Publicat la:
Noiembrie 9, 2020
Să nu vă fie frică de cutremurul de pământ, pentru că păcătuiirile ascunse urmează să zguduie şi Cerurile… Fie- vă frică de cutremurul inimii, dacă nu-i daţi Lui Iisus, (prin pocăinţă), toate fesenismele, hoţiile, porno-idolatriile, mizeriile, otrăvurile, răutăţile, neputinţele, vicleniile, minciunile- dimpreună cu toate roadele satanice descrise în Galateni, cap.5/20; Atunci vă ve-ţi ruga să vă naşteţi din nou, din Sămânţa Dumnezeiască, dăruită (gratis) fiecăruia, în Ioan, cap.3, dar va fi prea târziu, pentru că “În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6)… RĂZBOIUL LUI SATAN ÎMPOTRIVA BISERICII- David Wilkerson 
Cum să luptăm- Witness Lee ;…Duhul, organul perceptor…Aplicarea Cristosului Înălţat…CUM SĂ FIM UMPLUŢI CU DUHUL SFÂNT? – A.W. TOZER…Despre botezul cu Duhul Sfânt- R.A. Torrey…Constantin JOLDES – Manual de ucenicie bazat pe Marturisirea de Credinta…
Arhanghelul Mihail îl luptă pe Satan în timpul sfârșitului… Cunoaște-ți vrăjmașulscris de : Zac Poonen…Diferenţa dintre bunătatea noastră şi bunătatea lui Cristos… Exemple de BIRUINŢE
Lupta spirituală; De ce nu trebuie să ascultăm de Satanade Ney Bailey; Tactici și strategii în lupta de zi cu zi; Caracterul dușmanului; Locul luptei; Armura lui Dumnezeu; Brâul adevărului; Platoșa dreptății; Picioarele încălțate cu pregătirea evangheliei păcii; Scutul credinței; Coiful mântuirii; Sabia Duhului; Rugăciunea;
RĂZBOIUL LUI SATAN ÎMPOTRIVA BISERICII
David Wilkerson (1931-2011)
Cartea Apocalipsei ne spune că în zilele din urmă Satana se va ridica mânios și va face război „cu rămășița”. Această rămășiță, desigur, este trupul lui Hristos, alcătuit din toți „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
Noi, în biserica lui Hristos, vorbim despre lupta spirituală; războiul descris în Apocalipsa este un atac la nivel mondial pe care Satan l-a lansat împotriva Trupului lui Hristos: „I s-a dat să facă război cu sfinții” (13:7).
Fiecare credincios este înrolat în marea armată a Domnului, iar Satana conduce războiul său demonic împotriva acestei armate. Apostolul Pavel afirmă că în fiecare luptă „noi nu ne luptăm călăuziți de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10: 3-4).
Există multe „zone de război” în întreaga lume. În America, războiul lui Satan împotriva bisericii se află prin inundațiile continue ale senzualității și materialismului. Armele sale în acest război sunt dragostea de bani și dependența de plăcere. Dar există un alt câmp de luptă în acest război: războiul privat al copiilor ai lui Dumnezeu în mod individual.
Fiecare credincios pe pământ se confruntă cu războiul lui în mod personal. Biblia afirmă: ” Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui… războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” (Eclesiastul 3: 1, 8). În acest moment este posibil să vă bucurați de o perioadă de pace. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru astfel de perioade în viață, când izvorăște bucurie. Când vine vremea războiului, aceasta poate implica lupte cunoscute numai între voi și Dumnezeu.
Suntem cu toții familiarizați cu povestea regelui David, un om neprihănit care a slujit pe Dumnezeu cu credincioșie, dar a căzut în păcatul adulterului. David s-a pocăit cu lacrimi amare și a strigat la Dumnezeu în neliniște; puteți citi mărturisirea sa în Psalmul 38 și mai ales în Psalmul 69. El a descoperit că harul lui Dumnezeu a fost cu adevărat suficient și a spus: „El a pus capăt războaielor.” (Psalmul 46: 9).
În orice conflict privat cu care vă confruntați, păstrați-vă ochii și gândurile voastre fixate asupra acestui lucru: mila lui Dumnezeu și dragostea Lui nu vor pieri niciodată.
Cum să luptăm
Autor: Witness Lee
CUM VOM LUPTA?
Cu certitudine, aceasta nu este o luptă care se duce cu arme carnale. Armele noastre pentru această bătalie, figurat vorbind, sunt coarnele de berbece. Noi mergem la o luptă, dar mergem CU UNELTELE PĂCII! Mergem cu coarnele de berbece. Coarnele de berbece sunt un simbol al unui razboi care se poartă cu arme paşnice. Ele nu sunt sabii făcute din fier, ele sunt coarne de berbece. Ele nu pot ucide, ele sunt în întregime paşnice. Dar sunt arme pentru luptă. Ele sunt trâmbiţe din care se suna, care declară şi vestesc evanghelia păcii. Aceasta este arma pe care trebuie să o folosim pentru a lupta în războiul spiritual. NOI LUPTĂM PROCLAMÂNDU-L PE CRISTOS!
În ce fel s-a sunat din trâmbiţe si a avut loc lupta? A fost într-adevăr ciudat. O parte a armatei a mers înainte, urmată de şapte preoţi împreună cu chivotul. În urmă era o alta parte a armatei. Cu alte cuvinte, înainte si în spate era armata, iar în mijloc se afla chivotul împreună cu preoţii care sunau din coarnele de berbece. Toţi au mărşăluit în jurul fortăreţei Ierihonului, iar în timp ce mergeau, preoţii sunau din trâmbiţele din corn de berbece. Era o imagine glorioasa. Oamenii din cetate s-au îngrozit de ei şi au închis porţile cetăţii în interior şi la exterior. Nimeni nu ieşea şi nimeni nu intra.
Zi de zi, armata lui Dumnezeu, alcătuită din şase sute de mii de oameni puternici, a mărşăluit în jurul oraşului, sunând din coarnele de berbece. Întâi venea o divizie, apoi preoţii sunând din coarnele de berbece. Întâi venea o divizie, apoi preotii sunând din trâmbiţe, apoi chivotul şi la urmă restul armatei. Aceasta a fost modul în care ei au luptat. Probabil că în Ierihon unii râdeau de ei şi îi batjocoreau. Ei nu văzuseră niciodată un asemenea spectacol nepământean. O dată pe zi ei au înconjurat cetatea, zi de zi, timp de şase zile, repetând aceeaşi procedura. Când a venit a treia zi, aşa cum li se spusese, ei au înconjurat cetatea de sapte ori.
Aici trebuie să remarcăm faptul că Iosua a poruncit poporului spunând: ‘Să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi nici să nu vă iasă vreo vorbă din gură până în ziua în care vă voi spune să strigaţi; atunci să strigaţi. ‘ Până nu auzeau sunetul lung al coarnelor de berbece de la sfârşitul turului final, ei nu aveau permisiunea să strige – înainte de acel moment ei trebuiau să păstreze tăcere. Ce înseamna aceasta? Înseamnă că dacă avem de gând să-L mărturisim pe Cristosul cel glorios, de multe ori trebuie sa păstrăm tăcere; trebuie sa lăsăm ca preoţii sa sune din trâmbiţe. Avem nevoie de preoţie şi până acum aţi înţeles ce vrem sa spunem prin preoţie. Nu trebuie sa vorbim cu usurătate. Nu spuneţi ‘O, noi suntem pe terenul bisericii! O, noi suntem biserica locală! Suntem aceasta… şi aceasta… ‘ Dacă spuneţi cu uşurătate aceste lucruri, nu va exista nici o preoţie. Trebuie sa lăsăm ca preoţii sa sunde din trâmbiţe şi să dea sunetul. Nu trebuie să se audă niciodată o altă voce. Apoi, când vine timpul, timpul rânduit de Domnul, voi si cu mine trebuie să strigăm. Trebuie să ne rugăm şi sa-L lăudăm pe Domnul cu voce tare, iar vrăjmaşul va cădea înaintea noastră.
Aceasta este calea de a lupta!
Este o asemenea luptă un fel de osteneală sau o formă de savoare? Într-adevăr, nu este osteneală ci o savurare. Este chiar o odihna şi o satisfacţie. Este un război, este o lupta şi totusi este o savurare, o odihnă şi o satisfacţie. Astfel, noi stăpânim atotcuprinderea lui Cristos.
Dar trebuie să ţinem bine minte faptul că voi şi cu mine, ca indivizi, nu putem fi niciodată separaţi, altfel, nu vom birui. Întotdeauna trebuie să menţinem terenul ca o armată. Cristosul atotinclusiv niciodată nu poate fi priceput de noi înşine ca indivizi. Doar împreună cu toţi sfinţii putem percepe lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea Cristosului atotinclusiv. Pentru a intra în stapânirea ţării bune trebuie să fim formaţi şi uniţi împreună cu sfinţii ca armată a lui Dumnezeu. De asemeni, trebuie sa ţinem minte că vrăjmaşii noşţri nu sunt carne şi sânge, ei nu sunt oameni, ei sunt forţe spirituale, căpeteniile şi puterile din locurile cereşti. Vrăjmaşii noştri sunt forţele rele care domnesc peste ei, puterile rele care sunt în spatele lor. Noi nu ne luptăm cu oamenii ci cu forţele rele care sunt în spatele lor. Dacă suntem credincioşi cu Domnul pentru a lua terenul învierii şi pentru a fi formaţi într-o armată care să lupte pentru El, trebuie să fim pregătiţi să auzim vorbe rele despre noi. Trebuie să fim pregătiţi să ne confruntăm cu o opoziţie considerabilă. Toţi oamenii din Ierihon vor vorbi despre poporul lui Israel. Dar, slavă Domnului, de fiecare dată când auzim aceste rapoarte noi ne putem bucura, căci ele reprezintă semnele faptului căci noi vom învinge. Ele sunt semne care arată ca vrăjmaşului îi este teamă iar înfrângerea lui e inevitabilă. Ierihonul cu siguranţă va cădea înaintea noastră! Aleluia! Iată semnele, Doamne, iată semnele că lupta va fi câştigată! Vorbire nesăbuită, zvonuri absurde, rapoarte rele – nu trebuie să ne fie teama de ele. Toate sunt dovezi ale faptului că victoria este a noastră. Slavă Domnului!
Duhul, organul perceptor
Biblia ne spune că la început noi eram morţi, dar atunci când L-am primit pe Domnul Isus am fost aduşi la viaţă, învioraţi, animaţi, şi făcuţi vii. Ce înseamnă că eram morţi? Când eram tânăr nu puteam înţelege acest lucru şi-mi spuneam: „Cum pot să spun că sunt mort, când eu sunt viu?” Desigur, mai târziu am aflat căci eram mort în duhul meu. Duhul meu era acela care era mort; care era scos din funcţie!
Funcţia duhului este aceea de a-L contacta pe Dumnezeu, de a avea părtăşie cu El, de a-L primi pe Dumnezeu şi a se închina Lui.
Dar, din cauza căderii, duhul a devenit adormit şi nu a mai putut funcţiona!
Atunci când L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor, Duhul Sfânt (şi trebuie să ne reamintim că atunci când e folosit titlul DUHUL SFÂNT, de fapt El înseamnă Duhul atotinclusiv!), a intrat în duhul nostru şi, a atins duhul nostru. Printr-o asemenea atingere, duhul nostru, a fost readus la viaţă. Expresia ADUS LA VIAŢĂ nu poate fi tradusă în mod adecvat în limba noastră; în limba greacă, înseamnă ceva de genul DOAR PRIN ATINGERE, VIAŢA E ADMINISTRATĂ ŞI ÎMPĂRŢITĂ. Poate ca lucrul acesta ar putea fi ilustrat cu ajutorul electricităţii. Atunci când atingem electricitatea, ceva din ea e transmis în noi. Printr-o atingere simplă si uşoară, electricitatea e transmisă. Tot aşa Duhul Sfânt a intrat în duhul nostru pentru a ne atinge duhul iar prin această atingere, viaţa care e în Dumnezeu a fost împărţită în noi. Duhul nostru era mort, era amorţit, apoi a dvenit imediat viu! E ceva mai mult decât o minune! De multe ori noi ne gândim că ar fi un miracol ca o persoană moartă să învie. Dar noi, trebuie să vedem faptul că, atunci când Duhul Sfânt aduce viaţă în duhul nostru mort, e ceva şi mai miraculos. Istoria consemnează faptul că mii, chiar milioane de oameni au fost schimbaţi în mod rapid pentru că duhul lor mort a devenit viu. Într-o singură secundă, o persoană moartă în duh, poate fi făcută vie!
Duhul Sfânt este mult mai puternic decât electricitatea şi mult mai rapid decât transmiterea ei!
În Coloseni 2.13 şi Efeseni 2.1,5, ni se spune că duhul a fost mort şi apoi, readus la viaţă. Noi am fost morţi în păcat şi apoi, am fost readuşi la viaţă împreună cu Cristos. Aceste două pasaje demonstrează că noi eram morţi în duh, dar, când L-am primit pe Isus ca Mântuitor personal, duhul cel mort a fost readus la viaţă. Când duhul nostru a fost făcut viu, el a fost şi regenerat. Prefixul RE din regenerare, înseamnă DIN NOU. Aceasta, înseamnă că duhul nostru a fost făcut viu şi că în el, a fost adăugată o altă viaţă. Această viaţă este viaţa divină şi necreată a lui Dumnezeu. Este Cristos Însuşi! Atunci când, pe baza lucrării răscumpărătoare a lui Cristos Duhul Sfânt a intrat în noi, EL nu numai că a adus viaţă în duhul nostru mort, ci L-a adus şi pe Cristos în duhul nostru.
Această nouă viaţă adăugată duhului nostru, este ceva mai mult decât ceea ce ne-a dat Dumnezeu la creaţie.
Deci, nu numai că duhul nostru mort a fost RECUPERAT şi FĂCUT VIU, dar, şi o SUBSTANŢĂ NOUĂ A FOST ADĂUGATĂ ÎN DUHUL NOSTRU. Această Substanţă sau această Esenţă nouă adaugată, este Cristos Însuşi. Aceasta este naşterea din nou, regenerarea!
„Ce este născut din Duhul este duh”. (Ioan 3.6)
Prin naşterea din nou, prin regenerare, ne-a fost adăugat un lucru care diferă de ceea ce am avut de la început. Nu numai că ceea ce era vechi era mort şi a fost înnoit şi adus la viaţă, ci Cristos Însuşi a fost adăugat în noi ca însăşi esenţa vieţii divine. Prin toate acestea, noi avem un duh nou (Ezec.36.26).
Permite-mi să te întreb: L-AI PRIMIT PE CRISTOS CA VIAŢĂ NOUĂ A TA?
Dacă răspunsul tău e DA, atunci te pot întreba mai departe: „ATUNCI, DE CE EŞTI AŞA DE SĂRAC?”
Creştinii trebuie să-L cunoască pe Cristos ca pe o realitate vie. Puterea atomică nu e doar ceva exterior, ci şi ceva interior. Chiar şi într-o simplă bucată de hârtie există putere atomică! Dar, atunci când L-ai primit pe Cristos, ceva mai puternic decât o putere atomică a fost adaugat în duhul tău. Dacă tu crezi lucrul acesta, atunci, ar trebui să sari în sus de bucurie şi să spui: „ALELUIA!”
Trebui să-I mulţumeşti şi să-L lauzi căci un asemenea Cristos minunat, atotinclusiv, inepuizabil şi de nemăsurat, a fost în realitate, adăugat înăuntrul tău. Pur şi simplu noi, nu avem cuvinte potrivite pentru a-L descrie pe Crstos Care a venit în noi. Numai veşnicia poate spune povestea!
Duhul nostru este acum unit cu Domnul CA UN SINGUR DUH. Duhul nostru şi Domnul Însuşi ca DUH, SUNT UNIŢI ÎMPREUNĂ ÎNTR-UN SINGUR DUH. CUVINTELE OMENEŞTI NU POT EPUIZA ACEASTĂ TAINĂ.
INIMA ESTE ORGANUL CARE IUBEŞTE, IAR DUHUL ESTE ORGANUL CARE CONTACTEAZĂ ŞI PRIMEŞTE.
Noi nu putem iubi cu duhul nostru. Trebuie să iubim cu inima noastră. Dar, Cel pe care inima Îl iubeşte, trebuie contactat şi primit de către duhul nostru. A iubi, ţine de inimă, dar pentru a primi un lucru trebuie folosit alt organ. Duhul dinlăuntrul nostru are aceeaşi funcţie din punct de vedere spiritual ca şi stomacul din punct de vedere fizic. El a fost creat cu scopul specific de a-L primi pe Dumnezeu în noi. Dar, înaintea de a putea primi ceva, trebuie sa iubim acel lucru. Dacă Îl vom iubi pe Domnul, atunci Îl vom lua, Îl vom contacta, vom avea comuniune cu El şi vom avea părtăşie cu El. Inima este pentru ca noi să iubim, dar duhul este pentru ca noi, să primim. Prin înnoirea duhului noi avem o nouă abilitate şi o nouă capacitate de a-L primi pe Domnul.
După ce duhul nostru a fost adus la viaţă şi i-a fost adăugat Cristos ca viaţă, după ce a început să fie locuit de Duhul Sfânt şi a fost unit cu Domnul într-un singur duh, el devine un organ foarte sensibil pentru a-L primi şi pentru a-L contacta pe Domnul.
Aplicarea Cristosului Înălţat
Uneori spuneţi: „O, sunt foarte deprimat!” Ştiţi ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că vă aflaţi sub puterea morţii. De fiecare dată când vă simţiţi deprimaţi în duh sau în inimă înseamnă că vă aflaţi sub ameninţarea morţii, că vă aflaţi sub puterea întunericului. Trebuie să învăţaţi cum să-L aplicaţi pe Cristos, pe Cristosul Înălţat, la situaţia voastră. Trebuie să-L contactaţi pe Cristos imediat! Trebuie să spuneţi: „Nu sunt de acord să fiu deprimat din cauza vreunei situaţii. Eu Îl am pe Cristos Înălţat; sunt în Cristosul Înălţat!” Trebuie să-I vorbiţi Domnului; trebuie să-L contactaţi. Dacă Îl contactaţi, veţi fi înviaţi, veţi fi înălţaţi, căci Cristosul pe care Îl contactaţi este Cristosul care S-a înălţat la ceruri. Dacă Îl contactaţi, veţi fi pe munţii cei înalţi nu în văi. Veţi fi în ţara cea înaltă, mult deasupra nivelului mării. Problema este aceea că de fiecare dată când vă simţiţi deprimaţi voi uitaţi de Cristos; uitaţi că aveţi un asemenea Cristos care este înălţat mult deasupra tuturor. Voi nu-L aplicaţi pe El. Nu veniţi la El. Nu-L contactaţi.
De multe ori fraţii veneau la mine cu minţile lor pline de probleme. Odată, un frate aflat într-o asemenea stare a venit la mine şi după ce am discutat cu el un timp, am spus: „Frate, nu pot să mă rog; mintea mea e plină de probleme.” Mi-e teamă că uneori sunteţi ca acest frate. Era extrem de greu să-l faci să se roage. Când aveţi de-a face cu un astfel de frate, într-adevăr, aveţi nevoie de putere. Uneori, veţi fi influenţat de el. Din moment ce el nu se poate ruga, veţi fi atât de deprimaţi încât din cauza lui nici voi nu vă veţi mai putea ruga. Vă veţi ridica şi veţi întreba: „Frate, ce să facem?” El a venit la voi să vă întrebe ce să facă, iar la final, voi îi veţi pune aceeaşi întrebare. Am învăţat ca de fiecare dată când mă confrunt cu o astfel de situaţie să-mi exersez credinţa, să-mi exersez duhul. Spun:
„Doamne, Tu eşti aici. Nu sunt de acord cu o asemenea situaţie. Leagă-L pe vrăjmaş! Leagă-l pe cel tare! Eliberează-i mintea! Eliberează-l pe acest frate! Fă-l să se roage!”
De fiecare dată când vă rugaţi astfel pentru a-L contacta pe Cristosul Înălţat veţi elibera duhul altora. Îi veţi duce în ceruri. Mulţi oameni au fost eliberaţi prin astfel de rugăciuni. Ei s-au putut ruga cu lacrimi: „Doamne, Te laud! Te laud! Sunt eliberat!”
Fraţi şi surori, cum puteţi lupta în bătălia care are loc înlăuntrul vostru? Vă voi spune eu: Singura cale este aceea de a fi în Cristosul Înălţat. Dacă sunteţi în ceruri cu acest Cristos puteţi lupta împotriva vrăjmaşului. Vrăjmaşul va fi sub picioarele voastre. Atunci când sunteţi deprimaţi de Satan, când aţi ajuns sub picioarele lui, cum puteţi lupta împotriva lui? Trebuie să vedeţi că sunteţi aşezaţi în ceruri cu Cristos! (Citiţi Ezechiel 34.13-15!)
În ţara cea înaltă, pe munţii lui Israel, poporul Domnului savura cursurile de apă. Cursurile de apă reprezintă torentele Duhului Sfânt, apa vie a Duhului Sfânt. În Cristosul Înălţat, veţi simţi torentele de apă vie curgând înlăuntru vostru. Uneori vă simţiţi uscaţi în inima şi duhul vostru… Motivul e că voi nu-L aplicaţi pe Cristosul Înălţat. Dacă vă veţi exersa credinţa şi duhul, imediat, veţi simţi un torent de apă vie înlăuntrul vostru.
De asemeni, ni se spune că pe munţii lui Israel poporul Domnului are o păşune bună, o păşune grasă din care se poate hrăni. Ea este chiar Cristosul vieţii! Nu veţi fi niciodată flămânzi. Veţi avea ceva cu care să vă hrăniţi; veţi avea bogăţiile păşunii lui Cristos! Mai mult, aveţi un loc în care să vă odihniţi cu turma. Aveţi o băutură înviorătoare. Vă simţiti lipsiţi de odihnă? Contactaţi-L pe Cristos! Pe munţii lui Israel, aveţi odihna! Domnul va fi Păstorul vostru! Îl puteţi experimenta pe Domnul nu doar în cunostinţă şi doctrină ci şi într-un mod extrem de practic în viaţa voastră zilnică.
În această ţară înaltă Domnul va accepta poporul Său ca pe o mireasmă sfântă. Acolo credincioşii Îl vor sluji pe Domnul şi Domnul va fi cu ei; ei vor aduce jertfe Domnului şi Domnul, le va accepta! (Ezec.20. 40-42)
Aceasta înseamnă că prin experimentarea Cristosului Înălţat, noi vom fi capabili să-L slujim pe Dumnezeu. Apoi, vom fi acceptaţi de EL şi vom avea o părtăşie excelentă. Totul depinde de experimentarea de către noi a Cristosului Înălţat!
Cărțile evreilor
Apocalipsa
(pentru cei care doriți un studiu practic din Apocalipsa, treceți repede peste prezentarea cărții și citiți studiul din partea a doua)
Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei este foarte simplu:
,,Acum este greu și înainte să fie mai bine va fi și mai rău, dar după ce va fi cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine!“
Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – ,,Descoperirea lui IsusCristos”. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general aituturor lucrurilor tratate în textul cărţii.
Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despredesfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentuluman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfaîn curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere cădata scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.
Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiucultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i seînchine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii dinSmirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul
credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioanînsuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nueste de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice ocale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vederevremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi sănu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şisă se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cusigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pevecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită aunirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formăliterară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”.Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni setransmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune ladispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sîn tBiserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.
| Apocalipsa | 1-3 | 4-19 | 20-22 |
| Preteristă | Biserici istorice | Simbolic pentru condiţiile contemporane | Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie |
| Idealistă | Biserici istorice | Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău | Victoria binelui |
| Istoricistă | Biserici istorice reale | Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie | Judecata finală; Mileniul (?) Starea eternă |
| Viitoristă | Şapte stadii ale istoriei Bisericii | Necazul cel mare. Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos. |
Împărăţia de o mie de ani. Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă. |
| Postmilenistă | Biserici istorice | În general o intrepretare istoricistă. | Victoria creştinismului asupra lumii |
| Amilenistă | Biserici istorice | În general o intrepretare istoricistă. | Venirea lui Cristos. Judecata. Starea eternă. |
| Premilenistă | Biserici istorice care reprezintă etape istorice | În general o intrepretare viitoristă. | Domnie literală de o mie de ani. Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim. |
Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:
(1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şidin care putem scoate principii veşnic valabile.
(2) Idealistă – textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrîndlupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeride fabule.
(3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa estetransformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolilelumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea,reformaţia, etc.
(4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare aevenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, aceastăinterpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervădescrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajmasau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniuluispre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, înfericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.
Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandămtuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi searmonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediulcelorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii încare „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcutşi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vremeevreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorbadespre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Luiîmpărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două venirisuccesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şideclanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte aBibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşitoate lucrurile.
Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:
şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 – 3:22),
șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22)
şapte duhuri (Apoc 1:4),
şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5),
şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1),
şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1),
şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6),
şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1),
șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9)
şapte tunete (Apoc.10:3,4),
șapte mii de morți (Apoc. 11:13)
șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9)
şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20),
şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3),
şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9),
şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9),
şapte munţi (Apoc. 17:9),
şapte împăraţi (Apoc. 17:10)
și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7″ reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin“, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul“. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizializat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu“, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roate care învârtesc în mijlocul altor roate (Ezec. 1:16).
Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Isus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Isus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns …
CarteaApocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totulspre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară îndesfăşurarea mesajului ei.
Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.
Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a douamişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.
Finalul cărţii înalţăacţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1:1-9
I. CRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorilecătre cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14
II. Christos ia în stăpînire pămîntul
d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17
O paranteză: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mîntuitilor din Necazul celMare, 7:9-17
e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21
O paranteză: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11
f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară)
O paranteză: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20
g. Cele şapte potire, 15-21
O paranteză: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18
h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15
III. CRISTOS – domneşte în noua creaţie
j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22
Clarence Larkin a adaptat doctrinele biblice la planșe pentru studenții săi nevăzători. Lucrarea luia rămas un punct de referință în domeniu.
Vi le supun atenției aici
Studii în Apocalipsa
1. Un mesaj venit din afara timpului
Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri dela televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.
Apocalipsa este singura carte din Biblie despre care este scris că oricine o va auzi va avea parte de fericire.
,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)
Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi, comunicându-ne lucruri din trecut, din prezent și din viitor.
,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).
Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor, fiind atemporal, capabil să vadă totul complet și instantaneu.
,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).
Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:
,,Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).
Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a și făcut“ aceasta.
Noi nu vedem aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Ele s-au realizat deja. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“, nu una și nu este așezat la finalul epistolelor, cum sunt de regulă, ci chiar în debutul Apocalipsei. Extraordinar!
Proclamarea aceasta din primul capitol al Apocalipsei ,,rimează“ cu ,,Cina“ pe care o luăm noi împreună în adunare. Gândiți-vă bine: Ce ar înțelege cei ,,din afară“ dacă ar vedea că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Oricine ar trage concluzia că sunt rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și ne închinăm înaintea biruințelor Sale.
După cum Dumnezeu a făcut pe acest Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), același Dumnezeu a făcut deja, prin Christos, și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“.
Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“
Apocalispa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
2. Studiu de caz – Laodicea contemporană
Introducere și context:
Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că ,,Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles“ citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Isus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în intenția și mesajul ei:
(Introducere, 1:1-9
I. CRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorilecătre cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14)
Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii Christosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci ,,a căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).
Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).
Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un alement al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte:
,,M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m’am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brîu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mîna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui“ (Apoc. 1;12-16).
Apostolul Pavel a avertizat și el bisericile despre autoritatea și severitatea judecății divine pe care o exercită Domnul Isus asupra bisericilor:
,,Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face“ (Evrei 4:12-13).
Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Christosului proslăvit, înaintea Căruia până și ,,duhurile cad în leșin“ (Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Isus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată:
,,El Şi-a pus mîna dreaptă peste mine, şi a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ (Apoc. 1:17-19).
Fraza: ,,Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ poate fi luată drept un ,,cuprins“ al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare (preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de mesajul Apocalipsei. Interpretările ,,tradiționale“ ne îndepărtează parcă de această carte, făcând-o aproape inabordabilă.
Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Există un sfat pastoral care dă pe față motivația lui: ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“ Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.
Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?
Eu va propun soluția oamenilor simpli si ne-teologi, a celor ce accepta și iubesc Biblia chiar și atunci cand nu o înțeleg pe deplin. Parcă pe soțiile noastre le înțelegem? Nu s-a născut încă bărbatul care să înțeleagă deplin o femeie! Și totuși, le iubim, ne căsătorim cu ele și nici nu ne-am închipui viața fără ele! Cum ar fi dacă, pentru că nu vor înțelege nici ei soțiile lor, le-am spune băieților de azi: ,,Nu vă căsătoriți! Veți avea parte de o sumedenie de lucruri pe care nu le veți înțelege. Vor fi ,,trâmbițe, potire, înălțări la cer și coborâri în iaz de foc“ … Nu vă luați, băieți, câte o … Apocalipsă.“
Îmi iubesc soția, chiar dacă n-o înțeleg deplin. N-aș putea trăi fără ea.
Iubesc cartea Apocalipsa, chiar dacă n-o înțeleg deplin. N-aș putea trăi fără ea. Ea mă face să mă simt ,,acaă“ în planurile minunate ale lui Dumnezeu și mă ajută să trec prin istoria contemporană cu liniștea celui care știe că totul se va termina cu un ,,hapy end“ pentru copiii lui Dumnezeu.
Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există exact șapte ocazii după care trebuie să încuvințăm și noi ,,Amin“-ul rostit acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).
Care este împărțirea propusă de mine? Iat-o:
Si rău si bine – 1- 5
Înainte sa fie mai bine va fi foarte rău – 6 -19
După foarte dau va fi foarte bine – 20 – 22
Astăzi ne aflăm în perioada de ,,și rău și bine“. În confuzia generală, avem datoria să ne ,,fie groază de rău și să ne lipim tare de ce este bine“ (Rom. 12:9).
Fiecare biserică și fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul Isus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea. Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se află, are datoria să se întrebe: ,,Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea“? Pot fi eu un ,,biruitor“ chair dacă toată biserica este învinsă ?
Urgența acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte biserici, Laodicea este singura la care Domnul Isus se raportează ,,din afară“. El a fost odinioară ,,înăuntru“, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns să fie ,,afară“:
,,Iată Eu stau la ușă și bat.“ (Apoc. 3:20).
De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că, indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost ,,înăuntru“, altfel n-am putea discuta despre o ,,biserică“! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de valori. Între Christos și cei din Laodicea a apărut ,,o incompatibilitate de valori“!
Urmăriți analiza făcută de Christos:
,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentrucă zici: ,,Sînt bogat, m’am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic„, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi dela Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi“ (Apoc. 3:15-18).
Remarcați incompatibilitatea?
Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu da doi bani pe ceea ce au ei.
Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, ,,aur curat“
Ei spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă doctorie pentru ochi.
Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de dezbrăcați.
Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și goi!
Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar vrea El sa-i faca.
În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o ,,anecdotă“ tristă din vremea ,,segregației“, când albii și negrii nu aveau aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios ,,de culoare“ a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte. Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă. După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a auzit glasul Domnului:
,,Ce faci aici, Sam?“
,,Am încercat să stau la ei în biserică și m-au aruncat afară, în șanț…“
,,Hei, Sam, tu măcar ai apucat să intrii în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…“
Oricine citește scrisoare adresată de Domnul Isus celor din Laodicea trebuie să se întrebe: ,,Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?“
Dacă îmi vei răspunde că nu vezi ceva bun în Apocalipsa, am să te întreb repede: ,,Nu cumva esti orb?“
Iată în tabelul de mai jos câteva caracteristici ale scrisorilor.
Așezat deasupra timpului și spațiului (Apocalipsa 1), Domnul Isus unește cele două capete de ,,revelații“ ale Bibliei, oferind celor ce-L urmază binecuvântările pierdute de Adam prin păcat, dar păstrate de Dumnezeu pentru urmașii lui:
Fiecare promisiune făcută de Domnul Isus celor care ,,biruiesc“ în această perioadă de ,,și bine și rău“ își are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar. Cele șapte scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea ,,biruitorilor“ în destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din descrierea Christosului cosmic (,,Iată ce zice Cel ce ine cele șapte stele în mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o promisiune minunată.
Sigur că s-ar cuveni să zăbovim asupra fiecărei scrisori în parte. A făcut-o altădată și o puteși face și voi acum. Intenția mea este însă să facem aici un TEST și să vedem care este reacția fiecăruia dintre noi în fața promisiunilor divine. Nu cumva avem și noi ,,o incompatibilitate de valori“ cu Isus Christos. Nu cumva L-am dat și noi afară din preocupările și pasiunile noastre? Iată care sunt promisiunile păstrate pentru ,,biruitorii“ din vremea acestui ,,și bine și rău“:
Când am publicat pentru prima dată mesajul meu despre ,,septadele din Apocalipsa“, cineva mi-a sugerat să țin un studiu ,,în șapte puncte“, despre cele șapte promisiuni. Cine mai are însă astăzi timp pentru un studiu în … șapte puncte?
Este suficient aici să afcem doar câteva remarci despre câteva dintre ele.
1. Pomul vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi)
Interzicerea accesului la ,,pomul vieții“ după ce Adam și Eva au mâncat din ,,pomul cunoașterii binelui și răului“ a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum e ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost ,,mântuibil“, asemena îngerilor căzuți. (Un asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de ,,predeluvienii“ care și-au stricat total ,,calea“ pe care mergeau înaintea Domnului.)
Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni printre noi în ..noua ordine cosmică“, când va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi ,,la vindecarea Neamurilor“ (,,De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?“, rămâne o altă întrebare pentru un alt studiu).
2. Asigurarea că nu va trece prin dea de a doua moarte (promisă celor din Smirna)
Moartea a doua, ne spune Apocalipsa va fi ,,iazul de foc“ (Apoc. 20:6, 14; 21:8). Vorbim mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un comic american a răspuns: ,,În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei sunt deja acolo!“ Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului Isus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este ea o ,,veste bună“. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales doar între ,,bine“, ,,mai bine“ , ,,foarte bine“ și ,,cel mai bine“. Ca să se poată bucura și de ,,plăcerile de o clipă ale păcatului“, ascultătorii noștri renunță la varianta lui ,,cel mai bine“, legănându-se în iluzia că se poate și să fi un fel de ,,creștin de clasa a doua“, un fel de ,,credincios fără viața de biruință“! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de ,,pseudo-creștini“ care îi vor aerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că și predicatori vor fi acolo …).
3. Mana ascunsă și un nume nou (promise ,,biruitorilor“ din Pergam)
Mana ascunsă este în contrast cu ,,mâncarea lucrurilor jertfite idolilor“, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.
4. Toiagul de cârmuire peste Neamuri (promis biruitorilor din Tiatira)
Aici apare din nou distincția dintre Israel și Neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în care ,,biruitorii“ vor cârmui peste Neamuri și le vor pedepsi aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile ,,războaielor sfinte“ și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Fără nici o îndoială, promisiunea se referă la o vreme vitoare …
5. Numele mărturisit în fața Tatălui și a îngerilor (asigurată ,,biruitorilor“ din Sardes)
D.L. Moody întreba aspru și retoric: ,,Dacă avocatul ceresc va avea acceași râvnă pentru prezentarea cazului tău înaintea Tatălui și a îngerilor, cum ai și tu pentru prezentarea cazului Lui înaintea acestui neam ticălos și preacurvar, care crezi că va fi soarta ta?“
6. Un stâlp cu o identitate și poziție precise în structura de închinare viitoare (promise celor din Filadelfia)
Am fost ,,arestat“ odată când aduceam din Tijuana mexicană câteva sute de cutii de ,,Tagamet“ pe care Christian Aid dorea să le expedieze în România pentru cei bolnavi de stomac. Nu aveam pe atunci pașaport, dar avea Social Security Number. Așa cum știți, el este compus din trei seturi de numere (XXX-YY-ZZZ). Cel de la vamă s-a uitat la documentul meu și mi-a zis: ,,Ești din România!“ La nedumerirea mea, el a ținut să explice: ,,Pentru voi, aceste numere nu spun nimic, dar pentru noi ele sunt coduri cu o grămadă de informații …“. Nu că vreau să fac asemănări între America și ,,lumea nouă“, dar vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou“.
7. Părtășia de acum și puterea viitoare alături de Dumnezeu (promise ,,biruitorilor“ din Laodicea)
Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:
cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari,
împreună, ei trebuie să se supună mamei lor,
care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea soțului ei,
care și el trăiește sub autoritatea șefului,
a polițaiului,
a primarului,
a guvernatorului
și a președintelui.
Peste toți aceștia domnește ,,mâna nevăzută a societăților mesonice secrete“,
peste care domnește nevăzut Satan,
peste care domnește nevăzut … Dumnezeu însuși!
,,Biruitorii“ din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de Christos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu (,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ – Apoc. 3:21).
Recitește promisiunile de mai sus. Care este reacția ta? Te plictisesc? Nu le vezi rostul? Nu te atrag? Le consideri foarte departe de ,,realitatea“ vieții tale de zi cu zi? Dacă da, atunci îmi pare foarte rău pentru tine. Te strâmbi la ceea ce-ți poate da Christos. Ți se pare că El vorbește despre niște aiureli sau despre ,,pie in the sky“, cum spun americanii? L-ai dat deja afară! El este deja dincolo de ușă! Ești în Laodicea și ești în partea cea nenorocită a celor lipsiți de biruință. Lumea de acum ți-a orbit ochii și ți-a sucit mintea ca să ai o altă scară de valori decât cea a veșniciei.
,,This is a test! This is only a test!“ – precizarea aceasta așează liniștea în inimile celor șocați de semnalul de alertă prestabilit de smijloacele de comunicare în masă din America. Daca ești în Laodicea și nu ești printre biruitori, ci printre învinși, mai poți încă să te corectezi. În această lume în care există ,,și bine și rău“ mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este extraordinară!
A treia parte a testului
După prima parte a testului, care a fost atitudinea față de cartea Apocalipsei și după partea a doua, care a fost reacția în fața lucrurilor de valoare pe care le oferă Christos, urmează acum partea atreia, care este un ,,test“ de identitate“. Cine ești atunci când te privești în oglindă? Ești ceea ce ,,te-ai făcut tu, prin propriile tale puteri“ sau ești ceea ce te poate face El, prin puterea promisiunilor Lui?
Aș vrea să închei cu o taină. Dumnezeu ne vorbește în Apocalipsa (descoperirea) prin simetriile septadelor, dar și prin lucrurile asimetrice, prin marile excepții. Știați că există ,,șapte promisiuni“ pentru cei ,,biruitori“. Ei bine, există și o a opta, cea care le subsumează pe toate celelalte. Iat-o:
,,Apoi mi-a zis: ,,S’a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu“ (Apoc. 21:7).
La auzut acestei promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui ,,înauntrul meu“. Îmi este mai aproape decît prpria suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimi mele, este cântarea cântecelor mele“.
,,Sunt străi și călător
N-am aici palate
Dar în țara fără nor
Ale mele-s toate!“
Toate stelele de sus,
Tot ce n-are-n veci apus,
Prin iubirea lui Isus
Ale mele-s toate.
Domnul meu în infinit
Multe stele ţine
Pentru cine le-a zidit
Decât petru mine?
Din neant când le-a chemat
Domnul mult s-a bucurat;
Însă viaţa lui Şi-a dat
Decât pentru mine!
Dar nici eu nu-s al oricui,
Lui îi sunt cunună;
Casa mea şi cerul Lui-
Tot ce-avem, e una.
Şi la bine şi la rău
Eu al Lui sunt, El e-al meu;
Eu nimic, El Dumnzeu-
Dar ce avem e una!
Lumea zâmbea când Rohefeller spunea că el ,,Nu știe precis cât este imensa lui avere, că nu poate să o numere.“ Știai că eu și cu tine putem fi mult mai bogați ca acest Rochefeller, acest vierme dintr-o nucă găunoasă, numită ,,planeta Pământ“? Știai că Dumnezeu promite celor ce ,,biruiesc“ să ,,moștenească“ toate lucrurile?
,,El, care n’a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L -a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?“ (Rom. 8:32).
Într-un joc de valori, toate cele ce există acum în jurul nostru pălesc când le compari cu valorile eterne pe care numai Christos ți le poate pune la dispoziție. Aceasta este marea … Revelație!
„Iouda” – „Iuda”,
Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda” – „Iuda”, după numele celui ce a scris-o.
Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest Iuda a fost un alt frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră în numărul celor 12 apostoli (Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov” (Iuda 1). În mod obişnuit, în vremea aceea o persoană se identifica pe sine după numele tatălui său. Motivul pentru care Iuda a făcut excepţie de la regula aceasta a fost probabil dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a vrut să facă aluzie la relaţia lui de familie cu Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat foarte bine în funcţie de relaţia cu Iacov, fratele său mai mare care ajunsese între timp unul dintre liderii proeminenţi în Biserica din Ierusalim.
Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr. Erezia pe care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost combătută cu putere de Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi considerată ca o reluare a celei de a doua epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi Iuda 4-18 există o asemănare imposibil de trecut cu vederea. Probabil că Iuda a avut de confruntat aceleaşi probleme ca şi Petru şi s-a folosit de epistola şi autoritatea apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul de vedere.
Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el se vede silit să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui grup de oameni plini de vicii, care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în desfrînare harul lui Dumnezeu” (Iuda 3-4). Nu este greu să recunoaştem în acest grup de prooroci mincinoşi pe „amăgitorii” pe care-i prevestise Petru (2 Petru 2:1) şi pe care-i combătuse cu atîta putere Ioan (vezi 1 Ioan). Aparent aceşti învăţători mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că harul iertării se întinde nu numai în trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un fel de paşaport spre lumea trăirii în pofte şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi reduceau creştinismul la o sumă de cunoştinţe teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele.
Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie prin excelenţă evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se succed fără nici o lămurire suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că cititorii lui sînt de mult familiarizaţi cu istoria Israelului şi cu conţinutul Scripturilor.
Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu necredinciosul Israel, cu îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi Gomora şi cu aceeia care, asemenea lui Cain, Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11). După un scurt pasaj în care descrie imoralitatea acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie scurta lui epistolă printr-un avertisment fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda 12-19, 20-23) şi printr-una din cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25).
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1-2
I. ATACUL DUŞMANILOR
a. Urgenţa apelului din epistolă, 3
b. Doctrina învăţătorilor mincinoşi
– schimbă harul în desfrînare, 4
– tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4
c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul
Îngerilor căzuţi, 6
Exemplul Sodomei şi Gomorei, 7-8
d. Metoda învăţătorilor mincinoşi
– pîngăresc trupul, 8
– batjocoresc dregătoriile, 8-10
Exemplul lui Cain, 11
Exemplul lui Balaam, 11
Exemplul fiilor lui Core, 11
e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi
Şase metafore care condamnă:
– ca nişte stînci ascunse, 12
– ca nişte nori fără apă, 12
– ca nişte pomi tomnatici fără rod, 12
– ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12
– ca nişte valuri înfuriate ale mării, 13
– ca nişte stele rătăcitoare, 13
f. Iminenta lor pedepsire
Profeţia patriarhului Enoh, 14-16
II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI
a. A fost vestită de apostoli, 17-19
b. Trebuie practicată de credincioşi
– ”zidiţi-vă sufleteşte”, 20
– „rugaţi-vă prin Duhul”, 20
– „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”, 21
– „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru”, 21
– „mustraţi pe cei ce se despart de voi”, 22
– „căutaţi să mîntuiţi pe unii”, 23
– „feriţi-vă de compromisuri cu păcatul”, 23
III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI
a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25
IACOV
Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole” – „Epistola lui Iacov”.
Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.
Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.
Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer” (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări” (Iacov l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători”: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7, 8)
Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul de „sinagogă” alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)
Schița cărții:
Conţinutul cărţii:
Epistola lui Iacov este o carte prioritar practică în care este discutată credința adevărată. Versetele ei au ecouri care vin parcă din predica de pe munte și ddin cartea Proverbe, care sunt și ele eminamente practice.
Credința adevărată se vede din felul în care facem față încercărilor (cap.1), din felul în care îi tratăm pe ceilalți oameni (cap. 2), din felul în care vorbim (cap. 3), din felul în care tratăm păcatul din viața nostră (cap. 4) și din felul în care ne rugăm (cap.5).
Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).
În capitolul 1 al epistolei, Iacov tratează atitudinea creștină în timpul încercărilor.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:16-20).
Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam. Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt” şi a ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire” (Iacov 2:23).
Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă, adică inexistentă.
Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă” în care ne putem analiza calitatea credinţei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de făcut şi nu este neapărat necesară.
1 PETRU
„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-aţi alipit”
Titlul: În original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos Iesou Christou” – „Petru, apostol al lui Isus Cristos”. De aici se trage şi numele ei: „Petrou A” – „Petru A”.
Autorul: Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele lui Andrei şi fiul lui Iona (Mat. 16:17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de pescari pe malul mării Galileii (Ioan l:41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici care au format anturajul intim al Domnului Isus (Marcu 5:37; 9:2; 14:33). În cîteva ocazii, Petru s-a bucurat de o atenţie specială din partea Mîntuitorului (Luca 5:10; Matei 16:17; Luca 22:31-32; Ioan 13:6-10). După înviere şi Rusalii, Petru a devenit purtător de cuvînt pentru grupul apostolic. El a călătorit intens, vizitînd Bisericile şi exercitînd asupra lor autoritatea apostolică. Toate scrierile şi cuvîntările sale sînt pline de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că a fost căsătorit şi că a fost însoţit în călătoriile sale de soţia sa (1 Cor. 9:5). Unde nu a ajuns să meargă personal, apostolul a trimis scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a fost trimisă prin Silvanus (1 Petru 5:12). Acest colaborator apostolic a mai făcut astfel de servicii şi pentru Pavel (2 Cor. 1:19; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1).
Data: Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 d.Cr., cu puţin timp înainte de izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor.
Contextul scrierii: Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea Domnului Isus, iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica primară. Misiunea lui Petru a fost îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată cum clarifică apostolul Pavel această situaţie:
„…mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi cînd au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sînt priviţi ca stîlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Gal. 2:7-10).
După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov, Petru şi Ioan sînt grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate prioritar către creştinii iudei. De fapt, Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia” (1 Petru 1:1).
Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe rîul Eufrat (1 Petru 5:12) sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă identitatea Romei, în orice caz, acest Petru devenise între timp unul dintre conducătorii grupului apostolic. El a fost purtătorul lor de cuvînt în ziua de Rusalii (Fapte 2) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea cu Evanghelia între neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu înseamnă că el nu s-a ocupat şi de cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor Biserici creştine formate erau deja grupări mixte, în care deosebirile dintre iudei şi neamuri trecuseră pe planul al doilea.
Conţinutul cărţii: Cu siguranță, ,,marele pescar“ n-a fost un om al scrisului! Limitările lui sunt evidente. Ori de câte ori a călătorit în afara granițelor limbii lui natale, a trebuit să-l ia pe Ioan Marcu ca translator (1 Petru 5:13). Așa se face că avem în Noul Testament o Evanghelie a lui Marcu, nu o Evanghelie a lui Petru, deși conținutul este fără îndoială al marelui apostol. Chiar și în textul epistolelor, Petru mărtirisește că a studiat cu mare interes și admirație epistolele lui Pavel, pe care le avea într-o colecție personală (2 Petru 3:15-16). Pasaje majore din epistolele sale sunt parcă împrumutate din scrierile lui Pavel, Ioan și Iuda (de exemplu 1 Petru 3:17 păstrează structura învățăturii lui Pavel din Efes. 5 și Coloseni 3, iar 2 Petru 2:1-22 este parcă luat din Iuda 1-16). Fără îndoială, liderii bisericii primare au avut un cod de învățătură comun, pe care l-au format prin interacțiunea lor și din care s-a alimentat fiecare în propovăduirea lui.
Petru îşi trimite prima scrisoare către creştinii evrei care trăiau ca „străini” într-o lume din ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor fanatici, creştinii evrei începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Cristos. Petru le scrie pentru a-i întări în credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un chip demn de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o nădejde nouă, ei sînt sfătuiţi să urmeze pilda lui Cristos. Petru le spune că asemănarea lor cu Cristos trebuie să se materializeze în două domenii: credinţa lor trebuie să-i conducă la o viaţă de supunere şi la o viaţă de acceptare a suferinţei. Ca cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi stăpînilor lor, ca soţi şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii altora. În 1 Petru, credinţa îi face pe cei credincioşi să „se supună” (1 Petru 2:13-19; 3:l-7), să „sufere” (1 Petru 2:19-21; 3:14, 17; 4:1, 12:16) şi să „aştepte venirea Domnului” (1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15; 4:13; 5:14).
Duhul Sfînt a rînduit epistolele în grupuri semnificative. Am văzut cum după Credinţa din evrei au urmat Faptele din Iacov; acum vom vedea cum Petru ca autor de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al nădejdii, tot aşa cum Pavel a fost un apostol al credinţei, iar Ioan a fost un apostol al iubirii. Cuvîntul „nădejde” apare în 1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15. Petru ne-a lăsat numai două epistole. Cu siguranță, n-a fost un om al scrisului, dar, ca și Pavel, marele pescar poate spune pe drept cuvânt: ,,Dacă sunt un necioplit în vorbire, nu înseamnă că sunt la fel și în cunoștință!“ Prima epistolă are ca temă harul divin, iar cea de a două are ca temă cunoașterea spirituală (termenul apare de exaci șapte ori (septada) în text. Cum se cuvine, Petru face o recapitulare a temelor în finalul celei de a doua epistolă: ,,Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucuri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi tîrîţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Petru 3:17-18).
Revenind la prima epistolă, putem spune că ea debutează amintindu-le cititorilor de harul prin care Dumnezeu i-a mântuit (1:1 – 2:10, continuă apoi arătănd cum ne ajută harul să rezolvăm relațiile noastre personale, din familie și din societate (2:11 – 3:12 și se încheie subliniind tăria harului în fața persecuției inevitabile din partea lumii (3:13 – 5:14).
„Pe măsură ce citesc și reflectez la 1 Petru, găsesc șase motive pentru care noi, ca și credincioși, ne putem bucura în timpuri grele și putem experimenta o nădejde dincolo de suferință.
