi mai complicată când oamenii sunt chemaţi să se închine la moaştele (osemintele) unor sfinţi, autohtoni sau străini, pentru a obţine iertarea de păcate. Apoi, aproape anual se aduc din străinătate oase ale unor sfinţi celebri şi ni se spune că prin acestea este sfinţită toată ţara.

 

De asemenea, oamenii sunt sfătuiţi să se roage la Maica Domnului şi la diferiţi sfinţi pentru ca aceştia să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

 

Desigur, se pune întrebarea: Ce scapă pe om de păcate: Biserica, prin liturghii şi sfintele Taine, propriile fapte bune, închinarea la moaşte, rugăciunea adresată sfinţilor, sau toate laolaltă? Urmează o frustrare încă şi mai mare: Biserica Ortodoxă spune clar că nimeni nu poate fi sigur de mântuire în viaţa aceasta! Lucrul acesta nu se poate afla decât la judecata de pe urmă!

 

După toate cheltuielile şi după toate strădaniile omului, ca şi după toate pelerinajele la mânăstiri şi la sfinţi, acesta este lăsat în incertitudine, în nesiguranţă!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ştiţi că siguranţa mântuirii încă în viaţa aceasta este punctul forte al credinţei înnoite de Reformă. Nu este cazul să arăt aici care sunt argumentele biblice ce sunt aduse pentru aceasta. Eu doar descriu care este obstacolul de care se va izbi Biserica Ortodoxă când va căuta să-i convingă pe apuseni că ea are soluţia la toate problemele omului. Care este soluţia: incertitudinea ortodoxă? Oare va avea aceasta forţă de convingere?

 

Să privim puţin mai de aproape la ce se întâmplă în lumea catolică. Conciliul Vatican II (1959-1964) a îndemnat pe toţi credincioşii să studieze Biblia, singur sau în grupuri şi să o studieze şi împreună cu creştini de alte confesiuni, rugându-se împreună cu aceştia. Cam în aceeaşi vreme a început şi mişcarea charismatică, cu revărsarea Duhului Sfânt manifestată prin vorbirea în limbi. Această mişcare a cuprins imediat zeci de mii de credincioşi catolici. Se punea problema să fie daţi afară din Biserica Catolică. Sau, dacă sunt păstraţi în Biserică, pe ce bază dogmatică se va decide acest lucru? O conferinţă teologică pe această temă a venit cu următoarea formulă inteligentă şi eliberatoare: „Este adevărat că dogma catolică spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc la botezul copilului mic, dar noi vedem astăzi că Duhul Sfânt acţionează şi altfel decât formulează dogma noastră şi noi recunoaştem libertatea Duhului Sfânt să acţioneze cum decide El!”.

 

Astăzi sunt milioane de credincioşi catolici charismatici şi ei au fost păstraţi în Biserică pe baza acestei formulări înţelepte!

 

Să dăm un alt exemplu. Se ştie că împăratul Constantin nu dorea să ştie de Isus din Nazaret, cu învăţătura Lui despre iubirea vrăjmaşilor, despre întoarcerea celuilalt obraz, despre o bunătate ca a lui Dumnezeu. Constantin dorea doar un Hristos cosmic, care să-l ajute să biruiască în războaie. De atunci învăţătura lui Isus a fost marginalizată şi sinoadele care au formulat credinţa creştină au făcut-o fără să ţină seama de învăţătura lui Isus. Savantul care a scos în evidenţă faptul că creştinismul a fost formulat de sinoade fără să ţină seama de învăţătura lui Isus a fost Erasmus de Rotterdam, care, în prefaţa la Noul Testament în limba greacă şi latină din 1516 stăruie mult asupra acestui aspect şi face apel la întoarcerea la învăţătura lui Isus ca bază solidă a credinţei. Singurii care au urmat îndemnul lui au fost un grup de tineri preoţi din Zurich, care s-au rebotezat şi au primit astfel numele de anabaptişti (a nu se confunda cu baptiştii englezi, care au apărut un secol mai târziu).

 

Au trecut alte cinci secole până când cineva de statură autoritară să dea curs chemării lui Erasmus. Acesta a fost Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, fost profesor de teologie la Tübingen). În anul 2007 el a publicat, simultan în germană şi engleză, superba carte Jesus of Nazareth. A fost ajutat la scrierea ei de un fost coleg al lui de la Tübingen, profesorul luteran Peter Beyerhaus. Ştiu lucrul acesta din culisele de la Tübingen, fiindcă Peter Beyerhaus a fost conducătorul meu de doctorat la Leuven, Belgia. Ceea ce este cu totul şi cu totul revoluţionar este faptul că în prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict spune că prezintă publicului această lucrare pentru ca fiecare om să poată stabili şi întreţine o relaţie directă cu Isus. Or, dumneavoastră ştiţi foarte bine că relaţia personală cu Isus este elementul cel mai esenţial şi mai distinctiv al Reformei!

 

Ceea ce a realizat Reforma de acum 500 de ani a fost libertatea de a discuta şi de a dezbate temele majore ale credinţei creştine. Această libertate pentru discuţii este încă negată credincioşilor şi preoţilor din ortodoxie. Sloganul folosit pentru a închide gura tuturor este: Credinţa noastră este „ortodoxă”, adică dreaptă, corectă, adevărată şi deci nu trebuie pusă în discuţie. Nu are nevoie de nici o îmbunătăţire, deci nu are nevoie de nici o reformare!

 

Preafericite Patriarh Daniel, ortodoxia românească fierbe în nemulţumiri şi frustrări. Numai frica de pedeapsă (care este necruţătoare) îi ţine pe cei mai mulţi preoţi în tăcere. Dar ea nu poate dura veşnic.

 

Preafericite Patriarh Daniel, staţi pe un cazan în fierbere. Cazanul acesta va răbufni şi cu cât este ţinut înăbuşit mai mult, cu atât va fi explozia mai mare. Şi poate că ea va fi făcută chiar de prelaţi străluciţi ai Bisericii.

 

Dar eu nu vă scriu această scrisoare ca pe o avertizare. Eu am fost uimit de imaginea strălucitoare pe care o dă mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, spiritualităţii poporului român şi mai ales de provocarea pe care v-o face el să deveniţi o Biserică Misionară pentru Apusul Europei şi pentru întreaga omenire. După convingerea lui, Biserica Ortodoxă Română deţine soluţia la toate problemele omenirii. Aceasta fiindcă el a fost un profesor de dogmatică (sau teologie sistematică) care a crezut în adevărul credinţelor Bisericii sale. Aşa trebuia să fie şi aşa era normal să fie. Şi în cartea pe care am discutat-o mai sus el doar trage concluziile normale ale acestor credinţe.

 

Dumneavoastră credeţi ceea ce a crezut profesorul dumneavoastră? Atunci dovediţi-ne că această credinţă este adevărată. Singurul mod în care o puteţi face este prin prezentarea unui plan de acţiune pentru convertirea la ortodoxie a ţărilor din Apusul Europei. V-o cere chiar profesorul dumneavoastră.

 

Până acum v-aţi închis în tăcere, ca şi când n-aţi auzi criticile şi, mai ales, plângerile celor pe care îi conduceţi. Nu puteţi sta mult în această tăcere Şi cu cât staţi mai mult, cu atât dăunaţi mai mult propriei dumneavoastră Biserici.

 

Cu tot respectul cuvenit slujbei dumneavoastră şi cu toată dragostea pentru persoana dumneavoastră.

 

Iosif Ţon-

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

 

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

 

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

 

 

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

 

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

 

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

 

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

 

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

 

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

 

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

 

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

 

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

 

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

 

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

 

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

 

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

 

SINONIME

 

 

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

 

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

 

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

 

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

 

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

 

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

 

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

 

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

 

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

 

 

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

 

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

 

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

 

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

 

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

 

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

 

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

 

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

 

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

 

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

 

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

 

 

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?-Nicu Butoi

 

Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.

Indiferent ce decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun, competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.

 

Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu

Înţelegerea și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.

 

Doar atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el, copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“[1] De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și, implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“[2] Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi, circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui Dumnezeu cu el?

 

Există vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“[3]

 

Intenţia și dorinţa ta de a împlini voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă de a face sau de a nu face ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“

 

Dorinţa ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?“[4] nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“, ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își va descoperi voia faţă de tine.

 

Responsabilităţi și culpabilităţi

Cel ce determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel orizont.

 

Neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea unui om de a crede.

 

Nimic nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“[5] Iar ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“[6]  Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă, nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“[7]

 

Nimeni nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“[8] Undeva în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“[9], aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.

 

Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“[10], dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic, fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“[11]. Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj, și mesager.

 

Cum îl va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare? Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“ [12]El are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească umbra propriilor iluzii.

 

Cine va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“. Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare, pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.

 

A știut Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva, dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale. Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău imaginabil devine posibil.

 

Vieţi în oglindă

Privim cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“[13]

Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[14]

 

Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“[15]

 

Se poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi, toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem să înţelegem.

 

„Adevărul” din ochii noștri

Într-un experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Tavedem lumina.“[16] Este singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu adevărat realitatea.

 

A vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.

 

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.

 

În ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.[17] El cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de ajutorul meu?!“

 

Vrăjitorii lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“[18] Momentul adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea![19]

 

Omul care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună, plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“[20].

 

Problema capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar astfel va ajunge să o și cunoască.

 

Footnotes

[1]„1 Samuel 3:10”.

[2]„Luca 1:38.”

[3]„Ioan 7:17”.

[4]„Luca 1:34”.

[5]„Proverbele 26:24”.

[6]„Isaia 29:13”.

[7]„1 Ioan 4:20.”

[8]„Ieremia 2:33.”

[9]„Ieremia 2:26.”

[10]„Romani 12:2.”

[11]„1 Împăraţi 22:8”.

[12]„Numeri 23:10.”

[13]„Ieremia 2:25”.

[14]„Ieremia 2:19.”

[15]„Ieremia 2:17”.

[16]„Psalmii 36:9.”

[17]„Întreaga relatare poate fi citită în cartea lui Daniel, capitolul 2.”

[18]„Faptele apostolilor 9:5.”

[19]„Maleahi 4”.

[20]„2 Tesaloniceni 1:11”.

Zile tot mai grele pentru minorităţile religioase din Europa

 

Eliza Vlădescu

Restricţiile asupra religiei se intensifică la nivel global și afectează toate religiile lumii, arată un recent studiu Pew, realizat pe anul 2016. Și, deși per total, mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii, în Europa musulmanii alcătuiesc grupul religios cel mai puternic vizat de acţiuni de hărţuire și intimidare.

Scorul pentru cele 45 de ţări europene studiate este puţin sub media globală, dar mai ridicat decât scorul înregistrat în Americi sau în Africa Subsahariană. Acţiunile de intimidare și hărţuire a minorităţilor religioase de către actori guvernamentali s-au înmulţit, de la 38 de ţări, în 2015, la 42 de ţări, în 2016. Pe de altă parte, Europa înregistrează al doilea cel mai mare scor în rândul ostilităţilor sociale, cu tensiuni religioase în încă 7 ţări faţă de cele înregistrate deja în 2015.

 

Raportul menţionează o activitate amplificată a grupurilor organizate private care încearcă să impună opiniei publice propria perspectivă asupra religiei, în mod special asupra islamului. Avem exemple în mai multe ţări de marșuri organizate de grupări naţionaliste care au militat împotriva „islamizării” ţării respective.

 

Mai mulţi musulmani europeni mărturisesc astăzi că lucrurile s-au schimbat și că trendurile globale nu au evitat nicio ţară. Ei se referă la valul populist-naţionalist care pune la încercare democraţia la nivel global și care este motivul principal pentru creșterea restricţiilor religioase peste tot în lume, apreciază și autorii studiului.

 

Un alt motiv care stă la baza înrăutăţirii situaţiei este sosirea unui număr mare de imigranţi, majoritatea musulmani, în statele europene, în ultimii ani, problemă care încă generează importante șocuri politice în Europa și în prezent. Într-un studiu realizat tot de Centrul de Cercetare Pew anul acesta jumătate dintre creștinii de pe continent, practicanţi și nepracticanţi, au declarat că islamul nu este compatibil cu valorile europene.

 

„Duse sunt zilele de altădată. Dacă se vede clar că ești musulman când mergi pe stradă, de exemplu dacă ești o femeie cu capul acoperit, oamenii te privesc altfel acum. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să spună că nu observă nicio diferenţă”, spune Carla Amina Baghajati, administrato,ra unei școli de musulmani din Viena.

 

Europenizarea islamului

Iniţiativele legislative menite să europenizeze islamul sunt în plină vervă în mai multe ţări europene. Recent, Olanda a intrat în rândul ţărilor care interzic purtarea vălului islamic în clădirile publice, în școli, birouri guvernamentale și spitale. Nerespectarea noii legi se poate solda cu amenzi de 400 de euro. Belgia, Franţa, Danemarca şi Spania au legislaţii asemănătoare, dar lucrurile nu se opresc aici.

 

În 2016, tocmai anul analizat în raportul Pew, trei orașe din Franţa le-au interzis musulmancelor să poarte burkini, adică costumul de baie care îmbracă tot corpul, în afară de faţă, pe motiv că ar „indica în mod ostentativ afilierea la islam, în timp ce Franţa și alte locuri cu semnificaţie religioasă sunt ţinta atacurilor teroriste, și riscă să deranjeze ordinea publică”. Aceasta, deși purtarea unui burkini este cam singura modalitate în care femeile musulmane se pot bucura de mare, de cele mai multe ori împreună cu copiii lor.

 

Danemarca vine cu idei și mai radicale. Guvernul danez este pregătit să introducă legi noi care să regularizeze viaţa socială și de familie în 25 de enclave islamice unde trăiesc familii cu venituri mici, așa numite „ghettouri de musulmani” în noua legislaţie. Unele măsuri sunt punitive și le-ar permite judecătorilor să dubleze pedepsele pentru anumite delicte comise în cartierele clasificate drept ghettouri. Alte idei prevăd ca, începând cu vârsta de 1 an, „copiii de ghettou” să fie separaţi de familie pentru cel puţin 25 de ore pe săptămână, exceptând orele de somn, pentru „instrucţie obligatorie în valorile daneze”, care ar include tradiţiile de Crăciun și de Paște. În prezent, propunerile care au venit din partea partidelor sunt dezbătute în Parlament, pentru a se decide asupra unui proiect legislativ final, care să fie votat și adoptat cât mai curând.

 

Populiștii, „apărători ai creștinismului”

Valorile și tradiţiile creștine trebuie apărate și de evrei, se aude în mai multe ţări din Europa de Est, deși, după Holocaust și comunism, aproape că nici nu au mai rămas evrei care ar putea suscita în vreun fel un discurs antisemit. Polonia și Ungaria, ţările care s-au opus cel mai vehement cererilor lansate de ţările eurpene vestice, de a contribui la rezolvarea crizei imigranţilor prin acceptarea unui număr mic de imigranţi, sunt și cele unde se răspândește o retorică populistă antisemită.

 

În luna februarie, Polonia a promulgat un amendament pentru incriminarea celor care susţin că polonezii au fost implicaţi în Holocaust, lucru care a stârnit revolta istoricilor. Ba chiar, după ce a fost aspru criticată la nivel internaţional, de state precum SUA și Israel, mass-media poloneză a început să scrie că Polonia este atacată de evrei. În final, în luna iunie, guvernul polonez a spus că va scoate amendamentul respectiv din lege.

 

În Ungaria, premierul Viktor Orban a dus o adevărată campanie de defăimare a omului de afaceri George Soros, care s-a născut într-o familie de evrei din Budapesta și pe care l-a acuzat drept „inamic al statului” pentru finanţarea mai multor ONG-uri care promovează principiile democratice peste tot în lume, inclusiv în Ungaria. Ba, mai mult, luna trecută guvernul ungar a votat o serie de legi sub numele oficial „Stop Soros”, care incriminează indivizii și grupurile care le oferă sprijin imigranţilor ilegali care cer azil în ţară. Legislaţia restricţionează astfel abilitatea ONG-urilor specializate de a acţiona în aceste cazuri. Totodată, parlamentul a votat un amendament la Constituţie care prevede că „nicio populaţie străină” nu se poate stabili în Ungaria, un afront direct la cotele de primire a imigranţilor stabilite la Bruxelles.

 

„Auzim lucruri pe care nu le-am mai auzit de secolul trecut, cum ar fi că nu există niciun loc pentru noi aici”, se plâng rabinii din aceste ţări.

 

Înţelepciunea lui Gamaliel- Norel Iacob

 

Nu mai puţin de 6 din 10 americani cred că încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este dovadă de extremism religios.

Oricât de neașteptat și puţin credibil ar putea să sune această statistică din ţara libertăţii religioase, există realităţi și mai puţin credibile și, din păcate, mai aproape de noi.

 

Pe 20 mai, la Târgoviște, a fost organizat un semimaraton la care au participat câteva sute de oameni. Iniţiatorii însă fac parte din Biserica Adventistă și acesta a fost detaliul care a trezit criticile publice virulente ale reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, care au acuzat că evenimentul a fost o formă de prozelitism mascat, pe care autorităţile l-au aprobat doar ca să-și asigure voturile adventiștilor.

 

Situaţia nu reprezintă o excepţie, ci doar cea mai recentă ilustrare a unui tipar. Biserica Adventistă are o lungă și frustrantă istorie a confruntării cu împotrivirea și tratamentele nedrepte pe care i le-a aplicat Biserica Ortodoxă. De fapt, toate bisericile minoritare din România simt constant, încă de la momentul apariţiei lor pe aceste meleaguri, asprimea dreptcredincioasă a clericilor ortodocși. Nu a fost niciodată altfel. Și nu doar încercarea de a converti pe cineva la o altă credinţă este privită ca un gest extrem, ci orice implicare a bisericilor minoritare în viaţa socială este deconstruită sistematic în faţa enoriașilor de către prelaţii ortodocși, care văd în toate acestea pânzele acaparatoare ale prozelitismului ascuns.

 

Nimeni nu neagă că biserica majoritară are dreptul să-și avertizeze credincioșii cu privire la orice rătăcire de la dreapta credinţă. În realitate, fiecare religie are acest drept și numai o biserică delăsătoare ar înceta să-și înveţe adepţii calea de urmat și care sunt, din perspectiva ei, căile greșite. Dar când efortul acesta de a păstra curăţia doctrinei se transformă într-o suspiciune totală cu privire nu la o învăţătură religioasă, ci la oamenii ce reprezintă o anumită religie și într-o preocupare excesivă de a critica și demonta orice iniţiativă bună a acestora din urmă, atunci ajungem cu adevărat într-o extremă. Extrema intoleranţei, care nu are nimic de-a face cu spiritul lui Hristos.

 

Ideea implicită din criticile preoţilor și ierarhilor ortodocși, că o biserică minoritară care vrea să fie tolerată trebuie să păstreze un profil discret și să nu facă nimic bun care să determine o opinie publică favorabilă, este în sine rodul unei gândiri discriminatorii și intolerante. A-i intimida, a-i marginaliza și a-i demoniza pe ceilalţi nu înseamnă a-i proteja pe ai tăi.

 

Preotul Constantin Sturzu scrie pe portalul ortodox doxologia.ro că dușmanii creștinismului au nevoie să ia aminte la înţelepciunea rabinului Gamaliel din Faptele apostolilor 5:38-39 (versiunea din Biblia Sinodală) – „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”. Pe lista infamă a dușmanilor, preotul a inclus autorităţile care tratează nedrept convingerile, practicile și iniţiativele ortodoxe, iar amărăciunea sa sinceră îi impregnează concluzia cu privire la aceștia: „Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să tacă şi să nu-şi mărturisească în public credinţa.” Și, cu această durere, preotul continua: „Precum apostolii de odinioară, noi nu dorim să impunem nimănui nimic, doar spunem poporului ceea ce credem şi nu ne poate opri nimeni de la asta, pentru că «trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni»(Faptele apostolilor 5:29). Noi credem că orice om este liber să aleagă, inclusiv să aleagă păcatul, dacă asta vrea.” (sublinierile din original)

 

Orice biserică minoritară din România susţine argumentarea preotului Sturzu, dar se roagă ca înţelepciunea lui Gamaliel să fie plăcută nu doar urechilor necreștine, ci și urechilor ierarhilor ortodocși din România.

BINELE SI RAUL

NOI SINGURI, NU SUNTEM CAPABILI DE O ASEMENEA VIATA! DE ACEEA DUMNEZEU NE-A INFIPT IN CRISTOS, NE-A ZIDIT IN CRISTOS, NE-A PLANTAT IN CRISTOS.

 

 

La sfârșitul vieții, Moise  a făcut o ultimă adunare cu poporul Israel și ca ultim apel al unui om care i-a învățat timp de 40 de ani, le spune:

 

”Iată că vă pun în față viața și binele, moartea și răul… Iau astăzi cerul și pământul ca martori împotriva voastră că ți-am pus în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și descendenții tăi…” (Deut. 30:15, 19).

 

Pentru Moise, toate se concentrau în aceste două cuvinte: binele și răul. Binele era definit așa: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui” (v.16).

 

Apostolul Pavel rămâne la această  ofertă pe care ne-a făcut-o Dumnezeu prin Moise. Foarte puțini oameni iau în seamă aceste cuvinte scrise de apostolul Pavel:

 

”Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului si ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul… Slavă, cinste și pace va veni peste oricine care face binele…” (Romani 2:5-10).

 

Textul acesta este pur și simplu trecut cu vederea de anumiți credincioși evanghelici, deoarece pare a propovădui mântuirea prin fapte, ori, spun ei, Pavel propovăduiește mântuirea ”prin har nu prin fapte”. Pavel nu se contrazice pe sine. El scrie clar, un capitol mai târziu, că Isus a murit și pentru credincioșii dinainte de răstignirea Lui (”în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”, Rom.3:25). El mai scrie că păgânii care fac ”binele” (”lucrurile Legii”,Rom.2: 14-16), fără să cunoască Evanghelia, vor fi mântuiți și ei prin jertfa lui Isus. Adică toți oamenii care vor fi primiți în final de Dumnezeu vor fi primiți prin jertfa Fiului Său, fiindcă ”nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ”va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea” (2:7). Dar o va da fiindcă El a iubit toată ”lumea” (Ioan 3:16) și fiindcă El ”voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” (1 Timotei 2: 4).

 

Textul de care fac abuz atâția ”evanghelici” este Efeseni 2:8-9, unde Pavel scriee:

 

”Căci prin har ați for mântuiți, prin credință; și aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

 

Ei iau aceste două versete, le rup din context (versetul imediat dinainte și cel imediat după) și construiesc pe ele o întreagă teologie. Înainte de toate, ei traduc cuvântul grec haris prin ”dar nemeritat”, în loc să admită că în limbajul curent din limba greacă a Noului Testament cuvântul haris era folosit cu sensul de bunătate generoasă, sau mărinimie.

 

Versetele imediat anterioare spun:

 

”El (Dumnezeu) ne-a înviat împreună și ne-a făcut să ședem împreună în locurile cerești în Cristos Isus, ca să-Si arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.  Căci prin har ati fost mântuiți…”

 

Procedura stilistică ebraică este să repeți o ideie în versetul următor, dar prin alte cuvinte: După ce scrie ”nemărginita bogățiea harului Său”, Pavel vrea să fie mai clar și repetă cu alte cuvinte: ”în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus”.

 

În cartea mea ”Bunătate”, am dovedit clar și convingător că la Pavel, sensul principal al cuvântului haris este ”bunătate”. Oriunde în epistolele lui Pavel poți înlocui ”har” cu ”bunătate” și vezi că ceea ce scrie el capătă un înțeles mai clar.

 

Aceasta ne spune că Pavel a scris că noi am fost mântuiți prin bunătatea lui Dumnezeu.

 

Dar în versetele anterioare și în cel ce urmează, Apostolul Pavel ne spune ceva  și mai important: Bunătatea lui Dumnezeu față de noi este ”în Cristos Isus”. Prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu (1:19), noi am fost făcuți una cu  Cristos și am fost răstigniți împreună cu El, am murit împreună cu El, am înviat împreună cu El și am fost înălțați în locurile cerești împreună cu El. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu prin puterea Lui și datorită imensei Lui bunătăți față de noi. Mântuirea noastră constă în această unire cu Cristos, prin care am fost scoși din ”împărăția întunricului” și am fost transferați în ”împărăția Fiului dragostei Sale” (Closeni 1:13). Pentru toate acestea noi n-am mișcat un deget. Toate sunt lucrarea puterii și a bunătății lui Dumnezeu. Dar să fim atenți la ce urmează.

 

Cu ce scop a făcut El toate acestea? Ne-o spune Pavel în versetul următor, adică versetul 10 din Efeseni 2:

 

”Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.  Prepoziția ”pentru” are valoarea de ”în vederea”, sau ”cu scopul ca”. Adică: am fost făcuți una cu Cristos pentru ca noi să trăim un nou fel de viață, definită prin expresia ”fapte bune”, adică o viață caracterizată prin bunătate. Înainte am trăit o viață caracterizată prin fapte rele, acum trăim o viață caracterizată prin fapte care reflectă bunătatea lui Dumnezeu.

 

Noi singuri, nu suntem capabili de o asemenea viață! De aceea Dumnezeu ne-a înfipt în Cristos, ne-a zidit în Cristos, ne-a plantat în Cristos.

 

Cei care iau versetele 8 și 9 separate de context, dezvoltă din ele teoria că suntem mântuiți printr-un simplu act de credință prin care primim darul nemeritat al lui Dumnezeu fără nici o obligație! Căci, spun ei, dacă ni s-ar cere apoi să facem și noi ceva, prin aceasta s-ar anula caracterul nemeritat al darului. Falsitatea acestei interpretări se vede atunci când citești textul în contextul lui, așa cum am făcut noi mai sus.

 

Interpretarea noastră este confirmată de ceea ce scrie Pavel în continuare în capitolul 4 de la versetul 17 înainte: ”Să nu mai trăiți ca păgânii… căci voi nu L-ați învățat așa pe Isus…”.  Din ceea ce urmează rezultă că dacă l-am învățat bine pe Isus, am învățat că El a venit la noi ca să ne îmbrace în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate și de o sfințenie și pe care o dă adevărul” (v.24) și apoi urmează lucrurile pe care trebuie să le facem ca să devenim oameni care au în ei chipul lui Dumnezeu. Acestea sunt faptele pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.

 

De asemenea, acestea sunt ”binele” pe care dacă îl alegi, alegi viața, cum spune Moise. Și acestea sunt ”stăruința în bine” despre care scrie Pavel că aduce după sine viața veșnică și slava, cinstea și pacea (Romani 2:7-10)

 

Un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5)

 

Cornel Filip exprimă consensul evanghelicilor privind problema mijlocirii sfinţilor când spune în cartea sa:

 

Sfînta Scriptură spune însă că între Dumnezeu şi om nu există nici un alt mediator în afara lui Cristos: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur [mediator] între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos (1 Timotei 2:5). Interpunerea între Dumnezeu şi om a sfinţilor are una dintre cele mai grave consecinţe, deoarece îl îndepărtează pe omul păcătos de harul lui Dumnezeu care aduce mîntuirea (Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Agape, Făgăraş, p. 155).

 

Problema cu acest argument este că se sprijină pe o confuzie. Fără discuţie, există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Mântuitorul. Asta în sensul că numai Domnul a putut să facă ispăşire pentru noi, nici o creatură nu ar fi putut face asta. Dar atunci când vine vorba despre aplicarea mântuirii la o persoană sau alta avem de-a face cu o mulţime de mijlocitori. Nu de alta, dar Pavel ne spune „credinţa vine în urma auzirii” (Romani 10: 17). Ori, asta nu înseamnă că Isus în persoană ne apare la fiecare în parte să ne ţină o predică, ci se foloseşte de cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, de la amvon, prin cărţi, la radio sau în orice alt mod. Faptul că noi auzim Cuvântul mântuitor prin intermediul unui muritor de rând ca noi, care mijloceşte astfel pentru noi, nu anulează unicitatea mijlocirii Domnului. În ce Îl priveşte pe Isus, El este unicul mijlocitor în sensul că El este cel care a oferit ispăşirea pentru păcatele noastre Tatălui. În ce îl priveşte pe predicatorul care îi aduce la Hristos pe necredincioşi, el este un mijlocitor pentru Cuvânt în sensul că el colaborează (mai precis, e folosit de Duhul Sfânt) la aplicarea unora sau altora a unicei ispăşiri a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2: 5)

 

Dacă am înţeles bine acest punct vom înţelege în ce fel putem vorbi şi de o mijlocire a sfinţilor, a clerului sau a sacramentelor, fără a aduce atingere unicei mijlociri a Mântuitorului. În acest sens este posibil ca despre nişte biete creaturi să se spună că sunt „împreună-lucrătoare cu Dumnezeu”. Iată pasajul:

 

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 6-9)

 

Dumnezeu nu face toate lucrurile direct şi nemediat, ci, atunci când vine vorba de aplicarea mântuirii obţinute prin unica ispăşire a lui Hristos se foloseşte de „împreună-lucrători”. Când ne rugăm pentru ceilalţi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când dăm o mărturie în faţa altora despre Isus suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Când ne pocăim şi ne lepădăm de omul vechi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (spre propria mântuire). În nici una din aceste cazuri mijlocirea şi participarea noastră la punerea în aplicare a planului mântuirii nu atinge în vreun fel unica mijlocire a Domnului.

 

Dar să vedem, totuşi, ce ne spune versetul cu pricina în contextul său, pentru că asta este ceea ce contează cu adevărat:

 

1. Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, 2. pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. 3. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, 4. care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 5. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, 6. care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, 7. şi propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul. (1 Timotei 2: 1-7)

 

La ce se referă în context, deci, formula „un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”? Timotei este rugat să mijlocească prin rugăciune în faţa lui Dumnezeu pentru împăraţi şi dregători, care în momentul respectiv erau cu toţii păgâni şi idolatri. Dar de ce să se roage un creştin pentru mai marii săi politici păgâni, sau comunişti, sau mai-ştiu-eu-ce-işti? De ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Acestea sunt întrebări pe care orice creştin şi le poate pune la un moment dat, iar Pavel tocmai la asta răspunde. Ca să înţelegem corect ceea ce spune apostolul trebuie să ţinem cont de problemele la care el răspunde.

 

Deci, de ce au nevoie închinătorii la idoli de rugăciunile noastre, ca şi creştini? Pentru că indiferent în ce cred aceştia, Dumnezeu este unul singur, iar bunul mers al societăţii are nevoie de asistenţa Sa. Chiar dacă un preşedinte şi dregătorii săi Îl resping pe Domnul în favoarea unor idoli falşi, Dumnezeu rămâne la fel de Dumnezeu şi la fel de unic. Iar supuşii acestora au nevoie de o conducere asistată de singurul Dumnezeu adevărat şi de singurul Domn adevărat.

 

Despre asta vorbeşte Pavel. De aceea poate el să spună în versetul 5 că „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, în ciuda faptului că eş însuşi l-a îndemnat tocmai pe Timotei în versetul 1 să devine un mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Aşa cum nu există contradicţie între versetele 1 şi 5 al acestui pasaj, nu există contradicţie nici între funcţia de mijlocitoare a Mariei, sau a sfinţilor din cer, sau a clerului catolic. Biserica întreagă este chemată să mijlocească, precum Timotei, indiferent că este vorba de Biserica de pe Pământ, sau cea aflată deja în Cer, indiferent că este vorba de cei în viaţă, sau cei deja mutaţi la Domnul.

 

Vedem încă o dată că argumentul biblic al anticatolicilor nu este deloc biblic. Evanghelicii care invocă 1 Timotei 2: 5 şi a sa formulă „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, o fac scoţând din context acest verset. Aceştia se fac vinovaţi de o falsificare a textului Biblic, comparabilă cu cea pe care o face Diavolul când Îl ispiteşte pe Domnul în pustie, citându-i din Vechiul Testament versete scoase din context. Avem de-a face cu o folosire demonică a Bibliei.

 

Dar să revenim la sfinţii noştri. Cei din cer sunt cei care, fiind mai aproape de Dumnezeu decât noi cei aflaţi în procesul de curăţire de păcate, ne pot ajuta mai mult decât oricine dintre cei în viaţă, dincoace de Cer. Iacov ne aminteşte că „mare putere are rugăciunea celui neprihănit” (Iacov 5: 16), cu referire la rugăciunea pe care fraţii o datorează moral unii altora. Cu atât mai mult ne va ajuta să avem sfinţi în Cer, atât de aproape de Dumnezeu, care să se roage pentru noi.

 

Cornel Filip ne mai spune că

 

Astfel, Tradiţia bisericească a luat dreptul omului de a merge direct la Dumnezeu prin Cristos, aşezînd între om şi Dumnezeu o pleiadă întreagă de sfinţi, dorind să arate în felul acesta „utilitatea” clerului, deoarece numai prin intermediul lor se poate ajunge la Dumnezeu (p. 154 ).

 

Să lăsăm la o parte inconsistenţa logică a afirmaţiei, adică non sequitur-ul care desparte mijlocirea sfinţilor de cea a clerului.

 

Atât timp cât nu avem fiecare câte o întâlnire directă cu Isus cel înviat, în vedenie, vis sau prin orice alt fel de revelaţie personală nici unul din noi nu mergem direct la Dumnezeu. Asta e valabil atât pentru creştinismul tradiţional (ortodox şi catolic), cât şi pentru protestantism. Atât timp cât ne folosim de mijlocirea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, sau de mărturia altor creştini, de rugăciunile fraţilor noştri întru credinţă şi de exemplul lor personal pentru a ne întoarce spre Dumnezeu şi a rămâne pe cale, nu putem vorbi de „a merge direct la Dumnezeu prin Cristos” în ce priveşte aplicarea ispăşirii unice a Domnului pentru noi.

 

Diferenţa dintre catolici şi protestanţi nu este, deci, aceea că primii au tot felul de mijlocitori pe lângă Hristos, pe când ceilalţi merg, chipurile, la Dumnezeu direct, prin Hristos. Mijlocirea Domnului este unică, dacă vorbim de lucrarea Sa de ispăşire, dar mijlocirea altora este inevitabilă în ce priveşte aplicarea ispăşirii. Ca în atâtea cazuri pe care le-am văzut deja versetele biblice pe care fraţii noştri evanghelici le prezintă drept dovezi irefutabile ale caracterului nescriptural al unor învăţături sau practici catolice nu contravin deloc credinţei Bisericii Romei, decât dacă sunt interpretate neglijent.

 

 

Mijlocirea şi Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu: Isus ! (1 Ioan 2.1, 1 Timotei 2.5-6)

 

Mijlocitor este numit cel ce mijloceşte. A mijloci înseamnă :

 

„A stărui pe lângă cineva în favoarea cuiva ; a interveni, a intermedia. ♦ A pune la cale, a înlesni”. (Dex)

 

1. Revelaţia treptată despre mijlocitor

 

1. Părerea :

 

„Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi”. (Iov 9 : 33)

 

2. Dorinţa :

 

„Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze, Dumnezeu Se îndură de el şi zice îngerului :„Izbăveşte-l, ca să nu se coboare în groapă ; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el !” (Iov 33 : 23 – 24)

 

3. Realitatea :

 

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni : Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”. (I Timotei 2 : 5 – 6)

 

În concluzie : Care este certitudinea noastră ?

 

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit”. (I Ioan 2 : 1)

 

1. Exemple (din Biblie) de mijlociri, (interpuneri) pentru :

 

un om care era pus (pe nedrept) în situaţia de-a fi închis : „Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif şi a zis : „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu şi să nu te mânii pe robul tău ! Căci tu eşti ca faraon”. (Geneza 44 : 18)

o cetate care era în pericol de-a fi distrusă : „El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis : „Tu eşti Ioab ?” El a răspuns : „Eu sunt.” Şi ea i-a zis : „Ascultă vorbele roabei tale.” El a răspuns : „Ascult.” … Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei … Ioab a sunat din trâmbiţă ; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat”. (II Samuel 20 : 17, 22)

un om bolnav : „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea : „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.” Isus i-a zis : „Am să vin şi să-l tămăduiesc”. (Evanghelia după Matei 8 : 5 – 7)

III. Efectul benefic al mijlocirii

 

Datorită unui mijlocitor eficient :

 

Beniamin şi-a recapătat libertatea,

cetatea Abel-Bet-Maaca a fost salvată de la distrugere,

robul bolnav a fost vindecat …

Poate cel mai cunoscut exemplu este cel scris de către evanghelistul Luca, care a notat că la un moment dat :

 

„Domnul a zis : „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta ; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. (Evanghelia după Luca 22 : 31 – 32)

 

Era un test prin care Petru trebuia să treacă, dar revenirea la viaţa de credinţă a fost posibilă numai datorită rugăciunii pe care Domnul Isus a înălţat-o către Dumnezeu, pentru el.

 

Concluzii :

 

1. Ce este în esenţă mijlocirea ?

 

Vorba bună pe care cineva (cu autoritate) o pune pentru cel care are o nevoie, (intervenţie de care cel care beneficiază, nici măcar nu află), dar care aduce rezolvarea problemei prin care cineva trece la un moment dat !

 

Numai Dumnezeu ştie de câte ori (şi din câte situaţii complicate) am scăpat, numai datorită mijlocirii Domnului Isus, iar noi nici măcar nu am realizat cât de gravă era situaţia în care ne aflam şi nici nu am aflat de vorba bună spusă Tatălui, cu multă dragoste de către Stăpânul nostru iubitor !

 

2. Ce putem face noi azi, aici şi acum?

 

Să-I mulţumim Domnului Isus chiar acum ! Slăvit să fie Numele Lui !

Să fim aproapele celor care sunt în nevoie acum … niciodată nu se ştie cine vine la rând !

Apostolul Pavel scria :

 

„Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunilemultora să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi”. (II Corinteni 1 : 11)

Cum funcţionează rugăciunea de mijlocire?-Nicu Butoi

 

 

„Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.“[1]

Numim acest exerciţiu „rugăciune de mijlocire” și îi avem ca exemple pe marii oameni ai lui Dumnezeu: Avraam, Moise, Daniel și pe nenumăraţii anonimi care, în liniștea nopţii sau în vâltoarea furtunii, și-au plecat genunchii în favoarea celui mai de aproape sau mai de departe și, nu în ultimul rând, Îl avem pe Iisus, supremul exemplu.

 

Pare clar și simplu ce înseamnă „rugaţi-vă unii pentru alţii“: Petru se roagă pentru biserică și biserica se roagă pentru el. La fel, Pavel se roagă pentru fraţi și apoi le cere ca ei, la rândul lor, să se roage pentru Cuvântul pe care-l va predica el. Rugăciunea de mijlocire este ceva aproape natural, ceva care nu se face, ci se naște. Cum rămâne însă cu afirmaţia că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“? „Mare putere“ în ce sens? Unde și cum se exercită puterea aceasta? Asupra cui? Care sunt rezultatele urmărite prin exercitarea acestei puteri?

 

Este clar că rugăciunea de mijlocire solicită o schimbare. Întrebarea este pe cine schimbă mijlocirea. Pe Dumnezeu? Schimbă persoana pentru care mă rog? Mă schimbă pe mine, rugătorul? Mijlocitorul exercită un rol de intervenţie prin rugăciunea lui. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar face-o? S-ar schimba lucrurile cu sau fără el? Ori ar rămâne neschimbate? Cum stă treaba cu cel pentru care nu are cine se ruga, ca în cazul biblic: „«Doamne», i-a răspuns bolnavul, «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare»“[2].

 

Cine are nevoie de mediere?

Dar dincolo de înţelegerea ei simplistă, ca intervenţie, mijlocirea, în semnificaţia sa amplă, nu are nici început și nici sfârșit, fiindcă în centrul ei nu se află păcatul, ci caracterul lui Dumnezeu: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.“[3] Obiectul acţiunii mijlocirii se manifestă în multe forme, de la a traduce o acţiune sau sufletul unei persoane în limbajul și pe înţelesul altei persoane sau de la a corecta o formă greșită de înţelegere și până la a-i oferi cuiva informaţiile care îi lipsesc și a evita astfel riscul unei greșeli de judecată. Înainte de dizolvarea unei familii la tribunal, se merge la mediator sau la mediere. De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, principala funcţie a mediatorului este să traducă, să facă inteligibile cuvintele unui partener pentru celălalt.

 

Aceasta este cea dintâi lucrare a Marelui Mediator – să ne ajute să-L înţelegem adecvat pe Dumnezeu, deși întotdeauna o vom face incomplet. Uneori, lucrarea de mijlocire presupune acoperirea daunelor produse de cel pentru care se mijlocește. Astfel Pavel mijlocește și plătește pentru restaurarea lui Onisim, cel socotit în chip definitiv nevrednic de restaurare[4]. Alteori, se oferă viaţă pentru viaţă: Ruben mijlocește pe lângă Iacov să-l lase pe Beniamin să plece cu fraţii săi în Egipt și pune ca zălog sau gaj însăși viaţa propriilor copii: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.“[5] Lista ar putea continua.

 

Să clarificăm lucrurile: Rugăciunea de mijlocire, în înţelesul ei popular și comun, este acţiunea unui credincios pe lângă Dumnezeu pentru schimbarea unei situaţii. Cel care luptă cu tot felul de argumente ca să convingă, să lumineze, să corecteze, să orienteze situaţia într-o anumită direcţie sunt eu, cel care mă rog. Cel care trebuie întâmpinat cu argumente legate de caz și de situaţie, care trebuie convins și ale cărui intenţii trebuie să fie schimbate este nimeni altul decât Dumnezeu. Imediat irupe aici un adevărat potop de întrebări: Are Dumnezeu nevoie de vreo informaţie sau revelaţie? Există vreun argument care trebuie să-I fie prezentat Lui, argument la care El nu S-a gândit și care urmează să schimbe situaţia? Cere El vreun fel de preţ pentru modificarea planurilor și gândurilor Sale? Și dacă nu este plătit preţul acela, El nu Își schimbă gândurile? Este El cel care cere viaţă pentru viaţă sau preţ de sânge pentru iertare? Dacă într-adevăr acesta este El, atunci Acela pe care L-a prezentat Iisus e altcineva.

 

Pe cine schimbă medierea?

Cine a mijlocit pentru ca fiul risipitor să fie primit înapoi? A fost vreunul dintre aspectele acestui fel de mijlocire necesar pentru a-l convinge pe tată să-și primească înapoi fiul? De fapt, a fost oare nevoie de vreun fel de schimbare în ceea ce-l privește pe tată? Într-adevăr, situaţia ulterioară este dramatic diferită de cea iniţială. Cineva este nu doar schimbat, ci literalmente transformat, dar acesta nu este nicidecum Tatăl. În acest caz, care este de fapt tipic, schimbarea a constat în iluminarea minţii fiului pierdut în privinţa unor aspecte nesesizate și neînţelese anterior. Atitudinea și caracterul tatălui în drama cu sfârșit fericit nu constituiau produsul schimbării, al iluminării sau al îmbunătăţirii acestuia, ci tatăl era așa cum a fost înainte și cum avea să rămână și ulterior. Fiul este acela care și-a văzut tatăl cu alţi ochi și a perceput în caracterul lui nu ceea ce s-a manifestat atunci, subit, ci ceea ce exista dintotdeauna. Mijlocitorul acestei iluminări a fiului risipitor, dar și a noastră, a tuturor, fără excepţie, este Însuși Duhul Sfânt. El este Acela care a schimbat viziunea fiului despre tatăl său, făcând-o conformă cu adevărul, nu cu vreo formă bolnavă de imaginaţie.

 

Cel mai faimos Mediator

Iisus a spus că Duhul Sfânt va face aceeași lucrare în inima noastră: ne va călăuzi în tot adevărul cu privire la El, ne va elibera de prejudecăţi și de idei străine și astfel El Își va restaura chipul divin în noi. Cine a mijlocit pentru femeia prinsă în adulter, pentru ca ea să fie iertată? E nevoie de așa ceva, din moment ce Domnul iartă cu bucurie? Este nevoie să pledeze cineva pe lângă Dumnezeu, din moment ce „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia“[6]? Trebuie să-L convingă cineva pe Dumnezeu să dea ceva dacă El „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare“[7]? Este El cel care cere vreun preţ material sau de sânge, sau nu cumva tocmai El este cel care plătește „preţul acesta scump“[8]? Biblia spune că nu doar că nu a cerut nimic în schimb, dar că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“.[9] Este absolut natural – ideea și imaginea noastră despre mijlocire depind de imaginea și de ideile pe care le avem despre Dumnezeu, despre caracterul, personalitatea și spiritul Aceluia pe lângă care mijlocim: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat.“[10] Sau: „Noi trăgeam nădejde“[11], zic dezamăgiţii de pe drumul Emausului. „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.“[12] Unii credeau despre Iisus că este un om bun, alţii, că este Beelzebub, dar a fost unul care a ajuns la cunoștinţa că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu[13].

