Cine este Antichristul ? SEMNELE  legate de revenirea Domnului Isus. Cand, cum si de ce? Cine este fiara si cine i-a dat putere?Ce spune biblia despre fiară?-Brian Janz

Hristos, Pâinea vieţii din revista „The Christianʼs Friend”… Isus, pâinea vieţii(Ioan 6:37-59) Partea a II-a… Cum să-L ai pe Isus ca prieten și Mântuitor în viața zilnică,Scris de Barry Couts; Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu; Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

DE UNDE A APĂRUT FIARA? Groaznica fiară a patra…BALAURUL ŞI FEMEIA…NUMĂRUL ŞI SEMNUL FIAREI…Acordul catolic… STATELE UNITE ÎN PROFEŢIECRIZA INTEGRITĂŢII- de Warren W. Wiersbe…Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu! Ce înseamnă să „fugi de poftele tinereții?” Ce locuiește în inima ta? Promisiuni eterne pentru cei care biruie prin  puterea lui Iisuss Ce spune biblia despre curva din Apocalipsa 17?Poți primi o nouă șansă… Ajutor de la tronul de Har- Tom Harris | Loc: Sydney, Australia ………….Pentru vindecarea de komunism, globalism, capitalism, adică de Satanism, “Trebuie să vă naşteţi din nou,” ne-a învăţat Iisus în Ioan, cap.3/, pentru a scăpa şi de hoţie, corupţie, fesenie, curvie, sărăcie, prostire, nedreptate, sau de alte mizerii semănate de gunoierul satan în ţarina inimii neânnoite! Dacă vă doare starea lumii  şi dacă infometaţi după veşnicie, faceţi ce ne-a spus Isus în (Mat.4/17), ca şi Ioan în (Mat.3/2): „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Şi Apostolii au stăruit de noi în F.A. 3/19 -21:” Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu ca să… le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi… să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” 26/18-20… Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Rom.2/4… Domnul… are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. 2 Petru 3/9… Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi… Altfel- Ap.2/5 şi 21 etc

Isus, pâinea vieţii

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a

https://www.rcrwebsite.com/john32.htm

---

1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
„Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit „biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum „L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va „vedea o sămânţă de urmaşi”, „va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, „înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: „nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află „în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci „primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, „în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 „Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi „pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra „dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? („Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! („Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice („nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

„Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

„Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

„Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

„Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

„Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

„Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

„Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

„Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

„Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
„Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

„Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

„Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

„Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
„Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! „? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

„Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

„Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

„Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

„Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

„Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: „Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

„Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

„A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

„Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

„Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

„Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

„Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…
„Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia („cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

„Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

„O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

„Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

„Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

„Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

„Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

„Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
„A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

„Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: „Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

„Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

„Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

„Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

„Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

„Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

„Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

„După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

„Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

„Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

„Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) „ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…
„că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) „dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) „…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) „ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut „(4:15) „ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o „piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului: „skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT „skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă „piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte „piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este „cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

https://www.everystudent.ro/a/cunoasterea.html

Cum să-L ai pe Isus ca prieten și Mântuitor în viața zilnică

https://crestinismactiv.ro/relatia-mea-cu-isus

Scris de Barry Couts

Barry Couts ne spune cum el L-a cunoscut pe Isus ca un prieten și Salvator în viața zilnică.

Mama mea a devenit văduvă când era în a treia lună de sarcină cu mine, așa că nu l-am cunoscut pe tatal meu. Dar întotdeauna am simțit că Dumnezeu are grijă de mine – acea ființă mai înaltă, mult peste puterile mele, avea mereu grijă de mine. Cred că aceasta se datora mamei mele care credea în Dumnezeu. Mereu am simțit că Dumnezeu este foarte aproape de noi acasă, dar și peste tot unde eram.

Dar când am mai crescut, în special când am ajuns în clasa a șaptea, am înțeles că-mi lipsea ceva. Știam că dacă aveam de gând să continui pe aceeași cale, ca până atunci, urma să ajung ca unul dintre unchii mei care au sfârșit în închisoare și au avut vieți dificile. Alții mi-au spus: „Dacă continui să faci ce faci acum, vei sfârși ca el.” Asta a creat o nevoie în mine pentru că nu voiam să repet greșelile lor; nu voiam să devin un pericol pentru societate.

Cam în aceeași perioadă meream la biserica penticostală din Urbana, iar un predicator de acolo, care se ocupa cu tinerii ne spunea că toată dreptatea noastră este o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Noi trebuia doar să ne cerem iertare și să ajungem la o relație personală cu El. „Tot ce vine de la noi este doar gunoi. Noi trebuie să ne dăm inimile lui Isus!” Asta a atins o coardă sensibilă în mine și am simțit că aveam nevoie de o viață mai adâncă. Și am făcut exact asta – m-am rugat la Isus ca să-mi ierte păcatele, care erau multe, și L-am rugat să vină și să fie Domn în viața mea.

Un prieten care-mi spune adevărul

Nu știam exact ce semnficație avea asta, dar, puțin câte puțin, am început să înțeleg că erau lucruri pe care eu le făceam, care nu erau conform Cuvântului lui Dumnezeu și nu aduceau binecuvântarea Lui. Asta a început să lucreze în mine când eu am realizat că aveam nevoie de o umblare cu El – Isus a început să-mi vorbească despre lucruri din viața mea care trebuiau aliniate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă erau lucruri pe care nu puteam să le fac singur, așa că El m-a ajutat.

El a început să-mi dezvăluie propriul egoism – momente când mă gândeam doar la mine însumi, sau când îmi foloseam timpul într-un fel egoist. El mi-a descoperit aceste lucruri. Apoi, după ce îmi expunea propria mea natură, puteam vedea că nu voiam să fiu așa – voiam o schimbare!

Pentru mine, acesta este felul în care Isus mă poate ajuta, ca prieten personal. Este scris că: „Omul socoteşte că toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile este Domnul.” Proverbe 21:2. În ochii mei proprii, ceva poate părea corect, dar Isus poate decoji suprafața ca eu să văd adevărul. Poate eram motivat de invidie sau răzbunare, deși nu eram conștient de asta, în acel moment. El dezvăluie lucrurile și atunci încep să observ lucruri precum: ceilalți nu erau recunoscători pentru ce le-am făcut, sau nu au spus nimic despre „faptele mele bune,” și mă simțeam nesemnificativ, sau simțeam că nu a fost destul de bine. Dar, de fapt, eu făceam lucrurile acelea pentru oameni, nu pentru Numele Lui.

El poate descoperi motivele mele, prin Cuvântul și Duhul Său, ca eu să mă pot schimba și să nu mai fac lucrurile pentru mine, ci pentru El și pentru alții. Pentru mine acesta reprezintă un prieten adevărat – o persoană care-ți va spune adevărul, ca tu să fii ajutat.

Un prieten care mă poate ajuta să devin bun

Este scris în Evrei 4:15 că Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca noi, dar fără păcat. El nu a păcătuit niciodată. Tot păcatul a ajuns sub picioarele Lui! Iar datorită vieții de biruință pe care a avut-o, acum poate să ne ajute pe toți cei care suntem ispitiți. Isus poate să ne ajute ca, în loc să ținem tare de voia noastră și să trăim pentru noi înșine și conform plăcerilor noastre, acum putem devenim ucenici adevărați care se neagă pe ei înșiși și își iau crucea. (Luca 9:23). Isus poate să ne ajute dacă noi ajungem la punctul acela că urâm răul din natura noastră – urâm să facem ceea ce este rău.

Sunt lucruri pe care nu vreau să le mai fac căci vreau să ajung la libertatea de a nu mai păcătui. Isus poate să-mi dea acea viață – de fapt în acel moment eu mă nasc. În acel moment eu primesc viață în mine, pentru că Îl cunosc, Îl ascult și încep să gândesc ca El, pentru a deveni mai mult asemeni lui! Nu ca un robot, ci în inima mea, în ființa mea, vreau să fiu bun. Și să ajung la aceasă atitudine este total altceva decât iertarea păcatelor.

Pot ajunge la punctul unde am virtuți, unde eu devin acea persoană care este bună; devine parte din ființa mea să ajut pe ceilalți, să nu privesc critic, ci să binecuvintez. Asta poate Isus să facă – nu doar să-mi ierte păcatele, ci să-mi dea o viață nouă. Eu pot deveni o creație nouă.

Isus vrea să ajung la binecuvântare și la ungere. De aceea este atât de încurajator ce scrie despre pedeapsă. Când sunt pedepsit, aceasta înseamnă că cineva îmi spune cum să fac lucrurile mai bine. Iar motivul pentru care sunt pedepsit sau antrenat este ca să primesc rezultatul final. (1 Corinteni 11:31-32; Tit 2:11-14; Evrei 12:5-11).

Dacă cineva vrea să devină doctor, atunci merge la școala de doctori. Nu poți să vrei să fii doctor și să te duci la școala de clovni, și să speri că, într-o zi vei ajunge doctor. Ai nevoie de școala corectă pentru doctori, iar la fel este și aici. El nu-mi arată lucrule pe care trebuie să le fac pentru ca îmi îngreuneze lucrurile și viața. Ci aceasta este chemarea pe care am primit-o, iar El vrea ca eu să fiu ca El, cu toate virtuțile – bunătate, milă, dragoste, blândețe, răbdare, bunătate, finețe. Dacă mă predau adevărului (Cuvântul lui Dumnezeu) și pedepsei Lui, atunci, puțin câte puțin, voi experimenta ce înseamnă să fiu schiimbat în acel om care El vrea să devin – iar acest lucru mă face fericit.

Deci nu este nimic în neregulă cu mine când El îmi spune adevărul. Adevărul îmi arată ce trebuie să schimb – acest lucru înseamnă că mă apropii de rezultatul final, care este a deveni bun și răbdător – virtuțile. Este important să nu uit asta niciodată. Doar pentru faptul că văd ceva la mine, care nu este aliniat cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu reprezintă un lucru negativ. De fapt, este o oportunitate pentru mine de a fi curățit de faptele pe care le urăsc. Dacă nu sunt de acord cu tendințele mele păcătoase, dacă le resping prin puterea Duhului Sfânt, pot să merg mai adânc în lucrurile pe care le vreau – virtuțile. Deci nu trebuie niciodată să devin descurajat când văd cum sunt ca persoană, pentru că El vrea să mă conducă afară din acel lucru și să devin curat!

Un prieten căruia îi pot spune absolut tot

Când mă gândesc la relația mea presonală cu Isus, ea reprezintă, practic, totul! Nu există nimic din timpul zilei despre care nu L-aș putea întreba. Niciodată nu-mi este greu să cer ajutor sau călăuzire, oricare ar fi provocarea. Poate ajunge atât de simplu până la dificultăți de a găsi cheile de la mașină sau că am pierdut ceva. Atunci mă rog în simplitate: „Isus, știi că trebuie să plec la muncă, sau că trebuie să merg undeva, și nu-mi pot găsi cheile. Te rog ajută-mă; fă ceva ca să-mi găsesc cheile.” Și continui să caut. Până astăzi, nu a trebuit niciodată să sun la lăcătuș pentru o cheie nouă. Nu pentru că nu am pierdut niciodată cheile, dar întotdeauna am putut să le găsesc. Este amuzant, dar chiar și în detaliile mici ale vieții, nu sunt lucruri prea mici despre care să nu vorbim cu Isus, sau cereri prea mici pe care să nu I le putem aduce. Și, ca bărbat, ușor îmi este să gândesc că: nu am nevoie de ajutor cu asta sau cu cealaltă, dar în relația mea cu Isus, El a fost un prieten atât de bun că pot vorbi cu El despre toate lucrurile. Relația cu El este ca cea între un tată și un fiu – unde vorbești despre cele mai mărunte lucruri din viață.

Uneori, când mă gândesc la alții, cel mai mare lucru pe care-l pot face, este să mă rog pentru ei. Iar Isus aude acest contact personal. El aude fiecare șoaptă și trece la acțiune când mă rog!
Cred că asta definește relația mea cu El: orice lucru mic apare în calea mea, eu mă rog și El mă poate ajuta oricând, oriunde.

Iar când primesc din viața lui Isus și observ că nu mai sunt ispitit la fel ca acum ceva timp, aceasta este dovada că învăț de la El. Învăț să merg calea pe care El a mers-o. Pot învăța să pot iubi din inimă și să fiu o persoană care este în Dumnezeu, nu cineva care doar face lucruri pentru că altcineva se așteaptă la asta, sau pentru că eu consider că este bine. Pot primi o astfel de relație cu Isus unde El îmi poate vorbi, El îmi poate spune ce și cum să fac și îmi poate spune unde să-mi predau viața, iar eu devin ca Isus.

El are puterea – este omnipotent. Dacă dorește să facă un miracol, poate să-l facă. El poate face orice am eu nevoie. Isus este un prieten apropiat care mă poate lua și conduce prin toate aceste ispite și situații din viață! El mă ajută în fiecare moment! Pentru mine, acest prieten și Salvator este cel mai important lucru din viață.

Cristos: Pâinea vieții

Cristos: Pâinea vieții

Ioan 6

Scopul declarat al evanghelistului Ioan, a fost acela de a pune în lumină divinitatea Domnului Isus, pentru ca prin credința în El să dobândim viața veșnică. (Ioan 20:30-31)

Când Domnul, a fost chestionat de către farisei, cu privire la identitatea Sa, tot Ioan ne spune că, Isus s-a prezentat sub același nume sub care s-a prezentat Dumnezeu lui Moise, la rugul aprins: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU.” (Yahve) (Ioan 8:58) Ei au înțeles că Isus se făcea deopotrivă cu Tatăl, iar în loc să creadă în El, au hotărât să-L omoare.

Domnul  Isus, nu doar că s-a prezentat pe Sine ca: ,,EU SUNT” (Yahve) ci după cuvintele: ,,EU SUNT” a adăugat conținut care evidențiază atotsuficiența Sa pentru viața și mântuirea noastră. Astfel avem, în Evanghelia după Ioan, cele șapte expresii magnifice, prin care Domnul Isus se definește pe Sine, în raport cu noi și cu nevoile noastre: ,,Eu sunt Pâinea vieții”, (Ioan 6:35) ,,Eu sunt Lumina lumii”, (Ioan 8:12) ,,Eu sunt Ușa oilor”, (Ioan 10:7) ,,Eu sunt Păstorul cel bun”, (Ioan 10:14) ,,Eu sunt Învierea și Viața”, (Ioan 11:25) ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, (Ioan 14:6) ,,Eu sunt adevărata Viță”. (Ioan 15:1)

În mesajul de față, vom încerca să explorăm înțelesul primei expresii din seria celor șapte: ,,Eu sunt Pâinea vieții”

Ne vom bucura de Cristos Pâinea vieții: 1.Înțelegându-L pe Cristos, Pâinea vieții, 2.Crezând în Cristos, Pâinea vieții și 3.Mâncând din Cristos, Pâinea vieții.

1. Înțelegându-L pe Cristos, Pâinea vieții.

Trebuie să recunoaștem faptul că, nu este chiar atât de simplu să explicăm, ce a vrut să spună Domnul Isus prin cuvintele: ,,Eu sunt Pâinea vieții”. În Ioan 6 întâlnim multe afirmații foarte grele și puternice, care au scandalizat auditoriul Domnului Isus și i-a determinat pe mulți dintre ucenici să-L părăsească: ,,Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului și dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viaţa veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (v53-55)

Totuși există câteva chei în texț, care ne ajută să înțelegem semnificația cuvintelor Domnului Isus.

ÎN PRIMUL RÂND, discuția despre Pâinea vieții a avut loc imediat după înmulțirea pâinilor. Cei cinci mii de evrei pe care i-a hrănit Isus din doar cinci pâini și doi pești, au fost atât de impresionați de acest eveniment, încât L-au căutat cu înfrigurare, cu dorința de a-L face împărat. Domnul Isus a folosit acest prilej, spre a le redirecționa atenția dinspre: trup spre suflet, dinspre foamea trupească spre foamea spirituală și dinspre pâinea pământească spre pâinea cerească.

În esență, Domnul Isus  dorea să-i învețe că, aceea ce reprezintă pâinea pentru trup, reprezintă Cristos pentru suflet.

ÎN AL DOILEA RÂND, discuția despre Pâinea vieții a avut loc în preajma paștilor. (v4)

Evreii tocmai se pregăteau să mănânce mielul pascal, prin care au fost izbăviți părinții lor dinaintea pedepsei lui Dumnezeu, dezlănțuită peste țara Egiptului.

Unii, l-au auzit pe Ioan Botezătorul strigând cu privire la Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) Prin urmare ar fi trebuit să înțeleagă că urmează o schimbare semnificativă, în legătură cu modul de sărbătorire al Paștilor, și că Domnul Isus anunță un ,,Exod” mai important decât cel din Egipt. Aceste aspecte le-a avut în vedere Pavel, mai târziu, când a afirmat că: ,,Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăţiei și adevărului.” (1Corinteni 5:7-8)

După cum copiii lui Israel au scăpat de mânia lui Dumnezeu, în Egipt, însușindu-și în mod personal trupul și sângele mielului pascal, tot așa și noi suntem izbăviți de mânia viitoare însușindu-ne trupul și sângele Mielului care ridică păcatul lumii.

ÎN AL TREILEA RÂND, referințele la Moise și la mana din pustie, sugerează o legătură între lucrarea lui Moise și lucrarea lui Isus. Cu toate că Moise i-a hrănit pe evrei cu mană în pustie, lucrarea lui principală a fost să le dea cuvintele Legii lui Dumnezeu. Chiar scopul hrănirii lor cu mană a fost tot unul spiritual: ,,Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai și nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăiește omul.” (Deuteronom 8:3)

Ei bine, dacă Israel ar fi învățat această lecție, ar fi putut identifica cu ușurință cuvintele Domnului, drept Pâinea vieții. Isus Însuși ne-a spus că mâncarea Lui este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34) și apoi ne-a învățat și pe noi faptul că: ,,Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viaţă.” (v63)

Cei doisprezece sunt singurii care au prins această suptilitate a vorbirii Mântuitorului: „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștinţa că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (v68-69)

2. Crezând în Cristos, Pâinea vieții.

Pâinea Vieții se capătă crezând în Domnul Isus. (v27-29)

Problema evreilor, nu era una de necunoaștere în legătură cu Isus, ci de necredință. (v64) Ei I-au înțeles foarte bine limbajul, dar s-au răzvrătit împotriva Lui, deoarece erau scandalizați de lumina Lui atotpătrunzătoare care demasca toată fățărnicia din inimile lor, le demola toate pricinile de încredere, lăsându-le o singură șansă: pocâință totală și dependență absolută de  El.

Primul păcat demascat de Isus în viața lor a fost materialismul: ,,Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea și v-aţi săturat. Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veșnică și pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.” (v26-27)

Este absolut uimitor cât de adânc este înrădăcinat, în structura noastră lăuntrică, acest flagel, încât suntem ispitiți să facem chiar din Domnul Isus robul intereselor noastre materialiste. Oare câți nu-L căutăm pe Isus, doar ca să ne dea mai multă pâine.

Un al doilea păcat demascat de Isus în viața lor a fost: legalismul. ,,Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu? Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (v28-29)

Diavolul ne va ispiti, cu orice chip, să ne concentrăm atenția asupra a orice altceva mai puțin Cristos: meritelor personale, neprihănirii proprii, ritualurilor religioase, numai să ne abată atenția de la Pâinea vieții.

Al treilea păcat demascat de Isus în viața lor a fost: senzaționalismul. ,,Ce semn faci Tu deci”, I-au zis ei, „ca să-l vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?” (v30)

Senzaționalismul religios este acea tendință a firii pământești, de a veni în preajma Domnului, dar nu de dragul persoanei Sale, ci datorită spectacolului pe care aceasta îl însoțește.

Materialismul, legalismul și setea după minuni, îi țin pe mulți simpatizanți ai lui Isus departe de Pâinea vieții, deoarece reprezintă distrageri ale atenției de la ce este cu adevărat esențial.

Prin urmare, este foarte important să ne examinăm atent apropierea noastră de Domnul, pentru a ne asigura că nu este motivată de interese păcătoase suptile, de care nici măcar nu ne dăm seama.

Dar ce înseamnă să crezi în Cristos? Aș dori să observăm câteva răspunsuri, privind la paralelismul limbajului ebraic, prezent în scrierile lui Ioan:

(1) A crede în Isus înseamnă a-L primi pe El, ca Domn și  Mântuitor. ,,Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;” (Ioan 1:12)

(2) A crede în Isus înseamnă a asculta de El. ,,Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, însă cine nu ascultă de Fiul nu va avea niciodată viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36 traducere contemporană)

(3)A crede în Isus înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul Său. ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică.””… ,,Și viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 3:16, 17:3)

(4)A crede în Isus înseamnă a-L avea. ,,Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să știţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veșnică.” (1Ioan 5:12-13)

3. Mâncând din Cristos, Pâinea vieții.

Întradevăr, noi sărbătorim și comemorăm la Cina Domnului Pâinea care s-a coborât din cer, dar noi nu-L ,,mâncăm” pe Cristos în sens sacramentalist, ci prin credință, în viața de zi cu zi.

Ce avem de făcut, în mod concret, spre a ne hrăni sufletele din Pâinea vieții?

ÎN PRIMUL RÂND, a ne hrăni din Pâinea vieții presupune un act inițial de primire a lui Cristos, în viața noastră. În urma conștientizării foamei spirituale a sufletului, și a faptului că Cristos Însuși este singurul care o poate potoli, ne deschidem inima pentru El, și Îl primim prin credință să ne sature cu abundența prezenței Sale.

ÎN AL DOILEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții însușindu-ni-L pe Cristos ca miel de jertfă, sacrificat pentru păcatele noastre. Aruncăm în fiecare zi păcatele noastre asupra Lui, prin pocăință, și ne înfruptăm din iertarea și neprihănirea Lui.

ÎN AL TREILEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții, strângând cu sârguință Cuvintele vieții veșnice în mintea și inima noastră. După cum copiii lui Israel, în pustie, au strâns mana cerească, în fiecare dimineață, tot așa și noi, în mijlocul pustiului unei lumi fără Dumnezeu, strângem Cuvintele lui Cristos, în fiecare zi. Le citim cu mare plăcere, le cercetăm cu deosebită pasiune, le memorăm ca să pătrundă adânc în toate fibrele ființei noastre, medităm asupra lor în tot restul zilei și le împărtășim cu cei din jur ori de câte ori ni se ivește ocazia.

ÎN AL PATRULEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții, făcând din voia lui Cristos mâncarea noastră, la fel cum a făcut Cristos din voia Tatălui. În măsura în care deosebim voia Lui cea bună, plăcută și desăvârșită, ne dăm toate silințele s-o împlinim.

ÎN AL CINCELEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții, admirând de aproape Chipul lui Cristos, zugrăvit în Scripturi. Ne ospătăm savurând frumusețea tuturor trăsăturilor Sale de caracter, și ne lăsăm metamorfozați, prin puterea Duhului Său, în același chip cu al Lui, la fel ca Moise pe Sinai. (2Corinteni 3:18)

ÎN AL ȘASELEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții, lăsându-L pe Cristos: să ne umple tot timpul, să ne consume toată energia, să ne mistuiască toate pasiunile și să ne conducă toate acțiunile.

ÎN AL ȘAPTELEA RÂND, ne hrănim din Pâinea vieții, veghind asupra vieții noastre, ca nu cumva materialismul, legalismul, ritualismul, sacramentalismul, senzaționalismul sau alte miraje de felul acesta să ne abată privirea și atenția de la Cristos.

În concluzie: 

Hrănindu-ne în felul acesta din Cristos, Pâinea vieții, dobândim aici și acum o viață plină de vitalitate, dinamică și abundență, iar pentru atunci și acolo, nădejdea învierii și vieții veșnice cu Cristos.

Hristos, Pâinea vieţii

din revista „The Christianʼs Friend”

Iosua 5.

Voi spune câteva cuvinte cu privire la felul în care Hristos poate fi văzut ca hrana noastră. El poate fi privit ca hrana creştinului în trei moduri.

Mai întâi, ca păcătos salvat; în al doilea rând, în legătură cu poziţia în locurile cereşti în Hristos; şi în al treilea rând, ca străin şi călător aici jos. Însă acest ultim aspect este doar secundar, şi nu partea cuvenită creştinului. Domnul i-a spus lui Israel că El S-a coborât să îi elibereze din Egipt, şi să-i ducă în ţara Canaan. El nu a spus nici un cuvânt despre pustie atunci când a venit să îi izbăvească din Egipt deoarece intervenţia Lui pentru ei era în puterea răscumpărării şi pentru împlinirea promisiunilor Sale. Totuşi, pustia exista, tot aşa precum răscumpărarea din Egipt şi intrarea în Canaan; iar Hristos ne răspunde ca hrană a noastră la toate aceste trei lucruri. Două dintre ele sunt permanente; pentru că suntem hrăniţi de Hristos în două moduri permanent; aceasta în răscumpărare şi în glorie. Al treilea mod este ca mana pe care o avem de-a lungul întregului drum. În aceste trei feluri Hristos îi întâmpină pe ai Săi, şi îi hrăneşte deplin. Două dintre ele rămân, după cum am văzut; însă al treilea încetează atunci când împrejurările pe care trebuia să le întâmpine vor fi trecut. Ei au mâncat paştele şi mana până când au intrat în ţară, iar apoi mana a încetat. Însă ei au continuat să mănânce paştele.

Există două moduri în care este potrivit ca noi să ne hrănim întotdeauna cu Hristos. Mai întâi, ca paşte; pentru că ei au mâncat mielul pascal atunci când pustia s-a sfârşit iar Egiptul fusese demult lăsat în urmă. Atunci când erau în Egipt, sângele era pe pragul de sus şi pe uşiorii uşii, iar israeliţii au mâncat din miel înăuntrul casei. Gândul pe care îl aveau în timp ce mâncau era că Dumnezeu trecea prin ţară ca un judecător răzbunător; iar scopul sângelui de pe uşiori era să Îl ţină pe Dumnezeu afară, care a fost un mare lucru de făcut. Căci dacă ar fi fost adus în prezenţa lui Dumnezeu ca judecător, aceluia în care s-ar fi găsit păcat ar fi fost suferinţa.

Starea unuia care se hrăneşte acum din Hristos este doar potrivit cu cât preţuieşte el valoarea crucii, datorită temerii a ceea ce merită păcatul cu adevărat. Atunci când am pătruns în efectul sângelui mielului pascal, am intrat în Canaan, şi ne bucurăm de pacea ţării ca un popor eliberat, care a trecut Iordanul – nu doar Marea Roşie; aceasta înseamnă că am trecut prin moarte şi înviere – nu ca doar cunoscându-L pe Hristos mort şi înviat pentru noi, cum ne este arătat în Marea Roşie, ci ca fiind morţi împreună cu El şi intrând cu El în locurile cereşti, ca în Iordan. Atunci caracterul lui Dumnezeu este cunoscut ca Dumnezeul lor; aceasta înseamnă Împlinitorul a tot ce El a avut în gând cu privire la ei. Acum Dumnezeu nu mai este ţinut afară, ci se savurează dragostea Lui, nu se priveşte la Dumnezeu ca la cruce, revărsându-Şi mânia în judecată asupra păcatului. În Isus, pe cruce, a fost dreptate deplină şi dragoste deplină. Câtă ascultare de Tatăl şi ce dragoste măreaţă pentru noi! Şi acesta este felul în care sfântul care se află în pace se hrăneşte la cruce. Nu se hrăneşte la cruce ca ştiind că este în siguranţă; pentru Israel ţinerea paştelui după ce au intrat în Canaan a fost foarte diferită de ţinerea când judecata trecea pe lângă ei. În Canaan erau în pace, şi puteau să Îl glorifice pe Dumnezeu în felul acesta, în amintirea răscumpărării lor din Egipt.

În această imagine vedem prezentat nu pe păcătosul care simte că se află în siguranţă, ci pe sfântul care Îl poate glorifica pe Dumnezeu în sentimentele sale, inima revărsându-i-se încrezătoare, şi hrănindu-se cu Hristos ca grâul vechi al ţării – cel de-al doilea Adam, Domnul din ceruri. Acum Îl vedem pe Hristos prin credinţă la dreapta lui Dumnezeu ca Om glorificat, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului; ca şi Ştefan, atunci când cerurile i s-au deschis, şi L-a privit pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot aşa Îl vedem şi noi acolo sus. Nu Îl vedem aşa cum este arătat în Apocalipsa, aşezat pe un cal alb, venind din cer. El va veni într-adevăr, şi ne va lua sus acolo unde este şi El, şi vom fi ca El şi pentru totdeauna cu El; însă ne vom hrăni cu El atunci când vom fi acolo ca şi cu grâul vechi al ţării, iar aceasta este partea care ni se cuvine încă de pe acum; mana nu este partea noastră, deşi ne este asigurată pe cale.

Iosua Îl vede pe Iehova ca pe Căpetenia Oştirilor lui Iehova (Domnului), iar Israel se hrăneşte în ţară înainte de a lupta. Şi partea noastră este să ne aşezăm în ea înainte de a lupta, deoarece Dumnezeu ne-a dăruit-o. Ei nu mai mănâncă mana în Canaan, deoarece aceasta era pentru pustie. Mana nu este Hristos în ceruri; este Hristos aici jos. Nu aceasta este partea noastră; partea noastră este grâul vechi al ţării; acesta înseamnă, potrivit planurilor lui Dumnezeu, răscumpărare şi glorie. Însă întreaga noastră viaţă este un exerciţiu aici jos, sau păcat (exceptând că Dumnezeu ne dăruieşte momente de bucurie), deoarece în timp ce aici nu este nimic altceva decât ceea ce acţionează asupra cărnii, sau ceea ce permite prilejul slujirii lui Dumnezeu. Putem falimenta, iar atunci Hristos vine şi ne hrăneşte cu mană; aceasta înseamnă simţirea Lui cu noi aici jos, şi ne arată cum se aplică harul Lui tuturor împrejurărilor vieţii noastre zilnice – iar aceasta este un lucru minunat. De cele mai multe ori, în cea mai mare parte a vieţii noastre, suntem ocupaţi cu aceste lucruri, lucruri necesare şi legitime, fără îndoială, dar nu ne ocupăm cu bucuria cerească în Hristos; iar aceste lucruri sunt capabile să întoarcă inima de la Domnul, şi să împiedice bucuria noastră. Însă dacă dorim să ne alimentăm apetitul cu El ca grâu vechi al ţării, trebuie să avem obiceiul hrănirii cu El ca mană.

De exemplu, ceva poate să mă facă nerăbdător în timpul zilei. Ei bine, atunci Hristos este răbdarea mea; iar astfel El este mană pentru a mă susţine în răbdare. El este izvorul harului, nu doar exemplul pe care l-am arătat. El este mai mult decât atât; pentru că îmi voi lua putere din El, pentru a mă hrăni cu El zilnic; căci avem nevoie de El, şi este imposibil să ne bucurăm de El ca miel pascal, dacă nu ne hrănim de asemenea cu El ca mană.

Cunoaştem că Dumnezeu Îşi găseşte plăcere în Hristos, iar El ne dă putere să Îl savurăm de asemenea. A avea asemenea afecţiuni înseamnă cel mai înalt privilegiu posibil; însă pentru a-L savura, trebuie să ne hrănim cu El în fiecare zi. Aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe Hristos coborât pentru a aduce harul necesar, şi pentru a transforma împrejurările periculoase cu care suntem înconjuraţi în ocazii în care ne putem hrăni cu El ca mană pentru a ne susţine şi a ne întări în încercarea noastră.

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com

Cine este Antichristul ?

I. SEMNELE  legate de revenirea Domnului Isus. Cand, cum si de ce?

Lucifer – Satanah – Diabolos

Cine este fiara cu zece coarne?

Anastasia Filat

Cine este fiara si cine i-a dat putere?

Apocalipsa – o carte cu sapte peceti?

În capitolul 13 din Apocalipsa nu mai sunt amintite primele trei împărăţii pe care le văzuse Daniel, pentru că acestea aparţin deja trecutului. La sfârşitul zilelor este vorba despre ultima putere mondială, Împărăţia Romană, care este descrisă ca o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Demn de remarcat este că această fiară a Satanei seamănă cu balaurul roşu cu şapte capete şi zece coarne (cap. 12, 3). Domnitorul acestei lumi, îşi exercită «marea putere» şi influenţa pe pământ prin persoana Anticristului. „… Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. ” (vers. 2). Deci, este vorba despre puterea mondială, care pleacă de la un anumit «scaun». Atunci când este vorba despre şapte capete sau zece coarne, mulţi învăţători ai Bibliei cred că este vorba doar despre şapte sau zece state deosebite. Ei nu gândesc mai departe, şi anume că o fiară nu este compusă numai din capete şi coarne. Indiferent dacă sunt şapte, zece, douăsprezece, douăzeci sau treizeci şi cinci de state, important este că în cadrul „Statelor Unite ale Europei”, sunt şapte capete conducătoare şi zece coarne care lovesc. Este de observat că celelalte şase capete nu sunt amintite în legătură cu exercitarea puterii deosebite a acelui «scaun», nici nu se spune că au parte de rănire şi vindecare. Deci se vorbeşte despre o ţară conducătoare, un cap distins care aparţine Împărăţiei Romane, şi a fost rănit de moarte. „…Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată.” (vers. 3). Aici se aminteşte numai de un cap care a fost rănit, dar a cărui rană de moarte a fost vindecată. Vedem înaintea ochilor, că în istorie a existat numai o singură naţiune care a avut dreptul să poarte denumirea de onoare „Sfânta Împărăţie Romană de naţiune germană”. Scrierile istorice confirmă că au existat împăraţi germano-romani şi papi germano-romani. Germania este predestinată să fie capul conducător în Europa Unită. Este cea mai puternică din punct de vedere economic şi cea mai populată ţară din Uniunea Europeană. Aici este explicaţia de ce se concentrează toată desfăşurarea asupra inimii Europei pentru împlinirea tratatelor romane după unirea Germaniei, căreia i se atribuie un rol deosebit. Această poziţie de frunte este accentuată în mod deosebit de puterea mondială din prezent, de S.U.A., şi este pretinsă în concordanţă cu proorocia. Germania are cei mai mulţi vecini, este aşezată central, este în graniţă cu ţările estice, este destinată să slujească drept zonă de contact pentru întreaga Europă. În această legătură este foarte semnificativă expresia „rană de sabie” (vers. 14). S-a întâmplat prin sabia Duhului, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 17) care este mai ascuţită decât o sabie cu două tăişuri (Evrei 4, 12). Nouă ne este spus că lumea se va mira de vindecarea acestei răni de moarte. În zilele Reformei a fost mânuită sabia Duhului, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu predicat. Ca urmare, biserica de stat din ţara conducătoare a primit o lovitură aproape de moarte. Împărţirea religioasă a avut loc prin Reformă. După al doilea război mondial, aceeaşi ţară a suferit a doua lovitură, şi anume o împărţire politică, şi astfel a fost împărţit continentul european în est şi vest, aşa ca înainte în protestanţi şi catolici. Cine ar fi îndrăznit să creadă sau să socotească ce va urma, ce a cerut preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, la vizita lui în Berlin în 1987? În faţa zidului porţii Brandenburg, care reprezenta împărţirea dintre est şi vest, el a spus: „Mr. Gorbatchev, open this gate, tear down this wall.” „Domnule Gorbaciov, deschideţi poarta aceasta, dărâmaţi zidul acesta.” Doi ani mai târziu această cădere a zidului şi deschiderea porţii Brandenburg, a intrat în istorie ca eveniment istoric. S-a împlinit şi ce a spus Willy Brandt: „Creşte împreună, ceea ce aparţine împreună”, şi aceasta este valabilă atât pentru Germania precum şi pentru întreaga Europă. Reunificarea Germaniei, şi în legătură cu aceasta unirea Europei, este împlinirea proorociei biblice pentru timpul sfârşitului. Împărţirea a trecut, lovitura de moarte se vindecă, din punct de vedere politic şi religios creşte din nou totul împreună. Ceea ce aparţine de Împărăţia Romană se încadrează, şi astfel se ridică din nou o putere mondială în faţa ochilor noştri – „Uniunea Europeană”. Tot pământul este mirat şi priveşte plin de entuziasm cât de repede, aşa zis „ peste noapte”, s-a schimbat totul şi cât de urgent are loc procesul de unificare pe plan politic şi religios. Prin biruinţa secolului, a „catolicismului mondial” asupra „comunismului mondial” în anul 1989, s-a împlinit proorocia înaintea ochilor noştri. Toate acestea s-au întâmplat pentru ca puterea spirituală a Romei, să-şi poată ocupa poziţia ei prioritară, şi pentru a birui ultima putere politică mondială. La această deosebită putere a fiarei nu este vorba în general numai despre o putere, ci despre o persoană care o întruchipează şi o reprezintă (Dan. 7, 17 ş. a.). Preşedintele Europei Unite are putere limitată ca şi alţi preşedinţi, cancelari, prim-miniştri şi şefi de state – el este înlocuit, schimbat. Căpetenia religioasă dimpotrivă, este în acelaşi timp şef de stat şi nu poate fi nici schimbat şi nici înlocuit; posedă o putere mondială. În proorocia biblică ne este spus clar că ambele – religia şi politica – se vor uni, iar puterea religioasă va domina (vezi cap. 17). Dintre toate bisericile numai biserica romano-catolică are caracter statal. Ea întreţine relaţii diplomatice cu statele lumii. Vaticanul este un stat independent în alt stat, de aceea aparţine de cele şapte, dar el este al optulea (Apoc. 17, 11). Europa politică va sta pe deplin sub influenţa căpeteniei religioase, căreia i se supune restul creştinătăţii prin ecumenie şi care este recunoscută şi de celelalte religii. Noua ordine mondială despre care vorbesc mulţi, este mai avansată decât se ştie în general. Deja acum este valabil dreptul european deasupra dreptului statelor individuale. Tot ce se hotărăşte la Strasburg, este transmis mai departe de la Bruxelles către toate statele membre ale Uniunii Europene. Unele state protestante s-au împotrivit ataşării, pentru că au prevăzut în ce direcţie merge totul şi cine face de fapt politica. Dar după cum este scris, se vor încadra şi ei. Cine nu vrea să se supună, va simţi, căci „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea? I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni .” (vers. 4b-5). Cine este această „i” (ea), căreia i-a fost dată puterea şi este descrisă ca fiară care şi-a deschis gura? „Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.” (vers. 6). Din textul acesta rezultă clar despre ce este vorba. Domnul a dat făgăduinţa deja în Ioan 14 că va pregăti locul pentru ai Săi şi va reveni pentru a-i lua la Sine. Din clipa plecării şi până la începerea împărăţiei de o mie de ani, biruitorii vor locui în cer. Acest „dictator mondial” în care se uneşte puterea religioasă şi cea lumească, nu cunoaşte limite în îngâmfarea lui. Oamenii vor privi înspre el ca la un dumnezeu în chip de om, şi toată puterea politică şi religioasă i se va subordona. Proorocul Daniel spune despre el: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme.” (cap. 7, 25). Ca şi Ioan, proorocul Daniel a anunţat că acest timp de mare necaz şi prigoană va dura trei ani şi jumătate. Presiunea însă, care va fi exercitată asupra credincioşilor biblici o perioadă scurtă înainte de răpire, nu este stabilită în timp. Când este vorba despre o astfel de prigoană, atunci cei mai mulţi contemporani dau necredincioşi din cap. Există chiar şi oameni care nu pot crede că în timpul celor cca. o mie de ani de domnie absolută a bisericii romano-catolice din evul mediu, milioane de oameni au suferit moartea de martiri. Să ne gândim numai la aşa zisele procese împotriva instigatorilor, la arderile pe rug, la inchiziţie, până la „noaptea Sf. Bartolomeu”. Multora le rămâne de neînţeles, cum şase milioane de iudei şi alte sute de mii din alte popoare au putut fi ucişi într-un mod groaznic, cu buna ştiinţă şi în parte chiar în colaborare cu biserica în timpul celui de-al treilea Reich din secolul nostru. „I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” (Apoc. 13, 7). Cu privire la aceasta, în vers. 10 este o avertizare serioasă: „Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie.” Dar apoi scrie: „Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Căpetenia religioasă din timpul sfârşitului este recunoscută prin faptul că omul acesta se lasă venerat şi omagiat ca şi cum ar fi Dumnezeu: „şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost jungheat.” (Apoc. 13, 8). O altă caracteristică a „lui” este celibatul; aşa se aminteşte în proorocul Daniel: „… nici de dorinţa femeilor; cu un Cuvânt, nu va ţinea seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor…” (Dan. 11, 37-38a), şi anume va face cruciade şi războaie în general. Celibatul este împotriva ordinii dumnezeieşti stabilite la început, şi este descrisă de Pavel ca învăţătură drăcească (1. Tim. 4, 1-4). Numai copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu vor rezista acestei mari înşelăciuni religioase şi înşelătorilor – unii înainte de răpire, iar alţii după aceasta. Întreaga lume, toţi politicienii cu renume, rang şi nume, toate personalităţile religioase, toate confesiunile, de fapt aşa cum este scris, toţi locuitorii pământ ului în afara celor care stau scrişi în cartea Mielului jungheat, vor privi spre el şi îi vor aduce onoare. Deja înainte, mai ales începând din zilele Reformei, învăţătorii Bibliei în frunte cu dr. Martin Luther, au arătat că această personalitate trebuie căutată şi găsită în papalitate (vezi «Introducere în proorocul Daniel» de Luther). În timpul contrareformei, iezuiţii au eliminat acest gând şi au format o inducere în eroare, că Anticristul trebuie să fie un iudeu. Aceasta este crezută până în zilele noastre chiar şi de prietenii protestanţi ai Israelului, pentru că evangheliştii de la radio şi predicatorii au preluat-o astfel. Alţii îl caută în islam. Este o minciună groaznică pe care duhul înşelător a făcut-o credibilă înţelepţilor. Unde este scris despre aceasta în Biblie? Conform 2. Tes. 2 unde este descris acest bărbat, Dumnezeu i-a lăsat să creadă această minciună pe acei oameni care nu au crezut adevărul Cuvântului. Ei trebuie să creadă minciuna şi cad sub judecata divină. După cum Hristos are multe denumiri care Îl aduc în legătură cu domeniul slujbelor, tot aşa are şi adversarul Lui multe denumiri. În contradicţie cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, el este fiul pierzării. Hristos este adevăratul Prooroc făgăduit, el proorocul fals care a fost anunţat. Apostolul Pavel îl descrie ca om al fărădelegii, ca potrivnic, care se ridică mai presus de tot ce priveşte pe Dumnezeu sau serviciul divin, care se aşează chiar în Templul lui Dumnezeu şi se lasă sărbătorit ca Dumnezeu. Pentru că el se pretinde locţiitorul Fiului lui Dumnezeu, urmează în mod logic şi închinarea. El acceptă adresarea „Sfântul părinte”, denumire care i se cuvine numai singurului Dumnezeu – şi aceasta este împotriva Sfintei Scripturi: „Şi ‘ Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ …” (Mat. 23, 9). În ceea ce priveşte vestirea, el pretinde infailibilitatea pe «scaunul lui», ca însuşi Dumnezeu pe scaunul Lui. El se prezintă ca locţiitorul lui Hristos, deşi Hristos îi reprezintă pe ai Săi, dar El însuşi nu poate fi înlocuit. Apostolul Ioan numeşte de repetate ori această persoană tainică „Anticrist”, ceea ce înseamnă că acest bărbat care se referă la Dumnezeu şi Hristos, este împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos. El îşi zideşte propria lui biserică cu ajutorul puterii lumeşti pe lângă Biserica lui Hristos, şi nu are parte de mântuirea înfăptuită de Dumnezeu în Hristos. Iertarea păcatelor o reţine pentru sine. În învăţătură şi în practică el a stabilit dogmele şi tradiţiile lui proprii pe lângă şi împotriva Cuvântului lui Hristos. Pe acest bărbat, care stă în contradicţie cu toţi proorocii adevăraţi, Apocalipsa îl numeşte „prooroc mincinos” (cap. 19, 20).