Noi avem o nedejde vie – 1:3
Indiferent cât sunt de dificile unele din paginile vieții noastre, nimic din ceea ce se întâmplă nu cade în categoria „capitol final“. Acest capitol va fi completat la sosirea noastră în ceruri când vom păși în prezența Dumnezeului Cel Viu. … De ce să ne îngrijorăm de ceea ce se întâmplă pe această planetă temporară când știm că toate duc spre destinația noastră eternă? Petru numește aceasta „o nădejde vie“ și ne reamintește că ea este bazată pe învierea Domnului Isus. … Pentru cei nemântuiți, nădejdea este doar o fantezie mentală, asemenea dorinței după o stea. … Ei speră că totul se va termina cu bine, dar aceasta nu este o nădejde vie, ci este o gândire care dorește. Dar celui „născut din nou“ în Isus Christos, i-a fost promisă o „nădejde vie,“ prin învierea Lui din morți. …
„O nădejde vie – speranțele omului sunt speranțe moarte. Asemenea unor flori tăiate, speranțele înfloresc și trăiesc pentru o vreme, apoi se veștejesc și mor (1 Petru 1:24, 25). Nădejdea creștinului este proaspătă și roditoare deoarece ea este o „nădejde vie“(1:3), cumpărată de un Christos viu (1:3) și promisă în Cuvântul viu (1:23).“ (W. Wiersbe)
„Când nădejdea noastră este la un nivel scăzut, atunci sunt două cuvinte care ne ajută: acceptă și crede. Acceptă taina greutăților, a suferințelor, a încercărilor și a persecuției. Nu încerca să o înțelegi sau să o explici. Accept-o! Apoi, în mod voit, crede că Dumnezeu te va proteja prin puterea Lui prezentă până la venirea veșniciei.“ (C. Swindoll)
Noi avem o moștenire veșnică – 1:3, 4
Ne putem bucura în suferință deoarece avem o moștenire permanentă – o casă sigură în ceruri.
Prin zăvorul și cheia cerului, noi suntem protejați prin cel mai eficient sistem de protecție disponibil – puterea lui Dumnezeu. Așa că, în nici un fel nu vom fi pierduți în procesul suferinței. …
Noi avem o credință în dezvoltare – 1:6, 7
„În ea, voi vă bucurați … măcar … .“ Aceasta este prima din cele șapte referiri la bucurie din epistolă. Cuvântul „măcar“ ne indică faptul că bucuria este necondiționată. Ea nu depinde de împrejurările din jurul nostru. …
Noi avem un mântuitor nevăzut – 1:8
Să nu uităm faptul că contextul acestui verset este suferința. Petru ne spune că Mântuitorul nostru stă alături de noi prin încercări. El este prezent, chiar dacă noi nu-L putem vedea. …
Noi avem o mântuire asigurată – 1:9
Cum ne putem bucura prin suferințe? Cum putem avea nădejde dincolo de suferințe? Deoarece noi avem o nădejde vie, o moștenire permanentă, o protecție divină, o credință în dezvoltare, un Mântuitor prezent, deși nu-L vedem, și o mântuire (scăpare) garantată. …“ (C. Swindoll)
Capitolul 4 al epitolei ne atrage atenția că noi trebuie să avem o nădejde activă (1 Petru 4:1-11)
„Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.“ – 1 Petru 4:10
Creștinii cărora le-a scris Petru trăiau în Imperiul Roman, într-o perioadă când ostilitatea față de creștinism era în creștere. Cu unele excepții, această ostilitate nu s-a manifestat față iudei (Fapte 18:2), romanii dându-și seama că creștinismul era o religie nouă care nu depindea de iudaism. Drept urmare, persecuția creștinilor s-a amplificat. Pe acest fundal, creștinii trebuiau să rămână tari și să-și demonstreze credința cu sinceritate, reflectând în viețile lor promisiunile Domnului.
Nădejdea din inima noastră trebuie să producă:
O viață distinctă (4:1-6)
În 1 Petru 4:1-6, apostolul îi povățuiește pe creștinii staționați pe teren străin să se comporte conform chemării lor: „… astfel dar, fiindcă Christos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire … .“ Astfel dar – reprezintă legătura dintre ceea ce a scris apostolul și ceea ce va scrie. Dar ce a scris el? Să privim la pasajele 3:18 și 3:22. Christos cel drept, a suferit și a murit în locul nostru, cei nedrepți. Deoarece Christos a murit pentru păcatele noastre și a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu, în timp ce toate stăpânirile I s-au supus, și deoarece El a suferit în trup pentru noi, astfel dar, și noi trebuie să ne înarmăm cu același mod de gândire și să urmărim aceleași scopuri ca și El. Creștinii nu trăiesc pe pământ ca și cum ar fi în vacanță, în așteptarea plecării spre cer. Noi suntem chemați să fim ostașii lui Isus pe un tărâm străin, angajați mereu în bătălie împotriva unui dușman formidabil care ne pune într-un pericol real. Christos a murit nu numai ca să câștige bătălia împotriva stăpânirii păcatului, ci și ca să ne echipeze pe noi cu putere internă pentru același tip de luptă. Astfel dar, trebuie să ne înarmăm cu puterea pe care Christos ne-o dă având același scop ca al Lui. Cei care sunt în Christos sunt trasnsformați, ceea ce are ca urmare cel puțin patru rezultate: păcatul nu mai este stăpânul nostru și noi nu îi mai slujim (4:16); noi nu mai suntem înfrânți de pofte ca înainte (4:2b); noi acum trăim după voia lui Dumnezeu (4:2b); noi nu mai trăim o viață lipsită de evlavie (4:3). Înainte ca Isus să intre în viețile noastre, noi nu am avut putere să ne împotrivim păcatului. Dar când Christos a început să locuiască în noi, El ne-a eliberat de puterea păcatului, de controlul lui și din robia sa (Rom. 6). Această transformare aduce după sine, ca și reacție, mânia și batjocura lumii nemântuite. C. Swindoll spune că noi suntem chemați să trăim „un stil de viață autentic.“
O viață care trebuie trăită (4:7-11)
Creștinii din biserica primară au așteptat revenirea Domnului Isus în timpul vieții lor (Rom. 13:12; 1 Ioan 2:18). Faptul că El nu a revenit atunci nu anulează promisiunea revenirii Lui (2 Petru 3; Apoc. 22:20). Indiferent de interpretarea profetică, noi trebuie să trăim în așteptare. În timpul acestei așteptări, să nu cădem în pericolul de a deveni visători leneși (2 Tes. 3:6) sau fanatici zeloși. Expresia „vegheați și rugați-vă“ este întâlnită adesea în Noul Testament (Marcu 13:33; 14: 38; Efes. 6:18; Col. 4:2). În viața creștină nu este loc pentru lenevie; o atitudine de așteptare a revenirii lui Christos trebuie să implice o viață creștină normală și activă. Suntem chemați să practicăm o nădejde care este vie și lucrătoare.
„Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape …“ (4:7-11)
„Când timpul este scurt, lucrurile devin urgente și trebuie simplificate. Trăirea zilnică în lumina reîntoarcerii lui Isus face minuni în ceea ce privește perspectiva asupra vieții. Dacă trăim conștienți că vom da socoteală pentru orice cuvânt sau faptă nefolositoare, vom vedea minuni în comportarea noastră. Mai mult, ne vom da seama în câte activități nefolositoare suntem angajați pe acest pământ. … Să nu uităm că Petru se adresează unor sfinți în suferințe, persecutați. … Citind 1 Petru 4:7-11, observăm urgența și simplitatea cuvintelor scrise. Fără să vadă vreo ușurare în situația lor, Petru introduce un gând care întotdeauna oferă nădejde cititorului: sfârșitul tuturor lucrurilor. Făcând aceasta, pe lângă că accentuează urgența momentului, Petru simplifică planul de bătaie. El oferă cititorului patru porunci de care să asculte și un scop pe care să-l urmărească în mijlocul tuturor. Iată cele patru porunci de ascultat.
Întâi, el spune: Folosește o judecată sănătoasă și stai calm într-un spirit de rugăciune. „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar, și vegheați în vederea rugăciunii“ (4:7). Suntem chemați să avem o judecată sănătoasă, un spirit sobru; să fim calmi și să nu ne umplem de îngrijorare, intrând în panică. De asemenea, trebuie să abordăm viața în mod realist, dându-ne seama că Dumnezeu este în control. A fi sobru înseamnă să nu ducem un trai marcat de extremism, ci să privim cu seriozitate viața noastră de creștini, menținându-ne calmul și echilibrul prin rugaciune.
Apoi, suntem chemați să purtăm o dragoste fierbinte față de ceilalți. „Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții …“ (4:8). Cu alte cuvinte, să fim marcați de determinare, după cum este un adevărat atlet care dorește să treacă linia de sosire, și să iubim cu toată ființa noastră.
În continuare, suntem chemați să fim primitori de oaspeți între noi (4:9). Această expresie este repetată în versetele 8 și 10 și ea nu se referă doar la cei plăcuți și prietenoși, ci la toți cei care sunt în trupul lui Christos.
Ultima poruncă o găsim în versetele 10 și 11: Slujiți unii altora. Darurile spirituale din trupul bisericii locale sunt date „spre folosul altora“ (1 Cor. 12; Efes. 4; Rom. 12).
Versetul 11 se încheie cu prezentarea scopului, a motivației logice pentru a urma aceste porunci. De ce să fim înțelepți și să ne rugăm? De ce să iubim fierbinte? De ce să fim primitori de oaspeți? De ce să ne slujim unii altora? … Pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Christos. …“ (C. Swindoll).
„Timpul este scurt. Tu și eu nu avem o veșnicie ca să punem aceste lucruri în aplicare. Orice activitate trebuie simplificată. Drept urmare, haideți să simplificăm! Timpul este scurt. Să trecem de la cuvinte la trăire – acum! Avem nevoie de motivare? Una din cele mai încurajatoare promisiuni este Evrei 6:10. Să recitim acest pasaj, de data aceasta cu emoție. Dragostea noastră nu e zadarnică, ea nu va fi trecută cu vederea. Slujirea noastră, indiferent care, va fi răsplătită. … Să ne ațintim privirea la Păstor, în timp ce ne deschidem inima la turma Lui …“ (C. Swindoll).
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1:1-2
I. NĂDEJDEA CEA VIE
a. nădejdea vie pusă în practică, 1:3-12
b. cuvîntul viu pus în practică, 1:12-2:3
c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 2:4-10
II. VIAŢA DE MĂRTURIE
a. ca cetăţeni, 2:12-17
b. ca robi, 2:18-25
c. ca soţi şi soţii, 3:1-7
d. ca străini între oameni, 3:8-4:6
e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 4:7-11
III. „ÎNCERCAREA DE FOC”
a. „Bucurie” şi „încredere” în încercare, 4:12-19
b. Presbiteri credincioşi în slujbă, 5:1-4
c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 5:5-11
Încheiere, 5:12-14
2 Petru
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B” -„Petru B”.
Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos” (2 Petru 1:1). Numele de „Simon” este o aducere aminte a vieţii lui Petru dinainte de întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru” este numele pe care l-a primit acest apostol prin Cristos. „Petru” înseamnă „stîncă” şi desemnează simbolic stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi scrisorile apostolului sînt marcate din plin de aceste caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că epistola este o continuare a mesajului din prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări”.
Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din acelaşi loc. Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui Petru.
Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate şi la curăţie. 1 Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2 Petru tratează problemele care pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le scrie credincioşilor ca să-i avertizeze de pericolul „învăţătorilor mincinoşi” strecuraţi în rîndul credincioşilor. El începe prin a le atrage tuturor atenţia asupra vieţii lor personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea creştină presupune perseverentă şi sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în răbdare şi evlavie, în dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea, învăţătorii mincinoşi sînt dedaţi plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc venirea Domnului şi Judecata viitoare, lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le aducă aminte tuturor că deşi este îndelung răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu pămîntul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine ştie aceasta, face bine dacă trăieşte frumos şi în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui înspre lucrurile viitoare.
Conţinutul cărţii:
Tema centrală a epistolei este „cunoaşterea”. Nimic nu este mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o cunoaştere adecvată a Scripturilor. Verbul „a cunoaşte” şi derivatele lui apar de 13 ori în textul scrisorii. O altă caracteristică a acestei epistole este caracterul ei escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii, Petru sfătuieşte Biserica să se încreadă în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce la bun sfîrşit programul său cu lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în care va locui neprihănirea” (2 Petru l:21; 3:10-13).
„Se începe cu credință și se sfârșește cu dragoste. Dragostea este rezultatul credinței, dar de la credință la dragoste, creștinul trece printr-un proces, care constituie subiectul lui Petru. Pasajul poate constitui o descriere a creșterii și relevării tuturor forțelor de viață obținute în credință, în timp ce rodirea finală este dobândită în dragoste. Pe de altă parte, acest text ne amintește un alt pasaj măreț, cel al lui Pavel în care ne vorbește despre „roada Duhului“ care este „dragostea“. Ca urmare, Pavel face o analiză profundă a dragostei în Galateni 5. Revenind la Petru, el continuă afirmând: „căci, dacă aveți din belsug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Christos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închiși și au uitat că au fost curățiți de vechile păcate …“ Cel care nu reușește să înainteze în experiența creștină este comparat cu un orb care umblă „cu ochii închiși“ sau care nu vede decât „ceea ce este aproape“. Aceste stări descriu condiția în sine și motivația ei. Practic, nu este vorba de o orbire totală, ci de o miopie spirituală; acest tip de om vede lucrurile prezente, dar nu reușește să le remarce pe cele veșnice. Lucrurile prezente sunt cele materiale, care sunt trecătoare. Un astfel de credincios îi vede pe oameni, dar nu Îl deslușește pe Dumnezeu. Miopia aceasta spirituală are un efect nociv asupra dezvoltării spirituale, făcând de multe ori ca înaintarea sa să fie îngreunată. Un astfel de om „a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate“. Altfel spus, el a ignorat viziunea primită cu ocazia curățirii la începutul vieții creștine. Ce revelație cu privire la măreția binecuvântării sufletului atunci când el este primit, iertat, justificat și curățit! Această experiență minunată exprimă relația cu cele veșnice, deschiderea ochilor înspre Dumnezeu, pe care trebuie să-L vedem cu cea mai mare claritate.“ (G. C. Morgan)
Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru este un avertisment împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău” (2 Petru l-2).
Epistola a doua a lui Petru tratează tema apărării adevărului încredințat de Dumnezeu. Capitolul 2 prezintă învățătorii falși din biserică care contrazic doctrina sănătoasă, pe când capitolul 3 ne amintește de persoane din afara bisericii care sunt „batjocoritori, plini de batjocuri“ și care caută să distrugă credința în revenirea Domnului Isus. Capitolul 1, însă, ne reamintește că înainte de a ne împotrivi celor care luptă contra adevărului lui Dumnezeu trebuie să avem garanția trăirii cu El. Primele două capitole accentuează faptul că apărarea adevărului doctrinar trebuie să se bazeze pe aplicarea acestuia în viața noastră. Cu alte cuvinte, trebuie „să trăim ceea ce predicăm.“
Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de Pavel lui Timotei. Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui se apropie foarte repede de sfîrşit: „Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Cristos” (2 Petru 1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt luminoase, chiar dacă întrevăd viitoarea lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza „zilele din urmă”. Secretul optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau dincolo de orizontul timpului, spre revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă.
Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un răspuns dat „alegerii divine” (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la faţă” petrecută cu Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea şi tălmăcirea Scripturilor (2 Petru 1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2 Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la vigilenţă şi credincioşie (2 Petru 3:14-17).
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1:1
I. Îndemnare apostolică
a. Promisiuni scumpe, 1:2-4
b. Progres spre ţintă, 1:5-7
c. Priorităţi sfinte, 1:8-11
I. Îndemnarea apostolică
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui.“ – 2 Petru 1:3
Epistola a doua a lui Petru tratează tema apărării adevărului încredințat de Dumnezeu. Capitolul 2 prezintă învățătorii falși din biserică care contrazic doctrina sănătoasă, pe când capitolul 3 ne amintește de persoane din afara bisericii care sunt „batjocoritori, plini de batjocuri“ și care caută să distrugă credința în revenirea Domnului Isus. Capitolul 1, însă, ne reamintește că înainte de a ne împotrivi celor care luptă contra adevărului lui Dumnezeu trebuie să avem garanția trăirii cu El. Primele două capitole accentuează faptul că apărarea adevărului doctrinar trebuie să se bazeze pe aplicarea acestuia în viața noastră. Cu alte cuvinte, „să trăim ceea ce predicăm.“
a. Promisiuni scumpe (1:1-4)
Viața creștină începe cu manifestarea unei credințe pe care Petru o numește „o credință de același preț cu a noastră.“ Aceasta înseamnă că noi trebuie să avem aceeași relație cu Domnul Isus ca și apostolii.
Cum poate să se înmulțească harul? Doar prin „cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Christos.“ Cu cât Îl vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu, cu atât vom va crește „harul și pacea.“ Cunoașterea lui Dumnezeu este una din resursele nădejdii noastre.
„Dumnezeiasca lui putere ne-a dat tot …“ Petru ne asigură că Dumnezeu a prevăzut tot ceea ce este necesar pentru o viață de sfințenie. Această asigurare este una a puterii Sale divine. Darurile asigurate în Christos constituie o temelie sigură pentru viața pe care Dumnezeu vrea să o trăim. Petru enumeră patru cuvinte cheie, grupate câte două. Primele două sunt „viața și evlavia.“ Suntem chemați să ne cultivăm un caracter ca al Domnului Isus și să avem o comportare similară cu a Sa. Dumnezeu, prin puterea Sa, ne-a dat aceste lucruri ca să promoveze în noi o viață de sfințenie. De asemenea, să nu uităm de „făgaduințele Lui nespus de mari și scumpe …“ Și aceste făgăduințe și promisiuni sunt resurse importante ale nădejdii.
Caracterul nădejdii (1:5-9)
Nașterea din nou constiuie doar începutul. Dumnezeu le-a dat copiilor Săi tot ce este necesar pentru a trăi o viață creștină, ei trebuind să-și dea „toate silințele“ ca să beneficieze de harul oferit. Creșterea spirituală nu are loc în mod automat, ea necesitând o strânsă cooperare cu Dumnezeu, credinciosul fiind chemat la hărnicie și disciplină creștină (Filip. 2:12, 13). Dorința lui Dumnezeu este de a deveni „asemenea chipului Fiului Său“ (Rom. 8:29).
Persistența nădejdii (1:10-21)
„De aceea … căutați … să vă întăriți chemarea și alegerea voastră … .“ Prin creșterea noastră și prin străduința noastră de a deveni tot mai mult ca și Domnul, noi ne confirmăm chemarea noastră.Trăind o viață sfântă, în Duhul, vom fi feriți de alunecări.
Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce este necesar pentru o viață divină. „Se începe cu credință și se sfârșește cu dragoste. Dragostea este rezultatul credinței, dar de la credință la dragoste, creștinul trece printr-un proces, care constituie subiectul lui Petru. Pasajul poate constitui o descriere a creșterii și relevării tuturor forțelor de viață obținute în credință, în timp ce rodirea finală este dobândită în dragoste. Pe de altă parte, acest text ne amintește un alt pasaj măreț, cel al lui Pavel în care ne vorbește despre „roada Duhului“ care este „dragostea“. Ca urmare, Pavel face o analiză profundă a dragostei în Galateni 5. Revenind la Petru, el continuă afirmând: „căci, dacă aveți din belsug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Christos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închiși și au uitat că au fost curățiți de vechile păcate … “. Cel care nu reușește să înainteze în experiența creștină este comparat cu un orb care umblă „cu ochii închiși“ sau care nu vede decât „ceea ce este aproape“. Aceste stări descriu condiția în sine și motivația ei. Practic, nu este vorba de o orbire totală, ci de o miopie spirituală; acest tip de om vede lucrurile prezente, dar nu reușește să le remarce pe cele veșnice. Lucrurile prezente sunt cele materiale, care sunt trecătoare. Un astfel de credincios îi vede pe oameni, dar nu Îl deslușește pe Dumnezeu. Miopia aceasta spirituală are un efect nociv asupra dezvoltării spirituale, făcând de multe ori ca înaintarea sa să fie îngreunată. Un astfel de om „a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate“. Altfel spus, el a ignorat viziunea primită cu ocazia curățirii la începutul vieții creștine. Ce revelație cu privire la măreția binecuvântării sufletului atunci când el este primit, iertat, justificat și curățit! Această experiență minunată exprimă relația cu cele veșnice, deschiderea ochilor înspre Dumnezeu, pe care trebuie să-L vedem cu cea mai mare claritate.“ (G. C. Morgan)
Autenticitatea creștină poate fi testată în două moduri: doctrinar și practic. Testul doctrinar lansează întrebarea: Care este atitudinea față de persoana și lucrarea Domnului Isus? Testul practic ridică următoarea problemă: Ce caracter și ce comportare rezultă din trăirea noastră? 2 Petru tratează ambele aspecte.
1. Pericolul unei vieți lipsite de creștere (1:1-8). Viața fără creștere se atrofiază, copilul lui Dumnezeu trebuie să crească, ca urmare a hrănirii cu Cuvântul lui Dumnezeu. „De aceea, dați-vă și voi toate silințele …“ ca să folosiți ceea ce v-a asigurat harul.
2. Pericolul cunoașterii fără aplicare practică (1:9-14) Dacă nu aplicăm practic ceea ce știm, vom ajunge la orbire spirituală (1:9).
II. Mărturie apostolică
a. Mărturie despre adevăr, 1:12-15
b. Trăire în adevăr, 1:16-18
c. Studiu despre adevăr, 1:19-21
III. Avertizare apostolică
a. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3
b. Exemple de prooroci mincinoşi, 2:4-9
c. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19
d. Soarta proorocilor mincinoşi, 2:20-22
IV. Nădejdea apostolică
a. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7
b. Certitudinea împlinirilor profetice, 3:8-10
c. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18
Fără îndoială că Petru i-a înțeles pe cei care doreau să cunoască cât mai mult despre vremurile din urmă. El a fost unul din cei patru ucenici care L-au întrebat pe Isus despre acest subiect. A urmat marea predică prezentată de Matei (cap. 24, 25; Marcu 13:3, 4). Chiar în ziua Înălțării, ucenicii au dorit să știe când urma să fie instaurată Împărăția. Dar în viziunea lor, ei se gândeau la o împărăție politică, aici pe pământ (Fapte 1:6-8). Domnul Isus le-a spus că „vremurile și soroacele“ sunt problema Tatălui. Când a scris această epistolă, Petru cunoștea mult mai mult datorită maturizării sale și a Duhului Sfânt, în mod special (1:20, 21). Epistola se încheie punând accentul nu pe venirea Împărăției, ci pe responsabilitățile celor care o așteaptă.
În privința venirii Domnului Isus există patru perspective posibile. Petru le enumeră și le analizează pe fiecare dintre ele:
1. Perspectiva batjocoritorilor (3:1-4)
Cuvântul lui Dumnezeu este plin de adevăr, iar Petru le scrie prea iubiților săi ca să le trezească „mintea sănătoasă prin înștiințări.“ El evidențiază unitatea Cuvântului lui Dumnezeu. „… În zilele din urmă, vor veni batjocoritori plini de batjocuri.“ Atunci când aceștia tăgăduiau puterea și venirea lui Isus, ei practic respingeau adevărul scrierilor profetice, învățătura Domnului din Evanghelii și cea din scrierile apostolilor. Biblia nu numai că prezice venirea Domnului, dar și anunță apariția batjocoritorilor. Prezența lor dovedește adevărul Cuvântului pe care-l resping și nu trebuie să ne surprindă (1 Timotei 4; 2 Timotei 3). Batjocurile sunt motivate de dorința învățătorilor falși de a trăi în păcat (3:3). Dacă un stil de viață contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, ceva trebuie schimbat: stilul de viață sau Cuvântul. Învățătorii falși de care vorbește Petru au ales să schimbe Cuvântul. Dar pe ce bază? Bazându-se pe faptul că „toate rămân așa cum erau la începutul zidirii,“ ei au adoptat „calea științifică,“ care uneori dă rezultate când e vorba de universul material, dar nu poate descifra problemele Bibliei. De multe ori, așa numitele „legi științifice“ nu sunt altceva decât concluzii rezultate dintr-un număr limitat de experiențe. Ele sunt supuse schimbărilor, deoarece nici un om de știință nu poate efectua un număr infinit de experiențe. Cuvântul Domnului este demn de crezare și „ o lumină care strălucește într-un loc întunecos“ (1:19).
2. Perspectiva istorică (3:5-7)
Petru arată că lucrarea lui Dumnezeu în istorie are un caracter constant. În sprijinul acestei afirmații, el amintește două evenimente istorice: Creația (3:5) și Potopul (3:6). Dumnezeu a creat cerurile și pământul prin Cuvântul Său. În Geneza 1, expresia „Dumnezeu a zis“ se repetă de nouă ori (Ps. 33:9). Mai mult, Creația este păstrată tot prin Cuvântul Său (3:5). Cel de-al doilea eveniment citat este Potopul, care reprezintă tabloul judecății divine (2:5). Deoarece El a creat totul, Dumnezeu intervine când vrea și cum vrea în Creația Sa (Ps. 115:3). Petru trece la aplicare: va fi o judecată viitoare (3:7).
3. Perspectiva lui Dumnezeu (3:8, 9)
Petru ne prezintă harul uimitor al lui Dumnezeu; El ne arată că Dumnezeu este etern în afara și deasupra timpului. Întârzierea Sa se datorează faptului că El „are o îndelungă răbdare … și dorește“ ca toți păcătoșii să aibă prilejul „să vină la pocăință“ (3:9). Dumnezeu are un plan care trebuie să se desfășoare conform voii Sale.
4. Perspectiva credinciosului (3:10-18)
Ce trebuie să facem? Petru ne învață cum să-L așteptăm pe Domnul. Să ne silim să ducem o viață de sfințenie (3:11-16). Atitudinea de așteptare trebuie să producă schimbări în conduita personală (3:11). Trebuie să fim sfinți și evlavioși.
Să ne silim să creștem spiritual (3:17, 18). „Creșteți în harul și cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos… .“
Epistola se încheie cu câteva aplicații practice necesare: „… Să nu uitați … că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca o zi.“
1. „Astfel, apostolul provoacă toate sufletele creștine care se gândesc la căile și lucrările lui Dumnezeu să anuleze elementul timp. Din totdeauna, timpul nu a avut semnificație pentru Dumnezeu. Noi ne grăbim și suntem agitați, zi de zi, deoarece mereu trebuie să facem ceva. Dumnezeu nu are o astfel de frământare deoarce în decursul zilei noastre, care trece repede, El este capabil să realizeze lucruri pe care omul poate doar spera să le facă într-o mie de ani. Pe de altă parte, privind la perspectiva anilor care vin și la timpul lung care trebuie să treacă pentru ca lucruri dorite cu nerăbdare să se întâmple, suntem imediat descurajați. Dumnezeu nu are această problemă deoarece timpul pentru El are o cu totul altă dimensiune. Omul fie că declară că promisiunea venirii Domnului este falsă, deoarece au trecut mai mult de 2000 de ani de când a fost făcută, sau este tentat să gândească că Cel care a făcut promisiunea este într-un fel inactiv și nu acționează atât de repede cum ar putea să o facă. Chiar o simplă enunțare a acestor lucruri ne arată cât sunt de false. De aceea, este bine să fim atenți și să nu uităm acest măreț adevăr. Scopurile lui Dumnezeu sunt atât de vaste și de minunate încât înfăptuirea lor în experiența umană are nevoie de ceea ce noi, din lipsa unui cuvânt mai bun, numim timp. Pe de altă parte, puterea Sa este așa de uriașă încât El poate să facă lucruri „într-o clipeală din ochi“, dacă vrea și când vrea El, lucruri care vor revoluționa orice viață și o va aduce în ordinea finală.“ (G. C. Morgan)
2. „Ziua Domnului va veni ca un hoț …“ (3:10). Petru, Domnul Isus, și Pavel au folosit această expresie (Matei 24:25; Luca 12:39; 1 Tes. 5:2). Să veghem dar!
3. „Domnul nu întârzie … ci are o îndelungă răbdare … și dorește ca toți oamenii să nu piară, ci toți să vină la pocăință“ (3:9). El dorește ca toți oamenii să beneficieze de mântuirea Sa (1 Tim. 2:4).
4. „Ziua Domnului va veni …“ (3:10). Pocăiește-te acum, până nu e prea târziu!
5. Creșteți spiritual! De patru ori întâlnim afirmația „Prea iubiților … să vă aduceți aminte … (3:1, 2); … să nu uitați … (3:8); … siliți-vă … (3:14); … păziți-vă … (3:17).
6. De aceea, prea iubiților, siliți-vă și păziți-vă!
EVREI
Epistola către evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vîrf de munte care domină toate culmile din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie sistematică din Noul Testament. Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în secţiunea dedicată epistolelor Bisericii dintre neamuri. Epistola către evrei marchează acum trecerea la cea de a doua secţiune a epistolelor creştine: epistolele Bisericii creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici înainte (Iacov, 1, 2 Petru, 1, 2, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole adresate prioritar evreilor. Ele sînt împreună „stîlpul evreiesc” din edificiul arcului de triumf al credinţei creştine menţionat de noi în descrierea aşezării cărţilor Noului Testament.
Niciuna dintre cele nouă epistole dedicate evreilor nu sînt adresate unei „biserici”, ci evreilor ca persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din epistola către evrei arată această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice – n.n.), Dumnezeu…”
Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii acestor epistole. Adevărurile cuprinse în ele sînt universal valabile, utile şi accesibile tuturor acelora care şi-au pus nădejdea în Domnul. Epistola către evrei, de pildă, ne arată clar supremaţia şi finalitatea revelaţiei mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Nu există nici o singură altă cale de mîntuire. Nu există nimic care să poată fi pus alături de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. La ce este şi la ceea ce a făcut El nu mai poate fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu trebuie scos sau neglijat.
Titlul:
În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious” – „Către evrei”. Epistola este evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea folosită în Sinagoga evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul tipic sinagogii: „Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvînt de sfătuire, căci v-am scris pe scurt” (Evrei 13:22). Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din „Midraş”-ul evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor. Numai în cuprinsul capitolului întîi găsim citate din Psalmul 2, 45, 102, 104 şi 110. În capitolul 2 sînt citate texte din Psalmul 8:4-6. În capitolul 3 este citat Psalmul 95:7-11. În capitolele 5 şi 6 găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întîlnim cu pasaje din Psalmul 40:6-8.
Unii au numit această epistolă: „Cea de-a cincea Evanghelie”. Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în cer, la dreapta Tatălui.
Autorul:
Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care evrei nu-şi prezintă în nici un fel autorul şi nu ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. Împotriva părerii conform căruia Pavel ar fi autorul acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o misiune „pentru neamuri”. Discuţiile pentru stabilirea numelui celui care a scris această epistolă au continuat de-a lungul veacurilor pînă astăzi: Clement din Alexandria (150-215 d.Cr.) îl propune ca autor pe Pavel. Origen (185-253 d.Cr.) a fost de părere că gîndurile sînt ale lui Pavel, dar redactarea este a altui autor. Tertulian l-a sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi comentatori au vorbit despre Filip, Evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul întrunit la Cartagina în anul 397 d.Cr. îi atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi a aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul uman al epistolei”. Cît priveşte identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.
Data:
Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face ca o dată după 96 d.Cr. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că este citat sistemul aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului (70 d.Cr.). Totuşi, destinatarii epistolei par a fi fost creştini deja de multă vreme (Evrei 5:12; 10:32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie (Evrei 2 :13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii 64-68 d.Cr.
Contextul scrierii:
La data cînd a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl refuzaseră de două ori pe Isus Cristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a doua oară după Rusalii. Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte şi distincte de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţa” care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui „nou împărat: Isus” (Fapte 17:7) şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti hotărîte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative spirituale numită: „Calea cea nouă” (Fapte 13:25-26; 19:9; 24:14, 22; Rom. 7:6).
Conţinutul cărţii:
Dacă identificăm precis pentru cine a fost scrisă această epistolă, conținutul ei se va lămuri de la sine.
Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea” în Cristos (Evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvîrşite” (Evrei 6:1).
În epistolă există două pasaje pătimașe care sperie creștinii dintre Neamuri, care nu-și dau seama că ele au fost scrise primordial evreilor aflați în pericolul întoarcerii la iudaism. Iată-le:
,,Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, 6 şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit“ (Evrei 6:4-6).
,,Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie. Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate,ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi“ (Evrei 10:25-27).
Epistola către Evrei are cel puţin trei scopuri precise:
a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că venirea lui Isus Cristos a împlinit toate năzuinţele Iudaismului şi că în El au fost realizate toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament.
b. Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: (1) pericolul întoarcerii la Iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără luarea unei hotărîri ferme şi definitive.
c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţiile ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Firul roşu care traversează toată cartea este ideea „superiorităţii lui Cristos” (Evrei 1:4; 6:9; 7:7, 19, 22; 8:6; 9:23; 10:34; 11:16, 35, 40; 12:24). Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului dintre lucrurile „bune” ale Iudaismului şi lucrurile „mai bune” aduse de Cristos. Domnul Isus este „mai bun” decît îngerii, decît Moise, decît Iosua, decît Aaron; iar Legămîntul cel Nou este „mai bun” decît Legămîntul mozaic (Evrei 8:7-13). Textul epistolei către evrei ni-L prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Cristos aşezat ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mîntuirea oamenilor (Evrei 4:14-5:10; 6:20-8:13).
Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:
„Astfei, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16)
„Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm ai stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:l5.
SCHIŢA CĂRŢII
I. MESAGERUL „MAI BUN”: FIUL
a. Superioritatea fata de profeţi, 1:1-3
b. Superioritatea fată de îngeri, 1:4-14
Paranteză: Pericolul neglijării, 2:1-4
c. Întruparea, 2:5-18
II. APOSTOLUL „MAI BUN”
a. Superioritatea fată de Moise, 3:1-6
Paranteză: Pericolul necredinţei, 3:7-19
b. Superioritatea persoanei Sale, 4:1-10
Paranteză: Pericolul neascultării, 4:11-13
III. PREOTUL „MAI BUN”
a. Comparaţia cu Aaron, 4:14-5:4
b. Rînduială lui Melhisedec, 5:5-7:25
Rînduit, 5:5-6
Autorul mîntuirii, 5:7-10
Paranteză: Pericolul imaturităţii, 5:11-6:12
Înainte mergătorul, 6:13-20
Un preot viu, 7:1-17
Întărit prin jurămînt, 7:18-25
c. Relaţia cu jertfele, 7:26-28
IV. LEGĂMÎNTUL „MAI BUN”
a. Stabilirea legămîntului, 8:1-13
b. Conţinutul vechiului legămînt, 9:1-10
c. Cristos şi Noul Legămînt, 9:11 -28
V. JERTFA „MAI BUNĂ”
a. Neputinţa Legii, 10:1-4
b. Jertfa lui Cristos, 10:5-18
Paranteză: Pericolul respingerii, 10:19-31
VI. CALEA „MAI BUNĂ”: CREDINŢA
a. Necesitatea credinţei, 10:32-39
b. Exemple de credinţă, 11:1-40
c. Exersarea credinţei, 12:1-17
d. Obiectivul credinţei. 12:18-24
Paranteză: Pericolul refuzului, 12:25-29
VII. PRACTICAREA CREDINŢEI
a. În relaţiile sociale, 13:1 -6
b. În relaţiile spirituale, 13:7-17
Salutări personale, 13:18-25
SCHIŢĂ TEMATICĂ
I. ISUS – Un eliberator „mai bun”
a. Isus Omul-Dumnezeu – mai bun ca îngerii
b. Isus Noul Apostol – mai bun ca Moise
c. Isus Noua Căpetenie – mai bun ca Iosua
d. Isus Noul Preot – mai bun decît Aaron
II. GOLGOTA – Un Legămînt „mai bun”
a. are promisiuni mai bune
b. descinde dintr-un Cort mai bun
c. este pecetluit cu o jertfă mai bună
d. aduce rezultate mult mai bune
III. CREDINŢA – Calea mai bună
a. este răspunsul cerut de Dumnezeu
b. a fost calea aleşilor lui Dumnezeu
c. trebuie să privească acum spre Domnul
d. este arătată prin trăirea în sfinţenie
Cuvînt de încheiere
1 Ioan
Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A” – „Ioan A”, ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.
Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.
Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile” atacau crezul Bisericii creştine.
Contextul scrierii: La aproximativ 100 de ani după ce evreii au scuturat jugul robiei grecești sub conducerea Macabeilor, s-au găsit niște zeloși să încerce același lucru cu romanii (anul 66 d.Ch.). ,,La urma urmei, își ziceau ei, Dumnezeul nostru poate să ne dea victoria și printr-un număr mic, ca și printr-unul mare, iar înaintea Lui nu contează cât de puternic este dușmanul.“
Numai că Dumnezeul lor fusese răstignit chiar de ei, iar mâinile Lui fuseseră pironite pe lemnul belstemat. Ca altădată când au crezut că prezența chivotului le va garanta biruința în luptă, evreii au crezut că pot forța soarta și s-au ales cu o înfrângere catastrofală. Roma a trimis împotriva lor legiunile romane sub conducerea temutului Titus. Ierusalimul a fost dărâmat, iar Templul a fost făcut ruine (anul 70 d.Ch.). Pe drumuri și la răscruci, au fost înălțate mii și mii de cruci de pe care urletele și gemetele învinșilor umpleau văzduhul. Era primul act dintr-o dramă care avea să se întindă apoi peste douăzeci de secole, după un scenariu pe care ucigașii lui Isus din Nazaret l-au scris sinucigaș pentru ei înșiși:
,,Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25).
Philostratus, un istoric din secolul III, scrie că Titus a refuzat să primească cununa de învingător, spunând că n-a fost vorba despre puterea lui, el fiind doar un instrument al răzbunării divine (Philostratus, The Life of Apollonius of Tyana 6.29).
Unii dintre creștini au fost gata să fie atrași în revolta evreiască, crezând-o un debut al instaurării împărăției lui Dumnezeu pe pământ, dar apostolii i-au potolit, spunându-le că așa ceva se va realiza nu prin puterea omului, ci doar la cea de a doua venire a Domnului Isus. Simțind în aer războiul, ei i-au îndemnat pe creștini să părăsească Israelul și să se plece în cele patru vânturi. Împărăția lui Christos va veni doar ca rezultat al pocăinței evreilor, nu ca urmare a râvnei lor lipsite de pricepere. Acesta a fost mesajul clar al apostolilor:
,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime (Fapte 3:19-21).
Mânia Romei nu s-a dzlănțuit astfel asupra evreilor pentru prima oară. Antisemitismul își mai ridicase odată capul, așa cum citim în Faptele Apostolilor:
,,După aceea, Pavel a plecat din Atena şi s-a dus la Corint. Acolo, a găsit pe un iudeu numit Aquila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Fapte 18:1-2).
În anul 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei și a aruncat vina asupra unui grup declarat ,,subversiv“: creștinii. Mulți dintre ei au fost aruncați la fiare în arenele romane, iar alții au fost arși de vii ca să ilumineze spectacolele nocturne.
În aceste condiții, Petru, marele pescar, pleacă și el dincolo de hotarele Israelului, spre lumea greco-romană, scriindu-și elistolle ,,către aleșii care trăiesc ca străini, împrăștiați prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia (1 Petru 1:1). Limitat în exprimare, el îl ia cu el ca traducător pe Ioan Marcu. Mai târziu, Marcu va scrie ,,evanghelia“ care este un rezumat al lucrurilor pe care le-a auzit de la Petru.
Fugind probabil și ei de prăpădul din Ierusalim, Ioan se mută în Efes. Contactul cu decadența Efesului și contaminarea creștinismului cu elementele gnosticismului grec îl determină pe Ioan să scrie propria lui Evanghelie, ca pe o lucrare apologetică prin care să dovedească faptul că ,,Isus este Christosul, Fiu lui Dumnezeu (Ioan 20:31).
Pe lângă Evanghelie, Ioan scrie cele trei epistole prin care combate ereziile și-i îndeamnă pe creștinii tăiați împrejur din Imperiu să nu se asocieze cu cei care poartă învățături greșite. Cuprinzător și complet, cele trei epistole sunt adresate, ca niște medicamente, pe rând unei biserici (1 Ioan), unei familii (2 Ioan) și unei persoane (3 Ioan).
Militantismul apostolului Ioan îi va atrage mânia Romei și va fi exilat, așa cum știm, în insula Patmos. Acolo, când ușa celulei i-a fost închisă, Dumnezeu i-a arătat o altă ușă deschisă în cer, i-a spus ,,Suie-te aici!“ și i-a dăruit Apocalipsa.
Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine” în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi”.
Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:
„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).
Pretutindeni forma de adresare este: „eu”, „voi”, „noi” obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi”. Autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.
Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele” (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească” (1 Ioan 2:26).
După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului”. Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein” – „a părea”, „a fi aparent”. În dogmatica lor Isus „părea” a fi om, era uman numai „în aparenţă”, căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări” din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.
Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice” în care „părinţii bisericeşti” au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.
Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus” şi aspectul divin al „Fiului” şi al „Cristosului”. Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent” cu „Omul Isus”.
Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor”.
Cum de s-au lăsat unii creștini influențați până la erezie de învățătura mincinoasă a ,,gnosticilor“? Nimic nou sub soare! Au făcut-o atunci, și au făcut-o mereu de-a lungul secolelor. Iată ce spune C.H. Spurgeon în această privință. Plecând de la textul: ,,El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune“ din 1 Cor. 1:30, el scrie:
,,Intelectul omului caută odihnă, şi, prin firea lui, o caută departe de Domnul Isus. Chiar şi atunci când sunt convertiţi, intelectualii sunt gata să privească simplitatea crucii Lui Christos cu insuficient respect şi dragoste. Ei sunt prinşi în capcana în care se aflau grecii; doresc să amestece filosofia cu descoperirea. Ispita unui om rafinat şi educat este să îndepărteze de adevărurile simple ale unui „Christos răstignit” (1 Corinteni 1:23) şi să inventeze o doctrină mai „intelectuală”.
Această ispită a condus biserica timpurie la gnosticism şi a sedus-o cu tot felul de erezii.
Aceasta este rădăcina neologiei şi a altor lucruri elegante care, în timpurile trecute, erau şlefuite în Germania, şi care amăgesc acum atâţia membri ai clerului.
Oricine ai fi, cititorule, şi oricare ar fi educaţia ta, asigură-te că nu cauţi odihnă în teologia filosofică. Poţi să primeşti învăţătura aceasta de la un mare gânditor, sau visul celălalt de la un alt învăţat; totuşi, ideile acestea sunt ca pleava faţă de grâu, în comparaţie cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când este bine călăuzită, raţiunea ne învaţă abecedarul adevărului. Chiar şi aşa, descoperirile ei nu sunt sigure. In contrast, toată plinătatea înţelepciunii şi cunoaşterii se află în Christos Isus.
Toate încercările creştinilor de a se mulţumi cu sistemele liberale ale teologilor unitarieni vor da greş. Adevăraţii moştenitori ai cerului se vor întoarce la marea şi simpla realitate a faptului că „Isus Christos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi” (1 Timotei 1:15).
Isus satisface cel mai înalt intelect atunci când este primit prin credinţă. Departe de El, minţile celor răscumpăraţi nu vor găsi odihnă. „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Proverbe 1 1:7). „Toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă” (Proverbe 111:10).
Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul” este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.
La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei” şi „supremaţia conştiinţei”. Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici” era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului”.
Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură” a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni” sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni” se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma” sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.
A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt” al Duhului lui Dumnezeu.
Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului”. Această „iluminare” se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică” însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi”, oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.
Cea mai timpurie ,,tradiţie“ creștină asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul” se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare” iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.
Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut” şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul” Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală”.
În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma”.
Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.
Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”, „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!”
Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge” (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa).
Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin” s-a pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.
B. Despre latura morală a sistemului „gnostic” găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.
Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „…împreunarea între bărbaţi… mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism”. Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură” pe care Dumnezeu „le urăşte”.
Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat”, „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… pentru că este născut din Dumnezeu” şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.
Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.
C. A treia caracteristică a „gnosticilor”, incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie” a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile”, gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini.
Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum” (1 Ioan 2:9).
Cuvîntul „dragoste” este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii”. Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul”: „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?” Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns…”
Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.
Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători”, care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:
1. „Falşi profeţi” (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura” prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura” prin care se face auzit „duhul rătăcirii”. Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).
2. „Amăgitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.
3. „Anticrişti” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.
Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi”; „mulţi falşi profeţi”, „mulţi amăgitori” şi „mulţi anticrişti”. Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină” se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru” şi „s-au dus în lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit” pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Înainte de a plonja în adâncimile acestor epistole, este de folos să spunem câteva lucruri despre ,,metafore într-un limbaj minimalist“.
Avantajul metaforelor este că putem folosi aceleași cuvinte în sensuri multiple. Apostolul Ioan este un scriitor minimalist care folosește metaforele la maxim. Limbajul său este redus la vocabularul unui copil, dar sensurile profunde sunt accesibile doar celor deprinși cu hrana tare și cu succesiunea de paliere semantice proporționale cu nivelul de maturitate duhovnicească.
Și în Evanghelie și în Apocalipsa, dar mai ales în epistole, Ioan alcătuiește perechi de metafore contrare, care amplifică sensul fiecărui cuvânt în parte. Iată câteva dintre ele:
,,Adevăr/Minciună“
Adevărul este totuna cu realitatea, în timp ce minciuna definește deformarea realității, negarea ei. Vom vedea în capitolul 8 că disputa dintre Isus Christos și liderii evreilor a fost definită în acești temeni (Ioan 8:30-47). Cei care I s-au opus atunci, ca și cei ce o fac astăzi, preferă să trăiască într-o realitate falsă, oferită ca surogat de cel care vrmărește să-i înșele și să le închidă ochii ca să nu vadă adevărul:
,,Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).
Aceeași metaforă este folosită dși de apostolul Pavel:
,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperităpentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“ (2 Cor. 4:3-6).
,,Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie“ (Efes. 4:17-19).
Cei care ,,trăiesc în adevăr“ evoluează în lumea reală, așa cum este ea înaintea lui Dumnezeu. ,,Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32). Este interesant că un teolog american a definit ,,voia lui Dumnezeu“ în contextul acestei cunoașteri a adevărului:
,,Voia lui Dumnezeu, a spus el, este ceea ce am face toți cu bucurie și din proprie inițiativă, dacă am cunoaște toate lucrurile așa cum le cunoaște Dumnezeu. Deocamdată, Dumnezeu ne cere să-L credem pe Cuvânt și ne cere ascultare. În ziua Judecății, toți vor cunoaște toate lucrurile și ,,orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu și Îi va da dreptate“. Pentru unii va fi însă prea tărziu (Iuda 14-15).
,,Libertate/Robie“
Aceasta va fi în capitolul 8 tema discuției dintre Domnul Isus și farisei, care pretindeau că n-au fost niciodată robii nimănui. În aprinderea lor, uitau că fuseseră robi și în Egipt și în Babilon … Domnul vorbea însă de relația dintre ei și păcatul care-i stăpânea. El venise ca să-i elibereze de robia și consecințele păcatului. Isus înseamnă literal: ,,Cel ce izbăvește, Cel ce eliberează“ (Mat. 1:21).
Potențialul uman este captiv stării de păcat. Nimeni nu-și poate realiza potențialul dacă este rob al neputințelor. ,,Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi“ (Ioan 8:36).
,,Dragoste/Ură“
Ioan este foarte limpede despre cele două aspecte ale relației lui Dumnezeu cu oamenii. Omul este sau în dragostea Lui sau sub mânia Lui. Nu există neutralitate! Există doar consecințe eterne corespunzătoare. ,,Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
,,Viață/Moarte“
În debutul evangheliei, Ioan ne-a sus că ,,în El era viața și viața era lumina oamenilor“ (Ioan 1:4). În restul scrierii, viața este pomenită de 34 de ori. Ioan ne spune că viața poate fi ,,din belșug“ și ,,veșnică“. Nu este vorba de aspectul ei cantitativ, ci de cel calitativ. Toți oamenii vor ,,exista“ veșnic, dar unii vor ,,trăi“, iar alții vor ,,muri“.
Viața este definită ca o relație reală între om și Dumnezeu. Viața înseamnă ,,împreună“ cu Dumnezeu, iar moartea înseamnă ,,despărțire“ de Dumnezeu și de tot ce are El. Cine își reface legătura cu Dumnezeu prin Christos va experimenta viața din plin și nu va mai muri niciodată.
Limbajul acesta le va lăsa perplexe pe Maria și pe Marta. „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată“ (Ioan 11:25-26).
De două mii de ani, creștinii mor, dar ,,calitativ“ niciunul din ei nu va fi vreodată despărțit de Dumnezeu. În limbajul nostru, după ce a înviat, Lazăr a murit din nou. A murit și Maria și a murit și Marta! Au murit toți cei din generația aceea și toți din generațiile de după aceea. În limbajul lui Dumnezeu însă, niciunul din cei care și-au reluat vreodată legătura organică cu El prin Christos ,,nu va mai muri niciodată“, adică nu va mai fi niciodată despărțit de El.
În esența realității eterne, viața celor ce au fost din naștere ,,morți în păcat“ este redobândită prin credința în Christos și prin reluarea părtășiei cosmice cu Tatăl: ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3).
,,Lumină/Înuneric“
Când Ioan spune despre cineva că ,,umblă în întuneric“ el vorbește despre întunecimea morală și despre ignoranța vinovată:
,,Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:19-21).
,,Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge“ (Ioan 12:35).
,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul“ (1 Ioan 1:6).
,,Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii“ (1 Ioan 2:11).
Întunericul este sinonim cu moartea și cu tot ce înseamnă absența lui Dumnezeu.
[ Isus, Lumina lumii ] Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8:12)
Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină”. Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein” – a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai” – a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”.
Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou” şi are în sine „arvuna vieţii veşnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.
Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul” lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).
Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:
1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit” (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat” său „a fost arătat” („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge” (1 Ioan 5:6).
Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup” a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:
2. Mărturia apostolilor – „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos”, „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).
Al treilea lucru care ne dă certitudine este:
3. „Ungerea Duhului Sfînt”. Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis”, la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).
Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sîngelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).
În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi” ar fi ei.
Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi” şi „ei”:
Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini… de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.
Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice:
1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).
Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23).
2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină” (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu”„nu păcătuieşte” pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).
Orice experienţă „mistică”, presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).
3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste” postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7, 8).
A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:
„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).
„Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (2:4).
„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum” (2:9).
O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.
SCHIŢA CĂRŢII
Prefaţa (1:1-4)
I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 – 2:2)
Împotriva:
a. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)
b. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)
c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)
II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)
a. ascultarea sau „testul moaral” (2:3-6)
b. dragostea sau „testul social” (2:7-11)
c. o digresiune despre Biserică (2:13-14)
d. o digresiune despre lume (2:15-17)
e. credinţa sau „testul doctrinal” (2:18-27)
III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)
a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 – 3:10)
b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
c. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)
d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)
IV. A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)
a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)
c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)
V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)
a. cei trei martori (5:6-12)
b. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)
VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)
a. „Ştim” că neprihănirea este divină (5:18)
b. „Ştim ” că lumea zace în păcat (5:19)
c. „Ştim” că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)
d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)
2 Ioan
Introducere (după David Pawson, Unlocking the Bible)
Deși nu pare la prima vedere, 2 Ioan și 3 Ioan sunt scrise în același timp, sub aceeași structură, din același motiv și pe aceeași temă. Singurul motiv al diferențelor dintre cele două epistole este că ceaa de a doua epistolă a lui Ioan este scrisă unei femei, iar cea de a treia unui bărbat. Cine vrea să înțeleagă aceste două epistole trebuie să arunce mai întâi o privire asupra diferențelor incontestabile care există între un bărbat și o femeie.
La creație, Dumnezeu ne-a făcut în mod distinct bărbat și femeie, chiar dacă amândoi am fost făcuți ,,după chipul și asemănarea lui“. Eva i-a fost dăruită lui Adam ca ,,un ajutor potrivit“ și este o completare esențială a lui. Este uimitor cât de mult corespund puctele tari ale femeii cu punctele slabe ale bărbatului, iar punctele tari ale bărbatului corespund cu punctele slabe ale femeii. Dumnezeu a făcut așa ca să avem neapărată unul de celălalt.
Diagrama de mai jos ilustrează diferențele dintre bărbat și femeie.
Cercurile identifică bărbatul și femeia tipică. În afara celor două cercuri, ovalele arată exitența unor stări extreme, la mijoc existând bărbați mai mult sau mai puțin efeminizați și femei mai mult sau mai puțin masculinizate.
Umaniștii haotici de astăzi ar vrea să credem că există doar un spectru continuu, cu bărbatul la un capăt și cu femeie la altul, iar la mijloc suntem toți de-a valma, aproximativ bărbați și aproximativ femei, liberi să ne alegem ,,sexul“ după înclinațiile de moment. Dumnezeu nu ne-a făcut însă așa. Prin creație, suntem bărbat sau femeie.
Informațiile de mai sus ne vor ajuta să înțelegem asemănările și deosebirile care există între 2 și 3 Ioan. A doua epistolă care ne-a rămas de la apostolul Ioan a fost scrisă unei femei. Este singura carte de genul acesta din Noul Testament. A treia epistolă, aproape identică în conținut, este scrisă unui bărbat. Deși au un conținut asemănător, felul în care sunt scrise diferă. Aparent, ele spun lucruri contrare, dar în realitate sunt complementare.
Amândouă se ocupă de relația dintre adevăr și dragoste
2 Ioan pledează pentru adevărul care trebuie să maturizeze dragostea. 3 Ioan pledează pentru dragostea care trebuie să permeeze adevărul.
Femeile au o perspectivă ,,de ansamblu“ asupra lucrurilor, în timp ce bărbații au o perspetivă liniară. Femeile sunt preponderent intuitive. Bărbații sunt preponderent analitici. Femeile ,,văd dintr-o dată“. Bărbații ,,merg pas cu pas“. Orice bărbat se enervează când nevasta lui ajunge la aceeași conluzie ca și el, cu șase luni mai devreme … La femeie primează intuiția de moment.
Bărbații pot gândi în termeni abstracți, în tim ce femeia are o gândire practică. Un bătbat urmărește un scop care trebuie atins. O femeie rezolvă o situație. Unui bărbat trebuie să-i dai ceva de făcut. Unei femei trebuie să-i dai să aline o suferință. Bărbații tind să fie interesați mai mult în lucruri. Femeile tind să fie interesate mai mult în persoane și în relații. Asta se vede imediat din conversațiile pe care le întrețin. Un grup de bărbați va discuta despre mașini, despre sport sau despre politică. Un grup de femei discută iemdiat de toți membrii familiilor lor, cu toate bucuriile și necazurile pe care le au.
Tema celor două epistole de care ne ocupăm este ,,ospitalitatea“, iar în discuție este pusă atitudinile diferite pe care le au o femeie și un bărbat în această privință, împreună cu pericolele care-i pasc pe fiecare.
Fiecare din cele două epistole scoate în relief ,,slăbiciunile“ caracteristice fiecărui gen în parte – femeia stând cu ușa larg deschisă și iubind fără discernământ, iar bărbatul trântind altora ușa în nas din prea multă prudență. Putem învăța foarte mult din aceste răspunsuri tipice în problema ospitalității.
În 2 Ioan, femeia era în pericolul de a avea prea multă dragoste și prea puțin adevăr. Era gata să primească în casă oameni care nu meritau primiți și-și punea astfel în primejdie copiii. Fără să vrea, ea accepta în părtășie învățători mincinoși. Care a fost corectarea recomandată de apostolul Ioan?
Cu foarte mult tact, apostolul îi atrage atenția că prea multă dragoste arătată musafirilor poate însemna prea puțină dragoste protectoare pentru proprii copii. Inima omului este ,,nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine se poate încrede în ea“ (Iere. 17:9). Femeia este înclinată să gândească cu inima și sentimentele nu sunt un judecător bun.
Interesant, apostolul Pavel îl avertizase și el pe mai tânărul Timotei că învățătorii mincinoși au priză mai ales la femeile văduve și fără discernământ (2 Tim. 3:6). El îl îndeamnă pe Timotei să fie un paznic pentru ele. Din același motiv, apostolul le interzice femeilor să fie factori de decizie în purtarea învățăturii creștine. El subliniază că șarpele i-a vorbit femeii și Eva a căzut foarte repede în plasa lui (2 Cor. 11:3).
Bărbatul poate greși și el în problema ospitalității. Despre asta scrie apostolul ioan în cea de atreia epistolă a sa. El pomenește depsre un bărbat care este prea gelos pentru slujirea lui și prea orgolios ca să primească învățătură și de la alții. Ioan îi spune lui Gaiu că acest Diotref nu vrea să primească pe nimeni, nici pe Dimitrie și că nici apostolul însuși nu s-a bucurat de apreciere în ochii lui.
Diotref s-a concentrat pe adevăr, dar a neglijat total dragostea. Se credea 100% corect doctrinar și nu vedea ce i-ar mai fi putut adăuga alții. Diotref trântise ușa adunării în nasul vizitatorilor și-i luase ostateci pe cei aflați înăuntru, tratându-i ca pe proprietatea lui. Adevărul te poate face câteodată încăpățânat, dar nu trebuie să-i dai voie să te izoleze de ceilalți.
Ospitalitatea în casele creștine era foarte importantă în bisericile primului veac pentru că, în general, creștinii nu erau bine primiți nicăieri în altă parte. Nu existau clădiri bisericești așa că adunările erau găzduite în case. Existau lucrători locali și lucrători care mergeau dintr-o parte în alta. Bisericile aveau nevoie să fie slujite și de cei locali și de cei aflați în călătorie. Păstorii și învățătorii erau lucrători locali, în timp ce apostolii, profeții și evangheliștii erau lucrători itineranți. Mulți depideau de bunăvoința și dărnicia celor vizitați. Ca și azi, unele adunări se închiseseră în ele însele și nu prea primeau vizitatori. Altele trăiau cu ușile deschise vraiște și putea intra oricine.
Una din cele mai timpurii lucrări istorice despre creștini, Didache, averizează împotriva profetului care stă mai mult de trei zile în același loc, numindu-l ,,profet fals“, un profitor pe seama bunăvoinței gazdei sale. De fapt, profeții erau prea intenși ca să stea permanent în același loc. Dacă ai un profet sau evanghelist în adunare ai încurcat-o, pentru că vei fi supus săptămână după săptâmână la insitențe lui puternice. Profeții și evangheliștii trebuie să fie lucrători itineranți, care să aprindă scânteia trezirilor în biserici. Dacă stau prea mult într-un loc riscă să reducă bisericile la o grămadă de cenușă. Păstorii și învățătorii trebuie să stea în bisericile locale.
Este clar că aceste două epistole au fost scrise cam în același timp și au fost trimise probabil împreună. Structura lor este aproape identică, iar conținutul aproximativ egal, probabil restrâns la dimensiunile unei singure pagini de papirus.
| 2 IOAN | 3 IOAN | ||
| 1-3 | Dragoste și adevăr | 1 | Dragoste și adevăr |
| 4 | Umblarea în adevăr | 2-4 | Umblarea în adevăr |
| 5-6 | Umblarea în dragoste | 5-8 | Umblarea în dragoste |
| 7-9 | Unii refuză adevărul | 9-10 | Unii refuză dragostea |
| 10-11 | Nu-I primi în casă | 11-12 | Nu face ca ei |
| 12-13 | Bucuria noastră | 13-15 | Pacea noastră |
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B” – „Ioan B” spre a fi deosebită de cea dintîi epistolă a lui Ioan.
Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul” amintit la începutul epistolei este apostolul Ioan. Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii. Numai el goate folosi un fond atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă atît de variată de adevăruri. Într-adevăr, Ioan foloseşte cele mai simple cuvinte cu putinţă; vocabularul lui este acela al unui copil la vîrsta de 5-7 ani, dar conţinutul de informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant de bogate. Apostolul scrie despre: adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură şi moarte. Însemnătatea acestor cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind ferestre spre nişte realităţi spirituale profunde.
Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr.
Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi circumstanţe spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm că Duhul Sfînt ne-a lăsat un instructaj complet de comportament în condiţii de atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte adunarea ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare familie din adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare credincios în parte.
Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată unei Biserici pe care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei” (2 Ioan 1:1). O citire atentă a versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că aceasta este o tălmăcire forţată. Ce fel de Biserică ar fi aceea în care numai „unii din copiii tăi umblă în adevăr”?
Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu pierde ocazia să-şi exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii acestei femei. „Umblarea” lor era „în adevăr”, dar pericolul era şi el pe aproape. Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale celor ce mergeau pe calea dreaptă şi căutau să se furişeze în casele lor şi să le strecoare în suflet veninul învăţăturilor lor drăceşti. În condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute creştină, dar în contactele cu „amăgitorii” (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas spre dezastru. Aşa cum remarca cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge din casă în casă căutînd să convertească cît mai multe persoane”. Cu maturitatea care-l caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această mamă creştină să-şi păzească cu vigilenţă „cuibul”.
Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din Biserică părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori” colindau din casă în casă, infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît Evanghelia”, propovăduită în Biserică. Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină să nu se lase tîrîtă în erezie şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de Domnul: „Păziţi-vă bine să nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu” (2 Ioan 8-9). Dragostea de oameni este o virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de vinovată ca şi păcătuirea.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr” apare de cinci ori în primele 4 versete. Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii şi împotriva imposturii celor care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii întregi, învăţînd pe oameni, pentru un cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe” (Tit 1:11). Tema generală a epistolei este „statornicia în Evanghelia Domnului” şi este enunţată în versetul 6: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început”.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1-3
I. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI
a. Umblarea în adevăr, 4-5
b. Umblarea în dragoste, 6
II. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL
a. Avertisment împotriva falşilor învăţături 7-9
b. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11
Încheiere, 12-13
Un avertisment împotriva asasinilor adevărului
Noi descoperiri ale unor vechi falsuri!
Cum ne putem ,,vaccina“ împotriva acestor articole virale care vor inunda în curând rețelele presei mondiale?
Simplu, arătând adevărul!
Biblia ne-a prevenit despre acest pericol. Mai mult! Biblia conține tratamentul necesar pentru această boală! Există pasaje clare care vorbesc despre atacul ,,profeților falși“ și al ,,învățătorilor mincinoși“. Deci, nu este nimic nou sub soare!
-
Încercări de pervertire a știrii despre învierea lui Isus Christos.
,,Pe când se duceau ele (femeile care văzuseră mormntul gol și pe Isus Christos viu), au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. 12 Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani 13 şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ‘Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.’ 14 Şi, dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.”15 Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi“ (Mat. 28:11-15).
Pasajul arată obrăznicia necredinței care se opune chiar și celor mai clare dovezi. Mituirea ostașilor a fost necesară pentru că, răspândind acest svon,ei se acuzau singuri și se puneau în pericol de moarte. Minciuna s-a răspândit atunci repede și nu m-ar mira dacă o copie a relatărilor ostașilor va fi scoasă de Satan ca să atace credința creștină.
2. Încercări de falsificare a Evangheliei despre viața Domnului Isus.
,,Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, 2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai cuvântului, 3 am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, 4 ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai“ (Luca 1:4).
Acest preambul al scrierii doctorului Luca dovedește că circulau pe atunci variante false ale vieții Domnului Isus. Devenit subiect de discuție peste tot, Isus Christos a fost ,,convertit post-mortem“ la majoritatea ideilor filosofice și religioase ale timpului. Gnosticii mai ales l-au repovestit ca sprijin al învățăturilor lor. Apostolul Ioan a scris foarte mult despre luptă ideologică dintre adevărul creștin și minciuna gnostică.
,,Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem căeste ceasul de pe urmă. 19 Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. 20 Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru. 21 V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr. 22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“ (1 Ioan 2:18-23)
Nu m-ar mira deloc să aflu că ,,antichriștii moderni“ vor scoate de la dosar documentelor antichriștilor din trecut, atacând natura întrupării lui Christos și pervertindu-i sensul misiunii terestre. Ați auzit deja despre ,,Evanghelia lui Toma“. Fiți pregătiți să citiți și despre alte evanghelii false, de una, să zicem, … ,,a lui Bartolomeu“.
3. Încercări de falsificare a învățăturii apostolului Pavel
Există 13 cărți scrise de apostolul Pavel în Noul Testament. Să nu vă mirați însă dacă unii ,,vor descoperi“ că el a scris … mai multe. Aceasta a fost și surpriza lui Pavel însuși! Cei ce propagau pe atunci alte ,,adevăruri“ nu s-au sfiit să mintă, dându-și balivernele drept ,,opere ale marelui apostol“.
,, … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă cavenindde la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar“ (2 Tesaloniceni 2:2).
Din pricina înmulțirii acestor epistole false, Pavel, care-și dicta altora scrisorile (Rom. 16:22), din cauza bolii lui de ochi, a trebuit să găsească o metodă pentru autentificarea scrierilor adevărate:
,,Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu“ (2 Tesal. 3:17).
,,Urarea de sănătate este cu mâna mea: Pavel“ (Col. 4:18; 1 Cor. 16:21).
,,Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!“ (Gal. 6:11).
Încă din Eden, șarpele cel vechi a încercat să semene îndoială în inimile oamenilor despre adevărul cuvintelor lui Dumnezeu (,,Oare a zis Dumnezeu?“. Din aceeași sursă a adevărurilor mincinoase vor putea fi oricând scoase și re-puse în circulație ,,adevăratele epistole ale lui Pavel“!
4. Încercări de falsificare a Apocalipsei lui Ioan
Experimentat deja în lupta cu ,,zvonerii, răspândacii și postacii“ diavolului, apostolul Ioan a simțit că este nevoie să-i amenințe solemn și categoric pe cei ce vor încerca să-i pervertească ,,apocalipsa“. Circulau deja încă de pe atunci alte ,,apocalipse“ (descoperiri), iar una ar putea fi scoasă oricând de la sertar în zilele următoare.
,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta“ (Apocalipsa 22:18).
Atacarea adevărului s-a făcut întotdeauna prin minciuni. Istoria este plină de astfel de ,,documente“. Chiar și așa zisele ,,cărți apocrife“ au trebuit date la o parte pentru a se stabili canonul scrierlor cu adevărat inspirate de Dumnezeu. Biserica catolică le-a păstrat însă până astăzi și le-a inclus în Biblia catolică. Nu va fi deci de mirare dacă tot ea va scoate de la naftalină și alte astfel de ,,scrieri nesfinte“.
Adevăraților credincioși nu le rămâne decât să se ancoreze temeinic în adevăr și să refuze categoric minciunile care au fost, sunt și, fără îndoiala, vor mai veni:
,,Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul! 8 Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. 9 Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. 10 Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” 11 Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 7-12).
3 Ioan
Introducere (după David Pawson, Unlocking the Bible)
Deși nu pare la prima vedere, 2 Ioan și 3 Ioan sunt scrise în același timp, sub aceeași structură, din același motiv și pe aceeași temă. Singurul motiv al diferențelor dintre cele două epistole este că ceaa de a doua epistolă a lui Ioan este scrisă unei femei, iar cea de a treia unui bărbat. Cine vrea să înțeleagă aceste două epistole trebuie să arunce mai întâi o privire asupra diferențelor incontestabile care există între un bărbat și o femeie.
La creație, Dumnezeu ne-a făcut în mod distinct bărbat și femeie, chiar dacă amândoi am fost făcuți ,,după chipul și asemănarea lui“. Eva i-a fost dăruită lui Adam ca ,,un ajutor potrivit“ și este o completare esențială a lui. Este uimitor cât de mult corespund puctele tari ale femeii cu punctele slabe ale bărbatului, iar punctele tari ale bărbatului corespund cu punctele slabe ale femeii. Dumnezeu a făcut așa ca să avem neapărată unul de celălalt.
Diagrama de mai jos ilustrează diferențele dintre bărbat și femeie.
Cercurile identifică bărbatul și femeia tipică. În afara celor două cercuri, ovalele arată exitența unor stări extreme, la mijoc existând bărbați mai mult sau mai puțin efeminizați și femei mai mult sau mai puțin masculinizate.
Umaniștii haotici de astăzi ar vrea să credem că există doar un spectru continuu, cu bărbatul la un capăt și cu femeie la altul, iar la mijloc suntem toți de-a valma, aproximativ bărbați și aproximativ femei, liberi să ne alegem ,,sexul“ după înclinațiile de moment. Dumnezeu nu ne-a făcut însă așa. Prin creație, suntem bărbat sau femeie.
Informațiile de mai sus ne vor ajuta să înțelegem asemănările și deosebirile care există între 2 și 3 Ioan. A doua epistolă care ne-a rămas de la apostolul Ioan a fost scrisă unei femei. Este singura carte de genul acesta din Noul Testament. A treia epistolă, aproape identică în conținut, este scrisă unui bărbat. Deși au un conținut asemănător, felul în care sunt scrise diferă. Aparent, ele spun lucruri contrare, dar în realitate sunt complementare.
Amândouă se ocupă de relația dintre adevăr și dragoste
2 Ioan pledează pentru adevărul care trebuie să maturizeze dragostea. 3 Ioan pledează pentru dragostea care trebuie să permeeze adevărul.
Femeile au o perspectivă ,,de ansamblu“ asupra lucrurilor, în timp ce bărbații au o perspetivă liniară. Femeile sunt preponderent intuitive. Bărbații sunt preponderent analitici. Femeile ,,văd dintr-o dată“. Bărbații ,,merg pas cu pas“. Orice bărbat se enervează când nevasta lui ajunge la aceeași conluzie ca și el, cu șase luni mai devreme … La femeie primează intuiția de moment.
Bărbații pot gândi în termeni abstracți, în tim ce femeia are o gândire practică. Un bătbat urmărește un scop care trebuie atins. O femeie rezolvă o situație. Unui bărbat trebuie să-i dai ceva de făcut. Unei femei trebuie să-i dai să aline o suferință. Bărbații tind să fie interesați mai mult în lucruri. Femeile tind să fie interesate mai mult în persoane și în relații. Asta se vede imediat din conversațiile pe care le întrețin. Un grup de bărbați va discuta despre mașini, despre sport sau despre politică. Un grup de femei discută iemdiat de toți membrii familiilor lor, cu toate bucuriile și necazurile pe care le au.
Tema celor două epistole de care ne ocupăm este ,,ospitalitatea“, iar în discuție este pusă atitudinile diferite pe care le au o femeie și un bărbat în această privință, împreună cu pericolele care-i pasc pe fiecare.
Fiecare din cele două epistole scoate în relief ,,slăbiciunile“ caracteristice fiecărui gen în parte – femeia stând cu ușa larg deschisă și iubind fără discernământ, iar bărbatul trântind altora ușa în nas din prea multă prudență. Putem învăța foarte mult din aceste răspunsuri tipice în problema ospitalității.
În 2 Ioan, femeia era în pericolul de a avea prea multă dragoste și prea puțin adevăr. Era gata să primească în casă oameni care nu meritau primiți și-și punea astfel în primejdie copiii. Fără să vrea, ea accepta în părtășie învățători mincinoși. Care a fost corectarea recomandată de apostolul Ioan?
Cu foarte mult tact, apostolul îi atrage atenția că prea multă dragoste arătată musafirilor poate însemna prea puțină dragoste protectoare pentru proprii copii. Inima omului este ,,nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine se poate încrede în ea“ (Iere. 17:9). Femeia este înclinată să gândească cu inima și sentimentele nu sunt un judecător bun.
Interesant, apostolul Pavel îl avertizase și el pe mai tânărul Timotei că învățătorii mincinoși au priză mai ales la femeile văduve și fără discernământ (2 Tim. 3:6). El îl îndeamnă pe Timotei să fie un paznic pentru ele. Din același motiv, apostolul le interzice femeilor să fie factori de decizie în purtarea învățăturii creștine. El subliniază că șarpele i-a vorbit femeii și Eva a căzut foarte repede în plasa lui (2 Cor. 11:3).
Bărbatul poate greși și el în problema ospitalității. Despre asta scrie apostolul ioan în cea de atreia epistolă a sa. El pomenește depsre un bărbat care este prea gelos pentru slujirea lui și prea orgolios ca să primească învățătură și de la alții. Ioan îi spune lui Gaiu că acest Diotref nu vrea să primească pe nimeni, nici pe Dimitrie și că nici apostolul însuși nu s-a bucurat de apreciere în ochii lui.
Diotref s-a concentrat pe adevăr, dar a neglijat total dragostea. Se credea 100% corect doctrinar și nu vedea ce i-ar mai fi putut adăuga alții. Diotref trântise ușa adunării în nasul vizitatorilor și-i luase ostateci pe cei aflați înăuntru, tratându-i ca pe proprietatea lui. Adevărul te poate face câteodată încăpățânat, dar nu trebuie să-i dai voie să te izoleze de ceilalți.
Ospitalitatea în casele creștine era foarte importantă în bisericile primului veac pentru că, în general, creștinii nu erau bine primiți nicăieri în altă parte. Nu existau clădiri bisericești așa că adunările erau găzduite în case. Existau lucrători locali și lucrători care mergeau dintr-o parte în alta. Bisericile aveau nevoie să fie slujite și de cei locali și de cei aflați în călătorie. Păstorii și învățătorii erau lucrători locali, în timp ce apostolii, profeții și evangheliștii erau lucrători itineranți. Mulți depideau de bunăvoința și dărnicia celor vizitați. Ca și azi, unele adunări se închiseseră în ele însele și nu prea primeau vizitatori. Altele trăiau cu ușile deschise vraiște și putea intra oricine.
Una din cele mai timpurii lucrări istorice despre creștini, Didache, averizează împotriva profetului care stă mai mult de trei zile în același loc, numindu-l ,,profet fals“, un profitor pe seama bunăvoinței gazdei sale. De fapt, profeții erau prea intenși ca să stea permanent în același loc. Dacă ai un profet sau evanghelist în adunare ai încurcat-o, pentru că vei fi supus săptămână după săptâmână la insitențe lui puternice. Profeții și evangheliștii trebuie să fie lucrători itineranți, care să aprindă scânteia trezirilor în biserici. Dacă stau prea mult într-un loc riscă să reducă bisericile la o grămadă de cenușă. Păstorii și învățătorii trebuie să stea în bisericile locale.
Este clar că aceste două epistole au fost scrise cam în același timp și au fost trimise probabil împreună. Structura lor este aproape identică, iar conținutul aproximativ egal, probabil restrâns la dimensiunile unei singure pagini de papirus.
2 IOAN 3 IOAN 1-3 Dragoste și adevăr 1 Dragoste și adevăr 4 Umblarea în adevăr 2-4 Umblarea în adevăr 5-6 Umblarea în dragoste 5-8 Umblarea în dragoste 7-9 Unii refuză adevărul 9-10 Unii refuză dragostea 10-11 Nu-I primi în casă 11-12 Nu face ca ei 12-13 Bucuria noastră 13-15 Pacea noastră
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G” – „Ioan G”, „gama” fiind a treia literă din alfabetul grecesc.
Autorul: Acelaşi „presbiter” care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul acesteia (2 Ioan 1; 3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu Bisericii şi nici unei familii ci unui frate din Biserică.
Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au însoţit cea dintîi epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie plasată tot în preajma anului 90 d.Cr.
Contextul scrierii: Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări care tulburau viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul ucenic al Domnului în viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor care funcţionează ca lideri spirituali ai Bisericii.
Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar plină de informaţii care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o scrisoare de însoţire şi recomandare pentru „cărăuşii” trimişi să răspîndească epistola scrisă de Ioan pentru apărarea credinţei în acele timpuri de atacul furibund al ereticilor „gnostici”. Scrisoarea este în întregime ,,o afacere evreiască“, fiind scrisă de către un evreu, pentru un evreu, despre alți evrei:
„Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul” (3 Ioan 7-8).
La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali ai Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai Bisericii. Ioan este „presbiterul” cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr plin de rîvnă care se avîntă dincolo de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea lui spirituală era supravegheată direct de Ioan.
În Biserica în care se afla, Gaiu este prins între exemplul rău dat de Diotref:
„Diotref, căruia îi place să aibă întîietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică” – v. 9-10
şi exemplul bun dat de Dimitrie:
„Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată” – v.12.
Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu se lase biruit de rău şi să se ia după exemplul bun stabilit de Dimitrie:
„Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” – v. 11.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu „umblarea în adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste” (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija lui Ioan pentru Biserica Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este ilustrată cum nu se poate mai bine de exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă cu ei „gură către gură“ (2 Ioan 12; 3 Ioan 13).
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere, 1
I. GAIU – LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE
Un lucrător în creştere
a. Credincioşie faţă de adevăr, 3-4
b. Slujire fată de fraţi, 5
c. Umblare în dragoste, 6
d. Colaborare cu fraţii, 7-8II. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ
Un lider firesca. Îi place să aibă întîietatea, 9
b. Nu vrea să ştie de alţii, 9
c. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10
d. Nu primeşte pe fraţi, 10
e. Crede că este„proprietarul” Bisericii, 10
f. Dă afară pe cine vrea el, 10
g. Va trebui să fie disciplinat, 10
h. Este un pericol pentru creşterea altora, 10III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE
Un exemplu demn de urmata. Sprijinit pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12,
b. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12
c. Confirmat de apostoli, 12Încheiere, 13-14
William Gurnall, eseuri, pagina 1
43 vizualizări
90 vizualizări
46 vizualizări
55 vizualizări
74 vizualizări
51 vizualizări
40 vizualizări
46 vizualizări
130 vizualizări
76 vizualizări
416 vizualizări
451 vizualizări
346 vizualizări
430 vizualizări
330 vizualizări
431 vizualizări
489 vizualizări
444 vizualizări
476 vizualizări
524 vizualizări
542 vizualizări
512 vizualizări
431 vizualizări
461 vizualizări
557 vizualizări
694 vizualizări
560 vizualizări
520 vizualizări
642 vizualizări
541 vizualizări
628 vizualizări
696 vizualizări
499 vizualizări
574 vizualizări
678 vizualizări
789 vizualizări
676 vizualizări
656 vizualizări
William Gurnall, eseuri, pagina 3
855 vizualizări
702 vizualizări
378 vizualizări
686 vizualizări
868 vizualizări
1.206 vizualizări
538 vizualizări
588 vizualizări
668 vizualizări
1.108 vizualizări
584 vizualizări
658 vizualizări
659 vizualizări
Exemple de BIRUINŢE -2-
DAVID – de citit 1Samuel 17
Biruinţa pe care a câştigat-o David asupra lui Goliat, pune în lumină două fapte de primă importanţă care condiţionează această biruinţă:
– ÎNCREDEREA LUI TOTALĂ ÎN DUMNEZEU
‘Domnul, care m-a izbăvit din ghiara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui Filistean. ‘
Această nezdruncinabilă încredere în Dumnezeu a caracterizat pe David în tot cursul vieţii lui şi o exprima de multe ori în psalmii lui. Ea este cea dintâi condiţie a biruinţei, căci fără credinţă în puterea lui Dumnezeu, noi mergem înaintea înfrângerii.
‘O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit, că PUTEREA ESTE A LUI DUMNEZEU’.
– DAVID NU AVEA ÎN VEDERE DECÂT SLAVA LUI DUMNEZEU
‘Eu… vin împotriva ta în numele Domnului oştirilor, Dumnezeul oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o… Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. ‘
Fie ca şi noi să avem totdeuna în vedere slava lui Dumnezeu în momentul când vrăjmaşul se apropie ca să lupte cu noi!
IOSAFAT – de citit 2 Cronici 20.1-30
Extraordinară biruinţă şi izbăvire pe care a dat-o Dumnezeu lui Iosafat şi poporului său!
Dar, biruinţele credinţei nu sunt ele tot atât de extraordinare? Iată câteva lecţii pline de învăţătură care ies în relief din întâmplarea aceasta.
Mai întâi găsim în Iosafat, ca şi în ceilalţi oameni ai lui Dumnezeu amintiţi până acum, o deplină încredere în Dumnezeu. Când i se aduce la cunoştinţă că vrăjmaşul se apropie cu o mare mulţime, el nu caută ajutor omenesc – de pildă făcând alianţă cu un împărat străin- ci ‘şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul, si a vestit un post pentru tot Iuda’.
Iosafat ştie să vorbească lui Dumnezeu. El urcă până la obârşie ca să spunem aşa, amintindu-I făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, ‘prietenul Tău’ şi felul în care Dumnezeu împlinise această făgăduinţă dându-i ţara Canaanului lui Israel pentru totdeauna.
Ce mângâiere pentru inima celui credincios, angajat în luptă, sa poată să vorbească Domnului şi să-i amintească de făgăduinţele Sale!
Siguranţa lui Iosafat este exprimată printr-o totală seninatate, în contrast cu neîncrederea firii pământeşti care se agită cu înfrigurare şi face o grămadă de aranjamente ‘ca să-şi asigure toate şansele de izbândă’ (de exemplu, Iacov, în multe împrejurări!)
‘Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari multimi, care înaintează împotriva noastră, şi noi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine! ‘
Dumnezeu raspunde prin gura lui Iahaziel:
‘… căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu… Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… iesiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi! ‘
Ce face Iosafat? El se închină împreună cu tot poporul şi mulţumeşte PENTRU BIRUINŢA CARE AVEA SĂ VINĂ! El stabileste niste cântăreţi care declară înaintea bărbaţilor echipaţi:
‘Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac! ‘
Iosafat avea o aşa de mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu încât, pentru credinţa lui, BIRUINŢA ERA DEJA CÂŞTIGATĂ!
Ce pildă de o astfel de credinţă din inimă care:
‘… este o încredere neclintită în lucrurile nadăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. ‘
Prin ea, noi ne însuşim făgăduinţele lui Dumnezeu fiind DEPLIN ÎNCREDINŢAŢI CĂ EL CE FAGĂDUIEŞTE, POATE SĂ ŞI ÎMPLINEASCĂ.
Exemple de BIRUINŢE
Exemple de oameni ai lui Dumnezeu care au câştigat biruinţe; condiţii morale ale biruinţei, condiţii valabile pentru toate timpurile
GHEDEON – Judecători 6.1-16,7.1,2, 7,5-22,8.8
Ghedeon realizează starea de ruină a poporului dar el veghează să puna la adăpost hrana necesară pentru el şi pentru ai sai.
Este important de a ne hrăni din tinereţe cu Cuvântul lui Dumnezeu şi de a face provizii din el! Ghedeon a dovedit smerenie recunoscându-şi slăbiciunea: ‘… eu sunt cel mai mic’. El cunoştea pe Dumnezeu şi a experimentat harul si bunatatea Lui. El poate sa zidească un altar şi să-L numească DOMNUL PĂCII. El ascultă pe Dumnezeu şi distruge idolii tatălui său dând astfel mărturie despre credinţa lui.
Credinţa lui Ghedeon este pusa la grea încercare: din 32.0 de oameni care s-au prezentat pentru luptă, Dumnezeu nu păstreaza decât 300 adică mai puţin de unu la sută! Şi acolo se arată ascultarea lui Ghedeon care îşi dovedeşte credinţa pe care o are în făgăduinţa lui Dumnezeu, încât trimite acasă pe ceilalţi oameni.
TREBUIE CA TOTUL SĂ FIE DE LA DUMNEZEU!
Înaintea luptei Dumnezeu îl întăreşte pe Ghedeon. O turtă de orz, ilustrarea unui Ghedeon fără putere şi fără valoare în ochii oamenilor, nimiceste tabăra lui Madian. Ghedeon S-A PLECAT ÎN ÎNCHINARE!
Trei sute de oameni purtând câte un ulcior, o făclie şi o trâmbiţă, nu însă arme, rămânând fiecare la locul lui, sparg ulcioarele, sună din trâmbiţă strigând ‘SABIA DOMNULUI ŞI A LUI GHEDEON! ‘ Vrăjmaşii se omoară unii pe alţii, biruinţa este deplină. Numai Dumnezeu este Acela care a câştigat-o folosind un instrument fără putere dar, ascultător.
BIRUINŢA LUI GHEDEON ESTE BIRUINŢA CREDINŢEI.
SAMUEL – 1Samuel 7.1-14
Samuel începe prin a aduna poporul la Miţpa unde ei POSTESC ŞI ÎŞI MĂRTURISESC PĂCATELE. Dacă îngăduim păcatul în vieţile noastre, nu vom avea nici părtăşie cu Domnul, nici putere de a câştiga biruinţa.
Recunoaşterea păcatului trebuie să fie însoţită de o smerenie adevărată – Israel posteşte şi varsă apa înaintea Domnului.
În prezenţa vrăjmaşului, Samuel aduce Domnului un miel ca jertfă şi mijloceşte pentru Israel. El nu avea nici o asociere cu păcatele poporului. El poate în felul acesta să se apropie de Dumnezeu şi să-I ceară ajutor.
‘Şi Domnul i-a răspuns’. Samuel, este în împrejurările acestea o frumoasă ilustrare a Domnului Isus: Isus Hristos cel neprihănit, este apărătorul nostru la Tatăl şi El este şi jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
Dumnezeu intervine personal şi pune pe filisteni pe fugă. Samuel recunoaşte că biruinţa se datoreşte acestei intervenţii în har de aceea, el pune o piatră şi o numeşte Eben-Ezer şi zice:
‘PÂNĂ AICI DOMNUL NE-A AJUTAT. ‘
Diferite feluri de biruinţe
Lupta creştinului este împotriva lui Satan şi a agentilor lui -puterea spirituală a răului- iar vrăjmaşul se slujeşte de felurite mijoace ca să ne înşele.
BIRUINŢA ASUPRA LUI SATAN
‘… v-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi a-ţi biruit pe cel rău… ‘
De unde deci, şi-au luat tinerii aceştia puterea care i-a făcut în stare să biruiască pe cel rau? Din Cuvântul lui Dumnezeu care rămânea în ei! Eficacitatea aceasta a săbiei Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu, a fost din plin dovedită de Domnul Hristos. Când a fost ispitit de diavolul în pustie, El nu l-a biruit invocând autoritatea Sa divină cum ar fi putut să o facă. Dar, ca OM desăvârşit şi ascultător El a făcut apel la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu opunându-L la fiecare ispită prin care Satan se silea să-L facă sa iasă din poziţia Sa de dependenţă de Dumnezeu. Să luam pilda Lui şi vom învinge ca El, spunând: ESTE SCRIS. Pentru aceasta, e desigur nevoie de o temeinică cunoaştere şi trăire a Cuvântului lui Dumnezeu!
Un alt izvor de putere pentru a birui pe Satan se află în sângele Mielului:
‘Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor… ‘
Domnul Hristos a câştigat la cruce biruinţa asupra lui Satan:
‘El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul’
Credinciosul poate să se bazeze totdeauna pe această biruinţă a Domnului Hristos căci ea este a lui de vreme ce el a murit şi a înviat împreună cu Hristos. El câştigă biruinţa în crucea lui Hristos cum a triumfat şi El ÎNSUŞI asupra puterii lui Satan prin biruinţa de la cruce. Sângele Mielului are putere permanentă, putere care îşi desfăşoară efectele tot atât de bine pentru mântuirea păcătoşilor ca şi mersul celui credincios:
‘Sângele Lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat’.
BIRUINŢA ASUPRA RĂTĂCIRII
În sânul creştinătăţii sunt duhuri care nu mărturisesc că Isus Hristos a venit în trup. Cum le putem descoperi şi birui?
Prin puterea Duhului Sfânt care ne călăuzeşte:
‘… în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit… ‘; ‘Voi, copilaşilor, … sunteţi din Dumnezeu; şi le-aţi biruit pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume’.
BIRUINŢA ASUPRA LUMII
Domnul Hristos a biruit lumea. (Ioan 16.3)
Cum ar putea şi credinciosul, la rândul lui sa câştige biruinţa asupra acestui sistem diabolic? PRIN CREDINŢĂ!
‘… Oricine este născut din Dumnezeu, biruieste lumea, şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu. ‘
Avem un exemplu în Avraam. Când a trebuit să se desprata de Lot, el nu şi-a ridicat ochii asupra Sodomei. Dumnezeu îi făcuse făgăduinţe şi inima lui era aşa de ataşată de aceste făgăduinţe prin credinţă că nu se gândea la câmpia Iordanului. Aceasta se întâmplă şi cu noi astăzi, în măsura în care inimile noastre vor fi ataşate prin credinţă de făgăduinţele lui Dumnezeu, noi putem birui lumea.
‘Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. ‘
Avem un exemplu şi în Moise care a refuzat să devină fiul ficei lui Faraon. (Evrei 11.4,5, 26)
BIRUINŢA ASUPRA ÎMPREJURĂRILOR POTRIVNICE
Apostolul Pavel enumeră la Romani 8.5-39, diferite împrejurări sau puteri pe care credinciosul le întâmpină în mersul lui pe cale şi asupra cărora el triumfă şi astfel ele nu-l pot despărţi de dragostea lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Ar putea aceste împrejurări şi puteri adverse să-l biruiască ori să-l copleşească până acolo ca să nu se mai poată bucura de această dragoste? NU! Aceasta e mai mult decât o biruinţă, este triumful credinţei care se bazează în întregime pe Domnul Isus, Marele Biruitor.
Credinţa nu încearcă să evite împrejurările potrivnice, ci le înfruntă cu deplină siguranţă că el poate totul prin Acela care-l întăreşte.
Biruinţa
BIRUINŢA este totdeauna câştigată prin Hristos Însuşi.
Când TU îmi sprijinesti paşii, ‘… stau neclintiţi pe cărările Tale, şi nu mi se clatină picioarele. ‘ ‘… Noi suntem mai mult decât biruitori pein Acela care ne-a iubit. ‘ El ‘… va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea’.
Biruinţa aduce BUCURIA:
Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.
Biruinţa aduce RECUNOŞTIINŢA SI LAUDA:
Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele.
Biruinţa nu trebuie să aducă niciodată mândria:
Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.
BIRUINŢA nu este câştigată odată pentru totdeauna căci vrăjmaşul nu se recunoaste niciodată biruit. El dă târcoale neîncetat în jurul nostru, asteptând momentul care i se va părea potrivit ca să lanseze un nou atac. De aceea, trebuie ca un credincios, dupa o biruinţă, să-şi îndoiască vigilenţa si puterea pentru ca, după ce va fi biruit totul, să rămână în picioare. Nicăieri nu ni se spune căci putem să ne scoatem armătura nici măcar pentru un moment. Sub aspectul vegherii şi al luptei, ne vom bucura de odihnă în cer şi nu trebuie să o căutăm pe pământ.
… rămâneţi astfel tari în Domnul, prea iubiţilor
Această tărie se manifesta prin statornicia şi stăruinţa cu care ne continuăm lupta în ciuda tuturor obstacolelor şi a pericolelor. Pentru aceasta avem nevoie de a fi ‘întăriţi cu toată puterea, … pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie. ‘
Noi ştim unde se găseşte aceasta putere: în DOMNUL!
El este credincios şi ne va întări şi ne va păzi de cel rău. Acel care ne-a putut păzi de un păcat la un moment dat, ne va putea păzi permanent.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos…
Domnul făgăduieşte o răsplată biruitorului:
Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.
Sunt multe răsplătiri făgăduite dar cea mai mare răsplată a celui răscumpărat va fi slăvirea Domnului Isus la venirea Sa:
… măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibe ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos…
Diferenţa dintre bunătatea noastră şi bunătatea lui Cristos
Într-o zi, un frate a venit la mine şi mi-a spus:
‘Îmi este destul de greu să înţeleg diferenţa dintre răbdarea şi dragostea noastră şi dragostea lui Cristos. Ce este răbdarea noastră şi ce este răbdarea lui Cristos? Ce este dragostea noastră şi ce este dragostea lui Cristos? ‘
Nu era uşor de răspuns… Apoi el a mai continuat:
‘Frate, cum pot afla dacă iubesc o persoană cu dragostea lui Cristos sau cu dragostea mea? ‘
M-am gândit, apoi i-am spus:
‘Dacă dragostea cu care îi iubeşti pe alţii este dragostea lui Cristos, atunci ea este nelimitată, nu se poate epuiza niciodată. Dacă dragostea cu care îi iubeşti pe alţii este propria ta dragoste, atunci sunt sigur că ea va ajunge la un sfârşit; va exista o limită. Astăzi îl vei iubi şi în alte zile îl vei iubi; în unele lucruri îl vei iubi si în alte lucruri îl vei iubi. Îl vei iubi o zi, în ziua următoare, şi a treia zi; îl vei iubi luna aceasta, anul acesta şi anul viitor… dar, sunt sigur că va veni ziua în care nu-l vei mai iubi; dragostea ta se va epuiza. ‘
Bunătatea omenească are o limită dar bunătatea lui Cristos este fără limită. Dacă răbdarea ta are o limită, atunci acea răbdare nu este Cristos. Dacă eşti răbdător cu răbdarea lui Cristos, atunci, cu cât eşti trata mai rău, cu atât vei fi mai răbdător. Această răbdare nu se poate epuiza niciodată. Cristos este bun în nelimitarea Sa. Cristos este bun în spaţiozitatea Sa. În tot ceea ce-L priveşte pe El, NU EXISTĂ NICI O LIMITĂ ŞI NU EXISTĂ NICI O SCHIMBARE.
Cred că cei mai multi dintre noi au experimentat sau au văzut câteva dintre problemele care apar între soţ şi soţie. Uneori am văzut soţi care par sa-şi iubească mult soţiile. Întotdeauna pot să prezic că după cinci ani ei nu-şi vor mai iubi soţiile. Dragostea lor se va epuiza. Dar dragostea lui Cristos nu poate fi epuizată niciodată.
Dacă îţi iubeşti soţia cu dragostea lui Cristos, ea va fi nelimitata. Dacă o iubeşti cu propria ta dragoste, fii sigur că, cu cât o iubeşti mai mult azi, cu atât o vei urî mai mult într-o altă zi. Slavă Domnului, noi îi putem iubi pe alţii cu dragostea lui Cristos! Putem spune:
‘Doamne, nu este dragostea mea, ci este dragostea Ta, iar dragostea Ta eşti Tu Însuţi! Eu îi iubesc pe alţii cu Tine Însuţi, îi iubesc pe alţii în Tine însuţi şi îi iubesc pe alţii prin Tine Însuţi. Dimensiunile dragostei cu care îi iubesc pe alţii sunt lărgimea, înalţimea şi adâncimea lui Cristos. ‘
Acea ţară este buna. Este bună în spaţiozitatea ei. Nu există nici o limită pentru Cristos.
O, fraţilor, nu-mi place să vorbesc despre mine însumi, dar pot mărturisi că Cristosul pe care noi Îl experimentăm ESTE UN CRISTOS NELIMITAT.
În timpul ultimilor 30 de ani mi s-au întâmplat multe lucruri… Poverile lucrării Domnului, ale bisericilor, ale lucrătorilor au fost mereu în creştere. Numărul problemelor nu a scăzut nicodată. Poveri, necazuri, greutăţi, probleme, au crescut zi de zi. Dar, slavă Domnului, prin creşterea poverilor L-am experimentat pe Cristos din ce în ce mai mult.
Am putut vedea că Hristos nu are nici un fel de limitare. Niciodată nu poate exista o problemă care să fie mai mare decât Histos. Niciodată nu poate exista vreo situaţie căreia El să nu-i poată face faţă.
Eu am o batistă care e cam cât un pătrat cu latura de 30 cm. Cu ea pot acopei doar o anumita suprafaţă. Niciodată nu pot acoperi întreaga cameră, nu e suficient de mare. Dar trebuie să vedeţi faptul căci Hristos este ca o bucată de pânză fără limită. Nu poţi spune cât de larg sau cât de lung este El. Nu există nici o limită!
Hristos poate să acopere totul şi orice lucru. Oricât de mare ar fi o problemă, Cristos o poate acoperi. Cristos este bun în nelimitarea Sa. Cristos este bun în lărgimea, în lungimea, în înălţimea şi în adâncimea Sa.
Cristos este o asemenea ţară spaţioasă pe care noi o putem experimenta şi savura în orice situaţie!
Despre botezul cu Duhul Sfânt- R.A. Torrey
Botezul cu Duhul Sfânt al studenţilor din Northfield
În timp ce am urcat muntele, deasupra lui se adunase un nor. În timp ce ne rugam, au început să cadă peste noi, printre pini, picuri de ploaie. Totuşi, un alt nor, plin de îndurare, se adunase peste noi în Northfield timp de zece zile, iar rugăciunile noastre păreau să străpungă acel nor, permiţându-I Duhului Sfânt să coboare peste noi. A fost un timp minunat. Mulţi nu-1 vom uita niciodată.
Oricine citeşte această carte poate să aibă un timp asemănător singur acum. El poate urma unul câte unul cei şapte paşi şi Duhul Sfânt va coborî peste el.
Zece greșeli care au modificat cursul istoriei!
O simplă greșeală…Uneori chiar și greșelile mici pot schimba cursul istoriei. Vom enumera 10 astfel de cazuri: de la catastrofe devastatoare și descoperiri accidentale până la răsturnări de situații în timpul războaielor.
- Ziua de naștere a soției lui Rommel a schimbat cursul celui de-al doilea război mondial.
Cine știe cum s-ar fi putut încheia cel de-al doilea război mondial, dacă nu ar fi fost această întâmplare care a schimbat complet situația. Ne referim, desigur, la debarcarea din Normandia de pe 6 iunie 1944. Totul a început cu faptul că Adolf Hitler i-a ordonat unuia dintre cei mai buni generali de ia săi, Erwin Rommel, să apere coasta de nord a Franței. Dar Rommel, poreclit „Vulpea Deșertului” era convins de faptul că, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, Aliații urmau să anuleze sau cel puțin să amâne debarcarea și a decis să sărbătorească cu calm ziua de naștere a soției sale, dar a fost o greșeală.
Anume de ziua ei, 6 iunie, forțele aliate i-au luat pe naziști prin surprindere capturând toate cele cinci plaje de pe coasta Normandiei. Conform estimărilor istoricilor în acea zi au murit în jur de 9000 de soldați germani, iar supraviețuitorii l-au învinuit pe Rommel pentru acest eșec. Este curios faptul că atunci când Rommel a apărut, în cele din urmă, el a cerut sprijinul celei mai bune divizii de tancuri, dar pentru aceasta avea nevoie de aprobarea lui Hitler, care însă dormea în acel moment și nimeni n-a îndrăznit să-l trezească.
- O greșeală de traducere a dus la bombardarea Hiroshimei.,
Continuând tema celui de-al doilea război mondial, să ne amintim despre unul dintre cele mai îngrozitoare evenimente din istoria omenirii: bombardarea nucleară a Hiroshimei. Imaginați-vă că această tragedie ar fi putut fi evitată dacă aliații ar fi avut parte de alt traducător!
Deci, în Declarația de la Potsdam, aliații i-au cerut Japoniei capitularea. Ca răspuns, prim-ministrul japonez de atunci, Kantaro Suzuki, a scris o scrisoare în care a utilizat cuvântul „mokusatsu”, care are mai multe sensuri. Suzuki a vrut să spună că se va gândi la cererea aliaților, dar traducătorul a transmis un mesaj precum că prim-ministrul japonez le-a respins cererea.
Rezultatul este cunoscut tuturor: zece zile mai târziu SUA au lansat prima bombă atomică asupra Hiroshimei.
- Scufundarea Titanicului și cheia pierdută.
Scufundarea Titanicului este, fără îndoială, una dintre cele mai mari catastrofe din istorie. Dar ar fi putut fi evitată! Problema este că administrația a decis să-l înlocuiască unul dintre ofițerii navei, iar cheia, care avea denumirea de „Crows Nest Telephone Titanic” și era pentru a deschide camera binocularilor se afla în buzunarul oficialului vasului, transferat cu câteva zile înainte de începerea călătoriei și care a uitat să i-o dea ofițerului ce l-a înlocuit. Fără cheie Fred Fleet, care era responsabil pentru stabilirea parcursului, nu a avut acces la binoculari și nu a putut să vadă aisbergul din timp. Dacă l-ar fi văzut, nu ar avut loc nici o tragedie.
- Primul război mondial a avut loc din cauza unor decizii greșite.
Deși principalii jucători de pe arena mondială erau deja în conflict în acea perioadă, motivul a fost uciderea arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 care a marcat începutul primului război mondial. Dar acest lucru s-ar fi putut evita, dacă șoferul nu s-ar fi răzgândit… Să vedem despre ce este vorba!