 

Mize mult mai mari

Punctul de cotitură în istoria omenirii și conflictul ce a marcat veacurile a fost și este legat tocmai de tensiunea dintre imaginea lui Dumnezeu așa cum o percepeam noi și această imagine a Lui așa cum o întrupează Iisus. Păcatul originar nu are de-a face cu pomul cunoștinţei binelui și răului, ci cu credinţa în natura caracterului lui Dumnezeu. Faptul de a mânca din fructul oprit a constituit ilustrarea, manifestarea exterioară a ceea ce se întâmplase deja în inima omului: acesta i-a dat crezare diavolului și a stat să-și arunce sorţii existenţei cu el. Mijlocirea sau medierea, transmiterea revelaţiei (în acest caz, cu privire la natura caracterului lui Dumnezeu) poartă, inevitabil, amprenta mijlocitorului, a mediatorului, a transmiţătorului. De aici, concluzia că nu e deloc lipsit de importanţă cine este cel care mediază sau transmite adevărul. Despre mediatorul care a întrebat, cu efect, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“[14], plusând cu „Hotărât că nu veţi muri“[15]și insinuând astfel că El minte, că El este egoist, că El nu-l iubește pe om, despre acest mediator al imaginii lui Dumnezeu, așadar, Iisus a afirmat: „Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“[16] Așa a căzut noaptea păcatului peste omenire, iar din cele mai multe suflete nu s-a ridicat și nu se va ridica niciodată, pentru că acestea au ales drumul fără întoarcere al respingerii adevărului și, implicit, al acceptării opusului, a minciunii.

 

Noaptea, toate contururile capătă înfăţișări fantomatice: un tufiș se vede ca un animal fioros, iar acest fel de viziune ne-a dominat viaţa în răstimpul cât am zăcut „în întunerec și în umbra morţii“[17]. Însă când „a răsărit luceafărul de dimineaţă în inimile“[18] noastre, ca niște copii copleșiţi de uimire, am rămas fără cuvinte în faţa diferenţei dintre ceea ce credeam noi despre Dumnezeu și Cel care este cu adevărat. Totul se află cuprins într-o singură sintagmă, care nimicește toate lucrările diavolului: Dumnezeu este iubire. Pentru adevărul acesta succint exprimat S-a întrupat, a trăit și a murit Iisus. Argumentul Lui în favoarea adevărului etern a fost însăși viaţa Sa și El Și-a încheiat mărturia despre Tatăl pecetluind-o cu însuși sângele Său. Se putea, oare, face mai mult decât atât? Sau ce altceva se mai putea spune? Așadar cum rămâne cu rugăciunea de mijlocire și care sunt natura și obiectul lucrării sale? Îl schimbă ea pe Dumnezeu sau nu cumva îl schimbă pe rugător și pe cel pentru care ne rugăm?

 

Falsul. Unul dintre cele mai remarcabile

Una dintre cele mai primejdioase capcane care se deschid sub pașii înţelegerii noastre o constituie modelul justiţiei civile, model bazat pe schema avocat/apărător – procuror/acuzator, deasupra cărora se află, cu drept decizional, judecătorul. Aplicat la conducerea lui Dumnezeu, acest model se traduce astfel: Iisus este Avocatul sau Apărătorul, Satana („pârâșul fraţilor“[19]) este procurorul, iar Dumnezeu este Judecătorul, care trebuie convins, informat, făcut să Se răzgândească, trebuie înduplecat, iluminat, ferit de eroare. Trist și cert este faptul că modelul justiţiei civile de astăzi nu are ca sursă de inspiraţie modelul ceresc, iar de aici reiese că, niciodată și în niciun fel de condiţii, el nu poate constitui o ilustrare a acestuia din urmă. În sens restrâns, poate imaginea tripartită a avocatului, procurorului și judecătorului să fie o reflexie a mijlocirii lui Iisus? Nici pe departe, ba chiar la polul opus.

 

Din start trebuie spus că sensul mijlocirii lui Iisus nu este de la noi spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre noi. El nu ne apără în faţa lui Dumnezeu ca atare, ci în faţa păcatului, a greșelii și a amăgirii. De acestea din urmă ne apără El, nu de Dumnezeu. Iisus nu este avocatul care Îl informează pe Judecător, Îl convinge, Îl înduplecă, Îi schimbă vederile și intenţiile cu privire la condamnat, ci lucrarea Lui este cu totul opusă unei asemenea stări de fapt. El este cel care îl convinge pe condamnat cu privire la faptul că este iubit de Judecător, că judecata este în favoarea lui și că Judecătorul Însuși a plătit cu viaţa Fiului pentru viaţa lui, de om. Sigur că nu ar fi deloc ușor pentru un condamnat să creadă așa ceva. Pe acesta, pe condamnat, îl înduplecă Apărătorul, nu pe Judecător. Ideea că El lucrează la nivelul percepţiei Judecătorului a tot ce există – convingându-L, făcându-L să Se răzgândească, prevenindu-L și înduplecându-L pe Tatăl cu argumentul sângelui Său – este izbitor de asemănătoare cu păgânismul, unde zeul trebuia înduplecat cu tot felul de daruri și cu diverse jertfe, mergându-se până la jertfe umane. Amintiţi-vă de prorocii lui Baal din vremea lui Ilie, care își înfig cuţitele în corp până curge sângele șiroaie ca să-l înduplece pe zeu să aprindă lemnele de pe altar. Sângele lui Iisus, care „vorbește mai bine decât sângele lui Abel“[20], nu Îi mărturisește Tatălui ceva despre mine, ci îmi mărturisește mie un adevăr esenţial despre Tatăl.

 

Ce se întâmplă când mă rog pentru mine?

Atunci când eu mijlocesc pentru mine însumi înaintea lui Dumnezeu, ce anume am în minte? Ce doresc să se întâmple și ce vreau să obţin sau să realizez? Urmăresc să-L informez pe Domnul cu privire la păcatele mele? Este prea târziu. Era bine dacă Îl informam înainte să comit un anume păcat. Atunci ar fi fost de folos. Elisei îi spune lui Ghehazi: „Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“[21] Să încerc să-mi justific păcatul prin scuze și explicaţii? Acestea nu fac altceva decât să mă coboare și mai jos de acolo de unde am căzut sau unde mă găsesc acum. Chiar dacă aș avea multe argumente pentru păcatul săvârșit, scuze nu am, oricât de mult le-aș căuta. Să-mi cer iertare? Nu e rău, dar îmi este mai de folos să știu că ea deja s-a consumat pe când păcătuiam: În timp ce oamenii Îl răstigneau pe Fiul lui Dumnezeu, bunătatea Lui nu privea la chinurile pe care le îndura, ci la starea de ignoranţă a celor ce executau orbește ordinele mai marilor zilei: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“[22] Ce voi cere, atunci, în rugăciunea mea? Mă voi ruga să cred și să-L iubesc pe Cel care este bun și a cărui îndurare (har) ţine în veci. Mă voi ruga nu să fiu iertat, fiindcă păcatele ne sunt iertate, ci mă voi ruga să am putere, dragoste și suficientă preţuire ca să pot primi iertarea oferită în dar prin acea „singură hotărâre de iertare a lui Dumnezeu“[23].

 

Ce diferită este imaginea marelui și bunului Judecător, așa cum o prezintă Iisus, al cărui mesaj se poate transpune astfel: „Nu vă spun că voi mijloci pentru voi sau că-L voi ruga pe Tatăl. Nu este nevoie. Tatăl Însuși vă iubește și nu are nevoie să fie rugat, convins sau determinat să vă iubească. Nu voi Îl rugaţi pe Tatăl prin Mine să Se împace cu voi, ci, dimpotrivă, prin Mine, Tatăl, în bunătatea Lui, vă roagă pe voi să vă împăcaţi cu El.“ În Scriptură, apostolul Pavel o spune răspicat: „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“[24] În dragostea Lui, El nu cere, ci dă și Se dă pe Sine Însuși pentru viaţa lumii.

 

Implicaţii puţin luate în seamă

Dacă am binevoi să luăm în serios cuvintele lui Iisus despre caracterul iubitor al Tatălui, întregul edificiu al spovedirii, al ispășirii, al mijlocirii și al mântuirii ar cunoaște o spectaculoasă experienţă a „schimbării la faţă“. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar aceste lucrări sunt legate de imaginea unui Dumnezeu crud, impasibil, lipsit de suflet. Unde duc acceptarea și cultivarea unei astfel de imagini despre Dumnezeu? Iată un exemplu: cineva ar sări ca ars dacă i s-ar spune că Hitler este mântuit, dar e același om nu-l deranjează deloc atunci când i se spune că pruncii care de-abia au văzut lumina zilei vor arde, în vecii vecilor, în foc. Hitler nu a ars pe nimeni în vecii vecilor și oroarea pe care a săvârșit-o el pălește în faţa iresponsabilei doctrine a Iadului. Autorul ideii populare despre Iad a lăsat să se întrevadă ce ar face el dacă ar putea și cine este, de fapt. Cea mai întunecată pagină a istoriei lumii nu este Holocaustul, ci doctrina Iadului, așa cum este ea predicată de la altare și de la amvoane, astăzi. Ca și ideea populară de mijlocire ca formă de schimbare a gândului lui Dumnezeu, ideea despre Iad este produsul logic al unei astfel de imagini a lui Dumnezeu, o imagine diabolic distorsionată. Simt mereu în suflet dorinţa să mă adun cât mai aproape de Cel care a mărturisit așa de dramatic împotriva a ceea ce au spus oamenii sau demonii despre Dumnezeu! Mărturia Lui se ridică împotriva „oricărei necinstiri a lui Dumnezeu“[25]. Aceste lucruri nu numai că nu sunt adevărate, dar ele sunt chiar apanajul diavolului, care „ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“[26].

 

Rezumat

Așadar sintagma „rugăciune de mijlocire“ trebuie reconsiderată și readusă în lumina Celui care „va așeza din nou toate lucrurile“[27] acolo unde au fost la început și unde sunt dintotdeauna. Iisus nu mijlocește pentru noi ca să-L schimbe pe Dumnezeu în vreun fel, ci Iisus mijlocește pe lângă Dumnezeu ca să ne schimbe pe noi, căci în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare“[28]. El ne iubește cu o iubire veșnică – adică cu aceeași iubire dintotdeauna și pentru totdeauna. Nu crucea lui Iisus a născut iubirea aceasta, ci iubirea aceasta a născut necesitatea crucii lui Iisus, așa că nu intră în discuţie ideea unei pledoarii de influenţare a lui Dumnezeu. Nu felul cum ne privește Dumnezeu pe noi trebuie schimbat, ci felul cum Îl privim noi pe El trebuie desfiinţat și născut din nou în Christos. Dumnezeu nu ne vede pe noi în Christos ca prin niște ochelari ciudaţi care înlocuiesc realitatea cu imaginarul. El vede realitatea așa cum este, prin harul lui Christos faţă de noi, căci Christos nu a murit ca să-L împace pe Dumnezeu cu noi, ci ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu. El nu a murit ca să-l schimbe cumva pe Dumnezeu, ci tocmai pentru ca Dumnezeu să rămână fără „schimbare“ sau „umbră de mutare“, cum spune apostolul Iacov. Iisus este Acela care, prin jertfa Sa, I-a dat lui Dumnezeu mână liberă să rămână drept și totuși să-l îndreptăţească pe păcătos. Astfel suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu prin preaiubitul Lui. Iată de ce și iată cum: Prin acest har al lui Christos, Dumnezeu ne vede nu așa cum suntem noi, ci așa cum este El. Nu Dumnezeu are nevoie de revelaţii despre noi, ci noi avem trebuinţă de revelaţii despre El. Tocmai de aceea Iisus trăiește pururi să medieze revelaţia lui Dumnezeu, fiindcă El, și numai El, care „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte“[29]. Numai El poate spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“[30] Nu Tatăl trebuie să fie înduplecat să primească pocăinţa noastră, ci noi trebuie să fim înduplecaţi să primim dragostea Lui pentru noi. Preţul sângelui vărsat nu a fost cerut de Dumnezeu, ci de marea tragedie omenească.

 

Înapoi… la întrebare

Deci eu vin în rugăciune să mijlocesc pentru tine nu fiindcă e nevoie să-L schimb pe Dumnezeu, ci pentru că te iubesc, pentru că simt împreună cu tine, pentru că mă bucur de bucuria ta și mă doare durerea ta. Iar acest lucru Îi place enorm lui Dumnezeu, fiindcă în lacrimile mijlocirii se vede chipul lui Iisus în noi. În aceasta Își găsește El toată plăcerea. Pentru ce mijlocesc eu? Pentru nimic altceva decât ca acea persoană pentru care mă rog să cunoască „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“[31] dragostei lui Dumnezeu în Christos. Nu de sănătate are nevoie bolnavul, ci de credinţa în dragostea și în puterea lui Dumnezeu. Sănătatea vine ca urmare a acestora. Nu are nevoie de pâine cel flămând, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“[32]. Ne lăsăm orbiţi de simptome și arareori ne îndreptăm atenţia spre cauza problemei: „un singur lucru trebuie“[33], a spus Iisus.

 

Rugăciunea de mijlocire este simpla expresie a prezenţei lui Christos, Mijlocitorul, în noi. Împlinirea a ceea ce am exprimat în rugăciunea mea nu este altceva decât faptul că Dumnezeu îmi onorează credinţa și dragostea și le preţuiește așa cum numai El o poate face. Când mijlocesc, eu nu mă așez pe o poziţie opusă lui Dumnezeu, de partea cealaltă a mesei de negocieri, ci de aceeași parte cu El. Nu Îl „lucrez“ pe Dumnezeu, ci lucrez împreună cu Dumnezeu. Lucrăm amândoi în aceeași direcţie, ca o expresie a faptului că am fost făcuţi părtași firii dumnezeiești. Cererea fiicelor lui Ţelofhad, de schimbare a legii, nu L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească, ci l-a ajutat pe Moise să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum nu L-a cunoscut niciodată și să crească în asemănarea cu Iisus. Acesta este rodul mijlocirii în viaţa mijlocitorului. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu și în viaţa aproapelui meu nu mă lasă așa cum m-a găsit: fie voi mijloci și voi avea părtășie cu marele Mijlocitor, fie mă voi împietri, după chipul celui ce se închină la sine. Ori de câte ori voi vedea rodul muncii sufletului meu mă voi bucura și îmi voi aminti iarăși că sunt iubit cu adevărat. Împlinirea rugăciunii mele este semnul adevărului predicat de Iisus: „Tatăl Însuși vă iubește.“[34]

 

Footnotes

[1]„Iacov 5:16”.

[2]„Ioan 5:7”.

[3]„Evrei 7:25”.

[4]„ Epistola lui Pavel către Filimon.”

[5]„Geneza 42:37”.

[6]„Luca 12:32”.

[7]„Iacov 1:5”.

[8]„Zaharia 11:13”.

[9]„Ioan 3:16”.

[10]„Matei 25:24”.

[11]„Luca 24:21”.

[12]„Matei 16:14.”

[13]„Marcu 8:29”.

[14]„Geneza 3:1”.

[15]„Geneza 3:4”.

[16]„Ioan 8:44”.

[17]„Psalmi 107:10.”

[18]„2 Petru 1:19”.

[19]„Apocalipsa 12:10”.

[20]„Evrei 12:24”.

[21]„2 Împăraţi 5:26”.

[22]„Luca 23:34”.

[23]„Romani 5:18”.

[24]„2 Corinteni 5:20”.

[25]„Romani 1:18”.

[26], „Ioan 8:44”.

[27]„Marcu 9:12”.

[28]„Iacov 1:17”.

[29]„Evrei 1:3”.

[30]„Ioan 14:9”.

[31]„Efeseni 3:18”.

[32]„Matei 4:4”.

[33]„Luca 10:42.”

[34]„Ioan 16:27”.

 

Isus, Apa vieţii

37 În ultima zi a sărbătorii, ziua cea mare, Isus S-a ridicat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! 38 Cel ce crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, aşa cum zice Scriptura!“[a]39 Spunea aceasta despre Duhul pe Care urmau să-L primească cei ce cred în El. Căci Duhul nu fusese încă dat, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit.

 

Footnotes:

Ioan 7:38 Sau: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine! Şi să bea 38 cel ce crede în Mine! Aşa cum zice Scriptura: «Din inima lui vor curge râuri de apă vie»“; textul biblic la care face Isus referire este dificil de determinat; vezi Is. 44:3; 55:1; 58:11; Zah. 14:8; Eze. 47:1-12

Versete

pentru subiectul: Apa vieţii

 

Ezechiel 47:9 [+1/-0]

Orice făptură vie care se mișcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și vor fi o mulțime de pești; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta, va fi viață.

 

 

Psalmi 110:7 [+1/-1]

El bea din pârâu în timpul mersului: de aceea Își înalță capul.

 

 

Cântarea Cântărilor 4:15 [+1/-1]

O fântână din grădini, un izvor de ape vii ce curge din Liban.

 

 

Isaia 12:3 [+0/-0]

Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii

 

 

Isaia 49:10 [+0/-0]

Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.

 

 

Isaia 55:1 [+0/-0]

Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte fără bani și fără plată!

 

 

Ieremia 2:13 [+0/-0]

Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate care nu țin apă.

 

 

Ezechiel 47:1-6 [+1/-1]

M-a adus înapoi la ușa Casei. Și iată că ieșea apă de sub pragul Casei, dinspre răsărit; căci fața Casei era spre răsărit. Apa se cobora de sub partea dreaptă a Casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte și m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Și iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coți și m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăși o mie de coți și m-a pus să trec prin apă, și apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți și m-a trecut prin ea, și apa îmi venea până la șolduri. A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Și m-a luat și m-a adus înapoi pe malul râului.

 

 

Ezechiel 47:5 [+0/-0]

A măsurat iarăși o mie de coți, și atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.

 

 

Ioel 3:18 [+0/-0]

În vremea aceea, va picura must din munți și va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieși, de asemenea, din Casa Domnului și va uda valea Sitim.

 

 

Zaharia 14:8 [+0/-0]

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate, spre marea de apus; așa va fi și vara și iarna.

 

 

Ioan 4:10 [+0/-0]

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.”

 

 

Ioan 4:14 [+0/-0]

Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.”

 

 

Ioan 7:37 [+0/-0]

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.

Ioan 7:38 [+0/-0]

Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

 

 

Ioan 7:39 [+0/-0]

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

 

 

Apocalipsa 7:17 [+0/-0]

Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

 

 

Apocalipsa 22:1-6 [+0/-0]

Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. Și îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate.” Și Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.

 

 

Apocalipsa 22:2 [+0/-0]

În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.

 

 

Apocalipsa 22:17 [+0/-0]

Și Duhul și Mireasa zic: «Vino!», și cine aude să zică: «Vino!», și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!

 

 

Ieremia 17:13 [+0/-1]

Doamne, nădejdea lui Israel! Toți cei ce Te părăsesc vor fi acoperiți de rușine. – „Cei ce se abat de la Mine vor fi scriși pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, Izvorul de apă vie.”

 

 

Teme asemănătoare subiectului: Apa vieţii

Apă vie (14)

 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

 

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

 

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

 

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

 

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

 

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

 

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

 

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

 

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

 

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

 

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

 

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

 

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

 

Astfel:

 

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

 

Isus Cristos: Suma şi esenţa profeţiei biblice

de Kim Riddlebarger

Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la „lucrurile viitoare”. Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.

 

Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei – o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: „În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei”. Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

 

Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.

 

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o „relaţie supusă unor sancţiuni”. În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului – sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său – s-ar impune.

 

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

 

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn – „Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”. Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului – înfăţişat vizual prin animalele despicate – avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.

 

Când visul se sfârşeşte, ni se spune: „în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam” (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea.” (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).

 

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu – un legământ al Legii – se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise – mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos – s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. „A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

 

Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte – promis şi de drept – ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale – legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării – în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.

 

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

 

Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

 

Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam „…dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor – sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, „legământ al creaţiei” – se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

 

Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia „legământ al faptelor” sau „legământ al creaţiei” nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece „ca Adam, ei au rupt legământul Meu” (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: „Ascultător de ce?”. Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).

 

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.

 

Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni3:13).

 

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.

 

În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. „Căci lucru cu neputinţă Legii… Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului…” (Romani 8:3).

 

Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte – esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului – vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos – singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament – este dezvăluită.

 

Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care – ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu – este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună – în mod evident – diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui…” (Apocalipsa22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.

 

Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.

 

Tradus de Iulian Porumb

 

Restricţiile asupra religiei cresc la nivel global 

 

Recent, Centrul de Cercetare Pew a publicat studiul anual realizat despre restricţiile religioase impuse pe glob, marcând al doilea an consecutiv în care se observă o creștere a restricţiilor impuse atât de guverne, cât și de actori privaţi în cele 198 de ţări incluse în studiu.

Studiul cu pricina are în vedere situaţia pe glob din anul 2016 și notează ca o concluzie generală că „organizaţiile și partidele naţionaliste au jucat un rol tot mai pregnant în hărţuirea minorităţilor religioase, în special în Europa”. Astfel, ne aducem aminte că nu doar scena politică a Americii a fost măturată de populism în 2016, ci și cea europeană, cu lideri politici precum Nigel Farage, în Marea Britanie, și Marine Le Pen, în Franţa, ţinând primele pagini ale ziarelor, în timp partidele populiste din Italia au reușit să îl forţeze pe premierul Matteo Renzi să demisioneze.

 

În multe ţări, restricţiile asupra religiei au rezultat din acţiuni ale guvernului sau ale grupurilor sociale cu poziţii naţionaliste, notează studiul. În cele mai multe cazuri, aceste forţe încercau de fapt să scape de imigranţi aparţinând minorităţilor etnice și religioase, unii lansând atacuri la adresa unui grup anume în numele apărării majorităţii, care s-ar fi aflat sub asediu. În Olanda, de exemplu, partidul extremistului Geert Wilders a candidat în 2016 cu o campanie politică care cerea „de-islamizarea” ţării, în timp ce în Cehia grupări antimusulmane au organizat 20 de manifestaţii împotriva refugiaţilor musulmani până la finalul anului.

 

Aceste tipuri de activităţi naţionaliste sunt reflectate în creșterea generală a Indicelui Restricţiilor Guvernamentale și a Indicelui Ostilităţilor Sociale. Per total, mai mult de un sfert din totalul ţărilor studiate (28%) au înregistrat nivele „mari” și „foarte mari” de restricţii guvernamentale, în creștere de la 25% în 2015. Aproape 1 din 10 ţări (11%) a avut actori guvernamentali care au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 6% în anul precedent. Similar, în 16% din totalul ţărilor analizate au existat grupuri organizate care, la fel, au folosit o retorică naţionalistă împotriva membrilor unui grup religios anume, în creștere faţă de 14% în 2015.

 

Printre cele mai populate 25 de ţări din lume, China, Egiptul, Rusia, India, Indonezia și Turcia au fost fruntașe. China a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Restricţiilor Guvernamentale, în timp ce India a înregistrat cel mai mare nivel la Indicele Ostilităţilor Sociale. Cele două ţări au înregistrat cele mai mari valori pentru indicii respectivi nu doar în categoria celor mai populate ţări, ci și la nivel general, printre cele 198 de ţări studiate.

 

O multitudine de credincioși au fost afectaţi, printre care creștinii, musulmanii, evreii, hindușii, budiștii și alte religii africane tradiţionale, cele ale amerindienilor sau religiile chineze folclorice. Per total, musulmanii au fost grupul religios cel mai afectat în 2016, vizat de tot felul de declaraţii peiorative, dar și de politici ostile. În Danemarca, de exemplu, Partidul Popular Danez a susţinut implementarea unei politici în municipiul Randers pentru introducerea obligatorii în instituţiile publice, inclusiv în școli, a meselor „tradiţionale”, care includ printre altele și produse din carne de porc, menţionează studiul. Martin Henriksen, purtător de cuvânt al PPD, a explicat atunci că măsura este menită să menţină cultura daneză și că partidul „va lupta împotriva regulilor islamice și a argumentelor proaste care le-ar dicta copiilor danezi ce ar trebui să mănânce”.

 

În timp ce musulmanii au fost cei mai vizaţi în 2016 de către mediul politic, per total mai multe ţări hărţuiesc creștinii decât musulmanii. Numărul ţărilor în care s-a observat hărţuirea creștinilor a crescut de la 128 de ţări, în 2015, la 144 de ţări, în 2016, a musulmanilor a crescut de la 125 la 142, iar a evreilor a crescut de la 74 de ţări, în 2015, la 87 de ţări, în 2016. Practic, doar grupul neafiliaţilor religios (considerat grup religios în sociologie) este singurul pentru care nu s-a înregistrat nicio schimbare faţă de 2015. Și în 2015, dar și în 2014, neafiliaţii au fost hărţuiţi în 14 ţări dintre cele 198 studiate.

 

Timpul în care toată lumea urăște pe toată lumea

 

Cu toţii am trecut prin momente de reverie, când ne-am imaginat cum ar fi dacă ne-am întâlni faţă în faţă cu vreun politician sau persoană oficială cu care nu suntem de acord (cel puţin). Ce i-am spune? Ce i-am face? Am încerca să o convingem în mod civilizat că greșește? Sau doar ne-am exprima liber frustrările, încercând cumva să o pedepsim?

Dar dacă am fi în poziţia de a o servi, de a-i oferi un serviciu, am face-o? Poate că uneori ne aventurăm în aceste peripluri fanteziste mai mult ca să ne amuzăm, dar în climatul politic și social de astăzi, caracterizat de lipsa civilităţii și de radicalizarea opiniei publice, aceste întrebări devin elementare pentru buna convieţuire în societate.

 

Dezbaterile pe această temă sunt aprige în Statele Unite, unde politica imigraţionistă de „toleranţă zero” impusă de administraţia Trump a scandalizat opinia publică până într-acolo încât mai mulţi oficiali ai Casei Albe, care într-un fel sau altul au sprijinit activ această politică sau au făcut tot ce le-a stat în putere să o scuze, au început să fie taxaţi în diverse maniere în spaţiul public.

 

Secretara Departamentului de Securitate Naţională, Kirstjen Nielsen, a fost hărţuită într-un restaurant mexican, unde lua masa, de către un grup de protestatari organizaţi de o filieră locală a democraţilor socialiști americani. Aceștia au scandat „Rușine! Rușine!” și „Dacă copiii nu pot mânca în pace, nici tu nu poţi mânca în pace”, făcând referire la cei 12.000 de copii de imigranţi care în prezent se află în custodia guvernului american. Consilierul președintelui american, Stephen Miller, descris în presă drept un „campion” și „parţial arhitect” al politicii respective, a fost surprins tot la masă într-un restaurant mexican, în timp ce un alt client îl numea „fascist care cerșește bani ca să construiască alte cuști”, făcând referire la imaginile cu copii de imigranţi dormind pe saltele într-o mare cușcă păzită de forţe de securitate.

 

Dar cazul care a suscitat cele mai multe dezbateri în presă a implicat-o pe Sarah Sanders, secretar de presă al Casei Albe, care printre altele a încercat să apere politicile imigraţioniste făcând referiri la Biblie. Recent, Sanders s-a plâns pe Twitter că a fost dată afară dintr-un restaurant unde lua masa cu mai multe persoane, din simplul motiv că lucrează pentru Donald Trump. Se ia în considerare ca, de acum înainte, Sanders să beneficieze de protecţie din partea Serviciilor Secrete, iar incidentul a pornit discuţii aprinse despre limitele bunului-simţ într-un timp în care lipsa de civilitate este caracteristica principală a modului de comunicare adoptat de noul lider al ţării și promovat și în alte ţări unde populismul este pe val.

 

Citește și Biblia ca armă politică – Când „așa zice Domnul” înseamnă „așa vreau eu”

Este vreodată lipsa de civilitate bună?

Presa americană a fost plină zilele acestea de argumente pro și contra pe subiect. După o trecere în revistă a celor mai importante publicaţii, se poate spune că cele mai multe au apărat, dacă nu chiar au lăudat decizia proprietarei restaurantului respectiv. Cei mai mulţi au adus în discuţie faptul că, odată, civilitatea și bunul-simţ erau trăsături intrinseci ale democraţiei, care reglau dialogul dintre părţile adverse, astfel încât democraţia să fie un sistem politic funcţional. De exemplu, președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi. În schimb, continuă aceste voci, am trăi un „moment aparte” în care un guvern democratic a făcut din lipsa de onestitate și de bun-simţ unul dintre principiile fundamentale pe care le urmează. Slujba lui Sanders „presupune deci să acopere minciunile președintelui subminând o parte vitală a discursului public – însăși ideea unui discurs liber și deschis despre adevăr”, scrie Vox. Jobul lui Sanders o face deci lipsită de civilitate din principiu. Iar dacă gestul de a-i refuza un serviciu atrage atenţia asupra acestui subiect, s-ar putea, speră unii opinatori, să se micșoreze lipsa de civilitate din politica americană. Cei care adoptă această poziţie cred că cetăţenii cu drept de vot au responsabilitatea de a înfrunta persoanele cu autoritate care sunt responsabile pentru subminarea democraţiei, nu responsabilitatea de a avea un comportament foarte politicos faţă de ele.

 

În schimb, cei puţini sau cei ale căror voci sunt mai puţin auzite, îi sfătuiesc pe toţi cei care consideră că America trece printr-un „moment special”, în care scopul scuză mijloacele, să se gândească bine ce s-ar întâmpla dacă fiecare american ar adopta această filosofie. Până unde ar merge lucrurile? Cât de greu este să ne imaginăm că, la un moment dat, oamenii care nu sunt de acord cu avortul ar putea decide ca judecătorii și toţi ceilalţi oficiali care apără avortul să nu fie lăsaţi să trăiască în pace cu familiile lor? Secretara de presă a fostului președintele George W. Bush a avertizat că s-ar putea ajunge într-o situaţie în care să existe restaurante doar pentru democraţi și restaurante doar pentru republicani. Politica în general nu este un domeniu cunoscut pentru civilitate, iar dacă începem să tolerăm intoleranţa este posibil să ajungem la aceste tipuri de segregări, cred cei de la Washington Post.

 

Președintele George Washington urma 110 reguli de civilitate, despre care mulţi spun că au fost aruncate pe geam în cazul politicii americane de azi.

 

Argumentul restaurantelor segregate este o generalizare la extremă a cazului de faţă și o desconsiderare totală a circumstanţelor lui, spun alţii. Proprietara restaurantului are o afacere de condus și nu a avut în trecut probleme cu clienţi de o anumită coloratură politică. „I-am explicat că restaurantul are anumite standarde pentru clientelă, cum ar fi sinceritatea, compasiunea și cooperarea. Am rugat-o să plece, dar i-am spus că anturajul ei poate să rămână”, a explicat Stephanie Wilkinson, proprietara restaurantului. Sanders a fost vizată nu pentru cine este, ci pentru ce a făcut. Wilkinson nici măcar nu a acceptat ca Sanders să plătească pentru consumaţie și nu există dovezi că a vrut să se dea mare cu ce a făcut și să îi inspire și pe alţii să facă la fel. De fapt, dacă Sanders nu ar fi scris pe Twitter despre ce i s-a întâmplat, cel mai probabil nici nu s-ar fi aflat. Gesturile lui Wilkinson nu par a fi cele ale unui războinic antisistem care vrea să despartă publicul american în tabere. Dacă Sanders nu ar fi popularizat întâmplarea, aceasta ar fi rămas un gest modest al unui cetăţean care a hotărât să tragă la răspundere un oficial al statului.

 

Reacţia lui Sanders, publicată pe Twitter, este de așa natură încât să concentreze toată atenţia asupra lui Wilkinson: „Acţiunile ei spun mai multe despre ea decât despre mine. Întotdeauna am încercat să mă port frumos și cu respect cu oamenii, inclusiv cu cei cu care nu sunt de acord și voi continua să fac la fel.” Pentru fanii lui Sanders, micul truc a funcţionat de minune. Pentru ceilalţi este deja mult prea evident că, în ce privește civilitatea discursului politic și public, cei din administraţia Trump și mulţi dintre susţinătorii lor nu sunt în postura din care să poată ţine predici pe subiect. Chiar de curând, Sanders l-a făcut pe un jurnalist „prost” în faţă, în timpul unei conferinţe de presă pe tema imigranţilor. Iar acesta este doar unul dintre exemplele care ar putea demonta ușor ce susţine Sanders pe Twitter.

 

Ce ar mai trebui menţionat este că, spre deosebire de rasă sau de religie, să dai pe cineva afară din restaurant pentru coloratura politică nu este un act ilegal. Ceea ce înseamnă că, în ochii legii, nu este un act discriminatoriu, așa cum susţin adepţii administraţiei Trump. În final, în faţa legii doar mândria lui Sanders a fost lezată, și nu demnitatea ei ca cetăţean american. Iar cu o mândrie lezată se poate trăi, mai ales dacă te ajută să îţi reevaluezi poziţia. Cu toate acestea, s-ar putea ca cea mai bună metodă de a-i face pe acești politicieni să își reevalueze poziţiile este prin taxarea lor în cabina de vot, nu prin a le nega servicii, spun alte voci.

 

Calea cea mai grea

Cazurile relatate mai sus, deși sunt din Statele Unite, ne ating, fiindcă discuţia este aplicabilă în acest moment în mult mai multe spaţii geografice, unde se resimte o divizare puternică a societăţii și o radicalizare a discuţiilor pe teme care trec de la politic la economic, la social și care nu par să ducă în final niciunde.

 

Știinţele politice arată că efectele lipsei de civilitate asupra democraţiei sunt mixte, nu mereu bune, nu mereu proaste.

 

Expunerea la acest fenomen generează contagiune și poate reduce încrederea în guvern, în legitimitatea instituţională și în mass-media, pe măsură ce oamenii devin tot mai polarizaţi pe frontul opiniilor politice. Pe de altă parte, alunecarea spre lipsa de civilitate poate fi o metodă eficientă de a strânge oamenii în jurul unei cauze și de a restabili anumite drepturi încălcate, atunci când alte metode tradiţionale nu mai au efect. Chiar dacă este o perioadă inconfortabilă pentru toată lumea, se poate ajunge într-o situaţie în care lipsa de civilitate stârnește dezbateri politice care nu ar fi fost posibile altfel.

 

Problema cu acest ultim scenariu este revenirea la normalitate, restabilirea decenţei limbajului politic și public ca prioritate naţională. Din acest motiv ar trebui evitată cât de mult posibil această situaţie. Fiecare în parte ar trebui să realizeze că ţara sa ar trebui să fie mai importantă decât ambiţiile, ideologiile sau orgoliile cetăţenilor ei. În final, gestul lui Wilkinson a fost lăudat tot de către cei care cred deja ca ea și care s-au simţit edificaţi prin ce a făcut ea, însă, pentru ceilalţi, nu a fost decât un gest neavenit care a lărgit și mai mult prăpastia din societate. Într-o analiză obiectivă, care să includă toate părţile vizate, aceste gesturi par să fie utile – adică să producă o schimbare – doar în cazuri excepţionale, în care cel vizat de gest are o conștiinţă morală sensibilă și nu este deja radicalizat ideologic.

 

Merită să ne întrebăm: Ce ar fi făcut Iisus?

Încurcătura în care ne punem atunci când încercăm să stabilim măsura în care gestul nostru poate schimba o persoană iese la iveală din dezbaterile creștinilor americani pe cazul Sanders. „Ce ar fi făcut Iisus?” este întrebarea care stă la baza discuţiei și care încearcă să lămurească cum ar trebui să se comporte un creștin faţă de niște autorităţi profund imorale. Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu? Iisus a abordat diferit situaţiile, în funcţie de receptivitatea celor vizaţi, ceea ce înseamnă că există loc și pentru reacţii de înfruntare, în unele situaţii. Dar foarte important de observat este că nu putem stabili mai departe dacă Sanders este mai aproape ca situaţie de vameșul Matei sau de comercianţii daţi afară din Templu de Iisus. Ceea ce ne arată că gesturile noastre au nevoie de o doză mare de înţelepciune, atât atunci când, la un moment dat, simţim nevoia să ne delimităm într-un fel sau altul de anumite personaje pe care le considerăm imorale, cât și atunci când suntem doar în postura în care să judecăm cât de oportună este o anumită delimitare.

 

Ar fi stat Iisus la masă cu Sanders, așa cum stătea cu Matei, colectorul de taxe care făcea parte din aparatul roman de oprimare politică a evreilor? Sau ar fi acţionat ca atunci când i-a alungat pe comercianţi din Templu?

 

Ce ne învaţă exemplele biblice, în schimb, este că mereu putem încerca să aplicăm spiritul lui Iisus, decantat în două caracteristici majore: faptul că mereu spunea adevărul și îl făcea pe om conștient de greșelile lui și faptul că, în același timp, îl asigura că îl preţuiește chiar și așa. La un astfel de comportament sunt chemaţi oamenii, și creștinii în mod special – o creativitate aparte în rezolvarea problemelor, în care să îţi poţi spune of-ul, impresionându-l sau mișcându-l pe opozant. Un exemplu concret pentru cazul Sanders a fost dat de Diana Butler Bass, autoare și istoric al religiilor, pe Twitter, ea spunând că ar fi procedat în felul următor: „I-aș fi spus că în ciuda faptului că ea exlude oameni, separă familii și refuză să recunoască demnitatea altor oameni, eu aleg să o recunosc pe a ei. Și, dacă vrea să mănânce aici, atunci îi vom da să mănânce. O vom trata cu demnitate. Vom fi ospitalieri, dar să știe atâta lucru – că banii cheltuiţi aici vor fi donaţi unui fond de refugiaţi și că nicio persoană de aici nu îl va vota niciodată pe șeful ei.”

 

Poate că există exemple și mai bune decât atât, dar acesta este unul dintre cele care urmează calea grea, pe care trebuie să o aleagă fiecare creștin și, de ce nu, fiecare persoană în parte – să caute cea mai creativă și mișcătoare atitudine de a rezolva conflictele ideologice. Cel mai simplu lucru este să îmbrăcăm un gest separator cu o haină groasă de politeţe, dar asta nu schimbă faptul că tot un gest separator rămâne, iar asta se resimte în societate.

 

Iisus iubea adevărul și iubea oamenii deopotrivă. La acest lucru suntem chemaţi, nu la a judeca oamenii și nici măcar la a spera că îi schimbăm noi, pentru că aceasta este în definitiv treaba exclusivă a lui Dumnezeu. Putem și trebuie însă să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

 

Dacă ceea ce tocmai am scris pare o utopie, ar trebui să ne gândim cât din mult acţionăm instinctiv, câte dintre comentariile și acţiunile noastre sunt produsul a ceea ce suntem în acel moment, și nu al persoanelor care ne-ar plăcea să devenim sau care ne închipuim că suntem în cele mai bune momente ale noastre. Oricâtă politeţe s-ar manifesta, aceasta tot nu ar putea camufla o societate aprigă la mânie și bună de gură. Și atunci de ce ne-am aștepta ca reacţia sau răspunsul nostru chiar să schimbe ceva?

 

Putem și trebuie să luăm poziţie pentru adevăr în timp ce preţuim oamenii. Nu indiferenţa sau detașarea e ceea ce avem nevoie, după cum nici lipsa de civilitate, ca primă opţiune, ci creativitatea și înţelepciunea de a oferi răspunsuri care cu adevărat să dea de gândit.

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul

Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.

 

Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.

 

Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.

 

Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.

 

Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.

 

Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu…” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.

 

De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.

 

De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testamenteste un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.

 

Îmi amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.

 

I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.

 

Tradus de Lacrisa Novac

 

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

 

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

 

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

 

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

 

* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

 

Structurarea studiului:

1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

 

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

 

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

 

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:

o curăţire a conştiinţelor noastre!

 

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

 

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen

„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”

„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

 

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea

(unii nu o cred!!)

Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

 

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:

– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!

– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!

– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!

– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

 

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

 

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

 

1. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
2. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

 

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

 

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

 

* „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

 

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

 

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

 

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

 

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare”Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

 

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

 

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând,

cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

 

Biblia ne spune în:

 

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”

Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”

Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”

Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”

Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”

Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

 

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

 

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

 

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

 

Interpretări subiective

 

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

 

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale

Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.

În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

 

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)

Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.

Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

 

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

 

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

 

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

 

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?

De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

 

Teoria martirizării sau Teoria exemplului

Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

 

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

 

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică

În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

 

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

 

Interpretări obiective

 

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii

Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

 

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

 

Luther (1483-1546) şi teoria penală

Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

 

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

 

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

 

Intepretări moderne

 

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică

În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

 

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

 

Teoria politică – interpretarea politică

Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

 

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

 

Surse folosite:

Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof

Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen

Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

 

Concluzie:

De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

 

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

 

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

 

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21

– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28

– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

 

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24

– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

 

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

 

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

 

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

 

S-a isprăvit!

Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

 

Ispăşirea este finală şi definitivă

Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

 

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

 

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

 

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

 

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

 

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

 

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

 

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru „poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10

Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15

Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27

Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

 

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

 

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

 

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

 

Care-i realitatea?

Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

 

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

 

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

 

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă”. John Owen

 

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

 

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

 

„Marele schimb”

Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

 

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:

Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

 

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

 

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

 

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

 

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

 

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

 

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

 

Sir Richard Baker

 

 

Mântuirea – darul lui Dumnezeu (1)

 

Autor: Edward Heppenstall

Referințe

Romani 5:17

„Daca, deci prin greseala inuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii vor domni in viata prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos! (Romani 5:17)

 

Pentru a fi mantuiti ni se cere sa indeplinim doua conditii. Prima conditie este sa avem neprihanire desavarsita. Dar, dupa cum stim, „nu este nici un om neprihanit, niciunul macar” (Romani 3:10). Neprhanirea aceasta ne este asigurata de Domnul Hristos, prin viata desavarsita pe care a trait-o aici pe pamant. Ea ne este pusa la dispozitie „prin Acel Unul Singur, care este Isus Hristos”.

 

In al doilea rand, noi suntem condamnati la moarte fiindca suntem pacatosi. „Plata pacatului este moartea” (Romani 6:23). Pe calvar, Domnul Hristos a luat asupra Sa pacatele noastre si a suferit pedeapsa in locul nostru. „Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii facandu-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).

 

Astfel, prin Hristos, sunt indeplinite ambele conditii, si mantuirea noastra este completa. De aici si proclamarea fundamentala a Evangheliei: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16). Nu mai ramane decat sa primim darul mantuirii. Incercarea de a obtine prin efortutile noastre nu-si are sensul, deoarece o primim prin credinta, traim prin credinta si umblam prin credinta.

 

Iar viata noua o primim in momentul in care Il primim pe Domnul Hristos. Daca un om se naste fara un talent artistic, are sanse mici sa devina artist. Daca cineva nu are ureche muzicala, degeaba se oboseste sa ia cursuri de muzica. Daca ii lipseste cuiva imaginatia si creativitatea, nu va reusi sa devina poet decat printr-un miracol al lui Dumnezeu.

 

Cand ne nastem in lumea aceasta, ne nastem morti din punct de vedere spiritual; avem o gandire fireasca si suntem in vrajmasie cu Dumnezeu (Romani 8:7). Daca nu primim viata noua de sus, nu avem cum sa fim mantuiti. Mana Sa strapunsa atinge corzile sufletului nostru, tranformand viata noastra intr-o melodie cereasca. Darul mantuirii il primim doar prin credinta!

 

DARUL LUI DUMNEZEU

DORIM SA PRIMIM DARUL LUI DUMNEZEU, DAR NU SUNTEM GATA SA PRIMIM SI SA IMPLINIM MESAJUL LUI DUMNEZEU.

 

 

La sărbătoarea naşterii Domnului nostru Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de Bunătate şi de Adevăr Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos (Ioan 1:14 şi 17)

 

Când Dumnezeu I S-a descris pe Sine lui Moise, El a spus că este „plin de Bunătate şi de Adevăr” (Exodul 34:6). Când apostolul Ioan Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, el foloseşte aceleaşi cuvinte: „plin de Bunătate şi de Adevăr” ( ţinând seama că „haris” înseamnă „bunătate”,  iar cuvântul tradus la noi prin „credincioşie” este de fapt „adevăr”).

 

Se cuvine ca tabloul naşterii Domnului Isus să poarte cuvintele: „Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos”!

 

Referindu-se la Persoana Domnului Întrupat, Ioan scrie că „noi am primit din Plinătatea Lui Bunătate peste Bunătate” (v.16).  Bunătatea aceasta stă atât în faptul că El ni L-a adus pe Dumnezeu Însuşi, cât şi în ceea ce a făcut El pentru noi. „Adevăr” se referă la tot ce ne-a vorbit Domnul Întrupat.

 

Aşadar, Bunătatea se referă la Persoana şi la lucrarea Lui pentru noi, iar Adevărul se referă la învăţătura Lui.

 

Isus a făcut această afirmaţie fundamentală: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17). La care trebuie să adăugăm aceste cuvinte: „Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi fi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi… Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8: 31-36).