O privire subtilă, un comentariu scurt, un compliment, un zâmbet sau o chicoteală. Care sunt intențiile tale cu aceste acțiuni?

Standard de neatins?

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” Matei 5:8.

Promisiunile lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-și păzesc inima curată. Sunt multe feluri în care inima ta poate deveni necurată, dar unul dintre sursele principale este, fără îndoială, sexul opus.

Acum, într-un timp în care oamenii sunt controlați de poftele lor, aproape fără limite, nu a fost niciodată mai important să ne amintim de standardul pus de Isus pentru curăție. „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Matei 5:28. Dar este măcar posibil ca să te păzești curat? Sună imposibil, dar totuși este posibil – Isus a fost tânăr, necăsătorit, și a trăit după standardul pe care l-a propovăduit.

Unul dintre modurile prin care poftele noastre pot fi satisfăcute este flirtul. Scopul acestui comportament are scopul de a obține atenția persoanelor de sex opus. Înseamnă să interacționezi, într-un fel care este necurat, cu cineva care nu este partenerul tău de căsnicie, sau cu cineva care nu este menit să fie partenerul tău de căsnicie, conform voii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, flirtul este o formă de curvie, indiferent cât de subtil sau inocent poate părea.

Când ne uităm în jurul nostru, vedem multe exemple de căsnicii distruse din cauza necredincioșiei între cei doi parteneri. Cum s-a întâmplat asta? A avut loc „peste noapte” sau „accidental?” Nu, aproape sigur a început cu gânduri necurate și puțin flirt.

O poftă care nu este niciodată satisfăcută

Te poți întreba: „De ce port exact aceste haine? De ce stau așa? De ce vorbesc puțin mai mult și râd puțin mai tare pentru că el/ea este aici?” Există multe feluri de a flirta, iar majoritatea sunt foarte subtile – o privire, un zâmbet, o chicoteală, o remarcă, puțină tachinare, apropiere fizică. Mulți asociază hainele revelatoare cu flirtul, dar te poți îmbrăca și modesc, dar cu intenția de a atrage sexul opus. Sunt reguli legat de ce se încadrează sau nu în flirt? Nu. Este o chestiune de inimă și gânduri, și doar tu poți ști care-ți sunt intențiile.

Fiecare știe către cine este atras. Sunt perioade în care aproape orice fată sau băiat îți face inima să sară o bătaie. Iar alte dăți, ai face orice ca o anumită persoană să te observe.

Flirtul îți poate da un sentiment plăcut, temporar, de satisfacție, dar nu ține mult. După scurt timp, cauți următoarea posibilitate ca să captezi din nou atenția. Este o căutare care nu este niciodată pe deplin satisfăcută și te lasă gol și superficial. Dumnezeu nu intenționează ca noi să trăim așa – mereu căutând să ne împlinim poftele. El vrea să începem o luptă pentru curăție în viețile noastre!

Mereu ispitit

În primii ani de tinerețe, Dumnezeu a plantat o dorință în mine de a lupta pentru curăție. Totuși, în special în adolescență dar și mai târziu, am experimentat diferite timpuri unde mă simțeam cum David scrie în Psalmul 118:12 când își descria dușmanii: „M-au înconjurat ca niște albine” Exact cum o armată de albine vine și te înconjoară din toate părțile, după ce le-ai spart fagurul, așa mă atacau gândurile – poate câteva sute în fiecare zi: „M-a observat?” „Oare crede că sunt atractivă sau amuzantă?” „Îi place de mine?” „Nu ar fi frumos dacă aș fi cu o persoană ca el?” De fapt, părea că sunt ispitită în mod constant. Pofta de a flirta era puternică, în special în legătură cu băieți care erau fizic atractivi, sau care aveau personalități compativile cu a mea.

Dar, la fel ca în război, biruința are loc doar când dușmanii tăi sunt reduși la tăcere. Știam că nu exista o altă cale mai ușoară, decât să mă lupt și să-mi creez calea afară din acest haos. Am fost ispitită și la descurajare? Am simțit uneori că firea mea este mult mai slabă decăt a oricărui altcineva? Am vrut să cedez și să aleg calea ușoară? Cu siguranță că mi-au venit astfel de gânduri. Dar știam că dacă nu iau lupta acum, aș deveni o persoană care, în perioada maturității sau chiar a bătrâneții aș fi fost chinuită de aceleași gânduri de necurăție.

Am omorât uriașul și am devenit invincibil

Un lucru de o importanță critică, a fost pentru mine să pot să separ între ispită și păcat. Nu este nimic rău cu a fi ispitit. Nu este nimic rău în faptul că același gând vine de o sută de ori într-o singură zi. Tot ce se cere din partea mea este să nu fiu de acord cu ispita. Asta este biruință! Satan ar vrea să credem că un gând care vine în forma unei ispite, este păcat, dar nu e așa. El minte! Ispita devine păcat doar în momentul în pofta a conceput: mintea ta este de acord cu ispita. (Iacov 1:14-15). Și chiar dacă se întâmplă o dată să acționezi într-un fel despre care tu știi că este necurat, nu ceda! Ci devino și mai determinat!Apeleaza la Iisus

Dacă aproape fiecare tânăr de pe pământ este sclav sub acest păcat, atunci am nevoie de o putere specială? Da! Pentru a putea birui acest uriaș, pe care nici cei mai mari împărați și cei mai puternici oameni nu l-au putut birui, este nevoie de putere care vine de la Dumnezeu. Ai nevoie de armele corecte: Trebuie să te rogi la Dumnezeu în momentul ispitei, trebuie să fii decis și determinat să nu te oprești până nu ai pace, trebuie să petreci timp cu cei care au același țel ca și tine și trebuie să folosești timpul corect. Trebuie să te întrebi singur: „Ce citesc? Ce ascult? La ce mă uit? Cum îmi folosesc telefonul și laptopul? Dacă Isus ar fi stat acum lângă mine în timpul zilei, ar fi folosit El aceste unelte în același fel?” Nu ajută să vrei să fii curat, dacă izvoarele din care bei sunt necurate.

Fii credincios în cele mai mici detalii. Fiecare decizie bună contează spre a te face invincibil!

Curăția: Un dar care să ți-l dai ție însuți

Standardul lui Isus pentru curăție nu este o regulă menită să fie o povară. Curăția este un dar care să ți-l dai ție însuți. Îți aduce pace. În loc să alergi după atenție pentru o poftă care nu va fi niciodată satisfăcută, într-o competiție unde participă milioane de oameni, dar nu câștigă nimeni, niciodată, tu poți fi special. Tu poți începe lupta pentru curăție chiar din acest moment. Tu poți fi o comoară ascunsă, frumos pe interior, prețuit de Dumnezeu, care are un plan perfect tocmai pentru tine. Eu am experimentat asta. Nu aș schimba ce am primit pentru nimic din lume.

CRIZA INTEGRITĂŢII

de Warren W. Wiersbe

Cuprins:

Prefaţa ediţiei în limba română

Prefaţa autorului

1. 1. Ruşinea

1. 1. Regresul

1. 1. Răzvrătirea

1. 1. Reexaminarea

1. 1. Responsabilitatea

1. 1. Reproşurile

1. 1. Reconstrucţia

1. 1. Rugăciunea de mijlocire

1. 1. Realitatea

1. 1. Resursele materiale

1. Recuperarea

12. Renaşterea

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

„‘La lege şi la mărturie!’ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”

(Isaia 8:20)

O notă predominantă a profeticelor „vremuri grele” pe care le trăim o constituie crizele. Grave. Şi profunde. Şi dureroase. Şi dezastruoase. De toate tipurile: individuale şi familiale; locale şi generale; materiale şi spirituale, economice, politice, morale. De resurse energetice, de materii prime, de locuri de muncă, de timp. De autoritate, de dragoste, de încredere, de integritate…

Oare sunt crizele actuale ultimele „valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor”, fiind de­clanşate de „domnul puterii văzduhului, stăpânitorul lumii acesteia”?

Sunt ele ultimele zvârcoliri zadarnice ale Şarpelui cel vechi, al cărui cap a fost zdrobit prin jertfa de pe Golgota? Sau poate mai degrabă un preludiu al iminentei fur­tuni violente, personificată în „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vred­nic de închinare”?

Unul din semnele premergătoare apariţiei lui Anticrist – pe lângă multe altele: materialism, ateism, intoleranţă, violenţă, corupţie, etc. – este „lepădarea de credinţă”. Nu lepădare de sine (condiţie primară pentru a merge pe urmele Mântuitorului), lepădarea de un Eu orgolios, răzvrătit, pervertit, egocentric, ci lepădare de credinţă. Nu de o credinţă cerebrală, înşelătoare, moartă, ci de cre­dinţa veritabilă, biblică, mântuitoare, sfinţitoare.

Spre această cumplită perspectivă ne-a orientat gân­durile Domnul Isus când a lansat întrebarea: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Întrebare destinată a răscoli conştiinţele, a înlătura măştile, a spulbera paravanele dogmatice, a sfărâma adăposturile construite din tradiţii deşarte, a lămuri aurul şi pleava… Va găsi Domnul Isus credinţă sau religii?! Adevărata credinţă care schimbă viaţa sau o credinţă care trebuie schimbată? Credinţa „care lucrează prin dragoste” sau credinţa fără fapte, moartă? Credinţa nou-testamentală sau doar o formă de evlavie”? Creştini care Îl cinstesc cu buzele, dar străini de El cu inima, sau suflete drept cre­dincioase, îndrăgostite de El şi de cuvintele Lui dătătoare de viaţă?

Va găsi oare Cristos credinţă?… Cu siguranţă, căci, în caz contrar, s-ar desfiinţa toate profeţiile şi promisiunile privind pe sfinţii care vor fi preschimbaţi la venirea Mi­relui, fără a gusta moartea. Dar cine şi unde sunt aceştia?

„Criza integrităţii” anticipează „strigătul de la miezul nopţii: “Iată Mirele! Iesiţi-I în întâmpinare!” O trezire a creştinilor, în general, şi a slujitorilor Evangheliei, în special, este mai mult decât necesară, pentru că „dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (1 Corinteni 14:8).

Comoditatea, compromisurile, formalismul, fariseis­mul, legalismul, libertinajul, sectarismul, ecumenismul au luat proporţii alarmante. Oare dacă Ioan Botezătorul ar fi trimis să predice generaţiei noastre, care ar putea fi mesajul lui? Dacă lui Ieremia i s-ar da să trăiască printre creştinii sec. XX, ce plângeri ar scrie el?! Sau la câţi ani de temniţă ar fi condamnat?! Dacă apostolul Pavel ar trebui să scrie fiecăreia dintre Bisericile noastre, pe câţi creştini ar trebui să-i plângă el deoarece „se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Cristos”, pentru că „dumnezeul lor este pântecele, slava lor este ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile de pe pământ”?! O reformă profundă şi generală în sânul creştinătăţii este mai mult ca oricând necesară. Şi ea se va produce cu siguranţă. Înapoi la Biblie, înapoi la pilda vie a înaintaşilor, înapoi la curăţie, la sfinţire, la rugăciunea de mijlocire – pârghia care pune în mişcare braţul lui Dumnezeu!

Fără o întoarcere „la lege şi la mărturie”, Dum­nezeu declară categoric: „nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”! Unui adevărat copil al lui Dumnezeu nu-i poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece în Biserică şi nici chiar în sânul creştinătăţii.

Editura Stephanus îşi face o datorie de cuget şi de simţire creştină românească punând cartea de faţă la dispoziţia cititorilor săi de pretutindeni. Warren W. Wiersbe a lansat o provocare solemnă şi a tras un serios semnal de alarmă. Acolo unde păcatul a întrecut orice măsură, puterea izbăvitoare şi reparatoare a harului divin trebuie să-şi facă lucrarea măreaţă. Pe temeiul pocăinţei noastre: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

Eu şi tu avem datoria sfântă şi oportunitatea fericită de a rezolva o criză a integrităţii. Trezirea trebuie să înceapă azi. Chiar acum. Cu mine şi cu tine. Vom asculta noi oare? Suntem chemaţi nu la cesiune, ci la intercesiune. Moise a fost nu numai un legislator inspirat şi un con­ducător abil, dar şi un înfocat mijlocitor pentru poporul lui. Biblia prezintă cel puţin 25 de cazuri când el se roagă pentru copiii lui Israel. Această conduită a lui anticipează rugăciunea de pe Calvar: „Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac!”

Samaria păgână de altădată a fost zguduită şi trezită din somnul păcatului. Nu de profeţi. Nici de apostoli. De o femeie. De o mare păcătoasă, trezită ea însăşi mai întâi şi adusă la o viaţă nouă. Prin harul lui Dumnezeu şi printr-o credinţă simplă în cuvintele calde ale Mântui­torului.

Sfânta Scriptură zice: “Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Cristos te va lumina!” (Efeseni 5:14).

CONSTANTIN MOISA

Bucureşti 18 octombrie 1996

PREFAŢA AUTORULUI

„Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne înconjoară…

Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri,

Ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale!…

Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău!

Izbăveşte-ne şi iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău!”

Psalmul 79:4, 8-9

Mi-a fost greu să scriu această carte, deoarece a tre­buit să am o atitudine critică faţă de unele lucruri dragi inimii mele. Aceasta întotdeauna doare.

Am păstorit trei Biserici şi mă doare că trebuie să arăt unde am falimentat în Biserică. Dacă unii necredincioşi vor citi această carte căutând după argumente, vreau să arăt clar că prefer să fiu un credincios care se străduieşte, într-o Biserică imperfectă, decât un păcătos perfect dar în afara Bi­sericii. Unul dintre Părinţii Bisericii a spus că Biserica este ceva asemănător cu corabia lui Noe: dacă n-ar fi judecata lui Dumnezeu de afară, n-ai rezista mirosului dinăuntru.

În calitate de autor, editor şi predicator la radio, am investit mult timp, bani şi energie, păstorind prin emisiuni, şi am multă înţelegere faţă de problemele publiciştilor şi producătorilor de programe la radio. Dar această înţelegere nu-mi ascunde faptul că lucrarea prin emisiuni are probleme, şi noi trebuie să prezentăm lucrurile în mod cinstit. Sper că nici unul dintre prietenii mei de la radio, televiziune sau de la edituri, nu se gândeşte că îi am în vedere pe ei. Credeţi-mă, pronumele pe care îl folosesc este noi şi nu ei. Vreau să scriu în calitate de martor şi nu de pe post de procuror. Noi toţi suntem implicaţi în aceasta. N-am nici o îndoială că aceasta va fi o carte incomodă pentru unii dintre cei ce o vor citi. Am încercat să scriu foarte atent şi cu compasiune; dar natura umană fiind ceea ce este, s-ar putea ca unii să înţeleagă greşit ceva din ce am spus eu. Veţi pierde ideea principală dacă veţi căuta în aceste pagini organizaţia cutare sau pastorul nu ştiu care. Această carte este despre noi toţi şi despre caza în care suntem. Nu este autopsia trupului altuia. Cartea ne vizează pe toţi cei ce ne mărturisim credinţa în Domnul Isus Cristos şi ne-am declarat slujitori ai Săi. Dacă sunt înţeles greşit, sunt înţeles greşit şi gata. Domnul cunoaşte inima mea şi El este Judecătorul final. “Este aşa de rău, atunci, să fii înţeles greşit?” s-a întrebat Emerson. Pitagora a fost înţeles greşit şi Socrate şi Isus şi Luther şi Copernic şi Galileo şi Newton. Deşi nu mă măsor cu ei, mă simt bine să ştiu că am o asemenea companie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am privilegiul să trăiesc în această epocă din istoria Bisericii Lui. Alt timp pe care l-aş fi ales să trăiesc, este epoca victoriană din Anglia, dar nimeni nu mi-a dat ocazia să votez. Îi mul­ţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să am o mică parte în lucrarea Lui, în timpul acestor ani şi să fiu asociat cu unii dintre titanii acestor zile. Ei au fost foarte amabili cu mine şi ar trebui să-mi arăt recunoştinţa, enumerând numele lor aici, dar n-o voi face. Dacă aş face-o, unii dintre ei ar fi surprinşi să descopere că sunt titani!

Sunt în cartea aceasta lucruri pe care am dorit de multă vreme să le spun şi le-aş fi spus chiar dacă n-ar fi apărut scandalul din mediul emisiunilor religioase de la TV. Pearlygate (*) nu este tema acestei cărţi; este doar evenimentul care m-a ajutat să-mi adun gândurile. La un serviciu de închinăciune de dimineaţă, în 1987, la congresul scriitorilor de cărţi creştine, am avut un mesaj din Neemia: „Reconstruire în ziua batjocurii”, şi prietenul meu, Dr. Victor Oliver a stăruit să dezvolt această temă într-o carte. Victor nu poate fi refuzat, aşa că am cedat. Dacă aş fi ştiut atunci ce dureroasă va fi această experienţă, n-aş fi cedat atât de uşor.

Acestea sunt zile serioase pentru Biserică şi timpul este scurt. Ştiu că predicatorii spun aceasta încă de pe vremea apostolului Pavel, dar este adevărat că Dumnezeu ne-a dat o ocazie fără precedent să ducem Evanghelia lumii noastre. Însă noi nu putem să realizăm această lu­crare fără integritate personală şi organizaţională. Nu mă aştept să fiţi de acord cu tot ce am scris, dar aştept să vă plecaţi cu mine şi să spuneţi: “Doamne, sunt eu acesta?”

Din acest punct începe adevărata integritate.

WARREN W. WIERSBE

(*) Pearlygate: Scandalul provocat de stilul de viaţă, extravagant şi imoral, şi de incorectitudinea financiară a unor bine cunoscuţi tele-evanghelişti (Jim şi Tammy Bakker.etc.), de la emisiunea religioasă PTL (Praise The Lord). (N. tr.).

CAPITOLUL 1

RUŞINEA

„Scandal: viciu pe seama căruia alţii se distrează” (*)

Elbert Hubbard

(*) Din Dictionary of Quotable Definitions, ed. Eugene E. Brassell (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1970), p. 509

Dacă v-aş cere să descrieţi într-un singur cuvânt si­tuaţia actuală a Bisericii, ce cuvânt aţi alege?

Renaştere? Mă îndoiesc, deşi aş dori să fie adevărat. În zilele acestea, se face o lucrare de evanghelizare deosebită şi suntem recunoscători, dar vântul Duhului pare foarte liniştit, iar atmosfera este mai degrabă îmbâcsită.

Reînnoire? Probabil în unele aspecte, dar pentru majo­ritatea lor răspunsul este „Nimic deosebit”. Trebuie ceva mai mult ca să mişti o Biserică decât să reorganizezi ser­viciile de închinăciune şi să atârni câteva motto-uri noi.

Reevaluare? Da, se desfăşoară multe studii şi sperăm că vor fi folositoare. Dar mă tem că trupului Bisericii i se face un fel de autopsie, pe când în realitate ar avea nevoie de înviere.

Ruinare? Nu, atâta timp cât Dumnezeu stă pe tron şi există oameni doritori să asculte şi să acţioneze. N-are importanţă cât de întunecoasă este noaptea, stelele încă strălucesc, trebuie doar să privim ca să le vedem. Sunt realist, dar nu sunt pesimist.

După ce am stat şi m-am gândit mult, am ajuns la concluzia că un cuvânt care să descrie cel mai bine starea actuală a Bisericii evanghelice este ruşinea şi cred că mulţi vor fi de acord cu mine. De fapt, acest cuvânt poate să descrie, pe lângă Biserică, şi alte sectoare ale societăţii: arena sporturilor, ambasadele, holul academiei, Casa Albă, Pentagonul, Wall-Street-ul, Capitol Hill-ul şi chiar grădiniţa. Scandal pare să fie cuvântul de ordine în zilele noastre. Am avut Watergate*, Koreagate**, Irangate***; ultimul scandal acum este Pearlygate****. Nu este de mirare că revista Time, în editorialul din 25 mai 1987 se întreba: „Ce s-a întâmplat cu etica?”

* Watergate: Scandal politic din timpul fostului preşedinte al SUA, Richard Nixon, care în final a determinat demisia acestuia din funcţia de preşedinte.

** Koreagate: Scandal politic determinat de războiul din Coreea.

*** Irangate: Scandal politic provocat de folosirea necinstită a fondurilor obţinute din vânzarea de armament SUA, în Iran, pentru a obţine eliberarea ostatecilor americani din Orientul Mijlociu.

**** Pearlygate: Vezi nota explicativă de la Prefaţa autorului (N.tr.).

Ce s-a întâmplat cu etica? Probabil că nu s-a întâmplat nimic. Probabil că societatea este încă destul de cinstită şi că aceste situaţii neplăcute nu sunt în realitate scandaluri, ci doar rezultatele unor reportaje bune şi ale unei largi publicităţi. În definitiv, întotdeauna au fost scan­daluri – în guvern, în lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în Biserică – aşa că ce este atât de extraordinar? Biserica şi-a avut partea ei de ipocriţi şi afacerişti religioşi, aproape de la început; neghina şi grâul vor creşte împreună până când Domnul Isus va reveni. Atunci de ce se agită toţi? Şi această situaţie va trece.

Explicaţia nu este chiar aşa de simplă. Dacă ar fi, n-am avea decât să aşteptăm momentul când un nou scandal va fi cap de afiş iar publicul îşi va pierde interesul pentru rufele murdare ale Bisericii. Problema nu este chiar atât de simplă şi soluţia nu este aşa de uşoară. De ce? Deoa­rece criza pe care o întâmpină Biserica astăzi operează chiar în inima autorităţii şi lucrării ei.

Problema noastră nu este că, spre ruşinea creştinilor, publicul a descoperit deodată păcătoşi în Biserică. Nu, publicul avea cunoştinţă de foarte mult timp despre pă­catul din Biserică; şi totuşi Biserica a supravieţuit. Creştinii evanghelici de astăzi nu sunt un grup de şcolari care roşesc fiindcă au fost prinşi încălcând regulile. Semănăm mai mult cu o armată învinsă, dezbrăcată în faţa duşma­nilor, incapabilă să contraatace din cauză că a făcut o desco­perire înfricoşătoare: Biserica este lipsită de integritate.

Dacă această descoperire ar arăta numai că Biserica este infectată cu ipocriţi, tot ce am avea de făcut ar fi să ne scoatem măştile, să ne cerem iertare şi să începem din nou să fim cinstiţi. Problema este mult mai profundă decât vor să recunoască cei mai mulţi dintre noi, deoarece in­tegritatea implică însăşi natura noastră ca Biserică în lumea de astăzi. Diagnosticul este dureros şi remediul costisitor, dar Biserica trebuie să aibă curajul să acţioneze cinstit şi să facă ce trebuie făcut.

Suntem puşi faţă în faţă cu o criză de integritate. Nu este pusă în discuţie numai conduita Bisericii, dar însuşi caracterul Bisericii. Lumea întreabă: „Poate fi crezută Biserica?” Cum răspundem este la fel de important ca şi ce răspundem.

De nouăsprezece secole Biserica i-a cerut lumii să-şi recunoască păcatele, să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Astăzi, în amurgul secolului al 20-lea, lumea îi spune Bisericii să stea faţă în faţă cu păcatele sale, să se pocăiască şi să înceapă să fie adevărata Biserică a acestei Evanghelii. Noi, creştinii, susţinem sus şi tare că nu ne este ruşine de Evanghelia lui Cristos, dar probabil că Evanghelia lui Cristos se ruşinează de noi. Pe undeva, lucrarea noastră nu se potriveşte cu mesajul nostru. Ceva nu este în regulă referitor la integritatea Bisericii.

Biserica s-a obişnuit să audă oamenii chestionând mesajul Evangheliei, deoarece acest mesaj este o nebunie pentru cei pierduţi. Astăzi însă situaţia s-a schimbat, pen­tru că acum mesagerul este suspect. Atât lucrarea cât şi mesajul Bisericii şi-au pierdut credibilitatea în faţa lumii, şi lumea se pare că se amuză de spectacol. “De ce ar tre­bui să ascultăm de Biserică?” întreabă lumea pe un ton critic. „Pe ce autoritate vă bazaţi voi, creştinii, ca să ne predicaţi despre păcat şi salvare? Puneţi-vă în ordine casa voastră proprie şi atunci, poate că vom dori să vă ascultăm”.

Desigur şi noi avem gata răspunsul: “De ce nu vă pu­neţi şi voi casa voastră în ordine? Scandalurile din lumea fotbalului nu vă opresc să mergeţi pe stadioane sau să închideţi televizoarele în timpul emisiunilor sportive. Scandalurile din lumea afacerilor nu vă dezgustă aşa de mult încât să vă retrageţi banii de la bancă sau să vă lichidaţi investiţiile. Nu veţi mai vota fiindcă peste o sută de oficiali din administraţie au fost acuzaţi de afaceri necinstite şi au trebuit să-şi dea demisia? Nu! Atunci de ce respingeţi Biserica din cauza câtorva oameni care n-au practicat ce au predicat? Aşa că…!”

Apărarea aceasta sună logic, exceptând faptul că este bazată pe două interpretări periculoase cu privire la adevărata natură a crizei pe care o întâmpină Biserica astăzi.

Încep cu aceea că această criză de integritate implică mai mulţi oameni decât cei câţiva acuzaţi de acţiuni morale şi financiare improprii. Criza integrităţii implică întreaga Biserică. Nu spun că oamenii n-au păcătuit, nici nu predic vina colectivă, indiferent care este. Vreau doar să subliniez că în Trupul lui Cristos ne aparţinem unul altuia, ne influenţăm unul pe celălalt şi nu putem scăpa unul de altul. Nu presa a creat criza ci Biserica; şi Biserica trebuie s-o rezolve. „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el” a scris apostolul Pavel, „dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:26). Ne place sau nu, toţi suntem implicaţi.

Subiectul acestei cărţi arată că Pearlygate este simp­tomul problemelor critice din lumea evanghelică, proble­me atât de adânci şi serioase, că nu vor fi rezolvate prin mijloace rapide. Predicând despre integritate, numind noi conducători şi stabilind standarde financiare mai stricte, toate acestea pot ajuta, dar vor acţiona doar la suprafaţă. Biserica n-are nevoie de un cosmetician ci de un chirurg.

Există un al doilea motiv pentru care această apărare este greşită: slăbiciunea Bisericii a contribuit la cauza acestor scandaluri. Biserica este sarea pământului, dar se pare că noi nu sărăm îndeajuns ca să împiedicăm corupţia în guvern, în lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în lumea religioasă. Biserica este lumina lumii, dar se pare că este prea slabă ca să aibă suficientă influenţă asupra celor ce se mişcă şi respiră.

Şi ceea ce este mai ciudat, aceste scandaluri au avut loc într-un timp când mulţi creştini proclamă puterea şi popularitatea creştinismului fundamentalist. În definitiv, avem Biserici arhipline, emisiuni la radio şi televizor, congrese mari, scriitori şi muzicieni creştini respectaţi, librării creştine, clase biblice şi capele în colegii, universităţi, guvern, birouri şi chiar la garderobe. Unii dintre conducătorii de bază ai Bisericii sunt intervievaţi la pro­gramele de radio şi televiziune, alţii influenţează viaţa politică. Dar, în ciuda tuturor acestor realizări, scandalurile sunt la modă. Ceva trebuie să fie greşit.

Nu critic oamenii şi organizaţiile care promovează aceste lucrări; de fapt sunt implicat în unele şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mărturia pe care o depune poporul Său în aceste locuri. Dar trebuie să arăt că ceva este radical greşit când lucrarea evanghelistică este atât de populară şi în acelaşi timp atât de slabă. Probabil că popularitatea este slăbiciunea sa; în definitiv, reputaţia şi caracterul sunt două lucruri diferite. Probabil mâna noastră dreaptă nu ştie ce face stânga şi, drept rezultat, mesajul şi lucrarea noastră sunt divizate.

Este o problemă de integritate şi de aici trebuie să începem.

CAPITOLUL 2

REGRESUL

„Dumnezeu ne-a creat compleţi; orice altceva este lucrarea omului” (*)

Leopold Kronecker

(*) Din Familiar Quotations de John Bartlett’s, ed. Emily Morison Beck, 15th ed. (Boston: Little Brown, 1980), p. 592.

Pentru a înţelege integritatea, în primul rând trebuie să înţelegem că sunt două forţe care acţionează în lumea

noastră de astăzi: (1) Dumnezeu, care pune toate lucrurile împreună, şi (2) păcatul, care le rupe. Dumnezeu ne vrea întregi; Satan vrea să ne fracţioneze. Scopul lui Dumnezeu este „să unească iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile” (Efeseni 1:10). El nu poate accepta neutralitatea. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca 11:23). În final, programul lui Dumnezeu se va împlini şi într-o zi universul Său va fi un tot glorios. Dar până se va împlini aceasta, tu şi eu trebuie să locuim într-o lume fracţionată şi să ne confrun­tăm cu dificultăţile care rezultă din această fragmentare.

Biserica lui Dumnezeu este instrumentul principal pentru punerea lucrurilor împreună în această lume; şi pentru a proceda corect, Biserica însăşi trebuie să fie în­treagă. Dacă este vreun loc unde oamenii fărâmiţaţi din societatea noastră aşa de fragmentată, ar trebui să găsească integritate, acesta este în Biserica locală. În definitiv, noi, creştinii, suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi uniţi unul cu altul, aşa că oamenii au tot dreptul să se aştepte să gă­sească integritate în Biserică.

Ce este integritatea? Dicţionarul englezesc Oxford arată că acest cuvânt vine din latinescul integritas, care înseamnă totalitate, întregime, plinătate. Rădăcina cuvân­tului este integer care înseamnă neatins, intact, întreg. Integritatea este, pentru caracterul personal sau social, ceea ce este sănătatea pentru trup şi o vedere de 100 % pentru ochi. O persoană integră nu este divizată (aceasta ar însemna duplicitate), nici nu se preface că este (aceas­ta ar fi ipocrizie). El sau ea este un întreg; viaţa este pusă împreună şi toate lucrează împreună în mod armonios. Oamenii integri nu au nimic de ascuns şi nimic de care să se teamă. Vieţile lor sunt cărţi deschise. Ei sunt întregi. Iată cum a descris Domnul Isus integritatea: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”.

„Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plia de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie în­tunericul acesta!”

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:19-24).

Domnul Isus a arătat clar că integritatea implică în­treaga fiinţă interioară; inima, intelectul şi voinţa. Un in­divid integru are o singură inimă. El nu încearcă să iu­bească şi pe Dumnezeu şi lumea în acelaşi timp. Inima lui este în cer şi acolo este şi comoara lui. „Nu iubiţi lu­mea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). O persoană integră ia această poruncă în mod foarte serios: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima..” (Matei 22:37).

O persoană integră are de asemenea un singur cuget, o singură perspectivă (ochi), care ţine viaţa pe adevărata direcţie. La urma urmei, perspectiva ajută la determinarea consecinţelor; „un om nehotărât (este) nestatornic în toate căile lui” (Iacov 1:8). Lot era un om nestatornic, ceea ce ne ajută să ne explicăm de ce a ales o casă în Sodoma, în loc de un cort pe câmpia sfântă a lui Avraam (Geneza 13:6). Ceea ce l-a ajutat pe Avraam să-şi păstreze direcţia a fost că a avut o singură perspectivă. El era străin şi călător pe pământ, cu ochii credinţei fixaţi ferm la Dumnezeu şi la cetatea cerească (Evrei 11:13-16).

Domnul Isus a spus de asemenea că persoana integră are o singură voinţă şi caută să servească un singur stă­pân. Peter T. Forsythe a avut dreptate când a spus: „Prima datorie a fiecărui suflet este să-şi găsească Stăpânul nu libertatea”. Odată ce ţi-ai găsit Stăpânul, pe Isus Cristos, vei găsi şi libertatea. “Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36). Nimeni nu poate sluji cu succes la doi stăpâni. A încerca să faci aşa ceva înseamnă să te împărţi, şi o persoană împărţită nu are integritate. Este o persoană cu inima împărţită, cu inte­lectul împărţit, cu voinţa împărţită.

Dintre toţi slujitorii binecunoscuţi ai lui Dumnezeu, cu care am avut prilejul să lucrez, nici unul n-a întruchipat mai bine integritatea decât Theodore H. Epp, fondatorul emisiunii „Înapoi la Biblie”. În mod repetat, el amintea conducerii şi personalului că Dumnezeu nu l-a chemat nici pe el, nici organizaţia sa, să încerce să facă toate lucrurile. „Fac un singur lucru” era principiul lui. A re­fuzat în mod delicat câteva dintre „cele mai bune sugestii” ale mele, fiindcă a sesizat că ele ne vor duce pe un drum ocolit. Nu era numai temător de ocolişuri, dar îi era frică să nu devină un „predicator popular”, care să-i mulţu­mească pe toţi.

Într-o perioadă din timpul activităţii sale, a ajuns la concluzia că ceva nu era în ordine, fiindcă nu primea scrisori critice. (Cei mai mulţi evanghelişti s-ar bucura de aceasta.) S-a retras pentru o scurtă perioadă de odihnă, şi-a cercetat inima şi a venit înapoi cu planuri pentru o serie de mesaje care să-i provoace pe ascultătorii săi. Nu încerca să fie un cruciat, care să caute în mod voit după probleme; el voia doar să nu fie laş, încercând să evite problemele.

El spunea: „Mi-e teamă că atunci când sunt pe placul fiecăruia, nu sunt pe placul lui Dumnezeu; să fiu agreat de Dumnezeu este ceea ce contează”.

Domnul Isus a explicat că „un singur ochi” lasă lu­mina, în timp ce „doi ochi” – două perspective şi doi stă­pâni în viaţă – creează întuneric interior. El a atenţionat că persoana fără integritate crede de fapt că întunericul este lumină! Acest înfricoşător proces de degradare mo­rală şi spirituală este descris de apostolul Ioan: „Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevă­rul” (1 Ioan 1:5-6).

Acesta este primul pas spre întunericul interior – ipo­crizia, minţind pe alţii despre părtăşia noastră cu Dumnezeu. Sunt multe căi prin care putem să facem aceasta: predicând ceea ce nu practicăm, rugându-ne pentru ceea ce de fapt nu simţim nevoie, pretinzând că facem ceea ce de fapt nu facem. Dar a pretinde este numai începutul, pentru că problema devine şi mai gravă. Apostolul Ioan spune mai departe: “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8).

Situaţia devine într-adevăr mai serioasă, pentru că acum nu numai că îi minţim pe alţii, dar ne minţim pe noi înşine şi mai şi credem. Ipocrizia a devenit acum dupli­citate. Nu ne mai prefacem; minciuna a devenit un mod de viaţă pentru noi şi noi nu vedem nimic greşit în aceas­ta. Ipocrizia a dat cale liberă duplicităţii.

Şi unde duce aceasta? ”Dacă zicem că n-am pă­cătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul nu este în noi” (1 Ioan 1:10).

Acum nu numai că îi minţim pe alţii şi pe noi înşine, dar încercăm să minţim pe Dumnezeu şi prin aceasta Îl facem pe Dumnezeu mincinos. Putem chiar să citim Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu simţim condamnarea păcatului. De ce? Din cauză că decăderea morală dină­untru a schimbat lumina în întuneric. Ipocrizia a devenit duplicitate şi duplicitatea a produs apostazia. Şi totul a început cu o inimă împărţită, care a încurajat o minte nestatornică şi o voinţă divizată.

Singura cale pentru a evita această tragedie este să „umblăm în lumină” şi să păstrăm fiinţa interioară cinstită şi curată înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7,9). Trebuie să devenim oameni de „un singur lucru”: „Fac un singur lucru” (Filipeni 3:13); „un lucru cer şi-l doresc” (Psalmul 27:4); „un singur lucru trebuieşte” (Luca 10:42). Trebuie să urmăm sfatul apostolului Pavel: “Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos sade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:1-2).

Ceea ce a spus apostolul Ioan cu privire la credincios, ca individ, se aplică Bisericilor şi oricăror organizaţii, pentru că aceste organizaţii sunt alcătuite din credincioşi individuali şi toţi sunt mădulare ale Trupului lui Cristos. Aparţinem unii altora, avem nevoie unii de alţii, ne in­fluenţăm unii pe alţii, nu putem scăpa unii de alţii.

De aceea, când ipocrizia (minciuna faţă de alţii) şi duplicitatea (minciuna faţă de tine însuţi) încep să câştige teren, integritatea se erodează în mod treptat, până când în final este distrusă. Rezultatul este întotdeauna apostazia (omul Îl face pe Dumnezeu mincinos) şi treptat lumina devine întuneric. Şi toate acestea au loc în timp ce per­soana sau organizaţia respectivă menţin ceea ce pare a fi o relaţie de credincioşie cu Dumnezeu. Când intervine căderea, oamenii sunt surprinşi, uluiţi, şocaţi. De fapt păcătoşii înşişi sunt surprinşi; ei chiar se vor apăra contra acuzatorilor. Lumina a devenit întuneric şi ei nu mai pot să deosebească ce este drept de ceea ce este greşit.

Integritatea înseamnă că lumina luminează în interior, fiindcă persoana sau grupul are o singură inimă, o singură minte şi o singură voinţă. Ipocrizia înseamnă că s-au format fragmente şi umbrele s-au mutat înăuntru. Dupli­citatea înseamnă că lumina a devenit întuneric, ce este greşit a devenit drept şi păcatul a devenit acceptabil. Aceasta este persoana pe care o avea în vedere Domnul Isus când a spus: „Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi uni vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni în Nu­mele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!”” (Matei 7:21-23).

Poţi să spui cuvintele potrivite, să ai diplomele potri­vite, să predici din textele potrivite, să ajuţi oamenii în problemele lor şi chiar să faci minuni, şi cu toate acestea să nu faci voia lui Dumnezeu. Tragedia zilelor noastre este că mulţi oameni nu pot să vadă diferenţa dintre adevăr şi fals; şi ceea ce majoritatea numeşte „binecuvântare”, poate fi în realitate o judecată a lui Dumnezeu.

Probabil că cel mai bun exemplu despre tragedia aceasta este naţiunea Israel. Aşa că să mergem înapoi în istorie şi să întâlnim doi oameni curajoşi şi integri: Neemia şi Ieremia. Ei pot să ne înveţe mult despre ceea ce se întâmplă astăzi în Biserică şi despre ceea ce ar trebui să facem: tu şi eu.

CAPITOLUL 3

RĂZVRĂTIREA

„Dovada absolută că un om este păcătos este că nu-şi cunoaşte propriul său păcat” (*)

Martin Luther

(*) Din The New Book of Christian Quotations, comp. Tony Castle (New York: Crossroad, 1984), p. 226.

Criza pe care o întâmpină Biserica în zilele noastre este asemănătoare cu criza pe care au întâmpinat-o Ieremia şi poporul său în zilele dinaintea robiei babiloniene. De asemenea, este similară cu criza pe care a întâmpinat-o Neemia când şi-a riscat viaţa ca să reconstruiască ceea ce distruseseră duşmanii. Patruzeci de ani a petrecut Ieremia încercând să prevină criza, iar Neemia, un secol mai târziu, a încercat să spele ruşinea pe care o lăsase în urmă criza. Amândoi au trăit în zile de ocară şi ruşine.

„Ne culcăm în ruşinea noastră”, scria Ieremia, „ne învelim cu ocara noastră” (Ieremia 3:25). Dumnezeu spunea naţiunii prin profetul Său: „Voi pune peste voi o veşnică ocară şi o veşnică necinste, care nu se va uita” (Ieremia 23:40). După ce a fost martor la distrugerea oraşului şi a Templului, Ieremia se roagă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara!” (Plângerile ui Ieremia 5:1).

Situaţia era aceeaşi când a sosit Neemia la faţa locului. „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidu­rile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile arse de foc” (Neemia 1:3). Ierusalimul nu mai era „frumoasă înăl­ţime, bucuria întregului pământ… cetatea Marelui Împărat” (Psalmul 48:2).