Franz Ferdinand a supraviețuit după prima încercare, deoarece șoferul l-a putut salva după explozia grenadei. Dar în urma exploziei au murit mulți oameni. Arhiducele însă a vrut să meargă la spital ca să-i viziteze pe răniți, dar șoferul a virat greșit și a trecut accidental pe lângă o cafenea unde Gavrilo Princip aștepta momentul potrivit…
Princip nu a ratat ocazia. A împușcat de două ori și i-a omorât pe Franz Ferdinand și pe soția sa. Din acel moment primul război mondial a devenit inevitabil.
- Rusia a vândut Alaska Statelor Unite.
„Tundra inutilă”: așa numeau rușii Alaska, pe care au vândut-o în 1867 Statelor Unite ale Americii pentru doar 7,2 milioane de dolari. Dar după câteva decenii în Alaska a început să se extragă aur. Și în curând Alaska a devenit a doua după Nevada în ceea ce privește mineritul de aur.
Rușii și acum își mușcă coatele. Alaska, pe lângă aur, extrage și petrol!
- Descoperirea penicilinei.
Aceasta este singura greșeală din lista noastră, care a schimbat istoria spre bine. Descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming este și acum considerată unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii.
Știați că el a observat mucegaiul bactericid de pe farfuria sa doar pentru că lucra într-un laborator murdar? Da, anume acele condiții insalubre l-au ajutat pe Fleming să descopere primul antibiotic!
- Un vânător care s-a rătăcit a provocat cel mai mare incendiu din istoria Californiei.
Una dintre cele mai mari incendii forestiere din istoria Californiei a fost provocată de un vânător. Rătăcindu-se în pădurea din apropiere de San Diego, el a decis să aprindă un semnal de incendiu.
Această decizie s-a dovedit a fi un dezastru: incendiul violent a distrus 1.200 de kilometri pătrați de pădure, 2.322 de case și a curmat 14 vieți.
- Marele Foc de la Londra a fost provocat de un brutar.
Apropo de incendii: să nu uităm de incendiul de la Londra care a distrus complet cel mai mare oraș din acea perioadă. Probabil că nu știați, dar a fost din vina unui brutar neatent. În rezultat a ars nu doar brutăria, ci și alte 13 000 de case!
- Eroarea birocraților a dus la căderea Zidului Berlinului.
Această greșeală amuzantă a avut loc în timpul discursului unui demnitar comunist care anunţa la o conferinţă de presă, complet accidental, noi reguli de călătorie în vest aplicabile imediat, iar jurnaliştii au difuzat prompt ştirea deschiderii graniţei. În aceeaşi zi, est-germanii au luat cu asalt Zidul Berlinului, care separase oraşul, familiile şi prietenii din cele două state germane şi fusese granița simbolică dintre democrație şi comunism, timp de 28 de ani.
- Uciderea pisicilor a provocat Marea Ciumă Londoneză.
Încheiem lista cu un alt dezastru care a avut loc la Londra cu un an înainte de Marele Foc și anume Marea Ciumă.
Englezii erau de părerea că pisicile erau vinovate de această infecție și le-au omorât pe toate, ceea ce dus la un rezultat devastator deoarece pisicile omorau șobolanii care erau adevărații vinovați de epidemia teribilă care a curmat 100 000 de vieți în doar 18 luni.
Partea I – Iniţiere în cunoaşterea Scripturii
Organizat după Mărturisirea de credinţă
CUM SĂ FIM UMPLUŢI CU DUHUL SFÂNT? – A.W. TOZER
Lupta spirituală
CONVERSAȚIA
Pentru a începe discuția într-un mod productiv, ai putea cere ucenicului tău să descrie ceea ce ştie despre Satana. Poţi, de asemenea, să-l întrebi dacă își poate aminti despre vreun moment în care a simţit prezenţa răului sau a fost atras în mod special de acesta pentru a păcătui.
Acum, haideţi să trecem la lecţia noastră. Satana este traducerea în limba româna a cuvântului ebraic, care înseamnă «adversar». Destul de potrivit, după părerea mea. Vezi împreună cu ucenicul ce spun următoarele pasaje cu privire la subiect:
2 Corinteni 2:10-11
«Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu, – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.»
2 Corinteni 11:14
«Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.”
2 Corinteni 12:7
«Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.»
În Marea Trimitere ultimul lucru, pe care Isus l-a spus oamenilor săi, a fost sa facă ucenici din toate națiunile, toate grupurile de oameni. Această poruncă continuă sa fie relevanta si azi pentru noi si pentru fiecare generație până va veni El.
1 Tesaloniceni 2:18
«Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi; dar ne-a împiedicat Satana.»
În Regretul pentru Diavol, refrenul cântecului spune (Satana vorbește, probabil): «Încântat să te cunosc, sper că vei ghici numele meu, dar ceea ce te încurcă este natura jocului meu». Deci, aceasta e întrebarea, pe care vrei să o pui: «Reieșind din aceste versete, în ce constă jocul lui Satan? Care este planul sau scopul lui? De ce?»
Ei bine, ar trebui să fie clar că scopul lui Satana, care rezultă din ura şi rebeliunea sa faţă de Dumnezeu, este acela de a descalifica, murdări şi discredita credincioşii. Pavel nu vrea să-i lase pe ucenicii săi în neștiință și fără protecție, de aceea le dă următoarea instruire în Efeseni 6:11-18:
”Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii.”
Trecând prin pasaj, ai putea pune o serie de întrebări bune. Iată câteva:
Ai avut recent parte de situații în care ai devenit mai conştient de lupta spirituală ce are loc în spatele scenei? Pe cine, din greşeală, ai fost tentat să numești inamic? În această luptă spirituală, cum este definită victoria?
Acum, treceți prin armură. Următoarele gânduri îți vor fi de ajutor pentru a înţelege şi a pune întrebări bune.
Efeseni 6:14-20
Deci, cum putem sta fermi împotriva lui Satan? Pavel ne spune că îmbrăcându-ne în «armura lui Dumnezeu». Este foarte important de remarcat, că în timp ce Pavel foloseşte metafora de îmbrăcare cu armura, el nu se referă nicăieri la faptul că ea trebuie vreodată dezbrăcată. El ne spune să «umblăm în aceste lucruri» zi de zi pentru a ne bucura de o protecţie completă.
Centura Adevărului
Putem observa că Pavel, descriind diverse elemente din armură, revizuiește diverse lucruri, despre care deja a pomenit în scrisoare. În 4:25 el le-a spus Efesenilor că ei trebuie să «se dezbrace de minciună și să vorbească adevărul.» În 5:9, el spune că roada evlaviei «constă în toata bunătatea, dreptate şi adevăr.» Deci, aceasta nu este o învățătură nouă. Ceea ce este necesar să realizeze este că atunci când vorbesc neadevăr, ei lasă în viaţa lor o uşă deschisă lui Satana pentru a crea tulburări si durere. Ai putea întreba dacă există vreun domeniu în viaţa lor în care ei lasă loc pentru neadevăr în vorbire.
Platoșa neprihănirii
Aici Pavel face referință la comportamentul descris în 4:25-5:7. Cere ucenicului tău să citească pasajul şi să observe atât comportamentul negativ, cît şi cel pozitiv, pe care Pavel îl are în minte.
Picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii
Aici este în vizor evanghelizarea. Ai putea întreba cum evanghelizarea funcționează ca o protecţie în această luptă spirituală şi cum se deschide o uşă pentru Satana atunci când nu suntem dispuşi să vorbim despre Hristos.
Scutul credinţei, coiful mântuirii şi sabia Scripturii
În primele două capitole Pavel descrie pe larg toate lucrurile care sunt adevărate despre noi în Hristos. Aceste adevăruri şi încrederea noastră în ele par să reprezinte scutul, coiful şi sabia. Du-te înapoi şi revizuiește unele dintre ele,sau cere ucenicului să treacă fugitiv prin capitole şi să noteze unele lucruri. Poți, de asemenea, să-l întrebi de ce Pavel numește aceasta “scut”. pentru Efeseni. Cere ucenicului tău să citească una din rugăciuni şi să scoată câteva principii ale acesteia în toiul luptei spirituale.
Poți să întrebi ce se întâmplă dacă îi cedăm lui Satana teren în aceste domenii şi, probabil, să întrebi dacă există domenii, în care Satana are deja câștig în vieţile lor. În cele din urmă, subliniază că Scriptura nu ne spune să ne fie teamă de inamicul nostru, ci numai să fim vigilenţi și să nu-i cedăm teren în viaţa noastră.
Rugăciunea
În cele din urmă, Pavel îndeamnă la a face tot felul de rugăciuni încontinuu. El deja s-a referit la acest mod de rugăciune în toată epistola. În Efeseni 1:15-23 şi 3:14-21, găsim numeroase exemple ale motivelor de rugăciune a lui Pavel. Printre alte lucruri, el se roagă pentru înţelepciune, putere, unitate şi maturitate pentru Efeseni. Cere ucenicului tău să citească una din rugăciuni şi să scoată câteva principii ale acesteia în toiul luptei spirituale.
Poți să întrebi ce se întâmplă dacă îi cedăm lui Satana teren în aceste domenii şi, probabil, să întrebi dacă există domenii, în care Satana are deja câștig în vieţile lor. În cele din urmă, subliniază că Scriptura nu ne spune să ne fie teamă de inamicul nostru, ci numai să fim vigilenţi și să nu-i cedăm teren în viaţa noastră.
Tactici și strategii în lupta de zi cu zi
Avem impact. Blestemele împreună cu informarea publicului își cer prețul de la inamic. Trebuie să lucrăm neobosiți și să ne menținem avântul. Nu îți poți întoarce spatele unui inamic doborât la pământ, până nu te asiguri că este cu adevărat și în totalitate MORT. În cele mai multe cazuri, întorcându-ți spatele te poți trezi cu un cuțit în spinare sau chiar mai rău. Oamenii care încurajează neimplicarea și atitudinea de tipul „las’ că fac alții,” își invită furia lui Satan. Acești oameni sunt lipsiți de orice fel de valoare – asta ca să nu spun altceva…
Există multe tactici prin care să fii efectiv în lupta de distrugere a inamicului. Aici sunt câteva metode prin care poți acționa; de asemenea, orice altă idee și sugestii sunt mai mult decât binevenite, întrucât această secțiune este foarte importantă:
Pe/în broșurile creștine, biblii, etc., care ne sunt băgate pe ochi în spălătorii, spitale, săli de așteptare ș.a.m.d., scrie sau plasează în ele un link spre site-ul Creștinismul Expus și lasă și remarca „Creștinismul este o MINCIUNĂ!” sau „Creștinismul este o FARSĂ!” – sau orice altceva de acest gen.
Teancurile cu pamflete și broșuri creștine pot fi aruncate la gunoi în mod discret. Cu ceva timp în urmă, am dat peste un astfel de teanc într-o sală de așteptare. Le-am aruncat la gunoi, după care am urinat pe ele îndeajuns de mult pentru a le satura cu urină, asigurându-mă astfel că nici un dobitoc creștin nu le mai poate salva.
La spălătorie, mă asigur că mereu am un pix la îndemână și întotdeauna scriu www.crestinismulexpus.blogspot.ro pe toate jegurile de reviste ale martorilor lui Iehova care îmi cad în mână și pe care aceștia le au împrăștiate peste tot locul. Pun de asemenea și alte notițe în aceste reviste, în dreptul linkului. Persoanelor cărora le place să piscălească: puteți deteriora aceste rahaturi creștine (cum ar fi pozele cu nazarineanul din broșuri) exact așa cum vă place. Ideea e să le transmitem că aceste gunoaie nu vor fi tolerate și în același timp, să ne transmitem mesajul adevărului în contrast cu minciunile lor. Cu toate acestea, nu încălcați legea prin asta… spre exemplu, vandalizarea bisericilor și a mormintelor este împotriva legii. Evitați să faceți așa ceva!!
Bucăți de hârtie cu www.crestinismulexpus.blogspot.ro + câteva notițe pot fi lăsate și în biblioteci, plasate în cărțile creștine și așa mai departe. Zicala „stilou-i mai măreț decât sabia” este reală și funcționează; însă cu acest monstru trebuie să facem tot ce putem. Informarea a fost prietenul nostru și are mai multă influență decât ai putea crede. Cunosc și am experimentat acest lucru.
Dacă ești sâcâit de creștinii care lucrează în magazine, supermarketuri, de cei cu care faci afaceri sau de oriunde altundeva – FĂ RECLAMAȚIE!!
Creștinii au operat fără opunere timp de secole. Asigură-te că reclami un astfel de comportament managerului, managerului regional sau oricui de la conducere. Dacă rămâi tăcut și nu spui nimic, le arăți că le aprobi atitudinea și intruziunea. Eu ÎNTOTDEAUNA depun plângere. Ține minte totuși să faci acest lucru într-un mod profesional și diplomat: nu ridica tonul vocii, nu devenii emoțional și nu folosi așa-numitul limbaj „vulgar.” În multe locuri, cum e Tulsa, Oklahoma, USA, care se află în mijlocul „centurii biblice” de căcat, „înjuratul” în public este realmente o infracțiune. Atât de dăunători și nenorociți sunt creștinii atunci când lucrează să te priveze și de drepturile tale bazice. Amintește-ți mereu că libertatea noastră este în joc. Nu ne putem permite să o pierdem.
Fii ferm și la obiect. Dacă eșuezi în a primi un răspuns pozitiv, notează numele managerului, răspunsul negativ pe care acesta ți l-a dat, data la care ați vorbit și orice altă informație importantă, și apelează la cineva aflat într-o poziție de conducere mai înaltă (managerul pe regiune, etc.)
Folosește internetul: există mii de grupuri și forumuri online în care oamenii pun întrebări despre religie și despre satanism. Fă-le cunoscut că satanismul NU ține de sacrificiile de sânge, etc. – așa cum mulți, în mod eronat sunt conduși să creadă. Chiar și atunci când răspunzi numai prin postarea link-ului www.crestinismulexpus.blogspot.ro, este un mod rapid și eficient prin care oamenii să descopere adevărata față a creștinismului. Acest lucru e simplu de făcut: copiază pagină cu pagină și apoi, tot ceea ce le rămâne oamenilor de făcut, e să dea click pe link-uri. Website-ul va face restul. Când am fost nouă în satanism, am făcut acest lucru pe forumurile ateiste pe care dezbăteam problema creștinilor. Făceam acest lucru și pe alte grupuri online, dedicând câteva ore în fiecare zi pentru a ataca creștinismul. De-a lungul anilor, Satan mi-a arătat că efortul depus de mine online, prin metodele de mai sus, a fost eficient și influent.
În cazul grupurilor și forumurilor creștine, dă un copy/paste. Puțini creștini citesc biblia cu adevărat. Arată incertitudine, neliniște, dezamăgire, etc., pentru a crea dezordine în comunitățile creștine. În multe cazuri este mai bine dacă dai un copy/paste la fragmente sau articole de pe Creștinismul Expus (sau din alte locuri care aduc dovezi bune împotriva creștinismului); adesea, oamenii tind să citească ceea ce au în față. Cu toate acestea, ambele variante sunt efective (copy/paste sau link).
Blestemă-l pe inamic necontenit și fără milă! Blestemă-le conducătorii! Fii precum un berbec ațâțat. Nu te opri deloc până când aceștia sunt distruși în mod complet și cu desăvârșire. Blestemele noastre au avut și au efect. Lucrările au nevoie de timp pentru a se manifesta și trebuie repetate. Multele blesteme și ritualuri făcute împotriva acestui program odios, au trezit și au pus în mișcare forțe puternice. Fii răbdător! Creștinismul este un monstru de proporții uriașe care deține averi și putere imensă. Nu va cădea într-o zi, ci în timp. Unde-s doi puterea crește. În același fel, o singură furnică nu reprezintă o amenințare pentru nimeni, însă o armată de furnici îți poate pustii o livadă într-o perioadă scurtă de timp.
Cei care lucrează pentru Satan beneficiază de protecția lui și vor fi răsplătiți din belșug. Satan mi-a spus în noaptea de 30 aprilie 2008, că „vremurile vor deveni mult mai rele din punct de vedere economic.” El de asemenea mi-a spus că „mulți oameni vor muri.” Aceia care nu fac nimic pentru Satan, să nu se aștepte la nimic din partea lui. Puterile Iadului sunt acum în plină bătălie spirituală și nu au timp de pierdut pe aceia care nu se sinchisesc deloc. Aceia dintre noi care suntem Războinici, noi nu vom fi singurii care vor fi protejați, ci vor fi protejați și cei dragi nouă. Cu cât facem mai mult pentru Satan, cu atât mai mult va face și el pentru noi. Puterile Iadului au fost eliberate în totalitate între iarna lui 2002 și primăvara lui 2003. Inamicul se află pe picior serios de război. Dezastre naturale, plăgi și tot felul de neobrăznicii au loc peste tot în lume. Creștinii zeloși și dedicați lucrează în toate felurile posibile pentru a încerca să facă ca acele „profeții biblice” să pară reale, pentru a înșela cât mai mulți oameni.
Ca indivizi, trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putință. Cei care vă aflați în poziții înalte și care nu vă puteți pune reputația în risc: folosiți-vă zona de influență și luptați acolo în mod tainic! Dacă nu ești sigur cu privire la felul în care să lupți, cere îndrumări direct de la Satan. VEI PRIMI indicații clare pentru a lucra discret, indiferent de profesia pe care o ai și vei primi de asemenea îndrumări cu privire la toate felurile în care poți participa în război, fără a aduce stricăciuni poziției tale. Știu că Ministerele Bucuria lui Satan (Joy of Satan) au oameni peste tot.
Aceia dintre voi care pot face ritualuri de distrugere individuale sau care pot participa în ritualurile în grup cu ceilalți frați și surori în Satan, FACEȚI ASTA. Ritualurile în grup cu dățile la care acestea pot fi întreținute vor fi postate pe Forumurile BLS.
Aceia care lucrează pentru a crea dezbinare între sataniști hărțuind alți membrii, denigrând alte grupări sataniste legitime sau orice altceva pentru a crea probleme sataniștilor – AI DE GRIJĂ. Ghinionul și nenorocirea te pândesc la ușă. În ochii Puterilor Iadului sunteți la fel ca creștinii.
Marcu 3: 25-26
25. Și dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseși, casa aceea nu poate dăinui.
26. Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuși este dezbinat și nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.
Oamenii care lucrează pentru a crea dezbinare între sataniști vor fi pedepsiți de Puterile Iadului!!
De ce nu trebuie să ascultăm de Satana
de Ney Bailey
Era un început de ianuarie. Tocmai mă întorsesem acasă de la câteva conferinţe la care fusesem invitat ca vorbitor. În acea dimineaţă m-am trezit trist şi descurajat. Mintea mea era tulburată de gânduri, precum: „Viaţa mea s-a sfârşit. Deja mi-am trăit cei mai buni ani din viaţă. Lucrarea mea s-a sfârşit. Nu prea mai simt că Dumnezeu mă iubeşte.” De ce aveam asemenea gânduri? De unde veneau ele şi cum le puteam alunga? Către sfârşitul zilei eram din nou liniştit. Eram din nou încurajat în duhul meu şi plin de speranţă. Dar ce anume am cunoscut şi ce anume am făcut pentru ca acea schimbare să se producă? Acestea sunt lucrurile pe care doresc să le împărtăşesc în rândurile care urmează, pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi învinge teama sau descurajarea sau altă luptă spirituală care se abate asupra ta..
De-a lungul anilor mei de lucrare, am înţeles că există un duşman al sufletelor noastre. Nu-l vezi, dar el există şi stă la pândă. Textul din 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” Astfel, ne împotrivim lui rămânând tari şi încrezându-ne în ceea ce Dumnezeu spune în Cuvântul Său.
Cine este Satana?
Cine este, de fapt, Satana? El este cel pe care Scriptura îl numeşte „cel rău”. El nu este opusul lui Dumnezeu, ca şi cum Satana şi Dumnezeu s-ar afla la acelaşi nivel, dar în poli opuşi. Dumnezeu nu are rival, iar Fiinţa sa este deasupra oricărei alte existenţe. Satana nu este decât un înger care se află sub judecata lui Dumnezeu. El încearcă să aibă putere asupra creştinilor, dar Biblia spune că „Cel ce este în voi [în cei credincioşi], este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).
Cu toate acestea, Satana încearcă să îi descurajeze pe creştini. El ne ispiteşte să păcătuim şi încearcă să ne împiedice să-L credem pe Dumnezeu. El este vrăjmaşul nostru. Nu îl vedem, dar el există şi luptă împotriva noastră. Însuşi Iisus, în rugăciunea Sa, l-a rugat pe Tatăl să ne păzească de cel rău (Ioan 17:15).
În Biblie, sunt mai multe moduri în care se face referire la Satana: acuzatorul („pârâşul”), defăimătorul, tatăl minciunilor, ucigaşul, înşelătorul, vrăjmaşul. În Epistola sa către efeseni, apostolul Pavel scrie: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Este o realitate cu care noi suntem în conflict. În 2 Corinteni 2:11, apostolul Pavel afirmă că nu era în neştiinţă faţă de planurile celui rău. Prin urmare, nici noi nu ne putem permite să fim ignoranţi cu privire la aceste planuri.
De asemenea, nu trebuie să ne temem. Niciodată nu vei găsi încurajare, dacă îţi focalizezi atenţia asupra întunericului. Este adevărat, acest întuneric există. Dar îmi doresc ca tu să cunoşti biruinţa pe care o avem în Hristos, adevărul şi siguranţa ce ne sunt oferite.
Dar cum anume acţionează Satana? Ce face el? În primul rând, el urmăreşte să ne înşele, încercând să ne prezinte ceva drept adevăr, când de fapt este o minciună. Aceasta înseamnă înşelare. Dr. Neil Anderson (de la organizaţia „Freedom of Christ Ministries”) a făcut următoarea observaţie, foarte folositoare:
Biblia îl descrie pe Satana în trei moduri principale, numindu-l:
- ispititorul (Matei 4:3)
- pârâşul (acuzatorul) fraţilor (Apocalipsa 12:10)
- tatăl minciunilor (Ioan 8:44)
Dr. Anderson a făcut următoarea remarcă: „Dacă ar fi să te ispitesc, ţi-ai da seama de acest lucru. Dacă te-aş acuza, ai cunoaşte acest lucru. Dar dacă ar fi să te înşel, aş reuşi, pentru că nu ţi-ai da seama. Puterea Diavolului este în minciună. Dacă îndepărtezi minciuna, îndepărtezi însăşi puterea celui rău.”
Cum lupţi împotriva Diavolului?
Cum ne împotrivim minciunilor Satanei? Să privim la ceea ce spune Dumnezeu. Astfel, vor fi momente când te vei simţi nevrednic ca şi creştin, pentru că, de exemplu, nu ai petrecut timp în rugăciune cu Dumnezeu; sau vei simţi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu într-o anumită privinţă şi te vei lupta cu gânduri, precum: „Dumnezeu trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât se prea poate ca El să mă fi abandonat”. Dar oare ce spune Biblia cu privire la aceste lucruri? „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6). Un alt text, la fel de important, este Romani 8:1 – „Acum, deci, nu este nici o osândire [condamnare] pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”
Sau este posibil să te macine următorul gând: „Dumnezeu nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă Dumnezeu m-ar iubi, eu nu m-aş confrunta cu toate aceste probleme”. Acest raţionament ar putea părea justificat, dar oare ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi…” (Ioan 15:9). Textul primei epistole a lui Ioan este foarte important pentru a înţelege ce anume înseamnă dragostea. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…” (1 Ioan 4:10). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).
S-ar putea de asemenea întâmpla să fii descurajat datorită unui păcat, iar Satana să te acuze în permanenţă, spunându-ţi că Dumnezeu nu te va ierta niciodată. Aceasta este o minciună. De unde ştim acest fapt? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Voi mai da încă un exemplu. Să presupunem că eşti atras de o anumită persoană, că se încheagă o relaţie, iar la un moment dat, această persoană îţi spune: „Nu ar fi nici o problemă să ne implicăm sexual în relaţia noastră, de vreme ce ne iubim atât de mult”. Dar ce anume spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la acest aspect? „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nepângărit…” (Evrei 13:4). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu…” (1 Tesaloniceni 4:3-5).
Nu trebuie să îngăduim ca sentimentele noastre, propriile noastre gânduri sau minciunile pe care ni le şopteşte Satana să stabilească ce anume este adevărat. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trece dincolo de ceea ce noi simţim, gândim sau vedem. Satana încearcă să întunece gândirea noastră, încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu urmăreşte de fapt să ne priveze de ceva ce ni se cuvinte. Dar Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a creat şi care ne-a iubit atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Atunci când te confrunţi cu minciunile Satanei, trebuie să cunoşti adevărul şi să stai lângă adevăr.
Pentru a fi eliberat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie întâi să-l cunoşti. Scripturile ne spun să ne împotrivim Diavolului, „tari în credinţă” (1 Petru 5:9). Credinţa nu este un sentiment. Ea reprezintă o alegere prin care decidem să Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt. Pentru a dobândi eliberare în lupta spirituală pe care o purtăm, luăm aceste gânduri, sentimente şi ispitiri şi le analizăm, întrebându-ne: „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate acestea?” În Ioan 17 este prezentată rugăciunea prin care Iisus mijloceşte pentru ucenicii Săi. După ce se roagă „Te rog… să-i păzeşti de cel rău”, ştii cum Îşi continuă El rugăciunea? „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Anterior în evanghelie, Ioan îl prezintă pe Iisus spunând: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
Am descoperit cât este de important să ştim că suntem în Hristos. Pavel le scrie credincioşilor din Efes: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos… să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17-19). Dumnezeu locuieşte în noi şi ne dăruieşte astfel putere în trăirea credinţei.
Aşadar, atunci când ne dăm seama că suntem asaltaţi de gânduri rele referitoare la propria noastră persoană, la Dumnezeu sau la semeni, cum anume ne vom raporta la aceste gânduri? Textul din Efeseni 6:16 spune: „…luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Acest text afirmă că putem stinge TOATE săgeţile arzătoare ale celui rău. Aceste săgeţi sunt acele gânduri care s-au abătut asupra noastră fără să ştim de unde au venit – asemeni unor săgeţi aprinse. Remarcaţi faptul că apostolul Pavel spune: „luaţi scutul credinţei”. Acest lucru ţine de ceea ce noi trebuie să facem. Nu ne putem permite să avem o atitudine pasivă în lupta spirituală. Iacov 4:7 spune: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Trebuie să primim într-un mod activ ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dacă vei fi atacat cu o săgeată arzătoare, aceasta va ţinti mintea ta.
Te-ai gândit în vreo situaţie că nu ai avut cum să nu cedezi ispitei, ca şi cum diavolul ar fi încercat să te convingă că ispitei respective nu i se poate rezista? Un verset deosebit, asupra căruia îţi va fi de folos să meditezi în momentele de încercare, se găseşte în 1 Corinteni 10:13 şi îţi sugerez să îl înveţi pe de rost: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).
A robi gândurile
Diavolul nu ne poate citi gândurile, dar el poate sădi gânduri în minţile noastre. În 2 Corinteni 10:5, apostolul Pavel afirmă: „…orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Atunci, care sunt gândurile pe care trebuie să le robim lui Hristos? Este vorba de acele gânduri care îţi vin în minte şi sunt în contradicţie cu ceea ce spune Dumnezeu despre tine, despre El Însuşi sau cu privire la alţi oameni.
Gândurile pot deveni acţiuni; acţiunile pot deveni obiceiuri. Şi totul porneşte de la un gând. Dumnezeu doreşte ca noi să ne încredem în Cuvântul Său mai mult decât ne încredem în sentimentele noastre sau în modul în care par a fi lucrurile la un moment dat. Valoarea de adevăr a Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra la orice eu aş putea gândi. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra a tot ceea ce eu simt şi deasupra a ceea ce nouă ni se pare ca fiind real şi adevărat. Biblia spune: „iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); iar David, într-unul din psalmi, mărturiseşte: „Cuvântul Tău… este o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).
Iisus, pentru a sublinia cât este de important să asculţi şi să împlineşti ceea ce El spune, le-a dat ucenicilor o pildă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24-25). În cadrul unui discurs mai amplu, Iisus le spune ucenicilor: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11).
Putem înfrunta orice situaţie, orice gând sau sentiment, îndreptându-ne privirea spre Cel care este Stânca noastră (Psalmul 18:46), Cel care ne iubeşte şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Probabil că Satana va încerca să te ispitească, să te descurajeze, să te înfrângă. Dar el este un mincinos, iar noi trebuie să confruntăm minciunile sale cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când vom lua într-un mod activ scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne biruitori în Hristos.
„Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea,
care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea,
Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu,
Scutul meu de adăpost…”
(Psalmul 144:1-2)
„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns:
m-a izbăvit din toate temerile mele.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană,
dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”
(Psalmul 34: 1, 3-4, 8, 19)
„Frumos este să lăudăm pe Domnul,
şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta,
şi noaptea credincioşia Ta…”
(Psalmul 92:1-2)
Extras dintr-o carte scrisă de Ney Bailey şi publicată de WaterBrook Press, 2004. Toate drepturile rezervate. Nici o parte din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace, fără o permisiune scrisă. Acest articol poate fi împărtăşit şi cu alte persoane, în condiţiile în care este însoţit de această notă de copyright.
Ney Bailey este autorul lucrării Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press).
Rugăciunea
Am vorbit până acum despre șase părți din armură și am învățat că una se întrepătrunde cu cealaltă, astfel că nu le putem vedea izolat. Sper că este dorința fiecăruia dintre noi nu numai să cunoaștem și să deosebim fiecare piesă în parte, ci să le și folosim în viața noastră de zi cu zi.
Ajungem acum la a șaptea parte: rugăciunea. De fapt, aceasta nu este în mod direct o piesă din armură – și totuși, tocmai rugăciunea este o armă al cărei efect este deosebit. În contrast cu primele părți, Pavel nu mai vorbește simbolic, ci ne îndeamnă direct: „Rugându‑vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune și cerere, și veghind la aceasta cu toată stăruința și cu cerere pentru toți sfinții și pentru mine“ (versetul 18).
Legătură și dependență
Pentru un războinic, îmbrăcat cu toată armura sa, rugăciunea pare a fi un comportament bizar. Pentru mintea omului poate fi așa, dar nu și pentru credință. Să ne gândim la lupta lui Iosua din pustie în care nu era mai tare decât atâta timp cât Moise stătea cu mâinile ridicate pe munte (Exod 17.10‑12). Fără rugăciune suntem incapabili să ne luptăm. Oricât de importante și de vitale ar fi armele, oricât de necesară și de bună ar fi strategia, fără legătură și dependență cu cerul, exprimate prin rugăciune, n‑am putea birui. Armura în sine este desăvârșită, dar în noi nu este nici înțelepciunea, nici puterea de a o folosi în mod eficient. Numai în rugăciune le primim pe amândouă.
Putem folosi fiecare parte a armurii în mod util numai atunci când o facem în dependență față de Domnul nostru. Suntem lipsiți de putere în noi înșine. În rugăciune, exprimăm această slăbiciune. Și totuși, tocmai rugăciunea este izvorul de putere care ne stă la dispoziție în orice moment. Paragraful începe cu îndemnul: „Fiți tari în Domnul“. El sfârșește prin a ne aminti cum ne putem „conecta“ la acest izvor de putere.
Nu te poți ruga decât atunci când ai interese comune – un subiect comun – cu Dumnezeu. Acest lucru este valabil în general. Așa este când ne închinăm lui Dumnezeu. Așa este când ne rugăm pentru alții. Tot așa este și aici. Este vorba despre interesul comun, pe care trebuie să‑l apărăm față de viclenia lui Satan și să rămânem biruitori: să putem savura cu adevărat binecuvântările duhovnicești în cele cerești.
Rugăciune și veghere
Unui soldat îi este foarte clar că trebuie să vegheze. Nu știe nici când și nici de unde atacă dușmanul. De aceea, vegherea trebuie să fie o stare de inimă pe care o exersăm încontinuu. Rugăciunea și vegherea se întrepătrund. Domnul Însuși i‑a îndemnat pe ai Săi să vegheze și să se roage: „Vegheați deci, rugându‑vă în orice timp“ (Luca 21.36). Pavel îi îndemna pe coloseni: „Stăruiți în rugăciune, veghind în ea cu mulțumire“ (Coloseni 4.2).
Când Domnul era în luptă grea în grădina Ghetsimani, îi îndemna pe ucenicii Săi: „Vegheați și rugați‑vă, ca să nu intrați în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“ (Marcu 14.38). Tocmai în aceasta eșuaseră ucenicii. Adormiseră. A veghea în rugăciune înseamnă a ne concentra, a avea mintea limpede pentru a ne gândi la ceea ce vrem să ne rugăm. Dacă suntem leneși și obosiți din punct de vedere spiritual, viața noastră de rugăciune va suferi. Atunci va veni dușmanul cu viclenia lui și vom fi înfrânți.
Prin orice cerere
Cererea este strigătul insistent către Dumnezeu. Când apar circumstanțe mai deosebite, ne rugăm mai intens. Tocmai acest lucru este necesar în fața vicleniei lui Satan. Îi cerem Dumnezeului nostru, fără să vrem „să‑L obligăm“ la ceva. Dumnezeu Se bucură când ne rugăm Lui cu stăruință. Avem, în Scriptură, nenumărate exemple de oameni care s‑au rugat așa. Moise s‑a rugat lui Dumnezeu de câteva ori cu strigăte mari. A făcut‑o pentru popor (Numeri 21.7), dar și pentru sine însuși (Deuteronom 3.23‑25). La Iacov (Osea 12.5) și la Ana (1 Samuel 1.10), cererea era însoțită de lacrimi. Și Pavel (2 Corinteni 12.8) I‑a cerut de trei ori Domnului să‑i îndepărteze țepușul din carne. Observăm, prin urmare, că pot exista situații speciale în care rugăciunea ia caracterul de cerere cu insistență. Nu este o simplă vorbire „la distanță“ cu Dumnezeu, ci este ceva care iese dinăuntrul inimii și din necazul celui credincios.
În orice timp
Oare Pavel se referă aici la faptul că nu trebuie să facem nimic altceva decât ca zi și noapte să stăm pe genunchi și să ne rugăm lui Dumnezeu? Au existat, într‑adevăr situații, în care unii oameni au petrecut o noapte întreagă în rugăciune. Să ne gândim la Domnul nostru care, ca Om desăvârșit, a stăruit o noapte întreagă înaintea lui Dumnezeu (Luca 6.12). Dar nu acesta este îndemnul general al acestui loc. Viața cotidiană ne solicită pe fiecare dintre noi. Copiii merg la școală. Tinerii învață o meserie. Adulții merg la serviciu sau se ocupă de gospodărie. Suntem preocupați și de lucrarea Domnului. Nu! Gândul nu este că nu trebuie să facem altceva decât să ne rugăm. „Rugându‑vă în orice timp“ se referă la faptul că suntem conștienți că, în tot ceea ce facem, suntem dependenți de Domnul. Cu toții avem nevoie de această dependență: în căsătorie, în viața de familie, la serviciu, în relația cu frații de credință și oriunde în altă parte am putea fi. Rugăciunea a fost comparată cu respirația sufletului. În general, nici nu observăm că respirăm, dar vom simți cu siguranță în momentul în care nu vom mai respira.
Prin orice rugăciune
Din nou este folosit cuvântul „orice“. Nu este numai „în orice timp“, ci și „prin orice rugăciune“. La ce se referă aceasta? Înseamnă că nu există nicio situație, nicio ocazie și nicio împrejurare în care să nu ne putem ruga. Indiferent cum ar fi situația, indiferent din ce parte ar ataca dușmanul, putem și trebuie să fim găsiți în rugăciune și în dependență de Dumnezeu. De multe ori poate fi numai o rugăciune scurtă: „Doamne, ajută‑mă!“. Nu există nicio situație în care Dumnezeu să nu ne dea minunatul rod al rugăciunii: pacea Sa (Filipeni 4.6,7).
În Duh
Această structură nu se referă la duhul omului, ci la Duhul Sfânt. Este de la sine înțeles că ne putem ruga și în duhul nostru, căci nu este obligatoriu ca o rugăciune să fie rostită cu voce tare. Dar nu la aceasta se face referire aici, ci la Duhul Sfânt.
Cu privire la această structură, există două direcții:
• A te ruga „în Duh“ înseamnă, în primul rând, a te ruga fiind în concordanță cu Duhul Sfânt. Iuda îi îndeamnă pe destinatarii epistolei sale: „Rugându‑vă prin Duhul Sfânt“ (Iuda 20). Duhul Sfânt ne conduce în rugăciune. El pune subiecte de rugăciune pe inima noastră.
• A te ruga „în Duh“ înseamnă, în al doilea rând, a te ruga în puterea Duhului Sfânt. Numai atunci ne putem ruga cu adevărat, când Duhul lui Dumnezeu ne dă putere pentru aceasta. Nu putem să facem aceasta din putere proprie. El este, de fapt, motivația reală a rugăciunii. Pavel le scrie credincioșilor din Roma: „Și în același fel și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu știm ce să cerem așa cum ar trebui, dar Duhul Însuși mijlocește cu suspine de nespus“ (Romani 8.26).
Atâta vreme cât Duhul este Cel care ne dă puterea pentru a ne ruga, noi nu ne adresăm Duhului Sfânt. Nu ne adresăm puterii care ne conduce în rugăciune. Noul Testament ne arată foarte clar că ținta Duhului Sfânt este să‑L glorifice pe Domnul Isus (Ioan 16.14,15). Duhul Sfânt – chiar dacă este o Persoană divină, ca și Tatăl și ca și Fiul – nu îndreaptă privirile celor credincioși asupra Sa, ci ne face să ne preocupăm cu a‑L glorifica pe Domnul Isus. De aceea, în Biblie nu există niciun îndemn și niciun exemplu practic ce ne‑ar putea îndemna să ne rugăm Duhului Sfânt. A te ruga în Duh nu înseamnă a te ruga la Duhul Sfânt.
Cu toată stăruința
„Cu toată stăruința“ ne arată consecvența în rugăciune. Ținta pe care o are Domnul cu noi este să ne țină într‑o continuă dependență față de El. Câteodată, suntem tentați să‑I spunem Domnului rugăciunile noastre de câteva ori (și poate chiar cu intensitate), dar, dacă nu sunt ascultate repede, devenim delăsători în rugăciune. Acest lucru este valabil atât pentru rugăciunea personală, cât și pentru cea din viața de adunare. În Fapte 4 găsim rugăciunea comună a fraților din Ierusalim. Era o rugăciune stăruitoare (Fapte 12.5). Ilie, în 1 Împărați 18, l‑a trimis pe slujitorul său să vadă dacă apare vreun nor, după acea secetă îndelungată, iar acesta a trebuit să se ducă de șapte ori până când, în cele din urmă, a apărut unul (1 Împărați 18.44). Când citim acest pasaj, observăm că, în tot acest timp, Ilie n‑a încetat să se roage. Avem multe de învățat din acest exemplu.
Pentru toți sfinții, și pentru mine
„Pentru toți sfinții“ – corespunde caracterului Epistolei către Efeseni. În capitolul 1.15, Pavel vorbise despre dragostea lor „față de toți sfinții“. În capitolul 3.18, le arătase ca „împreună cu toți sfinții“ să fie în stare să înțeleagă care este lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea planului minunat al lui Dumnezeu. Acum, acest pasaj se încheie cu rugăciunea „pentru toți sfinții“. În 1 Timotei 2.1 se spune că trebuie să ne rugăm pentru „toți oamenii“, iar acest lucru se află, din nou, în concordanță cu învățătura acestei epistole care ni‑L arată pe Dumnezeu ca Dumnezeu‑Mântuitor care vrea ca toți oamenii să fie mântuiți. Aici, în Epistola către Efeseni – în care ne este arătat planul veșnic al lui Dumnezeu – este vorba despre „toți sfinții“. Nimeni nu se află singur în luptă. Alții stau alături de noi, iar toți luptătorii au nevoie de aceeași legătură cu cerul.
În luptă suntem una cu mulți frați care sunt în aceeași situație. Ne rugăm pentru dependența noastră personală, dar și pentru cea a fraților noștri în credință alături de care ne aflăm legați în luptă. Este dorința noastră să ținem unii la alții. Știm foarte bine că dușmanul face tot posibilul să‑i dezbine pe cei credincioși și – dacă este posibil – chiar să‑i întărâte pe unii împotriva altora. Din păcate, trebuie să recunoaștem și să mărturisim că de foarte multe ori i‑a reușit aceasta. De aceea este atât de importantă această rugăciune pentru toți sfinții.
„Și pentru mine.“ Aceste cuvinte ne arată cât de concretă trebuie să fie rugăciunea. Nu ne rugăm numai în general pentru nevoile celor credincioși, ci aducem înaintea lui Dumnezeu rugăciuni concrete. Versetele care urmează prezintă subiecte concrete de rugăciune. Pavel dorea să aibă îndrăzneala să vestească taina evangheliei. Tot așa și noi – când venim înaintea Dumnezeului nostru în rugăciune, să nu‑I spunem numai nevoile și neputințele noastre, ci să ne rugăm în mod concret și pentru nevoile fraților noștri.
Iosafat dat ca exemplu
Dumnezeu ne arată un exemplu mișcător în 2 Cronici 20. Moab și Amnon au luptat împotriva lui Iosafat și a poporului său. Amenințarea era mare. Iosafat se temea. Știa că poporul său nu era suficient de tare pentru a rezista în fața unui astfel de dușman. Și totuși, nici n‑a căzut în depresie, nici n‑a căutat ajutor în direcție greșită. A făcut singurul lucru care era bun. În deplină conștiență a lipsei sale de putere, s‑a îndreptat către Dumnezeu ca să găsească ajutor la El. Ochii săi erau ațintiți spre Dumnezeul său. Aceasta înseamnă dependență și a aștepta indicațiile divine. Dumnezeu i‑a ascultat rugăciunea și a dat împăratului și poporului său o mare victorie.
Modelul nostru desăvârșit
Domnul Isus a fost, ca Om, Exemplul desăvârșit pentru o trăire în dependență aici jos pe pământ. Îl găsim stând neîncetat de vorbă cu Tatăl Său ceresc. Tocmai Evanghelia după Luca – ce ni‑L prezintă pe Domnul Isus ca Fiu al Omului – ni‑L înfățișează mereu în rugăciune. S‑a rugat la începutul slujbei Sale, când a fost botezat în Iordan (Luca 3.21). S‑a rugat în timpul slujbei Sale (Luca 5.16). A stăruit o noapte întreagă în rugăciune înaintea Dumnezeului Său (Luca 6.12). S‑a rugat în grădina Ghetsimani, când Se afla într‑o mare luptă, astfel că transpirația se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ (Luca 22.44). Când I‑a fost pregătită o cruce și a fost răstignit pe ea, I Se adresează, în rugăciune, Tatălui: „Tată, iartă‑i, pentru că ei nu știu ce fac“ (Luca 23.34). La sfârșit, când totul era împlinit, Îi auzim încă o dată cuvintele: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez Duhul“ (Luca 23 46). De la El învățăm ce înseamnă viața adevărată de rugăciune.
Sabia Duhului
Ajungem acum la sabie, arma principală a legionarului roman, care era folosită și ca apărare și ca atac. Este vorba despre o sabie scurtă („gladius“, cunoscută și sub numele de „sabie spaniolă“), șlefuită pe ambele laturi și folosită în primul rând ca armă pentru împuns. Lama era din metal și avea lungimea de circa 50 cm și lățimea de 9 cm. Cântărea între 1‑1,5 kg, fiind, prin urmare, destul de ușoară. Astfel legionarul, aflat în tumultul luptei, putea – chiar stând în spatele scutului – să o folosească destul de ușor. Oricum, între rândurile înguste ale soldaților romani n‑ar fi fost loc pentru mișcări ample fără să‑l fi încurcat pe celălalt. Sabia se afla într‑o teacă ce cântărea aproximativ tot 1 kg.
Folosirea corectă a sabiei trebuia exersată. De aceea, în armata romană se punea mare accent pe formare, pe instruire. Mișcările de atac erau exersate mai întâi cu o bucată de lemn, iar apoi cu un adversar uman. Numai un legionar bine antrenat putea rezista în luptă.
Semnificația spirituală
Pavel nu lasă neclară semnificația spirituală a sabiei: „Sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu“. Prin urmare, sabia nu este Duhul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl folosim în puterea Duhului Sfânt. Observăm că și aici gândul primordial este tot apărarea față de atacurile dușmanului.
Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu sunt inseparabile. De aceea, Cuvântul este „sabia Duhului“.
• În primul rând, învățăm că Biblia este divin inspirată. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu“ (2 Timotei 3.16). Duhul Sfânt este Acela care îl inspiră și îl conduce pe cel care scrie. „Pentru că profeția n‑a fost niciodată adusă prin voința omului; ci oameni sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“ (2 Petru 1.21). Nu avem de‑a face cu cuvântul omului, ci cu cel al lui Dumnezeu.
• În al doilea rând, putem înțelege Cuvântul lui Dumnezeu numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Însuși Domnul Isus a vorbit despre aceasta: „Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul“ (Ioan 16.13). „Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaștem lucrurile care ne‑au fost dăruite de Dumnezeu; despre care și vorbim, nu în cuvinte învățate prin înțelepciune omenească, ci în cele învățate prin Duhul“ (1 Corinteni 2.12,13).
• În al treilea rând – iar acesta este gândul evidențiat aici – putem aplica și folosi Cuvântul numai sub călăuzirea și în puterea Duhului Sfânt. Trebuie să ținem cont neapărat de legătura dintre Cuvânt și Duh. Este vorba de a folosi Cuvântul într‑un mod duhovnicesc, adică de a spune cuvântul potrivit, în locul potrivit și la timpul potrivit. Dacă, pe de o parte, punem accent numai pe efectul Duhului Sfânt și nu luăm seama la înțelesul Cuvântului, ajungem, de obicei, la fanatism și la misticism. Atunci nu mai suntem înțelepți. Dacă, pe de altă parte, punem accent numai pe Cuvântul lui Dumnezeu și omitem lucrarea Duhului Sfânt, ajungem la ortodoxie moartă. Dacă nu luăm sabia Duhului, se vor ivi ambele pericole.
Condiții practice
Cu siguranță nu este la voia întâmplării faptul că Pavel prezintă sabia ca ultimă parte a armurii – înainte de a încheia cu rugăciunea. Devine foarte clar pentru noi că putem folosi această armă într‑un mod corect numai dacă le‑am pus în practică pe celelalte. Dacă am dat greș în ceea ce privește folosirea corectă a celorlalte, nici nu mai este nevoie să luăm în mână sabia.
Să dăm un exemplu practic: să ne imaginăm un tată care nu ia întotdeauna adevărul în serios, care se comportă nepotrivit față de copiii săi și se ceartă tot timpul cu soția sa. Este pus mereu pe ceartă și dacă lucrurile nu merg așa cum vrea el, îi sare imediat țandăra. Nu dă impresia că ar avea liniște, iar cea mai mică greutate îl dărâmă psihic. Bucuria mântuirii este aproape imperceptibilă. Dacă, într‑o anumită problemă, ar veni în fața copiilor cu un răspuns din Biblie, încercând să le explice ceva, ar fi acceptat cu greu. Putem spune că a luat sabia, dar a ratat efectul pe care aceasta l‑ar fi putut avea. Copiii nici nu‑l vor lua în serios.
Știm cu toții foarte bine că în viața de zi cu zi dăm greș în ceea ce privește folosirea armurii. Nimeni nu este perfect. Aceasta însă n‑ar trebui să fie o piedică în a ne îmbrăca și a lua fiecare parte a armurii; și, ajutați de Domnul, să putem folosi și sabia Duhului.
Cuvântul lui Dumnezeu – o sabie
Și în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu o sabie, dar în textul nostru sunt de remarcat diferențe de care trebuie să ținem cont.
• În Apocalipsa 19.15 Îl vedem pe Domnul Isus care va reveni pe acest pământ pentru judecată. „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, ca să lovească națiunile cu ea.“ Termenul „sabie“ care apare aici este altul decât cel din Efeseni 6. Este vorba despre sabia cea mare, care era folosită în primul rând pentru a lovi (sau era folosită în duel). În plus, această sabie va fi folosită, la arătarea Domnului, împotriva oamenilor, în timp ce noi avem nevoie de ea împotriva vicleniei lui Satan.
• Cunoaștem foarte bine locul din Evrei 4.12: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunzând până la despărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și în stare să judece gândurile și intențiile inimii“. Aici, Cuvântul lui Dumnezeu nu este comparat, în mod direct, cu o sabie, dar este scris că este mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri. De fapt, învățătura din Evrei 4 este aceea că el se îndreaptă împotriva noastră, ca să învățăm să discernem motivațiile noastre reale. În Efeseni 6, sabia este îndreptată împotriva dușmanului.
În multe locuri din textul original, pentru termenul „cuvânt“ este folosit „logos“. Acesta se referă la cuvânt într‑un sens mai larg. El exprimă ceea ce un lucru este în sine însuși. În acest sens, Domnul Isus este „Cuvântul“ (Ioan 1.1) în toată plinătatea Sa. Putem compara aceasta cu sabia cea mare. În Efeseni 6 însă, este folosit un alt cuvânt: „rhema“. El exprimă o expresie singulară, un enunț, un citat. Este mult mai limitat decât „logos“. Aceasta este sabia scurtă, pe care o folosim în luptă prin faptul că cităm câte un verset din Biblie în funcție de situația dată. În acest fel Domnul Isus Însuși a folosit Cuvântul atunci când, fiind ispitit în pustie, l‑a gonit pe Satan.
Cine folosește sabia Duhului, acela aplică, în situațiile în care se află, Cuvântul lui Dumnezeu – fie ca părți întregi, fie ca versete – sub călăuzirea Duhului Sfânt. Ca și soldatul care se află în luptă, suntem și noi puși în situații neprevăzute în care trebuie să acționăm rapid. Judecătorul Ehud ne este, în acest sens, un exemplu grăitor (Judecători 3.15‑25). El își făcuse o sabie scurtă cu două tăișuri pe care o purta sub haină. Apoi, aflându‑se în fața lui Eglon, a fost capabil să scoată sabia și să‑l omoare pe dușman cu o singură lovitură. În Proverbe, Solomon vorbește de două ori despre un cuvânt spus „la timpul lui [potrivit]“ (Proverbe 15.23; 25.11). Ce bine ar fi dacă am avea un astfel de cuvânt!