 

Să extragem esenţa din aceste texte:

 

Învăţătura Domnului Isus vine direct de la Dumnezeu şi, deci, reprezintă voia lui Dumnezeu. Dacă vrei să verifici dacă aşa stau lucrurile, aplică această învăţătură în viaţa ta. Când vei trăi un anumit timp după învăţătura Lui, ceva miraculos se va întâmpla în tine şi vei cunoaşte că totul este de la Dumnezeu, adică vei cunoaşte Adevărul!

 

Acum tu urăşti, tu faci răul, tu comiţi incorectitudini, nu fiindcă ai ales tu să faci aceste lucruri şi altele asemenea lor, ci ceva din tine te determină să le faci, adică tu eşti rob să le faci. Când vei începe să trăieşti din toată inima după învăţăturile lui Isus, dintr-o dată te vei trezi că eşti liber: Eşti liber să iubeşti, eşti liber să faci binele, eşti liber să trăieşti în corectitudine!

 

Cu alte cuvinte, învăţăturile lui Isus au în ele forţa eliberării şi forţa împlinirii! Domnul Isus ne eliberează prin însuşi faptul că ne dă învăţăturile care vin direct de la Dumnezeu şi care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Dar El le însoţeşte de un „dacă”: „Dacă vrea cineva să facă… va ajunge să cunoască.”

 

În sărbătoarea aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un Dar, un Cadou (pe Isus) şi un Mesaj (învăţăturile lui Isus).

 

Se întâmplă ceva ciudat în creştinism: Dorim să primim Darul lui Dumnezeu, dar nu suntem gata să primim şi să împlinimMesajul lui Dumnezeu.

 

Încerc să ilustrez situaţia. Să presupunem că ai primit un pachet de la Bill Gates. Da, nu-i greşeală, un pachet personal de la Bill Gates. Îl deschizi emoţionat şi în cutie găseşti ultima tabletă produsă de Microsoft, înzestrată cu toate programele posibile şi inscripţionată cu numele tău.  Tu scoţi tableta, o studiezi şi începi să te foloseşti de ea. Şi o arăţi la toţi prietenii tăi cu încântare şi cu mândrie.

 

După trei luni, vine la tine un reprezentant al firmei Microsoft şi te întreabă dacă ai primit cadoul de la ei. „Da, desigur”, îi răspunzi tu.

 

Atunci el te întreabă: „Domnule, (sau Doamnă), în pachet era şi o scrisoare însoţitoare; ai citit-o?” Tu stai înlemnit şi te gândeşti la ce s-a întâmplat. Când ai deschis pachetul, emoţionat fiind, ai scos tableta, dar n-ai observat că era acolo şi o scrisoare. Şi nu mai ştii ce ai făcut cu cutia şi cu scrisoarea!

 

Atunci reprezentantul companiei îţi spune calm şi grav: „Domnule (sau Doamnă), în pachet era o scrisoare prin care Domnul Gates te anunţa că îţi oferă să te adopte  în familia lui şi să te trateze ca pe unul dintre copiii lui. Şi, ca semn de bună credinţă, îţi dă instrucţiuni să te duci la o anumită bancă şi să afli acolo că ai un cont deschis pe numele tău şi ai, pentru început, un miliard de dolari în cont! Dar, din păcate, oferta era cu termen şi termenul tocmai a trecut. Dacă vei mai merge la bancă, te vei trezi că ai venit prea târziu”.

 

Aceasta este povestea imaginată de mine. Îmi vei spune că este incredibil ca cineva să fi scos din cutie un asemenea cadou fără să observe şi scrisoarea. Exact acesta este punctul crucial! Tot atât de incredibil este să vrei să primeşti un Dar extraordinar de la Dumnezeu, dar să nu bagi în seamă „scrisoarea”, adică cele patru Evanghelii, care conţin mesajul Celui ce-ţi trimite cadoul! Este „incredibil”, dar fă un sondaj şi vei descoperi mii de „creştini” care zic că „L-au primit pe Domnul Isus”, dar care niciodată n-au citit mesajele de la Dumnezeu pe care ni le-a adus Fiul lui Dumnezeu! Şi, chiar dacă le-au citit, au făcut-o ca o formalitate, fără să intenţioneze să le aplice în viaţa lor.

 

Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul!

 

Din fericire, deşi în epistola către Evrei suntem avertizaţi să nu ne trezim veniţi prea târziu, tot acolo ni se spune că Dumnezeu „hotărăşte din nou o zi: „Astăzi… zicând: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:1 şi 7).

 

„Darul lui Dumnezeu nespus de mare” (2 Cor.9:15) este Bunătate şi Adevăr. Nu numai Bunătate şi nu numai Adevăr. Cadoul lui Dumnezeu este un întreg şi El aşteaptă să-l primeşti în totalitate.

 

Să ţinem cont că atunci când primim Mesajul şi îl aplicăm în propria noastră viaţă, primim eliberare din sclavia răutăţii şi primim cunoaşterea Realităţii lui Dumnezeu în însăşi trăirea noastră.

 

Domnul  Isus Se identifică cu învăţătura Lui, atunci când ne spune „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

 

Să adăugăm că Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi trăi după învăţăturile Mele” şi urmarea va fi că în voi va veni Duhul lui Dumnezeu, va veni Domnul Isus şi va veni Dumnezeu Tatăl ca să-şi facă locuinţa în voi.

 

Când toată Sfânta Treime a lui Dumnezeu locuieşte în tine, cum să nu fie posibil să trăieşti după învăţăturile Lui?

 

Toate acestea sunt bogăţiile Darului lui Dumnezeu nespus de mare pe care ni l-a făcut prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o sărbătorim în aceste zile.

 

Deschide tot pachetul şi bucură-te de toate bogăţiile lui Dumnezeu. Sunt ale tale. Astăzi!

 

 

 

 

Semnul  si sangele…

Iosua stătea acolo, dăduse semnalul şi totul se prăbuşise. Rahav stătea cu familia ei în siguranţă şi nu trebuiau să privească îngrijoraţi pe geam. Ei puteau să citească Scriptura, în timp ce afară se desfăşura lupta. De atunci, Rahav face parte din Israel şi s-a mutat apoi în Betleem. Acolo s-a căsătorit şi a primit moştenirea ei. Ea avuse un fiu cu numele de Boas. Boas devenise tatăl lui Obed, a cărei mamă era Rut. Obed era tatăl lui Iese, şi Iese era tatăl lui David. Aşa este. Pentru că femeia Rahav îi crezuse pe mesageri, a aplicat semnul şi a fost salvată împreună cu casa ei. Altfel ea ar fi pierit.

 

Ascultaţi acum bine! O spuneţi, aţi înţeles? Toţi acei ce erau în Egipt sub sânge, au fost ocrotiţi. Toţi acei din Ierihon, care se aflau sub semn, au fost salvaţi. Toţi acei care trăiesc acum sub semn, vor fi salvaţi. Mielul jertfit era un tip înspre Isus Hristos.

 

În Evrei 13, 10-20 citim despre sângele legământului veşnic (notaţi-vă, vă rog). În legătură cu sângele lui Isus Hristos, este vorba despre sângele legământului veşnic. Când vom fi desăvârşiţi, atunci răscumpărarea va fi încheiată. Este un legământ veşnic. Nu va mai fi făcut un alt legământ. Când se va încheia timpul, nu va mai fi nevoie de legământ, dar până atunci avem nevoie de acesta. Acum, să nu uitaţi, este vorba despre legământul veşnic. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt legate de legământul sângelui şi ne eliberează de păcat. Amin!

 

Nu mai rămâne nici un păcat. Închinaţi-vă Lui şi faceţi de cunoscut puterea Lui făgăduită. Poporul lui Dumnezeu, spălat prin sângele Lui, care stă sub legământul sângelui, poartă Duhul lui Isus Hristos în sine. Lor li se potriveşte Cuvântul: Cine crede în Mine, va face lucrările pe care le-am făcut Eu. ”

 

Desfăşurarea legământului în Noul Testament. Testament înseamnă legământ – moştenire, nu-i aşa, dr. Vayle? Testament înseamnă legământ. Noul Testament înseamnă Noul Legământ. În Vechiul Testament, când a fost jertfit mielul, viaţa nu putea să se întoarcă peste cel credincios. În Noul Testament, Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit, iar viaţa Lui se întoarce la noi. În Noul Testament viaţa era în sânge, viaţa din sângele Mielului, prin care Noul Legământ devenise realitate; pentru că aşa a spus Dumnezeu. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul : voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu ” (Evrei 8, 10). Nu pe table de piatră, ci în inimile noastre prin sânge. Acesta este legământul Duhului, pe care El l-a făcut cu oamenii.

 

Legământul simbolizează puterea Lui. Ioan 14, 12 spune: Adevărat, adevărat vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl. ” Noul Testament – Noul Legământ – viaţă nouă. Acestea ne arată că Isus a împlinit fiecare lucrare, pe care a cerut-o Dumnezeu, şi ne-a făcut fii şi fiice adevărate a lui Dumnezeu. Sub sângele Lui nu mai este nici o condamnare. În Romani 8, 1 scrie: Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. ” Aici nu li se adresează celor ce cred în El, ci celor ce sunt în Isus Hristos , care nu umblă după trup, ci după Duhul Lui. Isus a spus: Cuvintele Mele sunt Duh şi viaţă. ” O, dacă aş putea lua acest text şi să mai vorbesc încă două ore! Nu mai este nici o condamnare. Eliberaţi de păcat, de îngrijorările acestei lumi. Nici o condamnare pentru acei, ce au fost botezaţi prin Duhul, într-un singur trup. Prin aceasta sângele Domnului şi-a isprăvit efectul. Dumnezeul cerului v-a primit. Viaţa Lui este în voi. Voi sunteţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Caracterul vostru este caracterul lui Dumnezeu. Ce este? O introducere înăuntru? Nu. Dumnezeu este un Dumnezeu al judecăţii; EL este un Dumnezeu care îndreaptă. Totul trebuie să corespundă. Nimic altceva nu o va isprăvi. Voi trebuie să aveţi un astfel de caracter. Voi aveţi pur şi simplu caracterul Tatălui vostru.

 

Viaţa a venit din sânge. Sângele a fost aplicat, dar viaţa nu putea să se întoarcă la cel credincios, pentru că era viaţa unui animal. Dar vedeţi, El nu a fost doar un om, ci Dumnezeul-Om. Tot aşa şi credincioşii, nu sunt doar oameni, ci fii şi fiice a lui Dumnezeu. Voi aţi primit viaţa Lui, care era în El şi s-a întors. Aceasta v-a transformat dintr-un păcătos într-un născut din nou; aceasta v-a scos din organizaţii şi denominaţiuni şi v-a făcut creştini umpluţi cu Duhul Sfânt. Viaţa lui Dumnezeu izvorăşte acum din voi ca o scânteie dintr-o nicovală, în timp ce voi umblaţi plini de putere, dragoste şi smerenie, iar Duhul Sfânt vorbeşte şi lucrează prin voi. Vedeţi, de asta depinde totul.

 

Cum se întâmplă aceasta? Voi ascultaţi mesajul, fiţi atenţi la stâlpul de foc. O, ce siguranţă binecuvântată! Voi aţi străpuns de la moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare. Dacă inimile noastre nu ne condamnă, atunci noi primim acel lucru pentru care ne rugăm. Noi ştim, dacă există păcat în inimile noastre, acesta ne condamnă. Atunci nici nu trebuie să începem. Voi trebuie să fiţi eliberaţi de păcat. Singura posibilitate de a fi eliberat de păcat, constă în a fi în El. Singura protecţie în faţa păcatului este Hristos.

 

Să nu uitaţi: sângele legământului nu găseşte recunoaştere fără semn. Voi nu puteţi să spuneţi aşa simplu: Noi am fost sfinţiţi în toate aceste lucruri ” , aceasta nu este încă dovada. Duhul lui Hristos în voi. Credeţi aceasta.

 

Acum vedeţi, Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Eu am mai notat diferite texte din Scriptură. Eu aş putea predica toată ziua despre aceasta. Cuvântul ne dă siguranţa făgăduinţei. Cuvântul este făgăduinţa, Cuvântul este Dumnezeu şi Cuvântul este al nostru. Noi devenim o parte a Cuvântului, iar Cuvântul ia chip în noi. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele în voi ” Totul devine o familie mare. Aceasta ne dă siguranţa, de ce? Pentru că este o parte din noi. Ce text puternic! În aceasta constă siguranţa făgăduinţei.

 

Semnul este dovada că sunteţi răscumpăraţi şi că aţi fost primiţi. Voi nu puteţi să aveţi dovada unui bilet de tren înainte a plăti preţul. Voi ştiţi cum se plăteşte preţul, nu-i aşa? Aici este vorba de a crede şi de a primi. Ascultare deplină pentru întregul Cuvânt a lui Dumnezeu, vă îndreptăţeşte pentru semn. ASCULTARE DEPLINĂ – nu numai o parte, cât crede denominaţiunea voastră, ci totul. Ascultare deplină faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos şi vă aduce înăuntru în Hristos.

 

Ce ar fi dacă voi aţi fi cu totul înăuntru, iar picioarele ar atârna afară? Sau dacă aţi fi cu totul înăuntru şi mâinile voastre ar atârna afară? Cea mai mare parte ar fi înăuntru, dar inima ar atârna afară. Inima este în lume. Înţelegeţi aceasta? Nu are voie să fie astfel. Ascultarea deplină vă face una cu Cuvântul. Voi credeţi totul, Cuvântul este în voi în întregime, apoi veţi vedea cum lucrează prin voi. După aceea nu vă mai duceţi la distracţiile lumeşti. Voi sunteţi creştini. Indiferent de ceea ce spune cineva, acestea nu vă vor mai atinge. Voi sunteţi în Hristos. Voi sunteţi aşa de siguri, cum nu se poate altfel. Atunci când moartea bate la uşă, ea nu mai are nici o parte din voi. Pentru voi este doar o despărţire de aici şi o intrare acolo. Bătrâneţea nu înseamnă nimic. Atunci sunteţi eliberaţi şi de bătrâneţe. Voi sunteţi în veşnicie, pentru că sunteţi în El. EL este veşnic. Indiferent dacă sunteţi tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi, mari sau mici, nu depinde de asta.

 

Voi nu mai faceţi aceste lucruri, acestea sunt în urma voastră. Voi aţi murit, iar viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Voi sunteţi pecetluiţi prin Duhul Sfânt şi umblaţi în Hristos. Singura ţintă pe care o aveţi, este Hristos. Aşa este. Asta este tot, ce doriţi.

Dacă donarea unui rinichi costă atât de mult; Dacă transfuzia cu sânge decurge greoi, de ce nu primim gratis Sângele vieţii veşnice, sănătoase, care izvorăşte pentru fiecare, din “Fântâna “Cristică, Nesecată? De ce nu-i permitem să se întrupeze în noi Darul Dumnezeiesc –Izvorul cu Apă Vie, plămădit din toate Bunătăţile Învăţăturile şi Frumuseţile Cosmice? Dacă pentru PACEA dintre ţări, mor popoare şi cheltuim atât de mult, pentru împăcarea cu noi, cu vrăjmaşii, dar şi cu Dumnezeu, de ce nu primim moartea, îngroparea şi Învierea Lui, prin care ne scapă de orice avem şi ştim, căci fără el nu putem face nimic bun, fiindcă nu locuieşte nimic bun în noi (Rom. cap.7); Numai conectaţi la Sursa sângelui, gândirii şi înfăptuirii lui (Fil.2/13) ne spală, ne scapă de orice mizerie, răutate, inclusiv de matriţa inamicului cosmic numărul unu şi de eul adamic-teroristul care ne sclavagizează, pentru a ne umple cu Învăţătura, cu Dragostea, Iertarea, Credinţa, Bunătatea, cu Prinţul Păcii, care este Totul Totului TOT! “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!” Ioan 14:27…

   

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2015/05/17/intalnire-la-vatican-iezuitul-si-masonul-sau-cine-i-papa-francisc-i/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie; CREDINŢA CREŞTINĂ – FECIOARĂ ŞI ‚CURVA’ CEA MARE; POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU); Apocalipsa, Cap. 17, 18 şi Cap.19, de Walter Scott; Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele; Prada naziștilor trimisă la Vatican; Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial;

 

 

Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial

 

 

Papa, care se descrie pe sine însuşi ca un om al păcii, în realitate nu este decât un om al războiului, care a plănuit declanşarea Primului Război Mondial. Biserica Romano-Catolică a nutrit o ură constantă faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Serbia este o ţară predominant ortodoxă. Papa Pius X, prin intermediul diplomaţilor săi a încercat să convingă Austro-Ungaria să “pedepsească” Serbia. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.116-117, 1975)

 

Când arhiducele Austro-Ungariei, Francois Ferdinand, moştenitorul coroanei imperiului austro-ungar, a fost ucis la Sarajevo de către un student macedonean, Gavrillo Princip, la data de 28 iunie 1914, Papa a profitat de oportunitate şi l-a împins pe împăratul catolic Franz Josef al Austro-Ungariei, să declare război Serbiei. Însărcinatul cu afacerile Vaticanului în Bavaria, Baronul von Ritter, a scris următoarele rânduri guvernului său:

“Papa este de acord cu pedepsirea dură a Serbiei. El nu crede că cea mai mare parte a armatelor Rusiei şi Franţei s-ar putea opune cu ceva într-un război împotriva Germaniei. Secretarul cardinal de Stat nu vede când ar mai putea Austria să provoace războiul dacă aceasta nu se decide acum pentru asta.“ (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 118, 1975)

 

Aşa că la data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, lucru care a atras întreaga Europă în primul război mondial.

Datorită rolului jucat de Vatican în declanşarea primului război mondial, Aliaţii nu au putut permite prezenţa Vaticanului la masa tratativelor atunci când, în anul 1919 a fost semnat Tratatul de la Versailles. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 197.)

 

Ceea ce a fost cu adevărat interesant este că Italia, cea mai catolică dintre ţările europene, a insistat ca Vaticanul să fie exclus de la această conferinţă.

Prin articolul XV din 26 aprile 1915, al înţelegerii de la Londra, şi care definea participarea Italiei în război, Baronul Sonino le cerea aliaţilor să se opună oricărei intervenţii a Vaticanului în acordurile de pace. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 1975)

 

Rolul Vaticanului în declanşarea primului război mondial

 

///////////////////////////////////////////

 

Prada naziștilor trimisă la Vatican

 

 

Biserica romano-catolică nu este doar o mamă a spurcăciunilor, ea este, de asemenea, o prostituată. Și ca toate prostituatele, ea se așteaptă la plata pentru curvia ei — și ea a fost platită cu generozitate pentru serviciile sale aduse statelor naziste. În ziua în care Germania a capitulat, 7 mai 1945, 288 kg de aur — din care cea mai mare parte a fost jefuită de la sârbi și evrei — au fost mutate din Banca Națională Croată și din Trezoreria de Stat. Acest aur a fost transferat la Vatican.

 

 

“Părintele” Krunolav Draganovic, care a fugit prin sistemul RATLINES, organizat de Vatican, pentru naziști, a recunoscut că o parte din acel aur a ajuns în mâinile sale. El a declarat în fața Comisiei pentru Crime de Război din Yugoslavia că, o parte din bani a fost ascunsă la soldații ustași. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 36, Martie 30, 1998)

 

Conform unei note dintr- un dosar recent declasificat, din 21 octombrie 1946, al Biroul de Servicii Strategice (OSS care a fost precursorul CIA), agentul Emerson Bigelow a raportat că un transfer de bani dinspre Croația către Vatican a fost interceptat parțial de către britanici, dar că 200 de milioane de franci elvețieni (170 milioane dolari în moneda SUA), au fost reținuți de Vatican pentru a fi “păstrați în condiții de siguranță.” Raportul afirmă că banii aceștia au fost folosiți pentru a-i finanța pe criminalii de război croați din exil.  (Id. p. 36)

 

Într-o notă din octombrie 1945, Bigelow a raportat că un transport de 80 de milioane de lire sterline în monede de aur — jefuite de la evrei, sârbi și țigani — a fost scos de regimul marionetă nazist din Croația și dus la Vatican. El a declarat apoi că o sumă de bani a fost canalizată de la Vatican printr-o rețea financiară proprie în Spania și în Argentina. Bigelow a opinat că transferul aparent de fonduri de la Vatican poate fi o perdea de fum pentru a ascunde faptul că banii sunt încă în Vatican. (The Guardian (London), p. 19, February 12, 1998)

Un alt raport de informații declasificate arată că banii din Banca Reichului au ajuns la Vatican printr-o bancă elvețiană. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 34, Martie 30, 1998)

Acești bani au fost doar o parte din sutele de milioane de dolari însemnând averile jefuite de la evrei de către naziști. Unii au estimat că Vaticanul a câștigat din această acțiune  600 milioane dolari, dar cifra ar putea fi cu ușurință undeva la mai multe miliarde de dolari. (The Herald (Glasgow), Vatican on Spot Over Nazi Gold, p. 2, December 5, 1997.)

 

 

O mare parte din prada nazistă a trebuit să fie schimbată din aur, bijuterii și alte monede străine în lire italiene. În conformitate cu un memo din 17 octombrie 1947 al ambasadei britanice, părintele Mandic a fost omul de legătură al Vaticanului, cel care a aranjat “spălarea” bunurilor furate. El a operat prin intermediul Institutului San Girolamo, un seminar romano-catolic de pe Via Tomacelli, și care se află la o milă distanță de Vatican. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, p. 37, Martie 30, 1998.) 

San Girolamo a fost centrul de operațiuni de contrabandă al sistemului RATLINE, organizat de către Vatican. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 318-19 (1994) (quoting MARK AARONS AND JOHN LOFTUS, UNHOLY TRINITY: HOW THE VATICAN’S NAZI NETWORKS  BETRAYED WESTERN INTELLIGENCE TO THE SOVIETS, p. 102-103, 1991))

 

 

 https://proscrit.wordpress.com/2015/03/16/prada-nazistilor-trimisa-la-vatican/

 

///////////////////////////////////////

Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

 

CHRISTIAN SALCIANU

 

Cine sunt cei 7+1 împărați din Apocalipsa 17? Sunt regi, împărați, papi, imperii? (Și eventual, dacă poți, în contextul acesta, menționa succint și despre femeia în purpuriu: fiara din apă, fiara din pământ…). Mulțumesc.

Mulțumesc și eu de întrebare. Știi tu mai multe, altfel nu aduceai în discuție „papii” 🙂 Am auzit și eu tentativa de interpretare conform căreia împărații din acest text sunt papii, și, numărați de la o anumită dată, mai pe sărite (!), ar fi, pasă-mi-te, cam gata, adică… actualul papă e ultimul. Așadar, sfârșitul lumii e mai aproape decât planurile de pensionare ale pontifului Francisc… (Rămâne între noi, așa au zis și de Benedict, numărând cum să le dea mai bine.)

 

Hai să vedem cu ochii noștri ce spune textul, înainte de a-l citi cu ochelarii altcuiva. Te sfătuiesc să îți iei Biblia și un creion, ca să subliniezi câteva lucruri pentru a face conexiunile mai ușor. (Știi și Apocalipsa 13, că altfel nu spuneai de fiara din pământ, de fiara din apă…)

 

Personajele principale ale capitolului 17 sunt două:

 

o femeie cu o reputație îndoielnică (curvă – nu de sex e vorba, ci de relații nepotrivite, amestecul de religie cu politică și viceversa)

o fiară cu trăsături impresionante – șapte capete, zece coarne etc.

Merită să păstrăm clar această deosebire, fără să amestecăm trăsăturile personajelor, fără să le suprapunem – femeia călărește fiara, nu e fiara. În același timp păstrăm în minte faptul că cine se aseamănă se adună, cele două au multe în comun și în ținte.

 

Întrebarea ta are însă de-a face cu planul secund, care ține de descrierea fiarei (capete, coarne…). De aceea e mai bine ca, înainte de a putea analiza detaliul, să avem contextul, imaginea de ansamblu.

 

Personajele

Ce știm despre fiecare dintre aceste două personaje, la prima citire a textului?

 

Femeia este curva cea mare, care are relații ilegitime cu împărații pământului, care stă pe ape mari (popoare), îmbrăcată în culori împărătești și purtând podoabe impresionante. În mână are un potir plin de necurății cu care îi îmbată pe oameni, iar pe frunte are o etichetă fără echivoc: „Babilonul cel mare”. Este într-o stare de ebrietate, dată nu de alcool, ci de sângele urmașilor lui Isus. Acest ultim aspect ne arată că avem de-a face cu un personaj colectiv, instituțional, ce se împotrivește lui Isus și credincioșilor Lui.

 

Fiara este un animal aparte, fără a-i fi identificat soiul – are culoare stacojie, nume de hulă (deci pretenții tot din sfera religioasă), are o conformație ciudată, nenaturală, cu mai multe capete și cu un număr mai mare de coarne. Este evident o creatură ce nu poartă marca lui Dumnezeu, și ne aduce aminte mai mult de balaurul din Apocalipsa 12 sau de fiara din mare din Apocalipsa 13 cu care împărtășește o serie de trăsături (culoare, șapte capete, zece coarne, etc.).

 

Ioan se uimește când o vede pe femeia beată – ultima femeie pe care o văzuse fusese în Apocalipsa 12, dar acolo era totul alb, curat, stele, soare, lună, nu sânge, stacojiu și balauri. Îngerul îi atrage atenția că va urma explicația viziunii:

 

Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. (v. 7)

 

Restul capitolului este deci explicația. Acolo ne concentrăm.

 

Ia de citește.

 

Dacă ești ca mine, ai fi așteptat poate o explicație mai clară, cam cum avem în Daniel 7:17-18, unde spune clar: “cele patru fiare sunt patru împărați/imperii din cadrul istoriei lumii, dar la finalul ei sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția…” Ei bine, aici explicația e mai degrabă o adăugare de detalii (zoom in), cu mai multe puncte de reper, și totuși o provocare de a cerceta mai departe, cu o minte plină de înțelepciune (v. 9). Hai să revedem!

 

Taina fiarei

„Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare” (v. 8). Înțelegem că personajul acesta este o entitate a cărei existență se întinde pe mult timp, care suferă o moarte undeva pe parcurs: era, nu mai este, se va ridica. (Re)nașterea ei este din Adânc (vezi și descrierea din 11:7), al cărui manager e Satana (vezi 9:11), și sfârșitul ei este menționat ca o dispariție pentru totdeauna, în același ton luciferic.

 

Ideea de trecut-prezent-viitor, „era, nu este, va veni” e repetată în partea a doua a versetului, și reapare, pentru a treia oară, în versetul 11. Dacă nu este subliniată aici o existență fragmentată, atunci sigur este o marcă specifică, accentuată prin repetare, și care vine în contrast cu imaginea lui Dumnezeu (Cel ce este, era și vine – vezi 1:4 sau 1:8). Simțim că este și o caricatură a învierii lui Isus. Reapariția fiarei este pricina de uimire a oamenilor, care sunt fascinați de o așa putere de revenire la viață. Parcă am mai citit undeva despre o rană de moarte dată unei fiare, despre vindecarea ei și forța uimitoare de mai apoi, despre uimirea oamenilor în fața unei asemenea reveniri pe scena mondială (vezi Apocalipsa 13:3).

 

Exprimarea din perspectiva trecerii timpului poate fi văzută deci aici ca una generică, și abia mai jos, la împărați, specificându-se exact că unii împărați au fost (trecut), altul este (prezent), altul nu a venit încă (viitor).

 

Simbolurile

Mai departe explicația e succintă: 7 capete = 7 munți (pe care șade femeia). Dintr-o altă perspectivă, dată de același înger, 7 capete = 7 împărați.

 

Pot fi șapte munți, și atunci mergem cu gândul la o descriere literală, geografică – și ne putem gândi imediat la care cetate e așezată pe șapte coline… Pentru unii e Roma. Pentru alții e Iașiul 🙂 Hai să nu mergem pe pista aceasta. În Biblie muntele este un simbol al cetății, al puterii, al centrului de comandă (și Satana voia să urce muntele lui Dumnezeu, vezi Isaia 14 și Ezechiel 28). Dacă îi vedem ca șapte împărați, citim mai departe o anume etapizare a domniei lor, care ne duce cu gândul spre aceleași trei faze – trecut, prezent și viitor.

 

Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),

unul este (în timpul lui Ioan),

și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan). 

Interesant, când avea să apară acest al șaptelea, nu avea să stea multă vreme. Încă o dată înțelegem că fiara are o viață extinsă pe o perioadă mare de timp, în care împărați/imperii se ridică, apoi cad, o existență începută înainte de Ioan, și continuată după el…

 

Un alt aspect interesant este că și fiara este un împărat. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de un om, ci de o împărăție – astăzi am spune o „putere mondială”. Aflăm că este al optulea împărat, dar că e din numărul celor șapte. Cum adică? Este ca și cum am spune: vezi cei 7 împărați? Uite, cinci au trecut, unul este, și altul va veni. Iar unul dintre primii șapte va reapărea la finalul seriei și va fi al optulea. Dar nu uita, de fapt e tot unul dintre primii. Era mort, dar a’nviat. (Evident, nu e vorba de oameni – papi, împărați – care să se cloneze, ci de instituții, puteri.)

 

Desigur, ilustratorul divin putea să facă o fiară cu opt capete și rezolva situația mai ușor. Dar realitatea e mai complexă decât pare – în unele imperii puterile s-au amestecat (mezii cu persanii; fierul cu lutul), în altele s-au metamorfozat (fierul din picioare devine fier amestecat cu lutul, ca pamântul pe care stătea). Concret, fiara poate fi identificată atât de ușor după capetele ei, încât ori că te uiți la ea ori te uiți la un cap anume, vezi același lucru.

 

Să nu uităm că în peisaj mai sunt și 10 coarne. Din nou explicația e succintă: 10 coarne = 10 împărați. Lor le aparține viitorul. Din vremea lui Ioan se vedea că acești împărați „n-au primit încă împărăția”. Aici nu e vorba de imperii, ci de mai mulți împărați care împărățesc simultan. Textul spune că, atunci când urmau să primească puterea, nu aveau să stăpânească prea mult – un ceas. (Parcă e Belșațar în Daniel 5, care nu știa că va mai domni doar câteva clipe.) Acești împărați vor domni împreună cu fiara, dar de fapt îi vor da ei domnia lor. Fiara e în tot și în toate, se identifică deopotrivă cu capetele și cu coarnele. 

 

Oricine ar fi acești împărați (coarne, capete, fiara), ei se luptă cu Isus Hristos. Și pierd în fața împărăției lui Hristos. Parcă citesc din Daniel 2:44

 

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

 

Explicația îngerului continuă, revenind la personajul „femeia”. Un detaliu care a fost menționat la început, dar neexplicat, este acum reluat: apele = noroade, gloate, neamuri și limbi. Este același public-țintă ca și al celor trei solii îngerești (Apocalipsa 14).

 

La finalul capitolului mai aflăm o serie de indicii: femeia = cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. Tot capitolul 18 vorbește despre căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu este chemat afară din Babilon! (18:4) E greu de crezut deci că Babilonul este o metropolă anume, simbolul este mai degrabă pentru întreaga lume care se opune lui Dumnezeu. Iar ieșirea nu e trecerea unei granițe concrete, ci părăsirea unei filosofii de viață cu marca lumii acesteia și acceptarea Evangheliei lui Dumnezeu.

 

Undeva la finalul istoriei, va fi o implozie în tabăra lui Satana, când femeia va fi doborâtă din poziția ei, când coarnele și fiara o vor urî… (v. 16), va fi mâncată de fiară și arse în foc rămășițele ei.

 

Să revedem identificarea simbolurilor:

 

Femeia = Babilonul, un sistem religios mondial de conducere și control al lumii prin mai multe mijloace (relații politice, comerciale, religioase – vezi capitolul 18), un sistem apostat, persecutor al poporului lui Dumnezeu.

Fiara = sistem mondial politic, administrativ și militar de conducere, condus de Satana, împotriva lui Dumnezeu, un sistem care susține femeia ce-l călărește

Capete = imperii mondiale, succesive prin care fiara a condus lumea

Coarne = împărați / lideri politici din momentele finale ale istoriei (să le zicem G10?)

Cine e ultimul împărat?

Revenind acum la întrebarea ta, cine sunt cei șapte plus unu împărați, reluăm textul.

 

Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),

unul este (în timpul lui Ioan),

și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan). 

Dacă cel de-al șaselea ERA pe vremea lui Ioan, atunci orice lider mondial actual, orice papă sau putere actuală NU reprezintă vreunul din primii șase împărați descriși aici. Uită interpretarea aia!…

 

Dacă rămânem la text, Ioan trăia în vremea celui de-al șaselea. Pe vremea lui Ioan era la putere Roma. Așadar, de la ea înapoi în istorie mergem cu alte cinci imperii. Și după ea căutăm un al șaptelea împărat – o putere mondială. Iar apoi revenirea unuia dintre cei șapte, ca un al optulea.

 

Imperiile dinaintea Romei ar (putea) fi: Grecia, Medo-Persia, Babilonul, Asiria, Egiptul. Fiecare dintre acestea apare în Scriptură ca puteri cu care poporul lui Dumnezeu sau îngerii lui Dumnezeu au avut de luptat. Egiptul a fost menționat de Dumnezeu încă din vremea lui Avraam ca un loc unde sămânța patriarhului avea să fie chinuită. Asiria a distrus regatul de nord, Israelul, cu toate semințiile lui. Babilonul a finalizat distrugerea a ce mai rămăsese, Iuda și Ierusalimul. Oricine citește Daniel capitolul 10 vede o bătălie a îngerilor lui Dumnezeu cu prinții persani și greci. Roma, de la Irod la Nero și mai departe a chinuit pe Isus, pe poporul lui Dumnezeu, evrei și mai târziu creștini.

 

Același punct de reper concret pentru trecut – capul al 6-lea este Roma – devine foarte important și pentru calculele viitorului.

 

Dacă citim 2 Tesaloniceni 2 („micul apocalips al lui Pavel”), vedem că și Pavel era conștient de acest lucru și le predase ucenicilor lui un astfel de… seminar de profeție. Astfel, el le spune că ziua Domnului nu va veni înainte să vină „lepădarea de credință”. (Oare vedem aici că Pavel profetiza o evanghelizare mondială și apoi o lepădare a credinței / o împotrivire mondială față de credința adevărată?) Pavel vorbește despre un viitor sistem mondial religios apostat. Și apoi le spune că acel sistem va veni cu siguranță – mai ales că era deja „under construction” -, doar că mai era ceva ce-l ținea în loc. 

Ce-l ținea în loc? Nu putea spune tare: fraților, întâi trebuie să cadă Roma! L-ar fi arestat imediat. Nici să spună că împăratul “se face sectant” (pardon, creștin). Nu l-ar fi crezut nimeni. Așa că o spune mai cu taină, pentru care trebuie „minte cu înțelepciune”: fraților, după Roma pagână, persecutoare a poporului lui Dumnezeu (nu uităm că în vremea romană a fost răstignit Isus, că în vremea aceea ei înșiși erau persecutați), are să vină o altă putere, o Romă creștină, care va apostazia, și care în final se va metamorfoza ca un Antihrist.

 

Nu-i așa că e de mirare? Da, de-aia s-a mirat și Ioan, minune mare…

 

Răspuns final: Cel de-al șaptelea împărat este Roma în manifestarea ei politică, puterea creștină (apostaziată), care a condus lumea secole de-a rândul, de la căderea Romei imperiale până la finalul Evului Mediu.

 

(Istoric vorbind nu ai alt împărat care să împlinească toate detaliile profeției la punctul acesta.)

 

Ce va fi mai departe?

 

Cine va fi și când va apărea al optulea împărat?

 

Trecând apogeul puterii ei, care a fost întunericul Evului Mediu, fiara va primi o rană de moarte. Istoria a confirmat profeția – unul din capetele ei, acesta, al șaptelea, a fost lovit (Apocalipsa 13). Știm ce a însemnat arestarea papei de către generalul lui Napoleon – breaking news, de fapt… breaking history.

 

Revenirea miraculoasă a fiarei, în forță, în postura de al optulea împărat, se va face mai târziu, la vremea sfârșitului. Personal cred că trăim în perioada de revenire a ei, când se fac pași mici dar siguri spre învierea unui sistem politic-militar-informațional care să controleze întreaga lume. El va fi călărit la propriu (e o imagine plastică) de o putere religioasă care-l va mâna cum va dori ea. 

Câțiva pași mici dar uriași… asta așa, ca să revin la niște papi sau lideri mondiali monitorizați de zor de unii. Dacă citești istoria vezi cum Mussolini a reînviat statul papal – Vaticanul. Astăzi are miniștri, ambasadori… Dacă citești ediția din februarie 1992 a revistei Time vezi cum papa și președintele american au pus la cale căderea comunismului. Dacă vezi cum se închină lideri religioși actuali înaintea papei, poți să-ți imaginezi cum va fi când liderii politici vor face același lucru. Deocamdată un titlu de ziar precum „Președinți îngenunchează și se roagă înaintea papei” sună ireal. Dar a fost istorie, la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Ce va fi când o vor face în timpul vieții unui pontif? La comanda lui!

 

Hai să rămânem veghetori. Nu cu ochii la fiare, ci la Miel. La fiare mai tragem așa, cu coada ochiului 😉

 

P.S. Fă-ți timp să citești cartea “Marea luptă” (Tragedia veacurilor) și vei vedea acolo istoria marii lupte între poporul lui Dumnezeu și capetele fiarei, pe numele lor din Apocalipsa 17 – împărații Antihrist al VI-lea, Antihrist al VII-lea și Antihrist al VIII-lea ai acestei profeții.

 

Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

 

 

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 19:1-21

 Walter Scott

 

Cântarea de laudă din cer cu privire la judecata Babilonului

 

1-4 »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare, spunând: „Aleluia! Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« – Şi aici citim cuvintele: »După aceea«. Înainte au avut loc două viziuni diferite cu privire la Babilon, în care au fost descrise caracterul curvei celei mari, vina ei şi legăturile ei cu împărăţia romană şi cu creştinătatea decăzută, precum şi judecata ei îngrozitoare şi nimicirea ei. Capitolele 17 şi 18 conţin detalii care întregesc afirmaţiile scurte din Apocalipsa 14:8 ; 16:9 , în care în principal este prezentată succesiunea evenimentelor. Într-o viziune totul este prezent pentru duhul vizionarului. Scenele se schimbă şi se modifică şi derulează una după alta înaintea ochilor spirituali, şi în toate acestea nu este nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent. Alte locuri din Scriptură ne ajută însă să plasăm diferitele viziuni şi părţile lor componente la locul lor potrivit în timpul derulării evenimentelor.

 

Este clar, că mireasa adevărată nu poate fi prezentată şi nici frumuseţea ei în haina de nuntă, atâta timp cât Babilonul, curva, n-a fost judecat. Mireasa rămâne ascunsă în cer până femeia falsă va fi nimicită pe pământ şi înlăturată. Curva şi mireasa nu pot sta una lângă alta. Cuvintele »după aceea« se referă la căderea şi nimicirea completă a Babilonului. Acelaşi eveniment este evaluat foarte diferit în cer şi pe pământ. Pe pământ produce plânsete şi tânguiri, în cer laudă şi glorie. Ce pe pământ duce la plângeri şi întristare, în cer dă naştere la o bucurie mare. Cântarea  de laudă în cer va răsuna imediat după nimicirea Babilonului. Prezenţa lui pe pământ s-a dovedit totdeauna a fi obstacolul cel mai mare pentru revelarea gloriei lui Dumnezeu şi totodată s-a dovedit a fi o jignire a cerului. Atunci însă, prin deplina înlăturare a Babilonului se va crea loc şi drumul va deveni liber pentru recunoaşterea publică a gloriei şi puterii Domnului, Dumnezeului nostru, pe tronul Său şi pentru nunta Mielului, cele două teme mari ale cântării de laudă.

 

Chemării la bucurie (Apocalipsa 18:20 ) îi răspunde aici oştirea cerească. »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare.« Cine aparţine acestei »mulţimi mari«, care vesteşte cu putere şi bucurie triumful lui Dumnezeu în judecata asupra Babilonului? Citim în Apocalipsa 7:9 despre o altă mulţime mare de popor dintre naţiuni; însă aceasta stă pe pământ, după cum am văzut, în timp ce mulţimea mare de aici este în cer. Nu este nici mulţimea îngerilor, şi nicidecum nu sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care vor fi răpiţi în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul la venirea Sa (1. Tesaloniceni 4:17 ). Diferitele grupe de martiri din timpul necazului cel mare trebuie diferenţiaţi de bătrâni, dar ei nu vor fi încă înviaţi în acest moment. Gândim că această »mulţime mare« cuprinde pe toţi sfinţii, care vor fi atunci în cer.

 

Ei spun: Aleluia! Acest cuvânt ebraic îl întâlnim de patru ori în cântarea de laudă solemnă adresată lui Dumnezeu în primele versete ale acestui capitol (versetele 1,3,4,6), în rest în nici o altă parte a Noului Testament. Se întâlneşte însă des în cărţile psalmilor. În ultimii cinci Psalmi, care în totalitatea lor şi în caracterul lor comun exprimă cântarea de laudă a lui Israel în timpul Împărăţiei de o mie de ani, acest aleluia apare de fiecare dată ca prim şi ultim cuvânt. Aleluia înseamnă „lăudaţi pe Iehova” sau „lăudaţi pe Iah” (Iah este probabil forma prescurtată a numelui Iehova).

 

1. »Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!« – Articolul hotărât pentru cele trei substantive oferă acestora un înţeles anumit, deosebit. Primul se referă la eliberare, al doilea la slava morală a lui Dumnezeu şi desăvârşirea în judecată, şi al treilea se referă la puterea Sa, care atunci se va descoperi în exercitarea judecăţii asupra curvei. Această laudă va fi adusă »Dumnezeului nostru«. Şi îngerii spun în poziţia şi starea lor »Dumnezeul nostru« (Apocalipsa 7:12 ). Aici însă este vorbirea oştirilor cereşti mântuite şi nu a îngerilor.

 

2. »Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.« – Cu aceste cuvinte ei numesc motivul laudei lor. În Apocalipsa 15:3 cântăreţii la harfe de la marea de sticlă cântă şi spun: »Drepte şi adevărate sunt căile Tale«, şi în Apocalipsa 16:7 altarul spune: »Adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale«. În primul loc se vorbeşte despre căile lui Dumnezeu, în locul al doilea se vorbeşte despre judecăţile lui Dumnezeu asupra împotrivitorilor. Există un adevăr de bază în Scripturi, pe care neapărat trebuie să-l respectăm, şi anume, că orice acţiune a lui Dumnezeu cu creaturile Lui, fie în har sau în judecată, este caracterizată prin adevăr şi dreptate. Aceste însuşiri ale lui Dumnezeu devin clare şi în judecata asupra curvei celei mari, ale cărei două păcate mari sunt numite aici încă o dată şi pentru ultima dată. Ea »a stricat pământul cu curvia ei«, prin aceea că a condus pe oameni şi popoare în rătăcire şi întuneric spiritual, care odinioară au cunoscut adevărul şi adorau pe Dumnezeu. Apoi Dumnezeu »a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei«. Strigătul martirilor – începând de la Abel – după judecată este auzit şi Dumnezeu, potrivit cu natura Sa sfântă, va vărsa mânia Lui în judecata dreaptă asupra acestui sistem al curviei şi al crimei, care a fost aşa de mult timp un blestem pe pământ.

 

3. »Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!”« – Ca să scoată în relief mărimea triumfului, ei spun a doua oară: »Aleluia!« Cuvintele care urmează confirmă clar şi pătrunzător, că judecata făcută de Dumnezeu este definitivă şi veşnică. Soarta Babilonului simbolic va fi o mărturie veşnică a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (compară cu Isaia 34:10 ).

 

4. »Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« – O undă de adorare străbate totodată întinderea cerului. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai sfinţilor mântuiţi, care stau pe tronuri, şi fiinţele vii, simbolurile guvernării divine în creaţie, »s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu«. Cât de profundă este adorarea lor, cât de corespunzătoare este acţiunea lor! Ei adoră pe Dumnezeu, nu pe Hristos. Dumnezeu va judeca Babilonul, şi de aceea ei aduc adorare lui Dumnezeu. În acest moment Hristos încă nu a preluat guvernarea asupra pământului. Dumnezeu va fi Judecătorul Babilonului, Hristos va fi Judecătorul fiarei. Judecata fiareio va avea loc după judecata Babilonului şi va fi prima acţiune publică a Domnului după venirea Sa (versetul 11-21). Bătrânii şi fiinţele vii spun: »Amin, Aleluia!« Prin aceasta confirmă adevărul celor spuse mai înainte, şi ei înşişi cântă cu bucurie în triumful tuturor sfinţilor din cer cu privire la judecata veşnică a curvei. În opoziţie cu Apocalipsa 5:8 , cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi înaintea fiinţelor vii, deoarece judecata asupra curvei are mai mult a face cu ei.