Iată ce declară Neemia după ce a cercetat el însuşi cetatea: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat şi porţile sunt arse. Ve­niţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară” (Neemia 2:17).

Asaf, psalmistul, a scris: “Dumnezeule, au năvălit Neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt, şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre… Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne încon­joară…” (Psalmul 79:1, 4).

Ce s-a întâmplat că oraşul bucuriei a devenit un loc de ocară? Trebuie să răspundem cinstit la această între­bare, fiindcă astăzi Biserica este într-un pericol asemă­nător şi judecata lui Dumnezeu ameninţă. Ca să găsim răspunsul, trebuie să-l ascultăm pe profetul Ieremia. El a văzut venind distrugerea Ierusalimului, a trăit-o şi poate explica mai bine decât oricine, de ce şi cum s-au petrecut lucrurile. Apoi ne vom întoarce la Neemia să învăţăm cum vrea Dumnezeu să reconstruim în zile de ruşine şi de ocară.

În al 18-lea an al lui Iosia, ultimul rege bun al lui Iuda, în timp ce Templul era în reparaţie, Hilchia, marele preot, a găsit o copie a cărţii Legii (probabil Deuteronomul). Şafan i-a citit această carte regelui; când a auzit Iosia cu­vintele lui Dumnezeu, s-a umilit şi a chemat naţiunea la pocăinţă. El a condus poporul la distrugerea idolatriei şi a reintrodus cultul Domnului, cel puţin în aparenţă. Acest eveniment este relatat în 2  Împăraţi 22; 23 şi de obicei este numit: „Marea trezire sub Iosia”. Reformatorii au făcut acelaşi lucru, dar mă îndoiesc că ce s-a petrecut atunci se poate numi în mod cinstit renaştere. Cel puţin Ieremia nu gândea în acest fel.

Ieremia începuse să profeţească cu aproape 5 ani înainte de reforma religioasă a lui Iosia şi la început a co­operat cu ea. Apoi a început să vadă că, de fapt, nimic nu se schimbase în viaţa spirituală a naţiunii. Printr-un de­cret, Iosia putea să distrugă toţi idolii din ţară, dar nu putea să-i distrugă din inimile oamenilor. Da, exista o rămăşiţă de închinători sinceri în ţară, dar pentru marea majoritate a populaţiei, trezirea a fost numai la suprafaţă şi doar temporară. Religia străbună era la modă şi fiecare dorea să fie în pas cu vremea.

Ştim că această trezire a fost o mişcare populară, tem­porară, fiindcă vedem ce s-a întâmplat după ce regele Iosia a murit şi Ioahaz, fiul lui, i-a luat locul. Noul rege a condus poporul exact la vechile lor păcate şi ei l-au ur­mat bucuroşi. Gândiţi-vă numai: propriul fiu al lui Iosia nu şi-a plecat genunchii în faţa lui Iehova! „Imediat ce influenţa curţii a fost retrasă,” scria Joseph Parker, „s-a văzut că poporul nu a trecut prin procesul convingerii spirituale”.

Acum putem înţelege mai bine de ce atât de mulţi ani Ieremia a fost privit cu ochi răi şi maltratat şi de ce mesajul său a fost respins: el a privit la falsa religie din zilele sale şi a îndrăznit să spună adevărul despre ea, chiar dacă procedând aşa era condamnat la singurătate, persecuţie, martiraj. Pentru profeţi şi preoţi era un eretic, pentru politicieni şi oamenii de rând era un trădător. Majoritatea oamenilor din Iuda se uneau la o paradă religioasă, dar Ieremia mergea după alt toboşar.

Se poate ca Ieremia să fi tăcut în timpul reformei religioase a lui Iosia, dar când a fost încoronat Ioahaz, profetul n-a mai tăcut. A ţinut o predică curajoasă, pe când stătea la una din porţile Templului. Este scrisă în Ieremia 7:1-8:3 şi vă sfătuiesc s-o citiţi cât mai curând. Imaginaţi-vă cum ar răspunde membrii unei adunări evan­ghelice obişnuite, de astăzi, dacă ar auzi acest fel de pre­dică duminică-dimineaţa.

„Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.

Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Dom­nului, Templul Domnului!”

Iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic.

Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!…

Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, şi ziceţi: “Suntem izbăviţi”… ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!

Este Casa aceasta peste care este chemat Nu­mele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?”… (Ieremia 7:3-4, 8-11).

Binecunoscutul comentator biblic G. Campbell Mor­gan ne reaminteşte că „peştera de tâlhari” este locul unde hoţii fugeau să se ascundă după ce înfăptuiau hoţiile lor. Una dintre cele mai bune metode de a ne acoperi păcatele este să mergem la un serviciu religios şi să participăm la închinare, evitând cu grijă orice sentiment de pocăinţă. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mica 15:8 citând Isaia 29:13).

Religia din zilele lui Ieremia seamănă incredibil de mult cu ceea ce este creştinismul în zilele noastre. În ce priveşte credinţa pe care o profesau oamenii, aceasta influenţa puţin, dacă nu chiar deloc felul lor de viaţă. Aveau o formă populară de evlavie (reputaţia), dar nu exista nici o putere (caracter) morală sau spirituală în ea. Religia prospera în timp ce păcatul se adâncea şi judecata lui Dumnezeu era tot mai aproape. Atâta timp cât israeliţii susţineau material activitatea la Templu şi serveau cu buzele credinţa părinţilor lor, nimic altceva nu li se cerea; numai Ieremia striga pentru ceva mai profund.

Directorul unui post creştin de radio mi-a telefonat pentru ca să-şi exprime nemulţumirea cu privire la ceea ce am spus într-una din predicile transmise la acea staţie de radio. „Dacă înţeleg bine, „a spus el, „dumneavoastră susţineţi că dacă oamenii sunt salvaţi, există o schimbare în vieţile lor şi veţi fi capabil să vedeţi evidenţa salvării”. „Da”, am răspuns, „exact aceasta predic”. Apoi am citat din 2 Corinteni 5:17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

„Oh, dacă o ţineţi tot aşa, vom anula programul dum­neavoastră”.

„De ce veţi face aceasta?”, am întrebat. „Nu credeţi că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să fie diferiţi de mulţimea care nu este salvată?”

“Dar un creştin poate fi firesc” a argumentat el, „şi un creştin firesc poate să arate şi să acţioneze exact la fel ca o persoană nemântuită. Ce spuneţi despre Lot? Şi cum explicaţi “lemnul, fânul, trestia” din 1 Corinteni 3:12?”

Am încercat să-i explic că acei creştini, care în mod conştient nu-L ascultă pe Dumnezeu, sunt pedepsiţi de Dumnezeu şi că Biblia, în prima epistolă a apostolului Ioan, învaţă că oamenii salvaţi nu practică păcatul în mod obişnuit; dar era o cauză pierdută. Am închis tele­fonul simţindu-mă dezamăgit că cineva se poate opune mesajelor care îndeamnă pe credincioşi să trăiască o viaţă sfântă, o viaţă creştină deosebită.

Vance Havner a descris Biserica foarte precis: „Noi suntem chemaţi în zilele acestea, dar nu schimbaţi; convinşi, dar nu convertiţi. Auzim, dar nu ascultăm; de aceea ne înşelăm singuri”.

Există o altă paralelă între vremea noastră şi timpul lui Ieremia: era o perioadă când religia era o „mare afa­cere” şi activitatea Templului prospera. Preoţii şi falşii profeţi vindeau o formă populară de religie, care dădea poporului destulă experienţă ca să-i facă fericiţi, dar nu suficient adevăr ca să-i facă sfinţi. Puteau să se închine lui Baal într-o zi şi apoi să meargă ziua următoare la Templu, să se închine lui Dumnezeu şi nimeni nu era în stare să-i critice, chiar dacă închinătorilor lui Baal li se permitea să-şi ucidă proprii lor copii. Dacă aceasta vi se pare păgânesc, amintiţi-vă că în Statele Unite, anual 1,5 milioane de copii sunt omorâţi prin avort şi că mulţi oameni religioşi sunt de acord cu aceasta.

Ce gândea Iehova despre israeliţi? Ieremia striga: „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpâ­nesc cu ajutorul lor şi poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5:30-31).

Naţiunea era distrusă din cauza „păcatelor prooro­cilor săi, a nelegiuirilor preoţilor săi” (Plângerile lui Ieremia 4:13). Ieremia a înregistrat pentru noi câţiva dintre „con­ducătorii spirituali” din acele zile. În fruntea lor era Paşhur (Ieremia 20:1), un preot care supraveghea bunul mers al serviciilor la Templu şi care a făcut tot ce a putut ca să-l reducă la tăcere pe Ieremia. Într-o zi l-a lovit pe Ieremia şi l-a aruncat în închisoarea cu butuci. Alt conducător era Hanania, care spunea poporului că toate predicile lui Ieremia sunt minciuni (Ieremia 28:1). Al treilea era Şemaia, care a trimis scrisori defăimătoare despre Ieremia (Ieremia 29:24). Ahab şi Zedechia erau doi profeţi exilaţi în Babilon, care propovăduiau o speranţă falsă prizonierilor din Babilon (Ieremia 29:21).

Aceşti cinci oameni, plus mulţi alţi falşi profeţi şi preoţi ipocriţi, erau foarte populari. De ce? Deoarece ei tratau problemele numai la suprafaţă şi niciodată n-au îndrăznit să meargă la rădăcina lor – nevoia desperată de pocăinţă.

„Leagă, în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace” (Ieremia 6:14).

Când diagnosticul este greşit, cum poate fi remediul bun? Sunt de acord cu Eugene Peterson: „Sarcina profetului nu era să liniştească problemele la suprafaţă, ci să le îndrepte”.

Vă rog să nu vă închipuiţi că aceşti slujitori ai Templului denunţau în mod deschis credinţa. Nu, ei foloseau cuvintele exacte şi apelau la Numele Domnului; dar totul era fals. Domnul a spus: „Am auzit ce spun proorocii, care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: “Am avut un vis! Am visat un vis!” Până când vor proorocii aceştia să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimii lor?” (Ieremia 23:25-26). Mesajul lor nu venea de la Domnul, şi totuşi ei sus­ţineau că visurile şi viziunile lor erau autentice; şi poporul îi credea.

După căderea Ierusalimului, Ieremia a scris: „Pro­orocii tăi ţi-au proorocit vedenii deşarte şi amăgi­toare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii min­cinoase şi înşelătoare” (Plângerile lui Ieremia 2:14) Aceşti oameni se credeau plini de Duhul Sfânt, dar în realitate ei erau înşelaţi de alte duhuri. În duplicitatea lor, au transformat lumina în întuneric.

Ei foloseau un limbaj teologic bine cunoscut, care făcea mesajele lor şi mai periculoase. Ei asigurau poporul că judecata n-ar veni niciodată peste Iuda, fiindcă Dum­nezeu era de partea lor. Să încep cu: Templul Domnului era acolo şi Dumnezeu n-ar putea să permită vreodată ca locaşul Lui să fie distrus de păgânii fără Dumnezeu. Apoi, naţiunea avea Legea lui Dumnezeu, ritualul circumciziei şi siguranţa legământului sfânt; toate aceste lucruri îi făceau deosebiţi pentru Dumnezeu. Preoţimea lor, ordinată conform ritualului, era ocupată cu activitatea din Templu, oferind zilnic jertfele şi rugăciunile stabilite; chivotul era păstrat cu mare grijă în Sfânta Sfintelor. Închinătorii aduceau zeciuielile şi darurile lor şi bugetul era acoperit. Ce le-ar fi trebuit mai mult?

Numai un singur lucru: pocăinţa. Dar cuvântul pocăin­ţă nu era în vocabularul predicatorilor populari. Cuvântul lor cheie era pace şi mesajul lor era că Iehova stătea la dispoziţia şi chemarea poporului Său ales. Citez din nou pe Eugen Peterson: „Religia era un ajutor supranatural, care să îndeplinească tot ce doreau: să le dea bani, să le asigure o recoltă bună, să le dea sănătate, să ucidă per­soana pe care o urau, să prospere înaintea vechiului”. Sună familiar, nu-i aşa?

Ca şi astăzi, în zilele lui Ieremia poporul era gata să se lase rătăcit, să susţină şi să apere pe cei care îl înşelau şi-l distrugeau. „Poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5:31). De ce? Deoarece natura umană doreşte calea uşoară, care evită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, evită să se pocăiască şi să asculte de voia lui Dumnezeu. De aceea mulţimea merge mai degrabă după Paşhur decât după Ieremia, îl alege pe Baraba în loc de Isus, aruncă cu pietre în adevăraţii profeţi şi biciuieşte pe slujitorii lui Dumnezeu. Mulţimea vrea o cale largă; este mai uşoară, mai rapidă şi sunt mai mulţi cei ce merg pe ea. Vorbind despre oamenii cărora „le plac aceste lucruri”, Joseph Parker a spus: „Ei nu preţuiesc învăţătura Bibliei. Ei vor să audă ceva nou, anecdotic, picant, senzaţional. Ei nu stau cu Biblia în mână, să verifice vorbitorul prin ceea ce spune; ce pretind, aceea primesc. Cer pleavă, pleavă primesc”. Cel puţin de 66 de ori în profeţia sa, Ieremia scrie de­spre inimă: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Unei naţiuni cuprinsă de superficialitate, religie exterioară, Dumnezeu îi spune prin profetul Său:

„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta ca toată inima” (Ieremia 29:13). Cel puţin de 9 ori a scris Ieremia despre imaginea unei inimi rele. Paşhur şi tovarăşii lui n-au predicat asemenea predici tăioase. Ei promiteau pace, protecţie şi prosperitate; şi poporul îi aplauda şi îi susţinea. Iehova urmărea cum se rătăceşte poporul şi zicea: „Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).

Mesajul acesta n-a fost prea popular şi în cele din urmă Ieremia a avut necazuri cu turma care practica religia de stat. Dar el era păstor, nu era om cu plată şi n-a părăsit turma, chiar dacă poporul a respins mesajul său.

O ultimă paralelă între zilele noastre şi zilele lui Ieremia; profeţii falşi erau lacomi, oameni care foloseau religia pentru câştiguri personale. Se lăudau cu propria lor prosperitate şi cu prosperitatea Templului şi a naţiunii. În definitiv, nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu şi nu era bunăstarea lor o dovadă a credincioşiei lor şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu? (Este interesant de re­marcat faptul că Paşhur înseamnă înconjurat cu prosperitate).

Ieremia îndrăznea să predice porunca a zecea: „Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13, 8:10).

“Dar tu n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie..” (Ieremia 22:17).

Când cineva este lacom, riscă să încalce toate po­runcile: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10). Din momentul în care o persoană începe să devină lacomă, ea va începe să mintă, să fure, şi chiar să ucidă, pentru a obţine ceea ce doreşte.

Banii şi slujirea au fost în conflict în Biserică încă de când Anania şi Safira au minţit cu privire la preţul cu care şi-au vândut proprietatea (Faptele Apostolilor 5), şi Simon magul a încercat să cumpere de la Petru puterea de a împărţi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 8:14, 24). „Să nu fie iubitor de bani” este o cerinţă atât pentru bătrânii cât şi pentru diaconii Bisericii (1 Timotei 3:3,8, Tit 1:7). În cuvântul său de rămas-bun către bătrânii din Efes, Pavel le reaminteşte că a trebuit să muncească din greu ca să-şi acopere cheltuielile şi nu s-a lăcomit la bunăstarea cuiva (Faptele Apostolilor 20:30-35).

Dintre toţi scriitorii Noului Testament, Petru şi Iuda au fost cei care au avut cele mai tari cuvinte împotriva afaceriştilor care folosesc religia în scopul de a face bani. „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. …au inima de­prinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi” (2 Petru 2:3,14). Petru îi compară cu Balaam „care a iubit plata fărădelegii” (2:15) şi Iuda adaugă avertizarea sa: „Ei s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig” (v. 11). De asemenea Iuda a avertizat că „…gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig” (v. 16).

În perioada care a urmat după izbucnirea scandalului Pearlygate, a fost interesant de urmărit cum diferite organizaţii au căutat să convingă lumea despre integritatea lor financiară. Desigur nu este nimic greşit cu privire la existenţa acestor organizaţii care funcţionează legal (misiunea la care lucrez a ajutat la fondarea uneia), dar aici este ceva mai mult decât integritatea financiară, un comitet de bună-credinţă şi un certificat de revizie conta­bilă. Metodele de strângere a fondurilor sunt importante, precum şi motivele. Unele proiecte pentru susţinerea Evangheliei sunt nedemne de Evanghelie. Apostolul Pavel mărturisea: „…cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăco­miei: martor este Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:5). Dumnezeu este martor atât al necinstei, cât şi al cinstei; şi când o găseşte, El o judecă.

Dacă zilele noastre sunt ca şi zilele lui Ieremia (şi eu sunt convins că aşa este), noi trăim într-un timp de ocară. De asemenea, trăim într-o zi când Dumnezeu stă gata să judece pe poporul Său. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Este un adevăr trist că Dumnezeu mai degrabă va distruge templul Său şi va mânia Cetatea Sa sfântă, decât să le îngăduie conducătorilor Săi spirituali să încurajeze duplicitatea şi poporului Său să o sprijinească. El a aşteptat zeci de ani înainte de a trimite jude­cata Sa şi în mod repetat Şi-a trimis mesagerii Săi pentru a-Şi avertiza poporul, dar acest popor al Său n-a ascultat. Cel puţin de 11 ori în profeţia lui Ieremia Domnul i-a spus naţiunii: „…v-am vorbit dis-de-dimineaţă” (Ieremia 7:13,25; 11:7; 25:3-4; 26:5; 29:19; 32:33; 35:14-15; 44:4). Cuvântul evreiesc dis-de-dimineaţă tradus înseamnă în mod continuu, perseverent, cu stăruinţă. Dumnezeu îl căuta. Dar poporul Său a preferat cisterne sparte în locul izvorului apelor vii.

Influenţa orbitoare a falşilor profeţi s-a răspândit pre­tutindeni, până când aproape fiecare a fost afectat de ea. Să ascultăm iarăşi cuvintele lui Dumnezeu transmise prin Ieremia: „În proorocii Ierusalimului am văzut lu­cruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în min­ciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt îna­intea Mea ca Sodoma şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora. …căci prin proorocii Ierusalimului s-a răs­pândit nelegiuirea în toată ţara” (Ieremia 23:14-15).

Cuvântul evreiesc nelegiuire înseamnă să acţionezi în mod fals, să acţionezi cu ipocrizie. Puteţi să-l traduceţi şi prin: fărădelege, pângărire, depravare morală, corupţie, poluare. Nu e nici o mirare că sunt aşa de multe scandaluri pe pământul nostru astăzi, când pământul este aşa de in­fectat cu poluare morală şi spirituală.

În memorabila sa predică intitulată „Metoda Harului” bazată pe Ieremia 6:14 („Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace!”), George Whitefield a spus: „După cum nu este o mai mare binecuvântare pentru o naţiune sau un popor decât să le dea Dumnezeu conducători credincioşi, sinceri şi drepţi, tot aşa nu este un blestem mai mare pe care Dumnezeu să-l trimită peste un popor în lumea aceasta decât să le dea îndrumători orbi, dege­neraţi, fireşti, lipsiţi de entuziasm şi nepregătiţi. Şi totuşi, în toate timpurile, găsim că au fost mulţi lupi îmbrăcaţi în haine de oaie… care au profeţit lucruri mult mai liniştitoare decât le permitea Dumnezeu”.

Şi – lucru foarte trist – poporului Său i-a plăcut starea aceasta.

CAPITOLUL 4

REEXAMINAREA

„Primul pas spre cădere al oricărei Biserici începe când Biserica renunţă la înalta opinie despre Dumnezeu” (*)

1. W. Tozer

* Din The Knowledge of the Holy de A.W.Tozer (New York: Harper and Row, 1961), p. 18

Rafael picta faimoasele sale fresce la Vatican, când doi cardinali s-au oprit să se uite şi să-şi spună părerea:

„Faţa apostolului Pavel este prea roşie”, a spus unul.

Rafael i-a răspuns: „S-a înroşit când a văzut în mâi­nile cui a căzut Biserica”.

Ieremia s-ar fi identificat cu acest răspuns. „Sunt ei ruşinaţi când săvârşesc urâciuni?” – întreabă el. Apoi tot el răspunde: „Nu roşesc şi nu ştiu de ruşine!” (Ieremia 6:15; 8:12).

De ce au acceptat copiii lui Iuda, fără să roşească, un sistem religios care L-a detronat pe Dumnezeul cel adevărat, care îi făcuse mari? Ieremia explică ce s-a întâmplat: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Cu alte cuvinte, inima problemei este problema inimii; şi tu şi eu avem acelaşi fel de inimă. Scena şi textul pot fi diferite, dar actorii nu s-au schimbat din zilele lui Ieremia. Oamenii din Iuda şi-au urmat calea inimii lor şi s-au aruncat cu capul în jos într-o religie falsă, care le promitea exact ceea ce doreau ei. Conducătorii lor şi-au urmat pornirile inimilor lor şi au cedat la acele pofte nesăţioase, interioare, care stau la pândă în fiecare dintre noi: dorinţa după putere, bogăţie şi popularitate. Poate că aceşti oameni nu s-au văzut ca profeţi falşi, dar de fapt aceasta erau. Poate că ei erau sinceri când îşi împărtăşeau vi­surile şi răspândeau viziunile lor, şi totuşi ei conduceau poporul pe calea pierzării. Când ei îl persecutau pe Iere­mia, credeau că fără îndoială slujesc Domnului.

Văzând că inimile lor erau aplecate spre păcat, Dum­nezeu le-a trimis „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:11), deoarece plata pentru res­pingerea adevărului este acceptarea minciunii. Cea mai mare judecată pe care Dumnezeu poate s-o reverse peste poporul Său este să-i lase pe oameni în voia lor „El le-a dat ce cereau, dar a trimis o molimă printre ei” (Psalmul 106:15). Succesul reformei lui Iosia a lăsat în urmă o atmosferă prielnică pentru ca aluatul ipocriziei să dos­pească, şi el a crescut repede.

Cred că, în parte, criza de integritate a Bisericii din zilele noastre este rezultatul falsului succes al mişcării evanghelistice din ultimii ani. Este o declaraţie radicală, ştiu, dar cred că poate fi susţinută. Într-o carte scrisă cu un deosebit spirit de observaţie, care este mai relevantă acum decât în 1980 când a fost publicată, Jon Johnston scrie: „Popularitatea evanghelistică curentă reprezintă o puternică presiune pentru compromiterea valorilor biblice de dragul acceptării sociale”. Apoi adaugă: „Gradul nos­tru de compromis a atins proporţii epidemice”.

Ceea ce unii oameni ai Bisericii consideră „succes”, pentru alţii este judecata lui Dumnezeu. El ne lasă să avem propria noastră cale şi noi începem să descoperim că bunurile noastre sunt de fapt obligaţiile noastre. George MacDonald a spus: „În orice întreprinde fără Dumnezeu, omul trebuie ori să falimenteze în mod mizerabil, ori SĂ AIBĂ UN SUCCES ŞI MAI MIZE­RABIL” (sublinierea îmi aparţine). Cântăriţi această afir­maţie şi luaţi apoi în consideraţie ce le-a spus Domnul, prin Maleahi, conducătorilor religioşi de pe vremea sa: „Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul, şi voi blestema binecuvântările voastre; da le-am şi blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea” (Maleahi 2:1-2).

Să retragă binecuvântările ar fi o judecată suficientă; dar este o judecată teribilă când Dumnezeu ia în considerare schimbarea binecuvântărilor în blestem. Închipuiţi-vă, oamenii sunt atât de orbi faţă de voia lui Dumnezeu, încât se bucură de lucrurile care, eventual, îi vor distruge! Dar când poporul Domnului a încetat să-L mai glorifice, El trebuie să judece păcatul lor. „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (Romani 2:11). “Domnul va judeca poporul Său” (Evrei 10:30). Când cineva preţuieşte mai mult darul decât pe Dăruitor, darul devine un idol şi el începe să se închine şi să ser­vească „creatura în locul Creatorului” (Romani 1:25). Idolatrie înseamnă să trăieşti cu înlocuitori şi Dumnezeu al Cărui Nume este Gelos (Exod 34:14), pur şi simplu nu-i tolerează. Să luăm în considerare câţiva „înlocuitori evanghelici” care au jefuit Biserica de integritatea ei. Trebuie să vă avertizez: câteva din lucrurile pe care le voi menţiona reprezintă un procent atât de ridicat în viaţa creştină modernă, încât s-ar putea să fiţi şocaţi şi ofensaţi de această listă. Vă rog să fiţi răbdători; face parte din diagnostic.

În fruntea listei, cred că este dorinţa Bisericii de a fi acceptată şi aprobată de lume în general şi de „oameni importanţi” în special. În ultimii ani, am căutat aplauzele oamenilor nu aprobarea lui Dumnezeu, şi multe activităţi au depins de „celebrităţi creştine” ca să primească atenţia şi sprijinul poporului lui Dumnezeu. Altădată, trei lucruri erau importante pentru succesul serviciilor noastre: oameni umpluţi de Duhul Sfânt, iubitori de oameni şi gata să dea slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a crezut că ar fi nevoie de includerea în program a unor personalităţi faimoase ca stele de cinema, atleţi de renume, prezen­tatori binecunoscuţi, de la care se aştepta să pună o vorbă bună pentru Dumnezeu. Este îndoielnic că toţi aceşti oameni faimoşi erau cu adevărat mântuiţi. Probabil că ei foloseau organizaţiile noastre ca să-şi facă lor înşişi re­clamă, iar acum putem să ne uităm în urmă şi să vedem consecinţele.

1. W. Tozer a numit aceasta: „concepţia cerealelor” pentru evanghelizare; aşa după cum mănânci cereale pentru că John Jones mănâncă cereale aşa ar trebui să fii creştin pentru că John Jones este creştin. Această concepţie este ideală pentru o societate ca a noastră, care se închină succesului şi are încredere în mărturisirile per­sonale. Totuşi, când accentul este pus pe faima martorului, nu pe credinţa lui sau a ei în Cristos, ceva trebuia să fie greşit; şi a fost. Am descoperit că aceşti oameni erau numai celebrităţi de admirat nu eroi de urmat, că felul în care trăiau, prea adesea contrazicea ceea ce spuneau. Da, suntem jenaţi, dar nu putem arunca blamul decât pe noi.

La bază a stat o problemă de integritate; reputaţia era mai mare decât caracterul, iar popularitatea şi capacitatea de a atrage mulţimile erau mai importante decât stilul de viaţă creştin. Şi această concepţie a făcut ca lucrurile să meargă pe alături de brazdă. Era o formă subtilă de prag­matism religios: sunt rezultate, deci, Dumnezeu trebuie să-Şi dea binecuvântarea. Atâta timp cât prindem peşte, ce importanţă are ce fel de undiţă sau ce fel de momeală folosim?

Câtva timp au fost prezentate stele de cinema şi atleţi; apoi au început să apară politicienii. Ce încântată a fost Biserica atunci când predicatori binecunoscuţi au fost invitaţi la Casa Albă! Cât de extraordinar a fost că băr­baţi şi femei, puşi în funcţii înalte, citau din Biblie sau de­clarau în presă că erau născuţi din nou! Pentru unii dintre ei, mărturisirea lor era adevărată şi mulţumim Domnului pentru ei; dar pentru mulţi alţii a fost doar o altă metodă de a atrage atenţia publicului creştin şi de a culege mai multe voturi. „Dreptul religios” a fost o forţă de care po­liticienii au trebuit să ţină seama. „Şi dacă nu poţi să-i înfrângi, alătură-te lor!” a devenit o metodă ca şi o banalitate.

Când a apărut televiziunea, „concepţia cerealelor” a. primit un nou avânt. Televiziunea este un mijloc de prezentare, şi exact aceasta este „concepţia cerealelor” – prezentare. Conducătorul religios, cu aureola potrivită, a avut succes, pentru că asistenţa care privea era deja pregătită pentru el. Publicul creştin devenise atât de obişnuit cu spectacolul religios, cu celebrităţile şi cu mesajul „folk”, încât tranziţia a fost foarte uşoară. Am creat un monstru puternic, cu o poftă nesăţioasă, pe care trebuia să-l hrănim. Biserica îşi avea propriul ei cult al personalităţii, care rivaliza cu tot ce putea oferi Hollywood-ul, şi milioane de oameni erau doritori să-l susţină şi să-l numească „binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Acum se pare că Dumnezeu a transformat binecu­vântarea într-un blestem.

Din moment ce faci din „obţinerea de rezultate” ţelul tău principal, greşelile pe care le vei face nu vor avea sfârşit; credeţi-mă, noi le-am făcut. La început te îngrijorezi de număr. Apoi începi să înlocuieşti realitatea spirituală cu statistici, ceea ce este echivalent cu a încerca să citeşti o reţetă în loc să mănânci o mâncare. Câţi oameni au participat? Câţi s-au decis? Câţi s-au adăugat? Cât s-a strâns la colectă? Toate acestea au devenit mai importante decât dacă Dumnezeu a fost glorificat la adunare. Nu după mult timp, Biserica a încetat să mai fie văzută ca oameni într-o adunare; au devenit nume şi numere în dosare şi recent, în computere. Oamenii nu mai sunt un scop în sine, ci au devenit mijloace către un final: cu cât o adunare este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai multe.

Mă grăbesc să spun că nu consider un procedeu ne­biblic faptul de a ţine statistici corecte. Spurgeon spunea că cei ce critică statisticile, de obicei n-au nimic de raportat; şi cred că avea dreptate. Odată, la o întâlnire a pastorilor, am criticat respectuos statisticile Bisericii, dar Dr. Walter L. Wilson m-a apostrofat: „Tinere, în Biblie este o carte care se numeşte Numeri!” Avea dreptate, dar ar fi trebuit să fie primul care să-mi dea şi mie dreptate, fiindcă este o mare diferenţă între a şti numărul de oi şi a cunoaşte starea turmei. Bunul păstor este preocupat chiar şi numai de o singură oaie care se rătăcise.

Importanţa care s-a acordat statisticii a creat curând o atmosferă de competiţie. Cine are cea mai mare biserică? Cine are cea mai mare şcoală duminicală? Din nefericire, competiţia a dus uneori la decepţie, iar în final întrecerile au fost anulate din cauza ploii: statisticile erau toate ude.

Editurile au folosit ocazia şi ne-au oferit cărţi care să ne spună cum poate orice pastor să-şi mărească Biserica şi participarea la şcoala duminicală, procedând cum pro­cedau experţii din mega-biserici. (Acesta este un cuvânt nou pe care a trebuit să-l creăm ca să ţinem pasul cu suc­cesul nostru.) Putem de asemenea să-i ascultăm pe aceşti oameni personal, participând la şcolile şi seminarile lor.

Desigur, n-am nimic de obiectat să învăţ de la alţi colegi. În definitiv de ce să reinventez roata? Dar sunt împotriva oricărei filozofii care transformă slujirea într-un mecanism şi-mi dă o carte cu formule, care garantat vor avea succes. De asemenea am o problemă cu editurile care semnează contracte cu persoane faimoase, care să scrie aceste cărţi, dar nu verifică întâi dacă aceste super-metode sunt sau nu bazate pe o bună teologie. Dacă me­dicii ar folosi acest concept, de mult am fi fost cu toţii morţi.

Uneori, când răsfoiesc o publicaţie creştină şi mă uit la ştiri şi anunţuri, simt că mi se face greaţă. Evanghelia a devenit o mare afacere şi tot felul de păsări ciudate sunt aciuite pe ramuri. Cultul personalităţii noastre a făcut un cerc complet şi acum facem reclamă serviciilor noastre religioase aşa cum lumea face reclamă la pasta de dinţi şi la maşinile uzate. Un lucru şi mai dezgustător decât citirea acestor reviste, este vizitarea holului expoziţiei la o convenţie creştină oarecare: să vezi oamenii şi mărfurile în culori vii şi să urmăreşti cum se concurează!

Unde am greşit? Din nou este o problemă de inte­gritate; am înlocuit purtarea roadelor pentru slava lui Dumnezeu cu „obţinerea de rezultate”. Aproape ori­cine poate fabrica rezultate, dar fructele trebuie să apară din viaţă. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Noi am înlocuit un întreg cu o fracţiune când am separat slujirea de Sursa de putere – Atotputernicul Dumnezeu. În felul acesta, oamenii puteau uşor să aibă succes pe ogorul Evangheliei, atât timp cât aveau talent şi puteau să atragă mulţimile. Nu era important să fie sfinţi. Era important să aibă o bună publicitate.

Robert Murray McCheyne în mod spiritual a spus: „Dumnezeu nu binecuvântează aşa de mult un mare talent cât binecuvântează o mare asemănare cu Isus Cristos”. Era de dorit să fi cunoscut acest lucru mai de mult; acum, că-l ştiu, trebuie să-i acord o şi mai mare atenţie.

O schimbare subtilă a avut loc; multe biserici au încetat să mai fie adunări unde oamenii să se închine lui Dumnezeu şi au devenit un public care se adună pentru a urmări alţi oameni. Credincioşii, care erau participanţi la un serviciu sfânt, au devenit spectatori la o performanţă religioasă. „Sanctuarele” dedicate închinării la Dumne­zeu, au devenit „auditorii” unde caprele râd şi oile lânce­zesc. Am început să adorăm ceea ce A. W. Tozer numea „reprezentaţia Marelui Dumnezeu”.

Desigur acest concept accentuează slăbiciunea pe care noi am creat-o: cultul personalităţii, pofta de statistici şi comercializarea credinţei. Cu apariţia televiziunii, pre­zentatorii religioşi au găsit ambianţa potrivită pentru răspândirea evangheliei lor, aceea de a te simţi bine. Aceasta nu sugerează că toţi cei care folosesc televiziunea pentru slujire ar fi frauduloşi sau rataţi. Câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei lucrează la emisiunile religioase, dar nu pot să spun că oricine lucrează în acest mediu, a evitat „reprezentaţia Marelui Dumnezeu”. Voi explica de ce fac această afirmaţie, într-un capitol viitor.

Sunt convins că orice lucrare pe care o Biserică se presupune că trebuie să o facă în această lume, este un produs derivat din închinarea spirituală şi aceasta include evanghelizarea, misiunea, dărnicia, actele de binefacere, educaţia, sfinţenia personală, slujirea. În primul rând Dumnezeu ne cheamă la închinăciune şi apoi ne trimite să mărturisim şi să lucrăm. Dumnezeu vrea ca pe primul loc să fie închinăciunea, pentru că numai atunci puterea Sa ne va da energia necesară să aducem slavă Numelui Său. Închinăciunea Îl pune pe Dumnezeu acolo unde merită să fie şi îl aşează pe om unde trebuie să fie. Dar în închinăciunea de felul „reprezentaţiei Marelui Dumne­zeu”, omul primeşte gloria şi Dumnezeu este pierdut pe parcurs.

Dacă această analiză este corectă, este evident că Biserica şi-a pierdut de multă vreme integritatea sa. Am trăit din surogate şi nu am ştiut, sau probabil n-am vrut să admitem. Am separat slujirea de închinăciune, mărturia de caracter şi datoria de doctrină; am făcut toate acestea pentru a fi populari, şi am obţinut rezultate, în loc să purtăm roade pentru slava lui Dumnezeu. Scandalurile din mass-media cu siguranţă au cauzat probleme, dar şi mai mult ele au descoperit problemele, probleme care de mulţi ani s-au răspândit în Biserică, asemenea unei infecţii mortale. Acum infecţia poate fi văzută de oricine.

Cu mult timp înainte de a izbucni scandalurile, alte simptome ne spuneau că ceva nu este în ordine în trupul Bisericii. Să luăm un singur caz: Biserica era prea populară şi începuse să depindă mai mult de influenţa politică decât de predicare şi rugăciune. De mult timp nu mai confruntam lumea aşa cum l-a confruntat Moise pe faraon sau Ioan Botezătorul pe Irod. Am încetat să mai fim ambasadori şi am devenit diplomaţi, ca apoi să pă­lăvrăgim că am fost acceptaţi de oameni faimoşi.

Creşterea bugetului şi a mulţimii din Biserică au avut o influenţă redusă asupra societăţii (luate în ansamblu sau pe segmente), precum şi în familiile creştine. Rata divorţurilor a crescut şi chiar a invadat Biserica şi lucra­rea. Personalităţi creştine populare au putut fi implicate în afaceri extramaritale; fără să dea dovadă de pocăinţă, încă au adepţi care aplaudă isprăvile lor şi le cumpără cărţile şi înregistrările. Cu toate impresionantele noastre statistici, abia am făcut un pas de copil spre a ajuta socie­tatea în ce priveşte abuzul de droguri, criminalitate, pro­bleme familiale şi imoralitate sexuală. Frica de SIDA probabil schimbă mai mult felul de viaţă al unora, decât temerea de Dumnezeu.

Acest capitol este foarte negativ, aşa că lăsaţi-mă să cumpănesc lucrurile, făcând clar că totuşi nu consider perioada de după cel de al doilea război mondial, una de totală înfrângere şi de faliment pentru Biserică. Din contră, a fost un timp de extindere şi stimulare şi Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că mi-a permis să trăiesc şi să-I slu­jesc în timpul acestor ani plini de evenimente. Ce tablou încântător vor prezenta viitorii istorici, când vor pune la sfârşit toate piesele împreună şi vor spune ce s-a întâmplat cu adevărat!

Dar s-au întâmplat atât de multe lucruri, încât n-am observat cum au evoluat problemele, şi acum plătim această nebăgare de seamă. Ca răspuns la atâtea idei noi, multe organizaţii şi lucrări au crescut atât de repede că n-am avut timp să le examinăm cu atenţie. Ori de câte ori Duhul Sfânt seamănă seminţele adevărate, duşmanul le plantează pe cele false, neghina, şi abia târziu observăm diferenţa. Nici nu sugerez că toţi câţi am slujit în această perioadă ar trebui să fim blamaţi pentru scandalurile care i-a produs ruşine Bisericii. Totuşi simt că mulţi dintre noi am ajutat probabil la crearea atmosferei care a permis ca aceste fapte să aibă loc. Poate că am făcut-o din neştiinţă, fiindcă n-am ştiut mai bine, sau dacă am ştiut, nu ne-am îngrijorat că ceva se clatină. Era mult mai uşor să urmezi oamenii care credeau în „noua filozofie” a slujirii, oameni care ne conduceau din victorie în victorie. Este adevărat, din timp în timp, puteam auzi voci care ne avertizau de nesăbuinţa noastră; dar cine ia aminte la sirenă când nu miroase fumul? Înţelepciune venită prea târziu!

Dar acum, fiindcă ştim, ar trebui să recunoaştem cinstit şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte.

„Ultima poruncă a Domnului nostru către Biserică nu este „marea însărcinare”, a spus Vance Havner. „Marea însărcinare este într-adevăr programul nostru la vremea sfârşitului, dar ultimul cuvânt al Domnului către Biserică este: “Pocăieşte-te””.

Ar trebui să roşim.

Ar trebui să ne pocăim.

Probabil că rugăciunea lui Ezra ne va ajuta să începem: „Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumne­zeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri” (Ezra 9:6).

CAPITOLUL 5

RESPONSABILITATEA

„Nu este nimic atrăgător în Evanghelie pentru omul firesc; singurul om care găseşte Evanghelia atrăgătoare este omul care este convins de păcat” (*)

Oswald Chambers

(*) Din The Best From All His Books de Oswald Chambers comp. Harry Verploegh (Nashville: Oliver-Nelson, 1987), p. 141.

Toţi cei implicaţi în publicistică au ceva de comentat cu privire la predicatori şi bani, la predicatori şi morală, dar nu spun multe despre adevărata problemă: predicatorii şi mesajul. Singura persoană pe care am auzit-o menţio­nând această problemă teologică, a fost Chuck Colson într-un cuvânt pe care l-a adresat la Congresul Editorilor de Cărţi Creştine din anul 1987. A mai făcut o declaraţie asemănătoare şi în cartea sa Împărăţii în conflict. Iată ce a scris el: „Efectul predicaţii unei teologii false poate fi dezastruos. Mulţi atribuie căderea lui Jim şi Tammy Bakker lăcomiei, indiscreţiilor sexuale sau corupţiei puterii. Desigur, aceştia au fost factori serioşi, care au contribuit la cădere. Dar cauza căderii lor este faptul că de ani de zile, soţii Bakker au predicat o evanghelie falsă a bunăstării materiale. În mod tragic s-au autoînşelat ajungând să creadă ei înşişi propriul lor mesaj fals”.

În timp ce Chuck vorbea în seara aceea, am deschis Biblia la 1 Tesaloniceni 2:3-5 şi am citit: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu”.

Slujitorii Domnului sunt administratori, desemnaţi în mod divin, cărora li s-a încredinţat Evanghelia”. Această numire este un mare privilegiu, dar şi o deosebită respon­sabilitate. „Încolo ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios…” (1 Corinteni 4:2). Această credincioşie implică cel puţin trei elemente, care trebuie să fie corecte: mesajul („căci propovăduirea noastră nu se întemeiază pe rătăcire”), motivul („sau pe necurăţie”) şi metoda („nici pe viclenie”). Să analizăm aceste elemente şi să vedem care este le­gătura lor cu criza integrităţii.

Mesajul trebuie să fie corect, şi acest mesaj este Evanghelia lui Isus Cristos, Evanghelia harului lui Dum­nezeu. Există doar o singură Evanghelie, şi ea este axată pe moartea, înmormântarea şi învierea Domnului Isus Cristos. Evanghelia (Vestea Bună) este „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, …a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4). Păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Isus Cristos sunt iertaţi şi primesc de la Dumnezeu darul vieţii veşnice (1 Ioan 5:10-13).