Prin urmare, în Efeseni 6 avem sabia Duhului, care nu se îndreaptă nici către alți oameni, nici către noi înșine. În acest loc nu este vorba despre a folosi Cuvântul ca să‑i vestim în lume adevărul și valabilitatea, ci este vorba despre a‑l folosi într‑un mod concret, anume de a‑l goni pe dușman, sub călăuzirea Duhului.
Har și responsabilitate
Legionarul roman trebuia să exerseze mânuirea sabiei. Acest lucru este valabil și pentru noi. De aceea, dorim să facem distincția între următoarele două aspecte:
• O latură o reprezintă harul suveran al lui Dumnezeu. El nu depinde în niciun fel de priceperea și de inteligența noastră. Dimpotrivă! Ceea ce ne trebuie este călăuzirea Duhului Sfânt. Niciunul dintre noi nu știe ce trebuie să spună. Nu putem folosi Cuvântul decât în puterea și sub călăuzirea Duhului. Domnul vrea să ne ajute la aceasta. A făcut‑o și cu Moise și cu Aaron: „Deci du‑te și Eu vreau să fiu cu gura ta și te voi învăța ce să vorbești … Și tu vei vorbi cu el și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu vreau să fiu cu gura ta și cu gura lui și vă voi învăța ce să faceți“ (Exod 4.12,15). Ucenicilor, Domnul le‑a spus: „Iar când ei vă aduc înaintea sinagogilor și a stăpânirilor și a autorităților, nu vă îngrijorați cum sau ce veți răspunde sau ce veți spune; pentru că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în acel ceas ce trebuie să spuneți“ (Luca 12.11,12).
• Există însă și o a doua latură: aceea a responsabilității noastre înaintea lui Dumnezeu. Ambele laturi sunt adevărate. Ca să avem un cuvânt la timpul potrivit, trebuie să cunoaștem Cuvântul. Trebuie să‑l citim și să ne familiarizăm cu gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește ceea ce avem noi disponibil. Este responsabilitatea noastră să ne preocupăm cu gândurile lui Dumnezeu și să citim Cuvântul cu tot devotamentul. De ce se întâmplă ca în discuțiile cu cei necredincioși să fim deseori neajutorați și să nu știm cum să continuăm? De ce se întâmplă să nu avem un cuvânt potrivit din Scriptură? Oare să nu fie aceasta din cauză că nu avem exercițiu în a folosi zilnic sabia Duhului în viața noastră?
În Cântarea Cântărilor vedem că lectica lui Solomon era înconjurată de 60 de viteji. Despre ei citim: „Ei toți țin sabia, fiind deprinși la război; fiecare își are sabia la coapsă, din cauza spaimelor nopții“ (Cântarea Cântărilor 3.8). Avem nevoie zilnic de acest exercițiu spiritual. Avem de‑a face cu stăpânitorii lumii întunericului. Avem de‑a face cu un dușman care cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu și pe care nu trebuie să‑l subestimăm. De aceea este de dorit ca în poporul lui Dumnezeu să fie bărbați și femei care să poată mânui sabia Duhului. Cu toții avem nevoie de călăuzirea Duhului. Ea nu poate fi înlocuită cu nimic.
Lovituri de sabie ale Duhului și lovituri de sabie ale cărnii
Nu orice rostire din Cuvântul lui Dumnezeu este o lovitură de sabie a Duhului. Este foarte posibil să cităm perfect Cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu o facem sub călăuzirea Duhului. Astfel de lovituri se transformă foarte ușor în lovituri ale cărnii. Duhul Sfânt nu lucrează niciodată împotriva Cuvântului. De câte ori nu s‑a întâmplat ca, în cazul unor „dispute“, frații să dea unii în alții cu pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare și‑a argumentat poziția, citând din Cuvântul lui Dumnezeu, dar la urmă n‑a ieșit nimic constructiv. Nu! Trebuie să fim foarte atenți să nu folosim Cuvântul într‑un mod firesc, ci într‑un mod spiritual. În plus, să nu uităm că în pasajul nostru nici nu este vorba despre folosirea sabiei Duhului împotriva fraților noștri în credință. Ea ne‑a fost dată pentru lupta împotriva dușmanului.
Cunoscuta relatare din pustie, când diavolul Îl ispitește pe Domnul, ne arată foarte limpede că nu fiecare citare a Bibliei este o lovitură a sabiei Duhului. Însuși diavolul a folosit în acel moment citate din Biblie. Faptul că cineva citează versete din Biblie nu reprezintă dovada călăuzirii sale de către Duhul. Diavolul nu s‑a aflat, cu siguranță, sub călăuzirea Duhului. Din păcate, putem folosi Cuvântul lui Dumnezeu într‑un mod greșit, iar prin aceasta putem face mari greșeli. Dacă, de exemplu, un credincios trăiește în păcat, ar fi fatal să‑i amintim că nimeni nu ne va smulge din mâna Domnului, deși acest lucru este adevărat. Dimpotrivă! Pe un astfel de om ar trebui să‑l atenționăm că se află pe un drum care duce la pierzare.
Împotriva loviturilor de sabie ale Duhului, diavolul nu are nicio șansă. Dacă îi ieșim în întâmpinare celui rău folosind Cuvântul lui Dumnezeu, el va fugi de la noi. Pentru a fi încurajați, tinerilor li se spune: „V‑am scris, tinerilor, pentru că sunteți tari, și Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, și l‑ați învins pe cel rău“ (1 Ioan 2.14). Aceasta ar trebui să fie o realitate pentru fiecare dintre noi.
Modelul nostru desăvârșit
Nimeni n‑a folosit sabia Duhului așa cum a făcut‑o Domnul Isus. Cunoștea Cuvântul și, în tot ceea ce era sau făcea, Se afla sub călăuzirea Duhului. De repetate ori vedem că folosea citate din Vechiul Testament cu mare eficacitate, punându‑l astfel pe fugă pe cel rău.
Exemplul cel mai ilustrativ este relatarea din pustie când însuși diavolul s‑a dus la El să‑L ispitească. Matei începe relatarea cu următoarele cuvinte: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul“ (Matei 4.1). Și totuși, diavolul n‑a putut face nimic. De trei ori, Domnul îi răspunde, folosind citate din Deuteronom. Diavolul a trebuit să plece de la El. Aceasta era o victorie câștigată prin sabia Duhului.
Și în alte situații, Domnul a folosit citate din Vechiul Testament, reducându‑i astfel la tăcere pe dușmanii Săi. Să ne gândim numai la situația în care Domnul îi întreabă pe farisei al cui fiu este Hristos. Când ei I‑au răspuns „al lui David“, Domnul le citează din Psalmul 110: „Cum atunci David, vorbind în Duh, Îl numește Domn, spunând: «Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David Îl numește Domn, cum este El fiu al lui?“ (Matei 22.43‑45). Consecința a fost că nimeni nu‑I mai spunea niciun cuvânt și că nimeni nu mai avea îndrăzneala să‑L mai întrebe ceva.
Coiful mântuirii
Coiful căptușit („galea“ sau „cassis“) proteja capul legionarului. Coiful roman avea o formă tipică: sferică. Pe coif era prins un smoc din păr de cal („crista“), dar nu era purtat în luptă decât de către centurion. Fruntea și tâmplele erau protejate de un cozoroc care era prins în partea din față a coifului. Părțile laterale ale capului erau protejate de niște clape mobile de oțel sau de aramă, iar ceafa era protejată tot de un fel de cozoroc. Fața îi era neacoperită.
Tot așa cum legionarul nu pleca la luptă fără coif, nici creștinul nu poate rezista în luptă fără coiful mântuirii. Avem nevoie de această protecție a capului pentru ca, în lupta împotriva vicleniei lui Satan, să nu ne pierdem orientarea și să ne putem coordona bine mișcările.
Scut și coif
Scutul și coiful sunt nedespărțite. Amândouă ne arată ceva din încrederea credinței creștinului în lupta împotriva dușmanului. Scutul vorbește mai mult despre încrederea în ceea ce este Dumnezeu pentru noi în împrejurările zilnice și în promisiunile pe care El ni le‑a făcut. În schimb, coiful mântuirii ne arată mai mult felul în care Dumnezeu lucrează pentru noi. Avem încredere în ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi în trecut, în ce face El pentru noi în prezent și în ce va face pentru noi în viitor. Despre aceasta, W. Kelly scrie: «Scutul ne vorbește mai mult despre încredere, în general. Coiful vorbește despre îndrăzneața și fericita siguranță a eliberării depline pe care o avem înaintea lui Dumnezeu în Hristos». Este vorba despre conștiența sigură a mântuirii (salvării) lui Dumnezeu pe care Domnul Isus ne‑a câștigat‑o pe cruce prin suferințele și moartea Sa.
Mântuirea lui Dumnezeu
Credinciosul știe că el este mântuit. Este adevărat că, în Noul Testament, sunt relativ puține locurile care prezintă mântuirea ca pe un lucru încheiat (finalizat). Printre acestea se află și Epistola către Efeseni, care ne arată poziția noastră în Hristos: „Pentru că prin har sunteți mântuiți, prin credință; și aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2.8). Ne bazăm pe aceasta. Mântuirea noastră este statornică și – în lumina acestui loc – este un lucru încheiat, pe care nimeni și nimic nu‑l poate schimba. Și totuși, și în această privință, dușmanul încearcă să semene îndoială.
Alte locuri ne arată că mântuirea noastră are și o latură viitoare. Îl așteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitorul (Salvatorul) nostru „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3.21). Când va veni să ne ia la El, trupul nostru de asemenea va avea parte de mântuire. 1 Tesaloniceni 5.8 vorbește despre coiful mântuirii în același sens, dar – potrivit caracterului acestei epistole – îl pune în legătură cu speranța. „Să fim treji, îmbrăcând platoșa credinței și a dragostei și, drept coif, speranța mântuirii!“ Și în aceasta ne încredem cu tărie. Domnul Isus va reveni, iar atunci, și trupul nostru va avea parte de mântuire.
Totodată știm că Domnul lucrează și în prezent pentru noi. Pavel le scrie credincioșilor din Roma: „Dacă, fiind vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcați, vom fi mântuiți prin viața Lui“ (Romani 5.10). Aceasta este mântuirea (salvarea) din împrejurările zilnice. Nici în această privință nu există vreo îndoială sau vreo nesiguranță. Pavel nu spera că va fi mântuit (salvat), ci prezenta aceasta ca pe o realitate pe care se bazează credința.
Bucuria mântuirii și siguranța mântuirii
Certitudinea deplinei eliberări pe care o avem înaintea lui Dumnezeu în Hristos nu poate rămâne fără urmări. În primul rând putem și trebuie să ne bucurăm de mântuire, iar în al doilea rând, ea ne dă siguranța mântuirii. Atunci când ne punem coiful mântuirii, le exprimăm pe amândouă. În profeția lui Zaharia citim: „Ca, salvați din mâna vrăjmașilor noștri, să ne dea să‑I slujim fără teamă, în sfințenie și dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre“ (Luca 1.74,75). Acesta este coiful mântuirii pe care îl luăm cu mulțumire. Ne bucurăm de această mântuire care ne este sigură. Stăm fără teamă înaintea Domnului – și înaintea dușmanului. Astfel, mântuirea nu poate fi altceva decât această realitate care duce la starea de mulțumire zilnică pe care o exprimăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Dușmanul vrea să ne ia tocmai această mulțumire și de aceea avem nevoie de coiful mântuirii.
David înțelesese bine acest lucru. În Psalmul 62.5‑7, el scrie: „Dar tu, suflete al meu, odihnește‑te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aștept. Numai El este stânca mea și mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina. La Dumnezeu este mântuirea mea și gloria mea, stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu“. Și scriitorul Epistolei către Evrei citează din psalmi: „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme: ce‑mi va face omul?“ (Evrei 13.6).
Protecție împotriva gândurilor greșite
Faptul că acest coif al mântuirii protejează tocmai capul ne amintește și că trebuie să fim păziți de gândurile greșite care ne‑ar putea neliniști. Dușmanul își va da mereu silința să ne atace gândirea, ca să ne facă nesiguri. Tocmai în această eră a mediatizării, în care trăim, duhul nostru este mereu bombardat. Logica și argumentele omenești reprezintă o atracție deosebită pentru noi, dar ele sunt altfel decât gândurile lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fim atenți să ne ținem toate gândurile pe linia învățăturii biblice.
Recunoaștem acest pericol atunci când citim Epistola către Coloseni. Colosenii nu erau „copii în credință“. Pavel se bucura, întrucât vedea la ei ordinea și tăria credinței în Hristos (Coloseni 2.5). Și totuși, câteva versete mai jos, el le scrie: „Vedeți să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie și amăgire deșartă, după tradiția oamenilor, după cunoștințele elementare ale lumii și nu după Hristos“ (Coloseni 2.8). Gândirea filozofică și amăgirea deșartă a lumii sunt mari pericole. Pentru a ne proteja de ele, avem nevoie de coiful mântuirii. Rămânem la ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. Corintenilor, care erau foarte mândri de priceperea și de cunoștințele lor, Pavel le scrie: „Dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2 Corinteni 10.5). Iată de ce anume avem zilnic nevoie: de o simplă ascultare față de Domnul nostru. Aproape că nu există adevăr creștin pe care să nu fi încercat dușmanul să‑l submineze prin argumente înțelepte. Trebuie să fim întotdeauna foarte atenți față de curentele spirituale din zilele noastre și să‑i ajutăm în această privință mai ales pe cei tineri.
Își va înălța capul
Psalmul 110.7 vorbește profetic despre Domnul nostru – deși într‑un context diferit: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea Își va înălța capul“. De acest „cap înălțat“ avem și noi nevoie – iar coiful ne ajută tocmai la aceasta. El ne face capabili să stăm cu capul ridicat și să rămânem obiectivi și cu mintea limpede în prezența dușmanului. Cine poartă coiful nu‑și lasă capul plecat. Nu! El își întâmpină dușmanul cu capul înălțat.
Așa ne menținem în luptă privirea de ansamblu și mintea lucidă. Câteodată este posibil ca sentimentele să ne conducă în direcție greșită. De aceea, avem nevoie de gânduri clare și treze despre adevăr. Fanatismul sau manifestările sentimentale nu sunt decât piedici. De exemplu, sentimentele noastre firești ne spun că învățătura universalistă are ceva atrăgător. Argumentul că un Dumnezeu al dragostei nu‑l poate osândi pe veci pe cel păcătos se adresează emoțiilor noastre. Și totuși, aceasta este o învățătură greșită și stricată care este în deplină contradicție cu Biblia. Este adevărat că Dumnezeu, în dragostea Sa, îi oferă mântuirea fiecărui om, dar la fel de adevărat este și că Dumnezeu este sfânt și drept. El nu poate să vadă păcatul. Cine calcă în picioare oferta Sa de dragoste și ajunge în veșnicie neîmpăcat, acela va fi osândit pe veci. Acest exemplu ne arată cât de important este să purtăm coiful mântuirii.
Exemple
Biblia ne prezintă mai multe relatări care ilustrează acest adevăr. Să ne amintim trei dintre acestea:
• În Ioan 9 vedem că Domnul Isus vindecă un om care era orb din naștere. Imediat după ce și‑a căpătat vederea, acesta a fost atacat de conducătorii religioși. L‑au luat la întrebări. Săracul om n‑a putut să spună prea multe! Nu era învățat ca fariseii. Se vedea de departe că nu stăpânea arta retoricii. Nu știa multe, dar îi era clar un singur lucru, iar pe acesta îl spunea cu toată convingerea: „Eu una știu: orb fiind, acum văd“ (Ioan 9.25). Aceasta îi era suficient. Știa că Mântuitorul îi dăduse vederea. Acesta era coiful mântuirii pe care și‑l luase. Avusese pe deplin încredere în ceea ce Domnul făcuse pentru el.
• Când apostolul Pavel a fost arestat pentru a doua oară și dus la Roma, îi mergea foarte rău din punct de vedere fizic. Se afla într‑o temniță îngrozitoare. Nu‑l aștepta decât moartea sigură de martir. Lucrarea sa de o viață părea distrusă. Toți cei din Asia îl părăsiseră, iar celor mai mulți prieteni de‑ai lui le fusese rușine de lanțurile sale. Era o situație disperată. Iar Pavel avea aceleași simțiri ca și noi. Totuși el nici n‑a căzut în depresie și nici nu s‑a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Îi scrie o epistolă copilului său în credință, Timotei. Aceasta atestă încrederea sa de nezdruncinat în Dumnezeul său. El scrie: „Știu în Cine am crezut; și sunt convins că El poate să păzească ce I‑am încredințat pentru ziua aceea“ (2 Timotei 1.12). Puțin mai târziu, scrie: „La întâia mea apărare, nimeni n‑a stat cu mine, ci toți m‑au părăsit. Să nu li se țină în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine și m‑a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea și toate națiunile să audă; și am fost scăpat din gura leului. Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea și mă va păstra pentru Împărăția Sa cerească. A Lui să fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (2 Timotei 4.16‑18). Pavel cunoștea protecția pe care coiful mântuirii o dădea în astfel de situații. Știa că nimeni și nimic nu‑l putea smulge din mâna Domnului.
• Această neclintită încredere îi caracteriza și pe cei trei prieteni ai lui Daniel. Când împăratul Nebucadnețar, deosebit de înfuriat, îi amenința cu pedeapsa cuptorului de foc și apoi, provocator, îi întreba: „Și cine este dumnezeul acela care vă va scăpa din mâinile mele?“, plini de curaj, ei i‑au răspuns: „Dacă este așa, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape din cuptorul care arde cu foc; și ne va scăpa din mâna ta, împărate!“ (Daniel 3.15‑17). Admirăm curajul și îndrăzneala acestor bărbați ai Vechiului Testament. Nu știau nimic despre învățătura din Efeseni 6 și totuși – metaforic vorbind – au luat coiful mântuirii. Din cuvintele lor reiese o încredere fără margini în Dumnezeul lor, Căruia Îi slujeau.
Modelul nostru desăvârșit
Îl regăsim din nou pe Domnul ca Exemplu al nostru desăvârșit. Așa cum n‑a coborât niciodată scutul credinței, a purtat întotdeauna și coiful mântuirii. A mers pe drumul Său în deplină conștiență a mântuirii (a salvării) în Dumnezeul Său. În această mântuire S‑a încrezut întotdeauna. În Psalmul 22 găsim sentimentele Sale cu privire la lucrarea de pe Golgota. La sfârșit auzim strigătul sufletului Său: „Scapă‑mi sufletul de sabie, pe singurul meu de laba câinelui. Scapă‑mă din gura leului“. Apoi Își exprimă încrederea în mântuirea lui Dumnezeu: „Mi‑ai răspuns dintre coarnele bivolilor“ (Psalmul 22.20,21). Ca Om desăvârșit, nu S‑a îndoit nicio clipă de această salvare venită din partea lui Dumnezeu.
Scutul credinței
Trecem acum la cea de‑a doua grupă a armurii, care cuprinde părți care nu se îmbracă, ci care se iau.
Primul amintit în această grupă este scutul credinței. Scutul („scutum“) legionarului îi slujea ca protecție pentru întregul trup. Din această cauză era denumit și „tyreos“ (ca o ușă). Era atât de mare, încât legionarul se putea ascunde cu totul în spatele lui. Nu trebuie să‑l confundăm cu scutul mic și rotund.
Scutul acesta dreptunghiular și puțin curbat era confecționat din mai multe scânduri puse unele peste altele. Mânerul era acoperit cu metal. Întregul scut era acoperit cu piele, iar marginile erau întărite cu metal.
Scutul avea o mare importanță. În primul rând era folosit ca armă de apărare împotriva atacurilor dușmanului. Când dușmanul trăgea cu săgeți de foc, scutul îi servea pentru a le opri ca să nu‑l ardă. Prin urmare, scutul servea ca protecție personală, dar, în același timp, servea și ca protecție colectivă. Legionarii își uneau scuturile și formau cu ele un zid protector.
Peste toate acestea
Textul începe cu următoarele cuvinte: „Peste toate acestea luând scutul credinței“. Prin aceasta se face o legătură cu primele trei părți ale armurii, pe care trebuie să le îmbrăcăm. Am văzut că acestea sunt semne vizibile ale stării practice a creștinului cu care suntem înarmați înăuntrul nostru pentru a nu‑i oferi dușmanului un câmp de atac.
Aceasta însă nu ajunge. Mai este de adăugat ceva esențial, pe care trebuie să‑l luăm: scutul credinței – de care se amintește numai aici, în întreg Noul Testament. Fără o încredere zilnică și practică a credinței în Dumnezeul nostru, nu vom putea sta în luptă. După ce ne‑am îmbrăcat cu primele trei părți ale armurii, am putea fi cuprinși foarte ușor de automulțumire și de încredere în propria persoană. Ne‑am putea mândri cu așa‑zisele noastre progrese. Tocmai în această privință ne vine în ajutor această parte a armurii. Credința ne îndepărtează privirile de la noi înșine și le dirijează spre Domnul. Ea este întotdeauna ațintită spre Dumnezeu. Ea ne unește acolo sus cu un Dumnezeu care, pentru ochiul firesc, este invizibil.
Încrederea (tăria) credinței
După cum legionarul roman se putea ascunde complet în spatele scutului său, și noi avem posibilitatea ca, în spatele scutului credinței, să nu mai putem fi văzuți de dușman. Când am luat acest scut, suntem invizibili lui. El vede numai scutul foarte mare – credința noastră. Prin încrederea (tăria) credinței, Domnul Isus devine tot mai mare în inimile noastre, iar noi ne micșorăm din ce în ce mai mult.
În Noul Testament, „credința“ are mai multe înțelesuri. În unele locuri, ea este mâna care apucă mântuirea lui Dumnezeu. În acest sens, vorbim despre „credința salvatoare“ (Romani 3.22,28; Efeseni 2.8). În alte locuri, „credința“ (de cele mai multe ori cu formă articulată) se referă la avuția (conținutul) ei: adevărul credinței creștine (Iuda 3). În pasajul nostru, ea se referă, fără îndoială, la credința de care dăm dovadă zi de zi. În primul rând, această credință se manifestă prin încredere, iar în al doilea rând, prin ascultare. Este încrederea de neclintit că Dumnezeu este de partea noastră.
Există multe situații în viață în care această încredere este încercată. Acestea ar putea fi diferite circumstanțe din viața noastră personală: boli, suferințe, singurătate. Ar putea fi probleme în relațiile frățești: opinii diferite, certuri, invidii. Ar putea fi tensiuni la locul de muncă: șomaj, colegi dificili, hărțuiri. Dușmanul folosește astfel de situații pentru a ne face nesiguri. Încearcă să interpună nori între noi și Dumnezeu, astfel încât să nu mai simțim razele calde ale dragostei Sale. În împrejurări dificile, îndoiala ne îndepărtează de Dumnezeu, dar credința ne aduce din ce în ce mai aproape de El. Ceea ce ne apropie de Dumnezeu nu sunt nici sentimentele, nici experiența noastră, ci o neclintită încredere (tărie) a credinței în El.
Săgețile arzătoare ale celui rău
Aceasta ne conduce la una dintre armele pe care dușmanul le folosește ca să ne aducă pagubă: trage asupra noastră cu săgeți arzătoare. Săgețile arzătoare sunt săgeți de foc, al căror vârf este aprins. Ele nu numai că rănesc pe loc, ci – dacă își ating ținta – efectul lor este de lungă durată. Săgețile arzătoare ale celui rău sunt îndoiala și neîncrederea pe care acesta vrea să ni le semene în suflet.
Săgețile arzătoare ale celui rău nu sunt dorințele care iau naștere în noi pentru a ne satisface poftele. Le cunoaștem și pe acestea, dar vedem că aici săgețile vin spre noi din afară. Dacă nu ne ascundem după scutul credinței, ele ne ating, se instalează și ard mai departe până ne distrug încrederea în Dumnezeu.
Primul atac al diavolului asupra omului avea tocmai acest caracter. Când s‑a dus la Eva în Grădina Edenului, avea în tolbă o astfel de săgeată. A tras și a lovit din plin. „Oare așa a spus Dumnezeu?“ (Geneza 3.1) – așa suna întrebarea pusă cu viclenie. Prin aceasta, îndoiala a fost sădită în inima omului.
Există două direcții în care diavolul vrea să semene îndoială în inimile noastre:
a. Îndoială față de ceea ce Dumnezeu este pentru noi
Dumnezeu este de partea noastră. El Însuși vrea să ne fie pază și scut. Psalmistul vorbește, în repetate rânduri, despre aceasta: Psalmul 3.4; 18.3,31; 28.7; 33.20; 59.12; 84.10,12; 89.19; 115.9‑11; 119.114; 144.2). Încă de prima dată de când apare în Biblie cuvântul „scut“, se referă la aceasta. Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău și răsplata ta foarte mare“ (Geneza 15.1). Prin urmare, scutul credinței este încrederea neclintită în ceea ce Dumnezeu este pentru noi. Referindu‑se la aceasta, W. Kelly scrie: «Este o încredere care rezultă din felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu în natura și în caracterul Său». Este siguranța credinței că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului și al credincioșiei. El nu ne înșală niciodată. În contrast cu El, Satan ne înșală întotdeauna.
b. Îndoială față de ceea ce a spus Dumnezeu
Satan nu încearcă să zguduie numai încrederea noastră în Dumnezeu Însuși, ci să semene îndoială și în ceea ce privește angajamentele și promisiunile făcute. Suntem martori zi de zi la felul în care Satan pune sub semnul întrebării adevărul și actualitatea Bibliei. Mai ales copiii și tinerii noștri se confruntă zilnic cu aceasta. Cum ne comportăm când copiii noștri vin acasă infestați cu bacilul teoriei evoluționiste? Îi luăm de mână și le arătăm ce are Biblia de spus în această privință. Luăm scutul credinței și ne ascundem după el: „Prin credință pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11.3). De cele mai multe ori însă, Satan nu vine cu o minciună vizibilă în mod direct, ci, deosebit de precaut, încearcă să amestece ceva neadevărat cu foarte mult adevăr. De o asemenea viclenie trebuie să ne păzim în mod deosebit. O mare parte din creștinismul de astăzi este infestat cu teorii biblice critice. Din această direcție se abate asupra noastră o ploaie întreagă de săgeți arzătoare. Numai atunci când ținem sus scutul credinței – adică ținem cu tărie la ceea ce Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său – vom putea stinge săgețile arzătoare ale celui rău.
Există îndoială față de promisiunile lui Dumnezeu și în ceea ce privește viața noastră de zi cu zi. Tocmai atunci când ne aflăm în împrejurări grele de mai mult timp, dușmanul vine și seamănă îndoială. Solomon scria: „Speranța amânată îmbolnăvește inima“ (Proverbe 13.12). Asemenea perioade de slăbiciune îi sunt prielnice celui rău. Și noi spunem câteodată, așa cum spuseseră ucenicii pe mare: „Învățătorule, nu‑Ți pasă că pierim?“ (Marcu 4.38). Cât de important este ca, în asemenea momente, prin credință, să luăm Cuvântul și să ascultăm promisiunile lui Dumnezeu! Dumnezeu a împlinit întotdeauna ceea ce a promis. „El a spus: «Nicidecum nu te voi lăsa și cu niciun chip nu te voi părăsi», încât să spunem cu îndrăzneală: «Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme: ce‑mi va face omul?»“ (Evrei 13.5,6).
Dușmanul este șiret și isteț. Dacă este ceva sigur în ceea ce‑l privește, este faptul că vrea să ne facă să cădem. Trage tocmai acolo unde sunt punctele noastre slabe. Dar – mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu – nu suntem fără apărare! Luăm scutul credinței și suntem în siguranță. Nu este dificil să stingem săgețile arzătoare. Nu trebuie să ne preocupăm cu fiecare săgeată în parte. N‑am face altceva decât să ne ardem. Nu! Ne ajunge să știm că trage săgeți asupra noastră, că trebuie să fim atenți și cum putem să ne apărăm de ele. Nu ne trebuie decât o încredere simplă în Dumnezeu și în promisiunile Sale. Nu ne trebuie multă cunoștință, înțelepciune și pricepere, cursuri de formare și training, ci numai o credință simplă în Dumnezeu și în Cuvântul Său. De aceea și un copil poate lua acest scut al credinței.
Un aspect al părtășiei
Aspectul părtășiei nu este prioritar în paragraful nostru, dar este amintit, deși numai în treacăt. Am văzut deja că, atunci când se deplasau și țineau scuturile ridicate, legionarii romani formau cu scuturile lor un zid protector în fața săgeților dușmanilor. În acest sens, și noi, creștinii, formăm un asemenea zid protector. Putem să ne fim de ajutor unii altora în credință. Pavel le scrie celor din Roma: „Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiți întăriți, adică să fim mângâiați împreună între voi, fiecare prin credința care este în celălalt, atât a voastră, cât și a mea“ (Romani 1.11,12). Una dintre tacticile dușmanului este să ne dezbine atât de mult, încât să nu ne fim de ajutor unii altora, ci o piedică. În astfel de situații, diavolul are un joc ușor de făcut. În lupta creștinului, putem să ne sprijinim unul pe celălalt. „Mai bine doi decât unul, pentru că au o bună răsplată pentru truda lor. Pentru că, dacă ar cădea, unul va ridica pe tovarășul lui; dar vai de cine este singur când cade și nu are pe altul să‑l ridice!“ (Eclesiastul 4.9,10).
Avraam dat ca exemplu
În Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă exemple de oameni ai credinței care „au luat“ scutul credinței. Un exemplu deosebit de frumos este părintele credinței, Avraam. Despre acesta, Pavel scrie în Romani 4. De fapt, în acest text, este vorba despre învățătura îndreptățirii. Și totuși, din punct de vedere practic, el aruncă o lumină asupra tematicii noastre: „Și, nefiind slab în credință, nu s‑a uitat la propriul său trup, deja neputincios, având aproape o sută de ani, și nici la pântecele ca și mort al Sarei, și nu s‑a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredință, ci a fost întărit prin credință, dând glorie lui Dumnezeu și fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să și facă“ (Romani 4.19‑21).
Dumnezeu îi promisese lui Avraam un fiu care trebuia să‑i fie moștenitor. Dacă Avraam s‑ar fi uitat numai la sine și la soția sa, acest lucru ar fi fost imposibil. Trupul său „era mort“, adică, potrivit judecății omenești, nu mai putea concepe. Nici Sara, soția sa, judecând după vârsta ei, nu mai putea să aibă copii. Dacă citim cu atenție textul din Geneza 15, observăm cum diavolul și‑a tras săgeata arzătoare către Avraam. Avraam nu‑și putea imagina cum avea Dumnezeu să‑Și împlinească promisiunea. Dumnezeu însă îi întărește atât de bine credința, încât Avraam este sigur că Dumnezeu va împlini ceea ce promisese.
Iov dat ca exemplu
Omul lui Dumnezeu, Iov, este un exemplu remarcabil. La început, Dumnezeu i‑a permis lui Satan să‑l atace pe Iov în mod direct. Apoi diavolul o folosește chiar pe soția lui Iov pentru a‑și lansa săgețile arzătoare împotriva lui. Ea îl îndeamnă să se lepede de Dumnezeu și să‑și ia viața. Cum reacționează Iov? El ridică scutul credinței și spune: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile fără minte. Ce? Am primit de la Dumnezeu binele și să nu primim răul?“ (Iov 2.10). Aceasta însemna încredere în faptul că viața lui nu era lăsată în voia sorții, ci că totul este măsurat de Dumnezeu.
Exemple de avertizare
Biblia ne dă și exemple de avertizare: exemple de credincioși în care săgețile lui Satan – cel puțin pentru un timp – și‑au atins ținta. Unul dintre acestea este David. După ce a trăit experiențe minunate alături de Dumnezeul său, în fuga lui din fața lui Saul, luând mereu scutul credinței, a sosit clipa când și‑a spus în inimă: „Acum voi pieri într‑o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în țara filistenilor“ (1 Samuel 27.1). Săgeata aprinsă a diavolului își atinsese ținta. Curajul îl părăsise. Promisiunile lui Dumnezeu în ceea ce privea tronul păreau imposibil de îndeplinit. Și totuși, Dumnezeu nu l‑a lăsat pe robul Său să cadă. A trebuit să treacă prin încercări grele, dar a sosit și clipa în care și‑a luat din nou scutul credinței și s‑a întărit în Dumnezeul său (1 Samuel 30.6).
Tot ca avertisment ne este dat și comportamentul ucenicilor pe când erau pe mare (Marcu 4.35‑41). Domnul era în corabie cu ucenicii Săi. Obosit după o zi istovitoare, dormea. Când a început furtuna și valurile amenințau să scufunde corabia, ucenicii L‑au trezit, reproșându‑I: „Învățătorule, nu‑Ți pasă că pierim?“. Săgeata diavolului își atinsese ținta. Nu este deseori acesta și limbajul inimilor noastre? Când talazurile împrejurărilor în care ne aflăm par să ne dărâme, nu ne gândim și noi oare: «Doamne, atât de indiferenți Îți suntem? Nu vezi cât de mare este necazul în care ne aflăm? Nu‑ți pasă că ne înecăm? Nu vii să ne ajuți?». Dar Domnul ce face? Îi auzim cuvintele: „Cum de nu aveți credință?“. În limbajul textului nostru, aceasta înseamnă să luăm din nou scutul credinței și să ne încredem din toată inima în Acela despre care David îi spune fiului său, Solomon: „Fii tare și curajos și lucrează; nu te teme și nu te înspăimânta, pentru că Domnul Dumnezeul meu este cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi“ (1 Cronici 28.20). În credință, ne așezăm cu tărie piciorul pe ceea ce Dumnezeu ne‑a promis în Cuvântul Său. Nu ne dă nicio promisiune pe care să nu o poată împlini.
Ajutor divin
Ce facem dacă diavolul a reușit să semene îndoială în inimile noastre? Dacă săgețile sale ne‑au atins? Este oare totul pierdut? Nu! Domnul Însuși este lângă noi să ne ridice din nou și să ne dea scutul credinței. Să ne aducem din nou aminte de Avraam. La începutul capitolului 15 din Geneza, el nu era așa de tare în credință. Găsim de două ori că Avraam I‑a vorbit lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ce‑mi vei da? pentru că mă duc fără copii și cel care va fi stăpânul casei mele este Eliezer din Damasc … Iată, nu mi‑ai dat sămânță și, iată, un fiu al casei mele este moștenitorul meu“ (Geneza 15.2,3). Aceste cuvinte nu prea sunt dovada încrederii sale în promisiunea lui Dumnezeu.
Și totuși, ce face Dumnezeu? Îl ia pe robul Său de mână, îl conduce afară, în întunericul nopții, și îi arată atotputernicia Sa. Avraam trebuie să se uite la cer și să numere stelele – dacă va putea. Consecința a fost că Avraam a crezut în Domnul, iar acest lucru i‑a fost socotit ca dreptate (Geneza 15.5,6).
Tot așa Se comportă Domnul și cu noi: ne ia mereu de mână. El dorește să ne ațintească privirile spre cer, mai ales atunci când este noapte și nu mai avem nicio perspectivă, când ne întoarcem în pat de pe o parte pe alta, pentru că nu putem dormi, când vin îndoieli și nu întrezărim nicio cale de scăpare. Atunci ne călăuzește și ne îndeamnă să ne abatem privirea de la împrejurări și, în credință, să ridicăm ochii spre cer. Tocmai aceasta este direcția privirii credinței. Credința se îndreaptă în sus – spre lumea nevăzută – spre Domnul nostru. Numai așa, Însuși Domnul ne întărește credința. Ucenicului Său, lui Petru, i‑a spus chiar înainte ca dușmanul să‑și tragă săgeata: „Dar Eu M‑am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta“ (Luca 22.23). Așa este Domnul nostru cel bun!
Modelul nostru desăvârșit
Nu a existat niciodată vreun om care să‑și fi pus încrederea în Dumnezeul Său, așa cum a făcut‑o Domnul nostru Isus. Ale Lui sunt cuvintele pe care le spune psalmistul: „Păzește‑mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred“ (Psalmul 16.1). Chiar și psalmul care prezintă, în cuvinte mișcătoare, strigătul de suferință din cele trei ore de întuneric, ne spune: „Dar Tu ești Cel care m‑ai scos din pântece; Tu mi‑ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece Ți‑am fost dat Ție; din pântecele mamei mele, Tu ești Dumnezeul meu“ (Psalmul 22.9,10).
Nu a existat niciodată pe acest pământ vreun om a cărui încredere să fi fost atât de încercată, precum a fost cea a Domnului nostru. Când era atârnat pe cruce, diavolul i‑a folosit pe cei care Îi erau dușmani ca să‑I mai tragă încă o săgeată. Plini de batjocură, ei au strigat: „S‑a încrezut în Dumnezeu: să‑L scape acum, dacă‑L vrea!“ (Matei 27.43). Nimeni și nimic n‑a putut să‑L împiedice pe Domnul nostru să împlinească, în deplină încredere în Dumnezeu, lucrarea care Îi fusese încredințată.
Picioarele încălțate cu pregătirea evangheliei păcii
Încălțămintea unui legionar („caliga“) consta în niște sandale robuste din piele de vițel. Pe talpă erau bătute aproximativ 100 de cuie ca să aibă aderență mai bună. O pereche de sandale cântărea aproape 1 kg. A purta sandale în locul pantofilor (bocancilor) avea câteva avantaje. Piciorul era mai bine aerisit și astfel era împiedicată formarea bășicilor. Astfel, se puteau parcurge kilometri întregi fără să se ivească probleme în această privință. Armata romană era renumită pentru marșurile ei care puteau ajunge până la 30 km pe zi – și aceasta, cu întreaga armură. Dincolo de acestea, sandalele îi asigurau legionarului o stabilitate foarte bună în lupta corp la corp cu inamicul.
Încălțămintea – umblarea creștinului
În sensul simbolic al Bibliei, picioarele au de‑a face cu umblarea creștinului. „Umblarea“ se referă la toată conduita noastră: mersul, faptele, limbajul, reacțiile etc., adică la ceea ce se vede în afară – dar care iese dintr‑un izvor lăuntric. Este remarcabil că tocmai Epistola către Efeseni – care ne prezintă întreaga panoramă a binecuvântărilor tipic creștine, precum și poziția creștinului – ne vorbește de șapte ori despre umblarea creștinului (2.2,10; 4.1,17; 5.2,8,15). Poziția și practica sunt strâns legate între ele și nu pot fi despărțite. Comportamentul nostru trebuie să fie în concordanță cu poziția noastră.
Ceea ce este de remarcat este faptul că aici pregătirea (râvna) evangheliei păcii nu i se atribuie gurii (mărturisire), ci picioarelor (umblare). Picioarele trebuie să fie încălțate cu râvna sau pregătirea evangheliei păcii. Vedem deci că prioritar nu este gândul să predicăm pacea, ci, într‑o lume plină de ură și de dușmănie, să trăim în pace și, prin întreaga conduită a vieții noastre, să o răspândim.
Fără îndoială, de mare importanță este să vestim evanghelia păcii: „Deoarece cu inima se crede spre dreptate și cu gura se mărturisește spre mântuire“ (Romani 10.10). „Și este vai de mine dacă nu vestesc evanghelia“ (1 Corinteni 9.16). Nici nu putem accentua îndeajuns acest aspect, însă nu acesta este gândul textului nostru. Aici este vorba despre faptul că în luptă avem pace și o savurăm, dar nu numai pentru noi înșine, ci o și răspândim prin comportamentul nostru. În Filipeni 1.27 suntem îndemnați să umblăm vrednic de evanghelie. Numai atunci când este așa putem să întâmpinăm dușmanul în liniște și să emanăm pace. Prin urmare, pace nu înseamnă – cum s‑ar putea crede – absență din luptă, ci liniște și seninătate în luptă, precum și capacitatea de a o răspândi chiar în condiții de luptă.
Dreptate și pace
Adevărul lăuntric și dreptatea practică duc la o umblare în pace. Cine și‑a încins coapsele cu adevărul și s‑a îmbrăcat cu platoșa dreptății acum este îndemnat „să se încalțe“ cu pregătirea (râvna) evangheliei păcii. Primele trei părți ale armurii sunt inseparabile. În primul rând, suntem caracterizați de adevăr. În al doilea rând, umblăm în dreptate practică și abia după acestea două, răspândim și pace.
Noul Testament vorbește de trei ori despre rodul dreptății (Filipeni 1.11; Evrei 12.11; Iacov 3.18). Iacov amintește rodul alături de pace: „Dar rodul dreptății este semănat în pace pentru cei care fac pace“. Referitor la aceasta, J. N. Darby a spus odată: «Acolo unde rodul dreptății este semănat în pace, se va găsi o cale a păcii în dreptate». Dreptatea și pacea nu se află în contradicție; Dumnezeu nu a oferit pace în detrimentul dreptății, și nici invers. Această relație între dreptate și pace este prezentată în Vechiul Testament în repetate rânduri:
• Psalmul 85.10: „Bunătatea și adevărul s‑au întâlnit, dreptatea și pacea s‑au sărutat“.
• Isaia 9.7: „Întinderea domniei Lui și a păcii va fi fără sfârșit, pe tronul lui David și în împărăția Sa, ca s‑o întărească și s‑o susțină cu judecată și cu dreptate, de acum și pentru totdeauna“.
• Isaia 32.17: „Și lucrarea dreptății va fi pace; și rodul dreptății, liniște și siguranță pentru totdeauna“.
Pace cu Dumnezeu
Prin urmare, suntem încălțați cu pregătirea (râvna) evangheliei păcii. Prin pace, picioarele noastre sunt protejate. În primul rând, ne gândim la pacea cu Dumnezeu, așa cum ne este ea prezentată în Evanghelii. Plini de fericire, spunem alături de Pavel: „Deci, fiind îndreptățiți din credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5.1). Această pace este rezultatul lucrării drepte a lui Dumnezeu. Ea a fost întemeiată prin aceea că a corespuns pe deplin dreptății lui Dumnezeu cu privire la păcatele noastre la cruce. Domnul Isus a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20). Niciodată Dumnezeu n‑ar fi putut trece „împăciuitor“ cu vederea păcatele noastre, fără să aibă pentru aceasta vreun temei drept. Când Dumnezeu vorbește aici despre pace, nu este vorba despre o stare pașnică naturală. Nu! Dușmănia care venea de la noi a fost înlăturată prin moartea Domnului Isus (Efeseni 2.14,15). Avem pace cu Dumnezeu. Această temelie ne conferă o poziție trainică. Este tocmai evanghelia „în care și stați“ (1 Corinteni 15.1).
A trăi în pacea lui Dumnezeu
Una este să ai pace cu Dumnezeu și să știi că dușmănia a fost îndepărtată și alta este să savurezi pacea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere (Filipeni 4.7). Numai acela care are pace cu Dumnezeu poate, în viața de zi cu zi – și mai ales în luptă –, să savureze cu adevărat pacea lui Dumnezeu și să găsească odihnă. David cunoștea ceva din această pace când spunea: „Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmașilor mei“ (Psalmul 23.5). Ne‑am fi așteptat ca – avându‑l pe dușman înaintea ochilor – să întindă altceva decât o masă. Dar aici se spune tocmai aceasta. Când Domnul Isus, cu puțin înainte de suferințele și moartea Sa, era alături de ucenicii Săi, le promite: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea“ (Ioan 14.27). Le avem pe amândouă: pe de o parte, pacea pe care ne‑a câștigat‑o El la cruce, pe de alta, pacea pe care Domnul Însuși a savurat‑o în toate împrejurările vieții Sale.
Când Domnul, după lucrarea împlinită, a pășit în mijlocul ucenicilor Săi, i‑a întâmpinat cu salutul: „Pace vouă!“ (Ioan 20.19). Apoi le‑a arătat mâinile și coasta Sa. Aceasta este pacea de la cruce. Apoi le mai spune o dată „Pace vouă!“ și le încredințează o slujbă: „Cum M‑a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi“ (Ioan 20.21). Numai acela care cunoaște pacea de la Golgota poate merge în lume în pace și liniște deplină, „încălțat cu pregătirea [râvna] evangheliei păcii“.
A răspândi pace
Aceasta ne conduce spre următorul pas, care este esența paragrafului nostru. În primul rând, avem pace cu Dumnezeu. În al doilea rând, zilnic ne aflăm în liniște și comuniune cu Dumnezeul și cu Domnul nostru. În al treilea rând, în umblarea noastră zilnică, putem emana și răspândi pace lăuntrică în ciuda luptei și a împotrivirilor. Ca și la platoșa dreptății, nici aici nu este vorba mai întâi de a fi drept înaintea lui Dumnezeu, ci de a trăi în dreptate practică înaintea oamenilor. Picioarele noastre sunt încălțate cu pregătirea (râvna) evangheliei păcii. Aceasta nu înseamnă să poți vorbi frumos despre pace, ci în viața de zi cu zi să rămâi neclintit în ea și să o emani. Oamenii din jur ar trebui să vadă în comportamentul nostru ceva din această pace.
Aceasta nu se referă la a avea o fire pașnică, așa cum sunt unii oameni. Uneori, această fire este de ajutor, alteori, ea este o mare piedică. Oamenii care sunt pașnici din fire au, în general, tendința ca, plini de mărinimie, să treacă cu vederea lucrurile care nu sunt în ordine. Ei vor să instaureze pacea, dar fără să aplice practic dreptatea.
Răspândim pace acolo unde ne‑a așezat Domnul. Aceasta începe în căsătorie și în familia noastră, se întărește în adunarea lui Dumnezeu și de acolo se răspândește mai departe: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăind în pace cu toți oamenii“ (Romani 12.18). Indiferent de locul în care ne găsim, trebuie să fim întotdeauna gata să răspândim pacea. Soții și soțiile trăiesc în pace împreună, chiar dacă au anumite păreri diferite. Părinții și copiii trăiesc în pace, chiar dacă unele interese sunt diferite. De asemenea, trebuie să răspândim pacea și în relațiile frățești. În situațiile în care există păreri contradictorii, nu trebuie să încingem și mai mult atmosfera, ci să încercăm ca, în liniște, să recunoaștem care este voia Domnului. La locul nostru de muncă, în contact cu vecinii sau ori de câte ori intrăm în contact cu cei necredincioși, trebuie să fim caracterizați de această pace. Putem fi siguri că diavolul va încerca orice pentru a anihila această pregătire (râvnă) a evangheliei păcii.
Una dintre vicleniile sale este aceea că vrea să ne ducă pe drumuri sau în locuri în care nu putem emana această pace și în care trebuie să ne fie rușine că Domnul ne găsește acolo. Ne întrebăm noi oare, înainte de a pleca într‑un loc, dacă acolo unde vrem să mergem putem fi într‑adevăr încălțați cu pregătirea (râvna) evangheliei păcii?
O aplicație practică
De aici rezultă o altă aplicație practică. Este vital ca, atunci când ieșim la luptă și vrem să răspândim o atmosferă a păcii, să venim noi înșine dintr‑o atmosferă a păcii. Cum am putea oare să împlinim misiunea primită de la Domnul de a pleca la slujbă dacă nu avem pace în familie sau în adunarea locală? Să ne gândim că în lume au loc mitinguri care se declară împotriva războiului și susțin pacea, dar care, în timp ce demonstrează, sparg vitrine, distrug mașini sau aruncă cu pietre în polițiști. Acestea nu se potrivesc. Numai atunci când venim dintr‑o atmosferă a păcii putem răspândi și vesti pacea – inclusiv în relațiile noastre firești.
Modelul nostru desăvârșit
Din nou, Domnul Isus este exemplul nostru desăvârșit. În El s‑a împlinit cuvântul profetic: „Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui care aduce vești bune, care vestește pacea!“ (Isaia 52.7). În pacea Sa, El nu a putut fi zdruncinat de nimeni și de nimic. Chiar și în ceea ce privește drumul greu spre Ierusalim, a rămas într‑o liniște deplină, răspândind pace până în ultima clipă. Pe cruce, S‑a rugat Tatălui pentru dușmanii Săi: „Tată, iartă‑i, pentru că nu știu ce fac“. Mântuitorul, aflat în suferință, I‑a răspuns și unui tâlhar: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23.34,43). Tot de la El învățăm și cu privire la această a treia parte a armurii.
Platoșa dreptății
Platoșa („lorica“) legionarului îi apăra pieptul. În armata romană existau mai multe tipuri de platoșe. Cea mai folosită dintre toate era cămașa din zale („lorica hamata“). Era confecționată din inele metalice îmbrăcate în piele. Platoșa era grea și înfrâna libertatea de mișcare, dar niciun legionar n‑ar fi plecat la luptă fără această protecție.
Pieptul – locașul inimii
Pieptul este locul în care se află inima. Vameșul care stătea în templu, și care nici nu se încumeta să‑și ridice ochii spre cer, se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca 18.13). În timpul cinei, Ioan, ucenicul pe care‑l iubea Isus, și‑a rezemat capul pe pieptul lui Isus (Ioan 13.25). În ambele cazuri vedem că pieptul este sinonim cu inima. Vameșul își simțea păcătoșenia adânc în inimă. Ioan I‑a simțit pulsul inimii Învățătorului său atunci când L‑a întrebat: „Doamne, cine este?“.
Pentru orice om, inima are însemnătate vitală. Este un organ care, prin bătăi regulate, pompează tot sângele în corp, asigurându‑se ca fiecare organ în parte să primească sânge. Nu există viață fără să existe inimă. Biblia vorbește deseori despre inimă, dar în cea mai mare parte cu un sens figurat. Inima este locașul deciziilor omului: „Păzește‑ți inima mai mult decât tot ce se păzește, pentru că din ea ies izvoarele vieții“ (Proverbe 4.23). De asemenea, inima vorbește despre afecțiunea noastră față de Domnul: „Fiul meu, dă‑mi inima ta, și ochii tăi să‑și găsească plăcerea în căile mele“ (Proverbe 23.26). Este de la sine înțeles că trebuie să ne protejăm inima de atacurile dușmanului. Atunci când dușmanul ne rănește inima, luăm, pe de o parte, decizii greșite, iar pe de alta, dragostea și afecțiunea noastră față de Domnul au de suferit.
Pieptul și inima au de‑a face și cu conștiința noastră. Despre neamurile care nu‑L cunosc pe Dumnezeu se spune că „arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conștiința lor mărturisind“ (Romani 2.15). Pavel îi scrie lui Timotei: „Iar ținta poruncii este dragostea dintr‑o inimă curată și dintr‑o conștiință bună și din credință neprefăcută“ (1 Timotei 1.5). Scriitorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de o conștiință rea și trupul spălat cu apă curată“ (Evrei 10.22). În toate cele trei versete se face legătura între inimă și conștiință.