 

Glasul din tron

 

5. »Şi un glas a ieşit din tron, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!”« – În Apocalipsa 16:7 s-a auzit un cuvânt al altarului, aici vorbeşte tronul însuşi. Într-una din viziunile dinainte, în care sfinţii au fost văzuţi ca martori suferinzi, altarul a trecut pe prim plan. Aici dimpotrivă, Dumnezeu, Cel care şade pe tron, a adus judecata asupra răului de pe pământ. Nu după mult timp şi Hristos Se va aşeza mai târziu pe tronul Său. În acest verset tronul lui Dumnezeu (desigur simbolic) este condus să vorbească; de pe locul şi punctul de plecare al guvernării divine, de care cei răi se sperie, în timp ce sfinţii se bucură înaintea lui, iese un apel spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Toţi cei care Îi slujesc şi toţi care se tem de El, mici şi mari, sunt solicitaţi să intoneze cu bucurie în lauda adusă lui Dumnezeu. După tabloul întunecat al celor petrecute pe pământ aceasta este o binefacere. Solicitarea este făcută aşa fel, că ea include orice suflet din cer – îngeri, robi ai lui Dumnezeu şi toţii mântuiţii. Ea nu se adresează unei adunări de persoane opozante, ci toţi sunt gata cu inima şi vreau să laude pe Dumnezeul nostru. După aceea le este prezentat un alt motiv de bucurie şi laudă a lui Dumnezeu: nunta Mielului.

 

Domnia lui Dumnezeu şi nunta Mielului

 

6-10 »Şi am auzit un glas de mulţime mare şi un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!” Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta! Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.«- Am redat acest bogat în conţinut pasaj din Scriptură în toată mărimea lui. El ne arată în principal două evenimente de o importanţă deosebită, preluarea domniei de către Dumnezeu şi nunta Mielului cu mireasa Sa, Adunarea. Pentru Domnul Isus Hristos, care a suferit ca nimeni altul, aici încă nu a sosit clipa să preia tronul Său. Dar toate pregătirile pentru acest eveniment mare au loc. După această clipă deosebit de importantă aşteaptă întreaga creaţie cu suspine, Adunarea o priveşte cu speranţă şi rugăciune, şi seminţiile lui Israel o doresc cu aşteptare nostalgică. Nazarineanul este Regele hotărât de Dumnezeu. Însă două evenimente trebuie neapărat să aibă loc mai înainte ca Hristos să ocupe tronul de domnie peste toate: pe pământ, Babilonul trebuie judecat, în cer trebuie sărbătorită nunta Mielului. Una a fost descrisă deja mai înainte, cealaltă este prezentată în continuare.

 

Marele Aleluia

 

Apelul tronului (versetul 5) dă naştere la un răspuns imediat şi minunat. Cântarea de laudă sublimă răsună cu glas puternic. »Mulţimea mare« din versetul 6 cuprinde probabil pe toţi cei mântuiţi din cer, cu excepţia miresei, care este amintită expres în versetul 7. Glasul, pe care l-a auzit vizionarul, era ca »un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice«; aceste expresii simbolice arată că era un glas maiestetic şi puternic. Corul puternic vorbea într-un glas, căci în cer toţi sunt una. Sufletul încântat al vizionarului a auzit un al patrulea aleluia. Şi aici lauda nu este adusă lui Hristos, ci lui Dumnezeu, care şade pe tron şi acţionează potrivit cu sfinţenia şi dreptatea Sa. Titlurile lui Dumnezeu, care sunt numite în această cântare de laudă, corespund diferitelor revelaţii, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament despre Sine Însuşi diferiţilor sfinţi şi poporului Său. Fiecare în parte arată relaţii şi glorii deosebite; împreună sunt un turn puternic (Proverbe 18:10 ). Cu privire la înţelesul diferitelor nume şi titluri am arătat deja la studiul Apocalipsa 11:17 .*

 

* „El Şi-a luat acum domnia ca Domn, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic; în aceste însuşiri El S-a preocupat cu pământul, fie ca Dumnezeu, ca Creator, ca Dătătorul făgăduinţelor, ca scut alor Săi în timpul pribegiei lor, sau Cel veşnic, care împlineşte toate făgăduinţele Lui – Iehova, Elohim, Şadai. Toate aceste titluri El le-a luat acum în putere şi a început domnia.” (J.N.D.)

 

Suntem convinşi, că acesta este momentul despre care s-a vorbit profetic deja în Apocalipsa 11:15 . Acum a venit Împărăţia şi El a început să domnească. Aceasta este prima temă mare a cântării de laudă a oştirilor cereşti. Ce binefacere va fi pentru creaţie, care timp de şase mii de ani a suferit sub păcat şi urmările lui! Înainte însă ca tema a doua să fie amintită, care dă naştere la adorare din partea celor mântuiţi, citim: »Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie«.

 

La revelarea lui Dumnezeu pe tronul Său ca »Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic«, întreg înlăuntrul răscumpăraţilor Săi se pleacă înaintea Lui (compară cu Psalm 103). Sufletele nu sunt umplute cu frică, dar sunt umplute de respect profund, şi cu siguranţă aceasta este corect şi se cuvine, dacă Îl privim în măreţia Fiinţei Lui. Dar în temele care urmează inimile sunt mişcate în profunzime şi sentimentele sunt din adâncul sufletului apelate. De aceea la început răsună îndemnul (versetul 7), să ne bucurăm şi să dăm glorie lui Dumnezeu, pentru că »nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit«.

 

Nunta

 

Acest eveniment mare şi însemnat va fi pentru Hristos ca Om desăvârşirea bucuriei. Nu se vorbeşte despre nunta miresei, ci despre nunta Mielului. Bucuria Sa stă pe prim plan, nu a noastră. Nunta, despre care nu se relatează nici un detaliu, va avea loc în cer şi anume în seara premergătoare revenirii Domnului în putere, sau apariţiei Lui, la câţiva ani după răpire (1. Tesaloniceni 4:17 ; Ioan 14:3 ). Nu Israel şi nici rămăşiţa din Israel, ci Adunarea Noului Testament este mireasa. Israel în ţara lui era soţia Domnului (Ieremia 3:6-9,14-20 ; Isaia 54:1 ), dar din cauza necredincioşiei ei ea a fost pusă în libertate. Israel însă va reprimi favoarea Domnului. Însă o femeie divorţată nu va putea niciodată să mai fie o fecioară şi Domnul se va lega nu cu o femeie divorţată, ci cu o fecioară (Levitic 21:13-14 ; compară cu 2. Corinteni 11:2 ).* În afară de aceasta, Israel are locul lui şi binecuvântările lui pe pământ, însă nunta Mielului va fi în cer, acolo unde este patria propriu-zisă a Adunării. Caracterul exclusiv ceresc al celor ce se petrec interzice aplicarea lui la Israel.

 

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 17:2 .

 

Cine aparţine deci miresei? Fără ezitare răspundem: toţi sfinţii începând de la ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor) şi până la răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:17 ). Aceste două evenimente sunt începutul şi sfârşitul existenţei Adunării pe pământ.

 

Cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care sunt văzuţi în cer imediat după răpire (capitolul 4), sunt amintiţi pentru ultima dată în Apocalipsa 19:4 . Din aceasta deducem, că aici a sosit momentul în care Adunarea, mireasa, pentru prima dată în mod deosebit devine vizibilă. Bătrânii, ca să zicem aşa, se împart şi atât mireasa cât şi oaspeţii îşi ocupă fiecare locul care li se cuvine în scena cerească. Până atunci toţi au avut acelaşi loc. Pentru sfinţii timpului actual de har sunt binecuvântări deosebite (Matei 11:11 ; Evrei 11:40 ), şi mai sunt şi alte binecuvântări, care aparţin în comun tuturor sfinţilor. În viziunile din cartea Apocalipsa (Apocalipsa 4:1 până la Apocalipsa 19:4 ) nu se fac nici un fel de diferenţieri de vreo oarecare natură în interiorul grupei bătrânilor. Dar noţiunea de bătrâni dispare în momentul când grupele diferite de sfinţi îşi ocupă locurile care le-au fost acordate în legătura lor cu Mielul. Adunarea este mireasa. Deoarece Adunarea este întemeiată pe gloria şi demnitatea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ea nu va pieri (Matei 16:18 ). Trupul Său este pentru El cel mai apropiat dintre toate (Efeseni 1:23 ) şi mireasa Sa este lucrul cel mai preţios pentru inima Sa şi pentru ochii Săi. El a iubit Adunarea cu o dragoste netrecătoare şi neschimbătoare şi El o iubeşte cu o dragoste, care este totdeauna activă şi neobosită, până când El o va înfăţişa glorificată (Efeseni 5:25-27 ). Adunarea a supravieţuit în unele „furtuni”, în timp cu nori şi soare ea a dus dorul Mirelui ei ceresc, deseori ea împreună cu Duhul au strigat către El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă: Vino! (Apocalipsa 22:16-17 ). Sfinţii, care potrivit cu Ioan 14:2-3 îşi au locul în casa Tatălui, vor fi prezentaţi în Împărăţie ca mireasa şi soţia Mielului. Ce moment fericit!

 

Gloria Sa şi bucuria Sa se va revărsa.* Capul Lui va fi uns cu untdelemn de bucurie mai presus de toţi tovarăşii Săi (Evrei 1:9 ). Poziţia noastră, binecuvântarea noastră, bucuria noastră este inclusă în ale Sale. »Nunta Mielului a venit.« Atunci El, Cel care odinioară a suferit şi a murit, va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va sătura.

 

* Potrivit cu Efeseni 5:27 , Domnul Însuşi Îşi va prezenta Adunarea glorificată. Acesta este un eveniment care va avea loc într-o atmosferă intimă, care va precede evenimentul public, şi anume, acela al nunţii. Unul este urmarea celuilalt.

 

Soţia Mielului se pregăteşte

 

7. »Soţia Lui s-a pregătit.« – În acest context cuvântul mireasă nu s-ar potrivi aşa de bine. Sunt două aspecte ale pregătirii şi ambele îşi găsesc aplicarea la cei mântuiţi, care în totalitatea lor constituie Adunarea. Mai întâi Dumnezeu, în exercitarea harului Său nemărginit, face pe om să corespundă gloriei cereşti; în Coloseni 1:12 citim: »Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.« În al doilea rând credincioşii se pregătesc, atunci când vor intra în gloria veşnică. Tot drumul vieţii pe pământ trebuie să mai fie privit încă o dată în prezenţa Aceluia care este Lumină; noi trebuie să fim arătaţi (sau, descoperiţi) cu viaţa noastră înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ). Lumina tronului va cădea pe fiecare clipă a vieţii noastre, va descoperii ce este ascuns şi va face să se recunoască adevăratul caracter al faptelor noastre, al cuvintelor noastre, al slujbei noastre. Toate întrebările neclarificate ale vieţii noastre vor fi clarificate, enigmele şi problemele nerezolvate vor fi rezolvate şi toate greşelile şi neînţelegerile vor fi corectate. Aceasta şi multe altele vor fi efectul scaunului de judecată al lui Hristos asupra sfinţilor cereşti şi vor preceda nunta. »Soţia Lui s-a pregătit.« Lumina tronului şi-a făcut lucrarea binecuvântată şi a arătat clar tot parcursul vieţii pe pământ. Ce ar fi, dacă în veşnicie ne-am aduce aminte de un eveniment neplăcut, care nu ar fi pus în ordine? Un astfel de gând ar fi insuportabil. Dar la scaunul de judecată toate vor veni la lumină, fiind o chestiune între fiecare sfânt în parte şi Domnul. Nu va fi o prezentare publică. Nici nu trebuie să ne gândim la judecată. Toată judecata a fost efectuată pe cruce, El Însuşi a suferit-o pentru noi în cele trei ore de întuneric. Noi vom fi deja glorificaţi, »înviaţi în glorie« (1. Corinteni 15:43 ) sau transformaţi »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ), atunci când vom apărea înaintea tronului de judecată al lui Hristos, ca să vedem trecutul în lumina tronului. Ce har, că aşa este! După aceea noi vom păşi dinaintea scaunului de judecată cu lumina lui pătrunzătoare şi vom intra pentru totdeauna în prezenţa intimă a Mielului ca mireasă şi ca soţie a Sa.

 

Îmbrăcămintea miresei

 

8. »Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.« – Curva a fost gătită cu măreţie, dar ea gândea că are pretenţia legitimă la splendoare, strălucire şi podoabă. La mireasă este cu totul altfel; ea va fi îmbrăcată prin har: »i s-a dat.« Fără îndoială există o răsplătire pentru lucrarea făcută, aşa cum arată clar Matei 25:14-23 . Şi »Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său« (Evrei 6:10 ). Pentru noi ar fi probabil bine să uităm aceasta, Dumnezeu nu va uita niciodată.

 

Mai există un aspect, pe care niciodată să nu-l uităm, şi acesta este nemărginirea lui Dumnezeu. El are dreptul să dea ceva, sau să nu dea, să dea mai mult sau nu. Unii slujitori însemnaţi ai lui Dumnezeu au eşuat în viaţa lor şi în lucrarea lor, deoarece ei nu au ţinut seama de adevărul mare necesar pentru echilibru, că Dumnezeu este neîngrădit. Pilda talanţilor din Matei 25 arată harul lui Dumnezeu în răsplătire, în timp ce pilda despre lucrătorii viei din capitolul 20 al aceleiaşi Evanghelii pune înaintea ochilor neîngrădirea lui Dumnezeu; acolo El răsplăteşte pe toţi în aceeaşi măsură, independent de povara şi durata lucrării lor.

 

Hainele din in curat, strălucitor, cu care sunt îmbrăcaţi îngerii cu cele şapte plăgi (Apocalipsa 15:6 ), arată dreptatea judecăţilor făcute de ei. Inul subţire al miresei, strălucitor şi curat, sunt »faptele drepte ale sfinţilor«, pe care le-au făcut ei pe pământ. Mireasa însă nu îşi revendică nici un merit pentru sine, căci aceste fapte drepte au fost făcute prin puterea Duhului Sfânt în ea. Mai târziu vom vedea că ea are gloria lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:11 ). Aici se vorbeşte de propria ei dreptate (neprihănire), nu de dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu. Culorile stridente ale hainelor curvei stau în opoziţie clară cu inul curat, alb, strălucitor al miresei. Ea poate prin aceasta să intre în savurarea părtăşiei permanente şi în legătura cea mai intimă cu Soţul ei, cu Mielul. Faptele ei de pe pământ sunt preţuite în cer după adevărata lor valoare. Ea le poartă ca pe o haină a ei, sau – folosind cuvintele din versetul 7 – ea »s-a pregătit«. Prin aceasta ea va merge de la tronul de judecată la nuntă şi de acolo va merge să domnească împreună în Împărăţie.

 

Oaspeţii de la masa de nuntă

 

9. »Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!”« – Mireasa şi oaspeţii sunt clar diferenţiaţi. Mireasa stă desigur într-o legătură mai strânsă cu Mielul. Mireasa se căsătoreşte cu El, oaspeţii sunt invitaţi la nuntă.

 

Îngerul îl solicită pe vizionar să scrie. Acest apel, pe care îl găsim de mai multe ori pe parcursul viziunilor, arată o importanţă deosebită a comunicării. Aici sunt numiţi »fericiţi« cei invitaţi la masa de nuntă. Despre mireasă nu se spune aceasta. Ea are voie să savureze binecuvântarea cea mai înaltă, care este totuşi exprimată în cuvintele simple mireasă şi soţie. Ce bucurie negrăită este partea ei veşnică! Dar şi oaspeţii sunt consideraţi fericiţi. Cine sunt ei? Sunt prietenii Mirelui. Dacă ei ar fi numai prietenii miresei, atunci fericirea lor nu ar putea fi aşa de mare şi de preţioasă ca aceea a prietenilor Mirelui. Ioan Botezătorul spune categoric, că el este un prieten al Mirelui (Ioan 3:29 ). El a murit ca martir, înainte ca Adunarea să se fi înfiinţat. De aceea el va fi probabil oaspetele cel mai onorat la ospăţul nunţii. Sfinţii din timpul Vechiului Testament vor constitui marea ceată a oaspeţilor invitaţi. Deoarece ei toţi sunt prieteni ai Mirelui, ei se vor bucura să-I audă glasul şi să umble în prezenţa Lui. Martirii amintiţi în cartea Apocalipsa vor fi înviaţi după ce a avut loc nunta şi de aceea nu pot fi socotiţi în rândul oaspeţilor la nuntă. Îngerii ar putea să ia parte ca spectatori, dar ei nu pot fi oaspeţi. Niciodată nu se vorbeşte despre îngeri în felul în care se vorbeşte aici despre oaspeţi. – Acest ospăţ stă în opoziţie cu ospăţul de mai târziu al judecăţii (versetul 17). Ospăţul nunţii stă în legătură cu Mielul şi prietenii Lui, ospăţul judecăţii stă în legătură cu Dumnezeu şi cu judecata, pe care El o va face celor păcătoşi. Însă această judecată va fi executată prin Domnul, atunci când El va fi venit cu sfinţii Lui cereşti.

 

Confirmarea comunicărilor

 

9. »Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!”« – Ele sunt adevărul curat al lui Dumnezeu şi cu certitudine vor avea loc. Acestor comunicări divine, fie că ele sunt făcute de un înger sau sunt văzute de Ioan, li se acordă întreaga greutate a autorităţii lui Dumnezeu. Nu presupuneri sunt temelia credinţei noastre, ci certitudinea că Dumnezeu a vorbit. Adevărurile cuprinse în primele nouă versete ale capitolului nostru sunt confirmate aici divin. Certitudinea absolută este deosebit de importantă în aceste zile în care principiul credinţei într-o revelaţie divină este privit ca semn al unui duh limitat şi redus. Însă Dumnezeu a vorbit. În timpurile din vechime Dumnezeu a vorbit prin proroci, în timpul Noului Testament Dumnezeu a vorbit în Fiul Său (Evrei 1:1 ). Ce binecuvântat este să ai confirmarea clară a acestor adevăruri sublime, care fac inima fericită!

 

Îngerii şi sfinţii ca împreună-robi

 

10. »Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin lui. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta!”« – Evident vizionarul a fost copleşit de conţinutul minunat al comunicărilor care i s-au făcut; probabil şi îngerul, care i s-a arătat în viziune, era o apariţie prea minunată pentru ochiul omenesc. Probabil de aceea a căzut la picioarele lui, ca să-i aducă adorare. Dar sfinţii îngeri sunt foarte atenţi cu privire la onoarea şi drepturile lui Dumnezeu. Unei creaturi aflată într-o poziţie înaltă i se poate aduce respect, dar adorarea se cuvine numai Creatorului. Atitudinea lui Ioan a fost imediat oprită: »Vezi, nu face aceasta!« Adorarea chiar şi a celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu este idolatrie. Atât îngerii cât şi sfinţii adoră pe Dumnezeu şi pe Hristos, aşa cum cartea Apocalipsa o confirmă din belşug. La o ocazie viitoare (Apocalipsa 22:8-9 ) Ioan a vrut din nou să adore un înger, dar nici atunci îngerul nu i-a permis.

 

10. »Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.« – Îngerul s-a numit împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului. Aşa cum un sclav este obligat pe viaţă să slujească domnului său, aşa sunt îngerii şi sfinţii obligaţi pentru slujba permanentă a lui Dumnezeu; ei sunt cu plăcere şi de bună voie sclavii Lui. Toate creaturile inteligente stau realmente pe acest fundament. La îngeri aceasta se bazează pe crearea lor şi pe poziţia lor, la sfinţi se bazează pe faptul că ei au fost cumpăraţi şi eliberaţi (1. Corinteni 6:19-20 ). – Dacă fraza s-ar fi terminat cu explicaţia îngerului, că el este un împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului Ioan, atunci s-ar fi putut presupune, că este vorba numai despre apostoli sau despre persoanele deosebite din Adunare (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ; Apocalipsa 21:14 ; Matei 19:28 ). Dar îngerii, care slujesc cu bucurie, sunt împreună-robi ai fraţilor lui Ioan, care au »mărturia lui Isus« sau ţin cu tărie la ea. Mărturia lui Isus are în cartea Apocalipsa un caracter profetic şi se referă la preluarea evidentă a autorităţii de guvernare prin El, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi o realitate împlinită (vezi şi Apocalipsa 1:2 ). Dacă acest loc, care inutil a pus în încurcătură pe unii cititori, s-ar citi împreună cu Apocalipsa 12:17 , unde apar aceleaşi cuvinte, greutatea ar dispărea. Rămăşiţa temătoare de Dumnezeu din Iuda va avea »mărturia lui Isus« în timpul de necaz care va veni, şi din psalmi putem recunoaşte, că mărturia va purta un caracter profetic în împrejurările lor. Ei vor ofta şi vor implora fierbinte mult aşteptata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor. Ţinta nădejdii lor este prezenţa lui Mesia. Apariţia Lui pentru eliberarea lor. – Îngerul îi cere lui Ioan: »Lui Dumnezeu să I te închini!« Această solicitare este valabilă întotdeauna pentru cer şi pentru pământ, pentru îngeri şi pentru oameni.

 

Cerul deschis (versetele 11-21)

 

Introducere

 

11-16 »Şi am văzut cerul deschis; şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat; şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Şi ochii Lui sunt o flacără de foc şi pe capul Lui sunt multe diademe, având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El; şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge; şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat. Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea; şi El le va păstori cu un toiag de fier; şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« – Restul capitolului, căruia noi i-am dat titlul „Cerul deschis”, este împărţit în trei  părţi:

 

1. Împăratul puternic şi oştirea Lui biruitoare (versetele 11-16);

 

2. Strigătul adresat păsărilor, să ia parte la »marea masă a lui Dumnezeu« (versetele 17-18);

 

3. Nimicirea totală a oştirilor duşmane, la care căpeteniile lor sunt aruncate de vii în iazul de foc şi restul sunt nimiciţi (versetele 19-21).

 

Versetele 11 la 16 conţin comunicări de mare importanţă. Am găsit multe şi diferite prezentări ale lui Hristos, căci întreaga carte vorbeşte mai mult sau mai puţin despre El, în timp ce ea ne vorbeşte nouă din belşug, »peste care a venit sfârşitul veacurilor« (1. Corinteni 10:11 ). Însă această vedenie este deosebită în conţinutul ei şi în efectele ei vaste şi este aproape de neîntrecut. Aici nu vedem Mielul în mijlocul tronului, ca în capitolul 5, ci pe marele Împărat şi Războinic în toată puterea Sa biruitoare asupra tuturor. Înaintea lui Hristos, aşa cum este El descris aici, tremură oştirile împăraţilor pământului şi inimile curajoase ale celor puternici se vor îngrozi. Dar această privelişte va umple cu bucurie pe cei sfinţi, căci ei Îl cunosc; Împăratul şi Judecătorul este Domnul şi Salvatorul.

 

Cerul deschis şi uşa deschisă în cer

 

11. »Şi am văzut cerul deschis.« – În această carte citim despre multe şi diferite evenimente cereşti, care au fost arătate vizionarului. El a auzit glasuri şi cântări, a văzut îngeri şi sfinţi glorificaţi, a văzut pe bătrâni şi fiinţele vii aducând adorare, a văzut tronuri, cununi, îmbrăcăminte, harfe, cărţi şi alte lucruri, şi toate acestea vorbesc despre fericirea şi activitatea neîntreruptă a locuitorilor cerului. Lui, şi nouă, i-au fost acordate priviri în cer, dar să vezi cerul deschis, această privelişte este ceva măreţ şi copleşitor. În Apocalipsa 4:1 , unde încep viziunile despre lucrurile cereşti, citim: »După aceasta am văzut; şi iată o uşă era deschisă în cer.« Cu cât mai mare trebuie să fi fost uimirea vizionarului, când în această viziune el a văzut cerul însuşi deschis şi nu numai o uşă, care i-a permis să intre în duhul. Cerul deschis este punctul de pornire potrivit al măreţului marş victorios din cer. O uşă deschisă în cer i-a permis vizionarului să intre, dar cerul se deschide pentru oştirile cereşti, ca să iasă. De cinci ori citim în Noul Testament în legătură cu Hristos despre cerul deschis (Matei 3:16 ; Luca 3:21 ; Ioan 1:51 ; Faptele Apostolilor 7:56 ; Apocalipsa 19:11 ). Trei din aceste locuri vorbesc despre evenimente din trecut, două despre evenimente din viitor. Odinioară trebuia mărturisită slava Sa morală în smerirea Lui. În viitor revelarea gloriei Sale în cer va cere ca cerul să se deschidă. Într-o viziune care va urma, vizionarului i-a fost arătată cetatea sfântă, Ierusalimul, »coborând din cer, de la Dumnezeu« (Apocalipsa 21:9-10 ), dar în legătură cu aceasta nu se spune, că cerul va fi deschis. El va fi o dată deschis, şi aceasta este suficient.

 

Descrierea Biruitorului şi a oştirii Sale

 

11. »Şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat.« – Primul lucru, din ceea ce a văzut vizionarul şi pe care el îl numeşte, este un cal alb, simbolul puterii biruitoare.1; Călăreţul, care mergea înaintea convoiului şi conducea totul, poartă numele simbolic »Credincios şi Adevărat«. Şi alţii ar putea într-o oarecare măsură să fie caracterizaţi prin aceste însuşiri, dar numai Hristos poate fi numit aşa fără nici o restricţie. El este în Persoana Sa şi în acţiunea Sa încorporarea desăvârşită a acestor însuşiri.2; El este credincios în împlinirea oricărei făgăduinţe şi a oricărei ameninţări cu judecata, la care fiecare cuvânt al Său şi orice acţiune a Sa poartă pecetea adevărului absolut.

 

1 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 6:2 .

 

2 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 15:3 .

 

11. »El judecă şi se luptă cu dreptate.« – El vine ca să ia soarta lumii în mâinile Sale pentru o mie de ani. El este Războinicul puternic, şi El va lua lumea în posesiune şi o va judeca. Dumnezeu »a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi« (Faptele Apostolilor 17:31 ). Ziua hotărâtă de El este aproape, şi Omul hotărât de El stă aici înaintea noastră ca şi Conducător al oştilor cereşti. Războiul, pe care El îl duce, nu va fi un război nedrept. El nu va fi dus, ca multe alte războaie, din simpla plăcere de a cucerii şi pentru extinderea propriului domeniu de stăpânire. Judecarea este numită înaintea luptei, deoarece El va face totul în mod drept şi înţelept. Chiar şi lupta, al cărei final este deja clar, va fi condusă cu înţelepciune. Dreptatea Îl caracterizează ca Judecător, dar şi ca Luptător.

 

12. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« – În Apocalipsa 1:14 şi Apocalipsa 2:18 se spune despre Hristos, că ochii Lui sunt »ca o flacără de foc«, dar aici cuvântul de comparare este lăsat la o parte. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« Aceasta înseamnă, că El posedă a-tot-cunoaşterea divină, că El vede totul şi depistează orice rău ascuns. Evaluarea tuturor lucrurilor din partea Sa aparţine în locurile numite caracteristicilor celor mai remarcabile ale Persoanei Sale. Urmările privirii ochilor Săi sunt aici mult mai grave.

 

12. »Şi pe capul lui sunt multe diademe.« – Coroanele şi diademele trebuie diferenţiate.* Sfinţii cereşti poartă coroane (Apocalipsa 4:4,10 ) ca semn al demnităţii lor regale, dar Hristos are pe capul Său diademe, care arată autoritatea Sa absolută şi cea mai înaltă. Balaurul are şi el diademe pe cele şapte capete ale lui (Apocalipsa 12:3 ), şi fiara are şi ea diademe pe cele zece coarne ale ei (Apocalipsa 13:1 ). Prin aceasta atât balaurul cât şi fiara fac paradă de autoritatea lor cea mai înaltă. Dar este numai Unul, căruia I se poate încredinţa exercitarea autorităţii absolute şi domniei neîngrădite, şi acesta Unul este Fiul Omului (Psalmul 8 ). Balaurul are şapte diademe şi fiara are zece, dar Hristos are întâietatea înaintea tuturor; pe Capul Lui sunt »multe diademe«. Ele vorbesc despre faptul, că Lui I-a fost dată toată autoritatea şi puterea de guvernare.

 

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 12:3 .

 

12. »Având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El.« – În Sfânta Scriptură găsim nume diferite ale Persoanelor Dumnezeirii, aşa cum ar fi Dumnezeu, Iehova, Isus, Hristos, Domnul şi altele, care de fiecare dată desemnează Persoanele divine în relaţii speciale cu creaturile. Dar aici un Nume nu este revelat; nimeni nu-L cunoaşte. Există ceva în Hristos, care a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna, pe care nici un nume nu-l poate exprima, pe care nici o creatură nu poate să-l cunoască sau să-l înţeleagă. În toată plinătatea Fiinţei Lui ca Dumnezeu şi Om, Fiul poate fi cunoscut numai de Tatăl (Matei 11:27 ). Însă în Sine Însuşi Hristos poartă întotdeauna deplina conştienţă a ce a fost şi ce este El.

 

13. »Şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.« – Acest tablou nimerit şi impresionant vorbeşte despre răzbunarea Sa, despre acţiunea Sa judecătorească faţă de oştirile duşmane din Europa decăzută, care vor porni să facă război cu Mielul. În Isaia 63:1-4 vedem revenirea triumfătoare a Domnului din ţara Edom şi din capitala acesteia Boţra; ziua răzbunării era în inima Lui, şi hainele Lui şi toată îmbrăcămintea Lui erau stropite cu sângele duşmanilor Săi. Dar aici haina este înmuiată* în sânge înainte de a fi lupta, un indiciu clar la faptul că răzbunarea Lui dreaptă va lovi în măsură deplină oştirile adunate sub cei doi conducători mari ai lor, fiara şi prorocul mincinos.

 

* Nu este corect să se aducă »haina înmuiată în sânge« în legătură cu sângele de pe cruce. Domnul acţionează aici în judecată şi nu în har. Nu este sângele Lui propriu, ci al duşmanilor Săi. Contextul face clar acest sens.

 

13. »Şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.« – Dintre cei opt scriitori sfinţi ai Noului Testament, Ioan este singurul care foloseşte acest titlu al Domnului. Ca »Cuvânt al lui Dumnezeu« El este expresia şi prezentarea a ceea ce Dumnezeu este în Fiinţa Sa, în caracterul Său şi în lucrările Sale. El este »Cuvântul vieţii« (1. Ioan 1:1 ), deoarece în Persoana Sa şi în acţiunea Sa El este întruparea vie şi revelarea acestei vieţi. Ca revelare desăvârşită a lui Dumnezeu în judecată El este numit şi aici »Cuvântul lui Dumnezeu«. Ca şi »Cuvântul«, El are o existenţă personală, independentă şi veşnică (Ioan 1:1,2 ), şi ca şi »Cuvântul« El este Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3 ). El este revelarea lui Dumnezeu, Cel care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1:18 ). Cuvintele noastre trebuie să fie expresia exactă a ceea ce suntem noi. Cuvintele Domnului Isus au fost permanent expresia desăvârşită a ceea ce El a fost întotdeauna şi este (Ioan 8:25 ). Ca şi Cuvânt El revelează pe Dumnezeu în însuşirile naturii Sale ca lumină şi dragoste, şi ca »singurul Fiu« El revelează pe Tatăl. Prima fără a doua ar fi lăsat un gol mare, căci inima noastră doreşte bucuria lăuntrică, pe care o dă legătura cunoscută cu El. Noi avem dreptul să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

 

În context numele sau titlul »Cuvântul lui Dumnezeu« folosit aici pentru Domnul Isus are un înţeles deosebit. Este Dumnezeu, care intră în acţiune ca Judecător. Natura Lui cere judecarea acelora care pe pământ în nebunia lor vor să încerce să împiedice principiul divin, instaurarea Fiului Său ca Împărat pe muntele Sion şi punerea în mâinile Sale a guvernării asupra pământului (Psalmul 2 ). Hristos, »Cuvântul lui Dumnezeu«, este expresia cuprinzătoare a lui Dumnezeu şi în judecata, care aici este gata să înceapă.

 

Oştirile de război triumfătoare

 

14. »Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat.« – Oştirile de război din cer urmează pe Conducătorul lor sublim. Şi ele călăresc pe cai albi, care simbolic vorbesc despre victorie, căci biruinţa Lui este şi biruinţa lor şi triumful Lui este şi triumful lor. Această oştire sunt sfinţii cereşti, sfinţii din timpul Vechiului Testament şi sfinţii care fac parte din mireasă. Ei toţi sunt îmbrăcaţi în haine care mărturisesc despre dreptatea personală şi despre faptul că ei aici în lupta personală au acţionat drept, prin aceea că au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu în împrejurări caracterizate de contrazicere şi împotrivire faţă de Dumnezeu şi faţă de Hristos. Haina miresei (versetul 8) este şi haina fiecăruia care face parte din această oştire de război. Oştirile din cer, care Îl urmează cu bucurie pe Domnul, şi vor pleca cu El, nu constau din îngeri, ci din sfinţi, din oameni mântuiţi. În această coloană militară simbolică, oştirile sfinţilor din cer însoţesc pe Conducătorul lor. Vedem aici împlinirea prorociei lui Enoh, care cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a rostit-o, dar care a fost scrisă numai în epistola lui Iuda: »Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi« (Iuda 14 ). Zaharia a scris despre aceeaşi venire (Zaharia 14:5 ), dar el vesteşte judecata asupra puterilor duşmane, care vor fi adunate împotriva lui Iuda şi Ierusalim, în timp ce cartea Apocalipsa aminteşte naţiunile ca fiind primele subiecte ale judecăţii, care vor să facă război cu Mielul. Şi îngerii vor însoţi convoiul Domnului (Matei 16:27 ; 25:31 ; Evrei 1:6 ). Puterea Lui biruitoare (caii albi) se va arăta în ziua în care mânia Mielului va aduce o judecată aşa de îngrozitoare asupra duşmanilor. Descrierea oştirilor cereşti, care Îl însoţesc pe Hristos în marşul Său într-un război drept, este o întrerupere în descrierea generală a lui Hristos, care se continuă după aceea. Războiul însuşi este numit foarte scurt (versetul 19), dar Persoana marelui Conducător (sau Urzitor) al salvării noastre este descrisă* detaliat. Ne bucurăm, că aşa de multe lucruri sunt făcute cunoscut despre El.

 

* Hengstenberg a scris în privinţa aceasta: „Descrierea războiului este tot aşa de remarcabilă pentru scurtimea ei ca şi descrierea Domnului pentru lungimea ei. Însă aceasta este foarte natural, deoarece nu se poate duce o luptă permanentă împotriva Aceluia care ucide cu suflarea gurii Lui” (2. Tesaloniceni 2:8 ).

 

Hristos ca Judecător

 

15. »Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.« – Această sabie ascuţită este singura armă de atac a întregii oştiri cereşti. Ea iese numai din gura Lui. Oştirile care Îl urmau nu aveau nici o armă, şi ele nici nu aveau nevoie de ele, căci Domnul va duce lupta. O afirmaţie asemănătoare citim în Isaia 11:4 . Domnul va vorbi atunci, aşa cum a vorbit odinioară în grădina Ghetsimani, şi duşmanii Lui au căzut la pământ (Ioan 18:5-6 ). Cuvântul Său are o putere căreia nu I se poate împotrivi nimeni; când El vorbeşte ca Judecător, El este în stare să bată şi imediat să onoare. Cuvântul rostit al Domnului nu este ca o armă carnală, ci El este o putere nimicitoare, care are un efect mai puternic decât oricare armă creată prin priceperea omenească.

 

15. »Şi El le va păstori cu un toiag de fier.« – La această descriere minunată a puterii Lui atotputernice cu siguranţă scriitorul s-a gândit la Psalmul al doilea. Toiagul de fier tare şi rezistent vorbeşte simbolic despre domnia Lui severă şi intransigentă asupra naţiunilor rebele. »El le va păstori [sau paşte]« înseamnă că El va domni (ca în Apocalipsa 12:5 ). Unirea celor evlavioşi ai Săi cu El în guvernarea Sa asupra lumii şi în judecata duşmanilor (Psalmul 149:6-9 ) nu stă în nici un caz în contradicţie cu adevărul, că El îi »va păstori cu un toiag de fier«. Este lucrarea Sa, şi El este dotat cu plinătate de putere, ca să facă această lucrare. Voinţa neînduplecată a naţiunilor trebuie frântă şi puterea lor trebuie bătută.

 

15. »Şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic.« – Deci aici nu se vorbeşte despre recolta, în care ce este bun va fi despărţit de ce este rău, ci de culegerea viei cu judecata ei necruţătoare a răului, în mod deosebit a răului religios, care atunci se va fi dezvoltat până la decăderea totală (Apocalipsa 14:17-20 )*. În acest verset 15 vedem trei simboluri ale judecăţii.

 

1. O sabie ascuţită pentru pedepsirea judecătorească imediată cu moartea;

 

2. Un toiag de fier pentru o guvernare severă şi intransigentă;

 

3. Teascul mâniei neamestecate a lui Dumnezeu pentru judecarea celor vinovaţi.

 

* Vezi explicaţiile la capitolul 14.

 

Este teascul mâniei Dumnezeului Cel atotputernic. »A Mea este răzbunarea«, vorbeşte Domnul. Şi aici cuvintele »El calcă teascul« arată că Domnul singur va face judecata. El a vorbit deja prin prorocul Isaia: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine« (Isaia 63:3 ).*

 

* Nu se spune, că oştirile cerului Îl însoţesc pe Domnul, atunci când El exercită judecata în Edom, dar atunci când El va birui fiara şi oştirile ei, ei »vor fi cu El«. Domnul singur va face răzbunarea, fie că este vorba de Edom sau de oştirile adunate ale naţiunilor decăzute ale Europei. Dar la şedinţele de judecată vor participa sfinţii Săi cereşti, aşa cum arată făgăduinţa dată biruitorilor din Tiatira (Apocalipsa 2:26-27 ; 20:4 ). La exercitarea judecăţii asupra anumitor puteri vor participa şi iudeii (Isaia 11:14 ; Zaharia 9:13 ; 12:6 ; 14:14 ).

 

16. »Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« – Descrierea detaliată se termină cu această confirmare impresionantă a slavei* Sale. Haina este ceva, care se vede de alţii. Haina, care arată spre caracterul Său vizibil în exterior – în acţiunile şi căile Lui – poartă Numele care exprimă clar hegemonia Sa atotcuprinzătoare. În locul sabiei încinsă la coapsă (Psalm 45:3), acest Nume stă scris şi pe coapsa Sa. Sabia iese din gura Lui, Numele Îl poartă pe coapsa Sa. În mod normal acolo s-ar căuta sabia, dar în locul acesteia acolo se confirmă demnitatea sublimă a lui Hristos ca Domnitor peste toţi domnitorii şi ca Domn peste toţi neînsemnaţii deţinători ai puterii. În Apocalipsa 1:4 sunt numite aceleaşi titluri ale Domnului, însă acolo în ordine inversă: »Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor«. Nici o peniţă nu este în stare să descrie aşa cum se cuvine această Personalitate minunată. – La explicarea simbolurilor şi a constatărilor categorice este necesară grijă, dar o greutate reală nu există. Să ne gândim la împrejurările, la cauza şi adevăratul motiv al acestui război: toate popoarele de pe pământ se vor răscula public şi cutezător cu forţă armată împotriva autorităţii lui Dumnezeu, fie că este vorba de autoritatea Sa morală ori de autoritatea guvernării Sale. Naţiunile de pe pământ şi sfinţii care coboară din cer sunt adevărate oştiri, dar care au intenţii, scopuri şi planuri total opuse. Studiile care urmează au scopul de a ne ajuta să ieşim din neclaritate şi nesiguranţă şi să ajungem să cunoaştem ce este adevărat şi real, ce urmează să aibă loc în curând şi la care vom participa cu toţii.

 

* „Hristos este public, în ceea ce priveşte poziţia Lui oficială precum şi Fiinţa Lui lăuntrică, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (J. N. D.)

 

Marea masă a lui Dumnezeu

 

17-18 »Şi am văzut un înger care stătea în soare; şi a strigat cu glas tare, spunând tuturor păsărilor care zboară în mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la marea masă a lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor şi carnea comandanţilor şi carnea oamenilor puternici şi carnea cailor şi a celor care stau pe ei şi carnea tuturor, şi liberi şi robi, şi mici şi mari!”« – După ospăţul plin de bucurie al nunţii Mielului citim acum despre »marea masă a lui Dumnezeu«. Ioan a văzut îngerul stând în soare, ca să zicem aşa în mijlocul celei mai înalte autorităţi de guvernare. El stă acolo, unde poate fi văzut de toţi şi de unde el poate avea o privire de ansamblu asupra întregii scene a războiului. Ospăţul, la care el invită păsările răpitoare, va avea loc abia după bătălie, dar păsările sunt chemate deja înainte de a avea loc bătălia. Marele ospăţ va consta din cadavre. În liniştea morţii vor zace împăraţi, comandanţi, oameni puternici, cai şi călăreţii lor, liberi şi robi, mici şi mari, şi trupurile lor vor fi prada păsărilor cerului. Ei toţi vor fi ucişi cu o singură sabie ascuţită a Conducătorului oştirilor cerului, care va ieşi din gura Lui. Prin Cuvântul Domnului va avea loc o judecată imediată a oştirilor duşmane adunate. Trebuie să observăm că acest eveniment îngrozitor va avea loc cu adevărat şi literalmente; judecata anunţată aici nu trebuie privită ca fiind simbolică. Pornirea războiului împotriva Mielului este privită mai dinainte, şi rezultatul lui este arătat. Aceşti ucişi vor învia iarăşi la învierea morţilor, ca să mai întâmpine încă o dată pe Domnul. Atunci El nu va şedea pe calul alb al Biruitorului puternic, ci pe marele tronalb, şi imediat după judecată ei vor avea parte de condamnarea veşnică în iazul de foc (Apocalipsa 20:11-15 ). Învierea lor pentru judecată va avea loc o mie de ani după pedepsirea lor pe pământ.

 

De cinci ori citim în versetul 18 cuvântul carnea; carnea lor va fi hrana păsărilor cerului. Ce sfârşit umilitor pentru mândria, luxul, tăria şi puterea de luptă a oştirilor Europei! Vulturul, acvila şi alte păsări răpitoare se vor sătura cu carnea oamenilor, chiar şi cu a celor mari şi puternici dintre ei, ale căror nume sunt notate pe paginile istoriei timpului acesta (compară cu Ezechiel 39:4,17-20 ). »Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor« (versetul 21), săturat peste măsură. Ce eveniment dezgustător va fi acesta şi ce mare va fi numărul morţilor!

 

Înfrângerea fiarei şi a împăraţilor adunaţi şi a oştirilor adunate

 

19-21 »Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui. Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea, care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Aici se vorbeşte de asocierea militară cea mai uriaşă din toate timpurile, în care se vor uni împăraţi şi popoare. Mai întâi este numită fiara – ca punct central şi căpetenie a întregii mişcări. Noţiunea »fiara« desemnează puternicul imperiu roman reinstaurat cu toată puterea lui materială şi toate sursele lui de ajutor. – După aceea sunt amintiţi »împăraţii pământului«, împăraţii care vor deplânge pustiirea Babilonului (Apocalipsa 18:9 ). Persoanele de conducere şi guvernare ale creştinătăţii total decăzute se vor uni cu fiara în acest război fără raţiune.* – Şi »oştirile lor«, oştirile fiarei şi ale împăraţilor, vor fi adunate la acest război. S-ar putea presupune, că reunirea vastă de puteri va lua naştere prin acţiunea omenească. Dar nici un Cezar şi nici un Napoleon nu ar putea să dea naştere la o astfel de reunire vastă – şi pentru un scop aşa de temerar ca aici. Satan şi uneltele lui vor sta înapoia acestei mişcări. În Apocalipsa 16:13,14,16 se ridică voalul şi se arată planul secund al acestei adunări. Trei duhuri necurate, satanice în ce priveşte originea şi fiinţa lor, dotate cu putere supranaturală, ca să facă semne, vor merge »la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Chiar şi locul strângerii lor este redat în Cuvântul lui Dumnezeu: Armaghedon (Apocalipsa 16:16 ).

 

După ce am văzut, prin cine şi unde vor fi adunate puterile duşmane, să studiem scopul unirii lor. Citim faptul simplu, dar consternant, că oştirile pământului vor fi adunate »să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui«. A mai fost aşa ceva în istorie? Naţiunile Europei şi a altor câteva ţinuturi, care cândva au fost luminate şi s-au declarat de partea creştinismului, vor fi înşelate de Satan în aşa măsură, că ele vor îndrăzni să pornească la luptă împotriva »Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor«. Ce iraţional şi nebun! În această zi se va pune întrebarea, cine aredomnia asupra pământului, şi ea va fi decisă odată pentru totdeauna prin lupta care va avea loc. Ura oamenilor se îndreaptă împotriva Celui care şede pe calul alb, împotriva Mielului, împotriva Împăratului, căci creştinătatea decăzută Îl urăşte, fie ca Mielul sacrificat ori ca Domnitor şi Împărat. Apoi este amintită şi duşmănia faţă de aceia care sunt proprietate a Lui şi Îl urmează. Adversarii vor să lupte şi împotriva »oştirii Lui«. Vedem o diferenţă mare între »oştirile lor« şi »oştirea Lui«, care constă din »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« (Apocalipsa 17:14 ). Va fi o oştire, deoarece ei toţi vor avea numai un gând şi un scop împreună cu Conducătorul lor sublim. Nu sunt date detalii despre această luptă, căci nu se va putea ajunge la o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Numai rezultatul este făcut cunoscut; sfârşitul îngrozitor al duşmanilor a fost deja anunţat mai dinainte (versetele 17-18).