Dumnezeu este atât de gelos cu privire la acest me­saj, încât spune: „Să fie anatema oricine propovăduieşte altă Evanghelie” (Galateni 1:6-9). Toţi cei ce schimbă acest mesaj adăugând ceva la el, scoţând ceva din el, sau modificându-l, sunt învăţători falşi, care sunt necredincioşi faţă de Dumnezeu şi în pericol de a fi ju­decaţi de El. Mesajul lor este „rătăcire”. Moderna „evan­ghelie a succesului” se potriveşte perfect unei societăţi ca a noastră, care se închină la sănătate, bogăţie şi feri­cire. Cei care propovăduiesc această evanghelie, scormo­nesc ici şi colo în Vechiul Testament ca să scoată la ivea­lă textele lor justificative şi, în mod intenţionat, resping „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27). Evanghelia succesului este un mesaj ieftin pentru oamenii care caută o reparaţie rapidă a vieţii lor, dar nu o schimbare perma­nentă a caracterului lor. A. W. Tozer spunea, pe bună dreptate: „Se pare că prea mulţi creştini doresc să se bucure de emoţia sentimentului de a se simţi drepţi, dar nu doresc să sufere consecinţele de a fi drepţi”.

De ce este Dumnezeu atât de preocupat ca noi să predicăm adevăratul mesaj? Fiindcă Dumnezeu pretinde integritate, şi o evanghelie falsă distruge integritatea. Să începem prin a arăta că mesajul Evangheliei este în mod vital legat de însăşi natura lui Dumnezeu. Domnul Isus nu salvează pur şi simplu, El este Salvatorul. Când schimbăm mesajul lui Dumnezeu, schimbăm şi Dum­nezeul mesajului. Dumnezeul predicatorilor „succesului” nu este Dumnezeul Bibliei şi nici al Bisericii istorice. Este un dumnezeu fabricat, un idol. A. W. Tozer ne reaminteşte: „Esenţa idolatriei este reprezentarea gândurilor despre Dumnezeu, gânduri care nu sunt vrednice de El”. Populara „evanghelie a succesului” încearcă să ne facă să credem că cea mai mare preocupare a lui Dumnezeu este să ne facă fericiţi, nu să ne facă sfinţi, şi că El este preocupat mai mult de fizic şi materie, decât de moral şi spiritual. „Dumnezeul succesului” este un comi­sionar ceresc, a cărui singură responsabilitate este să răspundă la orice chemare a noastră şi să se asigure că noi ne bucurăm de viaţă.

Când îi ascult pe aceşti predicatori, îmi vin în minte câteva întrebări: „Unde este, în teologia lor, Dumnezeul lui Avraam căruia i s-a cerut să-şi sacrifice singurul lui fiu? Unde este Dumnezeul lui Isaac, care a acceptat de bună voie să se pună el însuşi pe altar? Unde este Dumnezeul lui Iacov, ai cărui fii i-au produs durere şi ruşine? Unde este Dumnezeul lui Moise, care n-a intrat în ţara promisă fiindcă nu I-a acordat lui Dumnezeu slava cuvenită? Unde este Dumnezeul apostolilor, care erau arestaţi, bătuţi, şi în final omorâţi, fiindcă nu puteau să nu vorbească despre Isus? Unde este Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Care a suferit ca nimeni altul “pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit?” (Isaia 53:4). Nu-L găsesc pe acest Dumnezeu în predicile lor. De ce? Din cauză că nu se potriveşte mesajului lor. Ei au o Evanghelie fără integritate, total diferită de Dumnezeul pe care ei susţin că Îl reprezintă. O Evanghelie parţială nu mai este Evanghelie, pentru că nu poate fi o veste bună când Dumnezeu este lăsat afară.

Ultimul meu „şef”, Theodore H. Epp, a participat la un congres, la care era programat să vorbească unul dintre predicatorii populari. Fratele Epp dorea să-l asculte personal pe acest om renumit, aşa că s-a dus la adunare cu Biblia în mână. Imaginaţi-vă surpriza sa când l-a auzit pe vorbitor spunând (aici parafrazez): „Observaţi că n-am Biblia. Am încetat să mai folosesc Biblia la amvon. Oamenii nu vor predici; ei vor să audă ce înseamnă Dumnezeu pentru noi, în propriile noastre vieţi”.

Fratele Epp a fost atât de îndurerat, încât a părăsit sala, a mers în camera lui, a căzut în genunchi şi I-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru că a participat la acea întâlnire şi chiar la acel congres. Şi-a împachetat lucrurile, a anunţat la recepţie şi a plecat acasă.

„Sarcina noastră nu este să le dăm oamenilor ce vor”, obişnuia el să spună. „Sarcina noastră este să le dăm ceea ce le este necesar şi să încercăm să-i facem să dorească aceasta”. Pentru el, lucrul cel mai important era să vorbească despre „cuvântul adevărului”.

Evanghelia succesului nu numai că prezintă o imagine deformată a lui Dumnezeu, dar perverteşte doctrina biblică despre Persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos. Dumnezeu are tot dreptul să judece pe cei care predică o evanghelie falsă, fiindcă mesajul Evangheliei L-a cos­tat enorm. Preţul plătit a fost însăşi viaţa Fiului Său. Dom­nul Isus Şi-a vărsat sângele pentru ca să satisfacă legea sfântă a lui Dumnezeu, aşa ca păcătoşii pierduţi să poată fi iertaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Domnul Isus n-a murit ca să ne facă sănătoşi, bogaţi şi fericiţi; El a murit ca să ne facă sfinţi. Să transformi Calvarul într-o carte de credit sfinţită, care să ne dea ocazia să risipim în plăceri, înseamnă să ieftineşti cel mai costisitor lucru pe care L-a făcut Dumnezeu vreodată.

Am menţionat că ultimul ţel al lui Dumnezeu în isto­rie, este de „a-Şj uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile” (Efeseni 1:10). Atunci şi numai atunci, tru­purile noastre vor fi deplin transformate şi eliberate de poverile acestei vieţi. Ţelul lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi, în mod personal, este ca „noi să fim asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). El do­reşte să fim făcuţi asemenea Domnului Isus şi începe acest proces imediat ce ne-am născut în familia Sa. Pe măsură ce creştem în viaţa creştină, „…suntem schim­baţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

Dar predicatorii succesului nu văd în asemănarea cu Cristos scopul vieţii creştine. Desigur trebuie să-i stingherească atunci când sunt puşi faţă în faţă cu faptul că, potrivit mesajului lor, Domnul Isus n-a fost un succes. El n-a fost bogat şi Şi-a petrecut viaţa identificându-Se cu săracii şi cu proscrişii. El a fost un „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3), nu o celebritate care să se bucure de o viaţă extravagantă. Poate greşesc, dar cred că dacă Domnul Isus ar fi astăzi pe pământ, ar con­damna stilul de viaţă extravagant şi împopoţonat al aces­tor pastori ai succesului şi ai adepţilor lor. În viaţa şi lu­crarea Sa, în învăţăturile Sale şi în special în moartea Sa, Isus Cristos a respins evanghelia succesului.

Predicatorii succesului ne dau o imagine deformată a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, a vieţii creştine şi de asemenea a Bisericii. După ei, Biserica lui Isus Cristos este o adunare de oameni fericiţi, care se bucură de viaţă. Conform Bibliei mele, Biserica este o adunare de oameni răniţi, care urmăresc sfinţirea înaintea lui Dumnezeu şi caută să fie de ajutor unei lumi aflate în nevoi. Da, trebuie să fie sărbătoare şi bucurie când Biserica se strânge la închinăciune, dar de asemenea se cer a fi împărtăşite poverile şi spălate rănile, trebuie să fie vindecate inimile zdrobite. Conform evangheliei succesului însă, creştinii n-ar trebui să aibă deloc răni.

Biserica este o familie care se adună împreună pentru încurajare, hrană spirituală şi disciplină. Este o armată care se adună pentru a fi echipată de luptă şi care să asculte ordinele de înaintare ale lui Dumnezeu. Este o turmă care caută protecţia lui Dumnezeu într-o lume periculoasă, o mireasă care îşi exprimă devotamentul faţă de Mirele ceresc, un grup de sclavi care caută să îndeplinească voia Stăpânului lor. Ne strângem nu ca să scăpăm de viaţă, ci pentru a fi echipaţi şi încurajaţi să mergem înapoi în viaţă, cu sarcinile şi bătăliile ei. Da, avem bucuriile noastre, dar nu acestea sunt scopul prin­cipal. Scopurile noastre sunt sfinţirea şi ajutorarea; fericirea este doar un rezultat adiţional.

Când Biserica predică un mesaj greşit, sfâşie lucrurile şi slujirea îşi pierde integritatea. Nu putem despărţi mesajul nostru de esenţa lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut El la Calvar, de ceea ce face El astăzi şi de ceea ce va face El în viitor. Dar tocmai aceasta au făcut vânzătorii de suc­ces. Odată ce îţi fabrici propria ta Evanghelie, nu mai este mult până începi să o practici şi atunci îţi pierzi integritatea.

Amintiţi-vă de procesul descris în 1 Ioan 1:5-10. Mai întâi, îi minţi pe alţii şi încetezi practicarea adevărului (v. 6); apoi începi să te minţi pe tine însuţi şi pierzi adevărul (v. 8). În sfârşit, începi să-L minţi pe Dumnezeu şi Îl faci pe El mincinos, iar drept rezultat pierzi Cuvântul Său (v. 10). Apostolul Ioan a arătat clar că lucrarea implică integritate şi că nu trebuie să separi mesagerul de mesaj. Când le separi, atât mesagerul cât şi mesajul îşi pierd integritatea.

Nu este suficient să predicăm mesajul cel adevărat; trebuie şi să-l predicăm din motive curate, pentru că propovăduirea noastră nu se întemeiază pe… necurăţie” (1 Tesaloniceni 2:3). New International Version (noua versiune internaţională a Bibliei) traduce: „din motive necurate”. Pavel n-a căutat să le placă oamenilor, aşa ca să poată deveni un predicator popular, nici n-a exploatat oamenii ca să devină un predicator bogat. Motivul de bază al lucrării sale a fost să placă lui Dumnezeu, şi acest motiv l-a împins înainte. El ştia că Dumnezeu îi încearcă încontinuu inima ca să vadă dacă motivele sale sunt curate.

În Walden, Henry David Thoreau a scris: „Nu este nici un miros atât de greu ca acela care emană dintr-o bunătate stricată”. Şi puţine lucruri strică bunătatea noastră atât de mult ca lăcomia, dorinţa de a fi populari şi sim­ţământul fermecător pe care-l trăim când ne exercităm puterea asupra oamenilor, a celor ce ne acordă admiraţia lor idolatră. Când motivele sunt necurate, lucrarea este necurată şi consecinţele sunt tragice, pentru noi, pentru cei ce ne urmează şi pentru întreaga Biserică.

Probabil că este imposibil pentru oricine în această lume să lucreze absolut din motive pure, dar prin harul lui Dumnezeu putem încerca. Când constatăm că rezistăm la critică şi cultivăm lauda, ştim că ceva este greşit. Când începem să credem cu adevărat toate cuvintele bune pe care le spun oamenii despre noi, suntem în pericol. Dacă inimile noastre stau drept înaintea lui Dumnezeu, lauda ar trebui să ne umilească, nu să ne flateze.

În ultimii ani, Biserica a avut prea multe celebrităţi şi prea puţini slujitori, prea mulţi oameni cu multe medalii, dar fără cicatrice. Dacă te uiţi la viaţa lor şi asculţi mesa­jele lor, nu vei şti niciodată că Evanghelia este despre un evreu umil, sărac, respins şi crucificat; nici nu vei bănui că El a spus: „Ferice de voi care sunteţi săraci pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră” (Luca 6:20), sau: „…vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea” (Luca 6:24). O celebritate reli­gioasă îşi fabrică mesajul care îi va mări popularitatea şi probabil îi va înmulţi venitul. Un slujitor adevărat este preocupat de integritate, atât de integritatea sa personală cât şi de integritatea mesajului.

Într-un capitol viitor voi avea mai multe de spus de­spre pericolul banilor şi al puterii pentru un slujitor al lui Dumnezeu. Să vedem acum, a treia preocupare a lui Pavel: metodele trebuie să fie corecte.

Nu este loc pentru „viclenie” în slujirea Evangheliei. Înşelăciunea nu-şi are locul în propovăduirea Evangheliei. Frauda şi credinţa nu merg împreună. Am auzit creştini sinceri spunând: „Nu-mi pasă care sunt metodele voastre atâta timp cât mesajul este curat!” Ei ar trebui să ia în con­siderare faptul fundamental că mesajul ajută la determi­narea metodei. Unele metode în slujirea Evangheliei nu sunt demne de Evanghelie. Cuvântul grecesc viclean, tra­dus, înseamnă momeală de prins. În toată activitatea lui cu oamenii, Pavel a fost deschis şi cinstit. El nu a încercat să-i prindă cu o momeală aşa ca să-i agaţe de Evanghelie. Un prieten de-al meu făcea parte din comitetul de conducere al unei Biserici păstorite de un pastor popular şi de succes. L-am întrebat de ce pastorul său nu predică niciodată despre păcat, pocăinţă sau judecată.

„Pentru că ştie că cei mai mulţi oameni n-ar asculta astfel de predici”, a răspuns prietenul meu. „El îi “momeşte” cu predicile sale despre prosperitate şi apoi membrii comitetului lucrează în spatele scenei să fie siguri că oamenii înţeleg Evanghelia”.

Nu găsesc acest fel de slujire nicăieri în activitatea Domnului Isus, a ucenicilor Săi, a Bisericii primare. Domnul Isus folosea uneori imagini interesante ca să atragă atenţia oamenilor, dar întotdeauna i-a confruntat cu păcatele lor. A câştigat atenţia femeii de la fântână dis­cutând despre „apa vie”, dar a pus-o faţă în faţă cu păca­tele ei. „Du-te şi cheamă pe bărbatul tău să vină aici” (Ioan 4:16). Domnul Isus era departe de a fi un pastor al succesului. De fapt unele din mesajele Sale au fost aşa de acuzatoare, încât ascultătorii Săi au vrut să-L omoare. Predici care măgulesc păcătoşii nu vor avea niciodată ca rezultat mântuirea lor. Am auzit odată un evanghelist care îi felicita pe oamenii ce veneau în faţa amvonului spre a discuta cu consilierii pregătiţi să dea îndrumări; în timp ce el îi felicita, de fapt contrazicea chiar Evanghelia pe care o predicase. Predicarea adevărată a Evangheliei Îl slăveşte pe Dumnezeu şi îl condamnă pe păcătosul pierdut; nu încurajează mândria păcătosului. Mai presus de orice, eul păcătos al omului trebuie să fie zdrobit îna­intea sfinţeniei lui Dumnezeu; şi mesajul Evangheliei tocmai aceasta învaţă. Înainte ca să credem vestea bună despre Domnul Isus, trebuie să acceptăm vestea rea de­spre noi înşine.

Măgulirea a fost denumită ca „manipulare, nu co­municare”. Când începem să manipulăm oamenii în loc să-i slujim, încetăm să mai fim ispravnicii credincioşi ai Evangheliei şi le răpim oamenilor ocazia de a lua decizii responsabile pentru Isus Cristos. Domnul Isus şi apostolul Pavel au convins oamenii; ei nu i-au sedus, nu i-au con­strâns, nu i-au exploatat. Evanghelia neagă capacitatea păcătosului de a se salva el însuşi, dar nu îi ia respon­sabilitatea de a asculta poruncile lui Dumnezeu.

Măgulirea este numai un mijloc pe care acei pastori îl folosesc ca momeală în undiţa cu care prind peştii imprudenţi. Un alt şiretlic este să oferi răspunsuri simple la întrebări foarte complexe. Predicatorul care strigă: „Isus este răspunsul!” face, fără îndoială, o declaraţie adevărată. Dar el procedează la fel ca doctorul care le spune pacien­ţilor din sala de aşteptare: „Operaţia este răspunsul”. Este pură demagogie, chiar dacă este susţinută cu un verset biblic.

Cineva, cred că Mark Twain, a spus că minciuna aleargă în jurul pământului în timp ce adevărul abia îşi trage cizmele. Şi avea dreptate. Natura umană căzută doreşte să creadă minciuni, în special „minciuni religioase”, care fac drum uşor demagogului. James Fenimore Cooper a definit demagogul ca „unul care îşi vede de propriile sale interese în timp ce afectează un devota­ment mare faţă de interesele oamenilor”. Dintre toţi demagogii, cei religioşi sunt cei mai vrednici de dispreţ. Ei ştiu cum să pună momeala în undiţă.

Abia intrasem cu soţia mea într-un hotel unde aveam rezervată camera, în Orlando, Florida, când o tânără prietenoasă s-a apropiat de noi şi ne-a oferit un transport gratis la Disney Park. „Radarul” meu a intrat imediat în funcţiune şi am întrebat-o: „Ce trebuie să facem în schimb pentru această favoare?” Atunci adevărul a ieşit la iveală: tot ce aveam de făcut era să acordăm câteva ore din vacanţa noastră ca să vizionăm un film şi să vizităm un teren unde urma să se construiască un nou cartier de locuinţe. Aceşti beneficiari de pe urma construcţiilor ştiau cum să pună momeala în undiţă, dar cel puţin erau cinstiţi. Aceasta este mai mult decât pot spune despre unii predicatori.

Din nefericire, mulţi creştini, puşi faţă în faţă cu o lu­crare, nu ştiu să gândească teologic şi să pună întrebări exacte. Le lipseşte discernământul spiritual, iar pe de altă parte n-au încredere în cei care au acest discernământ. Pastorul credincios care îşi avertizează turma cu privire la un predicator de succes, mai mult ca sigur că va auzi comentarii de genul: „Oh, eşti gelos pe succesul lui! Ţi-e teamă că vom începe să-i trimitem bani!”

Când eram în primele săptămâni, în calitate de pastor senior la Biserica Moody din Chicago, am fost surprins când unul din vechii membri m-a întrebat: „Când îl veţi invita pe…….. să vorbească aici?” şi mi-a spus numele unui cunoscut vorbitor la televiziune a cărui teologie şi etică le consider deplorabile.

„Niciodată”, am răspuns. „Nu vreau ca oamenii să creadă că această Biserică este de acord cu mesajul sau cu stilul lui de viaţă”.

“Dar el va atrage o mare mulţime”.

“Noi nu suntem aici să atragem o mare mulţime”, am spus. “Noi suntem aici ca să construim o Biserică. El nu ne poate ajuta”.

Nu l-am mai văzut prea des pe acel membru în anii care au urmat. Ce tragic că i-a lipsit capacitatea de a de­tecta frauda religioasă când a întâlnit-o, chiar dacă în viaţa sa a avut parte să asculte pe unii dintre cei mai buni predicatori şi învăţători ai Bibliei. Şi nici nu a vrut să accepte evaluarea pastorului său. Din fericire, a fost o excepţie.

Ceea ce credem, determină felul de a ne comporta, şi amândouă determină ce vom deveni. Dacă credem adevărul, adevărul ne va sfinţi (Ioan 17:17) şi ne va face liberi (Ioan 8:31-32). Dacă credem minciuni, treptat vom deveni o minciună, deoarece ne pierdem integritatea şi începem să practicăm duplicitatea. Este un principiu fundamental că vom deveni asemenea dumnezeului căruia ne închinăm. Dacă este un dumnezeu fals, vom deveni falşi. „Ca ei (idolii falşi) sunt toţi cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei” (Psalmul 115:8).

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

CAPITOLUL 6

REPROŞURILE

„Predica îi este indispensabilă creştinismului. Fără predică, o parte necesară a autenticităţii lui este pierdută. Deoarece creştinismul este, în chiar esenţa lui, o religie a Cuvântului lui Dumnezeu” (*)

John R. W. Stott

(*) Din Between Two Worlds de John R. W. Stott (Grand Rapids: Eerdmans, 1982), p. 15.

Concluzia mea este că aceşti predicatori falşi au creat creştini falşi, predicând un mesaj fals, determinaţi de motive false. Cam atât despre diagnostic; să vedem acum remediul. Ce fel de predicatori ne trebuie astăzi în Biserică? Şi ce fel de conducători?

Să începem cu predicatorii. Biserica astăzi are nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul.

Este interesant cât de mult se aseamănă aceşti doi oameni şi cât de mult putem învăţa de la ei. Amândoi au fost născuţi pentru a fi preoţi, dar au fost chemaţi să fie profeţi. Dacă ar trebui să aleg, aş prefera să fiu preot decât profet. În definitiv, slujba unui preot evreu era o rutină. Tot ce avea acesta de făcut, era să studieze cărţile lui Moise şi să urmărească regulile şi datele poruncite de Dumnezeu. Erau puţine surprize la altar şi rareori se întâmpla să ai necazuri cu oamenii. Pur şi simplu preotul îşi făcea slujba care îi era repartizată şi se întorcea la cărţile sale.

Nu tot aşa era cu profetul. De la o zi la alta profetul nu ştia niciodată care va fi misiunea sa. Nu numai că trebuia să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuia să înţeleagă oamenii şi timpul în care trăia; trebuia să ştie cum să aplice Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, la timpul lui schimbător. Preotul putea să-şi facă slujba fără să ţină seama de evenimentele zilei, dar profetul nu. El trebuia să ştie ce se întâmplă. Preotul era în siguranţă; profetul era vulnerabil. Preotul putea să-şi ţină gura în­chisă, profetul trebuia să spună mesajul lui Dumnezeu, fie că oamenii doreau sau nu să asculte.

Îţi trebuia curaj ca să fii profet. Atât Ieremia cât şi Ioan Botezătorul au confruntat oameni puternici şi mul­ţimi vrăjmaşe în timp ce vesteau adevărul lui Dumnezeu; amândoi au fost ucişi fiindcă au fost credincioşi acelui adevăr. Din punct de vedere uman, amândoi au falimentat.

Slujba preoţească nu era în principal o slujbă a Cu­vântului, chiar dacă preoţii trebuiau să înveţe pe popor legile lui Dumnezeu. Preoţii dirijau o slujbă „prescrisă”. Tot ce aveau de făcut era să urmărească regulile scrise în cărţile lor şi să fie atenţi ca ceremonia să nu devină ritual. Vai, deseori tocmai aceasta se întâmpla!

Preoţii Vechiului Testament aveau de-a face cu exteriorul religiei lor, sacrificiile şi spălatul, dietele şi zilele speciale. Profeţii aveau de-a face cu interiorul. Ei trebuiau să încerce să schimbe inimile omeneşti păcătoase; şi aceasta nu era uşor de realizat. Era multă religie populară în zilele lui Ieremia şi ale lui Ioan Botezătorul, dar ea nu ajungea la inimile oamenilor.

Un profet trebuia să fie radical şi să ajungă la rădă­cina fiecărei probleme. (Cuvântul radical vine din latines­cul radix, care înseamnă „rădăcină”). De aceea Ioan Bote­zătorul a strigat: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor” (Matei 3:10); şi de aceea Ieremia a denunţat profeţii falşi, care aplicau alifie când, de fapt, ar fi trebuit să opereze (Ieremia 6:13-14). Dacă Ieremia şi Ioan ar fi venit ca preoţi şi nu ca profeţi, conducătorii poate că i-ar fi acceptat; dar fiindcă lucrarea lor era profetică, con­ducătorii li s-au împotrivit şi, în cele din urmă, i-au eliminat.

Sarcina principală a preotului era să păstreze trecutul şi să apere starea prezentă. Sarcina profetului era să interpreteze prezentul în lumina trecutului şi apoi să dea o orientare care să ajute la garantarea viitorului. Ioan şi Ieremia au sfidat starea de lucruri existentă pe vremea lor şi au îndrăznit să anunţe că Dumnezeu era gata să clatine şi să schimbe lucrurile. Oamenii care doresc o religie confortabilă nu răspund bucuroşi unui astfel de mesaj.

Fiindcă Ieremia era un profet al inimii, el a privit dincolo de exteriorul religiei evreieşti şi a văzut mai adânc adevărurile spirituale care erau implicate. Evreii îşi venerau Templul dar curând acesta avea să fie distrus (Ieremia 7:4-11). Dumnezeu va construi într-o zi un templu care nu va mai putea fi distrus. Ei slăveau Legea şi legământul, dar Dumnezeu va face un legământ nou, care va fi scris pe inimi şi nu pe pietre (Ieremia 31:31-34). De fapt, va veni ziua când preţiosul chivot al legământului va fi dus departe şi nu i se va simţi lipsa (Ieremia 3:16-17), fiindcă Dumnezeu va locui în poporul Său într-un fel nou şi viu. Chiar circumcizia (Ieremia 4:4) şi jertfele (Ieremia 7:21) vor fi înlocuite cu ceva mult mai minunat, spiritual şi veşnic.

Desigur, toate aceste lucruri erau binecuvântări pentru naţiune; dar ele luau locul credinţei în Dumnezeu. Ieremia vedea ceea ce falşii profeţi refuzau să vadă, că bine­cuvântările lor deveneau blesteme şi îi duceau spre robie: „Voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare care nu slu­jesc la nimic” (Ieremia 7:8).

Dacă vrei să afli ce greu este pentru unii oameni să renunţe la mobila credinţei lor şi să facă loc la ceva nou, doar implică-te într-un program de construcţie sau în­cearcă să muţi o clasă de studiu biblic pentru adulţi în altă cameră.

În primii ani ai pastoralului, Dumnezeu ne-a condus la demolarea clădirii bisericii şi la construirea unui nou edificiu. Fiind tânăr şi zelos, am crezut că oamenii se vor bucura; dar nu s-au bucurat toţi. Faptul că vechea clădire era construită din tablă ondulată (Doamne, Te rugăm, să nu plouă!), făcea ca ea să fie total inadecvată şi e foarte curios că autorităţile în materie de construcţie n-au influ­enţat acea minoritate. Până în ziua când a sosit echipa de demolare, i-am auzit rugându-se: „Îţi mulţumim, Doam­ne, pentru bisericuţa noastră!”

Când privesc înapoi, îmi dau seama că multe momente preţioase erau legate de micuţa clădire: căsătorii, înmormântări, oameni care s-au predat, etc., dar eu doream ca această minoritate să privească înainte, nu înapoi. Această experienţă mi-a dat prima idee despre diferenţa dintre a fi preot şi a fi profet.

Acum câţiva ani, în timp ce citeam profeţiile lui Iere­mia, am făcut o listă cu unele imagini folosite de el, care m-au ajutat să înţeleg mai bine felul de slujire de care ar avea nevoie Biserica, slujire pe care nu întotdeauna o doreşte.

Un distrugător, un constructor, un plantator

„Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împă­raţi ca să smulgi, şi să tai, să dărâmi şi să nimi­ceşti, să zideşti şi să sădeşti” (1:10).

O cetate, un stâlp, un zid

„Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă” (1:18).

Un păzitor şi o cetăţuie

„Te pusesem de pază peste poporul Meu, ca o cetăţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea” (6:27).

Un doctor

„Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza. Nu este nici un leac alinător, în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face vindecarea fiicei poporului meu?” (8:21-22).

O jertfă

“Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie…” (11:19).

Un alergător

„Dacă alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai?” (12:5).

Un păstor

„Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în as­cuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie” (13:17).

Om de ceartă

„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, un om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara” (15:10).

Ultima imagine îmi dă de gândit: un om de ceartă. Cine vrea să fie certăreţ? După ce am devenit pastor senior la Biserica Moody, am descoperit că amvoanele marcante transformă predicatorii în ţinte. În toată slujirea mea, am fost obişnuit să am o presă bună şi să colaborez bine cu fraţii, dar atunci lucrurile s-au schimbat.

Îmi aduc aminte că am citit într-o revistă religioasă un articol despre mine şi despre lucrarea mea şi mă aud spunând cu voce tare: “De unde au scos aceasta? Nimic nu este adevărat!”

I-am telefonat unui prieten care ştia câte ceva despre luptele dintre fraţi şi el mi-a spus: „Nu te îngrijora! Dumnezeu a interzis ca ei să-ţi aprobe lucrarea. Aş fi fost în­grijorat dacă ei ar fi aprobat-o. Toate acestea sunt noi pentru tine, dar cu timpul vei înţelege. În câţiva ani vei fi unde sunt eu, şi nu te va răni aşa de mult. Vor împuşca prin găuri vechi”.

A fost o lecţie dură: dacă eşti credincios în slujba ta, nici chiar unor colegi predicatori poate nu le va plăcea. Dar prietenul meu a avut dreptate: ei ţintesc acum prin „găuri vechi” şi eu abia dacă observ. Ioan Botezătorul putea să spună tare: „Amin!” la fie­care din aceste imagini, dar mă întreb dacă şi eu pot? Mă întreb câţi predicatori ai Cuvântului pot în mod cinstit să spună că ei au o astfel de slujire? Dacă aceste tablouri descriu un adevărat lucrător profetic, se pare că nu sunt mulţi profeţi în aceste zile. Biserica este într-adevăr o or­ganizaţie nonprofetică.

Cei mai mulţi oameni nu vor un profet în apropiere, fiindcă profetul îi face să nu se simtă bine. Un profet plânge când alţii râd, un profet poartă un jug care stă în calea oamenilor şi sparge bibelourile ieftine de pe rafturi. În timp ce mulţumirea de sine controlează conformarea religioasă, profetul este ocupat cu dărâmarea ca să poată construi, cu dezrădăcinarea ca să poată planta. În timp ce conducătorii populari se apleacă după cum bate vântul, profetul stă tare ca un zid, ca să poată conduce naţiunea înainte.

Falsul profet este un negustoraş de aliaje ieftine, dar profetul adevărat este un verificator care aprinde focul şi încinge cuptorul astfel încât să poată testa metalul şi să cureţe zgura. El este un doctor care deschide rănile înainte de a aplica medicamentul. Pe scurt, el este o persoană care creează probleme, descoperind problemele ca să poată rezolva problemele.

Dar, în timp ce slujeşte, el este fără apărare, ca un mieluşel, epuizat ca un alergător de cursă lungă, cu inima frântă ca un păstor plin de dragoste, care îşi vede turma risipită şi exploatată. El plânge ca ei să se poată bucura; el poartă jugul ca ei să poată fi liberi. Ioan Botezătorul ştia ce înseamnă să fii descurajat în lucrare. Când era în închisoarea lui Irod, a trimis câţiva din ucenicii săi ca să-L întrebe pe Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:3). Isus i-a transmis lui Ioan un cuvânt delicat de încurajare şi când ucenicii lui Ioan erau departe, El a spus despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.

Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun şi mai mult decât un prooroc” (Matei 11:7-9). Ioan nu era un conciliator, „o trestie clătinată de vânt”. Ca şi Ieremia, era un zid de bronz, un stâlp de fier. El nu lăsa ca atacurile oamenilor să-l tulbure sau ca apla­uzele lor să-l influenţeze. Dacă Ioan ar fi cântat pe aceeaşi strună cu religia oficială, poate că mai-marii norodului ar fi vorbit cu Irod să-l elibereze; dar Ioan era prizonierul conştiinţei, nu al lui Irod, şi libertatea în asemenea condiţii ar fi însemnat sfârşitul misiunii lui.

Când religia ta este populară, popularitatea este cea mai importantă parte a religiei tale; şi tu vei fi obligat la compromis pentru a menţine această popularitate. Domnul Isus avea acest adevăr în minte, când a spus: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tova­răşii lor: “V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit”. Căci a venit Ioan, aici mâncând, nici bând şi ei zic: “Are drac!” A venit Fiul omului mâncând şi bând şi ei zic: “Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al va­meşilor şi al păcătoşilor!”” (Matei 11:16-19). Ioan nu era nici un conciliator, nici o celebritate, care să se bucure de haine bogate şi de o elegantă prezentare în palatele regilor. Una din slăbiciunile Bisericii din ulti­mul timp, a fost abundenţa celebrităţilor şi lipsa slujitorilor. Felul în care unii predicatori de la televiziune s-au fălit în mod deschis cu felul lor extravagant de viaţă este o diz­graţie la adresa lor şi a Bisericii. Totuşi puţini conducători religioşi au îndrăznit să-i critice sau să rupă părtăşia cu ei. În definitiv, când ei participau la aceleaşi congrese, împărtăşeau aceleaşi vederi, făceau parte din aceleaşi comitete, era uşor să ignori păcatul şi să numeşti laşitatea toleranţă.

Biserica nu-şi va rezolva criza integrităţii până când conducătorii şi membrii ei nu vor începe să trăiască mesajul Evangheliei aşa după cum îl predică. Predicatorii succesului afirmă că un stil de viaţă îmbelşugată este o confirmare a Evangheliei, dar eu cred că este o contra­zicere a Evangheliei. Nu înseamnă că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii Săi să trăiască în sărăcie, pentru că El „ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17). Dar în lumina naşterii, vieţii şi morţii lui Cristos, şi în lumina suferinţelor şi a nevoilor din lumea noastră de astăzi, cum poate o Biserică să justifice susţi­nerea oamenilor şi lucrărilor care risipesc resursele ei?

Cred că unele din celebrităţile noastre creştine au intrat în probleme morale şi financiare, fiindcă au început să creadă ce spuneau oamenii despre ei. Trebuie să fie greu pentru o celebritate să vină acasă după o adunare sau după un concert triumfător şi să i se spună să schimbe scutecele sau să ducă gunoiul afară. Ioan n-a fost un împăciuitor, o celebritate sau unul care să placă mulţimii. Un profet fals întreabă: „Este me­sajul meu popular?”, în timp ce un profet al lui Dumnezeu întreabă: „Este mesajul meu adevărat?” În nici un chip nu poţi să placi mulţimii, aşa că de ce mai încerci? Într-o zi ei vor să le cânţi de nuntă, în cealaltă să le cânţi de în­mormântare. Într-o săptămână se plâng că predicatorul stă prea mult în biroul său şi săptămâna următoare îl dăscălesc că a făcut prea multe vizite! Predicatorul care hrăneşte mulţimea a uitat cuvintele lui Thomas a Kempis: ”Lauda oamenilor buni stă în conştiinţa lor, nu în gurile oamenilor”. Cam atât despre aprecierea mulţimii.

Multe acţiuni astăzi sunt guvernate de popularitate şi nu de integritate, de statistici şi nu de Scripturi. O dată ce entuziasmul iniţial s-a răcit, este îndoielnic că misiunea lui Ioan Botezătorul putea să reţină interesul audienţei religioase moderne. Doar un exemplu: el era prea perso­nal; şi nici nu-l interesau comentariile sau gradul de popu­laritate. Singura lui preocupare era aceasta: „El (Cristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30).

Creştinul obişnuit probabil că nu realizează cât de importantă este popularitatea în lucrare, în zilele acestea. Când am ajuns pastor senior la Biserica Moody, publiciştii şi directorii de conferinţe au început să mă caute şi să mă curteze ca să scriu cărţi pentru ei şi să vorbesc la adu­nările lor. N-am fost ameţit de atenţia lor. Ştiam că numele şi capacitatea mea erau de o importanţă secundară; fap­tul că slujeam la Biserica Moody era cel mai impor­tant aspect. Numele Bisericii Moody îi va ajuta – credeau ei – să atragă mulţimile şi să-şi vândă cărţile.

Un pastor mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă pot să merg la Biserica lui să ţin o serie de predici despre închinăciune. N-am putut să accept invitaţia lui fiindcă pro­gramul meu era foarte încărcat, dar i-am dat numele unui talentat prieten, care conducea seminarii interesante cu privire la închinăciune şi care putea să-i facă un bun serviciu.

“N-am auzit niciodată de el”, a spus pastorul.

„Şi ce dacă?” am răspuns. „Până în seara aceasta nici eu n-am auzit de dumneavoastră! Căutaţi o celebritate sau un vorbitor?”

Prietenul meu n-a primit niciodată invitaţia şi, sincer, nici nu i-a păsat. Într-un fel, este paradoxal ca un pastor să dorească pe cineva cu un nume mare care să înveţe oamenii din biserică cum să se închine lui Dumnezeu. Bisericile noastre au nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul, slujitori ai lui Dumnezeu care să stea curajoşi pentru adevăr şi să nu fie intimidaţi de mulţime. Avem nevoie de predicatori de felul celor des­crişi de John Wesley când a spus: ”Daţi-mi o sută de predicatori care nu se tem de nimic în afară de păcat, care nu doresc nimic decât pe Dumnezeu şi nu-mi pasă cât un fir de pai dacă sunt cu seminar sau laici, ei vor clătina porţile iadului şi vor aşeza Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ”.

De asemenea, Bisericile noastre au nevoie de condu­cători curajoşi ca Neemia, care să fie gata să trudească din greu la înlăturarea molozului şi să pornească lucrările de reconstrucţie, luând astfel ocara de pe poporul lui Dumnezeu. Predicatorii şi conducătorii trebuie să lucreze împreună, dacă vor ca această criză de integritate să fie rezolvată.

Astfel, să ne întoarcem la Neemia şi să-l considerăm un exemplu ideal de conducător integru.

CAPITOLUL 7

RECONSTRUCŢIA

„Înainte de a urma pe cineva ar trebui să căutăm untdelemnul ungerii sfinte pe fruntea lui. Nu putem fi siliţi spiritualiceşte să ajutam nici un om, în nici o activitate care nu are pe ea amprenta crucii” (*)

1. W. Tozer

(*) Din The Root of the Righteous de A. W. Tozer, p. 19 (Această sursă a fost citată anterior).

Orice lucrare se ridică sau cade o dată cu conducerea şi acest fenomen include şi lucrarea Domnului. Când citim Biblia, întâlnim bărbaţi şi femei chemaţi să fie con­ducători în momente critice. Unii au avut un succes magnific pentru slava lui Dumnezeu. Alţii au falimentat mizerabil şi mai mult au înrăutăţit criza.

Istoria demonstrează că o criză poate produce cel puţin trei categorii de conducători şi criza integrităţii din zilele noastre nu este o excepţie.

De obicei, primul tip de conducător care apare este optimistul. El nu simte durerea şi abordează cosmetic situaţia. Se ocupă numai de suprafaţa pătată şi convinge repede publicul că, în definitiv, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. „Situaţia nu este chiar atât de serioasă”, spune conducătorul nostru zâmbind. „Doar relatarea lor în presă este mai puţin favorabilă, însă dacă avem răbdare să aşteptăm, toate se vor termina cu bine şi întreaga situaţie va fi uitată curând”.

Vă reamintiţi că Ieremia a avut de-a face cu con­ducători ca aceştia? „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace! Şi to­tuşi nu este pace”” (Ieremia 8:11). Desigur, unii oameni doresc acest fel de conducători, fiindcă îi fac fericiţi şi nu le cer sacrificii. Machiavelli a scris în Prinţul: „Oamenii sunt aşa de simpli şi aşa de înclinaţi să asculte de nevoile imediate, că unui înşelător nu-i vor lipsi niciodată victi­mele pentru înşelăciunile sale”.

Conducătorul din a doua categorie, este ceva mai realist; el admite că sunt probleme serioase şi promite să îndrepte situaţia, devenind foarte ocupat. Daţi-i un buget nou şi autoritate şi el va înfiinţa organizaţii noi, va stabili scopuri noi, va angaja oameni noi, va introduce standarde noi. În timp ce aceste remedii de scurtă durată sunt fără îndoială mai bune decât inerţia optimistului, ele sunt totuşi nişte înlocuitori pentru schimbările drastice care ar fi într-adevăr necesare. Angajarea unui echipaj nou şi alegerea unei rute noi nu vor salva vasul de la naufragiu. Pericolul este că atât pasagerii cât şi echipajul pot fi aşa de încântaţi de echipamentul nou, încât să uite că vasul are nevoie să fie salvat.

Când scandalul de la PTL a început să ameninţe susţinerea materială din partea publicului care urmărea programele, un conducător a spus: „Problema serioasă care stă în faţa emisiunilor, nu este ce s-a întâmplat, dar ce trebuie să facem în continuare”. Apoi el a sugerat că soluţia constă într-o nouă organizaţie care să stabilească standarde financiare mai înalte. Nimeni nu va zice că standardele financiare nu sunt importante, dar nu acesta era cel mai potrivit răspuns. Nu este înţelept să pui un diagnostic şi să scrii o reţetă, fără ca mai întâi să examinezi pacientul. Personal am o mai mare teamă de o Evanghelie falsă decât de o revizie contabilă falsificată.

Conducătorul din a treia categorie este acela de care avem nevoie cu adevărat. El evită situaţia cosmetică pentru că ştie că este superficială, şi reparaţia rapidă fiindcă ştie că este temporară. El are curajul să confrunte cinstit problemele, are înţelepciunea să le înţeleagă, are puterea să întreprindă ceva cu privire la ele şi are credinţa că Dumnezeu va face restul. Nu-i este teamă că îşi va pierde prietenii sau că îşi va face duşmani. Nu poate fi intimidat prin ameninţări, nici nu poate fi cumpărat cu favoruri. El este omul lui Dumnezeu şi nu este de vânzare. Un asemenea conducător a fost Neemia, un om care ne arată cum să reconstruim în ziua ruşinii. Neemia era un deportat, un evreu care trăia în palatul lui Artaxerxes I, regele Persiei. În calitate de paharnic al regelui, se bucu­ra de prestigiu şi bogăţie, autoritate şi confort. Nu avea nici un motiv să fie îngrijorat cu privire la cei rămaşi în Ierusalim; şi totuşi era preocupat de starea lor. De fapt, era atât de îngrijorat încât a căutat să afle care era situaţia în Cetatea Sfântă. Pentru mine această preocupare este semnificativă: el a vrut să înfrunte lucrurile cinstit; nu i-a fost frică de adevăr.

O problemă actuală este că mulţi creştini nu vor să privească realitatea în faţă. Ei trăiesc ca într-un vis de devotare, cu ochii închişi pentru adevăr şi cu urechile ciulite numai la mesajele liniştitoare, care îi asigură că totul este bine. Faptul că unii străjeri de pe ziduri s-au dus la culcare nu numai că nu-i deranjează pe unii membri ai Bisericii, dar le sporeşte liniştea. Lipsa de veşti e semn bun. Dar nu este totul în ordine cu Bisericile, în ciuda cuvântărilor şi a statisticilor. Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Neemia, care să fie atât de îngrijoraţi încât să facă cercetări, să pună întrebări, chiar dacă ştirile nu sunt prea încurajatoare. „Ei mi-au răspuns: “Cei ce au mai rămas în robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dă­râmate şi porţile sunt arse de foc”” (Neemia 1:3).