Dumnezeu i‑a dat conștiință fiecărui om. Și cel credincios o are, și ar trebui să se străduiască să nu o aibă încărcată niciodată. Pavel se străduia să aibă o conștiință fără vină față de Dumnezeu și față de oameni (Fapte 24.16). De aceea ne îndeamnă să nu dăm prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor (1 Corinteni 10.32). Când cugetul ne acuză, dușmanul și‑a atins ținta, iar noi suntem incapabili să mai savurăm cu adevărat bogăția noastră spirituală.
Dreptate înaintea lui Dumnezeu
Pieptul trebuie să fie protejat prin dreptate. Ce este dreptatea? Găsim acest termen de mai mult de 300 de ori în Biblie. Termenul de dreptate este preluat din justiție. De la un judecător te aștepți să facă dreptate, pedepsind vinovatul și lăsându‑l liber pe cel nevinovat. Fiecare primește ceea ce i se cuvine de drept. Epistola către Romani ne prezintă tocmai acest lucru. Acolo vedem foarte clar ce înțelege Dumnezeu prin dreptate. Dumnezeu este sfânt și drept. De aceea trebuie să‑l pedepsească și să‑l osândească pe cel păcătos. Ca să‑l scape pe cel păcătos, Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său. Dumnezeu este atât de drept, încât L‑a părăsit și L‑a judecat pe când era atârnat pe cruce, purtând păcatele noastre. „Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui“ (Isaia 53.5). Dar tot dreptatea lui Dumnezeu a fost aceea care L‑a și înviat din morți. Acum Dumnezeu este drept prin faptul că îl îndreptățește pe cel care crede în Domnul Isus (Romani 3.26). Dreptatea lui Dumnezeu nu pedepsește decât o singură dată, nu de două ori. De aceea noi – cei care ne bazăm, prin credință, pe lucrarea Domnului Isus – putem sta ca îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu.
Când este vorba despre poziția noastră înaintea lui Dumnezeu, dreptatea este comparată cu o manta. Deja în Vechiul Testament citim: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu; pentru că El m‑a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m‑a acoperit cu mantaua dreptății, cum își împodobește mirele capul ca un preot și cum se împodobește o mireasă cu bijuteriile ei“ (Isaia 61.10). Aceasta este „haina cea mai bună“ pe care fiul risipitor a primit‑o de la tatăl său când s‑a întors acasă (Luca 15.22). Ea vorbește despre poziția noastră în Hristos. Când marele preot Iosua stătea înaintea Îngerului Domnului, iar Satan voia să‑l acuze, citim cuvintele: „Luați de pe el hainele murdare! … Iată, am făcut ca nelegiuirea ta să se ducă de la tine și te îmbrac cu haine de sărbătoare“ (Zaharia 3.4). Învățăm de aici că Satan nu poate atinge poziția pe care o avem înaintea lui Dumnezeu. El trebuie să se îndepărteze în tăcere.
Dreptate în luptă
Când însă este vorba despre lupta creștinului, dreptatea nu mai este comparată cu o manta sau cu o haină, ci cu o platoșă din metal. Ne dăm imediat seama că acum nu mai este vorba de poziția noastră înaintea lui Dumnezeu, ci de împlinirea ei practică în viața cotidiană. Este vorba despre dreptatea practică în circumstanțele vieții pe care le trăim. Înaintea lui Dumnezeu, Domnul Isus este Dreptatea noastră (1 Corinteni 1.30; 2 Corinteni 5.21). Îndreptățiți din credință, avem pace cu Dumnezeu (Romani 5.1). În lupta împotriva vicleniei lui Satan, acest lucru nu este însă suficient. El nu încearcă să ne facă să ne îndoim numai de mântuirea noastră – ca protecție pentru aceasta, ni s‑a dat coiful mântuirii – ci, prin atacurile sale, el încearcă să ne împiedice ca, în împlinirea practică a poziției noastre, să mergem pe drum ca îndreptățiți.
Dumnezeu este drept. El îi dă fiecăruia ce i se cuvine. O viață în dreptate practică înseamnă pentru noi o viață în concordanță cu Dumnezeu. Ne ducem din nou cu gândul la omul cel nou cu care ne‑am îmbrăcat și ale cărui atribute ar trebui să se vadă în noi. Acest om nou a fost creat în „dreptatea adevărului“ (Efeseni 4.24). Tocmai aceasta trebuie să trăim noi în mod practic.
Adevăr și dreptate
În toate acestea observăm că dreptatea este un rezultat al adevărului. Dumnezeu Însuși lucrează în acest fel. Psalmistul spune: „Lucrările mâinilor Tale sunt adevăr și dreptate … întărite pentru totdeauna, pentru eternitate, făcute în adevăr și dreptate“ (Psalmul 111.7,8). „Tot Cuvântul Tău este adevăr și orice judecată a dreptății Tale este pentru totdeauna“ (Psalmul 119.160). Profetic, citim: „Îmi vor fi popor și Eu le voi fi Dumnezeu, în adevăr și în dreptate“ (Zaharia 8.8).
Același lucru așteaptă Dumnezeu acum de la noi. Când Solomon, rugându‑se, s‑a gândit la tatăl său, I‑a spus lui Dumnezeu: „A umblat înaintea Ta în adevăr și în dreptate și în integritate a inimii față de Tine“ (1 Împărați 3.6). Dar poporului Său, Dumnezeu i‑a reproșat: „Ascultați aceasta, casă a lui Iacov, care sunteți numiți după numele lui Israel și ieșiți din apele lui Iuda, care jurați pe numele Domnului și mărturisiți despre Dumnezeul lui Israel, dar nu în adevăr, nici în dreptate“ (Isaia 48.1).
Dreptate practică
Prin urmare, este vorba despre o comportare dreaptă în circumstanțele și relațiile vieții pământești în care Dumnezeu ne‑a așezat. Dreptate practică înseamnă că întregul nostru comportament – ceea ce facem și ceea ce nu facem, vorbirea și tăcerea noastră față de Dumnezeu și față de oameni – este în concordanță cu poziția pe care o avem. Numai atunci vom avea o conștiință curată. Când conștiința noastră are motiv să ne acuze, diavolul se joacă cu noi. Câtă vreme nu vrem să rezolvăm situația, conștiința ne macină ca un vierme. Suntem împovărați și, ca urmare, nu avem nici îndrăzneală în rugăciune. Ba mai mult, nu mai avem nici capacitatea de a mai savura părtășia cu Domnul. Nu mai avem nici bucurie în citirea Bibliei. Frecventarea strângerilor laolaltă devine, și ea, o obligație. Diavolul a ajuns la țintă, iar Domnul a fost cel păgubit. Suntem departe de a savura binecuvântările spirituale.
Acela care s‑a îmbrăcat cu platoșa dreptății nu va fi învinuit în viața de zi cu zi. Fie că ne aflăm la locul nostru de muncă, fie că stăm înaintea vreunei autorități (finanțe, poliție sau oricare alta), fie că suntem în mijlocul familiei sau împreună, în familia lui Dumnezeu, conștiința noastră nu trebuie să ne acuze. Este imposibil ca, având o conștiință curată, să dai o declarație fiscală care depășește cadrul legal, să modifici un bilanț, să emiți o factură fără TVA sau să accepți să fie emisă de către altcineva, să iei ceva acasă de la locul de muncă, să copiezi de la cel de lângă tine ș.a.m.d… În Romani 6, Pavel vorbește într‑un mod concret despre toate acestea. El scrie: „Nici să nu dați păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptății, ci dați‑vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morți; și dați mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptății“ (Romani 6.13). Cuvântul „mădulare“ se referă aici la mâinile noastre, la picioarele noastre, la ochii noștri, la gura noastră etc. Ce facem, încotro mergem, ce vedem, ce spunem – totul trebuie să fie în concordanță cu ființa și cu felul de a lucra al lui Dumnezeu.
Oamenii ne studiază și, uneori, știu chiar mai bine decât noi ce înseamnă dreptate practică. Când Avraam voia să‑și înmormânteze soția și căuta pentru ea un mormânt, fiii lui Het i‑au spus următoarele: „Ascultă‑ne, domnul meu; tu ești un prinț al lui Dumnezeu între noi“ (Geneza 23.6). În schimb, nepotul său, Iacov, a trebuit să‑i acuze pe fiii săi: „Voi m‑ați tulburat, făcându‑mă urât printre locuitorii țării“ (Geneza 4.30).
Etalonul divin
Etalonul pentru ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu, adică pentru ceea ce este în deplină concordanță cu El, nu este ceea ce socotim noi că este drept. Nu este nici ceea ce lumea declară că este „drept“. Sistemul de valori al oamenilor se poate schimba foarte repede. De aceea, etalonul nostru nu poate fi decât Biblia, ghidul nostru neschimbabil pentru viața practică.
Cu siguranță simțim cu toții cât de în urmă rămânem față de acest etalon divin. Ce este de făcut? Să ne resemnăm? Nu! Dumnezeu ne dă curaj. Profetul Isaia spune: „Tu întâmpini pe cel care se bucură și face dreptate, pe cei care‑și amintesc de Tine în căile Tale“ (Isaia 64.5). Dumnezeu dorește să ne ajute și în această privință, dar numai dacă vede sinceritate din partea noastră.
Modelul nostru desăvârșit
Și în această privință, Domnul ne‑a lăsat un exemplu. El a trăit întotdeauna în dreptate practică. Le‑a dat tuturor ce li se cuvenea. Dumnezeu Și‑a primit pe deplin partea în viața Domnului Isus, dar El Și‑a făcut timp și pentru concetățenii Săi. I‑a tratat cum era potrivit să o facă, ba chiar a purtat de grijă ca însuși împăratul să primească ceea ce i se cuvenea. De altfel, psalmistul spusese despre El: „Tu ai iubit dreptatea și ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te‑a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarășii Tăi“ (Psalmul 45.7). Când Pilat L‑a osândit pe nedrept, soția lui i‑a transmis: „Să n‑ai nimic a face cu Omul Acela drept“ (Matei 27.19). Pe crucea de la Golgota, când a avut loc cea mai mare nedreptate care ar fi putut exista pe pământ, Dumnezeu a purtat de grijă ca unul dintre tâlhari să recunoască: „Dar Acesta n‑a făcut nimic rău“ (Luca 23.41). După câteva clipe, centurionul, unul dintre păgâni, a spus: „În adevăr, Omul acesta era drept“ (Luca 23.47). El a fost, cu adevărat, „Cel sfânt și drept“ (Fapte 3.14).
Faptele drepte ale sfinților
Am văzut că poziția noastră înaintea lui Dumnezeu este comparată cu o manta a dreptății, în timp ce, pentru lupta împotriva vicleniilor lui Satan avem nevoie de platoșă. Totuși, la sfârșitul Bibliei, faptele drepte ale sfinților sunt comparate cu o haină: cu o rochie de nuntă pe care mireasa Mielului – răscumpărații din timpul harului – o va purta în veșnicie. „Și i s‑a dat să se îmbrace în in subțire, strălucitor și curat, pentru că inul subțire sunt faptele drepte ale sfinților“ (Apocalipsa 19.8). Odată, când vom fi în slavă la Domnul nostru, nu vom mai avea nevoie de platoșă. Nu! Atunci, spre bucuria veșnică a Mirelui nostru ceresc, vom purta această rochie de nuntă strălucitoare și curată. Această haină o țesem astăzi, în împrejurările pământești care ne sunt potrivnice, precum și în lupta împotriva uneltirilor diavolului. Ceea ce va fi găsit spre cinstea și bucuria Domnului nostru nu este meritul nostru. Citim: „I s‑a dat“. Aceasta nu ne anulează responsabilitatea, dar la sfârșit totul nu este decât un triumf al harului.
Brâul adevărului
Brâul („cingulum“) era pentru legionari o protecție pentru coapse și pentru abdomen. Era un brâu de piele acoperit cu plăcuțe de metal, având în față un șorț compus din 4‑8 fâșii de piele, placate și ele cu metal. Pe de o parte, acest șorț dădea impresia că protejează abdomenul, iar pe de alta, prin zgomotul pe care‑l producea, intimida adversarul. De asemenea, tot pe acest brâu era fixată și sabia.
Coapsele – omul dinăuntru
Coapsele sunt deseori amintite în Biblie. Comparând versetele între ele, constatăm că în ele sunt exprimate gânduri diferite.
• În multe locuri, coapsele sunt o expresie a puterii. Femeia virtuoasă din Proverbe 31 își încinge coapsele cu putere (Proverbe 31.17). Despre behemot (hipopotam) se spune că puterea lui stă în coapsele lui (Iov 40.16). Când Roboam a devenit împărat, tinerii săi tovarăși l‑au sfătuit să‑și intimideze poporul cu cuvintele: „Degetul meu mai mic este mai gros decât coapsele tatălui meu“ (1 Împărați 12.10). Coapsele de aramă pe care împăratul Nebucadnețar le‑a văzut în visul său indică tot putere. Și profetului Naum, Dumnezeu i‑a spus: „Păzește cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge‑ți coapsele! Întărește‑ți mult puterea!“ (Naum 2.1). Prin urmare, brâul din jurul coapselor ne arată că, fără adevăr înăuntrul nostru, nu avem o putere controlată. Exemplul lui Samson ne indică unde se ajunge dacă puterea nu este dublată de adevăr.
• În alte locuri, coapsele vorbesc despre rodnicia omului. Ele sunt „locul“ de unde provin descendenții. Lui Iacov i s‑a spus: „Din coapsele tale vor ieși împărați“ (Geneza 35.11). Despre urmașii săi se spune mai târziu că 70 de suflete au ieșit din coapsele lui Iacov (Exod 1.5). Despre Solomon se spune că el va ieși din coapsele lui David (1 Împărați 8.19). În acest context, neîncingerea cu brâul adevărului semnifică faptul că părăsirea adevărului în viața practică ne ia posibilitatea de a‑I aduce Domnului rod spiritual.
• Coapsele sunt puse în legătură și cu felul de a gândi al creștinului. Cel care ne scrie despre aceasta este apostolul Petru: „Având încinse coapsele minții voastre“ (1 Petru 1.13). Chiar dacă îndemnul lui Petru nu se referă la brâul unui soldat, el este totuși important. Aici, pentru „felul de gândire“, Petru folosește un alt cuvânt decât cel pe care îl folosește Pavel în Filipeni 2, unde suntem îndemnați să avem același gând care era și în Hristos Isus. La Petru, termenul „fel de gândire“ ne lasă să înțelegem că este vorba despre capacitatea de gândire (intelectul). Este, de fapt, întreaga capacitate a omului de a gândi care are de‑a face cu intelectul. Nu este suficient pentru un soldat să fie tare, el trebuie să fie și cumpătat. Puterea și gândirea (intelectul) merg mână în mână. În acest sens, este interesant de văzut că Dumnezeu îi spune de două ori robului său Iov: „Încinge‑ți acum coapsele ca un bărbat; și Eu te voi întreba și tu Mă vei învăța!“ (Iov 38.3; 40.7). Vedem că a avea coapsele încinse se află aici în legătură cu capacitatea de a primi învățăturile lui Dumnezeu. Numai așa putem avea succes în luptă.
Este limpede că în pasajul nostru nu este vorba despre a te încinge cu haina ca să slujești, ci despre brâul unui soldat. Textul din Efeseni 6 nu se referă decât în mod general la aceasta, probabil cu scopul de a lega mai bine imaginea coapselor de starea lăuntrică a creștinului. Dacă ne gândim la putere, la rodnicie și la felul de a gândi, toate acestea au de‑a face cu omul dinăuntru. În Vechiul Testament, citim deseori că își puneau un sac în jurul coapselor (Geneza 37.34; 1 Împărați 20.31). Și acest lucru ne duce cu gândul tot la omul dinăuntru. Era felul în care cineva își manifesta întristarea.
Adevăr în omul dinăuntru
Prin urmare, brâul adevărului din jurul coapselor noastre înseamnă că întreg lăuntrul nostru este susținut și caracterizat de adevăr. Epistola către Efeseni vorbește de mai multe ori despre adevăr. În capitolul 1.13, se vorbește despre cuvântul adevărului pe care noi l‑am auzit. În capitolul 4.15, suntem îndemnați să ținem adevărul în dragoste. În capitolul 4.21, ne este amintit adevărul care este în Isus. În capitolul 4.25, ni se spune să vorbim numai adevărul, iar în capitolul 5.9, citim că „rodul luminii este în orice bunătate, și dreptate și adevăr“. Comparând aceste locuri, observăm că trebuie să distingem, în fiecare dintre ele, despre ce anume este vorba.
• Unele locuri (ca, de exemplu, capitolul 1.13) vorbesc despre adevăr într‑un mod obiectiv. Adevăr înseamnă tot ceea ce este adevărat cu privire la Dumnezeu și cu privire la ceea ce Dumnezeu ne‑a descoperit despre Sine Însuși. Adevărul ne arată foarte clar cum vede Dumnezeu lucrurile. În acest sens, Domnul Isus spune despre Sine Însuși că El este Adevărul (Ioan 14.6). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul adevărului: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17), iar Duhul este „Duhul adevărului“ (Ioan 15.26; 16.13). Dacă dorim să învățăm ceva despre Dumnezeu, atunci Îl privim pe Domnul Isus, Îi citim Cuvântul și ne lăsăm călăuziți în adevăr de Duhul Sfânt. Numai în acest fel învățăm ceva despre Dumnezeu, despre gândurile și planurile Sale al căror minunat punct central este Domnul Isus.
• Atunci când se întâmplă așa, aceasta va avea efect asupra noastră. Atunci vom trăi în mod practic ceea ce, înaintea lui Dumnezeu, suntem ca poziție. Omul cel nou, despre care citim în capitolul 4.24, „este creat după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului“. Aceasta ne conduce la al doilea înțeles al cuvântului „adevăr“. Este vorba despre sinceritatea (autenticitatea, veridicitatea) lăuntrică a aceluia care este îmbrăcat cu omul cel nou. Ajutați de capitolul 4.15, unde suntem îndemnați să ținem adevărul în dragoste, putem defini această stare și prin expresia: „Fiind adevărat în dragoste“.
Este minunat să cunoști adevărul și să fii eliberat prin el, dar Dumnezeu dorește cu mult mai mult. Dumnezeu nu dorește ca adevărul să fie un fel de bagaj intelectual pe care să‑l avem la noi pretutindeni, ci ca el să ne fie un brâu de protecție în luptă. Vom fi caracterizați de adevăr care se va manifesta prin autenticitate practică. În textul nostru nu este vorba atât despre savurarea adevărului, cât despre faptul că îl păstrăm în sufletul nostru, că el ne caracterizează lăuntrul nostru și că îl trăim într‑un mod practic în viața de zi cu zi. Atunci când lăuntrul nostru – gândurile și sentimentele – este ținut și caracterizat de adevăr, vom aplica adevărul mai întâi asupra noastră și vom judeca tot ceea ce nu este în concordanță cu el.
Adevărul lăuntric
Există tendința de a ne prezenta în afară „mai buni“ și „mai frumoși“ decât suntem înăuntru, dar Dumnezeu găsește plăcere în adevărul lăuntric (Psalmul 51.8). Putem să ne prefacem față de frați, dar Dumnezeu privește dincolo de aparențe. O fațadă frumoasă sau o aparență perfectă îi poate impresiona pe oameni, dar nu și pe Dumnezeu. Nici lui Satan nu i ne putem împotrivi în acest fel. Este adevărat că nu este atotștiutor, că nu poate judeca gândurile și simțirea inimii, dar ne citește mult mai repede decât credem noi. El vine cu șiretenia lui și, înainte de a observa, ne‑a înfrânt.
Vedem că aici este vorba despre un brâu (în exterior) care, în limbajul simbolic al Bibliei, înseamnă adevăr autentic, sinceritate și claritate (în interior). Observăm, prin urmare, cât de practică este armura. Cum ne comportăm unii față de alții? Cum ne comportăm față de frații de credință? Cum ne comportăm față de soția noastră, față de soțul nostru? Cum ne comportăm față de copiii noștri? Cum ne comportăm față de părinții noștri? Cum ne comportăm față de prietenii noștri? Cum ne comportăm față de cei din lumea aceasta? Cum ne comportăm la locul de muncă? Cum ne comportăm față de vecini? Suntem noi sinceri? Suntem noi autentici?
În general, adevărul se opune minciunii, dar adevărul lăuntric înseamnă mai mult decât să nu minți. El înseamnă transparență și deschidere. Oricine are de‑a face cu noi știe că nu va fi înșelat. Prin cuvintele și faptele noastre, nu afișăm o stare care, în realitate, nu există. Prin cuvintele noastre, putem – fără să mințim – să facem să apară în lumină ceea ce nu corespunde realității. În Psalmul 50.19 citim: „Îți dai gura la rău și limba ta urzește vicleșug“. Rămâne deci întrebarea cât de sinceri suntem unii față de alții.
Modelul nostru desăvârșit
Exemplul nostru desăvârșit este Însuși Domnul Isus. Citim despre El că în gura Lui nu s‑a găsit vicleșug (1 Petru 2.22). Odată, când a fost întrebat de iudei „Tu cine ești?“, El le‑a dat mișcătorul răspuns: „Întocmai ceea ce vă și spun“ (Ioan 8.25). Aceasta înseamnă că El era ceea ce cuvintele Sale arătau: Adevărul. Aceasta exprimă tocmai ceea ce avem în fața noastră: Domnul Isus a trăit în mod practic ceea ce înseamnă să ai mijlocul încins cu adevărul. La El, ceea ce era în interior era în deplină concordanță cu ceea ce era în exterior. De aceea, Pavel le scrie efesenilor: „Dar voi nu L‑ați cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în adevăr, L‑ați auzit și ați fost învățați în El, după cum este adevăr în Isus“ (Efeseni 4.20,21).
Armura lui Dumnezeu
Înainte de a prezenta fiecare bucată a armurii, apostolul dă câteva detalii cu privire la folosirea lor.
Este armura lui Dumnezeu
Textul subliniază de două ori că este vorba despre armura lui Dumnezeu. Din aceasta concluzionăm:
1. O armură care provine de la Dumnezeu nu este compusă din arme făcute dintr‑un material. Creștinul nu pune mâna pe vreo sabie sau pe vreo pușcă. Când Petru, în râvna sa, – deși bine intenționat – a scos sabia și l‑a lovit pe robul marelui preot, Domnul a trebuit să‑i spună: „Pune‑ți sabia la locul ei, pentru că toți cei care iau sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26.52). Împărăția Domnului nostru nu este din lumea aceasta și de aceea nici slujitorii Săi nu se luptă cu arme materiale.
2. O armură care provine de la Dumnezeu nu este compusă din arme făcute de mâini omenești. Uneori, oamenii se luptă prin cuvinte. Nu degeaba limba este comparată cu o sabie ascuțită (Psalmul 57.4) sau este numită vicleană, când spune cuvinte nimicitoare (Psalmul 52.4). Într‑un loc, Pavel scrie: „Pentru că armele luptei noastre nu sunt firești, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2 Corinteni 10.4,5).
Când Pavel a venit în Corint, nu a vorbit după puterea și inteligența omenească. Deși Pavel era un om învățat, n‑a folosit arma oratoriei (arta de a vorbi cu dibăcie). „Și eu, când am venit la voi, fraților, n‑am venit cu superioritatea cuvântului sau a înțelepciunii, vestindu‑vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m‑am hotărât să nu știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Și eu am fost la voi în slăbiciune și în teamă și în mare tremur; și cuvântul meu și predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înțelepciunii, ci în dovada Duhului și a puterii, încât credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.1‑5).
Prin urmare, Pavel nu s‑a folosit nici de retorică (superioritatea cuvântului), nici de filosofie (dragostea pentru înțelepciune) și nici de dialectică (cuvinte convingătoare). Nici noi nu ar trebui să o facem. Dacă vom încerca, vom fi înfrânți cu siguranță. Ceea ce este important este să alungăm dușmanul în puterea lui Dumnezeu.
Creștinii nu folosesc nici alte arme omenești. Nu facem nici campanie politică, nici propagandă, nici demonstrații publice și nu adunăm nici semnături. Astfel de mijloace nu sunt vrednice de un creștin și nu folosesc la nimic.
3. Această armură este numită armura lui Dumnezeu, întrucât o poartă El Însuși. Este foarte interesant de urmărit faptul că, în Vechiul Testament, fiecare bucată în parte Îi este atribuită într‑un mod profetic Domnului Isus:
• Isaia 11.4,5: „Ci îi va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului, și va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, și‑l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale. Și dreptatea va fi brâul rărunchilor Săi, iar credincioșia, brâul coapselor Sale“.
• Isaia 49.1,2: „Ascultați‑Mă, insulelor! Și auziți, popoare îndepărtate! Domnul m‑a chemat din pântece; din pântecele mamei mele a rostit numele meu și mi‑a făcut gura ca o sabie ascuțită. M‑a ascuns sub umbra mâinii Sale și m‑a făcut o săgeată ascuțită; m‑a ascuns în tolba Lui“.
• Isaia 52.6‑8: „De aceea poporul Meu va cunoaște Numele Meu; de aceea va cunoaște în ziua aceea că Eu sunt Același, Cel care zice: «Iată‑Mă!». Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui care aduce vești bune, care vestește pacea, care aduce vestea bună, care vestește salvarea, care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărățește!». Se aude glasul străjerilor tăi! Ei înalță glasul, cântă cu toții de bucurie, pentru că vor vedea cu ochii lor când Domnul va restabili Sionul“.
• Isaia 59.16‑18: „Și a văzut că nu era niciun om și S‑a mirat că nu era niciun mijlocitor; de aceea brațul Său I‑a adus salvare, și dreptatea Lui, ea L‑a sprijinit. Și S‑a îmbrăcat cu dreptatea ca și cu o platoșă și cu un coif al salvării pe capul Său; și a îmbrăcat hainele răzbunării, ca îmbrăcăminte, și S‑a înfășurat cu râvna ca într‑o manta. După fapte, așa va răsplăti: va da mânie potrivnicilor Săi, răsplată vrăjmașilor Săi; va da insulelor plata cuvenită“.
În Noul Testament, mai exact în Apocalipsa 19.15, este vorba despre Unul din a Cărui gură iese o sabie ascuțită cu două tăișuri. Comparând cele două locuri, vedem că este vorba despre Domnul Isus care vine ca Împărat al Împăraților ca să‑Și stabilească Împărăția aici jos pe pământ. Este foarte clar că nu are nevoie – ca noi – de armură pentru a Se apăra. În luptă, El va îndrepta aceste arme împotriva dușmanilor Săi ca să‑i nimicească atunci când va veni să aducă răzbunare și răsplată. Caracterul unei astfel de lupte este însă cu totul altul decât al luptei pe care o ducem noi astăzi. Fiecare parte din armură are – precum vom vedea – o importanță practică.
4. Este cu adevărat mângâietor să știm că armura vine direct de la Dumnezeu, și nu de la noi. Niciunul dintre noi nu are nevoie să‑și facă rost de propriile arme. Dumnezeu ne dă tot ce avem nevoie. Armele noastre n‑ar fi decât imperfecte și incomplete, iar pentru dușman n‑ar reprezenta un obstacol prea mare. Dar împotriva armurii care vine de la Dumnezeu n‑are nicio șansă – dacă aceasta este folosită într‑un mod potrivit. Ea este completă. Este disponibilă. Dumnezeu a pregătit‑o pentru noi. Acum însă nu este vorba decât dacă într‑adevăr o și îmbrăcăm, o și purtăm, o și folosim. Credința noastră este aceea care trebuie să pună în practică ceea ce ne‑a pregătit Dumnezeu. Avem astfel, pe de o parte, latura lui Dumnezeu și ceea ce, în harul Său, El face pentru noi, iar pe de altă parte, vedem responsabilitatea noastră care constă în a pune cu adevărat în practică ceea ce Dumnezeu ne‑a pus la dispoziție.
Întreaga armură este a lui Dumnezeu
Textul subliniază faptul că trebuie să luăm toată armura lui Dumnezeu. Nu este voie să ne lipsească nicio parte a ei. Un soldat ar fi considerat neglijent dacă ar pleca la război fără sabie, fără scut sau fără coif. Nu! Avem nevoie de toată armura, ca să nu fim atinși în vreun loc slab. Vom vedea, când vom analiza fiecare piesă în parte, că ea este ca un lanț cu șapte zale. Dacă îi lipsește o za, nu mai poate funcționa. Nu mai putem rezista în luptă. Atunci dușmanul ar găsi un punct vulnerabil pentru a ne face să cădem. De asemenea, fiecare piesă în parte este enumerată respectând o ordine bine stabilită.
Armura trebuie îmbrăcată și luată
Faptul că suntem legați de Domnul Isus ca Domn glorificat în cer nu înseamnă neapărat și că am luat armura și ne‑am îmbrăcat cu ea. Acest lucru nu se întâmplă de la sine. De aceea suntem îndemnați în mod expres să ne îmbrăcăm cu ea, cu alte cuvinte, să o luăm. Nu ne ajută la nimic numai să o cunoaștem. Nu! Trebuie s‑o luăm și s‑o folosim.
Îndemnul de „a îmbrăca“ se referă la primele trei părți: brâul, platoșa și încălțămintea. Pe acestea trebuie să le îmbrăcăm. Îndemnul de „a lua“ se referă la scut, coif și sabie. Pe acestea trebuie să le luăm.
A îmbrăca și a lua armura nu este ceva ce trebuie să facem înainte sau în toiul luptei. Când pericolul este prezent, este mult prea târziu. Trebuie să fim îmbrăcați tot timpul în această armură, să o avem mereu pe noi. Nu este ceva cu care ne îmbrăcăm și pe care îl dezbrăcăm, adică ceva ce luăm și apoi lepădăm. Niciunul dintre noi nu știe când atacă dușmanul. De aceea, trebuie mereu să fim pe poziție, gata de luptă!
Este foarte important să facem distincția între ceea ce Dumnezeu, prin harul Său, ne‑a dat ca să putem sta înaintea Lui și ceea ce noi înșine trebuie să îmbrăcăm și să luăm ca să stăm neclintiți în fața dușmanului. În ceea ce privește poziția noastră înaintea lui Dumnezeu, El Însuși ne‑a dat tot ceea ce ne‑a trebuit. Nimeni și nimic nu poate să ne răpească poziția noastră înaintea lui Dumnezeu. Am fost îndreptățiți prin har, avem pace cu Dumnezeu și chiar ne lăudăm cu harul în care ne aflăm (Romani 5.1,2). În evanghelia Sa, Dumnezeu ne‑a dat tot ceea ce ne‑a trebuit ca foști păcătoși. Dar, în ceea ce privește tăria noastră practică în fața atacurilor dușmanului, trebuie ca, în viața de zi cu zi, să împlinim cu adevărat aceste lucruri.
A îmbrăca înseamnă a permite să se vadă în afară ceea ce este înăuntru. Aceasta nu înseamnă altceva decât a‑L prezenta pe Hristos în toate atributele Sale. Atunci când facem aceasta, diavolul nu mai găsește nicio oportunitate ca, prin viclenia sa, să ne facă să cădem. Recunoaștem atunci cât de important este ca zilnic să ne hrănim cu El, adică să citim Biblia și să medităm la El. Trăirea zilnică în părtășie cu El „produce“ de fapt aceste părți ale armurii. Fără această părtășie intimă cu Domnul, nici n‑am putea să ne îmbrăcăm sau să luăm armura.
Avem nevoie de armură pentru ziua cea rea
În versetul 13, Pavel vorbește despre ziua cea rea. În această zi, trebuie să știm cum să ne împotrivim. La ce se referă aceasta? În unele locuri, Biblia vorbește despre o zi ca având 24 de ore. În multe locuri însă, ea se referă la o perioadă de timp care se caracterizează prin ceva deosebit. De exemplu, „ziua Domnului“ se referă la o perioadă de aproximativ 1.000 de ani și ea se caracterizează prin faptul că domnia Domnului Isus va fi recunoscută pe acest pământ.
În același sens ar trebui să înțelegem și „ziua cea rea“ pe care o întâlnim aici. Este vorba despre o perioadă de timp care se caracterizează prin faptul că este „rea“. În Efeseni 5.16, Pavel a vorbit deja de faptul că zilele sunt rele. Prin urmare, el se referă aici la întreaga perioadă în care Domnul este absent, adică la timpul creștinismului pe acest pământ. Prințul lumii – adică diavolul – domină această perioadă. El este „cel rău“ (versetul 16), iar „lumea întreagă zace în cel rău“ (1 Ioan 5.19). Din această cauză, timpul acesta în care noi trăim este rău. În tot acest timp, trebuie să purtăm armura lui Dumnezeu.
Expresia „ziua cea rea“ se referă și la momentele în care cel credincios trece prin situații dificile. La astfel de momente se referă și psalmistul: „Domnul Dumnezeu este tăria mântuirii mele. Tu mi‑ai acoperit capul în ziua bătăliei“ (Psalmul 140.7). Și Pavel a trecut printr‑o astfel de situație când, fiind întemnițat la Roma, a trebuit să spună: „La întâia mea apărare, nimeni n‑a stat cu mine, ci toți m‑au părăsit“ (2 Timotei 4.16).
Și în viața noastră există poate asemenea momente și, cu atât mai mult, ar trebui să fim îmbrăcați cu toată armura lui Dumnezeu.
„A lua și a fi gata“ – „a se împotrivi“ – „a sta“
În lupta creștinului există trei faze în care ar trebui să fim deosebit de atenți. Prima este înaintea luptei. A doua, în timpul luptei, iar a treia, după luptă. Întotdeauna ne vom afla într‑una din acestea trei. De aceea trebuie să avem o atenție sporită.
• „A îmbrăca“ și „a lua armura“ trebuie să aibă loc în prima fază – înainte ca dușmanul să atace. Este foarte important pentru noi să fim mereu gata de luptă. Creștinul trebuie „să stea“ întotdeauna și să vegheze. Din punct de vedere spiritual, nu are voie să obosească. Dușmanul ne supraveghează îndeaproape și putem fi siguri că, ori de câte ori nu suntem gata de luptă, el ne atacă imediat.
• „A ne împotrivi“ are loc în a doua fază – atunci când dușmanul ne atacă. Aici trebuie să învățăm să distingem care este momentul în care trebuie să fugim și care este momentul în care trebuie să ne împotrivim. Găsim în Biblie ambele îndemnuri. Noul Testament ne spune foarte clar că trebuie să fugim de curvie, de idolatrie și de poftele tinereții. Când este vorba despre păcatul care vine din afară, biruința nu constă decât în fugă. Exemplul lui Iosif, când se afla în casa lui Potifar, este edificator. Fuga lui nu a fost dovada slăbiciunii, ci a adevăratei puteri. Atunci însă când este vorba despre atacurile dușmanului care ne împiedică să trăim și să arătăm practic virtuțile omului celui nou și să savurăm binecuvântările spirituale, fuga ar fi cu totul greșită. În astfel de situații, suntem îndemnați să ne împotrivim dușmanului.
Din păcate însă, în practica vieții noastre avem de multe ori probleme în legătură cu aceste două aspecte. Când ar trebui să ne împotrivim, evităm lupta, iar când ar trebui să fugim, credem că putem să rămânem tari pe poziție.
• „A sta“ are loc în a treia fază – după ce atacul diavolului a avut loc. Cuvântul „stați“ poate fi tradus și prin expresia „nu părăsiți câmpul de luptă“. În luptă nu există niciun moment de repaus. După luptă înseamnă întotdeauna înainte de luptă. Lupta începe odată cu ziua pocăinței și ia sfârșit în ziua în care părăsim acest pământ. Este bine când suntem biruitori, dar este și mai bine când rămânem biruitori.
Acest aspect are o însemnătate deosebită. Biblia reține mai multe exemple de oameni ai lui Dumnezeu care au dat greș tocmai în acest punct.
Avraam și‑a părăsit țara, încrezându‑se în Cuvântul lui Dumnezeu. A zidit un altar și a avut părtășie cu Dumnezeu, dar, când a venit o foamete, a coborât în Egipt (Geneza 12), crezând că va fi mai bine acolo.
David, încrezându‑se în Dumnezeu, a reușit să scape mereu de viclenia lui Saul. Dar a venit o zi în care nu și‑a mai ațintit privirea la Domnul, ci la el însuși, și a spus: „Acum voi pieri într‑o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în țara filistenilor; și Saul va renunța să mă mai caute în tot ținutul lui Israel; și voi scăpa din mâna lui“ (1 Samuel 27.1). Dacă nu l‑ar fi păzit Dumnezeu, ar fi sfârșit omorât de propriii oameni (1 Samuel 30.6).
Ilie a avut o mare biruință a credinței pe Muntele Carmel, unde a stat singur înaintea dușmanului, dar apoi i‑a fost frică de împărăteasa Izabela care l‑a amenințat cu moartea. S‑a sculat și a plecat să‑și scape viața (1 Împărați 19.2,3). La urmă îl găsim deprimat și descurajat, culcat sub un ienupăr.
Există însă și exemple pozitive pe care ni le‑a lăsat Dumnezeu ca să le urmăm. Când Avraam s‑a întors biruitor din lupta împotriva lui Chedorlaomer, în urma căreia l‑a eliberat pe nepotul său Lot, diavolul a venit la el cu viclenie în persoana împăratului Sodomei. Pentru el a vrut să ia oamenii (sufletele), iar lui Avraam, să‑i dea prada. Avraam însă a recunoscut viclenia și i‑a refuzat oferta cu fermitate. „Nu voi lua un fir de ață sau o curea de sanda din toate ale tale, ca să nu zici: «Am îmbogățit pe Avraam»“ (Geneza 14.23).
Armele
Toate armele sunt redate aici prin cuvântul „armură“. Pavel folosește o imagine cu care destinatarii epistolei erau foarte bine familiarizați. Este imaginea unui legionar roman îmbrăcat în armura sa. În general, ea era compusă din coif, platoșă, brâu, încălțăminte, scut și sabie. O asemenea armură cântărea aproximativ 30 de kilograme. Ceea ce este de remarcat este faptul că spatele nu era deloc protejat. Era o rușine să le întorci spatele dușmanilor. De aceea, și noi trebuie să fim viteji în credință și să nu ne ferim de luptă. Dacă o ducem într‑un mod adecvat, adică în puterea Domnului, vom fi întotdeauna de partea Biruitorului. Ca aplicație practică, este valabil versetul: „Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne‑a iubit“ (Romani 8.37).
Observăm că armura unui creștin este alcătuită din șapte părți – dacă includem și rugăciunea. Pentru a duce lupta, Dumnezeu ne‑a dat o armură desăvârșită.
De asemenea, nici ordinea în care sunt enumerate aceste părți nu este aleatorie. O parte o urmează pe cealaltă. Este remarcabil faptul că Pavel nu vorbește mai întâi despre încălțăminte sau despre sabie, ci despre partea care ni s‑ar părea cea mai nesemnificativă. Nu începe nici cu evanghelia, nici cu folosirea Cuvântului lui Dumnezeu, ci cu faptul că mijlocul trebuie să fie încins cu adevărul.
Am putea împărți în trei grupe cele șapte părți ale armurii:
1. Pe primele trei trebuie să le îmbrăcăm. Este vorba despre caracteristici, vizibile din afară, ale unei stări practice bune a creștinului. Cu aceasta ne înarmăm înăuntrul nostru, ca să nu‑i oferim dușmanului câmp de atac. Acestea trei sunt:
• brâul adevărului – se referă la felul în care se prezintă creștinul în afară;
• platoșa dreptății – se referă la dreptatea practică arătată zi de zi;
• pregătirea (râvna) evangheliei păcii – se referă la faptul că, în luptă, savurăm și răspândim pacea.
2. Pe următoarele două le luăm. Ele vorbesc despre încrederea practică pe care creștinul și‑a pus‑o în Dumnezeu, prin credință. Îl credem pe cuvânt:
• platoșa credinței – vorbește despre încrederea zilnică în Dumnezeu și în promisiunile Sale;
• coiful mântuirii – vorbește despre încrederea în ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în trecut, face în prezent și va face în viitor.
3. Ultimele două ne aduc aminte încă o dată de izvoarele de putere care ne stau la dispoziție:
• sabia Duhului – este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest Cuvânt, putem întâmpina dușmanul într‑un mod activ;
• rugăciunea – vorbește despre dependența creștinului și de legătura sa neîntreruptă cu cerul, absolut necesară în luptă.
Locul luptei
A sosit momentul să ne punem întrebarea unde are loc, de fapt, lupta din Efeseni 6.
Am văzut, pe de o parte, că, deși suntem oameni cerești, trăim în relații pământești și, în acestea, suntem atacați. Pe de altă parte, epistola ne arată că binecuvântarea noastră este cu Hristos în cele cerești, dar dușmanul se află și acolo. Prin urmare, unde are loc lupta? În cer, sau pe pământ?
Este imposibil ca lupta noastră cu diavolul să aibă loc în cer, atâta vreme cât trupurile noastre se află încă pe acest pământ. Cum am putea oare trăi pe pământ și, în același timp, să ne luptăm în cer? De fapt, este vorba despre o luptă spirituală, nicidecum despre una mistică. Dacă dorim să arătăm calitățile cerești, divine, ale omului celui nou, atunci o facem în viața noastră de zi cu zi, în circumstanțele în care ne aflăm și în relațiile firești pe care le avem. Tocmai în acestea încearcă diavolul, prin viclenia sa, să ne facă să cădem.
Iată de ce avem nevoie de armură: de adevăr în relația noastră unul cu celălalt, de dreptate manifestată practic, de pace, de încredere. Toate acestea se referă la viața practică pe care cel credincios o duce pe acest pământ. Atunci când diavolul ne face să cădem, nu mai putem savura cu adevărat binecuvântările cerești.
Dacă dușmanul găsește la noi un punct de atac – și, din păcate, acest lucru se întâmplă destul de des – el nu‑l găsește în cer, ci pe acest pământ. Când vom fi odată în cer, nu va mai exista câmp de atac, întrucât carnea nu va mai fi în noi și nici diavolul nu va mai fi acolo. Prin urmare, este vorba despre o luptă spirituală, dar se referă la lucrurile de pe acest pământ.
Caracterul dușmanului
Creștinul trebuie să știe cine este dușmanul său. Nu este necesar să știm toate amănuntele, dar Dumnezeu ne dă informațiile de care avem nevoie:
1. Trebuie să stăm împotriva uneltirilor diavolului (versetul 11).
2. Ne luptăm împotriva stăpânirilor, a autorităților, a stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, a puterilor spirituale ale răutății în cele cerești (versetul 12).
3. Avem de‑a face cu cel rău (versetul 16).
Pare impresionant și chiar așa și este: nu trebuie să ne subestimăm dușmanul, dar nici nu trebuie să ne fie frică de el. Tăria puterii Domnului nostru este mai mare.
Tăria noastră constă într‑o încredere simplă și copilărească în Domnul nostru. De aceea poate orice credincios – fie tânăr, fie bătrân, fie soră, fie frate – să ducă această luptă. Dușmanul încearcă să distrugă această încredere (tărie) a credinței. Atunci când reușește aceasta, devenim incapabili de a lupta. Cât de bine este că Domnul mijlocește pentru noi, așa cum a făcut‑o odinioară pentru Petru, ca să nu ni se slăbească credința (încrederea)! (Luca 22.32).
Noul Testament ne prezintă trei dușmani ai creștinului. Primul dușman este împotriva noastră. Acesta este diavolul. Al doilea este în noi. Acesta este carnea (păcatul, firea veche). Al treilea ne înconjoară. Acesta este lumea cu ispitele ei. Aceștia trei se sprijină unul pe celălalt. În pasajul nostru, avem de‑a face cu primul dușman. Este vorba despre Satan (cel rău) și viclenia sa. În luptă, ne împotrivim lui și aliaților săi.
Nu împotriva sângelui și a cărnii
Mai înainte de toate, ni se spune împotriva cui nu trebuie să ne luptăm. Nu luptăm împotriva sângelui și a cărnii. Trebuie să înțelegem foarte bine acest lucru. Carnea nu se referă aici la firea cea veche (cea păcătoasă) – care, în alte locuri, este numită „carne“ –, ci se referă la omul ca atare. Lupta noastră nu se îndreaptă împotriva lor.
În cazul lui Israel, situația era alta. Dușmanii poporului din țara Canaan erau puteri reale, omenești (pământești), care încercau să împiedice poporul să ocupe țara făgăduită de Dumnezeu. Israel era îndemnat să lupte împotriva lor.
Dușmanul nostru este însă altul. Avem de‑a face cu puteri spirituale. Ele se află în cele cerești – adică acolo unde Se află Hristos și unde noi suntem binecuvântați. De bună seamă – și acest lucru este deosebit de important – că aceste puteri folosesc câteodată oameni „din carne și sânge“ ca să‑și lanseze atacurile împotriva noastră. În astfel de condiții, lupta noastră nu este împotriva „instrumentului“ uman folosit de Satan, ci împotriva aceluia care stă în spate – adică împotriva lui Satan însuși. De aceea, trebuie să facem bine distincția.
Atunci când Domnul Se pregătea să meargă la Golgota, Satan l‑a folosit chiar pe unul dintre ucenici, pe Petru, ca să‑L facă să Se întoarcă de la acest drum: „Și Petru, luându‑L deoparte, a început să‑L mustre, spunând: «Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne! Nicidecum să nu Ți se întâmple așa ceva!»“. Ce‑i spune Domnul? „Pleacă înapoia Mea, Satan! Tu ești un prilej de poticnire pentru Mine, pentru că gândurile tale nu sunt la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor“ (Matei 16.22,23). Sunt cuvinte dure, dar, în spatele cuvintelor lui Petru, Domnul a recunoscut imediat scopul lui Satan. De aceea a răspuns atât de ferm.
Un exemplu grăitor este soția lui Iov. Dumnezeu i‑a permis lui Satan să se atingă de Iov, iar unul dintre „instrumentele“ lui Satan a fost însăși soția lui Iov. Ea l‑a sfătuit chiar să‑și ia viața. „Încă ești tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!“ (Iov 2.9). Dacă Iov ar fi ascultat‑o pe soția sa, Satan și‑ar fi atins scopul.
Prin urmare, trebuie să avem în vedere și faptul că Satan folosește oameni ca să ne atace. Aceștia pot fi ori oameni necredincioși, ori frați de credință.
Acest lucru nu prea a fost băgat în seamă până astăzi. Câte războaie n‑au existat de‑a lungul secolelor, în mijlocul mărturiei creștine, duse în numele lui Hristos! Oamenii s‑au luptat împotriva oamenilor – și chiar cu arme! A trebuit să curgă sânge. Nu! Nu ne luptăm împotriva oamenilor, ci împotriva lui Satan și împotriva a ceea ce poate să aducă prin acești oameni înaintea noastră. Să nu uităm niciodată acest lucru!
Nu puterea, ci viclenia sa
Lupta creștinului se îndreaptă spre uneltirile (viclenia) lui Satan. Pentru cel credincios, Satan este un dușman învins, dar nu eliminat. La crucea de la Golgota, Mântuitorul a întâmpinat toată puterea și urgia lui Satan. Acolo, El l‑a învins pe Satan. Prin moarte, El l‑a desființat pe cel care avea puterea morții (Evrei 2.14). Sentința pentru Satan și pentru aliații săi a fost rostită, dar nu a fost încă pusă în aplicare. El mai este activ, dar numai în limitele permise de Dumnezeu. În plus, trebuie să ținem cont și de faptul că diavolul are o experiență îndelungată în a‑i ataca pe oameni. De aproximativ 6.000 de ani face aceasta cu mare succes.
Noul Testament ne prezintă două metode de bază pe care Satan le folosește pentru atac. Pe de o parte, el vine ca un leu care răcnește; pe de alta, ca un șarpe viclean.
• Despre leul care răcnește, Petru scrie: „Fiți treji, vegheați! Pentru că vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru 5.8). Este adevărat. Satan nu mai are niciun fel de autoritate sau de putere asupra noastră, dar încearcă totuși să ne intimideze cu răgetul său. El vrea să ne facă să ne fie frică în drumul nostru prin această pustie. Așa ne întâmpină în împrejurările și în încercările vieții de pe acest pământ.
• Uneltirile (viclenia) lui Satan sunt mai periculoase decât răgetul său. Termenul „uneltire“ din limba greacă mai poate fi tradus și prin „laț“, „fentă“ („a fenta“). Satan are metodele sale. Căile sale sunt pline de trucuri, de șiretlicuri greu de identificat, pe care le folosește pentru a ajunge la țintă.
Dacă, pe de o parte, nu trebuie să ne speriem de amenințările sale, pe de alta trebuie să fim foarte atenți la viclenia sa. Tocmai în acest scop, el „se preface în înger al luminii“ (2 Corinteni 11.14). Această tactică este deosebit de periculoasă și nu puțini creștini i‑au căzut în cursă. Corintenii au fost avertizați: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum șarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, așa și gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându‑se de la simplitatea față de Hristos“ (2 Corinteni 11.3).
Imaginea lui Satan ca șarpe, care vine ca un viclean amăgitor ca să ne facă să cădem, este foarte cunoscută. Nu ne mai poate lua mântuirea, dar poate să dăuneze mult felului nostru de a gândi. Poate să ne împiedice de la dragostea și dăruirea noastră față de Domnul în viața practică, astfel încât să nu mai fim în stare să savurăm binecuvântările spirituale. De aceea, îndemnul de a ne împotrivi diavolului – indiferent sub ce formă vine el – este foarte important. „Împotriviți‑vă diavolului, și el va fugi de la voi“ (Iacov 4.7).
Biblia prezintă multe exemple de oameni care s‑au împotrivit diavolului înfățișat ca un leu care răcnește, dar care au fost biruiți de el când li s‑a arătat ca un șarpe viclean. Un astfel de exemplu este Ghedeon. El s‑a împotrivit amenințării madianiților, dar a suferit o înfrângere când, nerămânând aproape de Dumnezeul său, a introdus idolatria în Israel (Judecători 8.27). Un alt exemplu este omul lui Dumnezeu din Iuda care a vorbit împotriva altarului lui Ieroboam și a vestit judecata. În lupta împotriva leului care a răcnit, a biruit, dar când profetul bătrân din Betel l‑a înșelat, a devenit slab și s‑a abătut de la calea pe care trebuia să meargă (1 Împărați 13).