 

20. »Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea.« – Căpetenia personală a împărăţiei romane va reda întregului imperiu caracterul ei propriu. Acest imperiu şi domnitorul lui vor fi realmente una în toate planurile şi ţelurile lor. Desigur ei pot fi diferiţi (ca în Daniel 7 ), dar aici şi în alte locuri din cartea Apocalipsa fiara şi ultimul ei mare conducător regal vor fi aşa de indestructibil legaţi unul de altul, că imperiul se va prăbuşi când conducătorul lui va fi dat nimicirii veşnice. Fiara va fi aruncată de vie în iazul de foc; desigur este un om, dar el este denumit »fiara«, deoarece el nu are legături conştiente cu Dumnezeu.

 

»Falsul profet« este anticrist, întruchiparea decăderii religioase. Partenerul lui, fiara, este remarcabilul conducător păgân, căruia Satan îi va acorda aproape nelimitata putere statală. De trei ori se foloseşte denumirea »falsul profet« pentru anticrist (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ), ca să arate învăţătura lui rătăcitoare în Iudeea şi în toată creştinătatea. Cuvintele »care era cu ea« arată că fiara şi falsul profet vor lucra împreună. Fiara va pune la dispoziţie puterea ei, falsul profet sfatul lui. Se pare că ultimul va lucra cu o energie mult mai mare decât fiara.

 

20. »Care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei.« – Falsul profet va înşela pe oameni prin semnele supranaturale, pe care el le va face. Efortul lui se va îndrepta în principal, ca să aducă toată lumea să se închine fiarei. Falsul profet va fi trimis şi cu mare viclenie va exercita influenţa lui rea, satanică, în timp ce fiara va exercita mai mult autoritatea şi puterea ei statală. Acţiunea diabolică a falsului profet, activitatea lui deosebită în sprijinirea fiarei, este tema principală din Apocalipsa 13:11-17 . Acolo el este denumit »cealaltă fiară«, aici ca »falsul profet«; dar este aceeaşi persoană.

 

Nimicirea veşnică

 

20. »Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.« – Cine ar putea descrie în cuvinte groaza unui astfel de sfârşit? Literalmente şi efectiv aceasta este pedeapsa hotărâtă mai dinainte a celor două persoane, una dintre ele dintre iudei, cealaltă dintre păgâni. Ambele trăiesc probabil deja astăzi pe pământ. Aceşti doi oameni nu vor fi ucişi, aşa cum vor fi ucişi urmaşii lor duşi în rătăcire. Ei nu vor avea parte de moartea trupului lor, ci ei, prinşi în păcatele lor de mâna Celui Atotputernic, vor fi imediat aruncaţi în iazul de foc, în acest domeniu al chinurilor de nedescris. Ei nu vor merge treptat în întâmpinarea soartei lor îngrozitoare, şi nici nu vor fi mânaţi încet într-acolo, ci amândoi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, aşa cum se aruncă un lucru fără valoare. După o mie de ani va ajunge şi Satan la ei în acelaşi loc de groază; şi el va fi aruncat în iazul de foc, aşa cum arată capitolul următor. În iazul de foc nu este odihnă. Focul şi pucioasa vorbesc despre chinuri arzătoare (Isaia 30:33 ). Acest iaz – nu plin cu apă, ci plin cu foc – este locul pedepsei veşnice pentru diavol, pentru oamenii pierduţi şi pentru îngerii căzuţi. Este un loc şi nu numai o stare, este iadul. Nu este semnificativ faptul că iazul de foc – o noţiune pe care noi am primit-o din tinereţe în duhul şi sufletul nostru ca pe o expresie a ceea ce este întunecat şi foarte chinuitor – este numit pentru prima dată aici? Aceşti doi oameni vor fi primii, care îşi vor primi judecata veşnică în iazul de foc.

 

21. »Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« – Oştirile Europei vor zace în tăcere – omorâte, însă nu printr-o sabie de oţel. Glasul mânios al Împăratului împăraţilor va pătrunde printre rândurile strânse şi deodată va răpi pe cei doi conducători mari ai lor. După aceea oştirile adunate în decădere, răzvrătire şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Mielului vor fi ucise pe loc. Toată această acţiune este descrisă aici în cuvinte puţine. Enoh şi Ilie au fost luaţi în cer, fără să vadă moartea. Fiara şi falsul profet vor fi aruncaţi în iazul de foc, fără să moară. Numele lor nu este numit, ele nu au o însemnătate care rămâne. Numărul morţilor va fi aşa de mare, că toate păsările cerului vor fi săturate cu carnea lor. Soarta definitivă şi veşnică a adoratorilor şi adepţilor fiarei este descrisă în Apocalipsa 14:9-11 şi Apocalipsa 20:11-15 .

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-19/1-21

////////////////////////////////////////////

Capitolul 18:1-24

 Walter Scott

 

Îngerul şi strigătul lui

 

1-2 »După aceea am văzut un alt înger coborând din cer, având mare autoritate; şi pământul a fost luminat de gloria lui. Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« – Cu toate că tema Babilon este reluată în acest capitol, ea conţine o revelaţie suplimentară, care a fost dată într-o viziune. Cuvintele »după aceea« (Apocalipsa 4:1 ; 7:1,9 ; 15:5 ) arată un început nou, lucruri noi sau împrejurări noi; uneori ele servesc să îndrepte atenţia asupra apartenenţei comune a lucrurilor care urmează. De aceea şi acest capitol este foarte interesant. Desigur Babilonul stă în capitolul 17 şi 18 pe prim plan şi chiar şi în primele trei versete ale capitolului următor. Fiara şi cei zece împăraţi, uneltele pentru nimicirea Babilonului (Apocalipsa 17:6 ), nu sunt aici nici măcar o singură dată amintite. În acest capitol dispar uneltele umane şi se arată că nimicirea acestui sistem stricat va porni de la Dumnezeu*.

 

* W. Kelly a scris în privinţa aceasta, fidel înţelesului: „Judecata asupra Babilonului arată clar, că este o judecată despre care se spune, că este judecata lui Dumnezeu, dar care poate fi executată de oameni. În capitolul 17 vedem că Dumnezeu va folosi ca unelte pe cele zece coarne şi fiara, ca să aducă judecata Sa asupra Babilonului. În capitolul 18 uneltele nu sunt amintite nici măcar cu un cuvânt. Avem în aceeaşi judecată atât partea lui Dumnezeu, cât şi partea omului. Dumnezeu acţionează în previziunea Sa folosind oameni ca mijloace ale Sale pentru executarea loviturii de judecată.”

 

Îngerul din versetul 1 este »un alt înger« decât îngerii cu potire (Apocalipsa 17:1 ; 21:9 ). Faptul că îngerul a coborât »din cer«, arată că judecata se face din cer şi că acolo sunt interese mari pentru caracterul şi soarta Babilonului. Acest înger avea »mare autoritate«. Şi în lumea îngerilor sunt gradări şi ierarhii. În slujba lor şi în poziţia lor unii dintre ei sunt mai presus de alţii. Autoritate posedă toţi (2. Tesaloniceni 1:7 ; 2. Petru 2:11 ), dar unora li s-a încredinţat autoritate deosebită, ca în anumite situaţii să acţioneze pentru Dumnezeu; alţii au o autoritate limitată într-un anumit domeniu, însă niciunuia din îngeri nu i-a fost acordată autoritate absolută. Domnului Isus Hristos i-a fost dată »toată autoritatea în cer şi pe pământ«; El este ca Om şi ca Fiu rânduit de Dumnezeu să fie Moştenitorul tuturor lucrurilor (Matei 28:18 ; 11:27 ; Evrei 1:2 ). Ca şi Creator El are dreptul de sine stătător şi nelimitat la domnia asupra tuturor  (Coloseni 1:16 ), care se bazează pe drepturile şi gloria Persoanei Sale ca Dumnezeu; acesta nu este un drept care I-a fost acordat.

 

Îngerul din versetul acesta, care avea o mare autoritate, este probabil îngerul căruia i-a fost încredinţată judecata asupra Babilonului. Este clar, că el vesteşte căderea Babilonului înaintea exercitării judecăţii asupra lui. Lui i-a fost acordată o autoritate vastă, ca să aducă întreaga judecată asupra acestui sistem dăunător. »Pământul a fost luminat de gloria lui.« Din aceasta se recunoaşte că Dumnezeu lucrează şi că judecata este a Lui. Căderea Babilonului nu poate rămâne ascunsă. »Fumul arderii« lui (versetul 18) întunecă cerul şi el se vede din depărtare. Dar pământul luminat – nu de soare, ci de gloria îngerului care coboară – depune mărturie despre faptul, că Dumnezeu ca drept Judecător exercită judecata Babilonului, oricare ar fi uneltele executive ale acestei judecăţi. Este posibil ca acest »alt înger« să fie Hristos, ca şi în Apocalipsa 8:3 ; 10:1 .

 

2. »Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« -Marele Babilon simbolizează sistemul puternic, care, cu toate că este vinovat de falsitate şi trădare a lui Hristos, poartă totuşi numele Lui. Potrivit cu Apocalipsa 17:16 , căderea Babilonului va fi pricinuită de puterile din vest. Acolo am văzut, că fiara, căreia i se va da* puterea statală, va fi la început un timp slujitorul de bună voie al femeii. Splendoarea şi mândria ei o va aşeza pe fiară, şi înfăţişarea acesteia va stârni uimirea şi admiraţia tuturor – cu excepţia acelora ai căror ochi au fost deschişi prin harul lui Dumnezeu, ca să recunoască caracterul ei adevărat. Dar puterea statală, care va fi dată fiarei şi nu femeii, va protesta sub constrângerea care i se va impune şi se va ridica împotriva domniei intolerante. În afară de aceasta, purtătorii puterii statale, fără Dumnezeu, vor simţi o dorinţă puternică după bogăţia ei. De aceea cei zece împăraţi se vor uni cu fiara, ca s-o nimicească cu toată puterea împărăţiei. În exercitarea răzbunării asupra celui mai rău sistem al răului şi tiraniei de sub soare, cei zece împăraţi aliaţi vor fi chiar mai înflăcăraţi decât fiara însăşi. Femeia va fi jefuită de toate posesiunile şi bogăţiile ei, şi acestea vor umple visteriile domnitorilor împărăţiei. Sistemul, pe care îl personifică femeia, va fi prăbuşit până la cea mai de jos treaptă a înjosirii şi va deveni chiar şi pentru adepţii lui de odinioară un subiect de dispreţ. Va rămâne numai o grămadă de dărâmături. Puterea statală păcătoasă îl va prăbuşi cu brutalitate. După aceea cei zece împăraţi împreună cu împărăţiile lor se vor supune voinţei ordinare şi brutale a fiarei. Oricât de rea va fi starea sub femeie – starea sub voinţa nestăpânită a fiarei călăuzite de Satan va fi şi mai rea.

 

* Împăratului Nebucadneţar i-a fost încredinţată puterea asupra lumii direct de către Dumnezeu (Daniel 2:37,38 ); imperiile care au urmat după aceea au venit la putere numai potrivit previziunii lui Dumnezeu, dar lor nu le-a fost oferită puterea categoric şi direct. În ultimele zile ale celui de-al patruleaimperiu mondial Satan îl va dota cu puterea sa, cu tronul său şi cu mare autoritate (Apocalipsa 13:2 ). Ce opoziţie este între aceste două imperii, primulşi al patrulea! Primului i-a dat Dumnezeu autoritatea, celui de-al patrulea îi va fi dată de Satan.

 

Cuvântul îngerului puternic

 

2. »Babilonul … a devenit o locuinţă a demonilor şi închisoare a oricărui duh necurat şi închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« – Aceasta este sentinţa divină asupra ultimei stări a bisericii. Adunarea este potrivit gândurilor lui Dumnezeu un Templu sfânt în Domnul, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2:21-22 ). Dar sistemul religios din timpul din urmă va fi aşa de decăzut moral, că este o locuinţă a demonilor şi a tot felul de duhuri necurate. În această stare este văzut Babilonul înainte de nimicirea lui.

 

Descrierea de aici se sprijină evident pe Isaia 13:21-22 ; în acest capitol, cel mai mare din profeţii vechi a prorocit nimicirea completă a Babilonului, care odinioară avea domnia mondială, dar care apoi va fi complet distrus. Vedem aici în Babilon perechea vechiului Babilon. Aşa – potrivit cuvintelor îngerului -, a ajuns biserica, care a mărturisit că este mireasa lui Hristos! Descrierea stării ei conţine trei constatări, care în totalitatea lor oferă un tablou îngrozitor.

 

1. »O locuinţă a demonilor.« Locul propriu şi normal al demonilor este Adâncul (Luca 8:31 ). Nu avem cunoştinţe mai multe despre cine sau ce sunt demonii – dacă sunt îngeri căzuţi sau sufletele oamenilor pierduţi sau o categorie deosebită de fiinţe* pierdute, nenorocite. Demonii ştiu că în viitor vor fi în locul de chin. Este un gând uimitor, că atât Adâncul, „infernul”, cât şi presupusa mireasă a lui Hristos de pe pământ sunt o locuinţă a demonilor. Putem înţelege bine, că Adâncul este locuinţa acestor mesageri ai lui Satan, dar că biserica mărturisitoare va deveni un astfel de loc, putem foarte greu pricepe.

 

*Un capitol interesant, în care găsim tot ce noi putem şti despre demoni conţine cartea „From Advent to Advent, or, The Outline of the Gospel according to St. Luke” de C. E. Stuart. Noi presupunem, că îngerii balaurului (Apocalipsa 12:7,9 ) sunt demoni.

 

2. »Închisoare a oricărui duh necurat.« Satan va strecura puterile lui spirituale ale răutăţii în sistemul bisericesc stricat. El îl va face o închisoare, în care se adună necurăţia şi infamia Adâncului. Acolo se aud strigăte de plâns şi se comit tot felul de fapte rele. În Babilon se va găsi „orice duh necurat”.

 

3. »Închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« După înţelegerea noastră, demonii şi duhurile necurate, despre care este vorba aici, sunt fiinţe cu personalitate proprie. Păsările răpitoare necurate şi păsările, care vânează în întuneric, reprezintă simbolic multele şi diferitele unelte ale lui Satan (Matei 13:4,32 ; Ieremia 5:27 şi în mod deosebit Isaia 34:11-15 ), şi anume pe acelea, care sunt deosebit de stricate şi rele.

 

Babilonul este astfel o adevărată groapă a stricăciunii, o scârbă în ochii lui Dumnezeu.

 

Acuzaţiile grave aduse Babilonului

 

3. »Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« – În acest verset sunt numite trei motive pentru judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.

 

»Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei.« Popoarele ţărilor „creştine” au băut cu lăcomie vinul ameţitor din paharul lui de aur. El a îndepărtat naţiunile de la credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi face eforturi să îndrepte sentimentele mulţimii omenirii spre sine însuşi. Popoarele creştinătăţii – nu numai ale unui domeniu, ci şi al multor alte teritorii – au fost captivate de strălucirea „serviciilor lui divine”, de ceremoniile lui festive şi de privirea îmbrăcămintei şi ţinutei lui luxuriante. Toate aceste lucruri sunt foarte potrivite pentru a acţiona puternic asupra sufletului şi fanteziei necontrolate a oamenilor neştiutori. La aceasta se adaugă condiţiile favorabile, cu care el oferă mântuirea adepţilor lui, şi pe de altă parte ameninţarea, că în afara comunităţii lui nu există mântuire. Trebuie să ne mire, dacă naţiunile cu privire la un sistem, care oferă astfel de avantaje, decad în extaz şi lipsă de raţiune, îndeosebi le lipseşte orice judecată corectă cu privire la adevărata stare a acestui sistem înaintea lui Dumnezeu? În timpul, despre care vorbeşte capitolul nostru, Biblia nu va mai avea nici un loc în conştiinţa oamenilor şi nu va mai vorbi conştiinţei mulţimii, nici chiar a oamenilor religioşi. De aceea vor cădea uşor ademenirii Babilonului.

»Împăraţii pământului au curvit cu ea.« Domnitorii celor zece imperii, care vor aparţine teritoriului împărăţiei romane reinstaurate, trebuie diferenţiaţi de »împăraţii pământului«. Primii se vor ridica mai târziu împotriva curvei şi o vor urî, o vor pustii şi o vor arde (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu ei împăraţii şi deţinătorii puterii ai creştinătăţii îşi vor deplânge soarta (Apocalipsa 18:9 ); aceştia sunt cei care au curvit cu Babilonul, şi nu grupa deosebită a celor zece împăraţi din vest. – Prin splendoarea ei exterioară, biserica romană va acţiona asupra sufletului oamenilor şi naţiunile se vor pleca înainteaacestui „dumnezeu”. Dar împăraţii pământului, persoanele de conducere, vor avea o vină mai mare. Aşa cum se cuvine poziţiei lor, ar trebui să fie lucizi, dar ei se vor deda linguşirilor femeii. Biserica îmbrăţişază” lumea, ca să obţină un număr cât mai mare posibil de adepţi şi mari bogăţii, şi lumea se bucură de îmbrăţişarea ei, căci ea promite tuturor, celor care vin la ea şi plătesc bine, cerul. „Cheile lui Petru” sunt legănate ademenitor înaintea ochilor împăraţilor şi popoarelor, şi astfel scaunul „locţiitorului lui Hristos” va fi ridicat la o înălţime, care nici în zilele cele mai glorioase ale papalităţii nu a fost – în secolele unsprezece, doisprezece şi treisprezece, când aroganţa şi mândria Romei s-a arătat deosebit de clar.

»Negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« Această a treia grupă face cu ea comerţ aducător de câştig. Totdeauna au fost numeroşi oameni care din pricina câştigului s-au alipit bisericii, folosind ajutoarele acesteia pentru satisfacerea intereselor lumeşti proprii. Babilonul pune o momeală unor astfel de oameni. Plinătatea măreţiei ei atrage pe negustorii pământului şi ei se pot îmbogăţi prin cheltuiala acesteia. Dar curând se va schimba situaţia şi atunci aceşti negustori vor plânge şi se vor tângui din cauza pustiirii sistemului prin care ei au devenit bogaţi.

O chemare la despărţire

 

4-5 »Şi am auzit un alt glas din cer, spunând: „Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei, pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.”« – Acest »alt glas din cer« trebuie diferenţiat de glasul unui »alt înger« din versetul 1. Acest alt glas de aici a rostit gândurile lui Dumnezeu, cu care toţi cei din cer sunt în concordanţă.

 

Solicitarea »Ieşiţi din ea, poporul Meu« (compară cu Isaia 48:20 ; Ieremia 51:6 ) are desigur totdeauna valabilitate şi niciodată nu este de prisos acolo unde şi când se arată principiile Babilonului. Dar în timpul din urmă această poruncă, această atenţionare îşi va avea însemnătatea ei deosebită. Babilonul nu poate fi transformat după principiile biblice, şi de aceea pentru cei credincioşi există totdeauna un drum deschis – drumul despărţirii totale de tot ce în mod fals îşi atribuie numele lui Hristos. Fără îndoială în Babilon se vor găsi, chiar şi în starea lui cea mai rea, stricată, unii credincioşi adevăraţi, care probabil prin aceasta vor încerca să scape de prigoane şi de moarte. Aceşti adepţi vor trebui să facă o despărţire totală de Babilon; altfel, dacă rămân în el, vor avea parte de plăgile care vor veni asupra lui. De ce natură vor fi aceste plăgi, se spune în versetul 8: »moarte şi întristare şi foamete«.

 

1. »Ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei.« Prin rămânerea în Babilon vor fi părtaşi la vina lui.

 

2. »Să nu primiţi din plăgile ei.« Atenţionarea este rostită şi din cauza urmărilor care rezultă din acţionarea lui Dumnezeu în guvernare şi judecată.

 

Ameninţarea divină nu pune nicidecum la îndoială siguranţa veşnicăa celor mântuiţi. Dar aici se vorbeşte clar de vină şi pedeapsa tuturor celor care rămân în Babilon. Dumnezeu va lovi întreg sistemul bisericesc decăzut cu nimicire totală şi definitivă şi cu privire la această revărsare finală a mâniei Sale (numită aici »plăgi«) este emisă această ultimă strigare urgentă: »Ieşiţi din ea, poporul Meu«. Presupunem ca de la sine înţeles, că ieşirea sfinţilor din Babilonul simbolic se va încheia înainte de ultima lovitură, care – vorbind simbolic – va dărâma în praf această cetate. Cineva a spus: „Judecata deplină va veni după ce poporul lui Dumnezeu a ieşit din ea.”

 

5. »Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.« – În aceste cuvinte este răspunsul la întrebarea, de ce trebuie să vină de la Dumnezeu o judecată aşa de grea asupra Babilonului. De la primul legământ fără Dumnezeu, care avea ca subiect Babel, citim: »Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la cer« (Geneza 11:4 ). Voiau să facă din pietre un monument statornic al nebuniei lor. Dar aici mulţimea păcatelor Babilonului »au ajuns până la cer« – un fel de monument al ruşinii lor, măcar de ar recunoaşte-o*. Ce tablou nimerit este prezentat aici: un turn ca cel din Babel, dar nu din pietre, ci din păcate, din păcate multe, grele, temerare şi ticăloase, pe care ei le-au făcut. »Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei«, şi de aceea El trebuie să aducă o judecată grea şi necruţătoare asupra Babilonului şi El o va aduce.

 

* Compară Ezra 9:6 şi Ieremia 51:9 . În Ieremia 51 vedem realmente Babel sau Babilonul, aici vedem Babilonul simbolic, care este perechea primului Babilon.

 

Răsplătirea dreaptă

 

6. »Răsplătiţi-o cum va răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei. Amestecaţi-i dublu în paharul în care a amestecat şi ea.« – Dumnezeu acţionează în dreptatea de răsplătire. Acest principiu este valabil astăzi şi, aşa cum arată acest verset, va fi valabil şi în viitor. Vedem aici confirmat, că Dumnezeu acţionează potrivit acestui principiu cu grupe de mulţi oameni, cu sisteme omeneşti şi cu popoare întregi. În Matei 7:2 vedem aplicarea aceluiaşi principiu la persoane particulare. – Legea cere »ochi pentru ochi«, deci un ochi pentru un ochi; aici răsplătirea va depăşi cu mult acest principiu. Măsura răsplătirii trebuie dublată pentru Babilon.

 

Mândria înaintea căderii

 

7-8 »Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”, de aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întristare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic.« – Marele Babilon este caracterizat în exterior prin aceea, că s-a glorificat singur şi a trăit în lux. Nu a fost interesat de glorificarea Domnului, ci de strângerea abundentă a comorilor lumii. Atitudinea lui lăuntrică, care este adusă la lumină aici prin Duhul lui Dumnezeu, lasă să se recunoască toată mândria şi aroganţa lui. El se laudă cu stăpânirea regală şi bunăstarea pe pământ. Chiar dacă norii judecăţii se aglomerează, el zice totuşi în inima lui: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”. Dar în versetul 8 se anunţă judecata gata să vină şi definitivă din mâna lui Dumnezeu. Deodată, într-o zi vor veni plăgile ei: moarte şi întristare şi foamete. În afară de aceasta cuvintele »va fi arsă în foc« arată nimicirea lui completă. Împăraţii pământului se vor plânge de judecata venită asupra lui, dar nu vor putea să-i ajute. Focul înseamnă sfârşitul Babilonului. Dumnezeul Atotputernic va judeca Babilonul, chiar dacă El foloseşte oameni pentru efectuarea judecăţii. Cineva a spus: „Roma năzuieşte după putere, dar puterea ei nu este nimic. Domnul este puternic, Cel care o va judeca.”

 

Plângerea asupra Babilonului

 

Versetele 9 până la 19 conţin „plângerile” asupra Babilonului. Mulţi vor lua parte la întristare şi plângere, deoarece prin căderea lui într-un fel sau altul vor avea de suferit. Însemnătatea întregii secţiuni este aşa uşor de înţeles, că nu este nevoie de a intra în detalii cu explicaţiile. Comerţul cu Babilon cuprinde 29 de mărfuri diferite. Lista este începută în versetele 12 şi 13 cu aurul, iar pe ultimul loc sunt sufletele oamenilor. Prăbuşirea Babilonului va influenţa grav întreaga viaţă economică şi socială a lumii, şi de aceea se vor plânge de judecata lui toţi aceia care au avut de câştigat de pe urma luxului şi bogăţiei lui şi au avut câştig din relaţiile cu el.

 

9-10 – »Şi împăraţii pământului, care au curvit şi au trăit în lux cu ea, vor plânge şi se vor jeli pentru ea, când vor vedea fumul arderii ei, stând departe, de teama chinului ei, spunând: „ Vai, vai, cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare! Pentru că într-un singur ceas ţi-a venit judecata!”« – »Împăraţii pământului« vor merge în fruntea tristeţii generale. Mai înainte ei au fost cel mai strâns legaţi cu el, şi de aceea ei simt pierderea mult mai dureros decât ceilalţi. Aceşti împăraţi nu trebuie confundaţi cu cei zece împăraţi, care urăsc femeia şi care vor exercita judecata asupra ei (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu cei zece împăraţi, împăraţii pământului se vor întrista cu privire la el, dar nu vor fi în stare să împiedice nimicirea lui. În împăraţii pământului vedem pe conducătorii religioşi de frunte din creştinătate. Ei vor fi umpluţi de frică, vor sta departe şi (în această vorbire simbolică) vor vedea arderea îngrozitoare şi nimicitoare a acestui sistem puternic, cu care au fost aşa de strâns legaţi şi au trăit în lux. Atunci vor tremura din cauza gravităţii judecăţii venite deodată, care va veni »într-un ceas«.

 

11-13 »Şi negustorii pământului vor plânge şi se vor întrista pentru ea, pentru că nimeni nu le va mai cumpăra marfa: marfă de aur, şi argint, şi pietre preţioase, şi perle, şi in subţire, şi purpură, şi mătase, şi stacojiu, şi orice lemn aromat, şi orice obiect din fildeş, şi orice obiect din cel mai preţios lemn, şi din aramă, şi din fier, şi din marmură, şi scorţişoară, şi plante aromate, şi tămâie, şi mir, şi tămâie din Liban, şi vin, şi untdelemn, şi făină fină, şi grâu, şi vite, şi oi, şi cai, şi care, şi trupuri şi suflete omeneşti.« – »Negustorii pământului« urmează în lista celor întristaţi cu privire la Babilon. Ei nu vor fi întristaţi din cauza dragostei lor faţă de sistem, ci simplu, pentru că afacerile lor încetează şi bogăţia lor nu mai creşte. Babilon nu este numai un sistem religios, ci şi punctul central al marilor interese economice. Diferitele feluri de mărfuri, produse ale tuturor ţărilor, lasă să se recunoască influenţa vastă a Babilonului, şi noi vedem totodată, că el trage la sine bogăţiile lumii. Meditativ privim lista vastă a materialelor de negoţ, lumeşti şi bisericeşti. Printre altele mărfuri sunt enumerate şi trupurile şi sufletele oamenilor, şi anume ca ultime, deoarece ele au importanţa cea mai redusă. În enumerarea mărfurilor, Babilonul este depozitul şi magazinul universal al lumii, care conţine toate lucrurile mult preţuite, dar şi lucruri de mică valoare. Articolele pot fi încadrate în şapte grupe de mărfuri:

 

1. Obiecte de valoare şi de podoabă, cum ar fi aurul, argintul, pietrele preţioase şi perlele;

 

2. Îmbrăcăminte preţioasă şi materiale din in subţire, purpură, mătase şi stacojiu;

 

3. Mobilă de lux şi obiecte de mobilier din cele mai scumpe sorturi de lemn, fildeş, metale şi marmură;

 

4. Mirodenii preţioase şi materiale parfumate, cum ar fi scorţişoara, plante aromate, tămâia, mirul;

 

5. Materii pentru o viaţă de plăceri, cum ar fi vinul, untdelemnul, făina fină, grâu, vite şi oi;

 

6. Dotaţii pentru paradă, cum ar fi cai şi care;

 

7. Obiecte ale unui comerţ ruşinos: trupurile şi sufletele oamenilor.

 

14. »Şi fructele dorite de sufletul tău s-au depărtat de la tine. Şi toate cele alese şi strălucite au pierit de la tine şi nu le vor mai găsi nicidecum.« – Cântecul de jale al negustorilor este întrerupt prin această scurtă intercalare din acest verset. Un glas din cer se adresează direct Babilonului şi vorbeşte despre urmările judecăţii lui. Încetarea completă a negoţului cu el de către cei mulţi, care mai înainte erau uniţi cu el, de la împăraţi şi până la ţărani, îl vor părăsi ca pe o epavă. Toate sursele de ajutor vor seca; el va fi jefuit de toate mijloacele care mai înainte îi asigurau existenţa în mulţumire de sine. Ce a slujit pentru mândria lui şi îi părea vital, va fi nimicit definitiv prin lovitura deodată a mânii lui Dumnezeu.

 

15-16 »Negustorii acestor lucruri, care s-au îmbogăţit prin ea, vor sta departe, de teama chinului ei, plângând şi întristându-se şi spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, cea îmbrăcată cu in subţire şi purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.”« – Aici se continuă plângerile de durere. Toată mulţimea negustorilor, toţi, »care s-au îmbogăţit prin ea«, vor plânge din cauza lui şi se vor văita cu cuvinte asemănătoare cu ale împăraţilor (versetul 10). O diferenţă însă se observă. Împăraţii spun în plângerea lor: »într-un singur ceas ţi-a venit judecata«, în timp ce negustorii spun: »într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.« Dacă rezumăm cele două constatări, putem deduce din ele, că judecata asupra Babilonului cuprinde în sine pustiirea tuturor posesiunilor lui lumeşti. Negustorii confirmă, ca a doua grupă, că lovitura de răsplătire a venit deodată şi pe neaşteptate din mâna Celui Atotputernic, »într-un ceas«.

 

17-19 »Şi orice cârmaci, şi oricine călătoreşte pe mare spre vreun loc, şi marinarii, şi toţi cei care lucrează pe mare stăteau departe şi, văzând fumul arderii ei, strigau spunând: „Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?” Şi îşi aruncau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi întristându-se, spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit, prin belşugul ei, toţi cei care aveau corăbii pe mare! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită!”« – În cele din urmă vor plânge şi se vor tângui toţi cei ce călătoresc pe mare, proprietarii de vapoare şi personalul de pe vapoare, de pustiirea Babilonului. Ei, care de asemenea »s-au îmbogăţit prin belşugul ei«, vor simţii dureros pierderea şi într-o cântare de jale îşi vor aduce aminte de mărimea din trecut şi de bogăţia Babilonului. Ca a treia grupă, ei confirmă că pustiirea Babilonului a venit într-un ceas. În cântarea de jale asupra Tirului (Ezechiel 27 ) găsim unele asemănări.

 

Judecata asupra Babilonului se va face înaintea ochilor împăraţilor, negustorilor şi a celor ce călătoresc pe mare, deci înaintea diferitelor grupe, care prin legătura cu el au avut avantaje şi s-au îmbogăţit. Chinul Babilonului îi va umple de groază.

 

Bucurie în cer

 

20. »Bucură-te de ea, cerule, şi voi, sfinţilor şi apostolilor şi profeţilor! Pentru că Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei.« – Glasul din cer este auzit mai întâi în versetul 4 şi ultima dată în versetul 20. Aici cerul este chemat să se bucure. Dacă pe pământ se aud plângeri, în cer va fi bucurie. Cerul şi locuitorii lui se vor uni în triumf asupra Babilonului. Trei grupe sunt numite în acest verset: sfinţii, apostolii şi profeţii. Prima denumire cuprinde pe toţi credincioşii care au înviat şi pe cei transformaţi din timpul Vechiului şi Noului Testament, cea de-a doua se referă la apostolii Noului Testament (Efeseni 4:11 ) inclusiv cei „doisprezece” (Luca 9:1 ); grupa a treia se referă al profeţii Vechiului şi Noului Testament. Aceste trei grupe se vor bucura în cer, căci »Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei«. Mulţi dintre ei au suferit din partea Babilonului, dar atunci judecata dreaptă, pe care sfinţii, apostolii şi profeţii au rostit-o mai dinainte asupra Babilonului, va fi executată de Dumnezeu Însuşi.

 

Nimicirea completă şi veşnică a Babilonului

 

21. »Şi un înger puternic a ridicat o piatră, ca o piatră mare de moară, şi a aruncat-o în mare, spunând: „Cu o astfel de violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai găsi.« – Acţiunea măreaţă şi foarte semnificativă a îngerului arată simbolic nimicirea completă a Babilonului în viitor. Un eveniment asemănător de dramatic, care arată nimicirea de durată a vechiului Babel, este descris în Ieremia 51:60-64 ; acolo a fost însă Seraia, cel care a acţionat, aici este un înger puternic. Atât cetatea istorică cât şi cetatea simbolică vor trebui şi vor fi nimicite total, deodată şi cu violenţă. Este de folos să se studieze atent cele două capitole, Ieremia 51 şi Apocalipsa 18 şi să se compare.

 

22-23 »Şi glas de cântăreţi din harfă şi de muzicanţi şi de cântăreţi din flaut şi de cântăreţi din trâmbiţă nicidecum nu se va mai auzi în tine şi nici un lucrător, de nici o meserie, nicidecum nu se va mai găsi în tine şi sunet de piatră de moară nicidecum nu se va mai auzi în tine şi lumină de lampă nicidecum nu va mai străluci în tine; şi glas de mire şi de mireasă nicidecum nu se va mai auzi în tine; pentru că negustorii tăi erau cei mari ai pământului, pentru că prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile.« – Aceste versete conţin în formă poetică o descriere vie şi impresionantă a pustiirii totale a Babilonului (compară cu Isaia 25:10 ). Cât de deplină este nimicirea! Fără nici o bucurie, Babilonul este văzut întunecat şi tăcut, ca un semn al răsplătirii necruţătoare a lui Dumnezeu. O stricăciune profundă domnea mai înainte în mijlocul acelora, care în ceea ce priveşte mărturisirea purtau Numele lui Hristos. Dar în cele din urmă, când ei au umplut paharul fărădelegilor lor până la margine, Dumnezeu Se  va ridica în mânie. Mânia lui se va aprinde, şi Babilonul va fi distrus, ca niciodată să nu se mai ridice. Nimicirea lui va fi definitivă.

 

24. »Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.« – Capitolul se încheie cu o referire repetată la caracterul sângeros al acestui sistem (Apocalipsa 17:6 ; 18:24 ). Un alt scriitor, Wordsworth, a remarcat în privinţa aceasta: „Ea (biserica romană) a construit închisori în Italia, Spania, America şi India, care au instaurat scaune de tortură şi au aprins ruguri, pe care le-au numit „oficiul sfânt” al inchiziţiei. Ea preamăreşte pe unul din papi declaraţi sfinţi, Pius al cincilea, în „breviarul” ei ca pe un inchizitor rigid. Ea a gravat masacrul din noaptea bartolomeilor pe monezile lor papale şi îl prezintă acolo ca pe o lucrare executată de un înger din cer. Şi papa roman din timpul acela a mers public la biserică, ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru această faptă brutală şi perfidă.” – Cuvântul sânge stă în textul grecesc în unele manuscrise la plural. Nu arată aceasta faptul, că tot sângele, care a fost vărsat cu răutate pe pământ sub diferite forme şi deseori, în cele din urmă va fi regăsit în Babilon? Este un sistem, care uneori este reţinut şi înfrânat prin puterea statală, dar care niciodată nu s-a îmbunătăţit şi niciodată nu s-a căit.

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-181-24

//////////////////////////////////////////

 

 

Apocalipsa, Capitolul 17:1-18, de Walter Scott

 

Introducere

 

În şirul evenimentelor din capitolul 14 este anunţat al treilea eveniment, căderea Babilonului, şi judecata acestui sistem încărcat de vină are loc după vărsarea potirului al şaptelea. În Apocalipsa 14:8 se vorbeşte despre acelaşi eveniment şi acelaşi timp ca şi în Apocalipsa 16:19 . Din aceasta rezultă că evenimentele patru, cinci, şase şi şapte din capitolul 14 se ordonează în timp după vărsarea potirului al şaptelea. Ca ajutor pentru înţelegerea corectă a părţilor diferite şi viziunilor din această carte, aceasta este important. În capitolele 17 şi 18 sunt descoperite apoi caracterul Babilonului, ale acestei »mari curve«, relaţiile ei cu fiara şi cu împăraţii pământului în general precum şi detalii ale judecării ei. Să nu gândim, că evenimentele din aceste două capitole vor avea loc în timp după încheierea definitivă a judecăţilor pricinuite prin vărsarea potirului al şaptelea; comunicările de aici nu ne prezintă succesiunea cronologică. – Babilonul* ocupă un loc deosebit în istorie şi în Sfânta Scriptură apare des ca duşman al lui Dumnezeu şi ca cel care subjugă pe poporul Său. El este destinat în mod deosebit pentru judecată, şi de aceea era necesar să se dezvelească natura lui, relaţiile lui şi sfârşitul lui. De ce Babilonul va avea parte în mod deosebit de răzbunarea Domnului? Prin cine şi prin ce mijloace va avea loc judecata lui? Capitolele 17 şi 18 răspund la această întrebare şi altele, care se pun în mod natural în duhurile care cercetează. Deci comunicările din Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ; 17:1 până la Apocalipsa 19:4 constituie un întreg şi de aceea trebuie citite împreună.

 

* În Vechiul Testament găsim numele Babel. Babilon este forma greacă a acestui nume.

 

Capitolul 17 constă din două părţi. În prima parte este descrisă curva cea mare, aşa cum Ioan a văzut-o în viziunea lui (versetele 1-6). Partea a doua (versetele 7-18) este mult mai bogată în conţinut şi deosebit de interesantă, deoarece ea ne dă o privire de ansamblu minunată referitoare la istoria viitoare a fiarei, cu privire la legătura ei atât cu curva cât şi cu Mielul lui Dumnezeu. Că această curvă este Roma, rezultă clar din versetul 18. Această parte a profeţiei ar trebui cercetată atent şi cu rugăciune de către toţi cititorii scrierilor profetice.

 

Contrastul dintre curvă şi Mireasa Mielului

 

În orice privinţă aceste două femei stau în opoziţie mare una faţă de cealaltă. Curva stă sub influenţa lui Satan, Mireasa este supusă lui Hristos. Unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a arătat vizionarului uimit aceste două femei. Dar punctele de observaţie foarte diferite, la care a fost condus vizionarul în duhul, erau o pustie1 (Apocalipsa 17:3 ) şi un munte mare şi înalt2 (Apocalipsa 21:10 ). Marele Babilon vine de pe pământ, originea lui istorică este omenească (Geneza 11:1-9 ) şi evoluţia lui în timpul din urmă este satanică, aşa cum ne este arătat în cartea Apocalipsa. Noul Ierusalim (sau Mireasa, soţia Mielului) coboară din cer, patria ei, şi originea ei este de la Dumnezeu. Una este îmbrăcată şi împodobită de Satan (Apocalipsa 17:4 ), cealaltă de Dumnezeu (Apocalipsa 19:8 ; 21:2,11 ). Pierzarea veşnică va fi partea curvei, slava veşnică va fi soarta fericită a miresei.

 

1 O pustie este fără cărare şi fără surse de viaţă, un tablou al sărăciei spirituale absolute.

 

2 Un munte este măreţ şi stabil, un tablou al unei puteri stabile.

 

Descrierea curvei celei mari (versetele 1-6)

 

Femeia şi fiara

 

1. »Şi unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a venit şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici; îţi voi arăta sentinţa curvei celei mari, care şade pe apele2 cele multe,« – Curva cea mare, care stă pe multe ape (vezi şi Ieremia 51:13 ), este văzută aici în primul rând. În explicaţia vedeniei (versetele 7-18) ni se spune ce înseamnă aceste multe ape (versetul 15): »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi (de popoare) şi naţiuni şi limbi.« Adăugarea expresiei »mulţimi [de popoare]« în şirul celor patru noţiuni obişnuite, care includ în sine pe toţi locuitorii pământului, desemnează caracterul diversificat al acelora care sunt dominaţi de ea. Curva cea mare şade pe apele cele multe. Ea conduce şi domină naţiunile în sens religios, tot aşa cum fiara face în domeniul politic. Suita ei cuprinde aproape totul. Ea reprezintă simbolic un uriaş sistem religios. Femeia şi fiara personifică intenţii şi gânduri diferite. Femeia este sistemul religios, fiara este puterea statală. Falsificarea adevărului şi stricăciunea spirituală caracterizează Babilonul. Egoismul arogant, rebeliunea evidentă împotriva lui Dumnezeu şi violenţa sunt caracteristici clare ale fiarei. Stricăciunea, egoismul şi violenţa sunt active începând din primele zile ale omenirii decăzute; ele erau şi răul mare, care a umplut oamenii înainte de potop (Geneza 6:11-12 ). Aici în cartea Apocalipsa vedem desfăşurarea deplină a aceloraşi păcate. Falsificarea şi stricăciunea se îndreaptă în mod deosebit împotriva lui Dumnezeu, violenţa împotriva oamenilor. Primele sunt întruchipate în femeia desfrânată, care din cauza aceasta este numită curva cea mare şi mama curvelor; fiara acţionează cu duşmănie evidentă şi brutalitate, nimicind brutal pe oricine i se împotriveşte şi în cele din urmă temerar se ridică cu putere militară împotriva lui Hristos şi împotriva oştirilor Lui cereşti (Apocalipsa 19:19 ). Mai întâi fiara va nimici curva; după aceea, îmbătată de victorie, în beţia puterii şi delir va conduce oştirile ei împotriva Mielului şi oştirilor Lui de război. – Principiile Babilonului sunt active deja din zilele de demult, dar desfăşurarea lor cea mai mare va avea loc în viitor. Babilonul nu este numai sistemul2 papal, ci uniunea tuturor partidelor care poartă nume creştin, alcătuind un sistem uriaş al răului. Caracteristicile papalităţii din Evul mediu se recunosc fără îndoială în curva din cartea Apocalipsa. Curva cea mare nu este numai imitaţia lui Satan a Bisericii adevărate, ci şi asocierea tuturor mişcărilor anticreştine şi sectelor din timpul acela, unite şi conduse de Satan. Pretenţiile nejustificate ale curvei vor fi sprijinite un timp de puterea militară şi de prestigiul sistemului statal păcătos, aşa că influenţa ei se va putea extinde asupra întregii lumi cunoscute. Acest sistem gigantic al curviei spirituale este fără îndoială totodată capodopera lui Satan şi este dezgustător în ochii lui Dumnezeu.

 

1Articolul lipseşte în unele manuscrise. Mulţi învăţaţi recunoscuţi sunt însă de părerea, că aici pe drept trebuie să fie. Articolul hotărât este folosit în cartea Apocalipsa şi pentru a scoate în evidenţă anumite lucruri de importanţă deosebită. El arată exactitatea şi importanţa lucrului pe care îl însoţeşte: curcubeul, cele şapte tunete (Apocalipsa 10 ), fiara (Apocalipsa 11:7 ), cele două aripi ale vulturului cel mare (Apocalipsa 12:14 ). S-ar mai putea adăuga şi alte exemple. Folosirea articolului hotărât scoate în evidenţă lucruri care în mod obişnuit pot fi privite ca având importanţă minoră.

 

2 „Nu poate exista îndoială, că mulţi dintre cercetătorii cei mai importanţi ai Scripturii susţin şi învaţă, că profeţiile referitoare la Babilon din cartea Apocalipsa au fost date în aşa fel de Duhul Sfânt, că ele descriu biserica romană. Nu numai aceia care au trăit în timpul Reformei, ci şi urmaşii lor de la sfârşitul secolului şaisprezece şi începutul secolului şaptesprezece vestesc deschis aceeaşi învăţătură. Şi ea a fost în acest timp susţinută şi de aceia care erau cunoscuţi pentru luciditatea lor, pentru temperarea lor, de altruismul creştin şi cunoştinţe temeinice.” – În sensul acesta a scris un comentator. Este Roma păgână sau Roma papală caracterizată de trăsăturile caracteristice Babilonului? Desigur, Roma papală. În măsura în care Roma papală a falsificat adevărul, a prigonit pe sfinţii lui Dumnezeu, a ridicat pretenţii arogante şi de blasfemie, şi-a însuşit domnia peste toţi şi pe de altă parte şi-a însuşit duhul, principiile şi practicile »curvei cea mare«, ea prezintă în natura ei Babilonul din cartea Apocalipsa; dar, aşa cum am remarcat deja, Babilonul profetic este mai rău, mult mai rău decât a fost vreodată sistemul papal. Dezvoltarea deplină a răului în Babilon este încă de viitor.