De ce trebuia ca Neemia, mâna dreaptă a regelui, să fie îngrijorat de starea a 50.000 de evrei care trăiau la o distanţă de peste 2.000 km? Bănuia că ei erau în desperare şi ocară? Erau o mulţime de motive pentru ca să nu se implice.

În definitiv, ce putea face un singur om într-o situaţie aşa de grea? Mai mult, era vina lui că oraşul fusese distrus cu 150 de ani înaintea lui? Nu, strămoşii lui au pă­cătuit şi au adus judecata lui Dumnezeu peste Ierusalim. Ei erau cei ce respinseseră apelul lui Ieremia şi al altor profeţi şi au persistat în idolatria lor. Ei erau cei ce au păcătuit, nu Neemia şi generaţia lui. Ce uşor ar fi fost pentru Neemia să se scuze!

Am văzut această atitudine de scuză exprimată la mulţi creştini când s-a declanşat scandalul PTL. Cele mai des folosite pronume erau „ei” şi „lor” în ciuda faptului că Isus ne-a învăţat să folosim „noi” şi „nouă”. Nu, nu spun că toţi suntem de vină pentru ce s-a întâmplat; dar vreau să spun că nu putem nega unitatea noastră în Trupul lui Cristos şi responsabilităţile unora faţă de ceilalţi. N-are importanţă cât de vinovaţi sunt alţii, ar fi fără inimă din partea noastră să stăm surzi şi să arătăm cu degetul.

Neemia era destul de îngrijorat încât să cerceteze lu­crurile şi să se identifice cu poporul său. El a stat şi a plâns. Will Rogers a devenit cunoscut pentru umorul său, dar el a ştiut de asemenea să şi plângă. Într-o zi dădea un spectacol la Institutul Milton H. Berry din Los Angeles, un spital specializat în recuperarea bolnavilor de poliomielită, a oamenilor cu şira spinării ruptă şi cu alte handicapuri extreme. Desigur Rogers i-a făcut pe pacienţi să râdă, chiar şi pe cei aflaţi în condiţii grave; dar la un moment dat, a părăsit scena şi s-a dus la baie. Milton Berry a mers după el ca să-i dea un prosop; când a des­chis uşa l-a văzut pe Will Rogers sprijinit de perete şi plângând ca un copil. A închis binişor uşa şi după câteva minute Rogers a apărut din nou pe scenă, la fel de vesel ca mai înainte.

Dacă vrei să ştii ce este o persoană cu adevărat, pune trei întrebări: Ce-l face să râdă? Ce-l face să se înfurie? Ce-l face să plângă? Acestea sunt teste bune ale caracte­rului şi se potrivesc în special conducătorilor religioşi. Am auzit oameni spunând: „Avem nevoie astăzi de con­ducători plini de mânie” sau: „A venit timpul să practicăm un creştinism militant!” Probabil, dar „mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20).

Astăzi nu avem nevoie de mânie ci de suferinţă, de felul aceleia pe care a arătat-o Moise când a spart tablele Legii şi apoi s-a urcat pe munte ca să mijlocească pentru poporul său, ori ca aceea pe care a arătat-o Domnul Isus când a curăţat Templul şi a plâns pentru oraş. Diferenţa dintre mânie şi suferinţă este o inimă zdrobită. Este uşor să fii mânios, în special cu privire la păcatele altuia, dar nu este uşor să te uiţi la păcate, inclusiv la ale tale, şi să plângi pentru ele.

De ce a plâns Neemia? Nu din cauză că oraşul părin­ţilor săi se afla în ruine, ci pentru că Dumnezeul părinţilor lui era dispreţuit de duşmani. Neemia era preocupat mai mult de slava lui Dumnezeu, decât de bunăstarea poporului. El s-a tânguit şi a plâns: a postit şi s-a rugat. Identi­ficarea lui cu situaţia tragică din Ierusalim, a fost atât de profundă, încât s-a putut citi pe faţa lui, şi regele a remarcat-o. Mă întreb: câţi dintre noi stăm şi plângem când auzim că un conducător creştin a păcătuit sau că o lucrare a dat faliment? Mă întreb câţi dintre noi ne tânguim când urmărim emisiunile şi vedem că buletinele de ştiri au o zi deosebită pe contul bisericii? Când cineva cade, mulţi dintre noi, cei aflaţi în posturi de conducere, fugim ca să ne protejăm propriile noastre nume şi lucrări, dar uităm că Numele lui Dumnezeu trebuie slăvit. În loc să ne iden­tificăm cu situaţia dureroasă, prea adesea ne îndepărtăm cât putem mai mult.

Neemia s-a identificat nu numai cu ruşinea şi sufe­rinţa, dar şi cu păcatele strămoşilor săi: „Păcatele făcu­te de noi împotriva Ta”, Îi spune el Domnului (Neemia 1:6-7). Notaţi pronumele „noi” nu „ei”. Dacă, fără îndoială, nu putem aproba faptele de care sunt acuzaţi unii conducători de la PTL, totuşi nu putem fi de acord cu atitudinea de neprihănire pe care au adoptat-o mulţi credincioşi când au auzit vestea tristă. Este orice Biserică sau misiune creştină fără pată? Şi chiar dacă acţiunile noastre sunt curate, spre gloria lui Dumnezeu, trebuie să ne împietrim inimile în loc să şedem şi să plângem cu cei ce plâng?

Neemia a fost destul de îngrijorat ca să se intereseze, să se identifice şi să intervină. După ce a stat şi a plâns, a îngenuncheat şi s-a rugat. Ne gândim uneori la Neemia ca la un model de om de acţiune, dar el a fost şi un om al rugăciunii. De cel puţin 11 ori ne este relatat în cartea sa că s-a rugat. Conducătorul care ştie cum să se roage, va şti şi ce vrea Dumnezeu ca el să facă.

În Neemia 1:5-11, este redată o rugăciune cu adevărat magistrală. Este o rugăciune pe care poţi să ţi-o însuşeşti, pentru că atinge nevoile tale de bază. Avem o mijlocire bazată pe caracterul lui Dumnezeu (Dumnezeule mare şi înfricoşat), şi pe legământul lui Dumnezeu (Tu care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare). Pe baza caracterului şi legământului lui Dumnezeu, Neemia îşi mărturiseşte păcatele sale şi ale poporului şi îi cere iertare lui Dumnezeu.

Dacă va izbucni un nou scandal evanghelic, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă noi, conducătorii de emisiuni, ne-am pleca împreună genunchii la rugăciune, nu numai pentru lucrările noastre ameninţate, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu? N-am putea anunţa un mare concert de rugăciuni şi să invităm şi pe alţi lucrători, pastori şi Biserici să ni se alăture în mărturisirea păcatelor şi cău­tarea Feţei lui Dumnezeu? Ca să fiu sincer, mulţi s-au rugat personal şi încă se roagă; dar probabil ar fi un im­pact mai mare dacă ne-am ruga şi ne-am mărturisi păcatele împreună.

Rugăciunea lui Neemia a fost mai mult decât o rugă­ciune de mărturisire; a fost şi o rugăciune de consacrare, fiindcă s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru ca să îndeplinească tot ce trebuia să fie făcut. Nu ne rugăm cu adevărat în credinţă dacă nu suntem gata să fim parte din răspuns. „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…” (Efeseni 3:20, subl. autorului N. Ed.). Nu a fost o situaţie de felul: „Iată-mă, trimite-l pe fratele meu!” ci „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!”

Aceasta ne conduce la ultimul aspect al experienţei lui Neemia; el s-a preocupat destul ca să se implice. El a întrebat şi a cercetat, a stat şi a plâns, a îngenuncheat şi s-a rugat, apoi s-a sculat şi a lucrat. Era un om cu o inimă zdrobită, un om cu rugăciuni ale credinţei, cu mâinile ocupate, exact ceea ce ne este necesar pentru a reconstrui în ziua ruşinii şi ocării.

Uneori uităm că Neemia a plătit un preţ extraordinar ca să se implice. El a renunţat la luxul şi siguranţa palatului pentru ruinele şi pericolele Ierusalimului. El a sacrificat onoarea şi confortul pentru ridicol şi muncă grea. În 52 de zile el a curăţat dărâmăturile, a reconstruit zidurile şi a reinstalat porţile Ierusalimului, sarcini despre care duşmanii spuneau că nu le poate îndeplini. Alexander Whyte a descris perfect modelul de conducător pe care-l reprezintă Neemia: „Nu începe până când nu calculează costul. Apoi nu se opreşte până nu termină lucrul”. Şi noi putem adăuga că face totul pentru slava lui Dumnezeu.

Cea mai impresionantă calitate a lui Neemia este in­tegritatea sa; avea o singură privire în dedicarea sa pen­tru sarcina asumată şi „o singură inimă” în devoţiunea lui faţă de Dumnezeu. Un lucrător destoinic, el n-a fost o celebritate care să încerce să construiască o împărăţie pentru ei. Când a fost ridiculizat, el s-a rugat. Când a fost invitat să facă un compromis, el a răspuns: „Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să cobor” (Neemia 6:3). El a văzut măreţia lui Dumnezeu, măreţia lucrării şi a refuzat să se ducă.

Neemia a fost foarte atent cu finanţele. Când oamenii au început să se exploateze unii pe alţii, el i-a certat şi le-a reamintit felul lui de viaţă (Neemia 5). În calitate de gu­vernator, Neemia putea să se bucure de mari privilegii financiare; dar el a renunţat la ele de bunăvoie şi de dragul lucrării. Şi-a plătit propriile cheltuieli şi a împărţit bucuros din ce avea cu alte 150 de persoane care erau la el la masă în fiecare zi. „N-am cerut veniturile cuve­nite dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului” (Neemia 5:18).

Pe vremea când Neemia era guvernator la Ierusalim, negustori din afară îşi aduceau mărfurile şi făceau un comerţ profitabil în ziua sabatului (Neemia 13:15-22). Erau implicaţi şi unii dintre iudei. Guvernatorul putea să se alăture lor şi să obţină câştiguri frumoase. În schimb el a interzis acest comerţ din ziua sabatului, făcându-şi numeroşi duşmani. Este bine să ai un conducător care cunoaşte diferenţa dintre preţuri şi valori şi a cărui conştiinţă nu este de vânzare.

El ştia cum să împace atât responsabilităţile cât şi privilegiile slujbei sale: responsabilităţile să nu doboare spiritul său şi privilegiile să nu-i înalţe eul său. La fel ca toţi conducătorii buni, el a purtat mai mult decât partea sa de poveri şi a luat mai puţin decât partea sa de credit. Pentru el munca nu era un serviciu, era o lucrare; pentru acest motiv, el s-a aşteptat la sacrificii: privilegiile nu dau niciodată siguranţă” a spus John Henry Jowett. „Mai degrabă pregătesc condiţiile celei mai teribile bătălii”.

Neemia ştia cum să lucreze cu oamenii şi cum să-i determine să lucreze pentru Domnul. Orice conducător adevărat creează alţi conducători. El nu-i foloseşte pe ceilalţi ca să-şi clădească autoritatea; el foloseşte autoritatea sa ca să-i ridice pe alţii. Neemia (omul tânăr) n-a avut probleme să lucreze împreună cu Ezra (omul bătrân); administratorul şi învăţatul erau una, fiindcă amândoi era dedicaţi marii lucrări a lui Dumnezeu.

Când privim la lucrarea care a fost terminată în 52 de zile şi ştim că lucrătorii, atât bărbaţi cât şi femei, nu erau de meserie, trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. Dar să aduci slavă Numelui lui Dumnezeu este tocmai ceea ce trebuie făcut. Dacă Neemia ar fi adoptat caracterul unor organizaţii religioase contemporane, ar fi petrecut primele luni fabricându-şi o imagine, aşa ca oamenii să-l cunoască şi să răspundă directivelor lui. Companiile care se ocupă de relaţia cu publicul, ne spun că ele pot să transforme un „nimeni” în „cineva” într-un timp scurt, dacă au un buget corespunzător şi cooperarea presei. Din fericire, Neemia n-a folosit această cale.

Ce au realizat acest om şi tovarăşii lui prin harul lui Dumnezeu? Ei au îndeplinit trei sarcini dificile, pe care, spiritualiceşte vorbind, astăzi Biserica ar trebui să le realizeze.

În primul rând, au reconstruit zidurile. Noi, cei de astăzi, care locuim în oraşe moderne şi suburbii, poate nu apreciem cât de importante erau zidurile pentru oamenii din zilele lui Neemia. Un oraş cu ziduri era un oraş distinct, un oraş care se apăra contra duşmanilor. Zidurile stăteau atât pentru apărare cât şi pentru siguranţă. Unul din cele mai importante lucruri pe care îl făcea un conducător în zilele acelea, era să întărească şi să extindă zidurile, iar primul lucru pe care încerca un duşman să-l facă, era să dărâme zidurile. Nu e de mirare că David s-a rugat: „Zideşte zidurile Ierusalimului” (Psalmul 51:18). Charles H. Spurgeon a spus: „Noul Ierusalim trebuie, în acelaşi fel, să fie înconjurat şi păstrat de un zid larg de nonconformism cu lumea şi separare de obiceiurile şi de spiritul ei. Tendinţa acestor zile este de a dărâma barierele sfinte şi de a face distincţia dintre Biserică şi lume ca şi inexistentă”.

Ceea ce numesc unii oameni separarea de lume este o adevărată izolare faţă de lume, şi ceea ce alţii numesc penetrare în lume, poate să nu fie nimic mai mult decât vechiul compromis, mascat sub un nume nou. Când Biserica, încercând să ajungă la lume, devine ca lumea şi-a pierdut impactul cu lumea. Ce tragic că noi am cooperat cu duşmanul la dărâmarea propriilor noastre ziduri! Am pierdut distincţia noastră şi am distrus propria noastră apărare.

Faptul că unii credincioşi au practicat o formă extremă de separare nu este o scuză pentru noi să aruncăm copilul o dată cu apa în care a făcut baie. „Noi nu trebuie să fim separaţi ci izolaţi”, a spus Vance Havner, „mutaţi în mij­locul răului, dar neatinşi de el”. Izolarea este contact fără contaminare. Isus a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26) şi totuşi El era „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7:34).

În dorinţa noastră de a scăpa de litera legii, mi-e tea­mă că am îmbrăţişat o formă subtilă de antinomie (ideea că mântuirea prin har neagă obligaţia noastră faţă de legea morală) cu rezultate care i-ar fi dus pe genunchi, la rugăciune pe părinţii noştri: tratarea uşuratică a legământului căsătoriei, adoptarea stilului de viaţă al „celor bogaţi şi faimoşi”, folosirea mijloacelor lumeşti în comercializarea Evangheliei, ignorarea zilei Domnului, refuzul de a im­pune standarde şi chiar diluarea predicilor noastre aşa ca să nu ofensăm poporul.

1. K. Chesterton a atras atenţia: “Nu daţi jos gardul până nu ştiţi motivul pentru care a fost pus”. Gardurile şi zidurile nu numai că ţin lucrurile afară; ele de asemenea ţin lucrurile înăuntru. Biserica întotdeauna îşi pierde valorile, inclusiv oameni valoroşi, când zidurile despăr­ţitoare sunt dărâmate.

În afară de reconstruirea zidurilor, Neemia şi lucrătorii săi au refăcut porţile. O poartă a unui oraş răsăritean era mai mult decât un loc de intrat şi de ieşit; era de asemenea locul autorităţii, unde oficialităţile oraşului se întâlneau să discute afaceri. Când Isus a vrut să ilustreze autoritatea Bisericii Sale, El a spus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Este posibil să avem porţi fără ziduri, dar porţile nu vor face lucrarea pe care ar trebui s-o facă. În timpul celui de al doilea război mondial, gardul de fier din jurul par­cului Londrei a fost luat pentru a ajuta eforturilor de război, dar au rămas porţile ornamentale. În fiecare seară garda îşi făcea datoria să le închidă ca să nu mai intre oamenii. Zâmbim acum, dar mă întreb dacă Biserica nu face astăzi acelaşi lucru.

Cele mai puternice ziduri sunt fără folos dacă porţile sunt slabe, sau dacă portarii sunt fără grijă şi neloiali. Marele zid chinezesc a fost străpuns de duşmani de cel puţin trei ori şi de fiecare dată gărzile au fost cumpărate. Biserica are nevoie disperată de porţi puternice şi de gărzi credincioase.

Aici este un loc potrivit să spun ceva despre importanţa membrilor dedicaţi din comitet. În diferitele noastre for­me de activităţi, comitetul este cel care ajută la păzirea porţilor şi are grijă ca tot se face să fie corect din punct de vedere teologic, organizatoric şi financiar. Multe lu­crări au fost ruinate din cauză că membrii oficiali din co­mitet nu şi-au făcut datoria.

Nu este important ca membrii din comitet să fie bogaţi şi renumiţi, ci este important ca ei să fie cinstiţi şi credincioşi. Ei sunt portarii aleşi de Dumnezeu şi trebuie să fie atenţi şi curajoşi. Când membrii comitetului sunt intimidaţi de conducători sau de cei care susţin lucrarea, nu durează mult până când acea lucrare se destramă. Odată m-am retras dintr-un comitet al unei misiuni (acum desfiinţată), fiindcă fondatorul a schimbat statutul astfel încât el să poată conduce după plăcerea lui. Am pierdut un prieten, dar mi-am salvat conştiinţa.

Desigur, în timpul acestei lucrări Neemia şi cola­boratorii săi au trebuit să înlăture dărâmăturile care îi împiedicau să construiască zidul. Nu aveau nevoie de o temelie nouă. Tot ce aveau de făcut era să dea la o parte molozul, să cureţe temelia veche şi să zidească pe ea. Nu era uşor. „Puterile celor ce duc poverile slăbesc”, se plângeau oamenii din Iuda, „şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul” (Neemia 4:10).

Importanţa temeliei nu poate fi subliniată îndeajuns. Ea determină mărimea şi puterea structurii. Să construieşti un zid fără temelie sau pe o temelie proastă este o greşeală şi este periculos. Ca să găsească temelia originală, oamenii lui Neemia trebuiau întâi să cureţe molozul.

Este foarte uşor să adunăm gunoaie, să ne obişnuim aşa de mult cu ele, încât să credem că sunt o comoară. Mama face curăţenie în pivniţă în timp ce tata este la lucru, dar imediat ce soseşte acasă, aduce din nou gunoaiele în pivniţă. În ciuda existenţei pieţelor de vechituri, sfârşim cu mai multe lucruri decât cu câte am început.

Înţelept este conducătorul care recunoaşte gunoiul când îl vede şi are curajul să-l arunce. Ca şi Israel la Paşte, fiecare lucrare are nevoie de o curăţenie generală care să o lase mai curată şi mai bună. Probabil că am colecţionat mult gunoi organizaţional care stă în calea progresului; poate că este gunoi doctrinal, care întristează pe Duhul Sfânt şi înfrânează puterea Sa. Poate că întreaga activitate trebuie curăţită de uscături, fiindcă avem prea multe comitete, prea mulţi oameni, prea multe acţiuni şi nu mai putem găsi temelia. Să dai gunoiul la o parte nu este o muncă uşoară sau populară, dar este o slujbă importantă.

Da, tot ce se ridică, şi cade în acelaşi timp cu condu­cerea, pur şi simplu, fiindcă discipolii devin asemenea celor care conduc. O generaţie de conducători însetaţi de putere, poate păgubi Biserica pentru anii viitori. Ştim de ce avem nevoie: predicatori ca Ieremia şi Ioan Bote­zătorul, conducători ca Neemia.

Dar, mai avem nevoie de ceva, şi anume de mijlocitori, oameni care să intervină ca Moise. Dacă nu mergem înapoi la rugăciune, nu este speranţă de trezire în Biserică.

CAPITOLUL 8

RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE

„Dumnezeu nu ne dă niciodată discernământul ca să criticăm, ci ca să mijlocim” (*)

Oswald Chambers

(*) Din My Utmost for His Highest de Oswald Chambers (New York: Dodd, Mead & Co., 1965), p. 328.

Chiar dacă toţi predicatorii noştri ar fi fost ca Ieremia şi toţi conducătorii noştri ca Neemia, tot n-am fi putut rezolva problemele create de criza integrităţii. De ce? Pentru că în spatele predicatorilor şi conducătorilor trebuie să fie mijlocitorii, cei care ţin mâinile lui Dumnezeu şi cer binecuvântările Sale pentru Biserica Lui. O nevoie dintre cele mai mari în Biserică astăzi, este rugăciunea de mijlocire. Avem nevoie de oameni care să intervină ca Moise.

În timp ce pregăteam o serie de mesaje la radio, am fost surprins să descopăr că în Biblie ne sunt relatate cel puţin 25 de momente de rugăciune în viaţa lui Moise. De obicei, ne gândim la Moise ca la un eliberator sau legis­lator, dar uităm că el a fost un mare luptător în rugăciune.

De fapt, Moise este un bun exemplu pentru noi, despre ce înseamnă să mijlocim în folosul celor care au păcătuit. Avem relatarea acestei mijlociri în Exodul 32-33.

Moise era singur cu Dumnezeu pe muntele Sinai ca să primească legile pe care urma să le dea poporului. Dar el era plecat de prea mult timp şi Israel a început să se agite, ca oile fără păstor. Întotdeauna pentru poporul lui Dumnezeu este un timp foarte dificil când trebuie să aştepte şi să umble prin credinţă. Israeliţii i-au cerut lui Aaron să facă ceva, aşa că el le-a turnat un viţel de aur, care să-L reprezinte pe Dumnezeu; şi cu mare bucurie, poporul a declarat o sărbătoare. În sfârşit, se petrecea ceva senzaţional. Era ceva vizibil şi palpabil.

Dumnezeu a văzut toate acestea şi i-a atras atenţia slujitorului Său, Moise. „Scoală şi coboară-te; căci po­porul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat” (Exod 32:7). Părea că venise sfârşitul naţiunii, dar Moise s-a rugat şi Dumnezeu S-a întors din iuţimea mâniei Sale.

Când Moise a ajuns în tabără, a văzut poporul angre­nat într-o orgie religioasă, dansând în jurul viţelului de aur, închipuindu-şi probabil că se închinau lui Iehova Domnul. Cuprins de o aprinsă şi sfântă mânie, Moise a sfărâmat cele două table de piatră, a distrus viţelul şi a judecat poporul. Apoi s-a suit pe muntele Sinai şi a intervenit din nou pentru poporul său. Deznodământul a fost că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei vinovaţi, însă n-a nimi­cit naţiunea şi a acceptat să călătorească mai departe îm­preună cu Israel, iar toate acestea fiindcă Moise s-a rugat.

A mijloci înseamnă a interveni pe lângă cineva în favoarea cuiva. În limbaj creştin, înseamnă să pledezi cu Dumnezeu în favoarea copiilor Săi. Când intervenim pentru alţii, suntem asemenea Domnului Isus Cristos, pentru că aceasta face El astăzi în ceruri (Evrei 7:24-25).

Biserica a avut nevoie întotdeauna de persoane care să mijlocească, pentru că Dumnezeu Îşi conduce lucrarea pe baza rugăciunii. “Dacă s-ar ridica voalul de pe maşi­năria lumii” a spus McCheyne, „am vedea cât de multe lucruri au fost înfăptuite ca răspuns la rugăciunile copiilor lui Dumnezeu”. Dumnezeu arată clar că fără rugăciune nu realizăm nimic veşnic, n-are importanţă cât părem de încununaţi de succes. Este imposibil ca Dumnezeu să ajute lucrării care crede că poate înainta fără rugăciunea credinţei! „Fie că ne place sau nu” a spus Spurgeon, „cererea este regula Împărăţiei”.

Rugăciunea este vitală nu numai fiindcă Dumnezeu a poruncit-o, dar fiindcă El a stabilit ca prin ea, poporul Său să crească în credinţă şi în atârnare de El, încât toată slava să-I revină Lui. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu depind de rugăciune şi nu sunt jenaţi să admită aceasta; celebrităţile vorbesc despre rugăciune doar atât cât să-i impresioneze pe adepţii lor. Rugăciunea nu este putere în lucrarea unei celebrităţi; mai degrabă doar o mică parte a echipamentului spiritual al unui creştin.

Unul dintre motivele pentru care am intrat în orga­nizaţia „Tinerii pentru Cristos”, în 1957, a fost că m-am simţit atras de dependenţa organizaţiei faţă de rugăciune. Am fost impresionat văzând pastori binecunoscuţi şi oameni de afaceri, îngenunchind împreună spre a cere binecuvântarea lui Dumnezeu; şi am fost mişcat în mod deosebit de petrecerea unei nopţi întregi în rugăciune la congresul anual al acestei organizaţii, la Winona Lake. Peter Deyneka Sr., care conducea adunările, ne reamintea adesea: „Multă rugăciune, multă rugăciune! Fără rugă­ciune nu este putere!” Moise ar fi fost de acord cu Peter.

De ce avem nevoie de mijlocitori? Fiindcă prea mulţi oameni ai lui Dumnezeu fac astăzi ce a făcut Israel în zilele lui Moise: se închină viţelului de aur. Luaţi aminte, un viţel de aur, nu unul făcut din lemn sau piatră. Ei se închină marelui dumnezeu – Mamona.

„Au făcut un viţel de aur în Horeb, s-au închi­nat înaintea unui chip turnat, şi au schimbat Slava lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt” (Psalmul 106:19-21).

Mulţi dintre noi suntem atât de obişnuiţi să avem bunăstare, încât ne simţim ofensaţi dacă cineva ne acuză că ne închinăm banilor. În comparaţie cu creştinii din alte părţi ale lumii, suntem bogaţi într-adevăr; şi, într-un fel subtil, dansăm în jurul viţelului de aur şi-i cântăm cântecele noastre de laudă. Prea adesea, banii sunt mă­sura lucrării noastre. Ca şi Israel la Sinai, noi declarăm că ne închinăm adevăratului Dumnezeu, dar imaginea noastră despre Dumnezeu este aurul.

De exemplu, ne lăudăm cu bugetele noastre. Petru a mărturisit deschis: „Argint şi aur n-am” (Faptele Apostolilor 3:6); şi Pavel a scris: „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi’ (2 Corinteni 6:10). Dacă un pastor obişnuit ar vorbi astăzi ca ei, membrii comunităţii lui probabil că ar roşi de ruşine. Un buget mare este o dovadă că Dumnezeu binecuvântează!

După ce am predicat într-o Biserică bogată, care căuta un nou pastor, un membru al comitetului mi-a spus: „Dacă vei fi pastorul nostru, nu vei avea niciodată probleme financiare”. L-am asigurat că nici eu, nici soţia mea, nu ne neliniştim despre aceste lucruri, fiindcă Dum­nezeu întotdeauna ne-a purtat de grijă. Am avut însă suspiciunea că Mamona controla pe tăcute pe unii conducători, fie că ceilalţi erau sau nu conştienţi de lu­crul acesta.

De asemenea ne lăudăm cu clădirile Bisericilor noastre. Te mâhneşte să vezi acum pe multe publicaţii ecleziastice şi pe anteturile scrisorilor, fotografii cu clă­diri, ca şi când cărămizile şi mortarul ar fi cele mai impor­tante părţi ale lucrării. Din nefericire, comitetele Bisericilor găsesc mai uşor bani pentru întreţinerea şi extinderea clădirilor decât pentru lucrare şi misiune. Când a vorbit la inaugurarea noii clădiri a Parlamentului, Winston Churchill a spus: „La început noi facem clădirile noastre iar apoi clădirile ne fac pe noi”. Cât de adevărată este această afirmaţie!

Nu este nimic rău în sine cu bugetele şi clădirile. Este conform Scripturii să plăteşti pastorului un salariu substanţial, din moment ce lucrătorul este vrednic de plata lui (Luca 10:7); şi este practic să ai o casă-biserică, unde familia să se întâlnească pentru închinăciune şi serviciu. Dar când aceste lucruri devin măsura lucrării şi cel mai important semn de binecuvântare spirituală, noi ne-am construit un viţel de aur. Am schimbat slava nemuritoare a lui Dumnezeu pentru gloria temporară pe care o poate cumpăra banul.

De asemenea, este foarte tulburător să vezi că lucrarea este de vânzare la fel ca orice alt serviciu. Dacă vrei anumiţi cântăreţi creştini, semnezi un contract şi eşti de acord să plăteşti un onorariu, care de obicei este mare. N-am întâlnit pastori care să urmeze acest procedeu, dar presupun că sunt unii. Mă îndoiesc că apostolii sau profeţii au pretins vreodată vreun onorariu.

Avem nevoie de mijlocitori fiindcă valorile noastre sunt confuze. Credem că suntem bogaţi şi că n-avem ne­voie de nimic, dar în realitate suntem „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi” (Apocalipsa 3:17). Suntem de acord cu Isus că este imposibil să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6:24) şi nici nu încercăm. Mai degrabă ne închinăm lui Mamona în locul lui Dumnezeu şi mul­ţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat! Felul extravagant de viaţă al unor persoane de la emisiunile TV, oricât de respingător ar putea fi acesta, este duplicat pe o scară mai mică în multe case şi biserici. Suntem aşa de obişnuiţi cu această tendinţă, încât ea trece neobservată.

Poporul lui Israel a jertfit ca să se poată bucura de vi­ţelul de aur. Oamenii au donat avuţii şi chiar s-au sculat dis-de-dimineaţă pentru ca să mănânce, să bea şi să joace (Exod 32:6). Am întâlnit membri ai unor Biserici care se plângeau când li se cerea să dăruiască pentru misiune („Iar cerşesc?”), dar niciodată nu stăteau în cumpănă ca să aloce o sumă importantă pentru „o vacanţă creştină” sau ca să cumpere o altă „jucărie adultă” de care nu aveau nevoie. Cei ce se vor scula cu greu pentru o oră de rugăciune dis-de-dimineaţă, n-au probleme să se scoale devreme pentru un timp de petrecere. Oamenii jertfesc pentru lucrurile pe care le iubesc cu adevărat.

Dacă ne dezgustă cazul idolatriei şi imoralităţii viţe­lului de aur, la fel de profund ne supără compromisul lui Aaron. El a încercat să se justifice, ca să iasă din această încurcătură, dar Moise ştia că fratele său, marele preot al lui Dumnezeu, era vinovat. Aaron îi reprezintă pe acei conducători religioşi care le dau oamenilor ceea ce doresc ei, în loc să le dea ceea ce au nevoie; care sunt preocupaţi să placă mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu. Cooperarea lui Aaron cu oamenii fireşti l-a făcut probabil cel mai popular om din tabără (Exod 32:1-6).

Cam atât despre nevoia de mijlocitori. Să ne uităm acum la Moise ca la exemplul de mijlocitor de care avem nevoie.

Să începem cu faptul că avem nevoie de un mijlocitor care să petreacă un timp singur cu Dumnezeu, să asculte Cuvântul Său şi să caute slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise. Un mijlocitor nu poate să se grăbească; locul intervenţiei nu poate fi un restaurant cu autoservire. Biserica astăzi cântă: „Fă-ţi timp să fii sfânt”, dar câţi dintre noi practică în realitate ceea ce cântăm? În loc să căutăm timp ca să fim sfinţi, folosim ghiduri de devoţiune zilnică. Acestea ne iau doar câteva minute în fiecare zi, pentru un „exerciţiu spiritual”. Citim un verset biblic şi câteva „gânduri spirituale” deja digerate şi probabil câteva versuri şi o rugăciune şi apoi ne vedem de drum bucurându-ne că am petrecut un timp cu Dumnezeu.

Obişnuiam să gândesc că acest fel de devotare este mai bun decât deloc, dar mi-am schimbat părerea. Orice lucru care este un înlocuitor pentru Cuvântul lui Dum­nezeu, ajunge să fie primejdios pentru creşterea spiritua­lă. Nu sugerez că folosirea ghidurilor devoţionale este greşită; am o mare colecţie în biblioteca mea şi le folo­sesc. Am şi scris câteva eu însumi. Dar gândurile devo­ţionale trebuie să fie ca un supliment la Cuvântul lui Dumnezeu, nu înlocuitori (surogate) Cuvântului lui Dum­nezeu. Caut o carte devoţională după ce am petrecut un timp citind Cuvântul şi în rugăciune, în părtăşie personală cu Dumnezeu.

„Am atât de multe de făcut” spunea John Wesley, „încât trebuie să petrec câteva ore în rugăciune înainte de a începe”. Nu e de mirare că el a zguduit Marea Britanie: ştia cum să mijlocească.

Ca şi Moise, un mijlocitor trebuie să se aştepte să fie înţeles greşit şi criticat. În definitiv, nu poţi fi o persoană populară dacă laşi ca priorităţile tale să te îndepărteze de adunările de comitet, seminarile şi conferinţele la care toţi ceilalţi participă. Este greu de înţeles cum unii pastori de astăzi găsesc timp să se pregătească, pe ei şi predicile lor, când în mod constant aleargă la tot felul de „adăpători evanghelice” ca să binecuvânteze sfinţii. Probabil că nu-şi pregătesc ei înşişi predicile sau nu-şi scriu cărţile. Probabil că se complac să fie nişte fotografii nereuşite: supraexpuse şi insuficient developate.

Un adevărat mijlocitor nu trebuie să fie egoist. Dum­nezeu era gata să distrugă Israelul şi să ridice o nouă naţiune prin Moise, dar Moise a refuzat oferta (Exod 32:10). Dumnezeu a făcut aceeaşi propunere când Israel s-a răz­vrătit la Cades-Barnea şi din nou Moise a spus: „Nu!” (Numeri 14:12). Moise n-a dorit înălţarea lui, el a dorit binele poporului şi slava lui Dumnezeu.

Egoismul este vătămător în sine, dar este şi mai peri­culos când invadează cămăruţa rugăciunii. „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4:3). Ce contrast cu rugăciunea Domnului nostru în Ghetsimani: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42). Rugăciunile egoiste sunt periculoase, pentru că Dumnezeu poate să ne dea ceea ce cerem.

Un mijlocitor eficace se roagă bazat pe caracterul lui Dumnezeu şi pe legământul lui Dumnezeu. (Vă aduceţi aminte că Neemia s-a rugat în felul acesta.) Moise I-a reamintit lui Dumnezeu de promisiunile făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi a subliniat că slava lui Dum­nezeu era în joc, nu gloria naţiunii. Dacă Israel nu ajun­gea în Canaan, celelalte popoare ar fi putut spune: Dum­nezeul lor poate să înceapă lucrurile, dar nu poate să le termine”.

Sunt convins că unii dintre noi, cei din lucrarea evanghelică, am scăpat de mânia lui Dumnezeu, numai datorită faptului că El n-a vrut să dea duşmanului mai multe muniţii pentru a se împotrivi Evangheliei. Nu ştiu dacă în mod conştient sau inconştient, ne-am închinat viţelului de aur sau am ajutat pe alţii să se închine lui, totuşi Dumnezeu a fost răbdător cu noi. Cu toate acestea, în această criză, Dumnezeu poate să ne spună şi nouă ceea ce i-a spus lui David: „Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta…” (2 Samul 12:14). Nu voi intra în detalii. Toţi aţi ascultat la radio, aţi urmărit discuţiile de la televiziune, aţi citit ziarele, aţi văzut caricaturile şi fără îndoială v-aţi plecat capetele de ruşine. Eu însumi am făcut-o.

Un mijlocitor eficace confruntă faptele cinstit şi nu este blând cu păcatul. Moise i-a mustrat deopotrivă pe Aaron şi pe copiii lui Israel şi i-a umilit înaintea lui Dumnezeu. El chiar a fost de acord cu executarea a 3.000 de idolatri; aşa ceva noi n-am face astăzi, dar putem folosi acel duh de ascultare de Dumnezeu şi de urare a păcatului. Apoi, el s-a suit din nou pe munte ca să inter­vină pe lângă Dumnezeu şi să se declare gata să moară el în locul lui Israel. „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32:32). Un mijlocitor cunoaşte grozăvia păcatului şi este gata să plătească preţul ca să ajute pe alţii şi să slăvească pe Dumnezeu.

Ceea ce l-a ajutat pe Moise să înainteze a fost vizi­unea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta” (Exod 33:18), I-a cerut Moise lui Dumnezeu pe munte. Scena din vale a fost deprimantă, dar glorioasa revelaţie de pe munte a fost încântătoare. Moise a văzut slava lui Dum­nezeu! Această viziune n-a micşorat păcatele lui Israel (cred că le-a făcut să apară mai hidoase), dar a vitalizat credinţa lui Moise şi i-a dat putere să meargă înapoi în vale şi să ia din nou conducerea.

Într-o zi mohorâtă în timpul recentei crize, am început să mă simt descurajat. Am citit comentariile din presă, am vorbit la telefon cu câţiva prieteni, când duşmanul a început să-mi şoptească: „Oare merită cu adevărat? În toţi aceşti ani, tu şi cei care aţi lucrat la emisiunea “Înapoi la Biblie” v-aţi păstrat mâinile curate şi aţi încercat să-L onoraţi pe Dumnezeu; şi lumea nu pare să cunoască diferenţa. Vă pune pe toţi care lucraţi la emisiuni în aceeaşi ladă de gunoi, pe care o aruncă la groapa de gunoi a primăriei. Nu merită, nu-i aşa?”

Credeţi-mă, a fost ora întunecată a sufletului meu. N-am putut găsi drumul meu înapoi spre lumină până când nu mi-am concentrat toate gândurile şi rugăciunea asupra slavei lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama că slava lui Dumnezeu era cu mult mai importantă decât reputaţia oricui, a bugetului sau a lucrării, s-a făcut lumină şi povara a început să se ridice. Domnul mi-a rea­mintit un verset pe care El mi l-a dat într-o noapte când eram la reanimare, între viaţă şi moarte: „Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă” (Psalmul 145:3).

Eu nu înţeleg toate căile Domnului, dar cred că în cele din urmă, într-un fel oarecare, această criză va aduce slavă lui Dumnezeu. Până atunci trebuie să trăim cu ruşinea şi să stăm credincioşi în posturile noastre, slujindu-L pe Dumnezeu. Şi trebuie să ne luăm timp să fim sfinţi şi să mijlocim.

CAPITOLUL 9

REALITATEA

„Televiziunea este cel mai puternic drog. Încetez să-mi mai trăiesc viaţa în faţa obiectului care mă elimină” (*)

Jacques Ellul

(*) Din The Humiliation of the Word de Jacques Ellul (Grand Raapids: Eerdmans, 1985), p. 120

În timpul acestei crize de integritate, în centrul atenţiei au fost morala, banii şi mesajul, chiar în această ordine, dar nu s-a spus prea mult despre mijlocul implicat, şi anume televiziunea. Se poate să fiu greşit, dar eu cred că televiziunea a ajutat la crearea scandalului. Dacă oamenii implicaţi ar fi fost în oricare alte medii, unele lucruri ar fi fost diferite. Nu încerc să scuz; încerc să explic. Tre­buie să înţelegem rolul pe care l-a jucat televiziunea în producerea crizei integrităţii, deoarece televiziunea con­tinuă să exercite şi astăzi aceeaşi influenţă asupra Bisericii.

Să încep cu câteva amintiri. Am fost privilegiat să cresc în perioada zilelor mari ale radioului, când oamenii îşi planificau activităţile în funcţie de programele de la radio, aşa încât să poată asculta melodiile sau cântăreţii preferaţi. De asemenea, îmi aduc aminte de primii ani ai radioului creştin şi de emisiunile pe care le-am auzit transmise de WMBI, Chicago. Acelea erau zilele marilor Wendell P. Loveless, Ralph Stewart, Robert Parsons, George Beverly Shea şi o întreagă listă de oameni talen­taţi a căror lucrare Dumnezeu a binecuvântat-o în chip minunat. În acele zile, radioul era o parte vitală a vieţii noastre. Ne aducea muzica şi cuvântul vorbit de pretutindeni în lume.

Când au apărut pe ecrane filmele creştine am fost încântaţi. Văzusem noi „filme misionare”, dar acest gen de filme era nou. Unele din primele filme nu erau decât lecţii cu obiecte sau o predică în acţiune pusă pe peliculă, sau poate o predică a unui mare predicator. Predica lui Haarry Ironside, „Pune aceasta în contul meu” îmi vine acum în minte. O discuţie aprinsă s-a iscat în presa creş­tină, referitor la faptul dacă Dumnezeu poate binecuvânta filmele creştine, deoarece personajele lor interpretau un rol. A. W. Tozer s-a opus cu pasiune filmelor creştine, dar ele au mers înainte. Acum sunt acceptate în viaţa Bisericii.

Apoi a venit televiziunea cu o nouă distribuţie de personaje, ca Howdy Doody, Kukla, Fran şi Ollie, Captain Video şi Ed Sullivan, plus o serie de reluări ale unor filme vechi, pe care învăţătorii noştri de la Şcoala Duminicală ne avertizaseră să nu le vizionăm la cinematografe. Multe personalităţi de la radio s-au mutat la televiziune, dar au descoperit că televiziunea nu era „radio plus ima­gine”. Era un mediu cu totul nou, cu o putere a lui pro­prie, o putere care trebuia ascultată, altfel programele n-ar fi avut succes. Analistul Marshall McLuhan a încercat să explice acest fenomen în cărţile sale, în special în „Să înţelegem sistemul: Extensiunile Omului”, dar era mai uşor să te uiţi la televizor decât să citeşti cărţi despre tele­viziune. Nu toţi au fost de acord cu McLuhan, dar nici n-au putut să-l ignore. După toţi aceşti ani, el ne-a con­vins prea bine că sistemul este mesajul.