Ingeniozitatea lui Satan este foarte mare, iar viclenia sa cunoaște diverse modalități de manifestare. Prima manifestare a acestei viclenii a fost în Grădina Edenului și a fost aceea de a semăna îndoială. De atunci și până astăzi încearcă să pună sub semnul întrebării ceea ce reprezintă Dumnezeu pentru noi și ceea ce El ne‑a spus. Nu‑i auzim deseori întrebarea: «Oare a spus Dumnezeu cu adevărat? Mai trebuie și astăzi să luăm Cuvântul ad litteram (literalmente)? Trebuie să fim așa de înguști în percepția noastră? Mai sunt toate acestea valabile pentru noi, cei de astăzi?». Haideți să veghem cu toții și să nu ne mai plecăm inimile la asemenea întrebări!
O altă manifestare a vicleniei lui Satan este imixtiunea binelui cu răul. O tăgăduire a adevărului este, în general, imediat depistată. Mult adevăr amestecat cu ceva neadevărat este mult mai greu de depistat, dar duce în mod sigur la o relație otrăvitoare. Puțină otravă în apă poate să fie mortală. „Adevărurile noi“ care ne sunt aduse nu sunt altceva decât „vechile minciuni“ ale lui Satan. Acest lucru este valabil, din păcate, și în cazul multor cărți de literatură creștină oferită în mediile actuale. Ar trebui să fim foarte atenți – atât pentru noi, cât și pentru copiii și tinerii care sunt între noi – la ce consumăm: ce citim, ce auzim, ce vedem. O etichetă frumoasă și evlavioasă nu este nici pe departe garanția calității.
Zi de zi, Satan vine cu șiretenia sa. Să ne imaginăm că un angajat își ia în timpul serviciului Biblia și începe să studieze Epistola către Efeseni. În loc să‑și facă treaba, el se adâncește în binecuvântările de care are parte creștinul. Cu siguranță că șeful său nu va fi mulțumit de el. Astfel, el a fost înșelat de viclenia lui Satan. În loc să‑și arate „toată buna credincioșie“ (Tit 2.10), mărturia sa a avut de suferit.
Pe de altă parte, viclenia lui Satan se manifestă și prin faptul că suntem atât de tare prinși de preocupările zilnice, încât nu ne mai facem deloc timp ca, în comuniune cu Domnul, să cugetăm la binecuvântările noastre. Prin urmare, trebuie să veghem în orice privință.
Nu arătăm omul cel nou numai „în cămăruța noastră“ sau numai în strângerile noastre laolaltă, ci și acolo unde este cel mai greu: în viața de zi cu zi, în viața de familie, la locul de muncă. În toate relațiile noastre pământești, Satan ne atacă prin viclenia sa, astfel încât caracterul nostru ceresc să nu mai fie vizibil.
Nu putem să ne împotrivim vicleniei și șireteniei lui Satan având o viclenie omenească și mai mare. Dacă facem așa, vom fi, cu siguranță, înfrânți. Nu trebuie să avem idee despre fiecare viclenie și șiretlic ale lui Satan. Nu! Trebuie să exersăm în a cunoaște glasul Păstorului celui bun. Dacă cunoaștem adevărul și îl folosim împotriva lui Satan, el va avea puține șanse. Acest lucru ne dă curaj. Simpla ascultare în credință față de Cuvântul lui Dumnezeu este una dintre armele pe care Dumnezeu ni le‑a pus în mână: „Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii“ (1 Ioan 4.6).
Prezentarea dușmanului
Diavolul nu vine singur. Își are tovarășii săi care sunt descriși aici sumar. În creația lui Dumnezeu, există lumi puternice de îngeri despre care nu știm aproape nimic, dar despre care Biblia ne dă câteva indicii. Există „îngeri aleși“ (1 Timotei 5.21) și există „îngeri ai lui Satan“ (2 Corinteni 12.7). După ce diavolul s‑a înălțat și a căzut, unii îngeri l‑au urmat. De aceea există astăzi, în cele cerești, stăpâniri și autorități care sunt în favoarea noastră și altele care sunt împotriva noastră. Ele se află – ca și Satan însuși – în cele cerești. Satan mai are încă intrare la Tronul lui Dumnezeu (Iov 1.6; 2.1), unde se înfățișează ca acuzator al fraților (Zaharia 3.1). Va veni odată clipa în care Satan și îngerii lui vor fi aruncați din cer pe pământ (Apocalipsa 12.7‑10).
Descrierea acestora este făcută aici în patru feluri:
• Sunt stăpâniri. Prin aceasta se face referire la demnitatea rangului lor. Într‑un anumit fel, și îngerii decăzuți au o demnitate pe care n‑ar trebui să le‑o subestimăm. Iuda ne spune că, atunci când arhanghelul Mihail i s‑a împotrivit diavolului și a discutat cu el despre trupul lui Moise, n‑a îndrăznit să‑i aducă împotrivă o învinuire de hulă (Iuda 9). El a lăsat aceasta în seama Domnului. Aceasta ar trebui să fie un avertisment și pentru noi.
• Sunt autorități. Termenul folosit ne sugerează foarte clar că se face referire la autoritatea lor executivă. Ei au putere, dar este vorba despre o putere care le‑a fost dată – delegată (ca și în Apocalipsa 13.5,7). Nu o pot exercita decât în limitele permise de Dumnezeu.
• Sunt stăpânitorii lumii întunericului. Aceasta se referă la influența pe care o au și la sfera lor de activitate. Sunt puteri nevăzute, cu o remarcabilă putere. Îi stăpânesc pe oameni și îi țin în întuneric. Influența lor se întinde peste întreaga lume. Toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Ea se caracterizează prin întuneric. Ca „dumnezeu al veacului acestuia“, Satan „a orbit gândurile necredincioșilor, încât lumina evangheliei gloriei lui Hristos … să nu strălucească peste ei“ (2 Corinteni 4.4). Originea acestor puteri este întunericul. Ei sunt străpunși în totalitate de păcat și de dușmănie față de Dumnezeu. Ei se împotrivesc cu desăvârșire față de ceea ce este Dumnezeu și ce vine de la El.
• Sunt puteri spirituale ale răutății în cele cerești. Aceasta ne arată caracterul lor și modul în care acționează. În primul rând, sunt puteri spirituale. Să nu uităm niciodată în luptă aceasta! Tocmai de aceea avem nevoie de o armură divină, și nu de una omenească. În al doilea rând, ele se găsesc în cele cerești. Ele au intrare acolo. În imaginea cărții Iosua, acesta este dușmanul din țară.
Două pericole
Atunci când înaintea ochilor noștri îl avem pe dușman cu uneltirile lui, există două pericole:
1. Să‑l supraestimăm pe diavol ca dușman al nostru. Satan este un dușman puternic și deosebit de viclean, dar este un dușman învins. Nu trebuie să ne fie teamă de el! N‑are ce să ne facă, atâta vreme cât rămânem aproape de Domnul. Satan nu este nici atotputernic, nici atotștiutor, nici omniprezent. Numai Dumnezeu are aceste atribute. În acest sens, David ne este un exemplu frumos. Curajos și plin de hotărâre, el merge înaintea uriașului Goliat. Știa foarte bine că Goliat era mult mai puternic decât el, dar, în același timp, știa și care sunt armele și izvoarele de ajutor de care dispunea el.
2. Să‑l subestimăm pe diavol ca dușman al nostru. Să nu uităm că diavolul este plin de viclenie și de răutate. Nouă, oamenilor, ne va fi întotdeauna superior, dacă venim înaintea lui cu puterile noastre. Puterea noastră nu se află în noi, ci în Domnul. Nu putem să‑i ținem piept cu inteligența noastră. Tocmai pentru aceasta ne‑a fost dată întreaga armură a lui Dumnezeu. Dacă o purtăm, vom fi de partea învingătorului. Samson este un exemplu care ne arată că, într‑adevăr, îl putem subestima pe cel rău. Este limpede că el nu a conștientizat pericolul în care se afla. S‑a jucat cu focul, s‑a bazat pe puterea sa și a crezut că va putea să scape singur. S‑a înșelat însă amarnic și a ajuns orb și fără putere în închisoarea dușmanilor săi din Gaza (Judecători 16.21).
Arhanghelul Mihail îl luptă pe Satan în timpul sfârșitului
Războiul spirituos al îngerilor față de demoni din Biblie
Arhanghelul Mihail , care domnește ca lider al tuturor îngerilor sfinți ai lui Dumnezeu, se concentrează pe lupta împotriva răului cu puterea binelui. Michael sa implicat adesea în bătălii spirituale cu îngerul căzut cunoscut ca Satan (diavolul) în întreaga istorie a lumii. Biblia spune că lupta va ajunge la punctul culminant în viitor, curând înainte ca Isus Hristos să se întoarcă pe Pământ. În Apocalipsa 12: 7-10, Biblia povestește cum Michael și îngerii pe care îi supraveghează îl vor învinge pe Satan și pe îngerii răzvrătiți (cunoscuți și sub numele de demoni) pe care îi supraveghează în timpul sfârșitului lumii.
Războiul se desprinde în ceruri între unghiuri și demoni
Biblia prezintă o viziune a luptei viitoare din Apocalipsa 12: 7-9: „Atunci războiul a izbucnit în ceruri, Mihail și îngerii lui au luptat împotriva balaurului, iar balaurul și îngerii lui s-au luptat înapoi, dar el nu era suficient de puternic, și-a pierdut locul în ceruri. „Marele balaur a fost aruncat în jos – acel șarpe străvechi numit diavolul sau Satana, care a rătăcit întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și îngerii lui împreună cu el”.
Good Versus Evil
În cartea lor „Ghidul Idiotului complet de a vă conecta cu îngerii”, Cecily Channer și Damon Brown descriu această bătălie ca un caz clar de triumf bun peste rău: „Balaurul reprezintă răul și nu există un înger mai bun decât Arhanghelul Mihail, războinic pentru bine, să lupte cu întunericul. Arhanghelul și-a rotunjit trupa războinicilor îngerilor și a trimis un monstru care a respira focul și o armată într-un singur verset.
Având în vedere că este împotriva lejerității obișnuite a autorilor Bibliei, putem presupune că aceasta a fost o luptă rapidă „.
Puterea binelui este întotdeauna mult mai mare decât puterea răului, deoarece Dumnezeu Creatorul este sursa a tot ceea ce este bun. Deci, chiar dacă bătălia dintre bine și rău poate deveni uneori intensă, victoria va merge întotdeauna la cei care se luptă pentru valori bune.
Familiari Foști
Autorul John MacArthur subliniază în cartea sa „Apocalipsa” că această bătălie este culminarea a numeroase bătălii din istorie între Michael și Satan: „Michael și dragonul (Satan) s-au cunoscut reciproc de când au fost creați și bătălia în timpul Tulburarea nu va fi prima dată când s-au opus reciproc. Michael este întotdeauna văzut în scripturi ca apărător al poporului lui Dumnezeu împotriva distrugerii satanice „.
Din moment ce Michael și Satana se cunosc atât de bine, știu exact cum să împingă butoanele celorlalți în timpul conflictelor – la fel cum fac frații atunci când se cer. Dar există mize mult mai mari la conflictele care apar între Michael și Satana. Lupta nu este doar despre ei; afectează toți ceilalți din univers.
Înfrângerea completă
În timpul acestei bătălii, scrie MacArthur, Michael va învinge pe Satan complet, astfel încât niciun înger să nu mai intre în prezența lui Dumnezeu sau să nu acuze oameni credincioși: „Toate încercările lui Satan de a se opune lui Dumnezeu în istorie au eșuat și el va pierde această luptă angelică finală Diavolul și îngerii lui nu sunt suficient de puternici pentru a învinge pe Dumnezeu, pe Mihail și pe îngerii sfinți, Satana va suferi o astfel de înfrângere totală încât nu va mai exista un loc găsit pentru el și pentru demonii săi în cer.
Fiecare centimetru de cer, așa cum ar fi, va fi curățat temeinic și toți îngerii căzuți răzvrătiți aruncați cu desăvârșire. Ei nu vor mai avea acces la prezența lui Dumnezeu, iar Satana nu va mai acuza niciodată credincioșii înaintea tronului lui Dumnezeu „.
Nume care spun o poveste
Semnificația atât a lui Michael, cât și a lui Satan este semnificativă în povestea luptei sale, scrie Warren W. Wiersbe în cartea sa, „Fiți victorioși (în Apocalipsa): În Hristos, sunteți un om învingător”, „Care este tot acest conflict ceresc? Faptul că Mihail a dus îngerii lui Dumnezeu la biruință este semnificativ, pentru că Mihail este identificat cu națiunea Israel (Dan 10: 10-21, 12: 1, notați de asemenea Iuda 9) Numele lui Michael înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?” și acest lucru este cu siguranță paralel cu atacul egocentric al lui Satana asupra lui Iehova – „Eu voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isa.
14:14). Aparent, ura diavolului față de Israel îl va impulsiona să facă o asaltare finală împotriva tronului lui Dumnezeu, dar el va fi învins de Michael și de o oaste cerească „.
Bucură-te în Rai
Biblia continuă povestea din Apocalipsa 12: 10-12: „Atunci am auzit o voce puternică în cer spunând:” Acum a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și autoritatea Mesia lui. din frații și surorile noastre, care le-a acuzat înaintea Dumnezeului nostru zi și noapte, au fost aruncați în jos, au triumfat asupra lui prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor, nu i-au iubit atât de mult viața încât să se micșoreze De aceea, bucurați-vă, ceruri și voi care locuiți în ele, dar vai de pământ și de mare, pentru că diavolul sa coborât la voi, este umplut de furie, pentru că știe că timpul lui este scurt.
În cartea sa „Apocalipsa dezvăluită”, autorul Tim LaHaye scrie: „Faptul că Satana este odată pentru totdeauna aruncat de pe tronul lui Dumnezeu împreună cu ostirile lui rele … va fi o mare bucurie în cer”.
De ce exista raul? suferinta? moartea? De unde vin toate acestea?
https://www.isushristos.org/marea-lupta-dintre-hristos-si-lucifer.html
Lumea noastră este o lume plină de necazuri, o lume frământată de războaie, foamete şi sărăcie, paralizată de boală, suferinţă şi necaz. In faţa acestei realităţi apare în mod firesc întrebarea: de unde vin suferinţa, bolile şi moartea, care cuprind întregul pământ?
De ce trebuie să sufere cel bun împreună cu cel rău? De ce există cancer şi copii handicapaţi din naştere? De ce sunt cutremure, foamete şi uragane care provoacă mii de victime nevinovate? Cine se află în spatele răutăţii, violenţei şi războiului?
Chiar dacă le ignorăm, aceste întrebări nu dispar. Ele cer un răspuns.
1. Este cumva Dumnezeu autorul suferinţei umane? Ieremia 29,11; 31,3.
BIBLIA SPUNE: „Căci Eu ştiu gândurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
2. Dacă nu este Dumnezeu responsabil de suferinţa umană, atunci cum şi de unde a apărut ea? Matei 13,24-28.
BIBLIA SPUNE: „Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’.”
3. Cine este acest vrăjmaş? Matei 13,39
BIBLIA SPUNE: „Vrăjmaşul, care a sămănat-o, este Diavolul.”
4. De unde a venit această fiinţă diabolică? Luca 10,18.
BIBLIA SPUNE: „Isus le-a zis: ‘Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer,”
5. A creat oare Dumnezeu un diavol? Ezechiel28,12-15.
BIBLIA SPUNE: „Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu… Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine”
Dumnezeu 1-a creat pe Lucifer ca pe un înger frumos şi desăvârşit. Dumnezeu însă 1-a creat cu capacitatea de a alege. A lua cuiva posibilitatea să aleagă înseamnă a-i lua posibilitatea să iubească. Iubirea biblică nu forţează şi nu sileşte. Libertatea de a alege izvorăşte din dragostea divină, iar dragostea nu o poate forţa.
6. Ce s-a produs în mintea ingerului , încât a ajuns conducătorul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu? Isaia 14,12-14.
BIBLIA SPUNE: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!-… Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, ” Voi fi ca Cel Prea înalt”
Satana râvnea la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Astfel el a încercat să instituie o guvernare rivală.
7. Unde a dus această răzvrătire şi ce s-a întâmplat, în final, cu Satana(Lucifer)? Apocalipsa 12,7-9.
BIBLIA SPUNE: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii Lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui … Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”
Fiecare înger a avut de ales între răzvrătire şi localitate faţă de Dumnezeu. Aceeaşi alternativă a avut-o şi omul. Nu sunt decât două căi: calea credinciosiei sau calea răzvrătirii faţă de Dumnezeu.
8. Cum a ajuns planeta noastră implicată în acest conflict dintre bine şi rău? Romani 5,12.
BIBLIA SPUNE: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea; şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit’
Prin neascultarea sa deliberată, Adam, părintele familiei omeneşti, a deschis o uşă pe care Dumnezeu ar fi dorit să o ştie pe veci închisă. Această alegere deliberată de a nu asculta 1-a separat pe om de Dumnezeu şi a avut ca urmare moartea. Această lume nu a fost creată să fie groapa de gunoi a lui Satana. Ea a fost creată perfectă (Genesa 1,14). Prin alegerea sa, Adam a oferit conducerea planetei noastre diavolului. însă nu ar trebui să aruncăm toată răspunderea pentru existenţa păcatului pe primii noştri părinţi .Apostolul Pavel scrie: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Trăim pe o planetă răzvrătită.
9. Ce pretinde acum Satana, ca urmare a căderii omului? Luca 4,5.6.
BIBLIA SPUNE: „Diavolul… i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: …Toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii… mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc.”
10. Ce a făcut Dumnezeu pentru a răscumpăra această planetă care a cedat ispitelor lui Satana? Ioan 3,16; 1 Petru 1,18.19.
BIBLIA SPUNE: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în E1, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.’ „…căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi…, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fară prihană.”
Cu o dragoste infinită şi statornică, Dumnezeu a decis să plătească El însuşi preţul păcatului. Isus Hristos, Fiul Cel veşnic al Tatălui, a coborât în această lume păcătoasă. El a păşit în arena problemelor omeneşti pentru a ne răscumpăra din blestemul păcatului.
11. Care va fi soarta finală a ingerilor cazuti? Ezechiel 28,16-19
BIBLIA SPUNE: „…te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu… Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta… de aceea, scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ… eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!
In curând, Raul va fi învins şi distrus. Prin crucea Golgotei s-a demonstrat că Satan este un mincinos, iar Dumnezeu este iubire. Principiile guvernării Sale vor asigura, de-a lungul veşniciei, fericirea creaturilor Sale. Poţi fi de partea învingătorilor. Poţi spune şi tu lui Isus: Doamne, aleg să stau de partea Ta. Te aleg ca Domn şi Mântuitor. Te invit să fii Regele vieţii mele”.
12. In final, ce va face Dumnezeu cu această planetă? 2 Petru 3,10.13.
BIBLIA SPUNE: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. In ziua aceea, …pământul, cu tot ce este pe el, va arde… Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi si un pământ nou, în care va locui neprihânirea.”
Cunoaște-ți vrăjmașul
scris de : Zac Poonen
- Copyright – Zac Poonen (1994). This book has been copyrighted to prevent misuse. It should not be reprinted or translated without written permission from the author. Permission is however given for any part of this book to be downloaded and printed provided it is for FREE distribution, provided NO ALTERATIONS are made, provided the AUTHOR’S NAME AND ADDRESS are mentioned, and provided this copyright notice is included in each printout.
DE CE TREBUIE SĂ ÎŢI CUNOŞTI VRĂJMAŞUL
Vreau să vă arăt câteva adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu pe care mulţi dintre voi, tinerii, poate niciodată nu le-aţi cunoscut până acum. Aceste realităţi se referă la vrăjmaşul sufletului nostru.
Aţi auzit foarte multe despre mântuire şi despre ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi. Însă probabil că nu aţi auzit multe despre Satan, fiindcă celor mai mulţi predicatori nu le place să predice despre acest vrăjmaş.
Vreau să vorbesc despre Satan, deoarece Biblia, în 1 Petru 5:8 , ne spune următoarele: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” .
Unul dintre cele mai importante principii ale războiului este să îţi cunoşti vrăjmaşul. Dacă eşti în război şi ai o mulţime de informaţii despre inamic, aceste informaţii te vor face puternic şi lupta va fi mult mai uşoară pentru tine. Dacă, în schimb, ştii foarte puţine despre duşmanul tău atunci bătălia va fi cu mult mai grea.
Sau, folosind o altă ilustrare, dacă ştii dinainte toate întrebările care îţi vor fi puse la un examen, atunci examenul respectiv va fi unul foarte uşor pentru tine.
În viaţa creştină se întâmplă exact la fel. Dacă îţi cunoşti vrăjmaşul, poţi să-l învingi şi să fii mai mult decât biruitor în fiecare ispitire.
Sunt mulţi creştini care se luptă din răsputeri de-a lungul întregii vieţi, încercând să-L urmeze pe Isus, dar care eşuează. Cred că una dintre principalele cauze este că ei nu cunosc mai nimic despre vrăjmaşul lor.
Cunoaştem cu toţii importanţa cercetărilor medicale. Datorită cunoştinţelor din acest domeniu, în generaţia noastră s-au vindecat milioane de oameni de diferite boli şi multe vieţi au fost salvate de la o moarte prematură. Însă omenirea nu ar fi avut aceste beneficii dacă oamenii de ştiinţă nu ar fi făcut toate cercetările posibile în legătură cu vrăjmaşii corpului omenesc, descoperind metodele prin care aceşti duşmani atacă corpul uman. Numai printr-un studiu intensiv a bacteriilor şi a viruşilor, a duşmanilor sănătăţii, s-a ajuns la îmbunătăţirea sănătăţii omului. Prin studiu, cercetătorii au descoperit anumiţi compuşi chimici prin care i-au putut distruge pe duşmani şi i-au putut îndepărta din corpul omenesc.
Principiul care este valabil în legătură cu sănătatea corpului nostru fizic este valabil, cu atât mai mult, în cazul omului nostru lăuntric, duhovnicesc. În mod similar, dacă vrem să-l scoatem pe vrăjmaşul duhului nostru din poziţia lui strategică, pe care şi-a ocupat-o în viaţa noastră, iar apoi să ne păstrăm duhul neîntinat pentru Dumnezeu, avem nevoie să studiem şi despre acest vrăjmaş, care este Satan.
Biblia ne dă o mulţime de informaţii despre Satan. De fapt, imediat după ce ne spune că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, următoarea persoană despre care ne vorbeşte Biblia este cea a lui Satan. Biblia nu ne spune nimic despre ce au făcut Adam şi Eva în grădina
Edenului. Însă, deja pe primele pagini, ne spune că Satan a venit în grădină, aducând păcat şi confuzie, şi curmând părtăşia pe care o aveau Adam şi Eva cu Dumnezeu.
Cauza tuturor păcatelor, a violenţelor şi a relelor care există astăzi în lume se află acolo, în acea intrare a lui Satan în Eden (Geneza 3).
De ce ne vorbeşte Biblia despre Satan imediat după istoria creaţiei bărbatului şi a femeii? Deoarece Dumnezeu vrea ca noi să ştim despre Satan şi să fim vigilenţi. Am văzut că Satan „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” . Dacă ziarele ar raporta că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi hoinăreşte pe străzile oraşului tău, te-ar ajuta să ştii în ce zonă se află leul, pentru a putea evita zona respectivă? Bineînţeles, aceasta ar fi o informaţie vitală pentru tine. În acelaşi mod, dacă ştii zonele în care este activ Satan, cunoaşterea aceasta te poate ajuta să eviţi o mulţime de probleme.
Mulţi credincioşi trec în mod frecvent prin perioade de descurajare. Trebuie neapărat să înţelegem bine un adevăr, şi anume: că descurajarea nu vine niciodată de la Dumnezeu, ci vine întotdeauna de la diavol. În mod similar rivalitatea, violenţa, ura, invidia, amărăciunea, calomnierea, văicărelile, cârtirile, revolta împotriva autorităţilor şi orice altă formă de rău vin întotdeauna de la Satan. Pentru a putea birui toate aceste rele în viaţa noastră, trebuie să fim bine informaţi cu privire la vrăjmaşul nostru.
În Noul Testament, deja pe primele pagini, ni se dau informaţii despre Satan. Imediat după ce ni se relatează faptul că Isus a fost botezat în apă şi uns de către Duhul Sfânt, citim că Satan I s-a împotrivit în pustie şi L-a ispitit.
Prin faptul că ambele Testamente ne vorbesc – deja în primele capitole – despre vrăjmaş, putem vedea măsura importanţei pe care o acordă Biblia descrierii activităţilor lui Satan. De ce este atât de important să ne spună despre Satan de la bun început? Pentru ca noi să nu putem spune că n-am ştiut de viclenia sau de puterea amăgitoare a vrăjmaşului sufletelor noastre.
Este important să cunoşti, încă din tinereţe, lucrurile privitoare la vrăjmaşul tău, deoarece, odată ce ţi-ai dat bine seama ce spune Biblia despre Satan, îţi vei conduce viaţa cu mare atenţie şi, spre deosebire de mulţi oameni, nu-ţi va mai fi niciodată frică de diavol.
Mulţi se tem de Satan, fiindcă ei nu cunosc ceea ce ne învaţă Scriptura despre el. Deoarece ei nu ştiu că Domnul nostru, Isus, l-a învins pe Satan la crucea Golgotei, ei se tem de oamenii care practică magia neagră, care fac vrăjitorii împotriva lor, etc. Însă din momentul în care ochii tăi vor fi deschişi, spre a vedea ceea ce a înfăptuit Domnul pentru noi toţi, la cruce, nu îţi va mai fi niciodată teamă de Satan.
În adunările creştine, Satan încearcă uneori să distragă atenţia oamenilor prin comportamentul bizar al unor oameni posedaţi de demoni, aşa cum a făcut-o şi în sinagogile în care a predicat Isus. Însă lui Satan nu trebuie să i se permită niciodată să facă acest lucru. Odată s-a întâmplat şi în adunarea noastră că, în timpul unei conferinţe de studiu biblic, un om posedat de demoni s-a târât pe culoar ca un şarpe, înspre amvon, încercând să tulbure adunarea. Când demonul a fost mustrat în Numele lui Isus, omul a căzut imediat într-un somn adânc chiar acolo, pe podea. După ce s-a terminat studiul biblic, când noi toţi am spus „Amin”-ul final, omul s-a trezit, iar noi am vorbit cu el. Nu aveam de gând să-i
permitem lui Satan să întrerupă studiul nostru biblic prin vreunul din agenţii lui.
La o altă conferinţă creştină mare, ţinută în aer liber, un om a început dintr-odată să danseze în faţa amvonului, dând parcă impresia că prin acest gest aproba ceea ce se predica în faţă. Când i-am cerut prin translator să se aşeze, el a continuat ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Atunci noi am mustrat demonul din el în Numele lui Isus şi, ca urmare, omul a plecat înapoi la locul său şi a stat acolo liniştit.
Da, demonii trebuie să se supună atunci când li se porunceşte în Numele lui Isus, deoarece toate puterile întunericului sunt în cunoştinţă de cauză în privinţa înfrângerii lor de către Isus, la Calvar.
Este important de ştiut că în minunatul Nume al lui Isus Hristos există o putere colosală; şi aceasta deoarece Isus l-a înfrânt pe Satan la crucea Golgotei. Nu trebuie niciodată să te temi de Satan. Numai când nu îţi cunoşti vrăjmaşul trăieşti cu teama că ţi-ar putea face ceva; dar el nu te poate atinge dacă Îi permiţi lui Isus să fie Domnul întregii tale vieţi – fiindcă, aşa cum am spus, Satan a fost complet golit de orice putere atunci când Isus l-a înfrânt la cruce.
ORIGINEA LUI SATAN
Ştim că Dumnezeu a existat din veşnicii. Biblia începe cu afirmaţia: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1). Acestea sunt primele trei cuvinte ale Bibliei. Ele se referă la veacurile din veşnicia trecută – veşnicie atât de îndepărtată, încât mintea noastră nici măcar nu o poate înţelege, deoarece mintea noastră poate gândi numai în temenii unor mărimi fizice, cum este şi timpul. Dumnezeu însă a existat înainte de a fi început timpul.
Satan însă nu a existat înainte de începerea timpului. Satan este o fiinţă creată. Aceasta să însemne oare că Dumnezeu a creat o fiinţă rea? Nu. Aceasta ar fi fost imposibil. Dumnezeu nu poate crea vreodată ceva rău. Tot ce creează El este desăvârşit. Chiar Adam şi Eva, când au fost creaţi, au fost desăvârşiţi. În acelaşi fel, şi Satan când a fost creat era desăvârşit. La acel moment era cunoscut ca„Luceafăr strălucitor [Lucifer] , fiu al zorilor” (Isaia 14:12). Acest nume are acum o conotaţie rea, însă nu a fost aşa în veşniciile trecute, când a fost creat Lucifer.
El a fost creat ca un lider al îngerilor, pentru a-i conduce pe aceştia în închinare înaintea lui Dumnezeu. Când a fost creat, Dumnezeu i-a dat multe abilităţi şi puteri supranaturale. Ulterior însă, Lucifer a căzut în păcat şi a devenit Satan.
Satan are încă şi astăzi acele puteri, pentru că
Dumnezeu nu i le-a luat înapoi când Satan a decăzut.
Poate ne mirăm de faptul că Dumnezeu nu a luat înapoi acele puteri de la diavol; şi poate ne întrebăm: de ce? Motivul este acela că, de regulă, Dumnezeu nu ia înapoi darurile pe care le-a dat. Chiar şi noi, fiinţele umane, nu luăm înapoi un dar pe care l-am dat cuiva – chiar dacă acea persoană se întoarce, la un moment dat, împotriva noastră!
Astfel, Satan foloseşte acea putere pentru a face rău oamenilor; de aceea oamenii care intră în contact cu el pot face lucruri supranaturale, prin vrăjitorie.
Cu privire la Satan este scris: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor [acela era numele lui – cel strălucitor], fiu al zorilor!” (Isaia 14:12).
Ca lider al îngerilor, Lucifer era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. De ce a căzut el de acolo? Cauza este arătată în următoarele două versete: „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu (…) voi fi ca Cel Prea Înalt’. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor” (Isaia 14:13-15) .
Lucifer a fost mai înzestrat şi mai frumos decât toţi ceilalţi îngeri, şi a avut mai multe abilităţi supranaturale în comparaţie cu ei. El i-a condus pe îngeri în închinare înaintea lui Dumnezeu – până când mândria, această otravă, a intrat în inima lui. Atunci el a început să gândească: „Numai o Singură Persoană este deasupra mea şi această Persoană e Însuşi Dumnezeu. Voi prelua conducerea şi voi domni, la fel de bine, şi peste El.”
Acest gând, care i-a venit în inimă, a fost unul cu-adevărat stupid. Cum ar fi putut el, vreodată, să urce deasupra Creatorului său? Însă aşa este Satan – total necugetat în multe dintre lucrurile pe care le gândeşte şi
le face, chiar dacă este atât de deştept!!! Asemenea lui, mulţi oameni deştepţi din întreaga lume fac o mulţime de lucruri complet absurde din punct de vedere spiritual. Cu cât studiem mai mult despre Satan, cu atât vom vedea, mai mult, cât de stupid este el în multe dintre lucrările pe care le face.
Lucifer nu s-a mulţumit cu locul în care l-a pus Dumnezeu. El vroia să avanseze, înspre locul în care credea că va putea obţine închinarea tuturor! Şi reţineţi: el nu a afirmat că va face aşa, ci a început doar să aibă astfel de gânduri, în inima sa; citim aceasta în versetul 13.
Însă Dumnezeu se uită la inima noastră şi El S-a uitat şi la inima lui Lucifer şi a văzut scopul urmărit de acea inimă.
Există o diferenţă între ispită şi păcat.
La început ispita vine ca un gând, în minte. Totuşi,păcătuim numai atunci cândacceptăm acel gând şidecidem, în inima noastră, să acţionăm în conformitate cu el. Dacă, din contră, respingem imediat gândul acela, nu păcătuim (Iacov 1:14-15).
De exemplu: ai avut vreodată un gând rău, de a întreprinde ceva cu scopul de înjosi o persoană în faţa altora, pentru ca tu însuţi să apari o persoană mai bună?
Ştii care a fost prima persoană care a avut un astfel de gând? Lucifer. Pe cine a vrut el să înjosească? Nu pe îngeri, pentru că pe ei îi avea deja în subordine. El a vrut să-L înjosească pe Dumnezeu. Deci a-i înjosi pe oameni ca tu să urci în vârf este chiar spiritul lui Satan.
De ce spun că trebuie să îţi cunoşti vrăjmaşul? Pentru că, atunci când un astfel de gând intră în mintea ta, trebuie să îl identifici imediat pe vrăjmaşul tău, care
tocmai încearcă să pătrundă. Leul care răcneşte este pregătit să te devoreze.
Nu sunt necesari mulţi ani pentru ca Arhanghelul din gradul cel mai înalt să devină diavol. Nu. E necesar doar un singur moment. Lucifer nu a căzut treptat, încetul cu încetul. Nu.A căzut ca un fulger, aşa cum a spus Isus – într-o clipită (Luca 10:18). Cu un moment înainte, el a fost „cel strălucitor”. Însă imediat ce a început să nutrească gândul că va deveni ca Dumnezeu, el a devenit diavolul.
Cât durează până când un înger devine demon? Nici măcar o secundă. Doar un moment. Cât durează până când o persoană cu adevărat bună devine ca diavolul? Doar un moment. Atâta tot. Amintiţi-vă mereu de adevărul acesta.
Un alt pasaj din Scriptură care ne vorbeşte despre originea lui Satan este Ezechiel 28. Acolo îl vedem pe Satan numit „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:12). În spatele conducătorilor acestei lumi se află puteri ale întunericului şi, la acea vreme, în spatele conducătorului Tirului era Satan însuşi; iar Domnul i-a vorbit lui Satan care îl manipula pe acel conducător.
Domnul îi aminteşte lui Satan de timpul când a fost în grădina Edenului (Ezechiel 28:13). Aceasta ne arată că Lucifer a fost în Eden înainte de Adam şi Eva; şi Domnul îi reaminteşte lui Satan cum a fost el „fără prihană în căile lui, din ziua când a fost creat până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în el” (versetul 15).
Inima lui Lucifer s-a înălţat, în primul rând, datorită frumuseţii lui. Se înalţă vreodată inima ta când te uiţi în oglindă şi vezi cât de bine arăţi comparativ cu alţii? Apariţia acestui sentiment să fie un avertisment pentru tine. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru darurile bune pe care ţi le-a dat. Nu este nimic greşit să ai o înfăţişare
frumoasă, însă e total greşit să ai mândrie datorită acestei înfăţişări, fiindcă atunci deschizi uşa lui Satan.
Un alt motiv al mândriei lui Lucifer a fost inteligenţa lui. Ştiai că Satan este cel mai deştept dintre toate fiinţele create? Nu e nimic greşit să fii inteligent. Ne putem folosi inteligenţa pentru slava lui Dumnezeu. Însă nu avem nici un drept să fim mândri datorită ei. Nu este vorba că ar trebui să considerăm inteligenţa noastră un handicap, în slujirea Domnului. Nu. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru inteligenţă şi pentru frumuseţe, dar nu fii niciodată mândru datorită acestora.
Al treilea motiv al îngâmfării lui Lucifer a fost acela că, dintre toate fiinţele create, el avea poziţia cea mai înaltă. Lucifer a eşuat în a recunoaşte faptul că toate aceste trei motive ale mândriei lui – frumuseţea, inteligenţa şi poziţia – erau de fapt daruri primite de la Dumnezeu. În privinţa acestei recunoaşteri eşuează multe dintre fiinţele create – şi mulţi dintre cei care cad sunt creştini. În acest mod, Satan obţine un punct de sprijin în viaţa lor şi prin acesta, în final, îi distruge.
Vedem, astfel, că toate păcatele din lume provin din atitudineamândriei. Nu crima sau adulterul le-a cauzat, ci mândria. De aceea, iertarea păcatelor şi mântuirea au venit tocmai prin atitudinea opusă, prin cea a smereniei lui Isus. Calea care duce la zădărnicirea tuturor planurilor viclene ale lui Satan este cea a smereniei.
Tot în Lucifer vedem şi originea spiritului de nemulţumire cu privire la propria-i soartă. Dacă am putea privi la această lume din punctul de vedere al lui Dumnezeu am putea vedea cum lumea este plină de oameni nemulţumiţi cu soarta lor, care tot timpul au ceva de care să se plângă, care mereu cârtesc – adică oameni care au un mod de raportare asimilat de la Satan.
Atitudinea de răzvrătire împotriva autorităţii provine, şi ea, din spiritul lui Lucifer. Exista o Singură autoritate pe care o avea Lucifer deasupra lui – aceea a lui Dumnezeu – dar nici pe aceea nu a suportat-o, ci s-a revoltat împotriva ei. El dorea să fie deasupra acelei Autorităţii şi, în acest scop, dorea să-L denigreze pe Dumnezeu.
Vedem noi, oare, manifestarea acestui spirit în rasa umană? De unde provin acele lupte sângeroase pentru putere în diferite ţări, dacă nu din spiritul de răzvrătire împotriva autorităţii? De asemenea, multe dintre conflictele de muncă din fabrici sunt cauzate de aceeaşi atitudine. Iar în zilele noastre, acest duh de răzvrătire i-a cuprins nu numai pe studenţi, dar şi pe elevii din şcoli şi se manifestă chiar şi prin copii mici, în familie.
Toate acestea sunt un semn sigur al faptului că lumea se înrăutăţeşte. Lipsa de respect faţă de profesori şi faţă de părinţi, şi chiar faţă de fraţii prezbiteri din biserică, este un fenomen des întâlnit în multe locuri în zilele noastre.
Nu uita niciodată că aceasta e atitudinea care a cauzat transformarea celui mai bun înger într-un diavol; şi acest spirit poate schimba şi astăzi un băiat bun sau o fată bună, într-un diavol.
Dumnezeu nu face pe nimeni rău, niciodată. Noi înşine ne facem răi, atunci când ne deschidem faţă de spiritul lui Satan.
În legătură cu Lucifer, aş dori să mai reţineţi un ultim aspect. Când a căzut, nu a căzut singur. A avut tovărăşia acelora pe care a reuşit să-i corupă. Citim în Apocalipsa 12:4 că Satan în momentul căderii „trăgea după el” o treime din îngeri. Aceştia, la rândul lor, după ce asimilaseră ideile lui Satan, i se alăturau prosteşte în atitudinea mândriei, a nemulţumirii şi a răzvrătirii.
Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Acolo unde o persoană este rea, nu se mulţumeşte să rămână în starea aceea de una singură. Vrea să tragă după sine în mizerie şi-n răutate şi pe alţii. De la o „rădăcină de amărăciune”, care este într-o persoană, pot fi „tulburaţi şi întinaţi mulţi”, dacă acei mulţi nu veghează (vezi Evrei 12:15).
ÎNŞELĂCIUNEA LUI SATAN
În Geneza capitolul 3 vedem atacul lui Satan şi putem învăţa multe despre tactica pe care o adoptă el în ofensivă. Ni se spune acolo că „şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului”. Satan a intrat în acel şarpe (la fel cum s-a întâmplat şi în ţinutul gadarenilor, când demonii pe care i-a scos Isus din omul îndrăcit au intrat în porci), iar Satan i-a vorbit Evei prin şarpe şi a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină’?” Când Eva a răspuns că restricţia se referea numai la pomul din mijlocul grădinii şi că porunca avea legătură cu un pericol de moarte, Satan a afirmat contrariul Cuvântului lui Dumnezeu spunând: „Hotărât că nu veţi muri …”
Observaţi cum vine Satan: întâi de toate, el pune
sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu.
La fel vine şi la noi. El pune întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu cu-adevărat că nu e voie să procedezi aşa? Dar ce e rău în a face asta? Aceste porunci biblice sunt învechite. Ele au fost scrise pentru acel timp şi pentru acea cultură în care a trăit Pavel. Mai mult ca sigur că Dumnezeu nu a vrut ca noi, cei din secolul douăzeci şi unu, să interpretăm acele interdicţii în mod literal, etc., etc.”
Întâlnim tineri şi bătrâni care pun mereu astfel de întrebări, fără ca ei să-şi dea seama, câtuşi de puţin, că au
devenit purtătorii de cuvânt ai lui Satan. Chiar şi atunci când cugetul lor îi sensibilizează, că ceva este greşit, continuă să se bazeze pe propria lor argumentare şi iscodesc mereu, căutând posibilitatea comiterii unor fapte care sunt interzise de Dumnezeu.
Când există anumite porunci sau când anumite lucruri sunt interzise de Dumnezeu, în Cuvântul Său, putem fi siguri că El are motive bine întemeiate pentru emiterea acelor porunci sau acelor interdicţii. Satan însă întotdeauna ne face să ne întrebăm dacă Dumnezeu chiar s-a referit la aceasta, etc.
Care e scopul final spre care ţinteşte Satan atunci când ne face să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu? Exact acelaşi care a fost şi în cazul Evei – de a ne îndepărta de Domnul şi de a ne face să ajungem într-o stare în care Dumnezeu ne va respinge şi ne va alunga din prezenţa Lui, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Adam şi a Evei.
Odată, Isus a spus că Satan este un hoţ. Satan nu fură bani, pentru că ştie că banii n-au nicio valoare în veşnicie. El fură numai ceea ce are valoare veşnică
– în primul rând sufletele oamenilor. Isus a mai spus în continuare că Satan nu numai că fură, dar mai apoiucide şi distruge ceea ce a furat (Ioan 10:10). În acelaşi verset, Isus a precizat că, prin contrast, El a venit să ne dea o viaţă abundentă.
Nu este uimitor faptul că din mulţimea celor peste 6 miliarde de oameni, care trăiesc astăzi în lume, mai mult de 99% preferă să creadă minciunile lui Satan şi să-l asculte pe el decât să creadă în Isus Hristos şi să se supună Cuvântului lui Dumnezeu? Aici putem vedea cât de teribilă este activitatea lui Satan prin care înşală masele largi de oameni, convingând-i că nu este grav să nu te supui Cuvântului lui Dumnezeu.
Când oamenii beau alcool pentru prima dată, fumează prima ţigară sau încep să ia droguri (ca heroina sau cocaina) crezi că îi avertizează Satan că aceste practici le vor distruge trupul şi mintea, aici pe Pământ, iar în final, în veşnicie, le va trimite sufletul în Iad unde vor fi chinuiţi în veci de veci? Nu. El nu le spune adevărul, deoarece informarea lor corectă i-ar trezi la realitate. Le spune ceea ce le place oamenilor să audă: că va fi ceva nostim, ceva distractiv, ceva de dorit. Aşa a lucrat şi în cazul Evei.
Aşa înşală el, în zilele noastre, milioane de tineri din întreaga lume. Indiferent dacă e vorba de comiterea unor păcate sexuale sau de furt, sau de altceva, Satan spune: „Ce-i rău în asta? Nu te lua după ideile demodate din secolul nouăsprezece”, etc. Când îţi apar astfel de gânduri, inoculate de Satan, să fii foarte atent. El vrea să te nenorocească. Acela e scopul lui final.
Vedem în versetul 6, din Geneza capitolul 3, că de-ndată ce Eva „a văzut că fructul era bun de mâncat”, trupul ei a fost atras înspre acel pom. Acel fruct oprit are multe reprezentări echivalente în secolul douăzeci şi unu. În viaţa de zi cu zi constatăm că trupurile noastre sunt atrase de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu continuă, spunând că Eva a constatat faptul că pomul era şi „plăcut de privit”. Constatăm că multe din lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a interzis sunt plăcute ochilor noştri.
Se spune mai departe că Eva a găsit atrăgător pomul şi pentru ceea ce promitea fructul acelui pom intelectului ei. A văzut fructul ca pe ceva care ar putea să o facă înţeleaptă. Mintea noastră, de asemenea, este atrasă de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu. Fii foarte atent când trupul şi mintea îţi sunt atrase de ceva despre care conştiinţa îţi spune că este greşit.
Sunt sigur că în acel moment conştiinţa Evei i-a spus clar că ceea ce intenţiona să facă era greşit. Ştia foarte bine că Dumnezeu îi spusese să nu mănânce din acel fruct. Însă acţiunea ei practică care a fost? Deoarece atât trupul, cât şi mintea ei doreau fructul, ea s-a convins pe sine însăşi că nu era nimic rău în a-l mânca. Şi-a ucis astfel conştiinţa, a luat fructul şi l-a mâncat.
Ce a realizat Satan prin faptul că a determinat-o pe Eva să păcătuiască? Cu mult timp în urmă, Satan însuşi căzuse din prezenţa lui Dumnezeu. Odată devenit rău, el era hotărât să-i facă răi şi pe alţii. Iar acum, acelaşi fenomen are loc şi în rasa umană: când un om face ceva rău, el nu se mulţumeşte să rămână singur în răul pe care l-a comis. El vrea să-i facă şi pe alţii să înfăptuiască răul acela.
Aş dori să-i încurajez pe toţi tinerii să citească cartea Proverbe din Scriptură. Aceasta e, într-adevăr, o carte bună pentru fiecare dintre voi. În Proverbe 1:10 ni se spune: „Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat de ei!”
Satan a devenit rău şi a vrut să o atragă şi pe Eva în căderea lui. Iar când Eva a devenit părtaşă acelui spirit otrăvitor, ea a vrut să îl atragă în cădere şi pe soţul ei. Aşa că a luat un alt fruct şi i l-a dat soţului ei.
Aşa s-a multiplicat răul în lume de-a lungul secolelor. Un om devine rău şi îi atrage şi pe alţii în căderea lui.
Iată de ce trebuie să fim vigilenţi întotdeauna. Uneori Satan vine la noi ca un leu care răcneşte. Dacă ar veni întotdeauna ca un leu care răcneşte l-am recunoaşte cu uşurinţă. Însă el nu vine mereu în felul acesta. Uneori vine într-un mod linguşitor, ca un „înger de lumină” (2 Corinteni 11:14); şi atunci trebuie să fim noi cu-adevărat precauţi.
Gândiţi-vă la momentul în care Isus le-a spus ucenicilor Săi că El urma să sufere şi să moară pe cruce, iar Petru I-a răspuns: „nu, Doamne, nu lăsa să ţi se întâmple aşa ceva”. Ce a făcut atunci Isus? S-a întors imediat şi i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano” (Matei 16:23). El a recunoscut faptul că sugestia de a evita moartea pe cruce era glasul lui Satan, chiar dacă glasul acela venea prin Petru.
Isus ştia că El trebuia să meargă la cruce, deoarece crucea era singura Cale prin care păcatele oamenilor puteau fi iertate. Însă Petru nu vedea clar adevărul acesta. El a fost bine intenţionat, dar nu şi-a dat seama că, în acel moment, cel care vorbea prin el era Satan care încerca să-L oprească pe Isus de la moartea Sa răscumpărătoare. Da, Satan poate să vină la noi chiar printr-un prieten apropiat şi să ne sugereze ceva care, omeneşte vorbind, pare a fi un sfat plin de afecţiune şi bun. Aşa că trebuie să fim vigilenţi tot timpul.
Cea mai importantă parte a omului nostru lăuntric este conştiinţa; şi este de o importanţă vitală, pentru fiecare dintre noi, să ne dorim cu ardoare o conştiinţă sensibilă – una care să ne dea avertismente puternice, chiar şi la greşeli mici.
Uitaţi-vă la tălpile picioruşelor unui bebeluş. Cât sunt ele de moi şi de delicate! Comparaţi-le cu tălpile propriilor voastre picioare. Câtă diferenţă! Ale voastre au devenit aşa de tari. Poate fi la fel şi în cazul conştiinţei voastre.
Când v-aţi născut aţi avut o conştiinţă delicată – exact ca acele tălpi gingaşe ale unui bebeluş; aceasta era sensibilă chiar şi la cel mai mic rău pe care-l făceaţi. Însă, pe măsură ce aţi crescut, aţi început să spuneţi minciuni, să înşelaţi, să furaţi lucruri, să-i răniţi pe alţii în multe feluri, să copiaţi la lucrările de control la şcoală, să vă
răzvrătiţi împotriva părinţilor voştri şi să faceţi multe alte lucruri rele. Aţi început, astfel, să vă ucideţi conştiinţa până când ea a devenit tare şi insensibilă la păcat – asemenea tălpilor picioarelor voastre.
Prin apostolul Pavel, Scriptura ne îndeamnă „să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” (2 Corinteni 2:11) .
Satan a venit atât de ingenios la Eva, ispitind-o cu ceva ce arăta atât de atrăgător, iar în final a distrus-o. Astăzi Satan vine în acelaşi mod, pentru a ne distruge: nu numai cu lucrurile pe care le-am menţionat, dar şi cu forme mult mai directe de închinare satanică. El duce oamenii în rătăcire prin vrăjitorie, prin diverse jocuri pe calculator (cum ar fi „Închisori subterane şi diavoli”), prin chemarea duhurilor celor morţi, prin astrologie, prin horoscoape, prin ghiciri în palmă, etc., etc. Prin toate aceste mijloace, Satan încearcă să acapareze mintea şi inima oamenilor.
Idolatria, de asemenea, îi aduce pe oameni în legătură cu Satan, deoarece în spatele fiecărui idol este un diavol (vezi 1 Corinteni 10:19-20) – chiar dacă acel idol are un nume inofensiv ca „Pruncul Iisus”, „Maica Domnului” sau un alt nume înşelător. Dumnezeu urăşte idolatria tocmai datorită contactului care se realizează, prin ea, între om şi Satan şi ne porunceşte să evitămorice formă a închinării la idoli (Exodul 20:4-5; 1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21).
O altă metodă prin care Satan întinează minţile tinerilor este cea a filmelor video şi a programelor de televiziune. Când vedeţi toate acele scene de sex şi de violenţă nu aveţi, după aceea, visuri de noapte în legătură cu acele scene? În urma vizionării vă alegeţi atât cu coşmaruri înfricoşătoare, cât şi cu vise murdare. Prin
aceste căi, diavolul vă penetrează mintea atât cu frică, cât şi cu fapte obscene, astfel încât el vă poate distruge, treptat, întreaga viaţă.
Dacă Eva, simţindu-se ademenită să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, L-ar fi chemat în ajutor pe Dumnezeu, succesiunea evenimentelor ar fi fost complet alta.