 

Comportarea şi influenţa curvei celei mari

 

2. »cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei”« – Împlinirea deplină a acestor cuvinte este încă în viitor, cu toate că în caracterul şi comportarea sistemului papal din zilele întunecate ale Evului Mediu se recunosc unele asemănări. Mai întâi curva face unele legături reprobabile cu împăraţii pământului, cu marii conducători politici din domeniul creştinătăţii, şi apoi îmbată cu vinul curviei ei pe »cei ce locuiesc pe pământ«, aceştia sunt mulţimea decăzuţilor creştini cu numele. Măsura păcatelor acestor mărturisitori creştini de odinioară va fi atunci plină. După ce s-au lepădat de Hristos, de chemarea cerească şi de toată credinţa creştină, se vor deda bucuriei de scurtă durată, care o oferă vinul curviei. Este cu adevărat îngrozitor să priveşti calea, caracterul şi soarta acelora care locuiesc pe pământ.

 

Curvia spirituală

 

Adulterul este păcatul deosebit de care a fost acuzat vechiul popor Israel din cauza idolatriei lui, deoarece ei erau văzuţi ca o femeie1 logodită cu Domnul (Ieremia 3:8,8,14 ; 31:32 ; Isaia 54:1 ): »Au comis adulter cu idolii lor« (Ezechiel 23:37 ). Din cauza aceasta a fost pusă în libertate sau divorţată2 (Isaia 50:1 ; Ieremia 3:8 ). Dar după planul şi harul lui Dumnezeu Israel va fi readus în legătura lui binecuvântată de odinioară, şi după aceea niciodată nu vor mai avea de suferit, cât va fi soarele şi luna (Ieremia 31:31-36 ).

 

1 Împărăteasa, soţia Împăratului, este cetatea Ierusalim (Psalm 45:9). Mireasa şi soţia Mielului este Biserica sau Adunarea (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ). Soţia Domnului este Israel (Ieremia 3:14 ; 31:32 ). Mama copilului de parte bărbătească este Israel sau, mai exact, Iuda (Apocalipsa 21:1,5 ; Romani 9:5 ).

 

2O femeie divorţată nu mai poate niciodată să fie o fecioară; drept urmare nu este Israel, ci Adunarea este Mireasa Mielului (2. Corinteni 11:2 ; Efeseni 5:32 ).

 

Curvia, relaţii nepermise, legături nepermise cu lumea vinovată, păcătoasă, aşa sună acuzarea serioasă a Babilonului. În această vorbire simbolică el este femeia stricată şi desfrânată, care prin desfătările ei de scurtă durată îmbrăţişează şi încătuşează pe toţi care stau sub influenţa ei, împăraţi şi supuşi, mari şi mici. Fastul şi strălucirea înşelătoare ale acestei femei lepădate impresionează oamenii din toate treptele sociale, dar ea îi va conduce pe toţi la stricăciune morală/spirituală, pe cei care ea îi poate lega cu lanţurile ei de aur şi beau din paharul ei. Acolo unde arta ei de convingere are succes şi este căutată protecţia ei, se pierde orice gând adevărat cu privire la Hristos şi despre Hristos.

 

Fiara pe care şade femeia

 

3. »Şi m-a dus în duh într-un pustiu; şi am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.« – Chiar dacă fiara nu este prima şi cea mai importantă figură din această viziune, ea joacă totuşi un rol important. În cuvintele: »am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie« se exprimă, că fiara va fi subordonată curvei. Ea arată o subordonare temeinică şi deplină a puterii statale. Este o realitate total neobişnuită, că puterea statală puternică, fără Dumnezeu, va sta sub domnia şi autoritatea femeii. Dar în viziune femeia nu stă numai pe ape multe, naţiunile şi popoarele pământului (versetul 1), ci şi pe fiară (versetul 3). Ea va domina pentru un timp fiara, care atunci la rândul ei va fi puterea politică dominantă asupra tuturor celorlalte puteri de pe pământ.

 

Această imagine ciudată a fost oferită vizionarului într-o pustie, într-un loc sumbru al pustiei şi singurătăţii. Ce izbitor este contrastul cu fastul femeii şi puterea fiarei! Fastul deosebit şi mărimea deosebită a celor două iau captive inimile oamenilor şi le ameţesc sufletele, dar pentru o rămăşiţă suferindă simplul fast exterior este asemenea unei pustii, deoarece ea nu poate găsi acolo pe Dumnezeu. El este numai ca o vâlvătaie mare, un spectacol măreţ înaintea prăbuşirii definitive.

 

Culoarea stacojie a fiarei arată domnia politică în lume cu slava şi mărimea ei. Fără îndoială fiara reprezintă imperiul roman reinstaurat, care atunci va sta sub conducerea satanică. Prin acesta va obţine şi femeia puterea ei exterioară şi va putea să-şi impună poruncile. În Apocalipsa 11:7 este amintită pentru prima dată nemijlocit fiara, ca ceva cunoscut.

 

3. »… plină de nume de hulă« – În Apocalipsa 13:1 au fost văzute nume de hulă pe cele şapte capete ale fiarei, care reprezintă dreptul de guvernare deplină a fiarei. Aici se spune că fiara însăşi este plină de nume de hulă. Aceasta înseamnă, că nu numai compartimentele de guvernare executivă ale împărăţiei vor rosti cuvinte multe şi variate de hulă, ci că împărăţia în sine însăşi, în toate părţile ei, va fi total stricată şi va fi caracterizată în toată fiinţa ei prin hule publice şi obraznice. Expresia »nume de hulă« indică exprimări şi forme multe şi diferite ale egoismului, împotrivirii şi răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.

 

3. »… având şapte capete şi zece coarne.« – Cele şapte capete ale fiarei, care în Apocalipsa 13:1 reprezintă simbolic caracterul complet al dreptului ei de guvernare, înseamnă aici, potrivit cu explicaţia din versetul 10, formele succesive de guvernare.* – Coarnele reprezintă persoanele regale (versetul 12). În Apocalipsa 13:1 fiara are zece coarne şi şapte capete şi pe coarne zece diademe. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capete şi nici pe coarne. Împăraţii din această viziune nu sunt în deplina posesiune a demnităţii lor regale. În explicaţia îngerului cu privire la fiara cu zece coarne citim: »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12). Deci ei vor domni cu autoritate regală împreună cu fiara, cu »cornul mic« din Daniel 7:8-20 , care va fi domnul şi stăpânul lor. Deoarece guvernarea efectivă a acestor zece împăraţi va începe mai târziu, coarnele nu au aici nicio diademă.

 

* În versetul 10 prin „împăraţi” se înţelege efectiv forme de guvernare; vezi explicaţia la versetul 10 din această carte.

 

Strălucirea exterioară a femeii

 

4. »Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle.« – După ce ne-am ocupat cu fiara, cu sistemul statal, revenim la studiul femeii, a sistemului religios. Pentru un timp ea va câştiga o influenţă decisivă asupra puterii statale. Ea călăreşte pe fiară şi o conduce, ca să obţină propriile ei scopuri egoiste. Dintre cele două sisteme, sistemul religios este cel mai periculos. Fiara va huli în public şi va prigoni pe sfinţii care atunci vor interveni pentru drepturile lui Dumnezeu. Femeia, dimpotrivă, va apărea oamenilor ispititoare şi atrăgătoare. După ce ea a dobândit influenţa şi fastul curţilor şi palatelor, toată strălucirea bătătoare la ochi a lumii, ea va şedea ca împărăteasă şi prin viclenia ei şi linguşeala ei înşelătoare va câştiga inimile creştinilor de nume. Dumnezeu va fi atunci complet alungat din gândurile oamenilor.

 

Îmbrăcămintea ei din purpură şi stacojiu aminteşte că astfel de îmbrăcăminte aparţine caracteristicii deosebite a papilor şi cardinalilor. Podoaba lor din aur, pietre preţioase şi perle este una din semnele cele mai importante ale podoabei şi gloriei papale. Argintul nu este deloc amintit aici. În serviciile divine ale bisericii papale argintul a fost înlocuit cu aurul. Dar oricare ar fi asemănările dintre Babilon, femeie şi biserica romană, punctul esenţial este, că femeia este împodobită cu nimicurile şi găteala lumii. Ea se înconjoară cu ceea ce lumea consideră cel mai de valoare pentru ea, cu bogăţie materială, cu lucruri după care oamenii lumii acesteia aleargă în mod deosebit şi pentru care ei trăiesc şi lucrează.

 

4. »… având în mâna ei un pahar de aur, plin de urâciuni şi de necurăţiile curviei ei.« – Babilonul se înconjoară ca sistem religios cu un lux şi slavă exterioară care încătuşează inima firească şi fantezia omului şi îl orbeşte şi zăpăceşte. Dar mult mai rău este că femeia are un pahar de aur în mână. Paharul ademenitor este din aur, dar conţinutul lui descoperă adâncimea păcatului, în care ea a căzut. Ca animalul stacojiu, a cărui culoare se aseamănă foarte mult cu balaurul roşu (Apocalipsa 12:3 ), plin de nume (sau exprimări) de hulă, aşa este aici paharul femeii plin de urâciuni şi necurăţiile curviei ei. Cele două rele, ale idolatriei şi stricăciunii, vor caracteriza starea din urmă a bisericii cu numele de pe pământ. Cuvântul urâciuni se referă la idolatrie ( 23:13 ; Isaia 44:19 ; Ezechiel 16:36 ) şi cuvântul curvie se referă la stricăciunea ei mare (Apocalipsa 2:21 ; 9:21 ). Deci paharul ei este plin de păcate dezgustătoare. Culmea răului va fi atinsă. S-ar putea aştepta ca aceste lucruri să se întâlnească la păgâni, dar că creştinătatea, care acum încă mai este un domeniu al luminii, harului şi adevărului, va deveni atunci tocmai locul de clocit şi haznaua a tot ce este murdar şi dăunător în domeniul religios, aceasta este de mirare. Acest capitol ne arată însă cu cuvinte şi simboluri simple viitorul acestor ţări „creştine”. Acum Duhul Sfânt locuieşte în adevărata Biserică sau Adunare; atunci Satan va umple biserica falsă cu prezenţa sa şi cu lucrările lui rele. Mulţumim lui Dumnezeu pentru mărturia autentică a Domnului Isus, că Adunarea, pe care El o clădeşte, nu va pieri (Matei 16:18 ) şi că triumful ei final este asigurat (Efeseni 5:27 ).

 

Numele femeii şi mamei

 

5. »… şi pe fruntea ei avea scris un nume: „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului.”« – Aici se arată clar caracterul neruşinat al Babilonului. Ea îşi poartă numele în public, gravat de neşters pe fruntea ei, pentru ca toţi să-l poată citi şi să recunoască adevăratul caracter al acestui sistem hidos, această caricatură a Bisericii adevărate. Numele ei se compune din mai multe nume. Primul este „taină”. Acest cuvânt este folosit în general în Noul Testament pentru desemnarea adevărurilor revelate în Noul Testament, dar care au fost ascunse în timpul Vechiului Testament, deci erau o taină (Matei 13:11,35 ; Efeseni 3:2-9 ; Coloseni 1:26-27 ). Biserica sau Adunarea este supusă lui Hristos, Babilonul cel mare aparent nu este supus nimănui, dar stă sub influenţa lui Satan. El va smulge de partea lui domnia asupra naţiunilor, care se cuvine de fapt numai lui Hristos. El este realmente o taină. În loc să stea de partea lui Dumnezeu şi a adevărului, el va fi totodată întruchiparea rătăcirii şi a întregii ruşini şi a întregului rău. Al doilea nume este „Babilonul cel mare”. Babilonul va fi un sistem mare, uriaş, al răului spiritual. Vechiul Babel era mare şi rău, şi a subjugat pe poporul lui Dumnezeu; era aşa de rău, că soarta lui hotărâtă de Dumnezeu este irevocabilă (Ieremia 51:64 ). Cu toate acestea perechea lui din viitor, marele Babilon din cartea Apocalipsa, îl va întrece cu mult înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte răul şi vina. În marele Babilon vedem toate influenţele şi evoluţiile rele, care au început deja în trecut să distrugă Biserica, unite într-un sistem uriaş. Prin aceasta se atinge punctul culminant al dezvoltării răului. Ultimele zile ale bisericii pe pământ vor fi cele mai rele zile ale ei. Adunarea constituită din toţi adevăraţii răscumpăraţi este lucrarea comună a Dumnezeirii, dar creştinătatea cu numele, moartă din punct de vedere spiritual, se va dovedi atunci ca fiind cel mai infam sistem de pe pământ. Numele „Babilonul cel mare” va fi cu adevărat denumirea cea mai potrivită pentru această femeie. Ea se va lăuda public cu ce este de fapt ruşinea şi păcatul ei. Cea de-a treia parte a numelui este: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Urmaşii ei sunt numeroşi. Ea este mama, izvorul oricărui sistem religios, care caută să capete favoarea lumii. Idolatria sub orice formă şi înfăţişare, orice lucru seducător, toate sistemele, lucrurile, învăţăturile şi ţelurile, pe care Satan le foloseşte ca să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu – aici se arată, că toate acestea îşi au originea în »Babilonul cel mare«. Caracteristicile morale ale Babilonului sunt totdeauna aceleaşi, neschimbate pe parcursul timpului. Aici ele sunt văzute în starea lor ultimă şi cea mai rea. Ea este mama a tot ce este oribil înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor lui Dumnezeu. Acestea sunt deci trăsăturile caracterului pe care femeia le poartă vizibil în public, aşa cum odinioară în unele locuri se obişnuia ca femeile curve să poarte scris pe frunte numele şi reputaţia lor. Chiar dacă adoratorii femeii, ameţiţi de mărimea şi luxul ei, nu vor recunoaşte adevăratul ei caracter – oamenii călăuziţi spiritual nu se vor lăsa înşelaţi.

 

Femeia îmbătată de sângele sfinţilor

 

6. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« – Ura puterilor păgâne împotriva urmaşilor şi martorilor lui Isus se poate înţelege, dar că femeia, biserica falsă a acestor timpuri, ea însăşi va vărsa sângele sfinţilor lui Dumnezeu, a fost pentru vizionar un motiv de mare uimire. Ea (de fapt sistemul, care deja în trecut a avut caracteristicile ei) a fost cea care şi-a imaginat cruzimile diabolice ale Evului Mediu. Puterea lumească este numai un instrument în mâinile femeii. Adevărata instigatoare, forţa motrice din spatele autorităţii statale, este curva. Pe poalele hainei ei se va vedea sângele vărsat cu răutate secole la rând. Babilonul va moşteni totodată vina tuturor celor care mai înainte au exercitat prigoane religioase (Apocalipsa 18:24 ; compară cu Matei 23:35 ). Niciodată ea nu şi-a condamnat cu adevărat trecutul. Istoria ei este destul de neagră şi sub multe aspecte pătată cu sânge, cu sângele acelora care aveau preţ pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Vizionarul s-a mirat de această înfăţişare îngrozitoare. El a văzut biserica falsă în toată stricăciunea ei. Însă cu siguranţă acolo va ajunge biserica cu numele. Nimic nu o va întrece în lux şi mărime, dar nici în stricăciune, cruzime şi idolatrie. »Şi văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« Cei care locuiesc pe pământ vor fi îmbătaţi de vinul ei (versetul 2), femeia însăşi de sânge. Peste amândoi, oamenii decăzuţi de la Dumnezeu şi femeia, va veni furtuna dezlănţuită a mâniei lui Dumnezeu.

 

Explicarea tainei femeii şi a fiarei (versetele 7-18)

 

Vestirea

 

7. »Şi îngerul mi-a zis: „Pentru ce te-ai minunat? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă, care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”« – În Efeseni 5:23-32 învăţăm să cunoaştem taina despre Hristos şi Adunare, aici îngerul spune vizionarului, că el îi – şi prin el şi nouă – va explica taina femeii şi a fiarei.

 

Patru perioade ale istoriei fiarei

 

8. »Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi urmează să se ridice din Adânc şi să meargă la pieire; şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor minuna văzând fiara că era, dar nu este, şi va veni.« – În acest verset este istoria celui mai mare imperiu din vechime rezumată în patru afirmaţii clare, care sunt foarte remarcabile din cauza scurtimii şi exactităţii lor. Două din aceste afirmaţii se referă la evenimente de viitor. Vizionarului i-a fost arătată femeia şi fiara. Femeia reprezintă puterea religioasă, fiara reprezintă puterea statală, ambele sunt rele, decăzute de la Dumnezeu. Femeia stătea în viziune pe înălţimea succesului ei, mândră, seducătoare şi setoasă de sânge. Culmea luxului şi puterii ei le va obţine puţin timp înainte de prăbuşirea ei. – Fiara stă în viziune pe punctul de a se ridica din Adânc şi prin aceasta să între în cea de-a treia perioadă a istoriei ei (la acest moment se referă explicaţia îngerului). Satan o va aduce din Adânc, din închisoarea demonilor – din domeniul în care domină întunericul absolut şi răutatea satanică.

 

La explicarea viziunii, îngerul se îndreaptă mai întâi de la femeie spre fiară. Ioan nu trebuia să se mai uimească de priveliştea îngrozitoare.

 

Secţiunea 1: Fiara »era«; imperiul roman a existat în forma sa ca imperiu al împăraţilor în timpul vizionarului Ioan şi a continuat să existe până la distrugerea lui în anul 476 după Hristos.

 

Secţiunea a 2-a: Fiara »nu mai este«; imperiul ca formaţiune statală nu mai există în prezent. Desigur mai există imperii sau state, care odinioară aparţineau imperiului roman, dar imperiul ca atare nu mai există. Europa modernă cu statele ei independente este rezultatul destrămării totale a imperiului nedivizat al cezarilor de odinioară. – Primele două secţiuni ale viziunii imperiului sunt realităţi din trecut, următoarele două secţiuni sunt de viitor. Ele ne sunt revelate numai prin cuvântul profetic al Sfintei Scripturi. Dumnezeu ridică totodată perdeaua şi noi vedem, că după multe secole imperiul va reapare înaintea ochilor oamenilor spre uimirea unei creştinătăţi decăzute.

 

Secţiunea a 3-a: fiara »urmează să se ridice din Adânc«. Satan va face ca întreg imperiu să se renască – potrivit planului lui Dumnezeu, lui îi este permis aceasta – ca apoi propriul lui caracter să-l atribuie imperiului. Ridicarea naturală a fiarei »din mare« (Apocalipsa 13:1 ) trebuie cu atenţie diferenţiată de ridicarea din Adânc, de apariţia în caracterul ei satanic la mijlocul celei de-a şaptea săptămână-an profetică şi prin aceasta în momentul când Satan va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ). Vizionarul a văzut fiara în viziune, ca să zicem aşa, în ajunul acestei „ridicări”; tradus textual, locul acesta din Scriptură înseamnă: „… este pe punctul de a se ridica din Adânc”.

 

Secţiunea a 4-a: Fiara »va merge la pierzare«. Aceasta va fi ultima perioadă a istoriei ei. Roma a luat fiinţă în anul 753 înainte de Hristos prin multe frământări şi a rezistat multe furtuni politice, până a atins punctul culminant al înfloririi ei în timpul când Hristos umbla pe pământ. Relaţiile ei cu Domnul şi cu iudeii au fost punctele mari şi decisive din istoria imperiului roman. Fiara, prin reprezentantul ei Pilat, a răstignit pe Domnul Isus, după ce Pilat de trei ori a mărturisit nevinovăţia Domnului. Mai târziu sângele iudeilor a fost vărsat într-o aşa măsură, că milioane au murit în baia de sânge îngrozitoare a istoriei. Resturile nenorocite ale poporului au fost vândute ca sclavi sau împrăştiaţi peste tot pământul. Numărul iudeilor oferiţi spre vânzare a fost aşa de mare, că pieţele de sclavi au fost suprasaturate şi nu mai putea fi găsit nici un cumpărător. Dumnezeu nu uită această istorie, şi ceasul răzbunării Lui va veni. Fiara, căpetenia în persoană, domnitorul viitor al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ) şi imperiul aşa de puternic odinioară va cădea nimicirii definitive.

 

Uimirea cu privire la reapariţia fiarei

 

Când imperiul va apărea în ultimul său caracter satanic, el va fi tema unei uimiri generale, nu însă pentru cei răscumpăraţi ai Domnului. Ce stare va domni atunci! Din întunericul Adâncului, Satan va aduce o putere, pe care el a format-o şi pe care el o va conduce. În exterior ea va fi asemenea imperiului roman, în interior însă va avea însuşiri diabolice. Oamenii se vor uimi atunci şi vor adora atât pe Satan cât şi uneltele lui (Apocalipsa 13:4,12 ; 2. Tesaloniceni 2:4 ).

 

Dar numele aleşilor sunt scrise în cartea vieţii începând de la întemeierea lumii. Dumnezeu în previziunea Sa S-a gândit la aceste timpuri care vor veni şi a purtat pe deplin de grijă. Această carte a vieţii este aceeaşi carte ca şi în Apocalipsa 13:8 , numai că acolo se spune, că este cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat. Citim în Apocalipsa 3:5 despre o altă carte a vieţii, acolo însă este cartea mărturisirii creştine, care conţine pe mărturisitorii adevăraţi şi falşi; de aceea acolo unele nume sunt şterse, în timp ce celelalte rămân. Dar aici se vorbeşte despre cartea sau registrul vieţii; de aceea din aceasta nu se poate şterge nici un nume. Toţi cei din domeniul larg al creştinătăţii moarte spiritual în uimirea lor vor fi duşi în rătăcire prin reapariţia uimitoare a acestui imperiu – toţi, cu excepţia celor aleşi. Acest caracter adevărat al fiarei va deveni vizibil.

 

Taina fiarei

 

9-13 »Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« – Nu cunoaştem nici un alt subiect din domeniul revelaţiei biblice care preocupă aşa de mult pe oamenii cu puţină înţelegere şi care a dat naştere la o aşa mare mulţime de pure speculaţii, aşa cum este profeţia. Desigur, în tot ce se referă la viitor este necesară gândirea lucidă. Erudiţia omului este aproape inutilă în domeniul profeţiei. Înţelepciunea omenească, care deduce anumite fapte sau principii pe baza trecutului sau prezentului, nu aduce aici nici un câştig. Numai în Sfânta Scriptură se dezvăluie viitorul. Cele mai grave greşeli în interpretarea profeţiilor nu s-au făcut de către cei neştiutori, ci de oameni învăţaţi. Cu privire la orice cunoaştere referitoare la evenimentele viitoare noi suntem total dependenţi de învăţăturile Sfintei Scripturi. Numai Dumnezeu poate să dezvăluie viitorul (Isaia 41:21-23 ; 45:11 ; 46:10 ). De aceea cuvintele introductive au importanţă mare: »Aici este mintea care are înţelepciune«. Adevărata înţelepciune se supune exclusiv şi necondiţionat cuvântului profetic şi întreabă plină de respect: „Ce stă scris?” Cele două caracteristici marcante ale fiarei, care purta femeia, sunt cele şapte capete ale ei şi zece coarne (versetul 3 şi 7). Ele sunt şi elementele de bază în explicaţie. Mai întâi se vorbeşte despre capete. Pentru aceste »şapte capete« simbolice sunt date două înţelesuri diferite.

 

Roma şi papalitatea

 

9. »Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.« – Acesta este primul înţeles. Cetatea de pe cele şapte coline – Roma* – este arătată aici ca reşedinţă şi punct central al influenţei şi autorităţii femeii, care domină teritorii îndepărtate ale lumii. Roma este oraşul unde papalitatea îşi are centrul mai mult de 1500 de ani şi unde a trăit un timp înfloritor. Acum papalitatea se reface încet din rănile primite, când în secolul 16 şi mai târziu i-a fost treptat, treptat luată puterea lumească. Dar puterea ei de viaţă este de admirat. Depune toate eforturile ca să readucă „în sânul bisericii” naţiunile Europei şi multe alte state. Că popoarele Europei moderne şi instruite vor sta din nou în mare măsură sub influenţa femeii, pare să rezulte clar din acest capitol. Efectele generale şi exterioare ale puternicei lucrări a Reformei dau înapoi, în timp ce acceptarea principiilor şi practicilor romane creşte permanent. Progresul permanent al influenţei papale în multe domenii ale vieţii politice, sociale şi religioase ar trebui să fie un semnal de alarmă. Cei mai mulţi protestanţi sunt total indiferenţi. Vechiul strigăt de război „plecaţi din Roma” nu mai poate astăzi să sperie oamenii; ei sunt, vorbind simbolic, adormiţi. „Critica înaltă”, prin afirmaţiile ei lipsite de credinţă şi distrugătoare, au subminat credinţa în adevărul şi seriozitatea Sfintei Scripturi, în timp ce eforturile creştinilor serioşi, de a îndigui fluviul rătăcirilor papale, au puţin succes, deoarece pe de o parte prin numărul mare de cercuri şi comuniuni devine imposibilă o acţiune comună, şi pe de altă parte indiferenţa faţă de lucrurile lui Dumnezeu a crescut foarte mult.

 

* „Cetatea celor şapte coline” este o denumire pentru oraşul Roma, care a fost deosebit de uzuală în mod deosebit în trecut. Era tot aşa de uzuală în limbajul zilnic al poporului ca şi în literatură. Wordsworth a scris: „Concordant poeţii Romei, pe parcursul mai multor secole, începând din timpul lui Ioan, denumesc Roma ca fiind cetatea celor şapte coline. Pe medaliile comemorative împărăteşti din timpul acela, care s-au păstrat, vedem Roma prezentată ca o femeie şezând pe şapte coline, exact aşa ca şi în cartea Apocalipsa.”

 

Istoria imperiului roman

 

10. »Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« – Aici este dat înţelesul al doilea al celor şapte capete. El ocupă acelaşi rang cu înţelesul legat de loc, care fără îndoială se referă la Roma. Prin expresia împăraţi trebuie înţelese diferitele forme de guvernare. Cele şapte capete ale fiarei reprezintă şapte forme de guvernare succesive, pe care le-a avut (şi le va mai avea) al patrulea imperiu mondial pe parcursul istoriei lui, de la înfiinţarea lui şi până la dispariţia lui.

 

»Cinci au căzut.« Aceste forme de guvernare de odinioară, care au căzut1, sunt împăraţi, consului, dictatori, decemviri2 şi tribuni (conducători militari).

 

1 Cuvântul căzut sau căzură desemnează prăbuşirea sau nimicirea unui sistem sau imperiu (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Despre moartea unui domnitor nu se vorbeşte în felul acesta. Cuvântul împăraţi din versetul acesta desemnează deci forma de guvernare a autorităţii oficiale de la un moment dat. Şi despre cele patru fiare din Daniel 7 – simbolurile celor patru imperii mondiale – se spune că sunt patru împăraţi (Daniel 7:17 ). De aceea cuvântul împăraţi nu trebuie limitat în folosirea lui la persoane singulare încoronate. Contextul trebuie în orice caz să determine înţelesul.

 

2 Fiecare dintre cei zece magistraţi romani ce au alcătuit comisia care a dat Romei (în anii 451 şi 450 a. H.) un cod de legi („cele 12 table”).

 

»Unul este.« Acesta este al şaselea, a şasea formă de guvernare regală, ale cărei începuturi sunt cu Iulius Cezar şi în timpul lui Ioan prin împăratul Domiţian, care l-a exilat pe insula Patmos. Formele anterioare de guvernare au încetat să existe. Primul împărat, Augustus, a preluat puterea de la ele şi a început lunga serie de împăraţi. Cu această formă de guvernare s-a prăbuşit imperiul în anul 476 după Hristos.

 

»Celălalt nu a venit încă.« Între prăbuşirea imperiului şi reapariţia lui viitoare au trecut deja multe secole. »Iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« Aceasta se spune despre a şaptea formă de guvernare. Aici se vorbeşte despre reinstaurarea într-o formă nouă a imperiului decăzut, aşa cum este descris în Apocalipsa 13:1 . Când imperiul va reapare, el va fi caracterizat pe de o parte printr-un drept de guvernare deplină, vastă, şi pe de altă parte prin hule. El va consta din zece imperii, fiecare având împăratul lui. Însă toţi aceşti împăraţi vor fi supuşi marelui domnitor al naţiunilor, care va conduce întreg imperiul şi va avea totul în mâna lui. Durata scurtă a acestei forme de guvernare deosebită este exprimată prin cuvinte clare. Starea neobişnuită a imperiului reinstaurat va dura »puţin«.

 

11. »Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire.« – Trăsăturile esenţiale ale puternicului imperiu roman rămân totdeauna aceleaşi. »Este un al optulea« şi continuă astfel şirul înaintaşilor lui. Vedem aici pasul următor după reapariţia exterioară a fiarei, potrivit cu Apocalipsa 13:1 . În ultimii trei ani şi jumătate înainte de venirea Domnului în putere şi slavă, fiara va fi stăpânită şi condusă în totalitate de Satan. Fiara, în starea ei ultimă şi cea mai rea, se va ridica din Adânc, spre deosebire de prima ei ridicare din trecut (Daniel 7:3 ) şi reapariţia ei viitoare (Apocalipsa 13:1 ). Atunci ea se va arăta deci sub o altă formă şi cu un caracter deosebit, aşa că pe drept se vorbeşte de un al optulea. Caracterul satanic, pe care imperiul îl va lua în starea lui ultimă, este prilejul acestei continuări.

 

»Şi este dintre cei şapte.« Anumite caracteristici ale fiarei se recunosc a fi identice în ultimele două forme de înfăţişare. Probabil forma de domnie a celor şapte capete va continua să existe, şi în alte aspecte al optulea va fi o continuare a celor şapte forme de guvernare. De aceea »este dintre cei şapte«, dar din cauza caracterului ei satanic este al optulea.

 

»… şi merge la pieire.« Observăm încă o dată, că atât împărăţia cât şi persoana domnitorului ei sunt denumite »fiara«. În Daniel 7:7,8 împărăţia şi domnitorul sunt văzute despărţite una de alta (fiara a patra şi cornul cel mic); aici se vorbeşte despre ambele la un loc. Împărăţia va pieri când ultimul ei domnitor mare şi neîngrădit, care redă întregii împărăţii caracterul lui propriu, va fi aruncat în iazul de foc. Această judecată asupra fiarei se va face după venirea Domnului în putere, ca să-Şi instaureze Împărăţia de o mie de ani, aşa cum se descrie detaliat în Apocalipsa 19:17-21 . Păsările cerului vor fi chemate la »marea masă a lui Dumnezeu«, ca să se sature cu carnea celor puternici, mari şi mici. Cei doi conducători mari, purtătorii puterii lumeşti şi religioase, vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, subordonaţii lor lor vor fi omorâţi, şi la fel oştirile lor. – Primele cinci forme de guvernare au căzut una după alta, cea de-a şasea a avut un sfârşit tragic; cea de-a şaptea va trece în a opta, care la venirea Domnului va fi înlăturată printr-o judecată îngrozitoare. Aceasta a opta formă de guvernare (sau al optulea „împărat”) este identificat cu fiara însăşi: »Şi fiara … ea este al optulea … şi merge la pieire.«

 

Cele zece coarne

 

12-13 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« – După ce s-a explicat înţelesul celor şapte capete, se vorbeşte acum despre cele zece coarne. Aceste coarne reprezintă persoane regale. Cornul este în mod obişnuit un simbol al puterii (Apocalipsa 5:6 ; Plângerile lui Ieremia 2:3 ), dar aici se referă la deţinătorul puterii, la împăraţi. De aceea cele zece coarne reprezintă de asemenea zece împăraţi diferiţi cu împărăţiile lor. În opoziţie cu cele şapte capete, care urmează unul după altul, cele zece împărăţii vor exista în acelaşi timp. Cei zece împăraţi vor ajunge la putere împreună cu fiara. Împărăţiile lor nu vor fi independente una de alta. Ei »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara«. Când fiara, împărăţia romană, va reapare pe pământ, ea va avea forma a zece împărăţii cu împăraţii sau domnitorii lor, dar care sunt uniţi într-un imperiu mare. Împărăţia nu a avut niciodată în istorie această formă. Timpul de guvernare al celor zece împăraţi va fi la fel de lung ca şi al fiarei. Ei vor ocupa de bună voie un loc de subordonare totală faţă de fiară: »Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« Fiara şi coarnele vor guverna astfel în acelaşi timp, însă coarnele se vor subordona necondiţionat voinţei fiarei. Aşa cum arată istoria, după prăbuşirea imperiului, în ţinutul lui au luat naştere imperii independente, însă profeţia arată aici, că în viitor fiara şi cele zece imperii vor exista împreună câţiva ani, în acelaşi timp.

 

Războiul cu Mielul este anunţat

 

14. »Aceştia vor lupta împotriva Mielului şi Mielul îi va învinge; pentru că El este Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor şi cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« – În acest verset sunt anunţate ultimele acţiuni duşmănoase ale fiarei şi aliaţilor ei. Lupta este descrisă pe scurt, dar complet, în Apocalipsa 19:19-21 . Îngerul aminteşte aici numai realitatea războiului din viitor, ocolind multe evenimente care trebuie să aibă loc mai înainte. Deci războiul nu a început încă, dar el este văzut mai dinainte. Despre felul cum se va termina nu există nici o îndoială: »Mielul îi va învinge.« Victoria este deja asigurată, înainte să înceapă lupta, căci Biruitorul puternic este Împăratul tuturor împăraţilor şi Domnul tuturor domnilor, care practică autoritatea. El este peste toţi. Toată autoritatea din cer şi de pe pământ I-a fost dată Lui (Matei 28:18 ). Ce nebuni şi îndrăzneţi sunt oamenii, şi conducătorii lor se sfătuiesc să intre pe câmpul de luptă în luptă cu Mielul lui Dumnezeu, care atunci va exercita public puterea Tronului lui Dumnezeu! Ce impresionantă este şi realitatea minunată, că Domnul Isus este atât Mielul cât şi puternicul Împărat al împăraţilor – blândeţea, gingăşia şi puterea absolută sunt unite în El (Apocalipsa 5:5,6 )!

 

14. »Cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« – Din oştirile de război cereşti fac parte toţi răscumpăraţii, care atunci vor fi în cer. În afară de Adunare vor fi şi alţi oameni mântuiţi în cer, în mod deosebit cei drepţi din timpurile Vechiului Testament (Evrei 12:23 ). Întreaga oştire a sfinţilor cereşti Îl va însoţi pe Domnul, când El Se va coborî din cerul deschis, ca să nimicească pe adversarii aliaţi, care se opun drepturilor Mielului (Iuda 14 ; Zaharia 14:5 ; Apocalipsa 19:14 ). La reîntoarcerea triumfătoare a Domnului, »toţi îngerii lui Dumnezeu« Îl vor însoţi, Îl vor adora şi vor mări gloria Sa (Matei 25:31 ; Evrei 1:6 ). Dar cuvintele folosite aici »cei care sunt cu El« trebuie să se limiteze numai la sfinţi. Îngerii vor lua parte la lupta din cer (Apocalipsa 12:7 ), dar numai sfinţii vor alcătui oştirea biruitoare a Mielului.

 

Toţi cei care iau parte la acest război şi sub un Conducător aşa de minunat, sunt denumiţi aici ca »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« – chemaţi în timp (2. Timotei 1:9 ), aleşi în veşnicie (în măsura în care ei aparţin Adunării, Efeseni 1:4 ) şi dovediţi credincioşi în orice situaţie din viaţă, unii dintre ei chiar până în moarte (Matei 25:21-23 ; Apocalipsa 2:10 ). Cuvintele chemaţi şi aleşi şi credincioşi se pot întrebuinţa în unitatea lor numai cu privire la sfinţi.

 

Înţelesul expresiei »apele cele multe«

 

15. – »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi.« – Observăm o diferenţă în folosirea cuvintelor: femeia şade pe fiară (versetul 3), curva şade pe multe ape (versetul 1). Deoarece aici ni se face cunoscut înţelesul expresiei »apele cele multe«, putem întrucâtva să ne dăm seama, ce influenţă uriaşă şi mondială va exercita atunci biserica decăzută. Atât popoarele foarte dezvoltate cât şi cele subdezvoltate şi naţiunile, chiar şi în mod deosebit din afara graniţelor imperiului roman, vor fi prinse în mreaja curvei şi luate captive. Ea va domni în măreţie, împodobită din plin cu slava lumii, dar fără simpatia discipolilor ei duşi în rătăcire. Ea va face paradă de ceva care nu corespunde realităţii. Ea nu are nici o inimă pentru Hristos, şi cu neruşinare afirmă că este mireasa Lui. Singurul ei scop este înălţarea de sine, dar conduce în pieire spirituală milioanele orbite, care au avantaje din partea ei şi savurează favoarea ei. Primul ei interes este aurul, ultimul interes este sufletul oamenilor; ordinea în Apocalipsa 18:12-13 este foarte remarcabilă. Aici este prezentată împărţirea în patru grupe a întregii omeniri, pentru a arăta influenţa mondială a curvei.

 

Nimicirea curvei

 

16-17 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, aceştia o vor urî pe curvă şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc; pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« – Vedem aici o schimbare remarcabilă. Cei zece împăraţi se unesc cu fiara în ură împotriva curvei. Mai întâi cele zece coarne vor fi un gând cu fiara în susţinerea aroganţei şi pretenţiilor curvei, după aceea ei toţi vor acţiona în acelaşi gând, ca s-o nimicească. – Din aceasta rezultă evident că fiara şi împăraţii aliaţi vor exista încă după nimicirea Babilonului, deoarece ei (fiara şi coarnele) vor fi uneltele umane, care vor exercita răzbunarea Domnului faţă de acest sistem renegat, încărcat cu vină. Puterea lumii va fi atunci lăsată pentru un timp scurt, până când şi ea va fi nimicită de Însăşi mâna Domnului la venirea lui în putere (Apocalipsa 19:19-21 ).

 

Fastul şi puterea lumii durează totdeauna numai un timp – deseori scurt. Ele nu sunt altceva decât un vis trecător. Tot ce nu se bazează pe Dumnezeu, păleşte, se ofileşte şi piere. Şi Babilonul cel mare va fi prăbuşit, când va fi ajuns la punctul culminant al strălucirii, slavei şi mărimii lui. El va fi nimicit total şi definitiv. În răzbunarea dreaptă toţi cei care au fost părtaşi la păcatele lui vor fi uneltele active pentru răsturnarea lui şi luarea puterii lui asupra naţiunilor.

 

În judecata asupra curvei se pot recunoaşte cinci paşi sau etape. Mai întâi ea va fi urâtă. Partenerii şi susţinătorii ei de odinioară vor privi la ea cu dezgust şi oroare. În al doilea rând, ea va fi făcută pustiu. Va fi jefuită de tot fastul ei şi va fi complet pustiită (Apocalipsa 18:16,19 ). În al treilea rând, va fi dezbrăcată complet, deci hainele ei de purpură şi stacojiu îi vor fi dezbrăcate. Atunci ea va apare înainte ochilor tuturor în adevăratul ei caracter ca o femeie neruşinată şi repudiată (Ezechiel 23:29 ; Apocalipsa 3:18 ). Goliciunea şi ruşinea ei morală vor deveni vizibile tuturor. În al patrulea rând, îi vor mânca carnea. În aceasta există un anumit înţeles, căci în textul în limba greacă cuvântul carnea este la plural. Mulţimea comorilor ei, abundenţa bogăţiei ei şi toate, cu câte ea se lăuda, vor fi înghiţite de aceia care înainte erau adoratorii ei, dar care apoi au devenit duşmanii ei de moarte (compară cu Iacov 5:3 ; Psalm 27:2; Mica 3:2,3 ). În al cincilea rând, cei care o urăsc o vor arde în foc. Prin aceasta se face aluzie la nimicirea totală a acestui sistem. – Un mijloc pentru nimicirea vechii cetăţi Babel a fost apa (Ieremia 51:42,55,64 ). Viitorul (simbolic) oraş Babilon va fi ars în foc (Apocalipsa 18:8 ). Ambele, Babel şi Babilon, sunt condamnate la pustiire veşnică. Unul a căzut, celălalt îi va urma cu siguranţă.

 

Acţionarea puterilor politice în acelaşi gând

 

17. »Pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« – La nimicirea Babilonului, puterile politice îşi vor satisface răzbunarea lor asupra sistemului încărcat cu vină, sub al cărui jug vor sta până în momentul acela. Dar aici este ca şi cum ni s-ar oferi o privire înapoia perdelei şi noi putem vedea, că aceste puteri exercită de fapt voia lui Dumnezeu, oricare ar fi gândurile lor în această privinţă. Dumnezeu a hotărât pustiirea acestui sistem stricat, şi El va folosi, ca unelte executive, fiara şi împăraţii subordonaţi ei. »Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său.« Observăm deosebirea dintre inimile lor şi gândul Său. Potrivit dorinţei inimii lor ei vor face lucrarea de pustiire, dar fără să-şi dea seama vor acţiona potrivit gândului lui Dumnezeu şi vor împlini hotărârea Lui. Inimile şi gândurile puterilor lumii vor fi îndreptate în armonie spre această lucrare. Cu plăcere şi hotărâre fermă vor împlini misiunea, la care, fără ca ei să ştie, Dumnezeu i-a hotărât. Acesta pare să fie gândul din acest verset.

 

În afară de aceasta cei zece împăraţi vor da »împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« În aceasta se exprimă supunerea absolută faţă de fiară. Ei nu vor fi în stare să-şi menţină împărăţiile independente. De aceea se vor supune de bună voie fiarei, atât pe ei înşişi cât şi împărăţiile lor, care va fi domnul şi stăpânul lor, care le va lăsa numai o umbră din împărăţia lor. Puterea efectivă va fi în mâinile fiarei (Apocalipsa 13:2-7 ). Vedem în acest verset 17, că Dumnezeu Însuşi este cel care aduce împăraţii la atitudinea şi felul de acţionare descris în versetul 13. Toate mişcările sub puterile Europei din timpul Necazului cel mare, care va veni, vor conduce la împlinirea »Cuvântului lui Dumnezeu« profetic. Cei zece împăraţi, după nimicirea Babilonului, se vor supune pe deplin fiarei (versetele 13,17). Înainte vor pune puterea lor la dispoziţia femeii, după aceea se vor preda fiarei. Durata domniei fiarei în timpul necazului cel mare este totodată perioada de timp în care cele zece coarne sau împăraţi îşi vor exercita* autoritatea. Acesta va fi timpul înainte şi după căderea Babilonului; subordonarea totală a puterilor faţă de fiară va avea loc abia după înlăturarea sistemului religios şi va fi o consecinţă a acestui eveniment.

 

* Cuvintele »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12) înseamnă, că coarnele şi fiara vor domni în acelaşi timp.

 

Dumnezeu lucrează în ascuns, însă cu toate acestea efectiv şi realmente în toate schimbările politice ale timpului nostru. Omul de stat cu mintea ageră şi diplomatul iscusit sunt numai unelte în mâna Domnului. Ei înşişi nu ştiu aceasta. Egoismul lor şi ţelurile politice pot influenţa acţiunile lor, dar Dumnezeu lucrează şi prin aceasta neîncetat pentru a-Şi atinge ţinta. Ţinta Lui este, nu numai în cer, ci şi pe pământ să se desfăşoare slava Fiului Său şi să devină public vizibilă. Împăraţii şi oamenii de stat trebuie, chiar dacă ei se împotrivesc planului lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, să contribuie la împlinirea lui. Dumnezeu nu este indiferent, ci fără să fie văzut stă înapoia acţiunii oamenilor. Chiar şi atitudinea celor zece împăraţi din viitor faţă de Babilon şi faţă de fiară, faţă de puterile bisericeşti şi lumeşti, este condusă de Dumnezeu, şi toate trebuie să contribuie la împlinirea cuvintelor Lui.

 

Reşedinţa domniei femeii

 

18. »Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului.« – Papalitatea stă într-o legătură indestructibilă cu oraşul Roma. Babilonul cel mare din viitor reprezintă ultima treaptă de evoluţie, starea pe deplin coaptă a sistemului papal. Reşedinţa lui este desigur Roma, unde a fost dintotdeauna. Acolo au fost învăţate învăţăturile batjocoritoare şi acolo s-au stabilit pretenţii, care înalţă pe om mai presus decât orice măsură cuvenită. În timpurile de decădere, care vor veni, rătăcirile papale se vor desfăşura şi mai mult. De aceea aici se vorbeşte despre oraşul Roma. Femeia este »cetatea cea mare«; dar prin aceasta nu se înţelege mulţimea caselor oraşului Roma, ci sistemul, care ca unealtă a lui Satan îşi va exercita de acolo, până la nimicirea lui, influenţa sa nimicitoare asupra popoarelor unei creştinătăţi decăzute. Ultimul verset al acestui capitol deosebit de interesant constată un adevăr simplu, dar important.