Primul program religios pe care mi-l aduc aminte este cel realizat de Percy Crawford: „Tinerii în marş”. Era o adaptare după o emisiune de la radio, foarte populară, transmisă duminica după masa: „Biserica pe unde, o emisiune pentru tineri”. De asemenea, îmi aduc aminte că l-am urmărit pe Charles Fuller, testând televiziunea în 1950, timp de 6 luni, cu emisiunea „Ora de trezire de modă veche”, dar, în cele din urmă, a renunţat. Dintre toţi predicatorii de la televiziune din acea perioadă, poate că Fulton J. Sheen a înţeles cel mai bine cum să folosească noul sistem. Nu sunt de acord cu toată teologia lui, dar cu siguranţă că el a ştiut cum să transmită mesajul. Cu robele sale, cu expunerea sa dramatică, tabla şi creta, el părea că a înţeles mecanismul televiziunii.

Acelea erau zile paşnice, când noi visam să se înfăp­tuiască lucruri mari. Undele radio nu erau aglomerate cu predicatori care să concureze pentru timpul nostru şi mulţi creştini erau convinşi că acest nou mijloc era darul lui Dumnezeu, pentru ca Biserica să atingă lumea cu Evanghelia. Doar dacă am avea bani şi timp, lucrurile s-ar face. O mare perioadă de perfecţiune în domeniul comu­nicaţiilor, anticipând împărăţia milenială, era pe cale să se declanşeze.

Acum, după mai bine de 40 de ani, reflectând la aceste lucruri am tras câteva concluzii, strict personale şi fără baze statistice. Iată-le:

Radioul creştin le-a făcut servicii semnificative atât Bisericii locale cât şi misiunii mondiale, şi ar trebui să continue aşa. Cât despre filme, ele au fost o unealtă folo­sitoare, dar cred că vor fi înlocuite de video. Când vine vorba însă despre televiziunea religioasă, cred că noi, evanghelicii, am pierdut complet barca, pentru că nu ne-am rezervat timp suficient să înţelegem sistemul şi modul său de funcţionare. La fel ca şi comedianţii fără succes, care au încercat să dubleze radioul la televizor, am încercat şi noi să punem Biserica la televizor, dar n-am avut prea mare succes.

Acum, am descoperit două aspecte cu privire la tele­viziune, aspecte care s-au eschivat ani de zile atenţiei noastre. Primul aspect: televiziunea este un mijloc de prezentare, aşa că indiferent ce comunică este transformat în spectacol. Al doilea aspect: televiziunea este o industrie comercială şi numele jocului este banul. Chiar binecunos­cutul director executiv de la televiziune, Fred Friendly, a admis aceasta. El a spus: „Fiindcă televiziunea face aşa de mulţi bani producând ce este mai rău, adeseori nu-şi permite să producă ce este mai bun”.

Poate vă întrebaţi unde duce această discuţie, dar vă rog să citiţi în continuare. Nu ne-am gândit la aceste aspecte în anii trecuţi şi acum avem necazuri. Nu putem schimba trecutul, dar poate vom fi capabili să facem ceva pentru viitor.

Prin însăşi natura sa, televiziunea este un mijloc de prezentare. Aceasta nu înseamnă că nu putem învăţa nimic urmărind micul ecran, fiindcă putem (unii chiar învaţă lucruri pe care n-ar trebui să le înveţe). În orice caz, indiferent ce învăţăm de la televizor, aflăm în primul rând din privire şi nu din auzire. Această distincţie este importantă pentru că Biblia subliniază auzirea, nu privirea. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17). Tele­viziunea a ajutat la crearea unei societăţi de privitori, nu de ascultători, oameni fascinaţi de ceea ce văd, nu educaţi de cuvinte.

Primul pas spre căderea omului a fost făcut când Eva a înlocuit ceea ce a auzit de la Dumnezeu („să nu mănânci din el…” – Geneza 2:17), cu ceea ce a văzut (po­mul era „plăcut la vedere” – Geneza 2:9). După cădere Adam şi Eva au fugit şi s-au ascuns când au auzit glasul lui Dumnezeu. În loc de comunicare, cuvântul a fost excomunicare; dar era greşeala omului nu a lui Dumnezeu. De atunci încoace, Dumnezeu, în mod delicat, dar clar, le-a vorbit oamenilor păcătoşi, încercând să constru­iască un pod peste această prăpastie intervenită prin anu­larea tragică a comunicării; dar mulţi oameni nu vor să audă.

Când Fiul omului a fost pe pământ, lucrarea Lui cea mai importantă a fost proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, nu săvârşirea unor minuni. „Dacă are cineva urechi de auzit să audă” (Marcu 7:16). Desigur, minunile Sale erau importante, ca o evidenţă a mesianităţii Sale şi ca o dovadă a marii Sale compătimiri faţă de cei în nevoi; dar vestirea Cuvântului era prima prioritate. Din nefericire, mulţimile doreau să vadă, ele nu doreau să audă. Una din temele principale din Evanghelia după Ioan este con­flictul dintre credinţă şi vedere. Mulţimile de oameni „credeau” în Isus doar fiindcă vedeau minunile Sale, dar Isus nu Se încredea în ei (Ioan 2:23-25). El a încurajat auzirea nu privirea.

Este semnificativ că cel mai mare profet al lui Dum­nezeu, Ioan Botezătorul, a venit ca un glas şi nu ca un făcător de minuni (Ioan 1:12; 10:40-42). El a pus accentul pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În prezentarea lui Isus Cristos către naţiune, Ioan a dat poporului ceva să audă, aşa ca să înţeleagă ce vedeau: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Dumnezeu a stabilit ca ceea ce vedem să fie înţeles prin ceea ce auzim, legătura dintre cuvânt şi adevăr este de aşa natură” a spus filozoful Jacques Ellul, „că nimic nu poate fi cunoscut despre adevăr despărţit de vorbire”.

În cea mai mare parte, televiziunea separă auzirea de vedere şi creează o lume ademenitoare, ireală, dar care pare foarte reală. Ellul o numeşte „substituirea realităţii”. Dacă stingi imaginea şi asculţi numai sonorul, nu ştii ce se întâmplă. Aceasta nu se aplică programelor, care se concentrează în special pe auzirea cuvintelor, ca: „Întâl­nire cu presa”, sau „Linia de tragere”, şi nici programelor religioase obişnuite. Cu excepţia urmăririi gesturilor şi fizionomiei predicatorului şi a felului în care îşi ţine ultima carte, nu pierzi nimic esenţial din programul reli­gios TV dacă stai cu ochii închişi. De fapt, stând cu ochii închişi, evitând orice altă distracţie, poate că eşti mult mai atent şi te bucuri mai mult de acel program.

Am ajuns la miezul problemei. Dacă cea mai impor­tantă lucrare a Bisericii este predicarea Cuvântului şi cea mai mare nevoie a lumii pierdute este auzirea Cuvântului, atunci de ce trebuie să lăudăm un mijloc ca televiziunea, care se axează pe vedere mai mult decât pe auzire? Ce adaugă televiziunea la lucrarea noastră? Eu spun că nu adaugă nimic, din contră răpeşte foarte mult. Televiziunea pune oamenii lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu într-un context care poate face să dispară realitatea mesajului.

Teoreticianul în materie de comunicaţii, Neil Postman, explică: „Nu numai că televiziunea este spectacol, dar a făcut din acest spectacol, cadrul natural pentru reprezen­tarea experienţei”. Indiferent ce program urmărim la televizor, inclusiv un serviciu religios, noi îl urmărim în­tr-un context de distracţie. Nu are importanţă ce program este, chiar un documentar zguduitor, noi nu-l luăm prea în serios. De ce? Pentru că lumea televiziunii nu este „autentică”.

Malcolm Muggeridge, fost director la BBC (Com­pania engleză de radiodifuziune), susţine că „acest mijloc, prin însăşi natura lui, nu se pretează pentru scopuri constructive”. Educatorii descoperă acum că video-ul nu este unealta magică de învăţat, aşa cum au crezut ei odată. Postman spune: „Ştim acum că emisiunea pentru copii “Sesame Street” încurajează copiii să iubească şcoala, dar numai dacă şcoala este ca “Sesame Street”.

Acum putem să înţelegem de ce televiziunea este o ameninţare pentru lucrarea creştină; lucrarea creştină nu este amuzament şi predicatorul nu este un artist. Adevărata slujire înseamnă implicare; noi ne închinăm în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu şi suntem datori să auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l ascultăm. Când punem religia la televizor, lucrează o forţă subtilă, care transformă totul. Cel care priveşte nu participă la acelaşi serviciu cu oamenii din sanctuar sau din studioul TV. Oamenii din adunare pot fi participanţi; privitorul de acasă este spec­tator. Adunarea este un organism viu, strâns la părtăşie; privitorul este unul care urmăreşte în mod solitar, chiar dacă nu este singur. Religia la televizor nu este aceeaşi ca religia propriu-zisă. Este în întregime un nou fel de religie.

Dar aceasta nu este totul. În timp ce pregăteam acest capitol, ultimul număr al publicaţiei „The Reid Report” a sosit pe biroul meu. Am fost fericit să descopăr că vechiul meu prieten Russ Reid era de acord cu mine. În articolul său de fond (Afacerea Bakker – Ce ne poate învăţa?”), Russ explică concis de ce televiziunea nu este cel mai bun mijloc pentru lucrarea noastră creştină.

„Cred că mulţi oameni implicaţi în biserica electronică sunt cinstiţi şi îşi fac lucrarea dintr-un adânc sentiment de încredinţare. Dar cred, de asemenea, că ei greşesc din patru motive:

1. Biserica electronică foloseşte greşit mijloa­cele. Toate mijloacele de informare, luate ca un întreg, nu sunt mijlocul potrivit pentru a determina oamenii să ia decizii cu privire la Biserică sau orice alt fel de predare personală…

2. Biserica electronică este o denaturare a Biseri­cii.Mesajul bisericii electronice este extrem de sedu­cător. Oamenii sunt mai drăguţi, programele sunt mai atractive. Posibilităţile sunt mai convingătoare. Parcă ar spune: „Vă voi arăta o cale mai uşoară, unde totul este muzică, dans şi minuni…”.

3. Biserica electronică trâmbiţează ceva care rătă­ceşte. Datorită naturii mijloacelor, predicatorul elec­tronic este forţat să reducă predica la lozinci, la o supra-simplificare a adevărului care promite prea mult şi reali­zează prea puţin…

4. Biserica electronică este un evanghelism gre­şit.Predicatorii de la televiziune justifică cererea de fon­duri pe bază că ei ajung la cei care nu merg la biserica. Faptele nu susţin cele afirmate. Într-un studiu făcut de Consiliul Naţional al Bisericilor şi de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, în 1984, s-a estimat că 13 milioane de oameni urmăresc predicatorii de la televiziune, cel puţin o dată în timpul săptămânii. Din aceştia numai un milion erau oameni care nu mergeau la biserică. Dar biserica electronică cheltuieşte cel puţin un miliard de dolari ca să ajungă la aceşti un milion de oameni care nu merg la biserică”.

Un alt aspect este tendinţa periculoasă a televiziunii de a fabrica celebrităţi. „Cel mai puternic punct al televiziunii”, spune Postman, „este că aduce personalităţi în inimile noastre, nu noţiuni abstracte în minţile noastre”. Ceea ce se dezvoltă este o „mentalitate de clubul microbiştilor”, în oameni aşa de loiali cauzei, că nici măcar nu vor să ştie adevărul despre idolii lor.

Orice predicator de la televiziune, care vrea, poate să-şi ridice o împărăţie pe cheltuiala altora: pe integritatea conducerii şi pe cinstea şi generozitatea celor care îi ur­măresc programele. Natura umană doreşte cu ardoare după eroii săi şi înfloreşte pe succesul altuia. Apostolii au combătut acest păcat de la început. Când Corneliu a căzut la picioarele lui Petru, apostolul i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om!” (Faptele Apostolilor 10:26). Pavel şi Barnaba au refuzat să fie trataţi ca zei (Faptele Apostolilor 14:8-18). Când regele Irod a acceptat închinăciunea oamenilor, Dumnezeu l-a omorât (Faptele Apostolilor 12:20-23).

Biblia nu încurajează cultul personalităţii. „Găsim că Scriptura dă puţine informaţii cu privire la oameni, dar abundă în informaţiile despre Dumnezeu”, scrie Eugene Peterson. „Sfânta Scriptură refuză să hrănească dorinţa noas­tră de a ne închina unui erou. Nu va încuraja dorinţa noastră adolescentă de a ne alătura unui club de micro­bişti. Cred că motivul este clar. Clubul microbiştilor în­curajează o trăire de mâna a doua”.

Când combini trăirea de mâna a doua a clubului mi­crobiştilor cu irealitatea televiziunii, sfârşeşti cu un creştinism care este înfricoşător la vedere şi totuşi este sin­gura „religie” pe care o practică unii! Trăiesc din suro­gate şi nu ştiu. Dacă ar fi confruntaţi cu articolul original nu l-ar recunoaşte sau n-ar dori să plătească preţul pentru a-l avea.

“Dar n-au fost oameni salvaţi prin intermediul emi­siunilor de la televiziune?” vor întreba unii. Probabil că au fost câţiva, dar excepţia nu poate fi luată ca regulă. „Nu sunt în favoarea unei născociri ca să scap toată lumea de iad”, a scris George MacDonald. “Dacă spune cineva că o minciună ar putea scăpa pe oricine de iad, atunci iadul este fără îndoială cel mai bun loc pentru el. Adevărul este cel ce salvează omenirea”.

Când oamenii mă întreabă de ce nu predic la tele­viziune, de obicei zâmbesc şi răspund că am o faţă per­fectă pentru radio. Dar deja am explicat motivul adevărat: nu cred că televiziunea şi lucrarea Evangheliei merg bine împreună. Nu spun că nu poţi învăţa adevărul la televiziune, sau că nu poţi să-l predici, sau că nu poţi să-l cânţi, fiindcă se poate. Sunt oameni deosebiţi care caută să folosească televiziunea în slujire în aceste zile – unii sunt chiar prietenii mei – şi mă rog pentru ei. Totuşi mă întreb dacă n-ar culege mai multe roade folosind aceleaşi sume de bani în alte lucrări misionare.

Raportul NCC/NRB pe care l-a menţionat Russ Reid, descoperă unele aspecte interesante ale lumii religioase de la televiziune. În primul rând, nu sunt aşa de mulţi tele­spectatori cum ar vrea unii să ne facă să credem. Predi­catorii de la TV care afirmă că au o audienţă de 10 sau 20 de milioane de telespectatori fluieră a pagubă. Tele­viziunea religioasă face o slujbă bună întărind ceea ce oamenii cred deja, dar nu are rezultate bune când este vorba de schimbarea sau de consolidarea credinţei. Cei mai mulţi oameni care urmăresc programele religioase sunt membrii unei Biserici, sau cel puţin aparţinători, din care aproape jumătate merg la biserică cel puţin o dată pe săptămână. Numai 6% dintre toţi telespectatorii le trimit o contribuţie regulată predicatorilor de la televiziune, cu o medie de cea 35 $ pentru un contribuabil. Numai 7% au declarat că urmărind programul religios au fost deter­minaţi să se implice mai mult în activitatea Bisericilor, în timp ce 3% au declarat că televiziunea a slăbit implicarea lor.

Cercetările au stabilit că cei mai mulţi oameni urmă­resc programele religioase la televizor, din două motive: (1) să întărească ceea ce cred şi (2) în semn de protest contra lucrurilor urâte prezentate în reclame (homosexualitate, avorturi, pornografie, etc.). În domeniul închină­ciunii, al evanghelizării şi al educaţiei, programele reli­gioase de la televizor n-au avut succes.

Există totuşi un domeniu unde televiziunea religioasă pare să aibă succes: la fabricarea celebrităţilor religioase. Nici un alt mediu nu oferă posibilităţi mai mari pentru afaceristul religios, a cărui principală preocupare este cu totul altceva decât lucrarea Evangheliei.

Mike Yaconelli a descris aceasta de o manieră con­vingătoare, într-un articol intitulat: „Uşa din spate” apărut în publicaţia „The Wittenberg Door”:

„Biserica a fost hipnotizată de putere. Stăm cu reve­renţă în faţa reginei frumuseţii, a jucătorului de fotbal, a omului de afaceri bogat şi plătim, nesiliţi de nimeni, milioane, oricui vrea să ne ia banii şi să demonstreze că noi suntem majoritatea: că suntem demni de respect, că suntem câştigători. Permitem cu bucurie acestor personaje ale puterii să călătorească în avioanele lor particulare, cu trupa credincioasă de executivi şi secretare de presă. De bună voie, dăm din bunurile noastre ca să împărtăşim cu bucurie cu ei când beau şi mănâncă cu preşedinţii, când aleargă de la un studiou la altul, când vin şi pleacă de la aeroporturi în limuzine lungi şi negre. Aceste persona­lităţi ale puterii au devenit paraziţii noştri evanghelici. Cu bucurie risipim banii noştri, timpul nostru şi tot ce avem, ca să ne putem făli cu ei în faţa celor care nu cred că noi suntem de fapt învingători. Şi nu este vina lor. Este vina noastră”.

Dar mă opresc aici.

CAPITOLUL 10

RESURSELE MATERIALE

„Omul care nu este influenţat de bani este admirat mai presus de toţi oamenii” (*)

Cicero

(*) Din De officiis 2.11. de Cicero Dictionary of Quotations, comp. Bergen Evans (New York: Delacorte Press, 1968), p. 461.

„Dumnezeu şi Banii!” striga coperta numărului din 3 august 1987 a revistei Times. Începând cu pagina 48, revista anunţa ceea ce publicul suspecta de multă vreme: nu oricui zice: ”Doamne, Doamne” i se pot încredinţa bani, pe care să-i mânuiască cinstit şi să-i cheltuiască în­ţelept. Oamenii n-au pierdut timpul răspunzând la această ştire şi curând multe organizaţii religioase au văzut o descreştere dramatică în contribuţii. Chiar misiuni care aveau o reputaţie impecabilă au suferit din această cauză. Publicul îşi pierduse încrederea; era o criză de integritate.

Aceasta nu era pentru prima dată când se prăbuşea un imperiu religios, şi nici nu va fi ultima. Dar poate că a fost pentru prima dată când o prăbuşire a implicat atât de mulţi bani, atât de mulţi oameni şi i s-a acordat o atât de mare atenţie din partea presei şi pentru o perioadă de timp atât de lungă. Banii şi morala au interesat întotdeauna publicul, aşa că jurnaliştii au fost avantajaţi. Nu poţi să-i blamezi, şi ei trebuie să facă bani.

Mi s-a spus la seminar că mândria, banii şi sexul sunt armele de bază ale Vrăjmaşului pentru ruinarea unei lucrări sfinte; şi adesea ele lucrează împreună. Un condu­cător religios capătă bogăţie şi faimă, apoi mândrie, după aceea, el devine propria sa lege şi face ce-i place. În definitiv, nu pot slujitorii de succes ai lui Dumnezeu să trăiască deasupra legii Sale? Având în vedere că Domnul nostru a fost umil, sărac şi curat, te-ai aştepta ca ucenicii Lui să-I urmeze exemplul; aşa ceva însă nu se întâmplă întotdeauna.

Secvenţa este familiară. Iniţial un bărbat sau o femeie simte chemarea lucrării şi doreşte sincer să slujească. Dar slujirea primeşte bani. Chiar Domnul Isus a avut prie­teni care L-au ajutat să-şi achite notele de plată (Luca 8:3) şi apostolul Pavel a acceptat susţinerea din partea a două Biserici (Filipeni 4:15-16) şi a unor persoane particulare (2 Timotei 1:15-18). Lucrarea are nevoie de bani, dar noi trebuie să fim atenţi ca nu cumva banii să înceapă să cumpere lucrarea. Când se întâmplă aceasta, lucrarea încetează şi organizaţia se transformă într-o afa­cere religioasă. Banii devin un scop în sine, nu un mijloc pentru stingerea unui scop.

Televiziunea este un mijloc scump, aşa că nu vom fi surprinşi dacă predicatorii de la televizor sunt îngrijoraţi cu privire la bani, mai ales dacă duc o viaţă extravagantă, pe care cineva trebuie s-o susţină. Dar chiar cei mai modeşti predicatori de la televiziune trebuie să acopere bugete mari, în timp ce doresc să-L servească pe Dumnezeu, şi aceasta cere bani. Cum obţin aceşti bani şi ce fac cu ei depinde de integritatea lor.

Există cel puţin trei mituri cu privire la bani şi religie, pe care trebuie să le îngropăm. Primul mit este că banii nu sunt nici buni nici răi: sunt neutri şi totul depinde de cum sunt folosiţi. Dacă aceasta este adevărat, de ce numeşte Domnul Isus avuţiile „bogăţii nedrepte”? (Luca 16:9). Şi de ce atrage El atenţia asupra înşelăciunii bogăţiilor” (Matei 13:22)? El pare să spună că bogăţia este murdară şi înşelătoare în ea însăşi şi că numai Dumnezeu poate s-o sfinţească pentru scopuri nobile.

Sunt de acord cu Richard Foster: „În spatele banilor se află puteri spirituale, puteri seducătoare şi înşelătoare, puteri care cer o devotare totală”. Bogăţia este periculoasă, şi chiar cel mai devotat creştin poate fi prins în cursa închi­nării la Mamona şi nici măcar să nu-şi dea seama de aceasta.

Mamona este cuvântul aramaic pentru bogăţii de orice natură. Vine de la o rădăcină care înseamnă „ceva în care te încrezi” sau „ceva care ne este încredinţat”. Aceasta sugerează că bogăţia este ceva încredinţat nouă de Dumnezeu, dar ceva în care Dumnezeu nu vrea să ne încredem. El doreşte ca noi să ne încredem în El. Când evreii foloseau acest cuvânt, aproape întotdeauna era în sens negativ; în felul acesta l-a folosit şi Domnul Isus. El a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24).

Mamona este bogăţia personificată şi Domnul Isus ne-a avertizat să nu ne asociem cu Mamona în felul în care intrăm în legătură cu Dumnezeu. Nu trebuie să încercăm să-i punem pe acelaşi cântar în vieţile noastre. Banii pot controla atenţia şi dragostea noastră, dacă nu suntem veghetori. Foster arată clar că „banii au multe din caracteristicile Dumnezeirii. Dau siguranţă, pot produce vinovăţie, ne dau libertate, par atotprezenţi. Cea mai sinis­tră dintre toate aceste caracteristici este însă atotputernicia”.

Banii ne cer loialitatea şi dragostea care aparţin nu­mai lui Dumnezeu, au puterea să ne captiveze, dacă nu suntem veghetori. Banul este un servitor minunat, dar un stăpân nemilos şi numai o devotare disciplinată faţă de Dumnezeu ne dă capacitatea să-l ţinem pe Mamona la locul lui. Astăzi, succesul este măsurat prin intermediul banilor şi posesiunilor, şi este foarte uşor chiar pentru noi, creştinii, să fim, de acord cu aceste standarde false, dacă nu suntem atenţi. Domnul Isus a spus: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15). „Pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

Este posibil să fii bogat şi totuşi să nu fii lumesc. Atât Biblia cât şi istoria creştinismului ne vorbesc despre oameni bogaţi, care au umblat cu Dumnezeu şi au adus binecuvântări asupra altora prin bogăţia lor. Dar am observat că liderii din Scriptură căutau cu mare grijă să-şi păstreze mâinile curate când era vorba de bani şi nu foloseau poziţia sau autoritatea lor ca să-i exploateze pe alţii.

Ascultaţi-l pe Avraam care a refuzat bogăţiile Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: “Am îmbogăţit pe Avram”” (Geneza 14:22-23).

Ascultaţi-l pe profetul Samuel: „Iată-mă! Măr­turisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăs­tuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asu­pra lui?” (1 Samuel 12:3).

Ascultaţi-l pe apostolul Pavel cum se adresează pas­torilor din Efes: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâi­nile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, tre­buie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: “Este mai ferice să dai decât să primeşti”” (Faptele Apostolilor 20:32-35).

„Nici lacom de câştig mârşav” este o cerinţă pen­tru lucrători (Tit 1:7). În concluzie, oamenii lui Dumnezeu au dreptul să ştie dacă lucrătorii lor mânuiesc sau nu finanţele lor în mod cinstit. Cred că aceasta se aplică pentru orice lucrător susţinut de bună voie de către alţii, şi această categorie include şi lucrătorii de la emisiuni, precum şi misionarii, evangheliştii şi pastorii Bisericilor locale. Slujitorii Domnului trebuie să primească ajutorul adecvat, pentru că „lucrătorul este vrednic de plata lui” (Luca 10:7), dar ei ar trebui să folosească acest suport cu înţelepciune şi să ţină o evidenţă corectă.

Lucrătorul lacom va deveni sau un afacerist sau un angajat. Afaceristul va vinde darurile sale pentru bani şi va folosi Biblia şi Adunarea în felul în care un actor foloseşte un rol şi publicul spectator de la teatru. Întotdeauna o părăseşte când se iveşte o slujbă mai bine plătită. Angajatul lucrează pentru salariu şi face exact ce se aşteaptă de la el, dar nimic mai mult. Cele mai importante zile ale săptămânii sunt ziua salariului şi ziua liberă. Şi el demisionează când se iveşte o slujbă mai uşoară sau când vreo primejdie ameninţă turma (Ioan 10:12-13).

„Pentru că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” îl avertizează apostolul Pavel pe Timotei (1 Timotei 6:10), şi îi porunceşte să ducă acest mesaj oamenilor bogaţi din adunarea sa. Iacov îi avertizează pe uşierii Bisericii să fie atenţi la felul cum plasează bogaţii şi săracii (Iacov 2:1-13). El, de asemenea, anunţă judecata pentru oamenii bogaţi care îşi exploatează lucrătorii săraci (Iacov 5:1-8). Şi cred că Iacov se adresează creştinilor, nu oamenilor neconvertiţi.

Banul nu este neutru. Banul este în esenţă rău şi noi trebuie să fim atenţi la puterea lui ademenitoare. Mai ales conducătorii Bisericilor trebuie să evite iubirea de bani: păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dum­nezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine” (1 Petru 5:2).

Al doilea mit pe care trebuie să-l îngropăm este că banul nu satisface. Cât de des în primele zile ale lucrării mele am declarat „Banii nu vă aduc fericirea! Nu vă satisfac!” Vai, eram plin de râvnă şi sincer, dar complet greşit. Milioane de oameni în această lume sunt fericiţi şi satisfăcuţi prin ceea ce poate face banul. Nu sunt bogaţi, dar sunt bine şi se bucură de viaţă. Problema este că ei nu se bucură de viaţă la cel mai înalt nivel.

Unii oameni nu ştiu că în Biblie există cuvântul: „a se bucura”, dar apostolul Pavel îl foloseşte în 1 Timotei 6:17: „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bo­găţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele”. Aici teologia este clară. Dumnezeu a făcut toate lucrurile şi lucrurile sunt bune (Geneza 1:31). Dumnezeu ştie că noi avem nevoie de lucruri (Matei 6:32), aşa că El ni le dă şi doreşte ca noi să ne bucurăm. Totuşi există o aten­ţionare aici: trebuie să ne bucurăm de darurile lui Dum­nezeu în umilinţă, deoarece sunt daruri, şi cu atenţie, fiindcă bogăţia este nesigură şi poate fi luată înapoi în orice moment. Şi ce este mai important, nu trebuie să lăsăm ca darurile lui Dumnezeu să ia locul lui Dumnezeu.

„Apostolul Pavel nu este împotriva dorinţei de a câştiga bani pentru nevoile noastre şi pentru nevoile altora”, a scris John Piper. „El avertizează împotriva do­rinţei de a avea mai mulţi şi mai mulţi bani, astfel ca eul şi abundenţa materială pe care le pot procura, să crească”. De aceea apostolul Pavel a scris: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în laţ…” (1 Timotei 6:9, sublinierea aparţine autorului. N. Ed).

Problema nu este că banii nu satisfac, ci tocmai că satisfac. Totuşi banii satisfac doar pe acei oameni care doresc să trăiască la un nivel scăzut, unde banii le aduc cea mai mare fericire. Aceasta este ceea ce a înţeles Dom­nul Isus când a spus: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!” El a făcut o afirmaţie ase­mănătoare despre fariseii prea sfinţi şi bogaţi: Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata” (Matei 6:2).

1. H. Farmer a scris că „pentru Domnul Isus faptul teribil că ai valori false în viaţă şi că urmăreşti scopuri greşite, nu era că tu eşti condamnat la o deziluzie amară, ci tocmai că nu eşti; nu că nu realizezi ce doreşti, ci tocmai că realizezi.”

Întrebarea la care fiecare dintre noi trebuie să răspundă este aceasta: „Ce mă satisface cu adevărat?” Suntem mulţumiţi să avem hrană, îmbrăcăminte şi adăpost? Sau dorim ceva mai mult decât confortul firii? Este bine să avem lucrurile pe care le pot cumpăra banii, cu condiţia să nu pierdem lucrurile pe care banii nu le pot cumpăra. Oamenii care „şi-au luat răsplata lor” sunt cei care au optat pentru a doua situaţie.

Acum putem înţelege mai bine de ce evanghelia succesului şi felul de viaţă extravagant al unor predicatori de la televizor şi al soţiilor lor, atrag admiraţia şi susţinerea din partea aşa multor telespectatori; acesta-i nivelul de viaţă pe care îl doresc şi Dumnezeu s-ar putea să le dea ce doresc. Dar aceasta-i tot ce vor primi; ei şi-au luat răsplata. Şi când viaţa s-a terminat, ei nu vor mai primi alte răsplăţi. Ocaziile lor s-au terminat.

Biblia nu laudă nici luxul, nici sărăcia; pur şi simplu ne spune să fim mulţumiţi cu satisfacerea nevoilor de bază ale vieţii (cei mai mulţi dintre noi în America avem mult mai mult decât ne trebuie şi vom avea şi mai mult de dat socoteală pentru ele.) „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi” (Evrei 13:5). “Dacă avem dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbră­căm, ne va fi de ajuns” (1 Timotei 6:8). Trebuie să deci­dem care sunt cu adevărat necesităţile noastre şi să trăim la acel nivel. Putem să folosim apoi orice altă extra-avuţie pe care o trimite Dumnezeu în drumul nostru pen­tru a ajuta pe alţii. Pur şi simplu, dacă noi avem un venit mai mare nu înseamnă că suntem datori să cheltuim mai mult, însemnă că putem să dăruim mai mult.

Al treilea mit care trebuie îngropat este că responsa­bilitatea noastră s-ar fi încheiat o dată ce am dăruit. Oamenii care au această atitudine adesea sfârşesc prin a risipi ce le-a rămas şi lasă organizaţiile pe care le susţin să risipească ce le-au dăruit. Amândouă atitudinile sunt păcate. Tot ce avem vine de la Dumnezeu şi trebuie folosit după cum ne îndrumă El: „Adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi” (Deuteronom 8:18). Dumnezeu este Proprietarul, noi suntem administratorii. Nu are importanţă care este proporţia venitului nostru pe care o dăm lui Dumnezeu, orice rămâne este sub autoritatea Lui. Dăruirea de 10% sau chiar 50% nu ne cumpără privilegiul de a risipi restul. Deoarece într-o zi vom da socoteala de lucrarea noastră, trebuie să fim atenţi unde punem bogăţia lui Dumnezeu. Un prieten de-al meu, care a dat o mare sumă unei organizaţii care nu merita, mi-a spus: „Eu am răs­plata mea. Eu am dat pentru Domnul şi El cunoaşte inima mea”. Probabil, dar dacă dorea cu adevărat să dăruiască pentru Domnul şi să-I placă Lui, ar fi trebuit să verifice cum manipulează banii acea organizaţie şi ce rezultate are în lucrare. Cât de onorat te-ai simţi dacă ai şti că cine­va a făcut o donaţie în numele tău „Societăţii pentru recu­perarea capacelor de la sticlele folosite” sau „Comitetului pentru salvarea viermilor rătăciţi”? Administrarea biblică înseamnă că noi dăm un dar vrednic de laudă, într-un mod vrednic de laudă, unei organizaţii sau unei persoane vrednice de laudă, care vor folosi darul pentru o lucrare vrednică de toată lauda.

Teologia dărniciei creştine este rezumată în 2 Corinteni 8-9. Apostolul Pavel subliniază că dărnicia creştină trebuie motivată de har nu de vinovăţie. Cuvântul grecesc „haris” (har) este folosit de cel puţin 10 ori în aceste ca­pitole. Dăruirea prin har înseamnă să dăruieşti în ciuda împrejurărilor (8:1-2), să dai de bunăvoie şi cu bucurie (8:3-4), şi să dăruieşti ca răspuns la darurile lui Dumnezeu (8:7). Harul dăruirii se revarsă din interior, dintr-o inimă plină de recunoştinţă, nu este pompat în afară cu forţa. Dumnezeu este preocupat de dorinţa credinciosului de a dărui (8:10-12), de posibilitatea lui de a dărui (8:13-14) şi de credinţa lui (8:15). Când dăruim, Dumnezeu vede şi proporţia, nu numai porţia. El vede inima la fel ca şi mâna, El ştie că nu putem da ce nu avem, dar vrea să fim generoşi cu ce avem. Harul dăruirii cere o atitudine de credinţă în Dumnezeul cel viu, credinţă asemănătoare cu a semănătorului când îşi seamănă sămânţa (9:6-11).

Apostolul Pavel n-a vorbit numai despre dăruire; el a vorbit şi despre primire (8:16-9:5). Un comitet ad-hoc, ales din Bisericile dintre Neamuri, călătorea cu el, ca să primească donaţiile din dragoste şi să le ducă evreilor săraci din Iudeea. De ce nu a dus darul apostolul Pavel însuşi? De ce i-a implicat pe ceilalţi? Desigur era periculos pentru un singur om să transporte o sumă mare de bani. De asemenea, apostolul Pavel dorea ca darul să creeze o unitate creştină, aşa că diferite Biserici erau reprezentate în misiune.

Dar era şi un al treilea motiv: „Căci căutăm să lu­crăm cinstit nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor” (2 Corinteni 8:21). Pavel nu voia să dea cuiva vreun motiv de suspiciune cu privire la manipularea banilor. De aici un comitet reprezentativ. Nu era destul pentru Pavel să le spună Bisericilor: „Domnul ştie ce fac cu banii aceştia”. El a fost deschis şi cinstit în problemele financiare şi a vrut ca Bisericile să cunoască ce făcea el. Duşmanilor le-ar fi plăcut să-l acuze de necinste.

Metoda apostolului Pavel îmi sugerează că fiecare organizaţie religioasă ar trebui să aibă grijă ca tot venitul să fie mânuit în mod cinstit. Aceasta înseamnă ca darurile primite să fie folosite pentru scopurile pentru care au fost date. De asemenea, presupune ca fondurile cu restricţii să rămână aşa, iar toate celelalte să fie întrebuinţate con­form bugetului. Metodele contabile cer ca rapoarte re­gulate să fie prezentate comitetului şi anual să fie făcută o revizie. Comitetul trebuie să aibă grijă ca nici un mem­bru al organizaţiei să nu profite personal din această lu­crare şi ca orice informaţie oficială să fie la dispoziţia celor ce o cer.

La fel ca mulţi creştini, soţia mea şi cu mine primim multe scrisori de la organizaţii care ne cer ajutor. Aceasta nu ne deranjează, din contră ne place să ştim ce se pe­trece în lumea evanghelică. Am învăţat că Dumnezeu nu aşteaptă ca noi să susţinem pe oricine, dar ne vrea infor­maţi. Unele din aceste scrisori le aruncăm imediat la coş, fiindcă nu avem încredere în organizaţiile care le-au trimis. Ce mai rămâne, citim şi luăm în considerare. De-a lungul anilor, Dumnezeu ne-a ajutat să dăruim pentru unele lucrări despre care ştim că sunt sănătoase şi de încredere şi nu ne simţim deloc vinovaţi dacă nu dăm şi altora. Dacă Dumnezeu vrea ca noi să dăruim, El ne îndrumă şi face darul posibil.

Misiunea la care lucrez acum, „Înapoi la Biblie”, a ajutat la înfiinţarea Comitetului Evanghelic pentru Contabilitate Financiară (ECFA), o agenţie independentă, care are grijă ca membrii săi să menţină standarde fiscale înalte şi integritate organizaţională. În acelaşi timp, apar­ţinem de Asociaţia Interdenominaţională pentru Misiunea Străină (IFMA), care la fel are standarde înalte pentru membrii săi. Cea mai nouă agenţie de verificare este Comisia de Etică şi Integritate Financiară a Radiodifu­ziunii Religioase Naţionale (EFICOM).

Sincer, aş fi foarte circumspect să dăruiesc vreunei organizaţii care nu este membră a unei agenţii de verificare demnă de încredere. Prin „demnă de încredere”, înţeleg o agenţie care are standarde înalte şi căreia nu-i este frică să-şi disciplineze membrii când este cazul. Se cere mai mult decât o listă de standarde, ca disciplina să fie efi­cientă; îţi trebuie de asemenea curaj, în special dacă dis­ciplinezi un predicator care este popular.

În timp ce emit aceste avertizări, lăsaţi-mă să spun câteva cuvinte despre acele organizaţii care au un mare număr de rude ale directorului în comitet sau pe statul de plată: examinaţi-le cu atenţie.

Şi lăsaţi-mă să vă avertizez despre organizaţiile care folosesc metode de strângere a fondurilor, care ridică semne de întrebare, de ex. inventând o criză sau două anual, sau care oferă mărfuri de o valoare mai mare decât suma darului. Nu fiecare este de acord cu noi, dar soţiei mele şi mie nu ne place să fim inundaţi cu poşta – am primit chiar trei scrisori de cerere într-o săptămână, de la aceeaşi organizaţie; şi nici nu ne plac solicitările la telefon. Într-o zi, am ameninţat că voi avea un număr de telefon neînregistrat, nu pentru că comercianţii locali ne deranjau cu reclame la mărfurile lor ci din cauza misiunilor creş­tine care solicitau ajutor. Înainte ca ei să vorbească spu­neam: NU!

Am auzit despre un om care, venind acasă dintr-o excursie, a găsit în cutia poştei un aviz pentru o recoman­dată, aşa că s-a grăbit să meargă s-o ridice de la poştă. Poate câştigase premiul cel mare la Reader’s Digest! Dar scrisoarea – ţineţi minte, recomandată! – era de la un tele-evanghelist, care cerea o donaţie ca să ajute misiunea lui care trecea printr-o ultimă criză. Omul ştia că nu poate să-şi şteargă numele de pe lista donatorilor acelei misiuni, dar a hotărât să nu mai citească nici o scrisoare de la acel evanghelist şi nici să nu-i mai urmărească programul la televizor.

Un ascultător la radio, din Ohio, m-a sunat ca să-mi îm­părtăşească o problemă, şi în cursul conversaţiei mi-a relatat:

„Am un număr de telefon neînregistrat. Într-o seară primesc un telefon de la… (şi-mi numeşte o emisiune religioasă de la televizor), care mi-a cerut o mare donaţie. Am fost cu adevărat surprins şi i-am întrebat cum au obţinut numărul meu de telefon din moment ce nu era înregistrat. Tânăra a început pe ocolite: “Oh, sunt multe căi prin care putem să obţinem numerele”. Acum, de ce o aşa-zisă lucrare creştină violează izolarea unui om şi apoi minte?”

“Dacă nu primim de la dvs., astăzi, lucrarea noastră va trebui să fie închisă la sfârşitul săptămânii!” Aţi văzut vreodată o asemenea scrisoare sau aţi auzit despre aceas­ta la radio sau la televizor? Sper că nu credeţi una ca asta. Ce spuneţi despre următoarea: „Dacă misiunea noastră se închide, aceasta va afecta lucrarea Evangheliei în toată lumea!” Cine a făcut „lucrarea Evangheliei” înainte de a apărea ei pe scenă? Astfel de exagerări nu aparţin lu­crării creştine.

Probabil acestea sunt cazuri extreme, dar ele ilustrează problema de care sunt preocupat: metodele nepotrivite de a strânge fonduri. În Biserica primară, slujitorii lui Dumnezeu îşi achitau notele de plată lucrând, sau acceptând ajutor de la persoane particulare, sau primind donaţii de la Bisericile locale. Apostolul Pavel nu s-a simţit stân­jenit să le comunice oamenilor nevoile sale şi să ceară ajutorul lor în rugăciune. Fără îndoială că unii dintre prie­tenii lui au făcut mai mult decât să se roage; ei i-au trimis daruri ca să-l ajute în lucrarea lui. Nu văd nimic greşit în a scrie scrisori la prietenii care vor să audă despre lucra­rea noastră şi să le dăm informaţiile necesare care să-i călăuzească în rugăciunile şi donaţiile lor. Comunicarea este un lucru; manipularea este cu totul altceva.

Există o strânsă legătură între corectitudinea contabilă şi credincioşia în lucrare. Oamenilor cărora nu le poţi încredinţa bogăţiile lui Dumnezeu, nu le poţi încredinţa nici adevărul lui Dumnezeu. Domnul nostru a spus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este cre­dincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Deci dacă n-aţi fost credincioşi cu bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?” (Luca 16:10-11).

Cea mai mare bogăţie în lumea aceasta este „Împă­răţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33). Această bogăţie trebuie s-o căutăm cu prioritate, Dum­nezeu Se va îngriji de orice altceva.

Am o presimţire că multe misiuni creştine şi Biserici locale, vor trece prin grele încercări în lunile viitoare. Dumnezeu clatină lucrurile „tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină” (Evrei 12:27, dar citiţi şi v. 25-29). Va fi un timp pentru o cercetare dureroasă, dar aceasta n-a rănit niciodată vreo organizaţie. De asemenea, va fi un timp de jertfire şi de predare, probabil chiar de persecuţii; dar aceste necazuri ne vor apropia de Dumnezeu.

„Căci suntem în clipa când judecata stă să încea­pă de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17).