Când am devenit creştin, la vârsta de 19 ani, am ştiut că nu trebuie să mai merg niciodată la vreun film. Într-o zi însă au venit prietenii mei cerându-mi să merg cu ei la cinematograful din baza navală (unde lucram), la un film. Atunci am observat că nu aveam curajul să le spun că, datorită faptului că devenisem creştin, nu voi mai merge la film cu ei. Aşa că m-am dus cu ei, însă pe tot parcursul drumului, până am ajuns la cinematograf, m-am rugat Domnului în inima mea, spunând: „Doamne, te rog, ajută-mă. Scapă-mă din această situaţie. Eu nu vreau să merg la film.” Când, în sfârşit, am ajuns la cinematograf, la intrare era pus un afiş care anunţa că filmul nu putea fi vizionat în seara aceea, deoarece nu primiseră încă rola filmului. L-am lăudat pe Domnul, pentru că mi-a răspuns într-un mod atât de minunat la rugăciune. Însă Domnul mi-a vorbit după aceea, spunându-mi: „Te-am ajutat de data aceasta, însă data viitoare tu vei fi acela care va trebui să spui ‚Nu'”. Eram atât de încurajat de răspunsul miraculos pe care mi-l dăduse Dumnezeu la rugăciune, încât următoarea dată, când au venit prietenii să mă cheme la film, am putut spune cu uşurinţă: „Nu”.
Când Dumnezeu a venit în grădina Edenului şi le-a vorbit lui Adam şi Evei, confruntându-i cu păcatul lor, l-a blestemat pe Satan, spunându-i: „sămânţa ei [a femeii] îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Această dublă zdrobire a avut loc la
Golgota. Isus Hristos a fost născut dintr-o femeie şi a
„zdrobit capul” lui Satan, prin victoria Sa definitivă, la Calvar; iar Satan a „zdrobit călcâiul” lui Isus, prin piroanele care L-au ţintuit pe Isus pe cruce.
Vedem, astfel, că Geneza 3 se termină cu un mesaj al speranţei, şi anume: că Satan nu va stăpâni peste om pentru totdeauna. Isus a venit şi l-a înfrânt pe Satan. Din această cauză, Isus poate să-i elibereze acum pe toţi oamenii de sub stăpânirea lui Satan.
Fiind conştient de înfrângerea vrăjmaşului, tu trebuie să iei acum atitudine şi să nu îi mai permiţi vreodată lui Satan să aibă vreun control asupra vieţii tale. Conştiinţa ta care a ajuns nesimţitoare poate deveni din nou sensibilă, ca a unui copilaş, dacă crezi că Isus Hristos, murind pe cruce, a anulat orice putere a lui Satan asupra ta.
Biblia îl numeşte Pârâş (Acuzator) pe Satan (Apocalipsa 12:10) . El va continua să te acuze în legătură cu eşecurile şi păcatele tale din trecut, chiar dacă ai mărturisit acele căderi lui Dumnezeu, poate chiar de sute de ori până acum. Singura modalitate prin care poţi birui acuzaţiile lui Satan este prin mărturisirea tuturor păcatelor înaintea lui Dumnezeu şi prin credinţa că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis – că te va curăţa pe deplin prin sângele lui Isus vărsat pentru tine la cruce (vezi 1 Ioan 1, versetele 7 şi 9). Principala metodă prin care Satan îi hărţuieşte pe copiii lui Dumnezeu este acuzaţia. Pentru a-l birui pe Acuzator trebuie să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu este nevoie de multiple mărturisiri ale aceluiaşi păcat. De îndată ce ţi-ai mărturisit păcatul O SINGURĂ DATĂ, Dumnezeu este credincios să te ierte imediat. Iată cum îl poţi birui pe Satan la momentul prezent:
spunându-i că TOT trecutul tău a fost şters prin sângele
lui Hristos (vezi Apocalipsa 12:11).
Isus a murit nu numai pentru a-ţi ierta păcatele, ci şi pentru a te elibera de sub autoritatea lui Satan, care te-a înrobit prin atât de multe obiceiuri rele. Aminteşte-ţi: capul lui Satan a fost zdrobit cu desăvârşire de către Mântuitorul tău.
Aleluia!
DE CE NU L-A NIMICIT DUMNEZEU PE SATAN
Pentru început, să vedem ce anume îl degradează pe om, reducându-l până la nivelul unui animal?
Răspunsul îl găsim în atitudinea omului, de a fi interesat numai de nevoile lui trupeşti şi de existenţa lui materială. Care sunt interesele unui animal? Mâncarea, odihna şi satisfacerea sexuală – cam asta e tot ce îl interesează. Iar când un om este interesat numai de aceste lucruri putem să spunem că el a decăzut la o stare care este specifică animalelor.
Însă Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a fi doar un altfel de animal. Pe de altă parte, vedem că nici educaţia nu îl face pe om superior animalelor, deoarece chiar şi oamenii cu multă educaţie se comportă câteodată ca animalele.
Există o parte lăuntrică în noi care este mai profundă chiar şi decât mintea noastră. Această parte se numeşte duh sau spirit. Duhul nostru ne face conştienţi de Dumnezeu.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat cu o
voinţă liberă. El i-a dat omului libertatea de alegere.
Când Lucifer a fost creat ca înger, şi el a fost înzestrat cu libertatea de alegere. De aceea a putut el să spună: „mă voi ridica deasupra tronului lui Dumnezeu”.
Existau multe alte făpturi create de Dumnezeu care nu aveau voinţă liberă. Stelele şi planetele, de exemplu. De mii de ani, planetele din sistemul nostru solar nu s-au revoltat niciodată împotriva legilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ele nu au libertatea de alegere. Pe de altă parte, planetele nu pot deveni copii ai lui Dumnezeu. Pentru ca cineva să devină un copil al lui Dumnezeu, el trebuie să fie creat cu voinţă liberă ca să poată alege ceea ce vrea, într-un mod spontan.
Însă pericolul libertăţii de alegere este că poţi folosi această libertate pentru propria ta plăcere şi pentru a fi neascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost dispus să-Şi asume acest risc, deoarece El dorea copii ascultători; şi aici Satan are un anumit rol în planul lui Dumnezeu.
Tot haosul, confuzia, bolile şi răul din lume sunt rezultatul direct al nesupunerii omului faţă de Dumnezeu şi a ascultării de diavol în grădina Edenului.
Atunci ne putem întreba: „Dacă Satan este cauza fundamentală a tuturor problemelor din lume, atunci de ce nu-l distruge Dumnezeu pe Satan?”
Ei bine, sper să avem măcar atâta încredere în Dumnezeu, încât să acceptăm ideea că înţelepciunea Lui e mai mare decât a noastră. Înţelepciunea noastră este ca o ceşcuţă de apă, în timp ce a lui Dumnezeu este ca un ocean.
Putem fi siguri că Dumnezeu, dacă i-a permis lui Satan să existe şi să fie activ pe Pământ, trebuie să aibă un motiv bine întemeiat pentru aceasta.
De fapt, Dumnezeu face ca activitatea rea a lui Satan să fie întoarsă înspre realizarea anumitor lucrări bune în sfinţii Lui. De aceea îi permite lui Satan să existe.
Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite lui Satan să fie cauza atâtor rele, pagube şi suferinţe pe Pământ este acela că oamenii, ca o consecinţă a acestor rele, se vor întoarce la Dumnezeu. Ţinând seama de egocentrismul în care se află omul, în urma căderii în păcat, putem stabili cu uşurinţă o prognoză a comportamentului uman în condiţiile în care viaţa pe Pământ ar fi foarte confortabilă: fără boli, suferinţe, sărăcie sau mizerie. Este foarte probabil că în acele condiţii nu s-ar găsi nici un om care, cel puţin, să se gândească la Dumnezeu!
Tot ce permite Dumnezeu are un scop. Citim în Vechiul Testament că în pustie israeliţii, atunci când au uitat de Dumnezeu, au fost muşcaţi deodată de şerpi veninoşi. Atunci ei s-au întors imediat la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a vindecat (Numeri 21). Nu a fost oare folositoare prezenţa acelor şerpi veninoşi, ca să-i determine pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu?
Am auzit despre experienţa pe care a avut-o un om de afaceri, care cândva fusese aproape de Dumnezeu. Însă, pe măsură ce afacerea lui prospera, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Prezbiterii bisericii i-au vorbit în mod repetat şi au încercat să-l întoarcă înapoi la Domnul. Însă el era prea ocupat cu afacerea lui. Într-o zi, un şarpe veninos l-a muşcat pe cel mai mic dintre fiii lui şi copilul a ajuns grav bolnav. Chiar şi doctorii au renunţat la orice speranţă. Atunci tatăl a devenit foarte îngrijorat şi a trimis după unul din prezbiterii bisericii ca să se roage pentru copil. Prezbiterul respectiv era un om înţelept. A venit şi s-a rugat astfel: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai trimis acel şarpe să-l muşte pe copilul acesta – pentru că eu n-aş fi putut să conving familia aceasta să se mai gândească la Tine; dar ceea ce n-am putut eu face în şase ani, a făcut acest şarpe într-un moment! Acum, că ei şi-au
învăţat lecţia, Doamne, vindecă-le, te rog, copilul şi ajută-i să nu mai aibă niciodată nevoie de şerpi care să le aducă aminte de Tine.”
Sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu până când, într-o zi, ei se trezesc că au fost internaţi de urgenţă la spital cu cancer. Apoi, dintr-o dată, ei încep să se gândească la Dumnezeu şi se întorc la Hristos şi sunt născuţi din nou. Bolile incurabile, bolile cronice, sărăcia şi multe alte rele din această lume sunt toate folosite de Dumnezeu pentru a-i întoarce pe oameni de la păcatele lor, ca locuinţa lor veşnică să fie Cerul. Aşa foloseşte Dumnezeu tocmai lucrările rele ale lui Satan pentru a scoate suflete din ghearele lui, asigurând acelor suflete mântuirea pentru veci de veci. Astfel demonstrează Dumnezeu, din nou şi din nou, faptul că răul produs de Satan se întoarce, în final, împotriva lui Satan însuşi.
De asemenea în viaţa noastră, a credincioşilor, Dumnezeu întoarce lucrările rele ale lui Satan înspre curăţirea şi sfinţirea noastră.
Gândiţi-vă la exemplul focului. Ştim că, de-a lungul istoriei, milioane de oameni au murit arşi de foc. Cu toate acestea nimeni nu s-a oprit vreodată din folosirea focului, deoarece gătirea mâncării şi funcţionarea automobilelor, avioanelor, utilajelor, etc., se face cu ajutorul focului. Focul este folosit şi pentru curăţirea aurului – acesta nu ar putea fi curăţit prin nicio altă metodă. Aşadar, focul poate avea utilizări foarte bune.
De asemenea, gândiţi-vă la electricitate. Milioane de oameni au murit electrocutaţi. Putem afirma cu certitudine că electricitatea este foarte periculoasă. Cu toate acestea ştim cu toţii că ea poate fi pusă în slujba unor scopuri foarte utile. Aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Satan.
Adam şi Eva, când au fost creaţi, erau inocenţi. Pentru a ajunge să fie sfinţi trebuiau să facă o alegere; şi pentru a face o alegere ei trebuiau să fie ispitiţi – ca să poată refuza neîncrederea faţă de Dumnezeu şi pofta, alegând, în schimb, încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi stăpânirea de sine. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu i-a permis lui Satan să intre în grădina Edenului şi să îi ispitească.
Crezi că ar fi fost dificil pentru Dumnezeu să îl împiedice pe Satan să intre în acea grădină? Nu, deloc. Însă, fără ispitire, Adam nu ar fi putut deveni sfânt. Ar fi rămas inocent pentru totdeauna .
Există o mare diferenţă între inocenţă şi sfinţenie. Inocenţa este ceea ce vezi într-un copilaş. Dacă vrei să ştii cum a fost Adam când a fost creat, uită-te la un copilaş – inocent şi neştiutor în ce priveşte binele şi răul.
Un copil mic este inocent, dar nu este sfânt, nu este desăvârşit. Pentru ca să devină desăvârşit, acel copil va trebui să crească şi să facă anumite alegeri, refuzând răul şi alegându-L pe Dumnezeu.
Numai atunci ne dezvoltăm caracterul când, în mintea noastră, refuzăm să cedăm în faţa ispitei. Tu ai ajuns să fii ceea ce eşti, datorită alegerilor pe care le-ai făcut până acum în viaţa ta.
Dacă alţi oameni din jurul tău sunt mai buni decât tine, aceasta se datorează faptului că ei au luat decizii mai bune pentru viaţa lor decât deciziile pe care le-ai luat tu pentru viaţa ta. Noi toţi facem alegeri în fiecare zi – şi acele alegeri determină ceea ce vom deveni în final.
În grădina Edenului, Eva a făcut o alegere. Practic,
prin decizia luată, ea a spus în mod implicit următoarele:
„Mai degrabă îmi satisfac dorinţele trupeşti şi accept ceea
ce-mi oferă Satan decât să fiu limitată de restricţiile pe
care mi le-au impus poruncile lui Dumnezeu. Vreau să fiu liberă.”
Însă a devenit liberă? Nu. Ea a devenit o sclavă a lui Satan. Numai ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne poate face cu adevărat liberi.
În acea zi, în Eden, Adam şi Eva au luat o decizie foarte importantă care a produs efecte pe termen lung, atât pentru toată durata vieţii lor, cât şi pentru cea a generaţiilor următoare. Toate deciziile au consecinţe – uneori consecinţe care, din nefericire, îi afectează şi pe urmaşii noştri. Adam şi Eva, ca urmare a deciziei lor, au trăit experienţa amară de a fi îndepărtaţi din prezenţa lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii lor.
Aşa că, să nu-ţi imaginezi că nu au importanţă acele mici alegeri din viaţa ta cotidiană şi nu te gândi că nu vei culege în viitor roadele atitudinilor şi faptelor pe care le semeni acum în ogorul vieţii tale. Dumnezeu va permite să fii încercat şi ispitit; şi în acest scop îl lasă liber şi activ pe Satan.
Permiteţi-mi să vă arăt un exemplu din Vechiul Testament, din cartea lui Iov. În capitolul 1 citim despre o conversaţie care a avut loc în Cer între Dumnezeu şi Satan. Această conversaţie a afectat într-un mod dramatic experienţa de viaţă a lui Iov. Din acest exemplu, noi putem învăţa multe despre lucrările lui Satan.
În Iov 1:6 citim că într-o zi fiii lui Dumnezeu (îngerii) au venit să se prezinte înaintea Domnului. Satan a venit şi el printre ei. Dumnezeu l-a întrebat de unde vine.
Ascultaţi răspunsul lui Satan. El a spus că a vizitat diferite locuri de pe Pământ. Ştiaţi că Satan este activ în lumea aceasta chiar şi acum?
Mulţi oameni trăiesc cu ideea că Satan locuieşte în Iad. Dacă ar fi adevărat, atunci n-ar putea să ne tulbure pe noi, aici pe Pământ.
Satan însă nu locuieşte în Iad.
Biblia ne învaţă că există trei ceruri. Primul cer este ceea ce noi numim „spaţiu cosmic”. Al treilea Cer este prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (2 Corinteni 12:2). Când Satan a fost îndepărtat din prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (al treilea Cer), el a fost dat jos în al doilea cer (Efeseni 6:12), şi nu în Iad. Din al doilea cer, el are libertatea să vină oricând pe Pământ. De aceea a putut el să vină în grădina Edenului; şi de aceea el şi demonii lui pot veni pe Pământ chiar şi astăzi.
Biblia spune că Satan dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând oameni pe care să-i devoreze. El caută tot timpul să ispitească tinerii, pentru ca aceştia să facă alegeri greşite. Astfel, Satan vrea să pătrundă în viaţa lor ca să-i jefuiască de puritatea, de sinceritatea şi de integritatea lor şi să le distrugă astfel caracterul, iar în final să-i ia cu el în chinurile veşnice ale Iazului de Foc.
Iată de ce cutreieră Satan de jur-împrejurul Pământului.
Poţi fi sigur că Satan îi ţine pe oameni sub observaţie; pe fiecare om în parte. Te-a urmărit din copilărie şi a căutat tot timpul să te ispitească să faci răul şi să faci alegeri greşite, ca să te poată nenoroci. El a fost acela care ţi-a şoptit să copiezi la lucrările de control, să porţi duşmănie împotriva altora, să spui minciuni părinţilor şi profesorilor tăi, să furi lucrurile altora, să citeşti cărţi obscene, etc.
În cartea Iov vedem, mai departe, că Dumnezeu i-a spus lui Satan: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi
curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” . Aşa cum era de aşteptat, Satan ştia totul despre Iov. De fapt, Iov era numărul unu pe „lista neagră” a lui Satan. Aşa că Satan a răspuns, spunând: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara” (Iov 1:8-10) .
Aici avem o lecţie minunată pe care o putem învăţa: Dumnezeu pune un zid protector în jurul copiilor Săi – un zid triplu: în jurul trupului lor, în jurul familiilor lor şi în jurul posesiunilor lor.
Este un privilegiu binecuvântat de care ne putem bucura, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, de a avea ridicată în jurul nostru această gardă care ne asigură protecţie divină în cele trei domenii. Scriptura ne spune în Proverbe 18:10 că Numele Domnului este un turn tare, în care cel neprihănit poate fugi şi poate găsi protecţie. Există o siguranţă enorm de mare în Numele lui Isus. Satan nu se teme de nici un alt nume decât de Numele lui Isus Hristos, Persoană care l-a înfrânt la crucea Golgotei. Când viaţa noastră este predată lui Hristos, putem folosi Numele Lui pentru a ne împotrivi lui Satan. Biblia spune:
„Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” .
Citim mai departe, în cartea lui Iov, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să îl atace pe Iov, provocând daune sănătăţii, familiei şi posesiunilor lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a deschis câte puţin, pentru o vreme, fiecare dintre zidurile protectoare, pentru a-i permite lui Satan să intre şi să-l încerce pe Iov. De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Pentru ca Iov să poată „ieşi curat ca aurul” (Iov 23:10). După ce s-a terminat încercarea, citim că Iov a devenit un om mai smerit şi mai evlavios, având caracterul curăţit de toată autoîndreptăţirea pe care şi-o atribuise înainte.
Din acelaşi motiv ne lasă Dumnezeu şi pe noi să fim încercaţi: pentru ca, din aceste încercări, să ieşim mai curaţi, mai smeriţi, mai evlavioşi, mai iubitori şi mai buni, mai milostivi şi mai puţin autoîndreptăţiţi; deci mai asemănători cu Însuşi Isus.
Prin urmare, văzând cum agresiunile satanice sunt întoarse înspre binele copiilor lui Dumnezeu, putem înţelege că, dacă raportarea noastră este cea corectă, Satan nu poate face altceva decât să servească unui scop foarte util – acela de sfinţire a vieţii noastre.
Toate acestea ne învaţă cel puţin două lucruri:
În primul rând : fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu se poate atinge niciodată de vreun copil al lui Dumnezeu – nici de trupul lui, nici de familia lui şi nici de posesiunile lui.
Iar în al doilea rând: oricând i se permite lui Satan să ne atingă sau să ne rănească în vreun fel, aceasta are întotdeauna scopul ca noi să putem deveni mai asemănători cu Hristos, mai liberi de lucrurile temporare, pământeşti şi cu mintea mai mult îndreptată înspre Cer.
Nu-i aşa că e o mare încurajare pentru noi să ştim că Tatăl nostru Ceresc are controlul deplin, chiar şi asupra acţiunilor rele pe care le întreprinde Satan împotriva noastră?
Vreau să vă spun vouă tuturor, tinerilor, că, dacă vă predaţi viaţa lui Dumnezeu, veţi avea întotdeauna acest zid de protecţie triplu în jurul trupurilor, a familiilor şi a posesiunilor voastre. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu va putea trece prin nici unul dintre aceste ziduri; şi oricând i se va permite lui Satan să pătrundă, puteţi fi siguri că aceasta va fi înspre binele vostru.
Vedem deci că Biblia ne dă o învăţătură clară despre Satan şi despre lucrările lui – nu ca să ne înspăimânte, ci ca să ne ajute să vedem scopul pentru care Dumnezeu îl lasă pe Satan să existe.
METODELE LUI SATAN
Dacă tu, ca persoană tânără, nu ştii cum să i te împotriveşti diavolului în viaţa ta, această neştiinţă nu numai că îţi poate nenoroci viaţa pe acest Pământ, dar, mai mult decât atât, îţi poate distruge şi destinul veşnic. Satan nu va aştepta ca tu să te maturizezi, înainte de a porni atacurile împotriva ta . El a început deja să atace şi este activ chiar acum. Aşa că este de-o importanţă vitală pentru tine să cunoşti cât mai multe despre metodele lui.
Din nefericire, majoritatea oamenilor îşi formează
o idee despre diavol fiind inspiraţi mai degrabă din reclamele de la televizor decât din învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ei se gândesc la Satan ca la un personaj hidos, inofensiv de altfel, cu coarne, cu gheare şi cu o coadă verde în formă de furcă. Însă nicăieri în Biblie nu citim că Satan ar avea o formă aşa de respingătoare. Satan este duh, o persoană din lumea spirituală, şi este mult prea şiret pentru a veni într-o asemenea formă care să-i facă pe oameni s-o ia la fugă dinaintea lui. Dacă ar veni aşa, cum ar putea el să-i ducă pe oameni în rătăcire?
Din contră, Satan este o persoană necinstită, care se aseamănă mai mult cu un şarlatan; el îţi câştigă mai întâi încrederea iar apoi te înşală. Biblia spune că Satan
„se preface într-un înger de lumină” – într-unul deosebit de atrăgător – şi pentru că el vine ca „înger de lumină” este numit cel „care înşeală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9).
Permiteţi-mi să vă iau ca exemplu practicile de karate. Majoritatea oamenilor cred despre karate că este doar o formă a artelor marţiale, o metodă de autoapărare, etc. Însă adevărul întreg este altul. Exact ca yoga, care pare a fi doar un exerciţiu fizic şi care îi atrage însă pe oameni la idolatrie (învăţându-i să se închine Soarelui), în acelaşi fel şi în spatele practicii karate sunt forţe demonice. Există anumiţi demoni care sunt ataşaţi acestei practici, karate, şi eu am văzut manifestarea lor atunci când m-am rugat pentru oameni posedaţi de demoni. Însă, când aceşti demoni intră în oameni, ei se prezintă întotdeauna ca mesageri inofensivi ai unor lucruri aparent bune, cum ar fi autoapărarea.
În grădina Edenului, Satan a venit la Eva într-un mod fermecător şi foarte îmbietor. Dacă ar fi fost respingător, Eva ar fi fugit de el.
Observaţi faptul că atât la începutul Vechiului Testament, cât şi la începutul Noului Testament apare scena ispitirii de către Satan: ispitirea lui Adam şi Eva, la începutul Vechiului Testament (Geneza capitolul 3) şi ispitirea lui Isus, la începutul Noului Testament (Matei capitolul 4). Acest fapt ne arată importanţa pe care o acordă Biblia cunoaşterii de către noi a metodelor vrăjmaşului.
Dacă vom urma exemplul lui Adam şi Eva, în modul în care s-au confruntat ei cu Satan, vom cădea în mod sigur, dar dacă urmăm exemplul lui Isus, în modul în care S-a confruntat El cu Satan, vom birui.
Imediat după ce Isus a fost botezat în apă şi uns de Duhul Sfânt, chiar înainte de a începe lucrarea Sa publică, primul lucru pe care-l citim este că El a fost dus de Duhul Sfânt în pustie ca să fie ispitit de diavolul (Luca 4:1).
Este într-adevăr uimitor faptul că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus să-l întâlnească pe diavol. Cineva s-ar putea gândi că Duhul Sfânt îi conduce pe oameni numai pe vârfuri de munte, pentru a le da viziuni şi revelaţii despre Dumnezeu şi despre Cer!!! Da, El ne conduce în astfel de locuri, dar El ne conduce şi în locuri unde putem fi ispitiţi de Satan.
Bineînţeles că Duhul Sfânt nu ne va călăuzi niciodată în locuri care sunt dăunătoare pentru noi. Putem astfel înţelege, din acel singur verset al Scripturii (Luca 4:1), că ispitirile, dacă le biruim, sunt folositoare pentru noi. Altfel, Duhul Sfânt nu L-ar fi dus pe Isus în pustie pentru a fi ispitit de Satan şi nu ne-ar călăuzi nici pe noi în situaţii în care să fim ispitiţi. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, dar El permite să fim ispitiţi de Satan.
Satan:
Observaţi momentul, temporizarea, ispitirilor lui
El a venit la Isus chiar după ce Isus postise timp de
patruzeci de zile şi nopţi, când El a fost flămând. Satan încearcă să ne atace tocmai atunci când suntem extenuaţi din punct de vedere fizic sau când avem parte de unele presiuni mentale sau emoţionale în viaţa noastră.
În al doilea rând, observăm că Satan a venit la Isus după ce Domnul fusese uns cu Duhul Sfânt şi auzise vocea de aprobare din Ceruri. De aici învăţăm că Satan vine să ne ispitească de îndată ce am avut o perioadă de mari binecuvântări din partea lui Dumnezeu.
Deci haideţi să fim vigilenţi la diversele tactici ale lui Satan. După ce Dumnezeu ne-a binecuvântat într-un mod extraordinar, Satan va veni să ne testeze, încercând să ne înalţe în mândrie. Sau, când am căzut la un examen, când suntem bolnavi sau epuizaţi fizic, el va veni să ne testeze, încercând să ne cufunde în descurajare.
Ambele stări, pe care încearcă să ni le inducă Satan, au scopul de a ne face să păcătuim.
Ca un mare avantaj, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat deja, astfel că putem cunoaşte dinainte uneltirile şi vicleşugurile lui Satan. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cum anume dă târcoale Satan şi cum atacă, ce fel de momente şi împrejurări foloseşte, cum îşi ademeneşte victimele şi ce le propune. Scriptura ne arată cum au fostînşelaţi alţii şi cum a biruit Isus.
Care sunt fronturile de atac ale lui Satan?
În primul rând, vedem că el L-a ispitit pe Isus prin dorinţele Sale trupeşti, legitime. Satan i-a sugerat lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să devină pâini”.
Aşa vine Satan şi la noi. Ne ispiteşte să ne satisfacem nevoile trupeşti legitime, prin modalităţi nelegitime. Însă Isus a fost vigilent şi a răspuns:
„Este scris…”
Cu mii de ani înainte de acest incident, când Satan a venit la Eva, el a pus sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Oare a zis Dumnezeu…?”.
Ştiai că există o singură carte în lume pe care Satan o urăşte din toată inima? Este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Şi de ce o urăşte? Pentru că ea ne descoperă cum s-a transformat el, din Lucifer în Satan, îi demască toate vicleşugurile şi, lucrul cel mai important: ne spune totul despre înfrângerea lui definitivă la crucea Golgotei, precum şi despre judecarea lui finală, când va reveni Hristos pe Pământ.
De aceea urăşte Satan Biblia şi încearcă mereu, prin toate mijloacele, să-i împiedice pe oameni s-o citească; astfel că oamenii, decât să citească Biblia, mai degrabă citesc un roman sau o comedie. Vrăjmaşul ştie că
acele romane şi comedii nu te pot ajuta să ieşi biruitor asupra lui, pe când Biblia dispune de acest potenţial.
Când a venit Isus pe Pământ, El S-a făcut om, ca noi, şi „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 2:17; 4:15). De ce? Pentru a putea fi un exemplu pentru noi. Pentru ca porunca „Vino după Mine!” să fie una accesibilă pentru noi.
Iar în incidentul ispitirii Lui în pustie, care este exemplul pe care îl putem urma? Acela de a rosti numai Cuvântul lui Dumnezeu când suntem ispitiţi de Satan. Isus nu a stat la taifas cu Satan, aşa cum făcuse Eva. El nu a purtat o discuţie despre faptul că avea sau nu nevoie de hrană pentru trupul Său sau despre calitatea mâncării, despre necesitatea ei, etc. El a fost preocupat numai de ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său.
Dragii mei prieteni, vreau să vă spun că, dacă trăirea voastră, în viaţa de zi cu zi, va fi bazată pe acest principiu unic, care spune: „Vreau să ştiu ce anume a spus Dumnezeu în Cuvântul Său în privinţa lucrurilor aflate în discuţie! Numai acest Cuvânt este autoritatea finală pentru mine”, atunci întotdeauna îl veţi birui pe Satan, aşa cum l-a biruit Isus. De fapt, ca răspuns la toate cele trei ispitiri, cu care a venit Satan, Isus a citat Cuvântul lui Dumnezeu.
Aici vedem contrastul dintre Eva şi Isus. Atitudinea lui Isus a fost următoarea: „Cuvântul lui Dumnezeu pentru sufletul meu este cu mult mai important decât orice hrană pentru trupul meu”. Sau, cu alte cuvinte: „Nevoia de hrană nu este aşa de importantă ca nevoia de a citi, a înţelege şi a împlini Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta e semnificaţia faptului că Isus, ca răspuns la ispitirea lui Satan, a citat Scriptura din Vechiul Testament: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” .
„Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” , dragii mei prieteni tineri? Primul principiu, prin care îl putem birui pe Satan, este acesta: Apreciem Cuvântul lui Dumnezeu la justa Lui valoare şi îl considerăm mai important pentru noi decât satisfacerea ORICĂROR nevoi trupeşti – fie de alimentaţie, fie de natură sexuală, fie de orice altă natură. Dacă nu adopţi această poziţie, chiar de la început, atunci cu siguranţă că vei fi înşelat, mai devreme sau mai târziu.
Poţi fi sigur că diavolul îţi va spune că este mai important să îţi mănânci mâncarea decât să citeşti Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi; şi sunt mulţi credincioşi care îl cred pe diavol.
Una dintre dovezile faptului că ei cred ceea ce le spune Satan este următoarea: ei nu uită niciodată şi îşi fac timp să ia masa (chiar de trei sau de mai multe ori pe zi), dar adeseori uită sau sunt prea ocupaţi să citească şi să cugete la Cuvântul lui Dumnezeu.
Cine a realizat această lucrare de înşelare a credincioşilor, făcându-i astfel slabi? Fără îndoială că însuşi Satan. Ce exemplu remarcabil avem în Isus care, chiar şi după ce a postit patruzeci de zile, a simţit totuşi că era mai important pentru El să împlinească un Cuvânt venit de la Dumnezeu decât să Îşi satisfacă nevoile trupeşti de nutriţie.
Nu-i de mirare că aceia care acordă locul întâi Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor au o trăire biruitoare, fără lacune. Apostolul Ioan le-a scris tinerilor (în 1 Ioan 2:14): „sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” . Este imposibil să-l biruieşti pe Satan în vreun alt mod. Vreau să vă încurajez pe toţi să citiţi şi să cugetaţi la Scripturi în fiecare zi.
Haideţi să ne uităm acum la a doua ispitire.
Aici Satan L-a ispitit pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului şi să pretindă împlinirea
făgăduinţei de protecţie din partea lui Dumnezeu. Era o ispită care-L îndemna să facă ceva spectaculos şi astfel să-Şi câştige admiraţia mulţimilor, care se aflau jos în curte şi care L-ar fi văzut coborând nevătămat în mijlocul lor. Ceea ce I-a sugerat Satan lui Isus era de fapt un şiretlic prin care vrăjmaşul ar fi vrut să-L determine pe Isus să se sinucidă.
Satan te va ispiti adesea să faci ceva spectaculos pentru a obţine aclamaţiile altora sau, poate, pentru a-ţi da ifose că eşti o persoană importantă, etc. Observaţi că Satan a citat lui Isus chiar din Scriptură, spunând: „este scris: ‘El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră'” .
Aminteşte-ţi că Satan e în stare chiar să-ţi citeze din Scriptură, dacă în acest fel te poate duce în rătăcire; şi dacă nu cunoşti ceea ce învaţă cu-adevărat Scripturile, te va înşela.
„Fă ceva spectaculos în Numele lui Hristos”, sugerează Satan. S-a întâmplat adesea că creştinismul a fost vorbit de rău, datorită faptelor stupide comise de numeroşi credincioşi, care citau Scripturile şi Îl ispiteau pe Dumnezeu.
De exemplu, există credincioşi care, având motivaţii greşite, cum ar fi dorinţa de a avea un renume că trăiesc prin credinţă, aplică într-un mod mecanic atitudinea de a nu lua nici un tratament când sunt bolnavi. Ei, neavând în inima lor o credinţă autentică venită prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, doar îşi imaginează că „cred”. Aşa ceva este exact ca şi cum ai sări de pe Templu, aşteptând ca îngerii să-ţi asigure protecţie supranaturală! Ei încearcă să forţeze mâna lui Dumnezeu, dar în final mor în bolile lor; iar Numele lui
Isus Hristos este hulit printre neamuri, care rămân cu ideea că creştinismul este o religie de un fanatism stupid.
Iar Satan stă în umbră şi râde că a reuşit să atragă încă un credincios în cursa sinuciderii, nu prin luarea unei otrăvi, ci refuzând să combată otrăvurile din organismul său prin mijloacele naturale create de Dumnezeu. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu, care ar fi putut fi folositori în lucrarea Împărăţiei Lui pe Pământ, au fost ademeniţi în acest mod şi duşi la moarte de către Satan.
Diavolul îi ispiteşte mereu pe oameni să facă ceva prostesc, ceva care este contrar spiritului şi învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu sau să facă ceva spectaculos. Numai prin smerenie îl biruim pe Satan – printr-o ascultare smerită de Dumnezeu, când nu căutăm în niciun fel vreo slavă pentru noi înşine.
Când Satan I-a citat lui Isus din Scripturi, Isus a citat, ca răspuns, un alt pasaj din Scripturi. El a spus: „De asemenea este scris: ‘Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău'”. Nu trebuie să Îl ispitim pe Dumnezeu făcând lucruri prosteşti, stupide sau inutile, aşteptându-ne apoi ca Dumnezeu să ne protejeze de urmările unor astfel de nebunii!
Iar acum, în final, a treia ispitire.
Aici, în cele din urmă, Satan a ajuns la ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – închinare. El i-a spus lui Isus:
„Dacă te vei arunca la pământ înaintea mea şi te vei închina mie, îţi voi da toată slava acestei lumi”.
Slava acestei lumi constituie o ispită colosală pentru fiecare dintre noi – bani, popularitate, onoare, poziţie socială, putere, etc. Iar diavolul spune: „Care dintre acestea ai dori să fie ale tale? Spune-mi, iar eu ţi le voi da. Doar pleacă-te, măcar puţin, înaintea mea şi ţi le voi da pe toate”.
Îţi va spune: „Vrei să iei acest examen? Vrei să fii primul din clasă? Îţi voi da ceea ce vrei. Doar pleacă-te înaintea mea – oferă o mită şi obţine întrebările dinainte, mituieşte-l pe profesor şi obţine nişte note mai bune, copiază la examen…”, etc.
Acestea sunt modalităţi prin care mulţi se închină
lui Satan în zilele noastre.
Este oare important pentru voi, tinerii, să ştiţi despre aceste tactici ale lui Satan? Cu siguranţă. Trebuie să ştiţi că, atunci când copiaţi la un examen, vă închinaţi în mintea voastră înaintea lui Satan, spunând, în mod implicit, următoarele: „Mă voi supune ordinelor tale, Satan. Când voi fi în sala unde se dă examenul, voi avea în buzunar o fiţuică”.
Există multe metode ingenioase de copiere la examene, pe care tinerii le-au descoperit în aceste zile – fiindcă Satan este foarte abil şi îşi oferă toate vicleşugurile pentru a-i „ajuta” pe cei care vor să trişeze.
Dacă Satan i-a oferit slava acestei lumi lui Isus, crezi că ţie nu ţi-o va oferi? Iar pe măsură ce înaintezi în vârstă vei descoperi că Satan îţi va face multe alte propuneri nemaipomenite. Sunt oameni care semnează declaraţii false, sunt necinstiţi în activităţile financiar- contabile şi se angajează în activităţi de escrocare – toate acestea doar pentru a câştiga nişte bani în plus, pentru a câştiga mai multă popularitate sau pentru a se căţăra la o poziţie mai înaltă pe scara socială a acestei lumi.
Diavolul le spune mereu oamenilor: „Spuneţi-mi ceea ce vreţi! Eu vă voi da acele lucruri”. Pentru astfel de ispite, Isus are un singur răspuns. El spune: „Pleacă, Satano! Căci este scris: ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti'” (Matei 4:10).
Cât de minunat este faptul că avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne avertizeze în privinţa tuturor
acestor planuri rele ale lui Satan. Cât de binecuvântaţi sunteţi voi, tinerilor, că puteţi învăţa toate acestea la o vârstă aşa de fragedă!
Ce ai de gând să faci, când eşti ispitit să câştigi ceva din această lume şi constaţi că pentru obţinerea acelui lucru trebuie să îţi sacrifici caracterul? Aminteşte-ţi de ceea ce i-a spus Isus lui Satan şi urmează exemplul lui Isus; răspunde şi tu prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt ţi L-a descoperit şi pe care tot El ţi-L pune pe inimă în acea situaţie concretă.
Când Satan te ispiteşte, spunându-ţi: „’Nu fi prea neprihănit…’, nu e necesar să spui adevărul în acea chestiune. Spune o mică minciună şi poţi câştiga ceva în această lume”, atunci tu îndrăzneşte şi răspunde-i:
„Pleacă Satan! Nu te voi asculta. Este scris ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’ . Sunt, şi voi rămâne, hotărât să-L urmez pe Isus”.
Satan de multă vreme îşi doreşte ca alţii să i se închine. De aceea a vrut el să fie ca Dumnezeu – deoarece ştia că toată închinarea din Univers se îndreaptă către Dumnezeu. Vroia ca toţi ceilalţi îngeri să i se închine lui. De asemenea, el a vrut ca şi rasa umană, provenită din Adam, să i se închine; şi, ceea ce este şocant, el a vrut ca până şi Isus să i se închine!!!
Când Satan a încercat să-L corupă pe Isus, toate manevrele lui diabolice au rămas fără rezultat, însă acele manevre nu rămân la fel de nefolositoare şi în cazul multor oameni din zilele noastre – de fapt, prin tertipurile sale, Satan a reuşit să-i corupă pe cei mai mulţi dintre ei – chiar pe mulţi, foarte mulţi credincioşi, care-şi încalcă convingerile pentru obţinerea unor profituri pământeşti.
Astăzi sunt milioane de oameni care se închină lui
Satan. Ei nu-şi dau seama că, atunci când dau curs
păcatelor sau acţionează împotriva cugetului lor, ei de fapt îngenunchează înaintea lui Satan. Şi de ce fac asta? Ca să câştige ceva din slava acestei lumi.
Când vrei succesul, popularitatea sau puterea – poate succesul la un examen, faima numelui tău la şcoală ori o anumită poziţie în ierarhia socială – Satan va veni la tine şi îţi va spune: „Îţi voi da eu ceea ce vrei. Acum fă asta. Fă aia. Du-te şi spune asta. Mergi şi fă cealaltă…”
Iar tu ştii foarte bine că tot ce îţi sugerează este rău. Însă mergi, totuşi, înainte şi faci ceea ce îţi spune Satan, închinându-te astfel înaintea lui.
Crezi că te mai poţi numi creştin când faci astfel de lucruri? Categoric: nu. Nici unul nu este creştin dintre aceia care îngenunchează înaintea lui Satan.
Ce trebuie să facem, dacă în anii care au trecut ne- am plecat genunchii înaintea lui Satan? Trebuie să ne pocăim de toate acele situaţii în care am făcut-o, să dăm înapoi ceea ce am furat sau obţinut prin fraudă şi să-i cerem lui Isus să ne ierte şi să ne cureţe.
Haideţi să facem aceasta fără întârziere, ca nu cumva Satan să continue să mai aibă controlul în viaţa noastră.
ÎNFRÂNGEREA LUI SATAN
Acum vreau să vă împărtăşesc ceva despre
înfrângerea lui Satan.
În nici una dintre cărţile de istorie a lumii nu scrie despre cea mai grozavă bătălie care a avut loc vreodată pe acest Pământ. Această luptă s-a dat la crucea Golgotei, când Isus, prin moartea Sa, l-a înfrânt pe Satan, prinţul acestei lumi.
Unul dintre pasajele Scripturii pe care n-ar trebui să-l uitaţi niciodată în viaţă este cel din Evrei 2:14-15. Sunt sigur că lui Satan nu i-ar plăcea ca tu să cunoşti acest pasaj biblic. Nimănui nu-i place să audă despre propria sa înfrângere sau despre propriul lui eşec; tot aşa nici lui Satan nu-i place. Iată pasajul:
„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El [Isus] însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte [prin moartea Lui pe cruce] , să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”
Prin moartea Sa pe cruce, Isus l-a făcut pe diavol fără putere. Cu ce scop? Ca noi să fim eliberaţi, pentru totdeauna, din robia lui Satan şi din robia fricii cu care acesta ne ţinea legaţi toată viaţa. Temerile pe care le au oamenii în lume sunt multiple: teama de boală, teama de sărăcie, frica de eşec, frica de oameni, teama de viitor, etc.
Însă cea mai copleşitoare dintre toate acestea e frica de moarte. Orice altă frică este mai mică decât frica de moarte.
Frica de moarte conduce automat la frica de ceea ce se va întâmpla după moarte. Biblia ne învaţă foarte clar că aceia care trăiesc în păcat vor merge, în final, în Iad – în locul pe care l-a rezervat Dumnezeu acelora care nu se pocăiesc.
Diavolul, de asemenea, împreună cu cei care, pe acest Pământ, au fost înşelaţi de el şi duşi în păcat, va fi chinuit şi el în vecii vecilor, în Iazul de Foc.
Isus a venit pe Pământ să ne mântuiască de acest Iad veşnic, luând asupra Lui pedeapsa pentru păcatele noastre. Totodată, El a distrus puterea pe care o avea Satan asupra noastră, astfel că vrăjmaşul niciodată nu ne mai poate face vreun rău.
Vreau să ţineţi minte cu toţii, toată viaţa, acest adevăr: DUMNEZEU VA FI ÎNTOTDEAUNA DE PARTEA VOASTRĂ ŞI ÎMPOTRIVA LUI SATAN.
Acesta e un adevăr atât de glorios, care mi-a adus atâta încurajare, mângâiere şi biruinţă, încât doresc mă duc în orice loc din lume şi să-l vestesc fiecărui credincios.
Biblia spune: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7) . Numele lui Isus este Acela de care Satan va fugi întotdeauna.
Imaginea pe care o au în minte majoritatea creştinilor este aceea a unui Satan care-i vânează încontinuu, astfel că întreaga lor viaţă este o fugă continuă dinaintea vrăjmaşului. Însă această imagine este exact opusă acelei imagini pe care ne-o învaţă Biblia.
Ce credeţi? Satan era înfricoşat când avea de-a face cu Isus, sau nu? Ştim cu toţii că Satan era înspăimântat când a trebuit să stea înaintea Mântuitorului nostru. Isus este Lumina lumii, iar prinţul întunericului a trebuit să dispară dinaintea Lui.
Ei bine, dragii mei prieteni tineri, permiteţi-mi să vă încredinţez de faptul că Satan se teme, de asemenea, de fiecare credincios care se ridică cu autoritate divină împotriva lui, în Numele Domnului Isus Hristos.
Isus le-a spus ucenicilor Săi că l-a văzut pe Satan căzând din Cer. Isus a descris acolo şi asemănarea acelei căderi, spunând că, atunci când l-a alungat Dumnezeu, Satan a căzut „ca un fulger” (Luca 10:18). De asemenea, în pustie, când Isus i-a poruncit: „pleacă, Satano”, acesta din urmă a dispărut din prezenţa lui Isus cu aceeaşi viteză, în mod fulgerător. Iar când noi, astăzi, ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus, el va fugi şi dinaintea noastră, tot cu viteza fulgerului. Întunericul fuge dinaintea luminii.
Lui Satan îi este teamă de Numele lui Isus. Îi este teamă să-i fie amintit faptul că Isus este Domnul. Oamenii posedaţi de demoni nu vor mărturisi că
„Isus Hristos este Domnul” , nici faptul că Isus „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” .
Există putere în Numele lui Isus Hristos: puterea de a scoate orice demon şi de a-l determina pe oricare dintre diavoli să fugă de la tine cu viteza fulgerului. Să nu uiţi asta niciodată.
Vreau să vă încurajez, tinerilor, ca, oricând în viaţă vă veţi afla într-o dificultate sau vă veţi confrunta cu probleme „fără ieşire” sau cu situaţii care îi „lasă pe oameni fără grai”, să chemaţi Numele Domnului Isus.
Spuneţi-I: „Doamne Isuse, eşti de partea mea, împotriva diavolului. Ajută-mă acum.” Iar apoi, întoarceţi-vă către Satan şi spuneţi-i: „Mă împotrivesc ţie, Satan, în Numele lui Isus”. Vreau să vă spun că Satan va fugi imediat de la voi, deoarece Isus l-a înfrânt la cruce. Satan nu are nici o putere împotriva ta, când tu umbli în lumina lui Dumnezeu şi i te împotriveşti în Numele lui Isus.
Evident că Satan nu vrea ca tu să afli despre faptul că el a fost înfrânt în mod definitiv şi de aceea te-a împiedicat mereu, de atâta timp, să auzi şi să asimilezi acest mesaj al victoriei. Din aceeaşi cauză i-a oprit Satan şi pe cei mai mulţi dintre predicatori să predice despre înfrângerea lui.
Vreau să ştiţi cu toţii în mod clar că Satan a fost înfrânt, odată pentru totdeauna, de către Domnul Isus Hristos la cruce. Nu trebuie să te mai temi vreodată de Satan. El nu îţi poate crea probleme. Nu te poate vătăma. Te poate ispiti. Te poate ataca. Însă, dacă te smereşti, te supui lui Dumnezeu şi umbli tot timpul în lumina Lui, atunci harul lui Dumnezeu care este în Hristos te va face mereu biruitor asupra lui Satan. Există o imensă putere în Lumină. Satan, prinţul întunericului, nu poate rezista niciodată pe tărâmul luminii.
Dacă Satan are putere asupra multor credincioşi, aceasta se datorează faptului că ei nu umblă în Lumină, ci în întuneric: trăiesc în păcate ascunse, nu-i iartă pe cei care le-au greşit, sunt invidioşi pe alţii, urmăresc în viaţa lor anumite ambiţii egoiste, etc. Astfel, Satan obţine un drept de stăpânire peste ei. Altfel nu i-ar putea atinge.
Niciodată să nu fii superstiţios, asemenea oamenilor din această lume. Ei se tem să facă anumite lucruri în anumite zile – cum ar fi, de exemplu, în ziua de 13 a lunii dacă ziua respectivă cade vinerea. Unii oameni se sperie când văd o pisică neagră trecând prin faţa lor.
Alţii verifică poziţia Lunii pe cer ca să determine care ar fi perioada nefastă, încercând să evite orice activitate importantă în acea perioadă.
De unde provin astfel de temeri superstiţioase? De la Satan. Isus a venit să ne elibereze de orice fel de frică. Nu trebuie să ne mai temem niciodată de nimic din această lume. Toate superstiţiile sunt de la diavol.
În cartea Apocalipsa ni se spune că într-o bună zi Isus va reveni, îl va lega pe Satan şi îl va arunca în Adânc, iar apoi Isus va domni pe acest Pământ o mie de ani. După acea perioadă, Satan va fi dezlegat, pentru puţină vreme, cu scopul de a arăta tuturor că el nu s-a schimbat nici după această lungă perioadă de detenţie. Atunci Satan va începe din nou să-i înşele pe oameni pe Pământ, însă pentru ultima oară. Atunci se va mai evidenţia şi faptul că nici rasa umană, provenită din Adam, nu s-a schimbat – nici chiar după ce a fost martoră la cei o mie de ani de pace sub domnia lui Isus Hristos.
Atunci Dumnezeu Se va ridica la judecarea lui Satan şi îl va arunca în Iazul de Foc pentru vecii vecilor. Iar toţi aceia care au trăit în păcat, care şi-au plecat genunchii înaintea lui Satan şi care s-au supus mai degrabă lui decât Cuvântului lui Dumnezeu, vor merge şi ei împreună cu Satan în Iazul de Foc.
Iată de ce predicăm noi această Evanghelie a înfrângerii lui Satan. E poate cel mai important adevăr pe care trebuie să-l audă credincioşii în aceste vremuri.
Însă reţineţi faptul că, dacă nu umblaţi în curăţie de inimă nu veţi avea nici o autoritate asupra lui Satan. Iar dacă nu învăţaţi să biruiţi acuzaţiile lui, prin sângele lui Hristos, nu puteţi fi executori efectivi ai sentinţei divine care a declarat înfrângerea diavolului. Nu îl puteţi birui pe Satan nici dacă iubiţi lumea, deoarece el este prinţul şi fruntaşul acestei lumi. De asemenea, nu puteţi
triumfa asupra lui dacă iubiţi vreun lucru sau vreo persoană pe acest Pământ mai mult decât pe Dumnezeu (vezi Apocalipsa 12:11).
Aş vrea deci să vă îndemn, tinerilor: nu-i daţi voie în niciun fel diavolului să vă murdărească vreodată mintea.
Dacă mintea voastră e întinată, nu veţi putea folosi eficient Numele lui Isus împotriva lui Satan. Numele lui Isus nu este o formulă magică care ar trebui repetată mereu pentru a vă feri de rele. Nu. Trebuie ca mai întâi să vă supuneţi lui Dumnezeu. Numai atunci va avea loc fuga diavolului de la voi, concomitent cu împotrivirea voastră. Însă diavolul nu se va teme de voi dacă nu supuneţi lui Dumnezeu toate domeniile din viaţa voastră.
Deci predaţi-vă complet viaţa lui Hristos – chiar acum – şi hotărâţi-vă că veţi trăi de-acum înainte, întru totul, numai pentru El.
Pot să vă asigur că peste douăzeci de ani veţi fi mulţumitori că aţi urmat această învăţătură a Cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai aţi auzit-o. Iar într-o bună zi, când veţi sta la Scaunul de Judecată al lui Hristos şi vă va veni rândul să daţi socoteală Domnului de viaţa voastră, veţi fi şi mai mulţumitori.
Fie ca Domnul să vă ajute să trăiţi în aşa fel, încât să nu aveţi niciun regret când veţi ajunge la sfârşitul călătoriei vieţii voastre pământeşti. Amin.
Cine are urechi de auzit, să audă.