 

O privire de ansamblu a adevărurilor şi temelor prezentate în acest capitol este cu siguranţă de folos.

 

Privire retrospectivă asupra capitolului

 

Scopul nemijlocit al acestui capitol, şi al capitolului care urmează, este să completeze printr-o prezentare detaliată cele două comunicări anterioare, scurte, despre Babilon (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Aici este redată o descriere completă a fiinţei şi soartei lui. Dar în afară de Babilon mai este tratat şi un alt obiect al judecăţii. Fiara, puterea statală duşmană, ocupă un loc nu neînsemnat în acest capitol. Deci cele două subiecte principale sunt Babilonul, ca sistem religios, şi fiara, ca autoritatea puterii statale, însă Babilonul are întâietatea. Fiara, care în alte locuri stă pe prim plan (capitolul 13), apare aici pe locul doi faţă de Babilon, curva.

 

Capitolul se împarte în două părţi. Prima parte conţine viziunea, care a fost arătată vizionarului (versetele 1-6), partea doua conţine explicarea celor întâmplate, făcută de unul din îngerii celor şapte potire (versetele 7-18). Observăm că explicaţia depăşeşte considerabil ce a fost văzut în viziune. Asemănător găsim şi în Daniel 2 şi Matei 13 ; şi acolo explicaţia conţine învăţături suplimentare celor arătate în vis, viziune sau pildă.

 

Îngerul a vorbit mai întâi despre curva cea mare, care este coaptă pentru judecată (versetul 1). Din cauza rătăcirii îngrozitoare şi foarte răspândite, a cărei întruchipare este ea, ea este numită »Babilonul cel mare«*. Ea este şi »curva cea mare«, din cauza sistemului ei îngrozitor de sfinţenie aparentă şi dorinţa arzătoare după sufletele şi trupurile oamenilor. În denumirea curvă se exprimă caracterul ei imoral (desigur în sens spiritual). Ea este numită şi simplu o femeie, deoarece în aceasta este un indiciu la poziţia de subordonare (1. Corinteni 11:3 ). Ea simulează că este supusă lui Hristos, aşa cum este în realitate şi cu bucurie Adunarea (Efeseni 5:23-25 ). În cazul acestei femei sunt însă afirmaţii fără conţinut şi neadevărate. În realitate n-o interesează Hristos. Ea nu vrea nicidecum să se supună conducerii Lui şi să-L aibă pe El ca şi Cap.

 

* Numele Babel sau Babilon înseamnă încurcătură (Geneza 11:9 ).

 

Ea stă pe »multe ape« (versetul 1). Aceste ape reprezintă simbolic marea mulţime a omenirii (versetul 15), pe care femeia a atras-o în vraja ei, ca în cele din urmă să-i ducă în pieirea veşnică. După aceea îngerul a vorbit despre împăraţi şi locuitorii pământului şi de relaţia lor cu curva (versetul 2). Aceste relaţii sunt mai strânse decât cele din versetul 1. Acolo se vorbeşte despre influenţa generală şi vastă a curvei, aici despre relaţiile directe cu ea. După înţelegerea noastră în primul verset este vorba de lumea întreagă, în al doilea numai de aceia care se numesc creştini sau sunt numiţi creştini. Împăraţii pământului nu sunt aceiaşi cu cei zece împăraţi din versetul 12. Aceştia din urmă sunt împăraţi din interiorul împărăţiei romane, în timp ce primii reprezintă pe conducătorii şi persoanele de conducere din creştinătate în general.

 

Apoi femeia este văzută »stând pe o fiară stacojie« (versetul 3). Este aceeaşi fiară, aceeaşi putere ca şi în Apocalipsa 13:1-8 . Vechea împărăţie romană, care de multe secole nu mai există, este văzută aici din nou în profeţie, îmbrăcată cu strălucirea şi domnia lumii, aşa cum lasă să se înţeleagă culoarea stacojie. Şi femeia era îmbrăcată în stacojiu, şi culoarea roşie ca focul a balaurului este asemenea acesteia (Apocalipsa 12:3 ). Cât de mare este dorinţa după strălucirea şi fastul lumii acesteia! Femeia şade pe fiară, un indiciu la faptul că puterea statală îi este supusă. Fiara, care a dat balaurului putere şi autoritate mondială, este numai slujitoarea şi unealta femeii. Pretenţiile ei arogante vor fi susţinute un timp de puterea lumii.

 

Ioan a văzut fiara »plină cu nume de hulă«. Oricât de stricată ar fi femeia, această formă impertinentă şi deschisă de nelegiuire nu se recunoaşte niciodată vinovată. Înşelătorie şi amăgire, stricăciune, acte de violenţă, mândrie, aroganţă şi păcate neruşinate de tot felul sunt atribuite ca povară sistemului bisericesc al Babilonului, curvei, dar fiara se face vinovată de hule şi tăgăduirea publică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Numele de hulă de pe capul fiarei (Apocalipsa 13:1 ) înseamnă că autoritatea executivă va purta această vină, dar aici vedem că întreaga structură statală este caracterizată de aceasta. Atunci va dispare orice teamă de Dumnezeu şi împărăţia în toate părţile ei va decădea total acestui păcat îngrozitor.

 

După aceea se spune despre fiară, că are »şapte capete şi zece coarne«, ceea ce se repetă în versetul 7. În mod asemănător este descrisă fiara în Apocalipsa 13:1 şi balaurul în Apocalipsa 12:3 . Balaurul are diademe pe capetele lui, nu pe coarnele lui. Dimpotrivă, în Apocalipsa 13:1 coarnele fiarei au diademe, şi pe capetele ei sunt nume (sau expresii clare, vizibile şi care se pot citi) de hulă. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capetele şi nici pe coarnele fiarei. Prin aceasta este descris caracterul general al fiarei, acest cel mai important sprijinitor al sistemului religios fals şi stricat, care va domina împărăţia şi îşi va extinde influenţa asupra întregii creştinătăţi decăzute. La prima vedere pare ciudat, că fiara, căreia Satan îi va încredinţa aşa de generos puterea şi autoritatea sa, va fi atunci un sclav de bună voie la picioarele femeii, dar fastul ei strălucitor şi influenţa ei ademenitoare se aseamănă cu frânghiile de mătase, care vor încătuşa pentru un timp chiar şi căpetenia puternică a imperiului de scăunelul picioarelor tronului său.

 

După studiul fiarei, privirile sunt îndreptate din nou asupra femeii, care este îmbrăcată şi împodobită cu tot ce în lume are valoarea cea mai mare (versetul 4). Ea are şi un pahar de aur în mâna ei, dar acesta este »plin de urâciuni (idolatrie) şi de necurăţiile curviei ei«. Toţi cei care beau din paharul ei, şi vor fi milioane care vor bea, vor fi judecaţi în sens spiritual.

 

Numele ei întreit, care descoperă caracterul ei, stă scris vizibil pe fruntea ei (versetul 5). Prima parte, »taina«, înseamnă fără îndoială taina nedreptăţii. Partea a doua a numelui ei, »Babilonul cel mare«, vorbeşte despre pustiirea spirituală, pe care a provocat-o şi o provoacă această femeie. Ea a umplut creştinătatea cu mulţimea răului ei şi a dus-o într-o dezordine lipsită de speranţă. Partea a treia a numelui femeii arată caracterul ei cel mai rău: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Orice sistem, care urmează căile femeii şi imită faptele ei, însuşindu-şi învăţăturile şi principiile ei şi preia forma ei de slujire lui Dumnezeu şi acum sau mai târziu se adaptează cu totul bisericii romane, trebuie privit ca urmaş al acesteia. Ea este mama sau originea oricărui sistem religios.

 

Sistemul simbolic reprezentat prin femeie este pătat nu numai de curvia sa, ci şi de sânge. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus« (versetul 6). Roma papală a întrecut chiar şi Roma păgână în ceea ce priveşte cruzimea şi vărsarea de sânge, şi deoarece prin posedarea Sfintei Scripturi a fost mai bine învăţată, vina ei este cu mult mai mare. Femeia a mărturisit că este mireasa lui Hristos, şi cu toate acestea a ucis intenţionat pe aceia care au fost salvaţi prin sângele Mielului. Probabil că biserica romană gândea, că prin uciderea sfinţilor va face o slujbă pentru Dumnezeu (Ioan 16:2 ), dar tocmai aceasta arată orbirea îngrozitoare, din cauza căreia a fost sortită judecăţii. Uimirea mare a vizionarului nu a fost provocată de prigonirile din partea fiarei (Apocalipsa 13:7 ), ci din partea femeii, pretinsa mireasă a lui Hristos, cu toate că deseori nu ea, ci fiara va ucide efectiv pe sfinţi. Femeia este însă puterea care stă înapoia acestor acţiuni.

 

În partea a doua a capitolului se explică »taina femeii şi a fiarei care o poartă« (versetul 7). Este o taină dublă, cea a femeii şi cea a fiarei. Într-un anumit sens este replica deformată a tainei nou testamentale dintre Hristos şi Adunare. Aici este mai întâi numită femeia, în Efeseni 5:32 stă pe drept Hristos pe primul loc.

 

Taina fiarei este explicată însă mai întâi, amintindu-se patru perioade diferite ale istoriei ei (versetul 8). Fiara »era«; într-o succesiune îndelungată de domnitori, fiara a existat ca un imperiu mare, stabil – »Nu este«; astăzi nu mai există acest imperiu. Desigur, ţările şi ţinuturile au rămas, care odinioară făceau parte din imperiu, dar imperiul ca atare şi-a găsit sfârşitul lipsit de glorie în anul 476 după Hristos. Vechiul imperiu mare şi renumit a încetat de mai multe secole să existe. – Dar »urmează să se ridice din Adânc«. Aici nu se vorbeşte de ridicarea efectivă a fiarei din mare (Apocalipsa 13:1 ), care acum este încă viitoare. Ridicarea din Adânc va avea loc după aceea, la mijlocul ultimei săptămână-an profetică. Imperiul reinstaurat va arăta atunci clar caracterul lui satanic. – În cele din urmă »va merge la pieire«. Aceasta este soarta definitivă şi veşnică a fiarei. Imperiul se va prăbuşi, şi domnitorul, capul personal al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ), împreună cu sprijinitorul lui la rău, profetul mincinos. Domnul şi conducătorul lor comun, diavolul, va trebui o mie de ani după aceea să-i urmeze în acelaşi loc de chin (Apocalipsa 20:10 ). Reapariţia fiarei va fi pentru toţi, cu excepţia celor aleşi, un prilej de uimire (versetul 8). De două ori se vorbeşte despre uimirea lumii vinovate şi dusă în rătăcire, şi de fiecare dată uimirea este provocată de reapariţia fiarei pe planul istoriei (Apocalipsa 13:3 ; 17:8 ).

 

»Cele şapte capete sunt şapte munţi« (versetul 9). Prin aceasta se înţeleg cele şapte coline, pe care este clădită Roma. Femeia şade pe fiară şi pe cei şapte munţi şi anume în Roma celor şapte coline. Roma este aşa de strâns legată de evoluţia şi existenţa sistemului papal, că o despărţire este imposibilă.

 

În afară de aceasta, cele şapte capete înseamnă totodată şapte forme de guvernare diferite şi succesive, care au existat şi vor exista în aşa-zisa „cetate veşnică”. Capetele sunt »şapte împăraţi«, din care cinci au căzut (versetul 10). Unii au văzut în cele cinci capete căzute, cele cinci imperii succesive; al Egiptului, al Asiriei, al Babelului (sau Babilonului), al Persiei şi al Greciei. Alţii se referă la primii împăraţi ai Romei; Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Prima presupunere nu poate fi corectă, căci în această profeţie se vorbeşte numai de o fiară, deci de imperiul roman, care s-a făcut deosebit de vinovat prin condamnarea şi răstignirea Domnului Isus şi împrăştierea iudeilor. Tot aşa de puţin corectă poate fi a doua teorie, căci capetele reprezintă diverse forme de guvernare. Aceşti împăraţi ar putea fi denumiţi mai degrabă »coarne«, dar ei nu pot fi »capete«. Ei toţi alcătuiesc împreună un cap, o formă de guvernare, şi anume cea regală. După ce el a amintit cele cinci forme de stat şi de guvernare, îngerul continuă şi spune »unul este«. Prin aceasta se referă la forma împărătească care exista în timpul lui Ioan, în vorbirea simbolică capul al şaselea. O alta, a şaptea, urmează să vină. Ea va fi numai de scurtă durată şi va trece în a opta. Forma a opta, şi ultima, a împărăţiei este subiectul unor interese deosebite. Omul lui Satan şi împăratul este »al optulea«. Caracteristicile împărăţiei în ultima ei formă vor corespunde originii ei »din Adânc«. Această formă deosebită va fi pe drept numită a opta, dar ea este şi »dintre cei şapte« (versetul 11), pentru că – privit din exterior – forma a şaptea de guvernare va continua să existe. Ultimele două forme ale împărăţiei se vor deosebi între ele prin aceea, că fiara se va ridica odată »din mare« şi apoi »din Adânc«. În mod corespunzător se va schimba natura lăuntrică a împărăţiei, cu toate că în exterior probabil vor avea loc puţine schimbări. Dar judecata infailibilă a lui Dumnezeu va ajunge această putere vinovată, păcătoasă. De două ori se spune, că fiara va merge la pieire (versetul 8 şi 11).

 

În continuare este redat înţelesul celor zece coarne ale fiarei (versetul 12). Aceste coarne sunt zece împăraţi, care vor apărea în scenă numai în acelaşi timp şi împreună cu fiara; durata domniei fiarei este şi durata lor de guvernare. Tot gândul şi planul acestor zece împăraţi va fi îndreptat să se supună pe deplin voii fiarei şi să-i slujească (versetul 13).

 

După aceea urmează o privire mai dinainte asupra războiului cu Mielul (versetul 14). Fiara şi împăraţii aliaţi cu ea se vor ridica împreună cu oştirile lor împotriva Mielului în puterea Sa şi împotriva oştirii Lui – împotriva Aceluia care este Domnul şi Împăratul* tuturor. Este acelaşi război, care este descris impresionant în Apocalipsa 19:11-21 . În acest al 17-lea capitol este amintită, privită mai dinainte, ultima acţiune a fiarei şi a împăraţilor subordonaţi ei. În realitate aceasta va avea loc puţin timp mai târziu. Înainte de acest război final vor avea loc alte evenimente.

 

* În Apocalipsa 19:16 ordinea este inversă. Acolo El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, aici este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.

 

Apele, pe care şade curva (versetul 1), reprezintă »popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi«. Prin aceasta se poate evalua influenţa ei spirituală actuală, care va depăşi cu mult graniţele ţărilor pământului profetic. Mulţimea omenirii, fie că trăiesc într-un stat cu reguli stabilite, sau nu, vor ajunge sub influenţa curvei. »Apele cele multele« (versetul 1) arată că suita fiarei va fi numeroasă.

În versetul 16 sunt văzute cele zece coarne, sau împăraţii, în activitate neobişnuită. Împreună cu fiara se vor îndrepta împotriva curvei, pe care au sprijinit-o până în momentul acela, şi o vor nimici. Ei o vor pustii şi îi vor lua bogăţia. Europa, cel puţin partea ei vestică, va fi pentru un timp ademenită de fastul orbitor şi înşelător al femeii, dar în cele din urmă vor rupe cătuşele şi o vor nimici. Activitatea împăraţilor şi a fiarei va fi determinată de sentimente de răzbunare, dar cu toate acestea este voia lui Dumnezeu, pe care ei o vor împlini fără să-şi dea seama (versetul 17). După aceea cei zece împăraţi vor fi liberi să predea fiarei toată autoritatea lor şi împărăţia lor, aşa că domnitorul împărăţiei va putea să umple scena profetică ca singurul deţinător al puterii, până când el însuşi va fi judecat de Domnul. Toate lucrurile se vor petrece, »până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu«. În versetele 16 şi 17 cele zece coarne şi cei zece împăraţi sunt în prim plan.

 

După aceea se arată legătura dintre sistemul roman, la a cărui părtăşie păcătoasă se numără câteva sute de milioane de suflete, şi oraşul Roma (versetul 18). Versetul conţine simpla constatare a unei realităţi cunoscute şi general recunoscute.

 

Făcând în încheiere această privire retrospectivă, dorim încă o dată să atragem atenţia la deosebirea dintre curvă şi Mireasa Mielului. Capitolele 17 şi 18 se ocupă cu curva, Mireasa este una din temele principale ale capitolului următor. În ambele cazuri se vorbeşte despre o femeie şi despre o cetate, dar în ce opoziţie stau ele una faţă de cealaltă!

 

În capitolul următor se vede partea lumească a femeii. Sistemul reprezentat prin Babilon este o unire a bogăţiei lumeşti cu aroganţa religioasă. Curvia femeii este unirea ei cu lumea, care este »duşmănie faţă de Dumnezeu« (Iacov 4:4 ).

 

Cineva a scris pe drept despre acest capitol: „În capitol, vizionarul se uimeşte la privirea strălucirii şi vinei femeii, în timp ce el în capitolul 18 descrie într-o vorbire deosebit de sublimă şi mişcătoare vaietele lumii cu privire la soarta ei.”

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-171-18/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

POCĂINȚĂ ȘI BISERICA ADEVĂRATĂ (CU EXTRASE DIN BIBLIA CORNILESCU)

 

Written by  Gabriel Baicu

 

 

Bisericile instituţionale sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu. Nu avem nevoie de instituţii bisericeşti, de dogme şi doctrine obligatorii, pentru a fi credincioşi. Nu mă refer desigur la desființarea comunităților creștine, nici pe departe, ci mă refer la eliminarea autorității pe care Bisercile instituționale și-au construit-o, în numele lui Dumnezeu, în mod artificial. Isus (Iisus) nu a dat Bisericii autoritatea de a judeca sau pedepsi păcatele, căci dacă ar fi făcut acest lucru, aceasta înseamnă că Biserica ar fi mîntuitoare noastră și nu Dumnezeu.

 

Isus (Iisus) a dat, prin Duhul Sfânt, o competență de a lega și deslega păcatele, dar această putere este altceva decât a le judeca și condamna, mai degrabă este o abilitate de a numi păcatele, de a le identifica și prezenta ca păcate. Cel sau cea care este în contact direct cu IIsus (Iisus) Hristos știe pentru sine ce este și ce nu este păcat. Pe de altă parte, numai cei sau cele care nu sunt născuți sau născute din nou au nevoie să primească din exterior mesajele lui Dumnezeu, căci dacă sunt născuți de sus ei primesc informațiile direct de la El. Dumnezeu ne conduce direct, pe fiecare în parte și ne dă diverse misiuni în folosul altora, pentru cei sau pentru cele care sunt la început de drum. El ne oferă şi un material documentar bogat care este Biblia şi toate celelalte texte, care se referă la activitatea lui Isus (Iisus) pe pământ. Despre Biblie şi Dumnezeu s-au scris sute de mii de cărţi folositoare, pe care le putem consulta, cel puţin o parte din ele. Când ne adunăm cu cei care cred ca şi noi nu trebuie să încercăm să îi „pocăim” pe alţi, ci mai degrabă ne putem încuraja unii pe ceilalţi, în credinţa noastră comună.

 

„11 Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,

 

 12 sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu.”

 

Ne-am obișnuit să cerem altora ceea ce noi nu facem și să emitem pretenții de la ei sau de la ele. Ne-am obișnuit să ne ”pocăim” unii pe alții să ne îndemnă unii pe alții la fapte bune sau la sfințenie, fără ca noi să fim gata să îndeplinim ceea ce le cerem lor să realizeze. Ne-am învățat să emitem pretenții de la alții, deoarece în acest proces de ”predare” a evangheliei noi ne considerăm deja superiori, adică cei care știu, cei care vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu. Este foarte bine să vorbim altora despre Dumnezeu, dar nu cu ipocrizie și cu aerele aceluia care este deja ”în Ceruri,” care vorbește maselor de păcătoși, ci cu sinceritate și cu speranța mântuirii, iar acolo unde avem experiențe autentice să le împărtășim și celorlalți. Pavel nu se lăuda că este un mare Creștin, își regreta greșelile și cu adevărat el a făcut și greșeli, inclusiv în învățătura, pe care a dat-o, celor credincioși.

 

„14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.

 

 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.

 

 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

 

 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.

 

 19 Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

 

 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

 21 Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.

 

 22 Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;

 

 23 dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.

 

 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?

 

 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” (Romani 7; 14-25)

 

Mărturisind despresine sine, Pavel ne spune următoarele, în epistola către Filipeni:

 

„10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;

 

 11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

 

 12 Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus (Iisus).

 

 13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,

 

 14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus (Iisus).” (Filipeni 3; 10-14)

 

Încercăm să îi dominăm pe ceilalți, descoperindu-le greșelile, în timp ce suntem totali obtuzi la greșelile și la păcatele noastre. Noi putem să păcătuim, dacă nu ne vede nimeni, căci Dumnezeu ne iartă, dar dacă păcătuiește un altul, acesta sau aceasta nu mai primește nici o șansă, trebuie să fie aspru pedepsit sau pedepsită de noi și chiar eliminat sau eliminată din mijlocul nostru. Din ”dragoste” de Dumnezeu noi ne grăbim să ”curățim” păcatul din mijlocul nostru, cel puțin păcatele vizibile căci cele care țin de caracterul nostru, inclusiv setea noastră de a îi judeca pe alții, nu la putem deosebi. Nu am înțeles încă că a păcătui înseamnă a fi fără milă și fără înțelegere față de cei din jurul nostru și că rostul nostru nu este acela de a ne judeca semenii, ci de a îi iubi. Iertarea este coloana vertebrală a Creștinismului, dar noi nu vrem să fim iertători, arătând prin aceasta iubirea și iertarea lui Dumnezeu, care îi îndeamnă pe oameni la pocăință, noi vrem să fim justițiari, încercând să arătăm cât de curați suntem noi și cât de mult urâm păcatul, (păcatele altora). Pe noi ne iertăm la nesfârșit, dar pe alții de abia îi așteptăm să greșească, pentru ca să arătăm cât de drepți și cât de curați suntem noi.

 

Încercăm să îi determinăm pe toți ceilalți să creadă ca și noi și așa am fost învățați. Dacă cineva are o altă învățătură decăt noi sau o altă convingere creștină atunci între noi și ei se crează o prăpastie, noi avem întotdeauna dreptate, noi nu putem greși, doar noi avem discernământ și doar noi știm ce trebuie să credem. Experiența proprie mi-a arătat că într-un fel sau altul toate doctrinele și dogmele creștine sunt destul de convingătoare, pentru a ne face să credem în ele, dar analizate într-un mod nedogmatic ele își vădesc imperfecțiunea și toate, absolut toate, într-un fel sau altul se îndepărtează, în anumite aspecte de la învățăturile Bibliei sau de la spiritul acesteia. Da, chiar și doctrina Bisericii instituționale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Protestante, Reformate, Baptiste, Evangheliste, Penticostale sau Adventiste, se îndepărtează la un moment dat de învățăturile lui IIsus (Iisus), deoarece El a pus pe primul plan mila și nu jertfa. (Matei 12; 7)

 

Ce se întâmplă dacă conţinutul credinţei noastre personale nu corespunde cu dogma sau doctrina obligatorie a nici unei confesiuni creştine? Lucrul acesta ne face necredincioşi? Nicidecum, credinţa noastră ne mântuieşte sau ne pierde. Dacă nu suntem siguri putem cere sfatul altora, dar pentru persoanele în care locuieşte Hristos nu mai este nici un dubiu.

 

„27 Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” (1 Ioan 2; 27)

 

Atunci când ne adunăm trebuie să ne încurajăm unii pe alţii şi nu să ne transformăm în judecători ai celorlalţi. Nu ne adunăm să ne „pocăim” unii pe alţii, ci suntem împreună pentru a dialoga şi a ne unii spiritele într-o conştiinţă comună, în Hristos. Nu avem nevoie să ne constrângem unii pe alţii, pentru ca să devenim credincioşi, deoarece credinţa este un dar, care lucrează în toţi aceia, care au primit acest dar și independent de orice constrângere se aplică asupra noastră nu putem crede, dacă nu am primit acest dar, de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe aceia pe care îi cunoaște Dumnezeu, pe aceia îi și cheamă, pe aceia îi și iartă, acelora le vorbește, la aceia și la acelea li se face cunoscut, pe aceia și pe acelea le întărește în credința lor în sensul că lor li se descoperă, adică lor le dă o dovadă de putere. (Efeseni 1; 4-12) Să nu uităm că încrederea creștină se bazează în primul rând pe puterea lui Dumnezeu.

 

„4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,

 

 5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2; 4-5)

 

Nu am renunţat la păcate de frica lui Dumnezeu sau de ochii oamenilor, ci din convingerea personală că aceasta este calea pentru ca omul să evolueze pe o treaptă superioară şi să îşi dezvolte dimensiunea sa spirituală. Satisfacţiile pe care le aduce viaţa spirituală sunt mai mari decât orice satisfacţii poate oferi lumea din jurul nostru şi aceasta este cauza alegerii noastre. Dacă aşa stau lucrurile cine suntem noi să îi judecăm pe ceilalţi şi motivarea lor de a fi fericiţi, cu Dumnezeu? De fiecare din noi depinde cât efort şi câtă determinare este gata să investească fiecare în propria sa fericire. De ce te amesteci tu? Credincioşii ştiu ce le cere Dumnezeul din ei sau din ele să facă şi doar de ei depinde drumul pe care vor să meargă. Noi cei din jur putem doar să ajutăm primindu-i în numele lui Hristos pe toţi, urmând ca El să facă propria Sa selecţie. Nu hotărâm noi cine va fi mântuit şi cine nu, Hristos hotărăşte şi a făcut deja acest lucru încă înainte de întemeierea lumii. (Romani 8; 29-30; Efeseni 1; 3-12)

 

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-pocainta-si-biserica-adevarata-cu-extrase-din-biblia-cornilescu

 

//////////////////////////////////////////

 

CREDINTA CRESTINA – FECIOARA ŞI ‚CURVA’ CEA MARE

 

Written by  Gabriel Baicu

 

Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus (Iisus) va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus (Iisus) nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)

 

Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus (Iisus) le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.

 

În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:

 

„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)

 

Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:

 

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> … Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)

 

Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.

 

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)

 

Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a două, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus (Iisus), ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.

 

„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus (Iisus) Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)

 

Isus (Iisus) a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.

 

https://www.credintacrestina.com/credinta-crestina-fecioara-si-curva-cea-mare

 

//////////////////////////////////////////

 

Curva cea mare șezând pe o fiară stracojie

Autor: Szekely Carol 

 

 

 

Versete de bază:

”Apoi unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și a zis:Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-a îmbătat de vinul curviei ei. Și m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stracojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stracojiu, era împodobită cu aur,cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și a spurcăciunilor pământului. Și am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus.Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Și îngerul mi-a zis: de ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă și care are cele șapte capete și cele zece coarne.Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să s ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeiera lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este , și va veni.  Aici este mintea plină de înțelepciune. Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia. Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este,celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămâne puțină vreme. Și fiara, care era , și nu mai este,  ea însăși este al optelea împărat, este din numărul celor șapte, și merge la pierzare.Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați, care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu Fiara. Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea îi vor birui. Apoi mi-a zis: apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urâ pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-i aducă la îndeplinire planul Lui:să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului.”(Apocalipsa 17:1-18)

 

 

 

În limbajul profețiilor din Scripturile  Sfinte cuvântul ”femeie” înseamnă o adunare, o cumunitate religioasă, o confesiune sau chiar o religie oarecare. Cel Atotputernic  trata poporul ales care îi slujea ca pe propria sa nevastă, Biserica creștină cea invizcibilă este Mireasa lui Hristos, iar confesiunile și religiile idolatre formează laolaltă Curva cea mare.(Isaia 54:6; 2Cor.11:2)

 

Cartea Apocalipsei conține o serie de descoperiri despre lucrurile viitoare, transmise de un înger sfânt din partea lui Dumnezeu-Tată și din partea lui Isus-Hristos.(Apoc.1:1) Ele privesc sfârșitul  actualei civilizații umaniste și liberale, care își exprimă  formal sau informal independența față de Creatorul revelat pe paginile Bibliei și în persoana Cuvântului întrupat, Isus din Nazaret.

 

Descoperirea judecatei Curvei celei mari vine din partea unuia dintre cei șapte îngeri care vărsaseră cele șapte pahare ale mâniei divine pe creația răsculată împotriva Creatorului. El s-a adresat astfel lui Ioan: ”Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari.”Însă, înainte de a trece la descrierea judecății ei, îngerul prezintă, în imagini sugestive, identitatea Curvei, anturajul său, culisele activitătii ei și sfîrlitul ei tragic. Îngerul aduce Curvei următoarea acuzație:”Cu ea au curvit împărații pământului,și locuitorii pământului s-a îmbătat de vinul curviei ei.” Așadar stricăciunea Curvei s-a extins asupra tuturor pătrurilor sociale, începând cu âmpăpații și sfârșind cu simplii locuitori ai planetei noastre. Ea răspândise atât prostituția trupească, cât și cea spirituală.

 

Deoarece prostituția trupească se datorează, de de-o parte,poftelor neînfrânate ale trupului, iar pe de altă parte, infidelității ca tresăsătură dominantă  a sufletului, nu pot scăpa de acest tip de prostituție decât cei ce sunt în stare să-și înfrâneze poftele și să se atașeză din toată inimă partenerului ales. Cât despre prostituția spirituală, ea este răspândită în rândul celor ce adoră și slujesc persoanele și lucrurile creată în locul Creatorului. Apostrofându-i pe idolatri, Pavel le-a și dat  o definiție:”S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit. Și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamnănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patrupicioare și târâtoare.De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimii lor, așa că își necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slijit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!Amin.”(Romani 1:22-25) Din acest pasaj reiese că idolatria merge mână-n mână cu dezmățul  trupesc, și deducem totodată că cei ce trăiesc în destrăbălare sunt idolatri.

 

Pavel a găsit de cuviință ca să-și încheie învățătura de mai sus cu o punere în gardă:”Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scrârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într- una care este împotriva firi;  tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.”(Romani 1:26,27)Plata cuvenită o constituie bolile incurabile de tot felul ce îngrozesc pe  sodomiți.

 

Lui Ioan i s-a arătat o femeie șezând pe o fiară stracojie plină cu nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Femeia insăși era îmbrăcată în purpură și stracojiu, fiind împodobită cu aur, cu pietre scumpe și mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur  plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei.Pe frunte purta o inscripție tainică:Babilonul cel mare, mama curvelor și a spurcăciunilor pământului.

 

Această viziune asupra unor lucruri pur spirituale, invizibile ochilor carnali, are vocația să descopere  identitatea bisericii vizibile ce practică  idolatria. În esență, Curva cea mare este un duh invizibil ce pătrunde în trupurile celor ce slujesc idolilor ca să-și creeze un trup vizibil, precum și cei ce au fost adăpați de Duhul lui Hristos formează un singur trup, Biserica Creștină, Trupul lui Hristos. (1Cor.12:13)

 

În lumea duhurilor, Curva  are înfățișarea unei regine, fiind îmbrăcată în purpură și stracojiu și fiind împodobită cu aur, pietre scumpe și mărgăritare. Potirul de aur din mână,plin de necurățiile curviei ei, sugerează inclinația ei spre o beție pasională. Precum bețivii sunt legați de un consum neînfrânat de alcool, la fel și Curva se dedă fără frâu spurcăciunilor curviei sale. Inscipția de pe frunte ne trimite la epoca nașterii în trup a Prostituatei. Ea apăruse împreună cu Turnul din Babel, care marchează nașterea unei civilizații de oameni orgolioși, ce-și permit să se declare independenți de Creator.Apoi își mutase sediul  în diferite orașe din  Egipt, din Grecia etc.  ca în final să și-l fixeze în Roma.

 

Faptul că Prostituata apare călare pe o fiară stracojie cu șapte capete și zece coarne este plin de semnificații. Și Fiara este un duh  mai influent decât ”femeia” pe care o poartă. Cele șapte capete ale ei simbolizează resursele sale vitale crescute, dintre care inteligența desăvârșită, iar cele zece coarne arată  înalta sa autoritatea. Neîndoielnic, Fiara ridicându-se din Adânc  este un puternic  prinț al Întunericului. Numele de hulă pe care le poartă atestă apartenența sa la Satan.

 

În ciuda calității sale de regină călărind pe o fiară, Curva nu este stăpâna sa proprie. Ea este purtată după bunul plac al Fiarei pe care șade. Însă ele două își pun amprenta diabolică asupra vieții a milioanelor de oameni. Fiara reprezintă latura politică a stăpânirii, iar Prostituata, latura sa religioasă.

 

Ioan constată cu uimire că Femeia era îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Hristos.Unii comentatori iau această expresie numai  în accepțiunea că Femeia a chinuit și a omorât pe oamenii temători de Dumnezeu, care nu se lăsau duși de potopul desfrâului. Însă această semnificație figurată a expresiei o completez cu semnificația sa proprie. Curva cea mare își găsea și își găsește și actual plăcerea în vampirism. În unele organizații secrete făcând parte din trupul Prostituatei, cum este și francmasoneria , cei ce ating cele mai înalte grade de formare cunsumă regulat sânge omenesc. Și aceasta în ciuda faptului că Dumnezeu, prin Moise, a interzis ca sângele animalelor sacrificate să fie folosit ca aliment.(Genesa 9:4)Totodată a interzis și vărsarea sângelui omenesc.(Genesa 9:5)Însă rebelii fac totul contrar poruncilor divine. De aici se pot recunoaște.

 

Actele de rebeliune uimesc cu groază pe cei pioși. Deoarece Ioan se mira de faptul că Prostituata era îmbătată de sângele sfinților din vechime și de sângele ucenicilor lui Hristos, îngerul se hotărâ să-i explice taina Femeii și a Fiarei care o poartă.

 

Fiind duh rătăcitor care se întrupează din când în când, Fiara  apare și dispare în lumea noastră materială. Această idee, Ioan o exprimă în felul următor:”Fiara pe care ai văzut-o, era și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să se ducă la pierzare.”Fiara în calitatea sa de căpetenie satanică poate anima o împărăție întreagă pe pământ, dar se poate întrupa în același timp într-un anumit împărat. Să ne gândim numai la împăratul roman Nero, la führerul  german Hitler, la  Stalin și la sistemul închiziționar  al papalității de la Roma ce exterminase în masă  pe așa numiții ”eretici”. De fapt atunci, papa depășea ca autoritate orice împărat din Europa și-i umplea  pe toți  de groază. Așa lucrează duhul  de teroare al Fiarei care în vremurile din urmă se va întrupa în Anticrist.

 

Reapariția în vremea necazului celui mare  a acestui sistem oprimant  al papalității va umple cu mirare pe locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului. Însă cei care își au numele scris de la întemeierea lumii în cartea vieții nu se vor mira de apariția lui Anticrist și a sistemului său de opresiune.  Este trist însă faptul că mulți cercetători ai Bibliei nu cred că Dumnezeu a întocmit  lista celor mântuiți de păcat și de moarte,mai  înainte de întemeierea lumii.

 

A doua parte a textului nostru de comentat începe așa: ”Aici este mintea plină de înțelepciune”. Avem nevoie de minte și de înțelepciune ca să  distingem ce semnificație au cele șapte capete ale fiarei și cele zece coarne ale ei.

 

Îngerul explică lui Ioan că cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia.(Și orașul Roma este așezată pe șapte coline) Ele sunt totodată șapte  împărați dintre care cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă și, când va veni, va rămânea puțină vreme. ”Și Fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al optelea împărat : este din numărul celor șapte, și merge la pierzare.” Aici avem a face cu un limbaj  ermetic  închis. Fiara face parte dintr-o pleiadă de șapte împărați dintre care cinci au căzut, curmânndu-li-se  viața. Al șaselea își exercită funcția, iar al șaptelea,care este însăși  Fiarea, rămână puțină vreme, ca să dispară și apoi să reapară ca al optelea împărat, detașat de cei șapte, și  sortit pieirii. Acest joc  este din partea Fiarei  o diversiune  care servește la umbrirea identității sale în fața lumii. Însă ea nu înșală decât pe cei ce n-au numele scris în cartea vieții Mielului.

 

Cele zece coarne sunt zece împărați de altă obârșie decăt cei șapte discutați anterior. Ei n-au primit încă împărăția, dar o vor primi timp de un ceas împreună cu Fiara. Deci acest ceas profetic reprezintă a doua perioadă de domnie a Fiarei, ca al optelea împărat, înfruntându-se cu Hristos la Meghido. (Apocalipsa :19:19,20; Ezechiel 38:18-23)

 

Cei zece împărați, reprezentați prin coarne, domnesc  împreună cu Fiara, având un singur gând:să dea  acesteia  puterea și stăpânirea lor. Ei realizează astfel o unitate quasi-perfectă în vederea războiului cu Mielul. Însă Mielul îi va birui cu sabia gurii sale,  și aleșii însoțind pe Miel  îi vor birui deasemenea.

 

Îngerul arată și o altă fațetă a Prostituatei, zugrăvind o femeie ce șade pe ape mari.Apoi ne dă și o explicație:”Apele pe care le-ai văzut, pe care șade Curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”Din această exprimare putem deduce că Prostituata își extinde influența asupra tuturor popoarelor,își crează fiice  în mijlocul tuturor națiunilor și triburilor. Nicio comunitate umană nu scapă de putrăziciunea ei.

 

Încă înainte de Armaghedon, când cei zece împărați și însăși Fiara vor fi nimiciți de Hristos și de suita Lui, acești împărați și Fiara(Anticristul) se vor umple de ură față de Curva cea mare și o vor pustii, carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Aceasta va fi deci soarta bisericii universale, inființată de papalitate în spiritul globalizării ce se impune tot mai mult  la ora actuală. Acum se pune întrebarea : Din ce pricină  cei zece și Fiara se întorc împotriva Curvei ca s-o nimicească? Răspunsul ni-l dă chiar îngerul:”Dumnezeu le-a pus în inimă să-l aducă la îndeplinire planul Lui.” Iată un aspect important al atotputerniciei divine. Ceatorul își pune propria sa intenție în inima creaturilor. Nu numai oamenii, ci chiar și îngerii decăzuți în frunte cu Satan sunt niște creaturi. Ei își au viața, mișcarea și ființa în Creator.(Fapte 17:28)Intenția de a nimici Curva cea mare, Dumnezeu a plantat-o în inima celor zece și în inima Fiarei. Însă, lucru uimitor, Dumnezeu poate determina chiar și pe vrăjmașii noștri să ne facă un bine, dacă căile noastre sunt plăcute Lui.(Prov.16:7)

 

În contrast cu Prostituata cea mare, Cuvântul Domnului ne vorbește  despre  și Mireasa Mielului, ferită de idolatrie și de spurcăciunile  adiecente. (Apoc.19:7,8)Hristos își va răpi Mireasa înainte de Marele Necaz al lui Iacov. ( Apoc.3:10; 1Tess.4:14-18) Adresându-se Bisericii din Corint, Pavel scrie următoarele cuvinte:”Căci sunt  gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”(Tes.11:2) Da, Biserica lui Hristos este curată de idolatrie și de orice întinăciune a cărnii și  a duhului. Însă noțiunea de ”Casa lui Dumnezeu”  nu cuprinde numai Mireasa, ci și pe nunțași, care pot aparține Legii sau Harului, însă ceea ce îi leagă este credința în învierea morților.(Romani 4:16,17)Nu toți creștinii se învrednicesc să facă parte din Mireasă, însă mulți dintre ei vor avea harul să facă parte din alaiul de nuntă, potrivit principiului :” mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.(Matei 20:16)

 

Este potrivit să încheiem prezenta medițatie cu o sentință:”Dar Hristos este credincios ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu. Și Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm.”(Evrei 3:6)

https://www.resursecrestine.ro/studii/154363/curva-cea-mare-sezand-pe-o-fiara-stracojie

 

 

Sighișoara, Szekely Carol

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

LA MASSONERIA DEL TERZO MILLENNIO; Lumea este condusă din umbră de șeful Papei ? Mircea Geoană şi legăturile sale secrete cu “Oculta Mondială” ! Noua ordine mondială şi noua religie satanică New Age; Complotul Obama-Monsanto, cel mai mare genocid din istoria omenirii! Produsele modificate genetic produc cancer şi diabet! România insistă să fie consumate… ADN-ul din organismele modificate genetic se infiltrează în sângele gazdei; Iluminatii au inceput sa creeze copii modificati genetic in laborator ! Programul Eugeniei este mai vizibil ca niciodata in fata noastra ! Vaccinurile ne transformă în mutant; Rockefeller si inceputul otravirii noastre; Lumea(Komunisto-kretinoida) lui Putin; CINE AU FOST ADEVĂRAŢII VINOVAŢI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL; Comunism, capitalism sau ALTCEVA? VI-

O facem de oaie ca popor mioritic sau zburăm cu vulturii? Stapanii din umbra, de Daniel Estulin… Clubul Bilderberg. Stapanii lumii, de Cristina Martin; Polemica despre pasapoartele biometrice si 666, asa numitul numar al Fiarei; DOCUMENTARE CELEBRE: Interviul luat de Alex Jones lui Aaron Russo, subtitrare in limba romana si o analiza a sa; Joaca de-a (in)justutia… Liviu Dragnea, trimis în judecată în dosarul Tel Drum – Liviu Dragnea; ÎNTREBAREA ZILEI: CINE SUNT ”CRETINII”, ”IDIOȚII”, ”ANALFABEȚII” ȘI ”TICĂLOȘII” LUI DÎNCU? Vasile Dâncu – un rechin într-o turmă de meduze… Și ei sunt oamenii lui Putin? Pentru ca Adrian Nastase si tot neamul lui a creat burghezia komunista prin privati-hotie,c-am tarziu-o primeste in barba de la…Claudiu Năsui: „Desființăm sinecurile administratorilor speciali pentru privatizare din companiile de stat”; Kriminalul Iliescu a negociat cu Gorbaciov vanzarea Romaniei si a Moldovei;

Iliescu,prin ghearele sale-Nastase,Vacaroiu si alti iscarioteni,inclusiv  prin forfecarea preturilor  si exploziz dobanzilor falite au distrus tara… 1990, anul 0. Economia după Revoluție: reforme sabotate ideologic; Magnații ruși – „asasinii economici” care au ruinat industria românească; Cum a vândut gaşca lui Ilici Iliescu România ruşilor în 1989; Cum au fost furate pădurile României, în regimul criminal şi ticălos al PSD = ciuma roşie; Clanul Iliescu si contrarevolutie din decembrie 1989; Istoricul Alex Mihai Stoenescu, ii raspunde la Jurnalul National, de ce in 22 decembrie 1989, a fost vorba de Lovitura de stat militara; Dezvăluiri cutremurătoare. Adevărul despre Nicolae CEAUȘESCU. Cum a pierdut dictatorul comanda Armatei din ordinul generalului Stănculescu; Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”; „Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume; Generalul Militaru: „Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.” Stefan Gusa: „grupa de conducere a tarii, in frunte cu Ion Iliescu, ceruse ajutor sovietic chiar in fata mea” Se stie ca orice terorist loveste in conducatori, nu in multime” ;  PAROLA LUVITURII DE STAT – TREBUIE SĂ SPUNEM CEVA DESPRE TRĂDAREA LUI CEAUȘESCU. DAR NU SCHIMBĂM NIMIC… Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V); ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru… Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă…

 

 

//////////////////////////

 

Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă

 

 

Republica noastră bananieră ar trebui să breveteze câteva brand-uri clare, mai ceva decât faimosul Dracula. Începând cu 1989, am avut aşa: ‘Terorism fără terorişti’, ‘Corupţie fără corupţi’, ‘Capitalism instaurat de foşti comunişti’, ‘Securitate fără securişti’. Pe lângă acestea, mai avem şi ‘Revoluţionari fără revoluţie’. Este de râsul curcilor cum au apărut revoluţionari în zone ale României unde ‘boborul’ se pliase pe dictatura comunistă şi hiberna liniştit. Dacă ‘aleşii poporului’ ar avea o minimă moralitate, legile privind ‘revoluţionarii’ României erau de mult restrânse la cei care le merită cu adevărat, nu la impostorii ce-au făcut revoluţie ieşind după fuga dictatorului, atunci când situaţia era cât se poate de clară. Atunci când cer bani şi favoruri, revoluţionarii-fantomă nu trebuie să uite că acei bani sunt luaţi de la ‘fraierii’ care muncesc din greu în România, iar aceştia merită drumuri bune, un sistem medical performat etc., nu o armată de revoluţionari care parazitează bugetul public. Iată mai jos un material din ‘Academia Caţavencu’ în care este analizată problema ‘revoluţionarilor fără revoluţie’.