CAPITOLUL 11

RECUPERAREA

„Atunci ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Este Isus Cristos şi, prin Biserică, unirea tuturor lucrurilor în EL” (*)

Howard A. Snyder

(*) Din The Community of the King de Howard A. Snyder (Downers Grove, 111.: Inter-Varsity Press, 1978, p. 16.

Criza integrităţii nu va fi rezolvată de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, de Comisia Federală a Comunicaţiilor sau de orice altă autoritate religioasă sau guver­namentală. Asemenea organizaţii pot să ajute prin înfiin­ţarea de noi garduri sau angajarea de noi paznici, dar toate acestea nu vor garanta niciodată dispariţia crimina­lilor. Criza poate fi rezolvată numai de către credincioşii din Bisericile locale, fiindcă aici este locul unde orga­nizaţiile de la televiziune, bune sau rele, îşi găsesc susţi­nătorii lor. În timpul lucrării mele ca pastor, am fost uimit de numărul mare de creştini fundamentalişti, care erau captivaţi de diferite programe religioase dubioase de la televizor; şi nimic din ce le-am spus nu le-a putut schim­ba părerea. Mii de oameni, care ar fi trebuit să ştie mai bine au susţinut şi au contribuit la dezvoltarea PTL; chiar şi astăzi unii dintre ei, orbiţi, nu vor să recunoască faptele.

Responsabilitatea finală pentru schimbări în mediul religios trebuie să le revină conducătorilor şi membrilor Bisericilor locale; dar – şi aici este problema – multe Biserici locale nu vor putea schimba nimic, până când nu se vor schimba ele însele. Televiziunea religioasă a avut succes fiindcă oamenilor din Biserică le-a plăcut creştinismul „gen afacere”. Mă tem că Biserica locală are propria ei criză de integritate.

De câte ori ceva fals are succes, este un indiciu că ceva adevărat a falimentat. Un soţ şi o soţie, fericiţi în căsătorie, nu vor căuta după ceva senzaţional în afara căsătoriei; ei sunt foarte mulţumiţi unul de celălalt. S-a arătat în mod frecvent că ereziile din Biserică indică adesea o cădere în Biserică; undeva s-a schimbat balanţa. Cred că aceasta se aplică îndeosebi acestei crize.

Ce lipseşte în Bisericile noastre locale? De ce oameni buni se simt atraşi să caute înlocuitori altundeva? Să începem prin a observa lipsa de autoritate spirituală din Bisericile noastre. Prin aceasta înţeleg lipsa domniei lui Isus Cristos peste lucrători şi peste adunările Lui. La două zile după moartea lui A. W. Tozer, Martorul Alianţei a publicat pătrunzătorul lui articol: „Dispariţia autorităţii lui Cristos în Biserici”, în care el a afirmat: „Astăzi, Isus Cristos nu mai are aproape nici o autoritate în grupurile care se autointitulează după Numele Lui”. El a condamnat această situaţie pentru două motive: influenţa tradiţiei şi a obiceiurilor şi „trezirea intelectualismului printre evanghelici”. Vă recomand acest articol, atât vouă, ci­titorii mei, cât şi Bisericilor voastre.

Probabil că simptomul principal al acestei eroziuni a autorităţii este obsesia „independenţei” Bisericilor locale. Bisericile şi membrii lor fac ce este drept în proprii lor ochi. Un membru al unei Biserici, căruia nu-i mai place de pastor, adună un grup de disidenţi şi începe o nouă Biserică sau invadează o altă Biserică pe care încearcă s-o acapareze. A căutat cineva în Scripturi să vadă ce vrea Duhul să spună Bisericilor? A chemat cineva la o oră de rugăciune? A întrebat cineva sub a cui autoritate încep ei o nouă Biserică? A cerut cineva ajutorul altor Biserici să se roage şi să se sfătuiască? Nu, este mai uşor să urmezi un conducător cu aureolă şi să fii independent!

Dacă înţeleg eu bine, potrivit cu 1 Corinteni 12, nu există Biserici „independente”. Bisericile pot să fie autonome şi să nu aparţină vreunei denominaţiuni, dar nu pot fi independente. „Noi” suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4:25). Bisericile noastre locale pot avea diferite for­me de conducere şi diferite forme de închinare, dar toţi suntem sub conducerea Aceluiaşi Domn, Isus Cristos. Poate s-ar părea că nu este chiar aşa, dar Cristos încă este „Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii” (Efeseni 1:22).

Acest spirit de independenţă creează probleme serioase atât în interiorul Bisericii cât şi printre Bisericile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî printre voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlo­cul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Faptele Apostolilor 20:29-30). Dacă oile sunt sub autoritatea Marelui lor Păstor, ele vor recunoaşte păstorii falşi când îi vor vedea şi nu-i vor urma (Ioan 10:4-5).

În Bisericile nou-testamentale, conducerea este baza­tă pe predare, caracter şi purtare. Trebuie să îndeplineşti anumite condiţii biblice, bine definite înainte ca Biserica să te ordineze şi să se supună conducerii tale. Astăzi în Biserică, prea adesea conducerea este bazată pe farmecul personal; omul talentat nu cel evlavios este urmat şi îşi construieşte o împărăţie religioasă pentru el însuşi. Prea adesea lucrul important este personalitatea, nu spiritualitatea.

Se pare că Bisericile locale adeseori au un timp dificil să lucreze împreună şi să prezinte o mărturie de unitate şi de dragoste în comunitatea respectivă. De multe ori pastorii se suspectează unul pe celălalt, se întrec unul cu altul, chiar dacă predică aceeaşi Evanghelie, se roagă aceluiaşi Domn şi au pretenţia că ascultă de acelaşi Cuvânt. Aproape în fiecare oraş, indiferent de mărime, de obicei există o „Biserică independentă”, care procedează cum vrea şi nu dă atenţie altor Biserici, decât atunci când oile ei sunt atrase de alte turme.

Nu cunosc soluţia finală pentru această problemă. Sunt zile când aş dori ca fiecare comunitate să aibă un episcop care să ajute ca oile să meargă împreună, iar păs­torii să conlucreze. Dar dacă am avea acest fel de condu­cere, presupun că unii păstori vor începe să dorească să devină ei episcopi. Un răspuns ar fi un botez de dragoste şi de umilinţă, care să fie rezultatul ascultării noastre de cuvintele din Filipeni 2:1-18 şi Romani 14-15. Răspunsul este: renaşterea. Despre aceasta vom vorbi însă mai târziu.

Un alt lucru care lipseşte în Bisericile noastre este închinarea spirituală. Adevărata închinare biblică satisface aşa de total personalitatea noastră, că nu trebuie să mai căutăm de jur-împrejur după înlocuitori făcuţi de mâna omenească. William Temple a arătat clar aceasta în deo­sebita sa definiţie a închinării: „Pentru că închinarea este predarea întregii noastre fiinţe lui Dumnezeu; este în­viorarea conştiinţei de către sfinţenia Sa; este hrănirea minţii cu adevărul Lui; curăţirea imaginaţiei cu frumuseţea Lui; deschiderea inimii la dragostea Lui; predarea voinţei noastre pentru scopurile Lui – şi toate acestea strânse în adorare, cea mai sinceră emoţie de care este capabilă fiinţa umană şi de aceea remediul de bază contra eului, care este păcatul nostru original şi sursa tuturor păcatelor actuale”.

În lumina acestei definiţii, care este nivelul celor mai multe programe religioase de la televiziune? Care este nivelul Bisericilor locale? „Într-un serviciu religios obişnuit”, scria A. W. Tozer, „cel mai real lucru este irealitatea oricărei lucrări”. Vai, cât este de adevărat!

Şi chiar cu această irealitate, serviciul de închinare de duminică-dimineaţa este aşa de comun că n-ai nevoie să te uiţi în buletin ca să ştii ce va urma şi este aşa de plictisitor că ce se întâmplă în continuare nu prezintă nici o diferenţă. Satan ştie că adevărata închinare este înălţă­toare şi că sfinţii înflăcăraţi îi produc probleme, aşa că el lucrează ore suplimentare ca să ne împiedice să ne con­sacram, într-o atitudine de închinare către Dumnezeu, cu toate facultăţile noastre, facultăţi pe care de fapt Dum­nezeu ni le-a dat. Citiţi din nou definiţia despre închinare a lui William Temple şi întrebaţi-vă: „Sunt toate laturile personalităţii mele devotate lui Dumnezeu atunci când mă închin? Am eu ocazia în timpul serviciului divin să mă predau cu totul lui Dumnezeu?”

Unii dintre teologii şi evangheliştii noştri ne-au aver­tizat aşa de mult cu privire la simţăminte încât am scos emoţiile noastre în afara Bisericii şi le-am împins direct pe stadion. Aproape că singura ocazie pe care o avem ca să ne exprimăm emoţiile noastre în mod cinstit este la o căsătorie, dar chiar şi acolo trebuie să fim atenţi. Bisericile evanghelice sunt înalte în intelectualizare şi joase în celebrare. Prea adesea mergem acasă după o predică, cu o nouă idee în mintea noastră, dar cu aceleaşi simţăminte reci în inima noastră.

Nu pledez pentru fanatism sau emoţionalism. Pledez doar pentru acel gen de închinare care satisface în întregime fiinţa omenească, creată în asemănarea lui Dum­nezeu. Dacă copiii lui Dumnezeu nu se dăruiesc pe ei înşişi într-o adevărată închinare, ei se vor atrofia emoţional sau vor considera acel sentiment, ilegal. Ei vor căuta după înlocuitori şi treptat vor fi mulţumiţi cu ceva ce nu este pâine. Putem critica lucrarea de la televiziune cât ne va plăcea, dar nu vom aduce oile flămânde înapoi la turmă.

A treia deficienţă este o paralelă despre care am dis­cutat: înflăcărarea şi expansiunea în lucrare. Ce tragic când oamenii trebuie să meargă în afara programului Bisericii locale pentru ca să se identifice cu lucrări care îi mişcă şi îi determină la acţiune. Îmi dau seama că Dumnezeu i-a chemat pe unii din oamenii Săi să lucreze în organizaţii paralele cu Biserica, în cazul meu, emisiunea „înapoi la Biblie”. Dar când o organizaţie paralelă cu Biserica, începe să ia locul părtăşiei Bisericii locale, ceva este greşit. Când Bisericile rezistă la schimbări şi practică sistemul „nimic deosebit”, ele invită membrii să caute ocaziile în alte părţi.

Aceasta aduce subiectul delicat al lucrărilor care merg în paralel cu Bisericile.

Jerry White defineşte o lucrare paralelă cu Biserica „orice lucrare spirituală a cărei organizare nu este sub controlul sau autoritatea unei adunări locale”. Aceasta include şi lucrarea prin intermediul televiziunii. Mulţi pastori nu acceptă ca membrii lor să susţină vreo orga­nizaţie care este în afara sferei Bisericii locale, chiar dacă este o lucrare bună. Aceasta n-a fost niciodată poziţia mea, nici chiar atunci când am lucrat într-o Biserică locală, şi am păstorit trei.

Oamenii care spun că în Noul Testament nu a existat nici o lucrare în paralel cu Biserica au dreptate, dar atunci probabil că nu erau nici Şcoli Duminicale, nici seminarii. Nu cunosc nici un principiu în Noul Testament care să interzică credincioşilor individuali şi Bisericilor să lucreze împreună ca să împlinească voia lui Dumnezeu. De fapt o lucrare în paralel cu Biserica, în care lucrează împreună mulţi credincioşi din mai multe Biserici, poate că este o unitate mai apropiată de aceea pentru care S-a rugat Domnul Isus (Ioan 17:20-23), decât Bisericile care sunt marcate de disensiuni şi divizări.

„Comitetul de ajutorare” al lui Pavel, format din membri ai Bisericilor dintre Neamuri este probabil cel mai potrivit exemplu de lucrare în paralel cu Biserica, care este menţionat în Faptele Apostolilor. Dar nu uitaţi că Pavel a avut o lucrare mai independentă, chiar dacă el raporta „Bisericii de acasă” când se întorcea din vreo călătorie. El n-a putut să păstreze contactul cu Biserica aşa cum procedează misionarii de astăzi; într-un anume sens, Pavel şi „echipa” lui nu erau diferiţi de o lucrare paralelă cu Biserica.

Toată viaţa mea am fost asociat într-un fel sau altul cu lucrări paralele cu Biserica, deşi în inima mea sunt pastor. Am fost convertit la o adunare a „Tineretului pentru Cristos” şi câteva din primele mele slujbe creştine, ca adolescent, au fost în cadrul acestei organizaţii. Când m-am retras de la prima mea Biserică şi m-am alăturat conducerii organizaţiei internaţionale „Tinerii pentru Cristos”, un pastor prieten mi-a spus: „Îmi pare rău că părăseşti lucrarea”. Aceasta m-a necăjit. Sugera el că păcătuiam fiindcă am părăsit pastoralul ca să lucrez în cadrul unei organizaţii paralele cu Biserica?

În timpul acestor aproape patruzeci de ani de lucrare am avut numeroase ocazii să urmăresc multe organizaţii în acţiune. Am fost în conducerea a două organizaţii („Tinerii pentru Cristos” şi „Înapoi la Biblie”), am predat într-un institut biblic şi la un seminar, am fost în diferite comitete, am scris pentru câteva edituri şi câteva publicaţii, am vorbit la multe adunări ale acestor organizaţii şi am avut ocazia să cunosc personal pe mulţi din conducătorii lor. Cred că pot vorbi atât cu autoritate cât şi cu simpatie de­spre aceste organizaţii şi despre relaţia lor cu Bisericile locale.

Voi începe prin a afirma că nu-mi place acest cuvânt parabiserică. El înseamnă „alături de biserică”, şi nu este o descriere exactă a oricărei lucrări pe care o cunosc. Alături de Biserică? Care adunare din comunitatea voastră este „adevărata Biserică”? Dacă există o asemenea adu­nare, atunci toate celelalte Biserici din oraş sunt lucrări paralele cu Biserica. Are aceasta vreun înţeles?

Merită să observăm că în Marea Britanie, cuvântul parabiserică s-a referit la o congregaţie care există alături de biserica oficială. Era o „biserică alternativă”, „biserica viitorului” şi nu o organizaţie diferită de Biserică. Desigur nu acesta este înţelesul astăzi.

Aş dori să avem un cuvânt nou, fiindcă de câte ori fo­losim această expresie veche, perpetuăm confuzia şi divizarea. Poate metabiserică, „cu biserica”, ar fi o variantă. După câte ştiu, lucrările paralele cu Biserica, cu adevărat biblice, lucrează cu Biserica şi servesc Biserica. Ele nu-şi fac lucrarea „alături de Biseric㔑şi în competiţie cu Biserica.

Dacă aceasta nu este adevărat, sunt în încurcătură. În timpul săptămânii pregătesc studii biblice şi 8-10 programe la emisiunea „Înapoi la Biblie”, o organizaţie paralelă cu Biserica. Uneori la sfârşitul săptămânii, împreună cu soţia mea, mergem la vreo Biserică unde predic de două sau trei ori. Sunt eu o parte a Bisericii lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii mai mult decât în restul zilelor? Când particip la o şedinţă a comitetului organizaţiei sau ţin o cuvântare la o şcoală, părăsesc Biserica sau o servesc?

Într-un fel misterios mă mut în Biserică şi apoi alături de Biserică, încercând să-mi folosesc darurile mele spirituale? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât pare mai absurd.

Am un prieten pastor care simte că Dumnezeu nu poate binecuvânta o lucrare în afara Bisericii locale. Totuşi ultima dată când am fost în biroul său am observat două diplome de la şcoli paralele cu Biserica, o colecţie mare de cărţi şi reviste publicate de edituri care lucrau paralel cu Biserica, corespondenţă de la o agenţie care se ocupa de programul său la radio şi casete pentru casetofon imprimate la un studio paralel cu Biserica. Se pare că pentru el este dificil să fie consecvent în această privinţă. Am impresia că el vede o lucrare paralelă cu Biserica drept o ameninţare atât pentru influenţa lui personală cât şi pentru bugetul Bisericii. Este greşit în amândouă privinţele.

Dacă ar fi să rezum câteva convorbiri recente, avute în special cu pastori, ar suna cam aşa:

„Da, PTL este o lucrare paralelă cu Biserica”, spune prietenul meu. ”Nu mai este nici o răspundere! Un singur lucru bun ar putea să iasă de aici: o organizaţie mai puţin care să apeleze la susţinere. Sunt deja prea multe orga­nizaţii paralele cu Biserica „.

„Au avut vreodată Bisericile locale scandaluri?” întreb.

Ezitând, el răspunde: “Da”. Probabil a citit prima epistolă către corinteni.

„Dau socoteală Bisericile locale vreunei autorităţi din afara Bisericii lor? Au loc revizii contabile din afară?” Ezitând şi mai mult: „Nu”.

„Crezi că sunt prea multe Biserici locale în oraşul vostru?”

„Da, cred. După fiecare colţ aproape, cineva începe o nouă Biserică. Este ultimul lucru de care avem nevoie”.

“Deci, acuzaţiile pe care le ai contra lucrărilor în paralel cu Biserica, se pot aplica şi Bisericilor locale?”

“Da… cred că…”. Astfel se încheie discuţia.

Lucrările paralele cu Biserica încep într-unul din aceste trei feluri. Uneori Duhul Sfânt uneşte oameni şi Biserici cu o sarcină şi o viziune comună, şi ele înfiinţează o organizaţie care să îndeplinească acel scop. Unele din primele societăţi biblice şi agenţii misionare au început în felul acesta.

O a doua cale de a începe o lucrare paralelă cu Bise­rica este atunci când un om sau un grup de oameni au parte de o binecuvântare specială, într-un mod deosebit, dar Biserica locală nu le face loc în planurile sale. Dacă lucrarea rămâne într-o singură Biserică ar putea com­promite şi Biserica, aceea şi lucrarea respectivă. Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, pentru ca binecuvântarea să fie păstrată şi împărtăşită. Despărţirea este prietenoasă. Biserica acceptă noua misiune şi toţi lucrează împreună! Organizaţii ca „Tinerii pentru Cristos”, „Societatea Evanghelizării Copiilor”, şi „Comitetul Oamenilor de Afaceri Creştini” par să intre în această categorie.

Al treilea fel de misiuni paralele cu Biserica încep prin eforturile determinate ale unor oameni care vor să-şi realizeze planul lor, fie că altora le place sau nu. Un florar se converteşte şi doreşte să înfiinţeze o organizaţie care să mărturisească în special florarilor. (Puteţi să înlocuiţi florar cu şoferi de autocamioane, tăbăcari, medici, etc.) Nu toate misiunile paralele cu Biserica încep în acest fel, dar din nefericire sunt destul de multe. De aceea avem prea multe.

Mi s-a spus că aceasta nu s-ar întâmpla dacă Bisericile locale n-ar impune restricţii şi n-ar înăbuşi creştinii talentaţi. În definitiv, dacă un creştin simte o sarcină pentru o lucrare specifică, dar Biserica nu cooperează, de ce să nu-şi înceapă propria lui organizaţie? A fost un timp când aş fi pledat pentru aceşti asupriţi, dar nu acum. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât văd mai multe dispariţii ale unor lucrări care susţineau că Dumnezeu le-a înfiinţat, dar se pare că nimeni nu le poate face să funcţioneze.

„Simt că mă apasă o sarcină să încep o emisiune la radio”, mi-a scris cineva. „Ce sugestii aveţi?”

Răspunsul meu: „Vă sugerez să începeţi lucrarea în Biserica locală unde sunteţi membru. Dacă Dumnezeu vede că sunteţi credincios şi aţi putea atinge mai mulţi oameni, El va deschide uşile. Vă rog, nu începeţi o nouă emisiune la radio până când nu deschide Dumnezeu uşa; deja avem mai multe decât ne trebuie!”

Când Neemia şi prietenii săi au reconstruit zidurile Ierusalimului, unii oameni au lucrat chiar în faţa caselor lor (Neemia 3:10, 23, 28-30). Este un loc bun pentru fiecare de unde poate începe. Dacă noi toţi, din Bisericile locale, am urma exemplul lor, am începe să rezolvăm criza integrităţii. Sunt recunoscător organizaţiilor menţionate, care stabilesc standarde înalte pentru lucrarea din domeniul jurnalisticii şi televiziunii, dar atâta timp cât membrii Bisericilor locale susţin afacerişti şi angajaţi, n-am rezolvat problema.

Ne-au trebuit ani ca să încurcăm lucrurile şi nu le vom rezolva imediat.

Numai dacă – şi scriu aceasta cu frică şi tremurând – numai dacă Dumnezeu în harul Său, ne va trimite o renaştere.

CAPITOLUL 12

RENAŞTEREA

„Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?”

Psalmul 85:6

Aveţi un tablou preferat? Cred că un psihiatru bun ar putea să afle multe despre noi, studiind tablourile noastre preferate. Poate nici n-ar trebui să spunem care sunt.

Oh, eu am să risc. Unul din tablourile mele preferate este cel al profetului Ieremia contemplând distrugerea Ierusalimului, tablou pictat de Rembrandt. Când, îm­preună cu soţia, am vizitat muzeul Rijks din Amsterdam am cumpărat o carte poştală care reproducea acest ta­blou, am înrămat-o şi am pus-o pe biroul meu. Acum este în faţa ochilor mei. Îmi place această pictură, fiindcă Ieremia este profetul meu preferat şi din cauză că lucrarea sa mă încurajează să merg înainte, chiar atunci când mi se pare că toate lucrurile se clatină. Uneori mă uit la pictură şi spun: „Oh, prietene, pari învins, dar cu siguranţă ai avut succes! Îţi mulţumesc că ai fost credincios. Mul­ţumesc că m-ai încurajat astăzi”.

Ieremia a fost un om mare. Timpurile grele produc atât uriaşi cât şi pitici. „Când oamenii mărunţi trimit umbre lungi este semn că soarele apune”. Am citit undeva că Walter Savage Landor a scris aceasta, în urmă cu peste 100 de ani şi merită repetată: „Când oamenii mici aruncă umbre lungi este dovadă că soarele apune”. Mă întreb cum ne-ar măsura Ieremia astăzi, pe noi şi umbrele noastre.

Este dificil şi periculos să fii o persoană care să mărşăluieşti după alt toboşar. Henrik Ibsen a spus: „Pe omul pe care Dumnezeu vrea să-l jertfească în lupta vieţii, întâi îl face diferit de ceilalţi oameni”. Am putea parafraza: „Creştinul pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze şi să-l folosească în criza actuală trebuie să aibă curajul să ne diferit şi să aibă convingerea să meargă înainte, în direcţia adevărată, indiferent ce va întâmpina”.

La sfârşitul analizei, noi nu schimbăm lucrurile citind cărţi şi fiind de acord unii cu alţii. Vom schimba lucrurile dacă ne vom pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi Îl vom asculta, aşa ca El să poată lucra prin noi.

De ce fel de oameni are nevoie Biserica astăzi?

Biserica are nevoie de oameni cu discernământ, oameni care ştiu că ruşinea unei lucrări nu înseamnă condamnarea tuturor celorlalte. Duşmanul n-ar dori nimic mai mult decât ca sfinţii să înceapă să se discrediteze unul pe celălalt şi să înăbuşe lucrarea lui Dumnezeu în faţa lumii critice. Satan, nu Dumnezeu, este autorul confuziei.

Citiţi aceste fragmente din câteva scrisori pe care le-am primit la scurt timp după izbucnirea scandalului PTL. Sunt sigur că şi alţi colegi de la Radiodifuziune au primit scrisori asemănătoare:

„Soţul meu, care nu este mântuit este mai împotrivă ca oricând să mai susţină vreo organizaţie creştină…

Acest… scandal a rănit adânc lucrarea Domnului şi nu este uşor să fi creştin în aceste zile. Este o situaţie nesigură în casa mea”.

„Vă rog să ştergeţi numele meu de pe lista donatorilor. Puteţi să le mulţumiţi lui Jim şi Tammy Bakker”.

„În lumina evenimentelor nefericite din ultimul timp, adunarea noastră a avizat Comitetul de misiune să ceară rapoarte financiare de la fiecare din organizaţiile pe care le ajutăm” (Suntem fericiţi să trimitem. Nu avem secrete.)

„Ce dezgustător este acest scandal la televiziune! Mă rog ca ochii mai multor oameni să fie deschişi la adevăr”.

„Slujesc unui Dumnezeu, slăvit să-I fie Numele, Care nu-mi cere să vă trimit bani… El nu-Şi va da binecuvântarea Lui nici unuia din clanul PTL – inclusiv voi. El să Se îndure de voi!”

Am fost surprins să descopăr că acea persoană con­sidera că emisiunea „Înapoi la Biblie” făcea parte din clanul PTL. Scrisoarea îmi dovedeşte însă punctul meu de vedere: astăzi, creştinii, au o nevoie desperată de discernământ. Dacă nu suntem veghetori, putem să cădem în mâinile duşmanului, să compromitem cauza lui Cristos şi să distrugem lucrarea lui Dumnezeu. Vă asigur că această suspiciune şi aceste super-reacţii vor avea con­secinţe tragice pentru lucrarea lui Dumnezeu de pretu­tindeni, atât în Bisericile locale cât şi în lumea din afară.

Ca niciodată înainte, oamenii lui Dumnezeu trebuie să lupte împotriva adevăratului duşman, într-un spirit echitabil, fără să neglijeze lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu s-o facem. La fel ca şi lucrătorii conduşi de Neemia, trebuie să luptăm şi să construim în acelaşi timp, cu sabia într-o mână şi cu o unealtă în cealaltă. Discer­nământul spiritual vine la cei ce care cunosc Cuvântul Său, îl ascultă şi depind de Duhul lui Dumnezeu.

Biserica are nevoie de oameni devotaţi Domnului Isus Cristos. Ştiu că aceasta sună ca o banalitate evla­vioasă, dar cum aş putea să exprim mai bine o asemenea nevoie? Aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o Domnul Isus lui Petru, ne-o pune şi nouă astăzi: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?” (Ioan 21:15). Cel mai important lucru pentru oamenii lui Dumnezeu nu este să iubească sufletele pierdute sau chiar pe fraţii noştri sfinţi. Cel mai important lucru este să-L iubim pe Isus Cristos. Numai atunci suntem potriviţi să hrănim mieluşeii Săi, să ne îngrijim de oile Sale şi să ne luptăm cu lupii.

„O renaştere înseamnă că Biserica se îndrăgosteşte din nou de Isus Cristos”, a scris Vance Havner. „Noi ne iubim pe noi înşine, iubim pe unii din cei ce ne înconjoară, iubim poate credinţa noastră fundamentalistă, dar nu-L iubim pe El”.

Oamenii sunt şocaţi când le spun că eu nu merg la biserică pentru a asculta o predică sau a avea părtăşie cu oamenii lui Dumnezeu, deşi mă bucur de amândouă. Eu merg la biserică în ziua Domnului, ca să fiu martor că Isus Cristos este viu şi ca să mă închin Lui. De fapt încep fiecare dimineaţă închinându-mă Lui. Dacă stăpâneşte ini­ma mea, El poate să-mi încredinţeze tot ce doreşte să-mi dea.

Mi-e frică de deteriorarea spirituală, de a avea numele că sunt viu, dar în realitate să fiu mort. Faptul că sunt angajat în lucrarea Lui, nu este o apărare. Orice misiune poate să-i creeze duşmanului ocazii ca să lucreze. Cuvin­tele tânguitoare ale lui George MacDonald m-au străpuns: „Un om poate să se scufunde într-un ritm aşa de lent, încât mult timp după ce s-a pierdut, să continue să fie un membru bun în Biserică sau un bun disident şi să creadă despre el însuşi că este un bun creştin”.

Criza prezentă nu va fi rezolvată de creştinii care îşi primesc hrana şi armele de la mâna a doua. Criza va fi rezolvată de oameni care umblă cu Dumnezeu, care se hră­nesc din Cuvântul Său, care au putere de luptă, care ştiu să folosească sabia Duhului. Trebuie să ne întoarcem la viaţa de disciplină spirituală de modă veche, pe care au practicat-o părinţii noştri, disciplină pe care generaţia noastră liberală o numeşte „legalism”. Trebuie să săpăm din nou vechile fântâni şi să le dăm aceeaşi denumire (Geneza 26:18).

Biserica are nevoie de oameni care să fie împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători; criza nu va fi rezolvată de spectatori şi generalii din fotolii. Dumnezeu să aibă milă de noi! Predicăm unitatea şi continuăm să fa­cem cum ne place, chiar dacă aceasta răneşte lucrarea altora. Predicăm separarea de lume şi practicăm compro­misul. Predicăm dragostea şi în secret ne bucurăm când un frate sau o soră cade. Suntem atât de îngăduitori cu păcatul din viaţa noastră şi din vieţile altora că nu în­drăznim să fim prea specifici în predicile noastre.

Avem nevoie de renaştere.

Aşadar, o altă platitudine pioasă, dar n-am ce face. Avem nevoie de renaştere. O nouă viaţă! O nouă curăţire! O nouă dragoste! O nouă unitate! O nouă putere! Ah, câtă nevoie avem de ea! Câtă nevoie am eu de ea! Nu pentru că miliarde de oameni din această lume căzută au nevoie să audă Evanghelia. Nu pentru că Biserica are nevoie de curăţire. Nu fiindcă suntem stânjeniţi şi ne este ruşine şi dorim să începem să fim din nou buni. Nu pen­tru că am pierdut integritatea şi lumea nu mai are încre­dere în noi.

Avem nevoie de renaştere fiindcă n-am onorat pe Dumnezeu şi nu I-am adus slava pe care o merită. Când Dumnezeu nu este glorificat, nimic nu mai este cum trebuie. Renaşterea este radicală, ea merge la rădăcină. Luaţi aminte la cuvintele lui Richard Owen Roberts, unul dintre cunoscătorii în materie de renaştere din zilele noastre: „Nu este nici o îndoială în mintea mea că oamenii renăscuţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu într-un fel cum nu L-au putut slăvi în timpul alunecării lor. Când bărbaţi şi femei învaţă cum să-L slăvească pe Dumnezeu, ei pot cu adevărat să înceapă să se bucure în El. Bucuria lor nu va fi sezonieră ci veşnică. Când Dumnezeu este slăvit şi când te bucuri de El, preocuparea principală pentru plăcerile vremelnice este abandonată cu entuziasm şi cu mulţumiri. Ceea ce înainte a fost o nevinovată plă­cere va deveni gunoi şi purtare depravată, mai potrivită pentru locuitorii netrebnici ai iadului decât pentru nobilii locuitori ai pământului, creaţi în asemănarea lui Dumnezeu”.

Să trecem acum la ceva practic. Ce trebuie să facem tu şi eu, ca să încurajăm renaşterea de care avem o aşa desperată nevoie?

Să ne pocăim. Aceasta înseamnă să fim cinstiţi cu privire la păcat, atât personal cât şi organizaţional. În­seamnă să dispreţuim păcatele noastre, să le mărturisim, să ne întoarcem de la ele, să reparăm unde se poate şi să luăm măsuri să nu le mai repetăm.

Aceia dintre noi care lucrăm în organizaţii paralele cu Biserica, să fim siguri că suntem cinstiţi faţă de cei care ne susţin şi iubitori faţă de conducătorii altor misiuni. Trebuie să mărturisim spiritul de concurenţă şi de critică, probabil chiar de gelozie. Poate ar trebui să convocam o adunare a conducătorilor creştini, nu pentru reclamă ci pentru rugăciune. Trebuie să venim cu inimi zdrobite, nu cu capete mari, să ne mărturisim păcatele nu să ne lăudăm cu statisticile noastre. Diferenţele personale şi organizaţionale ar trebui mărturisite şi făcuţi noi paşi spre con­lucrarea în dragoste.

Ce am spus despre conducătorii misiunilor paralele cu Biserica se aplică şi pastorilor şi comitetelor Bisericilor, conducătorilor religioşi, tuturor celor care caută să-L servească pe Dumnezeu.

Aceste cuvinte pe hârtie par aşa de slabe! Cuvântul lui Dumnezeu spune mult mai bine: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).

Să ne întoarcem. Probabil că misiunile noastre s-au depărtat încetul cu încetul de la scopul care a dus la înfiinţarea lor. Să ne întoarcem la acele scopuri originale, înalte şi sfinte şi să dăm la o parte tot ce stă în calea înde­plinirii lor, indiferent cât ar costa această operaţie. Să reducem numărul conducătorilor, să reducem bugetele, să lucrăm cu abnegaţie ca să extindem resursele noastre. Să descoperim ce a vrut apostolul Pavel să spună când a scris: „Ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” (2 Corinteni 6:10).

Să ne întoarcem la principiile fundamentale ale Cu­vântului lui Dumnezeu, la adevărurile cunoscute despre care vorbim, dar nu le practicăm întotdeauna. În predicarea noastră, în strângerea de fonduri, în avansarea noastră, în conducerea noastră, să fim în primul rând creştini şi apoi organe executive. Să avem mai multe adunări de rugăciune şi mai puţine şedinţe de comitet, mai mult timp pentru Cuvânt, mai multă preocupare personală unul pentru celălalt. Să descoperim ce-I place lui Dumnezeu, nu ce gâdilă urechile publicului creştin.

Îmi pare rău dacă toate acestea suna ca o predică, dar ţineţi minte, îmi predic şi mie. Foarte curând unii dintre noi vor părăsi scena ca să facă loc unei noi generaţii de conducători creştini. Eu vreau ca ultimii mei ani de slujbă să producă o schimbare în Biserica Sa. Nu vreau să pe­trec anii care mi-au mai rămas făcând programe la radio, scriind cărţi şi articole, ţinând predici, dar totul din ru­tină. Vreau să experimentez o legătură proaspătă cu Dum­nezeu, aşa ca emisiunea la care lucrez să ajute oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, să producă o nouă putere în vieţile lor şi în serviciul lui Cristos.

Să ne pocăim.

Să ne întoarcem.

Să ne bucurăm. „Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?” (Psalmul 85:6).

Prea mult timp ne-am bucurat de lucruri nesemni­ficative: bugete, clădiri, statistici, experienţe emoţionale, popularitate, recunoaşteri academice, influenţă… orice în afară de Dumnezeu. Valorile noastre au fost confuze. De aceea mişcările religioase din ultimii 50 de ani n-au dat rezultate în renaştere. Am crezut că mulţimile şi con­vertiţii erau o dovadă că Dumnezeu vindeca o Biserică bolnavă, dar am greşit. Eforturile noastre n-au însănătoşit pacientul; doar l-au trezit un pic, i-au dat putere să se întoarcă pe partea cealaltă şi a adormit din nou.

Repet: valorile noastre sunt confuze. Stăm confortabil în cursa pe care noi ne-am făcut-o, astfel că nu dorim cu adevărat să ieşim din ea. Interesele legate de lumea evanghelică sunt enorme şi o renaştere poate să ne coste din punct de vedere financiar. Oricărui pastor sau con­ducător al vreunei organizaţii, care, ca şi regele Amaţia este îngrijorat cu privire la pierderea banilor, îi voi spune: „Domnul poate să-ţi dea mult mai mult decât atât” (2 Cronici 25:9).

Să începem să ne rugăm pentru renaştere şi să in­cludem persoanele cu care nu suntem de acord. Bob Cook obişnuia să ne reamintească la „Tinerii pentru Cristos” că Dumnezeu binecuvântează oamenii cu care nu suntem de acord. Rugăciunea fierbinte nu înseamnă să cerem să înfiinţăm o organizaţie nouă sau să întocmim o nouă listă de donatori. Dacă noi toţi, din Bisericile lo­cale şi din diferitele organizaţii şi misiuni, vom începe să ne rugăm pentru trezire şi ne vom ruga numai pentru trezire, Dumnezeu va începe să lucreze.

Dr. D. Martyn Lloyd-Jones a spus: “Nu văd nici o speranţă până când membrii din Biserici nu se vor ruga pentru trezire, poate adunându-se în familii, având grupe de rugăciune printre prieteni, adunându-se împreună la biserică, oriunde doresc, dar să se roage urgent şi cu perseverenţă pentru răspândirea puterii lui Dumnezeu… Nu este speranţă până când nu vom face aceasta”.

Să declarăm o amânare a competiţiei creştine. Nu este important cine este cel mai mare predicator, cântăreţ sau autor, sau cine are cea mai mare Şcoală Duminicală sau cel mai mare buget de misiune. Dumnezeu ştie şi Dumnezeu răsplăteşte. Între timp lucrarea trebuie făcută.

Să ne iubim unii pe alţii şi să dovedim aceasta spu­nând adevărul în dragoste (Efeseni 4:15). Înainte de a merge să reclamăm, să ne rugăm şi să fim siguri că ascultăm Cuvântul (Filipeni 2:3): „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”.

Să fim preocupaţi sincer de lucrarea altora, aşa ca să ne putem încuraja unii pe alţii şi să ne rugăm unii pentru alţii. Mulţi conducători creştini sunt răniţi şi au nevoie de ajutorul nostru. Cine este pastorul pastorului? Cine încurajează lucrătorul de la televiziune, autorul, cântăreţul, misionarul?

Să nu uităm că Domnul Isus ne-a lăsat aici ca să fim martorii Lui, să spunem oamenilor cum să fie salvaţi. Domnul Isus nu construieşte „Societatea admiraţiei mu­tuale”, El construieşte Biserica Sa.

Această carte tratează despre o criză a integrităţii, pe care tu şi eu trebuie s-o rezolvăm. Ştirile despre criză pot să se schimbe, dar aceasta nu înseamnă că situaţia s-a îmbunătăţit sau că problema a fost rezolvată. Dacă problema nu este soluţionată, mărturia Bisericii va fi afectată în anii care vor veni. Ea trebuie rezolvată.

Mi s-a spus că semnul chinezesc pentru criză este, de fapt, o combinaţie de semne care înseamnă: „primejdie” şi „ocazie”. Aceasta este descrierea perfectă a situaţiei în care se găseşte Biserica astăzi, dar pericolul cel mai mare este că putem pierde această ocazie. Dacă oamenii din mediul religios vor merge înainte ca şi cum nu s-a întâm­plat nimic, pericolele vor creşte şi eventual vor distruge ocaziile.

Avem o sarcină grea: să reconstruim în ziua de ruşine şi ocară. Prin harul lui Dumnezeu, această zi poate deveni o zi a renaşterii; şi tu şi eu putem ajuta la producerea acestei schimbări.

„Să faceţi orice vă va zice” (Ioan 2:5).

Biblia: mit sau adevăr?

de David Gooding

Cuprins:

Biblia: mit sau adevăr?

Isus Cristos nu este un personaj imaginar

Isus: prototipul eroului?

Cea mai mare dificultate

Validarea finală a afirmaţiilor lui Cristos

Ce au toate acestea de a face cu mine?

Biblia: mit sau adevăr?

Cred că aţi ghicit deja răspunsul pe care îl voi da la această întrebare. Pentru orice eventualitate, iată-l: eu cred Biblia şi nu cred că prin această afirmaţie am comis o sinucidere intelectuală. Desigur, poate că după ce veţi auzi expunerea mea, veţi crede încă acest lucru; dar oricum este un risc pe care trebuie să mi-l asum.

În experienţa mea am întâlnit mai multe motive pentru care oamenii nu cred Biblia şi nici nu consideră că ar trebui să o creadă. Unul dintre motivele invocate de mulţi este că, deoarece în timpul primelor 15 secole de existenţă, Noul Testament a fost copiat de mână, cu posibile greşeli şi schimbări, nu putem fi siguri, spun aceştia, că forma actuală este cea originală, cea autentică.

Această obiecţie este făcută în general de oameni care nu au cunoştinţă de puterea covârşitoare a dovezilor care atestă că textul actual al Noului Testament este conform cu cel original. În primul rând există un număr clar de manuscrise care conţin o parte sau întregul text al Noului Testament. Sunt peste 5000 de astfel de manuscrise. Desigur există greşeli de copiere în toate aceste manuscrise – deoarece este imposibil să fie copiat de mână, fără greşeală un document vast – totuşi, nu se găsesc aceleaşi greşeli în două manuscrise cu acelaşi conţinut. Şi de aceea prin compararea manuscriselor, există posibilitatea reconstituirii textului original ajungând până la un coeficient de siguranţă mai mic de 2%, o mare parte din cele două procente constând în caracteristici lingvistice fără importanţă care nu schimbă înţelesul general al textului. Ba mai mult, din moment ce nici o doctrină a Noului Testament nu este dependentă de un singur verset sau de un singur pasaj, veridicitatea lor nu este pusă la îndoială din cauza acestor incertitudini minore.

Apoi, este vechimea unora dintre manuscrisele Noului Testament. O parte substanţială a Noului Testament este conţinută într-un manuscris datat în jurul anului 200 d.Cr. iar cel mai vechi manuscris păstrat, conţine tot Noul Testament şi a fost scris în jurul anului 360 d.Cr. Să vedem ce însemnătate are acest lucru. Să luăm în considerare manuscrisul din jurul anului 200 d.Cr. Acum are o vechime de aproape 1800 de ani. Ce vechime a avut manuscrisul după care a fost copiat? Desigur, nu ştim. Dar putea să aibă cel puţin 140 de ani şi dacă a fost aşa, a fost scris atunci când mulţi dintre autorii Noului Testament erau încă în viaţă.