 

Posesorii de carnet de ‘luptător remarcat în cadrul revoluţiei din decembrie 1989’ beneficiază de o pensie reparatorie de 1,1 salarii medii pe economie, dacă au venituri sub salariul mediu brut pe economie (conform Legii 431/2004). Nu mai puţin de 17.000 de persoane deţin un astfel de carnet şi alte mii aşteaptă să primească certificate de revoluţionar. Majoritatea acestora urmează să încaseze, retroactiv, pensia reparatorie calculată începând cu intrarea în vigoare a legii. În total, e vorba de aproximativ 400 de miliaone de euro (situaţia este din 2010 – n.m.), care vor zbura din buget spre conturile revoluţionarilor. Cu toate că cea mai mare parte dintre aceştia au certificate emise la normă.

 

Singura soluţie, înc-o retribuţie

 

În cazul în care mai există persoane care se îndoiesc de faptul că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie, le transmitem tradiţionalul ‘ciocu’ mic’. Pentru că, din bugetul de stat, o întreagă armată de revoluţionari primeşte bani – o pensie reparatorie plătită lunar, în valoare de 1,1 salarii medii pe economie. Asta pe lângă celelalte beneficii, cum ar fi terenuri gratuite, transport public gratuit, reduceri de taxe şi impozite ori vacanţe şi tratamente, tot gratuite. Povestea acestei armate de revoluţionari începe între anii 1990 şi 1992, când, ca urmare a înfiinţării Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), trei mii de persoane primesc acte prin care li se atestă calitatea de luptător pentru victoria revoluţiei. Tot atunci se stabilesc şi primele drepturi de care beneficiază acestea – reduceri de taxe şi împroprietăriri cu terenuri. Atunci iau fiinţă şi asociaţiile de revoluţionari, 12 înfiinţate în 1990 şi alte 24 în următorii doi ani. După ce, timp de patru ani, eliberarea de certificate de revoluţionar a fost sistată, în 1996 se ia decizia acordării de certificate revoluţionarilor din Sibiu. Şi asta pentru simplul motiv că nimeni din judeţ nu beneficiase de vreo recunoaştere a acestei calităţi. Această decizie s-a dovedit a fi un precedent ce a condus la eliberarea a peste 7.000 de astfel de certificate în toată ţara, multe dintre ele fiind iniţial certificate de ‘participant’, transformate ulterior în certificate de ‘luptător’.

 

Campaniile electorale au născut noi revoluţionari

 

După ce, în ’92 şi ’96, în pragul campaniilor electorale, au fost eliberate ceva mai bine de 10.000 de certificate de revoluţionar, în anul de graţie 2000, la mai bine de zece ani de la evenimentele din ’89, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor întocmeşte o listă cu nu mai puţin de 17.000 de noi revoluţionari. Pe care o trimite Administraţiei Prezidenţiale pentru a fi publicată în decret prezidenţial, cu toate că numai 7.000 dintre revoluţionari primiseră avizul Comisiei Parlamentare (cerut de lege). După ce, în primă fază, se cere o verificare a listei, ea este, totuşi, publicată, în urma presiunilor SSPR, dar şi ale campaniei electorale ce bătea la uşă. Şi iată cum, după un deceniu, numărul total al revoluţionarilor trece brusc de 27.000. În plus, decretul prezidenţial semnat în 2000 este urmat de o serie de erate transmise de SSPR către ‘Monitorul Oficial’, prin care sunt modificate sau adăugate noi nume listei de revoluţionari. În 2004, alt an electoral, apare Legea 341. Al cărei scop este să separe falşii revoluţionari de cei adevăraţi. Conform legii, urmau să fie preschimbate toate certificatele de revoluţionar, iar prin acest proces urmau să fie acceptate doar certificatele obţinute până în 1997. Timp de patru ani s-au verificat dosare. Aşa s-a ajuns la un total de aproape 11.000 de dosare validate, alte peste 5.000 fiind reţinute spre verificare. În anul 2009, încă un an electoral, au trecut de SSPR alte 6.000 de dosare, în aşteptare fiind încă peste 7.000. Cu alte cuvinte, noua lege mai degrabă a validat armate de fantome ale revoluţiei: din cele aproximativ 10.000 de dosare, eliberate până în 1997, ne-am trezit în anul 2010 cu 17.000 de dosare. Plus încă nişte mii care aşteaptă verdictul.

 

Unde-i lege, nu-i tocmeală, da’ e loc de interpretare

 

Cum s-a ajuns în situaţia asta? Păi, destul de simplu: prin interpretarea greşită a legii. În primul rând, pentru că este mai mult decât evident că nu s-a respectat anul eliberării certificatelor în momentul preschimbării, de unde şi un număr mai mare acum decât cel din 1997. Mai apoi, cele peste 6.000 de certificate eliberate în 2009, conform raportului prezentat de senatorul liberal Raymond Luca, preşedintele Comisiei pentru revoluţionari din Parlament, nu poartă semnatura secretarului de stat din fruntea SSPR (cum ar trebui, conform legii), postul fiind de multă vreme vacant, iar instituţia condusă de un secretar general. Mai apoi, validarea finală a acestor certificate ar trebui făcută prin decret prezidenţial. Or, Traian Băsescu nu a emis un astfel de decret. Iar Ion Iliescu, în finalul mandatului din 2004, a emis un decret ce cuprindea doar în jur de 1.500 de revoluţionari. Şi uite aşa, în 2010 plătim retroactiv sute de milioane sub formă de pensii reparatorii pentru o sumedenie de revoluţionari făcuţi la normă şi fără respectarea legilor.

 

Cum se duc 400 de milioane de euro pe revoluţionari

 

În acest moment (2010 – n.m.), fiecare revoluţionar dintre cei 17.000 cu certificate preschimbate primeşte lunar 1.800 lei dacă are un venit lunar sub cel mediu pe economie. Cum revoluţionarul aflat în situaţia de mai sus are de primit, de fapt, 1.800 de lei lunar retroactiv pe ultimii cinci ani (de la data la care a fost promulgată legea care prevede acordarea acestei sume), suma totală e mult mai mare. Practic, dacă fiecare dintre cei 17.000 de revoluţionari ar avea venitul lunar sub salariul mediu pe economie, bugetul ar trebui să plătească, retroactiv, aproape 450 de milioane de euro. Conform surselor noastre însă, numai 90% din cei 17.000 de revoluţionari cu certificate preschimbate au acest drept, astfel că suma care ar trebui plătită acestora este de cam 400 de milioane de euro.

 

Puţini au fost, mulţi au rămas

 

Prin 2004, existau 26 – 27 de mii de revoluţionari. Cam mult, s-au gândit nişte băieţi de la SSPR şi din Parlament, în frunte cu Emilian Cutean, fostul deputat şi secretar de stat pe probleme de revoluţionari. Astfel, a apărut o nouă lege, 341/2004, care îşi propunea să facă puţină curăţenie în rândul miilor de revoluţionari. Mai ales că cea mai mare parte deveniseră revoluţionari la mai bine de zece ani de la revoluţie, când s-au prins că e bine să beneficiezi de toate avantajele oferite de acest statut. Astfel, după ce ani de zile s-au tot eliberat certificate, s-a decis că acestea trebuie preschimbate, iar preschimbarea să se facă, pentru fiecare caz în parte, în baza unor dovezi irefutabile. În plus, noua lege prevedea preschimbarea certificatelor de revoluţionar obţinute până în 1997. Adică să rămână cu carnet doar revoluţionarii adevăraţi, iar aceştia să primească, în plus faţă de beneficiile precedente, şi o pensie reparatorie de 1,1 salarii medii pe economie. Numai că tentaţia acestor bani, previzibil, a făcut ca numărul revoluţionarilor să crească.

 

Ce înseamnă, de fapt, ‘revoluţionar’

 

Oficial, participarea la revoluţia din decembrie 1989 este statuată prin mai multe titluri: ‘Erou martir’ – titlu acordat celor decedaţi în 1989 sau care au decedat ca urmare a participării la evenimentele din decembrie 1989; ‘Luptător pentru victoria revoluţiei’ – titlu cu trei categorii: ‘Luptător rănit’, ‘Luptător reţinut’ şi ‘Luptător remarcat’; ‘Participant la victoria revoluţiei’ – titlu onorifc. Primele două categorii beneficiază, conform legii, de mai multe drepturi, începând cu gratuităţi şi scutiri de taxe, până la terenuri şi acea pensie reparatorie. Normal şi deloc firesc, cea mai mai mare parte a revoluţionarilor fac parte din categoria luptătorilor remarcaţi şi, în consecinţă, beneficiază de drepturile materiale. Cu toate că mare parte dintre certificatele de luptător, preschimbate, au fost cândva simple certificate de participant, onorifice, fiind deja celebru modul în care, în perioada în care Bebe Ivanovici se ocupa de destinele SSPR, certificatele se eliberau pe bandă rulantă. În plus, titlul de ‘Luptător remarcat’ nu presupune o simplă participare la evenimentele din decembrie 1989. Ci asumarea conştientă a unor riscuri ce l-ar fi transormat pe respectivul luptător, în cazul în care revoluţia ar fi eşuat, în viitoarea victimă a regimului comunist. Cei mai mulţi posesori de astfel de carnete, însă, nu au demonstrate, cu dovezi, asumarea acestor riscuri. (Alexandru Cristorian)

 

Citeste si articolele:

 

Cum au fost avansaţi criminalii din 1989

Cum a vândut gaşca lui IliciKGB România ruşilor în 1989

Numărul doi din Republica România este un fals revoluţionar

Ţărăniştii români sunt incompatibili cu Republica Securistică România

Din bolşevismele lui IliciKGB: Monumentul Revoluţiei Române

Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

ALERTĂ! Nu mai rămâneţi nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nici o clipă! Lepădaţi-l din inima demonizată (Ier.17/9) pe gunoierul cosmic, (Marcu 7/15-23) dimpreună cu toate amăgirile şi toxinele condamnate” în Rom. cap.1/18-32) Cat se mai poate, PREGĂTIŢI-VĂ să-i respingeţi oferta „slujbaşului global”, pentru a vă prinde urgiile Apocaliptice în „Corabia Cristică” – umpluţi cu Plinătatea Lui, pentru veşnicie! Fiindcă balaurul este acela care crează boli, crize, anticrize, războaie, dar tot el le „rezolvă „ pe toate; ” Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înălţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu… Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase… şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes.2)

 

 

 

http://informatii-agrorurale.ro/aproape-totul-despre-finantare-accesare-fara-a-spune-ca-fondurile-europene-sunt-o-capcana-pentru-a-ne-avea-la-mina-prin-globalizarefara-a-va-spune-ca-din-aceste-accesari-cistiga-bancherii-si-fur/

 

////////////////////////////////////////////

Puncte de vedere-Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V)

 

Posted by justitiarul  

 

 

 

                          – discuție cu profesorul universitar Corvin Lupu –

 

 

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor reluăm discuția despre cartea scrisă de Aurel Rogojan, cuprinzând amintirile generalului Iulian Vlad.

 

Corvin Lupu: Haideți să spunem, cu riscul că ne repetăm, că este vorba despre o carte scrisă de generalul Aurel Rogojan, care cuprinde unele afirmații memorialistice ale generalului Iulian Vlad, la care se adaugă idei puse de Rogojan în seama răposatului general și texte pe care Rogojan și le asumă.

 

M.A.M.: Între aceste texte pe care le semnează Aurel Rogojan, respectiv în cel intitulat pompos „Un destin istoric între judecățile istoriei” sunt și câteva referiri la orașul nostru, Sibiu. Cum vi s-au părut?

 

C.L.: Practic, în acest articol, Rogojan spune că Vlad ar fi fost preocupat de situația creată prin ocuparea sediului Securității din Sibiu și, ulterior, de lipsa legăturii sale cu șeful Securității din Sibiu. Doar atât spune Rogojan.

 

În schimb, noi știm mult mai multe. Comandanții și cadrele Securității din Sibiu nu aveau voie să permită demonstranților revoltați, sau cum doriți să le spunem, să ocupe acea unitate militară. Militarii M.Ap.N. au intrat în clădire după mulțimea din stradă, pentru a ridica ofițerii care s-au ascuns pe la subsoluri, la centrala termică și a-i duce la sediul U.M. 01512. Când o unitate militară este atacată, ea trebuie să fie apărată cu prețul vieții militarilor, până la ultimul om. Astea sunt regulile milităriei în toată lumea. Nu era vorba de locuințe personale pe care le abandonezi când vrei tu. Era o unitate militară. La Sibiu, au fost alte „reguli”. Unitatea a fost abandonată în mod laș, începând cu inspectorul șef Rotariu, care s-a refugiat peste drum, la sediul U.M. 01512, luând cu el și pe șeful Securității și pe șeful Miliției județene, după ce, anterior, își dusese acolo mașina la adăpost. Mașinile pălmașilor au ars ca niște torțe, aprinse de bețivii care au atacat sediile M.I. În apropierea sediilor M.I. a fost adus un camion cu băuturi alcoolice care a fost abandonat acolo. Minunații noștri anchetatori ai evenimentelor nu au clarificat al cui a fost camionul, cine l-a adus în apropierea grupurilor de incendiatori turbulenți, ulterior transformați în „revoluționari”, în „eroi” cu merite deosebite… Ce joc grotesc… le-au adus băutură ca să se îmbete și mai tare, să prindă curaj și să iasă „revoluția” bine. La sediile M.I. se aflau și 72 de luptători de la Trupele de Securitate, conduși de un locotenent, unul Moldovan. Aceștia, la ordin, în loc să apere unitatea militară, s-au ascuns în garajele inspectoratului, împreună cu câinii cu care fuseseră trimiși acolo. Eu am relatat cum au decurs aceste evenimente, la Televiziunea Română „Liberă”, după evenimente. Am spus adevărul, dar s-au supărat rău de tot cadrele din M.Ap.N., care atunci ar fi dorit ca eu să spun o minciună: anume că securiștii i-ar fi omorât pe morții din stradă. Eu am spus adevărul, respectiv că securiștii n-au omorât pe nimeni, fără să menționez atunci o completare strict necesară, imposibil de scos la lumină în 1990. Mă refer la faptul că Securitatea nu a reprimat pe nimeni, pentru că ea trădase și încuraja revolta populară în spatele căreia se dădea lovitura de stat și se crea diversiunea bulversatoare care să-i facă pe români să nu mai înțeleagă nimic și să creadă „pe cuvânt” minciunile care li se spuneau.

 

Rogojan spune că Vlad ar fi dat ordine ca securiștii să ceară ajutor de la forțele M.Ap.N. Nici asta n-a fost în regulă. Ei trebuiau să ceară ajutor de la M.Ap.N. dacă nu făceau față atacurilor din exterior, or cadrele de securitate s-au ascuns la subsol, iar luptătorii de la Trupele de Securitate s-au ascuns în garajele inspectoratului. Halal Securitate! Singurii ofițeri de securitate care au încercat să apere sediul Securității de mulțimea care voia să pătrundă în clădire au fost lt. col. Cârneci, maior Sabău și maior Botărel. Ei au executat foc de pistol mitralieră de la ferestrele etajului I, din spatele clădirii Securității, exact în dreptul ferestrei locuinței mele, de unde priveam eu evenimentele. Când au tras în aer, nu s-a întâmplat mare lucru, cel puțin jumătate din mulțimea care intrase în curtea Securității și-a continuat înaintarea spre ușile de acces în clădire. Atunci Botărel a tras o rafală de ceva mai puțin de jumătate de încărcător în pavajul de beton din curtea unității. Șuieratul și zgomotul gloanțelor care loveau pavajul de beton i-a speriat pe atacatori, care au luat-o la fugă, ca potârnichile, în timp ce ofițerii trăgeau pe deasupra capetelor lor.

 

În orice caz, au fost frământări în interiorul clădirii. Părerile au fost diferite. La un moment dat, pe acoperișul de deasupra ușii de acces la Serviciul Pașapoarte, un locotenent pe nume Haras a postat un trepied cu o pușcă mitralieră Kalasnikov, pentru a proteja intrarea prin acel loc. Nu era nimeni în curțile Inspectoratului M.I., semn că ei se așteptau ca mulțimea să ajungă în curte. Mi-am dat seama că ei știau că militarii de la Trupele de Securitate stau acolo de decor și vor permite mulțimii să intre în curte și în clădire. Dacă militarii de la trupe, repet, 72 la număr, ar fi acționat, nu intra nici musca în curți și în clădiri. După aproximativ 30 de minute, Haras a revenit pe acoperișul respectiv și a ridicat trepiedul și pușca mitralieră. Cineva nu l-a lăsat să apere intrarea. Era efectul ordinului trădător, chiar criminal, al generalului Vlad ca să nu se apere sediile, cum am spus, „să iasă revoluția bine”.

 

M.A.M.: Au fost morți acolo?

 

C.L.: Nu, nu au fost morți în acel loc. A fost o femeie moartă, undeva aproape de clădirea administrativă a inspectoratului, dar nu putea fi împușcată de la acele ferestre, de către cei trei ofițeri menționați. Era după colț, cum ar veni. N-au fost morți dar acești trei ofițeri și-au salvat colegii care erau în interiorul clădirii pe culoare și în birouri. Dacă mulțimea intra atunci în clădire, ofițerii și-ar fi apărat viețile și ar fi fost un carnagiu cumplit. Atacatorii nu aveau arme. Nimeni nu se lăsa omorât de atacatorii sediilor, persoane de la periferia societății. Vă dați seama de calitatea umană a atacatorilor. Pentru a ataca sediul poliției și securității unei țări, trebuie or să ai o doză mare de nebunie, or să fii beat, or să fii inconștient, or să fii infractor, or criminal. Cred că atacatorii erau din toate aceste categorii. Pe lângă aceste categorii, erau și mulți copii, majoritatea colorați. De fapt, erau mulți colorați și printre atacatorii adulți.

 

După evenimente, cei trei ofițeri au fost judecați, condamnați și băgați la închisoare. Au luat 19 ani pentru că și-au făcut datoria și asta doar parțial. O mizerie de Justiție! Ce să mai vorbim că unii dintre colegii de serviciu ai celor trei au aruncat anatema asupra lor și îi învinuiau. Altă mizerie! La procesul de revizuire a sentinței, după vreo 2-3 ani, nici nu mai țin minte câți au fost, am fost citat ca martor în proces și am spus adevărul, apăsat. Colegilor securiști ai învinuiților le-a fost teamă să-i apere fără rezerve și au vorbit șters, neutru, cu o teamă nedemnă de calitatea de ofițer al țării pe care trebuie să se bazeze un popor în momente grele. În fine, au fost puși în libertate, chiar la acel ultim termen. Cârneci și Sabău au murit, iar Botărel, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, a rămas fidel cauzei moarte a trădătorilor din fruntea Securității, respectiv teoriei că „generalul Vlad nu a trădat”. Este șansa lor de a-și apăra onorabilitatea, care, privitor la acele evenimente, nu există. Această linie de conduită îi trage pe toți cei în cauză într-un hău al istoriei…

 

Cum spun, generalul Vlad trebuia să ordone tuturor inspectoratelor din țară să-și apere sediile, așa cum a făcut generalul Nuță, șeful Miliției Române și doi dintre adjuncții săi, care au cerut apărarea sediilor prin folosirea armamentului, dar generalul Vlad, le-a contramandat ordinele, ceea ce a avut urmări grave. Pentru această abandonare a sediilor în mâinile atacatorilor necunoscuți, generalul Vlad ar fi trebuit trimis în fața Curții Marțiale pentru înaltă trădare și împușcat. Nu uitați că România era în stare de necesitate ordonată de comandantul suprem al țării. Faptul că trădătorii de lângă Ceaușescu, inclusiv Silviu Curticeanu, nu au publicat decretarea stării de necesitate în Monitorul Oficial, nu are nici o relevanță pentru că ordinul militar al comandantului suprem, transmis și ajuns la toți factorii militari este suficient din punct de vedere juridic. Aberațiile lui Alex Stoenescu, de meserie subinginer metalurg, un alt fel de al doilea Rogojan, fost informator dovedit al Securității, cu sentință definitivă de făptuitor de poliție politică, potrivit cărora ordinele lui Ceaușescu ar fi fost ilegale, nu au relevanță istorică și juridică.

 

Privitor la imposibilitatea lui Iulian Vlad de a-l contacta pe șeful Securității din Sibiu, la care se referă Rogojan în carte, este știut că el era arestat din ordinul comandantului Aurel Dragomir. Dar Vlad știa acest lucru. Știa tot ce s-a făcut la Sibiu și a fost încântat de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu! Ia uitați, domnule director Marinescu, ce îi spunea generalul Vlad comandantului lui Dragomir, după împușcarea Ceaușeștilor. Vă dau citatul pe care l-am publicat și citat în cartea mea Trădarea Securității în decembrie 1989. „Domnule Dragomir, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut la Sibiu. Vă îmbrățișez cu căldură. Vă rog să aveți grijă, că vorbesc în numele domnului ministru Militaru. Securitatea trebuie să lucreze în continuare. Sunt probleme grele. Ungurii vor Ardealul. Sunt și alte probleme.”

 

Nu trebuie să confundăm dorința multor români ca regimul ceaușist să cadă, cu modul în care s-au comportat factorii militari responsabili de apărarea țării, într-un moment când ea era agresată din interior și din exterior.

 

Deci, domnule director, tot ceea ce s-a întâmplat la Sibiu a fost apreciat la superlativ de generalul Vlad. Crimele, jafurile, uriașele distrugeri materiale, jafurile din întreprinderi din acele zile, sabotajele, distrugerile clădirilor, incendierile, toate au fost pe placul generalului Vlad. Este și aceasta o dovadă a complicităților trădătoare din decembrie 1989. De aceea a și fost ocrotit generalul Vlad de noul regim, familia lui a ajuns să aibă o situație materială deosebit de bună, fiul său, Adrian, lucrează în Corpul de Control al prim-ministrului României, Mihai Tudose etc. Generalul Vlad a fost primit cu respect maxim la sediul S.R.I., de mai mulți directori, de președintele Băsescu etc. În toate colectivele avea oameni care fuseseră colaboratori ai Securității, unii chiar cadre ale ei.

 

M.A.M.: Vlad este atacat de unii revoluționari pentru că Securitatea ar fi folosit armament împotriva manifestanților. Privitor la acest aspect, există multe confuzii.

 

Este C.L.: Există confuzii și datorită faptului că Armata și Miliția, la ordinele generalilor Milea și Nuță, au încercat să restabilească ordinea publică și să suplinească neimplicarea Trupelor de Securitate, inclusiv folosind armele de foc. Armata, care a respectat ordinele date de Ceaușescu și de Milea, la Timișoara până în 20 decembrie și la București, până în 22 decembrie, orele 8.30, a încercat să arunce vinovăția pentru crimele din timpul cât a condus Ceaușescu pe Securitate, iar pentru crimele și morții de după arestarea lui Ceaușescu pe teroriștii nevăzuți și pe securiști, iar, după un timp, teroriștii au fost identificați în bloc cu securiștii.

 

În acest fel, Securitatea a ajuns „să piară pe limba ei”, respectiv pe limba trădării. Conspiratorii au iubit trădarea Securității și s-au folosit de ea pentru a lua puterea, dar i-au urât pe trădători și i-au neutralizat, pe unii, ducându-i în închisori, pe alții, consemnându-i în unități. Iliescu & Co știa că așa cum l-au trădat pe Ceaușescu, le va veni și lor rândul să fie trădați, pentru că Securitatea dorea puterea pe care Iliescu & Co o voiau ei. Și astăzi, domnule director, este o luptă mare între politicieni și serviciile secrete. Fostul consilier prezidențial pentru Securitate Națională, Iulian Fota, a declarat la televiziune, în februarie 2017, că presiunea străzii se datorește „războiului dintre S.R.I. și P.S.D.” Și alții spun același lucru. De curând, Cozmin Gușă, portavoce a unor segmente ale serviciilor secrete, spunea că provocarea profesională a directorului S.R.I. pentru anul 2018 este contracararea acțiunilor președintelui Camerei Deputaților și a președintelui Senatului. Deci, nimic nou sub soare, domnule director.

 

M.A.M.: Iar cei din stradă nu simt că ei sunt folosiți în slujba securității?

 

C.L.: Cei din stradă sunt demni de milă. Mulți au creierele spălate, sunt manipulați, ascultă de unii și de alții, sunt dirijați de pe Facebook unde serviciile secrete au milioane de conturi false și fac ce vor cu ei. După destituirea/„demisia” generalului Florian Coldea, a ieșit la lumină că numai în ianuarie 2017 au fost postate 800.000 de conturi false ale unui serviciu secret pe Facebook.

 

Dar să revenim la istorie. S-a ajuns în această situație, pentru că nu s-a făcut munca preventivă de securitate și nu s-a acționat în faza inițială a evenimentelor, atunci când trebuiau  neutralizați primii 10-12 manifestanți din fața casei lui Tökes, care s-au înmulțit în decurs de mai multe ore la 50-60, apoi la peste 100, incluzând și provocatorii. De fapt, a fost și un moment anterior provocărilor de la casa lui Tökes, informator dovedit al Securității. Mă refer la pătrunderea și rămânerea în țară a zeci de mii de agenți ai unor servicii secrete străine, care trebuiau neutralizați și expulzați în regim de urgență. Atunci trebuia acționat preventiv, dacă nu trăda generalul Vlad.

 

După evenimente, au ieșit la lumină și proiectele de desprindere a Transilvaniei de România, care nu au fost povești. Sunt probe solide privitoare la acel proiect. Cu atât mai gravă mi se pare trădarea lui Vlad, când el știa că o comite pe fondul unor factori mari de risc pentru securitatea națională.

 

Eu vorbesc după legi și după firescul activității militar-informative, după cum trebuie făcut dacă vrei să-ți aperi țara. Era o intervenție străină împotriva României. Asta a fost. Restul chestiunilor/discuțiilor, că multora nu le plăcea regimul, inclusiv mie, astea sunt detalii. Eu nu „țin cu ursul”, domnule director, pentru că cei care mă cunosc știu că nu am nici un motiv să „țin cu ursul”, adică cu regimul ceaușist, din contră. Dar n-am să vorbesc despre mine. Eu analizez din punct de vedere istoric, militar și juridic. În aceste analize nu se judecă istoria după părerea indivizilor, după sentimentalisme, după opțiuni politice personale sau de grup. Încercăm să le facem după știință și cât mai obiectiv posibil. Știm de la psihologi și sociologi că obiectivitate absolută nu există, dar încercăm să ridicăm ștacheta neutralității în judecată. Încerc să mă închipui pe mine însumi ca fiind îmbrăcat în robă de judecător care vreau să fiu cât mai obiectiv cu cei pe care-i judec. Îmi propun mereu să fiu un arbitru imparțial.

 

M.A.M.: Rogojan mai spune ceva despre preocupările și nemulțumirile generalului Vlad privitoare la activitatea U.S.L.A. de clarificare a diversiunii teroriste. Rogojan afirmă că unitatea, respectiv comandanții ei, în primul rând colonelul Ardeleanu, ar fi răspuns greu la ordinele generalului Vlad de căutare a teroriștilor, în ultimele zile ale lunii decembrie 1989. Cum vi se par acele rânduri scrise de Rogojan?

 

C.L.: Este real că au fost mari probleme la U.S.L.A. în timpul evenimentelor și ulterior acestora. Vlad dăduse ordin ca U.S.L.A. să rămână în unitate și să nu se implice în acțiunea de restabilire a ordinii publice. Dar, în seara de 21 decembrie, după numirea generalului Milea în calitate de comandant unic, deci șef direct al generalului Vlad, șeful de stat major al U.S.L.A., maiorul Gheorghe Trosca, a trecut la executarea ordinelor de restabilire a ordinii publice date de Milea. El a luat o serie de luptători din unitate și s-a deplasat în zona Intercontinental-Sala Dales-Restaurant „Pescărușul”, unde se organizase baricada demonstranților și a acționat pentru lichidarea revoltei de acolo. Vlad s-a dus personal la forțele de ordine de acolo să le ceară să nu-și facă datoria. Le-a interzis să folosească armamentul, deși situațiile o impuneau. La fața locului, s-a deplasat și Milea, care a văzut că forțele M.I. sabotează restabilirea ordinii publice și îi împiedică pe militarii M.Ap.N. să o facă, în sensul că în dispozitivele de ordine publică în față se aflau militari din Trupele de Securitate și de la Școala de Ofițeri a M.I., iar militarii de la M.Ap.N erau în spatele acestora. Milea avea stația bruiată și, pentru a chema tancurile care au trecut prin baricadă, a folosit un telefon public de lângă Sala Dales! Trosca și luptătorii săi și-au făcut datoria.

 

În ciuda sabotajului generalului Vlad, militarii din Armată și Miliție au restabilit ordinea publică. 50  de demonstranți au fost uciși, sute dintre ei răniți, iar ceilalți arestați sau au fugit pe unde au putut. Apoi, oamenii maiorului Trosca din Timișoara și din Arad l-au ajutat pe generalul Nuță în îndeplinirea unor misiuni și în tentativa lui de a scăpa cu viață de vânătoarea la care era supus de Securitate, pentru a fi prins și neutralizat. Toate acestea au adunat bile negre în contul U.S.L.A. Apoi, moartea lui Trosca, chemat la locul crimei de către Ardeleanu, a creat probleme în unitate. Cei peste o mie de oameni erau revoltați de ceea ce s-a întâmplat și au simțit că trădarea venea de la vârful instituției. Ardeleanu a încercat să-și salveze onoarea și l-a criticat pe generalul Vlad, învinuindu-l de modul în care a decis cursul evenimentelor. E sigur că Vlad a auzit.  Apoi, mărturiile lui Ardeleanu în procese și la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, l-au supărat pe Vlad și am spus destule. Așa se explică poziția lui Vlad față de Ardeleanu. Oricum, el s-a abținut mult, pentru a nu ieși în vileag  complicitățile lui Vlad cu Militaru, care au condus și la masacrul uslașilor.

 

M.A.M.: Privitor la focul executat la Sibiu de cei trei ofițeri de securitate, urmat de fuga mulțimii care atacase Inspectoratul M.I., aș spune că în situațiile acestea funcționează instinctul de conservare. Indiferent cât sunt de determinați să facă ceva, la oamenii normali funcționează instinctul de conservare și când simt moartea pe aproape fug.

 

C.L.: Da, așa este. Sunt foarte rare cazurile când omul rămâne să moară conștient, iar aceia sunt uciși. La București, mulțimea de la baricada Intercontinental-Sala „Ion Dales” nu putea să lupte cu scaunele de la restaurantul „Pescărușul” contra forțelor de ordine înarmate, antrenate de luptă și a tancurilor. Nu aveau nici o șansă, doar că provocatorii, care au fost și ei ai Securității, ca Dan Iosif și alții, aveau consemn că nu se va reprima și se bazau pe ce știau ei, doar că Milea, Trosca, Carp și alți comandanți au acționat, au distrus baricada și au tras în plin. Trăgeau câte 50 de arme automate deodată. Dimineața, pe la 5.00, s-a stins iluminatul public și pompierii au spălat sângele. Apoi, la 6.30, din ordinul lui Milea, forțele M.Ap.N. au spart complet coloanele de manifestanți chemate în centrul orașului de conspiratori, în zona  podului Vitan-Bârsești, i-au împrăștiat pe la casele lor, iar la ora 7.00, când Ceaușescu l-a chemat pe Milea la el, ordinea publică era restabilită total, în tot orașul. În cursul nopții, Milea a ordonat retragerea la odihnă a unităților cu militari foarte obosiți și înlocuirea lor cu alții odihniți și a ordonat și altor forțe mecanizate din teritoriu să vină la București, pentru a ocupa orașul și a menține liniștea publică. Practic, în dimineața de 22 decembrie, la orele 7.00, „revoluția” era încheiată la București.

 

Vlad nu s-a prezentat la Ceaușescu în acea dimineață. Peste tot unde veți găsi că generalul Vlad ar fi participat la ședința cu Ceaușescu din dimineața de 22 decembrie, să știți că este o minciună. Circulă și stenograme false în care Vlad figurează printre cei prezenți. În cursul nopții, generalul Vlad, împreună cu conspiratorul evreu Gogu Rădulescu, a încercat să-l convingă pe generalul Milea să-l aresteze pe Ceaușescu, dar Milea a refuzat și, ca răspuns, ministrul Apărării a chemat noi forțe în București. Generalul Vlad nu s-a dus la Ceaușescu de frică să nu fie arestat. La fel, de frică, generalul Neagoe, împuternicit la comanda Direcției a V-a de Securitate și Gardă, care păzea toți demnitarii și clădirea C.C. al P.C.R. s-a ascuns și a „ieșit din peisaj”. După ce Milea a ieșit de la Ceaușescu, la ora 8 și ceva, el a declarat că părăsește sediul C.C. al P.C.R. și coboară în piață, la trupe. Avea în piață un tanc în care avea toate comunicațiile de unde putea da ordine în toată țara, întregii armate. Atunci, la 8.33-8.35 l-a rănit prin împușcare Pârcălăbescu. Primul om care, dintr-un birou vecin, a auzit împușcătura și a ieșit imediat să vadă ce s-a întâmplat a fost consilierul lui Ceaușescu pentru problemele consiliilor populare, Florescu. A dat „nas în nas” cu Pârcălăbescu, care era răvășit și fugea din birou. În ani de eforturi, ale mai multor investigatori, s-a reconstituit minut de minut ce s-a întâmplat în sediul puterii.

 

M.A.M.: Ce s-a întâmplat cu Pârcălăbescu?

 

C.L.: Un criminal ocrotit, ca mulți alții. A fost primit în primul cerc al puterii. Apare în filmele cu F.S.N.-iștii în sediul C.c. al P.C.R. din seara de 22 decembrie. Era prin jurul lui Iliescu, cu marii conspiratori. A fost mutat de la Gărzile Patriotice în M.Ap.N., făcut general, trecut pe statele de funcțiuni ale Direcției Generale de Informații a Apărării, trimis atașat militar în Marea Britanie, apoi pensionat cu pensie de mare merit. Dar n-a fost fericit. Nu știu dacă a avut frământări de conștiință, dar știu precis că-i era frică să nu fie și el omorât. Mai ales după ce l-au omorât pe judecătorul Gică Popa, s-au speriat mulți conspiratori.

 

M.A.M.: Gică Popa a murit pe 1 martie 1990. Credeți că a fost ucis? Fostul ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, care a fost coleg de serviciu și parcă și de birou cu Gică Popa a declarat în mod repetat că el s-a sinucis.

 

C.L.: Doru Ursu nu spune adevărul. Îmi pare rău pentru el. Ne cunoaștem. L-am avut cadru didactic într-unul din colectivele pe care le-am condus. A predat la Sibiu doar un an de zile pentru că-i era greu cu naveta și era foarte ocupat ca avocat. Doru Ursu a fost totdeauna „în barca” conspiratorilor și a fost coleg și în bune relații și cu cel despre care se spune că l-ar fi ucis pe Gică Popa.

 

M.A.M.: Puteți să ne spuneți despre cine este vorba?

 

C.L.: Pot să vă spun, cu mențiunea că eu nu am investigat asasinarea lui Gică Popa. Eu am scris în 2010 despre moartea sa, citând doi oameni care cunosc foarte bine situația, pe sora lui Gică Popa, care trăiește și știe ce i s-a întâmplat fratelui ei și pe jurnalistul Cătălin Tache. Am avut încredere în investigația acestuia din urmă și ca urmare a încrederii pe care mi-a dat-o judecătorul Corneliu Tureanu, care mi-a semnalat investigația lui Cătălin Tache. Din câte am auzit eu, din zona aceea, asasinul ar fi Doinel Dinuică, între timp, trecut în rezervă cu patru stele mari. Dar, repet, afirmația mea nu este verificată, este doar un zvon public (din sferele înalte ale Justiției și serviciilor), pe care unii îl apreciază a fi certitudine. Eu nu am încercat să verific.

 

Dar, ne-am îndepărtat de discuția privitoare la nemulțumirile lui Vlad față de U.S.L.A. și de Ardeleanu. Ardeleanu a „trecut în barca” ministrului Militaru, i-a dat acestuia o serie de informații, inclusiv despre Vlad și nu mai percuta la ordinele lui Vlad, ci doar la cele ale ministrului Militaru, ceea ce pe Vlad l-a deranjat. Mai târziu, la procesul lui Vlad și în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, col. Ardeleanu a declarat că Vlad i-a ordonat să-l supravegheze pe Ceaușescu să nu fugă și l-a amenințat cu legea marțială dacă Ceaușescu scapă. Prin această declarație Ardeleanu l-a deconspirat pe Vlad ca fiind cel care i-a controlat destinul final al lui Ceaușescu, pe care era obligat prin lege să-l apere. A mai făcut și alte declarații neconvenabile lui Vlad. Declarațiile lui Ardeleanu se găsesc la dosarele penale ale lui Vlad și în arhiva Senatului României. Ardeleanu a fost asasinat de foști subordonați ai lui care au pus în executare „testamentul” lui Trosca, dinaintea plecării în ultima lui misiune, cea în care a fost asasinat: „Dacă nu mă mai întorc, omorâți-l pe Ardeleanu!”

 

M.A.M.: După textul semnat de Rogojan, la care ne-am referit, urmează un capitol de discuții dintre Rogojan și Vlad, intitulat „Securitatea în evenimentele din decembrie 1989”.

 

C.L.: Vă întrerup. Din acest întreg capitol, cititorul nu va afla nimic important despre acest subiect, cel mai fierbinte dintre toate cele care privesc evenimentele din decembrie 1989. Sunt doar povești lacrimogene, din care rezultă cât de cumsecade, înțelept și blând a fost generalul Vlad, pe de o parte, manipulări, minciuni și contraziceri cu alte afirmații ale lor, pe de altă parte și discuții despre subiecte care nu au nici o legătură cu tema capitolului. Oamenii nu sunt istorici, nu sunt cercetători, nu au profesionalismul de care ai nevoie ca să scrii o lucrare memorialistică de ținută.

 

M.A.M.: Referiți-vă la câteva aspecte care v-au atras atenția.

 

C.L.: Domnule director, eu nu port discuția noastră pe bază de presupuneri. Nu evaluez posibilități. Eu spun pragmatic ce se știe sigur că a făcut Vlad și raportez aceste fapte la ce spune Vlad și Rogojan în carte, pe de o parte și la obligațiile legale ale actorilor evenimentelor, pe de altă parte. Presupunerile asupra evenimentelor, posibilitățile ca ele să fie într-un fel sau în altul și „ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât a fost”, le lăsăm pentru neprofesioniști, pentru amatori și pentru clevetitori. Eu mă voi raporta la ce știu sigur.

 

De la începutul acestui capitol, după ce se laudă reciproc ca fiind „cei mai…”, Rogojan îl întreabă pe Vlad cu ce sentiment a luat decizia de a nu executa ordinul lui Ceaușescu „care presupuneau înăbușirea în sânge a revoltelor populației la Timișoara”. Aici Rogojan se exprimă foarte elaborat, pentru a acoperi majoritatea obligațiilor neefectuate de Securitate și știind el faptul că, de fapt, Ceaușescu a dat ordin de folosire a armamentului în condițiile legii și doar în etapa în care nu mai erau alte soluții. Nu mai erau alte soluții pentru că Securitatea nu-și îndeplinise obligațiile preventive de apărare a țării. Cititorul neavizat înțelege de la Rogojan și de la Vlad că Ceaușescu a dat ordin ca, „din prima”, să se tragă în popor. Nici vorbă. Ordinea publică se menține continuu prin prevenție informativă și prin acțiune în faza incipientă. Am arătat mai sus aceste aspecte. Apoi, Vlad afirmă sus și tare că l-ar fi informat corect și complet pe Ceaușescu cu toate cele ce ar fi trebuit să le știe. Or, într-o altă parte a dialogului nostru, am arătat cititorilor cum în martie 1990, într-un memoriu adresat lui Ion Iliescu, Iulian Vlad încerca să-și dovedească loialitatea față de acțiunea conspirativă de înlăturare a conducerii țării cu faptul că nu l-a informat de cu mult timp în urmă pe Ceaușescu cu informațiile de care acesta avea nevoie. Iulian Vlad afirmă acum, în memorii, că „nu a fost informație importantă, de interes pentru momentele acelea, care să nu îi fie supusă atenției șefului statului” (p.49). Or, în declarația dată în 31 martie 1990, același Iulian Vlad scria tocmai că nu l-a informat pe Ceaușescu cu ce trebuia să știe. În a doua parte a dialogului nostru am dat și citatul. E clar de tot. Minte cu seninătate diabolică!

 

M.A.M.: Dar Iulian Vlad recunoaște că i-a influențat pe cei de la Miliție să nu acționeze împotriva revoltei.

 

C.L.: Da, recunoaște, dar se referă doar la ziua de 22 decembrie, când generalul Nuță, „blocat la Timișoara” (expresia lui Vlad), după ora 10.00, fiind în pericol de moarte, a părăsit sediul Inspectoratului Timiș al M.I. și a pierdut legătura cu sediul I.G.M. din București, cu intenția declarată de a veni la București și a acționa de acolo. Și aici a intervenit o minciună. Vlad spune că a cooperat bine cu generalul Romeo Câmpeanu, unul dintre cei trei adjuncți ai generalului Nuță, cu care era prieten. Nu ne spune însă că Romeo Câmpeanu era ofițer de securitate, numit în coastele generalului Nuță. Rogojan pune o notă la declarația lui Vlad și arată că Romeo Câmpeanu este cel care, la cererea lui Vlad, a ordonat Miliției Române să nu folosească armamentul și nici o formă de violență împotriva demonstranților. Ei nu spun însă că, în 22 decembrie 1989, la ora 10.00, alt locțiitor al lui Nuță, col. Petre Moraru, dăduse o notă telefonică în care ordona tuturor comandanților din țară să-și apere sediile folosind armamentul din dotare, ceea ce era în spiritul legilor de oriunde în lume și în spiritul oricărei stări de normalitate. Atunci a avut loc puciul de la sediul I.G.M. prin care, din ordinul lui Vlad și al lui Romeo Câmpeanu, col. Petre Moraru a fost arestat și Romeo Câmpeanu a contramandat ordinul acestuia și a dat ordinul ca unităților de Miliție să le fie interzis să se apere. Așa s-a ajuns ca în unele sedii ale Miliției să se comită crime odioase, incendieri, jafuri și mari distrugeri. De toate acestea sunt responsabili generalii Iulian Vlad și Romeo Câmpeanu. Parchetul Militar care nu și-a făcut deloc datoria, de aproape trei decenii, ar fi trebuit să-i trimită în judecată, iar ei să răspundă și patrimonial și penal pentru ordinele criminale pe care le-au dat. Aceste ordine s-au găsit în toate județele, unde s-a transmis acest ordin, în care este menționat numele generalului Vlad.

 

M.A.M.: O altă manipulare din acest capitol este afirmația că „nici armata nu avea ce să caute în stradă”.

 

C.L.: Pe lângă faptul că acești securiști îi cred proști pe toți și profită de faptul că au trecut foarte mulți ani de la evenimente, ei mint lumea în față, grosolan. Păi, domnule director, legislația prevedea expres atribuții de implicare a armatei în restabilirea și în menținerea ordinii publice. Doar că, așa cum am mai spus altă dată, organizarea restabilirii și menținerii ordinii publice nu fusese gândită și pentru situația în care Trupele de Securitate trădează. Armata avea nu dreptul ci obligația de a acționa în stradă! În cărțile mele am explicat detaliat aceste aspecte. Generalul Vlad a fost unul dintre principalii actori care au propus legislația de ordine publică în România. El a fost unul dintre cei care au prevăzut obligațiile instituțiilor în cadrul sistemului de apărare a ordinii publice în România. Iar Rogojan era și adjunct la Direcția Juridică și știe legislația de resort. Mint amândoi cu nerușinare.

 

M.A.M.: Am văzut că Vlad îi critică aspru pe cei din aparatul Partidului Comunist pentru că informațiile trimise de ei către Ceaușescu nu erau de valoare și nici corecte.

 

C.L.: Oricum erau mai valoroase și mai corecte decât ale Securității, deși în jurul lui Ceaușescu, inclusiv la cabinet, au fost mulți complotiști. E suficient să dau câteva nume: Apostoiu, Nicolcioiu, Curticeanu, Hârjeu, ca să nu mai vorbesc despre trădătorii „grei” din partid, respectiv Ioan Ursu, Gogu Rădulescu, Gheorghe Oprea, Constantin Dăscălescu etc și cei mai mici în funcții, inclusiv rețeaua relativ mare care a acționat foarte ascuns pentru inducerea crizei alimentare, energetice și a bunurilor de larg consum care a tras țara înapoi, a creat marile nemulțumiri populare, obiective, contribuind decisiv la reușita intervenției străine în România, la care s-au raliat trădătorii din Securitate și din Armată. Pe parcursul a două decenii, rețeaua de influență sovietică din România a reușit să-l înconjoare pe Ceaușescu cu un cordon duplicitar care îl proslăvea în față și îl sabota prin spate, abia așteptând să-l vadă înlocuit de la putere. Generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu nu l-au informat niciodată pe Ceaușescu că în conturi din România, ale I.C.E. „Dunărea”, de la Bancorex și al