Să facem o comparaţie. Unele lucrări ale celor mai renumiţi autori antici, greci şi latini – şi aici vorbesc ca unul care studiază de o viaţă literatura clasică veche – au ajuns în posesia noastră doar sub forma unor manuscrise vechi (de ex. în sec. VII-IX). Şi totuşi, nici unui om de ştiinţă nu i-ar trece prin minte să pună la îndoială validitatea lor, fiind reprezentări demne de încredere a ceea ce au scris autorii originali. Prin comparaţie dovezile că textul Noului Testament e conform cu originalul sunt covârşitoare. Putem avea toată încrederea că astăzi când citim Noul Testament, avem pentru toate împrejurările practice ceea ce autorii originali au intenţionat să avem. Dacă doreşti să cercetezi mai mult aceste dovezi, îţi recomand cartea prof. F.F.Bruce „Are the New Testament Documents Reliable?” (în limba română cu titlul „Documentele care stau la baza Noului Testament”)

Dar cea mai mare dificultate pe care o au oamenii în a crede sau nu Biblia, o constituie afirmaţiile pe care aceasta le face, în special cea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El este Creatorul întrupat, care a vizitat pământul pentru a comunica cu noi şi pentru a ni-L revela pe Dumnezeu. Mulţi oameni spun că nu pot să creadă o carte ce face asemenea afirmaţii. Ei oricum nu cred în existenţa unui Creator; deci presupun înainte de a citi sau a studia Noul Testament, că el nu poate descrie o realitate istorică atunci când pretinde că Isus a fost atât om cât şi Dumnezeu. Ei revin la ideea că persoana lui Isus Cristos, descrisă în Noul Testament, este invenţia autorilor evangheliilor.

Isus Cristos nu este un personaj imaginar

Deci, de dragul unui argument, să presupunem pentru moment că autorii evangheliilor nu au descris în mod simplu un Isus care a trăit cândva, ci au inventat acest personaj având ca model, poate un ţăran înţelept, reconstruind, adăugând, exagerând astfel încât rezultatul să fie o fiinţă ideală, o fiinţă supraomenească, dar un personaj imaginar, care nu a existat vreodată. Să presupunem că ar fi fost aşa şi apoi să vedem implicaţiile teoriei noastre.

Primul lucru care se poate spune, ar fi acela că, dacă Isus este un personaj literar fictiv, atunci ceea ce avem este aproape un miracol. Noi cunoaştem o mulţime de lucruri despre personajele literar fictive şi cât de dificil este să creezi unul real şi convingător. Literatura mondială este plină de astfel de personaje, unele foarte bine conturate, iar altele mai puţin. Acum, nu este nici o îndoială că dacă Isus este un personaj literar fictiv, El este un personaj de renume mondial. Pentru a fi capabili să creeze un asemenea personaj fictiv, autorii evangheliilor ar fi trebuit să fie genii literare de cea mai înaltă clasă. Acum geniile literare de asemenea rang sunt destul de rare: nu îi întâlneşti la fiecare colţ de stradă. Dar noi avem aici patru deodată. Cine sunt aceşti bărbaţi? Şi ce fel de bărbaţi sunt ei? Ei bine, doi au fost pescari, unul a fost vameş, iar celălalt un tânăr despre care nu se spun prea multe. Este credibil ca din întâmplare toţi patru să fi fost genii literare de talie mondială?

Ba mai mult. Chiar cele mai strălucite personaje fictive, cele mai bine realizate, rămân pentru cititorii lor ceea ce sunt: personaje fictive. Ele nu prind viaţă, astfel încât să poată vorbi, să fie independente şi să devină o persoană reală pentru cititori, pe care să o cunoască aşa cum cunosc o persoană vie şi cu care să poată avea o relaţie personală. De neînţeles! Şi totuşi, aceasta este ceea ce se întâmplă cu acest personaj presupus fictiv, Isus Cristos. El a devenit de-a lungul a douăzeci de secole pentru milioane de oameni, o Persoană vie, reală, cu care ei pretind că au o relaţie personală, o Persoană pe care o iubesc până acolo încât sunt gata să moară pentru El, aşa cum au făcut deja mii. Acum, îi puteţi crede idioţi pentru că au făcut aşa ceva pentru Isus. Nu vă pot cere să fiţi de acord cu mine. Afirm doar un fapt care nu poate fi negat. Şi părerea mea este aceasta: dacă Isus a fost un personaj fictiv, inventat de autorii evangheliilor, atunci creând un personaj care a devenit pentru milioane de oameni o Persoană vrednică de iubit, căruia să-I fie devotaţi şi pentru care să se jertfească, s-a realizat un lucru fără egal în toată literatura mondială.

Cunoaştem câteva personaje în literatură, e adevărat foarte puţine la număr, care ne izbesc prin realismul lor. Unul din aceste personaje este Socrate al lui Platon. Dialogurile lui Platon sunt nu numai lucrări filozofice, ci şi lucrări literare de renume mondial. Şi totuşi, Socrate, care este menţionat în ele, apare cititorilor generaţie după generaţie, ca o persoană reală, ale cărei trăsături de caracter le recunosc imediat; sunt atât de bine cunoscute încât dacă li s-ar prezenta o descriere apocrifă sau de mâna a doua a lui Socrate, ei ar spune dintr-o dată: „Nu, nu aşa ar fi reacţionat sau ar fi vorbit adevăratul Socrate” (conform C.S.Lewis, Sămânţa de ferigă şi Elefanţii şi alte eseuri despre creştinism, Glasgow, Collins, 1982, pag. 110).

Socrate din dialogurile lui Platon este un personaj atât de bine realizat, pentru că Platon nu l-a inventat. El a fost o persoană reală, istorică ce a trăit cu adevărat. Poate că descrierea lui Socrate făcută de Platon a fost bine şlefuită: dar persoana şi caracterul lui Socrate nu sunt invenţiile lui Platon. Explicaţia este alta. Impactul caracterului lui Socrate l-a „ajutat” pe filozoful şi artistul Platon să „creeze”.

La fel este şi cu Isus Cristos. Ba chiar mai mult. Deşi lumea recunoaşte că Socrate din Dialogurile lui Platon, a fost o persoană istorică reală, numai un nebun ar pretinde că poate să-l cunoască acum ca pe o persoană vie, sau să aibă o relaţie personală cu el. Oamenii din zilele noastre nu ar muri pentru Socrate.

Dar o fac pentru Isus prezentat în Noul Testament! El nu este o ficţiune literară sau religioasă inventată de autorii evangheliilor. Evangheliile descriu o persoană istorică reală, care a trăit în Palestina în timpul domniei lui Tiberiu Cezar, a murit şi după cum spun creştinii, a înviat din morţi şi trăieşte şi astăzi.

Isus: prototipul eroului?

Dar să nu ne grăbim să mergem mai departe. Să ne oprim pentru moment la ipoteza că cineva a inventat personajul Isus, a prezentat acest personaj lumii, şi personajul Isus a atras oameni din toată lumea dintr-o mare varietate de entităţi culturale şi a fost preluat ca ideal religios.

Această ipoteză ar cădea la primul obstacol. Cu cât ştim mai multe despre culturile importante ale acelei vremi, cu atât este mai clar faptul că, dacă personajul Isus nu ar fi fost o realitate istorică, nimeni nu L-ar fi inventat chiar dacă ar fi fost în stare. Isus prezentat în Evanghelii nu corespunde nicicum cu prototipul eroului. Greci, romani şi evrei – toţi L-au considerat opusul eroului ideal.

Să luăm în considerare în primul rând evreii şi nu numai pe cei care au fost şi continuă să fie ostili lui Isus, ci pe cei, puţini la număr, care la început au fost prietenii Lui. Ei înşişi ne spun – şi cu siguranţă nu au inventat câtuşi de puţin – că au ajuns la un moment dat să-L abandoneze, pentru că purtarea Lui nu era aceea a unui erou (Matei 26:47-56). În ochii lor, un erou era o figură mesianică precum Macabeii: un tip puternic, milităros, înflăcărat de idei religioase şi pregătit să lupte (cu ajutorul asistenţei angelice, atât de populară în acea vreme) împotriva celor care le-au subjugat ţara şi care le-au suprimat religia naţională.

Dar atunci când situaţia dintre Isus şi autorităţi, a atins punctul culminant şi au venit să-L aresteze, Isus a refuzat să lupte sau să-şi lase ucenicii să lupte pentru El şi deliberat le-a permis să-L aresteze, în această situaţie toţi cei care-L urmau, L-au abandonat dezgustaţi: El nu era un erou pentru ei! Chiar şi astăzi mulţi iudei, mai ales cei din Israel, gândesc acelaşi lucru. Am un prieten evreu care abia a reuşit să scape de camerele de gazare ale lui Hitler. El îmi spune franc: „Acest Isus al vostru este o persoană fără voinţă. După mine El nu se poartă ca un Mesia. Filozofia mea este: dacă cineva îţi dă peste nas, dă-i înapoi.” La fel au gândit la început primii ucenici; numai învierea lui Isus i-a învăţat altceva şi le-a schimbat în mod radical ideile despre ceea ce ar trebui să fie Mesia.

Sau să luăm grecii acelor timpuri. Imaginea eroului, cel puţin printre gânditorii lor, era fie un epicurian ideal care evită cu grijă, pe cât posibil toate suferinţele şi plăcerile care ar putea să îi tulbure liniştea, fie un stoic ideal, raţional, care îşi supune sentimentele, cunoaşte suferinţa şi întâmpină moartea cu un calm desăvârşit. Ne amintim că şi Socrate al lui Platon, a băut cupa cu otravă cu o bucurie şi un calm impasibil. Cât de diferit este Isus din evanghelii, torturat în chin şi agonie în Ghetsimani, până când transpiraţia I s-a scurs ca nişte picături grele de sânge în timp ce pleda înaintea lui Dumnezeu pentru a-I lua cupa ce I-a fost arătată, strigând pe cruce astfel încât să fie auzit: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Cu siguranţă, în acele momente, un grec nu ar fi văzut în El un erou şi nici un filozof grec nu ar fi creat un astfel de prototip al eroului.

Pentru romani, printre cei înclinaţi spre filozofie, stoicismul era crezul favorit. Oamenii politici şi din armată care L-au cunoscut pe Isus au găsit în el practic un nonsens. Vorbea despre El însuşi ca despre un împărat care a venit în lume să mărturisească despre adevăr. „Adevăr? Ce este adevărul?” i-a zis Pilat. Dumnezeul lui Pilat era puterea (Ioan 18:33-38; 19:1-12). Irod a considerat că pretenţiile lui Isus sunt de-a dreptul hazlii, iar soldaţii au considerat că un „împărat” ca Isus, este vrednic doar ca ţintă a celor mai grosolane glume.

Este evident faptul că Isus era opusul prototipului unui erou politic, filozofic sau religios. Nu L-a inventat nimeni şi chiar dacă ar fi fost aşa, nimeni n-ar fi considerat nici măcar pentru o clipă că un astfel de erou ar atrage instantaneu mulţimea. Cel mai mare predicator şi misionar, Pavel, mărturiseşte în scrierile sale că propovăduirea lui Isus Cel răstignit îi şoca şi îi scandaliza mereu pe evrei, iar grecilor li se părea un fleac, o absurditate. Dacă n-ar fi existat învierea din morţi a lui Isus, primii ucenici ar fi abandonat cu toţii credinţa în El. Evangheliile n-ar mai fi fost niciodată scrise.

Desigur, dacă privim înapoi, având avantajul celor două mii de ani de istorie, lucrurile par foarte diferite. Romanii care L-au batjocorit pe Isus şi-au pierdut marele lor imperiu şi Tiberiu Cezar este pentru o mulţime de oameni doar o umbră uitată a istoriei. Dar azi, multe milioane de oameni privesc la Isus ca la cel mai mare împărat care a existat vreodată şi îşi trăiesc viaţa în ascultare de bunăvoie de El.

Ba mai mult, principiul de a nu te răzbuna pe diavol, exemplificat atunci când S-a predat duşmanilor Săi fără să li se împotrivească, rugându-se pentru cei care L-au crucificat, impune respect lumii (dacă nu chiar ascultare) şi este o provocare faţă de nebunia agresivităţii şi violenţei omeneşti. Cristos a transformat crucea dintr-un simbol al ruşinii în cea mai nobilă atitudine pe care o persoană o poate adopta.

Contrastul dintre calmul lui Socrate şi agonia înfricoşătoare a lui Isus în faţa morţii, mărturisirea lui Isus pe cruce că Dumnezeu L-a abandonat pentru un timp, ne demonstrează cu certitudine că Isus nu a fost un filozof grec. Dar apoi ne arată faptul că la crucea lui Cristos s-a întâmplat ceva mult mai semnificativ decât moartea unui filozof grec. În limbajul Noului Testament, aici era Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatul lumii şi a îndepărtat prin suferinţele Lui vinovăţia noastră.

Vă prezint cel mai important argument al meu: dacă presupunem că Isus este un personaj inventat, avem în mâinile noastre o problemă fără rezolvare, şi anume aceea de a explica cum au reuşit autorii evangheliilor să-L inventeze, ba mai mult, de ce ar fi creat, de ce ar fi inventat un asemenea personaj?

Cea mai mare dificultate

Cea mai mare dificultate pe care o au mulţi oameni în a accepta posibilitatea că Noul Testament ar fi adevărat, este pretenţia acestuia că Isus a fost mai mult decât uman, că El este Dumnezeu întrupat. Sigur, spun ei, această superstiţie a apărut deoarece oamenii din antichitate credeau în mulţi zei şi şi-au imaginat că aceşti zei au vizitat pământul în mod frecvent, sub forma unor fiinţe umane excepţionale.

Ei bine, poţi gândi astfel; dar faptele în ansamblu spun altceva. Este adevărat, că în vremurile antice toate popoarele lumii – cu o singură excepţie – au crezut că sunt mai mulţi dumnezei şi că aceşti dumnezei au vizitat pământul din când în când. Şi acea excepţie a constituit-o poporul evreu, din care fac parte scriitorii Noului Testament. Ei erau strict monoteişti. Evreii dispreţuiau alte naţiuni din cauza politeismului lor absurd şi pentru faptul că făceau zei pe împăraţii şi eroii lor. A diviniza, a se închina altcuiva decât lui Dumnezeu, era pentru ei o blasfemie atât de serioasă încât trebuia pedepsită cu moartea conform legii lor. În devoţiunile lor religioase, în fiecare casă, au fost învăţaţi de secole să recite în fiecare zi dogma fundamentală a credinţei lor „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!” (Deuteronom 6:4). Oameni ca aceştia nu s-ar fi gândit nici măcar pentru un moment că Isus din Nazaret ar fi fost altceva decât un om, numai dacă ar fi fost constrânşi să facă aceasta sub greutatea unor mărturii, unor dovezi clare.

Una din cele mai puternice mărturii era faptul că Isus Cristos însuşi prin acţiunile Sale şi implicaţiile lor şi prin afirmaţiile Sale explicite, pretindea că este egal cu Dumnezeu. Şi aceasta mă determină să vă mărturisesc că unul din motivele cele mai puternice pe care le am pentru a crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu este acesta: El a spus că este Fiul lui Dumnezeu! Ştiu că sună foarte naiv; dar înainte de a mă considera un nerod credul, îngăduiţi-mi să explic.

Să presupunem, că într-o zi vreau să cunosc o părere în legătură cu o problemă referitoare la muzică. Nu ar trebui să consult pe oricine. Nu ar trebui să consult nici măcar pe vecinul meu de vizavi: este un medic bun, dar nu este muzician. Nu, ar trebui să consult cei mai buni profesori de muzică pe care îi cunosc. Dacă aş avea puterea să-i pot învia pe Bach sau Beethoven, i-aş consulta pe ei. Natural.

Acum să presupunem că nu vreau să ştiu despre muzică, ci despre morală. Aş consulta cei mai buni experţi de talie mondială pe care i-aş găsi. Şi aceasta m-ar conduce la Isus Cristos. Nimeni nu a învăţat o moralitate mai pură şi de clasă mai înaltă. „Predica de pe munte” rămâne un standard de netrecut. Cercetaţi voi înşivă, încercaţi să trăiţi „Predica de pe munte” timp de o săptămână!

Dar cu aceasta ajungem la punctul pe care doresc să-l ating. Păşind alături de Isus din Nazaret în lumea Noului Testament, mă văd ceea ce sunt: un păcătos. Nu am nevoie de nici o dovadă exterioară pentru a vedea că la acest nivel El are dreptate; o ştiu în mod instinctiv în inima mea. Dar apoi intervine faptul izbitor: acest Isus Cristos a cărui învăţătură morală a fost ireproşabilă şi a cărui viaţă a fost conform învăţăturii Sale, este Cel care a pretins că este egal cu Dumnezeu.

Ce să fac cu această afirmaţie sau mai degrabă cu faptul că El a fost Cel care a făcut-o?

Să spun că autorul „Predicii de pe munte” a minţit în mod deliberat? Ei bine, dacă ar fi aşa, atunci ar fi cel mai mare ipocrit, cel mai mare escroc, cel mai mare impostor care a trăit vreodată pe pământ. Dar este imposibil să citeşti evangheliile cu atenţie şi să ajungi la concluzia că Isus a fost în mod deliberat un escroc. Dacă te îndoieşti de acest lucru, mai citeşte încă o dată evangheliile având această întrebare în minte. Sunteţi desigur buni judecători ai personajelor; trebuie să fiţi, pentru a vă găsi drumul sigur prin această lume. Exersaţi-vă judecata asupra lui Isus. Evaluaţi caracterul Său aşa cum îl găsiţi în evanghelii. Cred că veţi ajunge la orice altă concluzie în afară de aceea că El a fost un în mod deliberat un escroc.

Dar, puteţi spune, El s-ar fi putut înşela uşor, fără a fi în mod deliberat un escroc. Dacă ar fi aşa, ce înseamnă acest lucru? Oamenii care cred din greşeală că sunt Dumnezeu, sunt megalomani nebuni! Atunci, a fost Isus Cristos nebun? Ei bine, dacă El ar fi fost nebun, atunci foarte puţini oameni au fost vreodată sănătoşi! Megaloman? Este imposibil să studiezi comportamentul şi cuvintele lui Cristos aşa cum sunt ele descrise în Noul Testament şi să ajungi la o asemenea concluzie. Acel Isus care a spus cu convingere, „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” nu a fost Hitler sau Mussolini! Este simplu de observat că Isus Cristos a adus sănătate şi stabilitate mentală omului, mai mult decât oricine altcineva în lume. Doar citind cuvintele Sale, milioane de oameni au primit pace. Credinţa în El şi în sacrificiul Lui au eliberat milioane de oameni de tortura unei conştiinţe vinovate. Părtăşia zilnică cu El i-a smuls pe mulţi de sub robia obiceiurilor destructive şi le-a dat respect faţă de ei înşişi, sens vieţii şi eliberare de frica morţii.

Isus Cristos este Acela care ne-a învăţat că Dumnezeu este dragoste. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci consideri de la sine înţeles că El este dragoste. Presupui că orice om din orice perioadă a istoriei şi-a dat seama că Dumnezeu este dragoste. Dar în tot ceea ce am citit din autorii antici greci şi latini, nu am găsit nici măcar un scriitor sau un filozof care să spună că Dumnezeu este dragoste. Atotputernic, da; bun în sens absolut, aprobând faptele bune ale omului şi dezaprobându-l atunci când face fapte rele. Dar dragoste? Dumnezeu bun, căruia îi pasă de noi, care are grijă de oameni, gata să se jertfească pentru omenire? Nimeni, niciodată, nu a spus atât de mişcător ca Isus Cristos: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Luca 12:6,7). Sunt aceste cuvinte ale unui nebun?

Nimeni nu a exprimat vreodată în mod personal dragostea lui Dumnezeu pentru omenire aşa cum a făcut-o Isus prin propriul Lui sacrificiu la Calvar. Mii de bărbaţi şi femei au îndurat tortura şi suferinţa cu nobleţe şi curaj şi uneori şi-au dat viaţa pentru prietenii sau ţara lor, sau au protestat împotriva unui regim rău. Pe bună dreptate îi numim eroi. Dar am pierdut din vedere un aspect, dacă presupunem că Noul Testament nu pretinde mai mult decât că Isus Cristos a fost un erou. Ceea ce pretinde El, ceea ce a spus despre El însuşi, este unic atât în istoria literaturii cât şi în cea a religiei. Chiar de la începutul lucrării Sale publice (nu după crucificare), cel care L-a descoperit oamenilor în mod oficial (Ioan Botezătorul), a anunţat că Isus a venit ca şi Miel al lui Dumnezeu, pentru a lua păcatul lumii asupra Lui (Ioan 1:21); şi termenul „Mielul lui Dumnezeu”, ne indică faptul că Isus a venit să fie jertfă pentru păcat. Dar, apostolul Petru a spus mai târziu: „… aţi fost răscumpăraţi… cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană… El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire… a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 1:18-19; 2:24; 3:18).

Că Isus însuşi a socotit acest lucru ca scop principal al venirii Sale în lume, este arătat de următorul fapt. Cu o noapte înainte de crucificarea Sa, El a instituit o ceremonie, prin care urmaşii Lui să îşi aducă aminte de El după aceea; şi este foarte instructiv să observăm natura ceremoniei. El nu le-a cerut ca atunci când se strâng împreună, să povestească vreuna din minunile Sale spectaculoase. Aceasta ar sugera că scopul principal al lucrării Sale au fost minunile. Nu le-a cerut nici să selecteze o porţiune din învăţătura Sa morală şi să o recite. Acest lucru ar fi sugerat că principalul scop al vieţii Sale a fost acela de învăţător-filozof. El le-a cerut să ia pâinea şi vinul ce reprezintă trupul şi sângele Său, să mănânce şi să bea ca semn de aducere aminte că pe cruce El Şi-a dat trupul şi sângele pentru ca ei să primească iertarea păcatelor (Matei 26:26-28).

Că primii creştini au înţeles că principalul scop al venirii lui Cristos în lume a fost acela de a se jertfi pentru păcatele lor, este dovedit prin faptul că, chiar de atunci, ei au fost găsiţi împreună pentru a împlini această ceremonie. Jertfa Lui este punctul central a tot ceea ce Cristos a afirmat şi a făcut. Această dragoste jertfitoare a lui Cristos este cea care a învins orice rezistenţă faţă de El şi a câştigat recunoştinţa şi devotamentul personal al milioanelor de urmaşi. Ei spun toţi alături de Pavel, apostolul creştin „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Toate acestea, ne conduc spre fondul problemei. Există un motiv bine întemeiat şi evident, pentru care nimeni, bărbat sau femeie, nu a pretins vreodată că a venit în lume să-şi dea viaţa ca jertfă pentru păcatul lumii. A pretinde acest lucru, nu înseamnă a te pretinde doar erou sau martir, ci a pretinde că eşti mai mult decât uman, că eşti Dumnezeu întrupat. Numai Unul care a fost El însuşi Dumnezeu infinit, a putut oferi jertfa adecvată pentru păcatul întregii lumi.

Dacă unul dintre prietenii dumneavoastră ar pretinde în mod serios că singurul scop pentru care el a venit în această lume este acela de a muri pentru păcatele lumii, probabil că l-ai trimite la un psihiatru. Pretenţia lui ar fi un semn de nebunie. Şi totuşi Isus face această afirmaţie. Am văzut că, El nu a fost inventat de autorii Noului Testament – de aceea nu este acceptată nici cea mai slabă aluzie că El a fost un megaloman nebun.

Într-adevăr, această afirmaţie pe care El o face, dacă ar fi să vorbesc pentru moment din punct de vedere personal, este unul din lucrurile care mă conving că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deoarece diagnozează nu numai care este problema mea fundamentală ca fiinţă umană, dar îmi oferă şi singura soluţie acceptabilă la acea problemă.

Daţi-mi voie, să vă explic.

Celelalte religii şi curente filozofice mă informează în mod constant, fiecare în felul lor, că am obligaţia să fiu bun. Presupun că acest lucru îmi este de ajutor, dar nu atinge problema mea reală. Eu ştiu deja că trebuie să fiu bun. Nu am nevoie de ajutorul religiei sau filozofiei pentru a şti acest lucru! Problema mea nu este aceea că eu nu ştiu că am obligaţia să fiu bun, ci ocaziile fără număr în care eu nu am fost bun. (Şi vecinii mei cred că se află în aceeaşi poziţie.) Aceasta este marea problemă. Ce am de spus referitor la păcatele mele din trecut? Am încălcat chiar şi propriile mele standarde, ca să nu mai vorbim de cele ale lui Dumnezeu. Am compromis şi am mânjit propriul meu sistem de valori. Atunci, cum pot fi iertat? Dacă am decis că păcatele mele din trecut nu au prea mare importanţă, atunci afirm că nu contează nici propriul meu sistem de valori. Şi dacă ceea ce fac eu nu are importanţă, atunci nici Cel faţă de care sunt responsabil nu are importanţă. Dar să presupunem că propriul meu sistem de valori este important. Şi să presupunem că standardele lui Dumnezeu sunt importante şi că El nu le va coborî pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Atunci păcatele mele contează. Cum pot fi iertat pentru trecutul meu, astfel încât să nu fie afectat propriul meu sistem de valori, ca să nu mai vorbim de al altora? Acest lucru este valabil atât pentru mine cât şi pentru tine.

În acest punct intervine Cristos. El pretinde autoritate pentru a acorda iertarea, dar face acest lucru fără a trece cu vederea păcatele noastre sau fără a submina standardele lui Dumnezeu. El nu spune că ceea ce am făcut nu contează. El insistă ca pedeapsa să fie plătită. Dar apoi, explică faptul că acesta este motivul principal pentru care El a venit pe pământ: El este Dumnezeul care a stabilit pedeapsa pentru păcat, Dumnezeul a cărui lege am călcat-o, meritând astfel pedeapsa. Şi totuşi El este Creatorul nostru, care din dragoste şi loialitate faţă de noi a luat povara păcatului nostru asupra Lui, a plătit pedeapsa suferind la Calvar, păstrând astfel legea Sa şi propriul nostru sistem de valori, făcând posibilă primirea iertării, pentru toţi cei care o doresc şi o acceptă.

Atunci acesta este exact lucrul de care avem nevoie. Cristos a cunoscut nevoile noastre şi le-a împlinit cum nimeni altul nu ar fi fost în stare. Prin aceasta El este unic. Când te confrunţi cu pretenţiile Lui, poţi fi sigur de un lucru: tu trebuie să iei această decizie! Nimeni altul nu a venit sau nu va mai veni la tine să-ţi spună că El este Creatorul tău, care te iubeşte, care a venit ca Dumnezeu întrupat să moară pentru tine, astfel încât să fii iertat. Isus Cristos este singurul care a afirmat acest lucru. Şi afirmaţia Lui este atât de directă şi de personală: El spune că a murit pentru tine; ceea ce înseamnă că tu personal trebuie să răspunzi Lui şi chemării Sale.

Validarea finală a afirmaţiilor lui Cristos

Validarea afirmaţiei lui Cristos se bazează pe două lucruri: dovada obiectivă a învierii Sale şi experienţa noastră subiectivă: în momentul când, convinşi de dovada obiectivă, ne deschidem inima lui Cristos şi-L primim ca Mântuitor personal, Duhul Sfânt intră în viaţa noastră.

Deci în primul rând învierea Sa: toţi scriitorii Noului Testament pretind, după cum bine ştiţi, că a treia zi după ce a murit şi a fost îngropat, Isus Cristos a înviat literal, trupeşte şi fizic din morţi.

Poate că la acest punct, îţi vei spune că oricine crede în învierea lui Cristos a comis deja o sinucidere intelectuală; noi ştim că în zilele noastre minuni de genul învierii nu mai au loc: ştiinţa susţine că sunt imposibile. Dar de fapt noi nu suntem siguri de acest lucru şi nici ştiinţa nu a putut dovedi. Şi dacă credeţi contrariul, nu sunteţi cei mai buni oameni de ştiinţă pe care să-i iau în seamă. Dar, protestezi tu, legile ştiinţei ne arată că este imposibil pentru un trup mort să revină la viaţă. Nu, ele nu pot dovedi acest lucru. Legile ştiinţei nu sunt nişte legi absolute pe care le găsim scrise undeva pe cer. Legile ştiinţei sunt definiţii, formulate de oamenii de ştiinţă – şi pentru aceasta li se cuvine tot respectul, eu unul aplaud eforturile lor – ale legilor ce guvernează acest univers. Sau mai bine zis, acea parte mică din univers pe care ei au reuşit să o studieze şi să o înţeleagă.

Dar sunt două lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare în legătură cu aceasta. În primul rând, după cum ştiţi poate mai bine decât mine, sunt cosmologi în zilele noastre care se contrazic serios că ar exista aşa numitele găuri negre în univers, şi că în acele găuri negre legile fizicii nu mai sunt respectate; aşa că urmând legile fizicii ajungi la un punct de unde nu mai poţi şti ce se întâmplă mai departe deoarece legile fizicii nu mai sunt valabile. Ai ajuns la ceea ce se numeşte singularitate în univers.

Acum ştiu că nu toţi cosmologii acceptă această teorie; dar punctul meu de vedere este că acei oameni de ştiinţă care au sugerat că există asemenea singularităţi în univers, nu sunt acuzaţi că ar fi comis sinucidere intelectuală. Nici cei mai buni oameni de ştiinţă nu acceptă legile fizicii înainte de a face investigaţii experimentale, deci nu acceptă prin definiţie că ar exista vreo singularitate în univers. Pentru a fi în stare să demonstreze aprioric că nu există nici măcar o singularitate în univers, ştiinţa trebuie să înţeleagă activitatea fiecărei părţi din tot universul în întregul lui. Ştiinţa nu a făcut încă lucrul acesta!

În al doilea rând să nu uităm că legile ştiinţei pot să ne spună ce se întâmplă în mod normal atâta timp cât nu există vreo interferenţă din lumea din afară. Dar ştiinţa, ca ştiinţă nu poate să ne spună dacă a existat o asemenea interferenţă în trecut sau dacă va fi una în viitor. Trebuie să mergem la istorie şi nu la ştiinţă, pentru a descoperi dacă au existat asemenea interferenţe în trecut. Desigur cu toţii suntem de acord, atât creştini cât şi necreştini, că asemenea interferenţe au fost extrem de rare: minunile sunt prin definiţie rare. Să abordezi istoria, având ideea fixă că niciodată nu a avut loc vreo minune, refuzând să investighezi dovezile care atestă că minuni au avut loc uneori, nu este o atitudine cu adevărat ştiinţifică. Este obscurantism. Curat obscurantism!

Nu pot prezenta acum detaliat dovezile învierii. Dar daţi-mi voie să accentuez un lucru: dacă refuzi să crezi în înviere atunci ai o mulţime de probleme de istorie în faţa ta din care una este foarte dificilă. Nimeni nu poate nega existenţa unei biserici creştine. Şi nimeni nu poate nega faptul că nu a existat din totdeauna: ea a avut un început, întrebarea este: ce anume a determinat acel început? Care a fost scopul lui? Dacă consulţi Noul Testament, vei găsi primii creştini spunând într-un singur glas, că ceea ce a determinat existenţa Bisericii a fost învierea lui Cristos; şi că singurul scop pentru care ei au trăit a fost acela de a mărturisi despre învierea lui Cristos. Primele lor predici cuprind în mică măsură şi alte lucruri (vezi Faptele Apostolilor).

Primii creştini au fost cu toţii evrei. Ziua lor sfântă era Sabatul, care este ultima şi a şaptea zi a săptămânii. Apoi, dintr-odată, după cum ne arată scrierile, pe lângă Sabat, ei au început să se adune în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a bea vinul în amintirea lui Isus. De ce această schimbare? Şi de, ce în prima zi a săptămânii? Deoarece, după cum ne spun primii creştini, Isus Cristos a înviat în prima zi a săptămânii.

Din cauza propovăduirii învierii lui Isus, primii creştini au fost aspru persecutaţi şi unii au fost torturaţi, aruncaţi la lei sau ucişi prin diferite metode. Dacă s-ar fi mulţumit să predice numai despre etica creştină, despre datoria fiecărui om de a îşi iubi aproapele, nimeni nu i-ar fi persecutat. Dar nu, ei au susţinut că Isus, executat de autorităţi a înviat din morţi. Şi mulţi au murit din această cauză. Credeţi cumva că ei au murit din pricina unei povestiri, inventată chiar de ei, de primii creştini şi despre care ştiau că este falsă?

Orice ai crede despre biserica creştină, ea există; şi în loc să închidem ochii în faţa istoriei, trebuie să căutăm un motiv destul de plauzibil care a produs naşterea sa. Lucruri ca Biserica Creştină nu se nasc din nimic, fără a avea la bază o cauză, îndepărtează învierea şi vei rămâne, după cum subliniază prof. C.F.D. Moule, cu o mare lacună în istorie: Biserica Creştină fără nici o motivaţie adecvată care să stea la baza originii sale.

Ce au toate acestea de a face cu mine?

Poate că în acest moment unii dintre voi spun: „Ce mă priveşte pe mine? Sunt biochimist, inginer, fizician. Nu aştepţi, nu-i aşa, să-mi complic viaţa cu studiul istoriei antice? Îmi iau destul timp propriile mele studii.”

Ei bine, tot ce am dorit a fost să răspund la întrebarea care mi-a fost pusă: „Este necesar să comiţi sinucidere intelectuală pentru a crede Biblia?”. Dacă nu ai timp să iei în considerare dovezile necesare pentru a răspunde la această întrebare, atunci este destul de grav. Chiar şi aşa, cred că am spus destul pentru a vă împiedica să cedaţi ispitei de a mai spune că afirmaţiile Noului Testament nu au sens. Dacă faceţi acest lucru fără să fi studiat dovezile, atunci s-ar putea ca voi să fiţi cei care aţi comis sinucidere intelectuală.

Dar, desigur, este mai mult decât atât. Dacă Noul Testament este adevărat, Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul nostru – şi aceasta ne priveşte pe mine, pe tine şi pe oricine altcineva. Dacă El este Fiul lui Dumnezeu, a-L neglija, dintr-un motiv oarecare, este de zece mii de ori mai rău decât a comite sinucidere intelectuală: este o indiferenţă condamnabilă faţă de Făcătorul nostru. Acesta este motivul pentru care Noul Testament ne obligă să studiem dovezile cu toată seriozitatea. Nu putem spera să înţelegem legile fizicii din univers, fără a studia cu seriozitate dovezile puse la dispoziţie de universul însuşi. Atunci cum îl putem cunoaşte şi înţelege pe Creatorul universului fără a studia cu aceeaşi seriozitate dovezile pe care ni le pune la dispoziţie, despre El însuşi?

Nu ştiu ce se întâmplă în ţara dumneavoastră. Impresia mea este – şi nu încerc să vă flatez – că sunteţi mult mai educaţi, mai înclinaţi spre filozofie decât noi cei din Marea Britanie. Dar vă pot spune ceea ce se întâmplă în ţara mea. Mulţi din cei mai inteligenţi academicieni, fizicieni, chimişti, biologi sunt înclinaţi să desconsidere Biblia ca pe un nonsens. Când îi întreb cu delicateţe dacă au citit Biblia, ei ripostează „Sigur, am citit-o”. Dacă apoi când îi întreb ce cred despre dovezile pe care Biblia le oferă cu privire la divinitatea lui Cristos, replica generală este „Care dovezi?”.

Eu răspund, „Să luăm de exemplu Evanghelia lui Ioan. Autorul ei explică scopul pentru care a scris-o: «Isus a făcut înaintea ucenicilor multe semne care nu sunt scrise în cartea aceasta», spune el, «pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa veşnică» (Ioan 20:30-31).

Aceasta este dovada la care m-am referit. Ce credeţi despre ea?” Şi mereu i-am auzit spunând: „Ah, Evanghelia lui Ioan. Ei bine, n-am citit-o. La şcoală am studiat-o doar pe cea a lui Marcu”. Deci iată-i, mari profesori universitari, unii dintre ei în plină maturitate fizică şi care n-au mai studiat Biblia niciodată de când erau copii şi care n-au citit niciodată Evanghelia lui Ioan cu mintea unui adult şi cu seriozitatea cu care au studiat fizica sau orice altceva. Cum pot şti ei că dovada este lipsită de orice valoare dacă n-au citit-o niciodată, nu ştiu. (Cum se pot numi bărbaţi şi femei cu educaţie, dacă n-au citit niciodată serios Evanghelia lui Ioan – nu ştiu nici asta.) Dar cel mai important lucru este acesta. Evanghelia lui Ioan ne vorbeşte despre autoritatea lui Isus Cristos. Dacă ceea ce spune este adevărat, atunci Dumnezeu Creatorul nostru încearcă să comunice cu noi, să ne vorbească în mod personal, să ni se reveleze, astfel încât prin Isus Cristos să intrăm într-o relaţie personală de credinţă şi dragoste cu El. Să nu fii interesat să descoperi dacă este sau nu adevărat, să nu fii interesat de posibilitatea de a-L auzi pe Creatorul nostru vorbindu-ne, pare a indica o predispoziţie ciudată, iraţională din partea noastră.

„Dar uite”, îmi spun colegii, „nu este bine să ne spui să citim Biblia, deoarece noi nu o credem. Dacă am crede, atunci cu siguranţă că am citi-o. Ne ceri să începem prin a crede şi apoi să o citim. Desigur, dacă am crede că este adevărată înainte de a o citi, vom crede tot ceea ce conţine. Dar noi nu o credem şi deci nu are nici un rost să o citim.”

Dar să vorbeşti astfel este o prostie. Eu nu le cer nici lor şi nici vouă să credeţi Biblia înainte de a începe să o citiţi. Dar le cer – lor şi vouă – să o citiţi şi apoi să hotărâţi dacă este sau nu adevărată. La urma urmei, tot astfel tratăm şi ziarele, nu-i aşa? Înainte de a le citi, ştim că unele lucruri pe care le conţin sunt adevărate, altele nu. Desigur nu decizi înainte de a citi, dacă să crezi ceea ce se spune. Dar asta nu te opreşte să le citeşti. Ai destulă încredere în propria ta judecată să citeşti ceea ce spun ei, să reflectezi şi să te hotărăşti dacă este adevărat sau nu. Îţi cer să faci acelaşi lucru cu Noul Testament. Şi dacă îl veţi face, Isus Cristos însuşi garantează că dacă sunteţi pregătiţi să îndepliniţi o condiţie, Dumnezeu personal vă va arăta dacă afirmaţiile Lui sunt adevărate sau nu. Şi condiţia este aceasta: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui – atunci când aceasta îi este descoperită – va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). El o va afla, deoarece pe măsură ce citeşte, studiază şi meditează la învăţătura lui Isus, Dumnezeu va vorbi inimii sale şi îi va arăta fără nici o urmă de îndoială, că ceea ce Isus spune este adevărat.

Problema, cred eu, este legată de condiţie: dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, înainte de a începe, intuim faptul că dacă Dumnezeu ne arată acest lucru, vor exista implicaţii profunde în modul nostru de viaţă pe care nu dorim să le satisfacem. Deci am prefera să aprofundăm acest lucru impersonal, la fel cum aprofundăm experimentele din fizică, fără a ne lega în avans de oricare din implicaţiile practice. Nu putem veni la Cel Atotputernic şi să spunem: „Da, aş vrea să ştiu dacă eşti sau nu acolo şi dacă Isus este Fiul Tău. Te rog arată-mi. Dar aş vrea să înţelegi că dacă mi Te vei descoperi, încă nu sunt pregătit să fac nimic din ceea Ce mi-ai cere să fac.” Dumnezeu nu are timp pentru diletantism spiritual. Dar dacă eşti serios şi dornic să faci voia lui Dumnezeu atunci când o cunoşti, fă un experiment: citeşte serios şi fără prejudecăţi Evanghelia lui Ioan; şi Isus Cristos îţi garantează că Dumnezeu îţi va arăta ce este adevărul.

Probabil, cineva va spune: „Problema mea este aceasta: nu ştiu nici măcar dacă Dumnezeu există. Dacă fac experimentul pe care mi L-aţi sugerat, nu sunt în pericol de a îmi imagina că Dumnezeu îmi vorbeşte, şi ar putea fi doar autosugestie? Cum îl pot recunoaşte pe Dumnezeu, chiar şi atunci când s-ar putea să îmi vorbească?”

Ei bine, aş vrea să închei spunându-vă o povestire despre o minune care se spune că a făcut-o Isus (Ioan 9). Consideraţi probabil că toate povestirile cu minuni sunt un nonsens. Nu luăm în considerare pentru moment această afirmaţie. Apelez la ea doar ca la o simplă ilustraţie.

Povestirea spune că Isus s-a întâlnit cu un orb din naştere, pe care L-a întrebat dacă vrea să îi redea vederea. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată să explicaţi cuiva care este orb din naştere ce înseamnă vederea, sau ce este culoarea, sau să-L convingeţi că există lucruri ca lumina şi culoarea. Dar este extrem de dificil! De aceea am fi înţeles foarte bine acest lucru, dacă orbul i-ar fi replicat lui Isus faptul că nu ştie ce este vederea şi faptul că toate argumentele că ar exista aşa ceva, ar fi un nonsens. Aşa cum reacţionează oamenii de azi atunci când aud că Isus le poate da vedere spirituală; că El le poate dărui viaţă veşnică care este mijlocul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal (Ioan 17:3).

Ce bine că orbul a spus că, dacă există un asemenea lucru ca vederea, ar dori să o aibă. Deci Isus Cristos a sugerat omului că putea să facă un experiment dacă era pregătit; şi El a garantat că dacă îl va face, omul îşi va recăpăta vederea.

Experimentul la care a apelat Cristos, pare a fi unul destul de ciudat, aşa după cum veţi descoperi citind povestirea. Dar orbul nu a fost un obscurantist. El s-a gândit că Isus Cristos nu este nici şarlatan şi nici nebun. Dacă El a spus că există un lucru numit vedere şi că o poate dărui oricui vrea, atunci merită să facă experimentul. Avea numai de câştigat. Aşa că El a făcut experimentul, şi a aflat el însuşi rezultatul, recăpătându-şi vederea.

Vă recomand un experiment similar. Citiţi Evanghelia lui Ioan. În timp ce citiţi spuneţi „Dumnezeule, nu sunt sigur că exişti. Dar dacă exişti şi dacă Isus Cristos este Fiul Tău, care îmi poate dărui viaţă veşnică după cum afirmă, orice ar fi vorbeşte-mi, revelează-Te, arată-mi că Isus este Fiul Tău. Şi dacă îmi arăţi, sunt pregătit să fac voia Ta, oricare ar fi ea”.

Şi Cristos garantează că Dumnezeu îţi va arăta.