CRUCEA ESTE recunoscută ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale bisericii romano-catolice. Ea este expusă pe vârful acoperişurilor şi al turnurilor. Este văzută pe altare, pe mobilier şi pe veşmintele ecleziastice. Forma majorităţii bisericilor catolice este ca cea a unei cruci. În căminele, spitalele şi şcolile catolice, crucea împodobeşte pereţii. Pretutindeni, crucea este vizibil onorată şi adorată – în sute de moduri!

Când un sugar este stropit cu apă, preotul face semnul crucii deasupra frunţii lui, spunând: „Primeşte semnul crucii pe fruntea ta”. În timpul confirmării, candidatul este însemnat cu semnul crucii. În Miercurea cenuşii (zi de miercuri în care începe postul Paştelui – n.tr.) se foloseşte cenuşă pentru a se face o cruce pe frunte. Când catolicii intră în clădirea bisericii, îşi înmoaie degetul arătător al mâinii drepte în „apă sfinţită”, îşi ating fruntea, pieptul, umărul stâng şi umărul drept – trasând astfel forma crucii. Acelaşi semn este făcut înainte de luarea mesei. În timpul liturghiei, preotul face semnul crucii de 16 ori şi binecuvântează altarul cu semnul crucii de 30 de ori.

În bisericile protestante, la modul general, oamenii nu cred în facerea semnului crucii cu degetele. Ei nu se apleacă înaintea crucilor, nici nu le folosesc ca obiecte de închinare. Ei au înţeles că aceste lucruri sunt nescripturale şi ţinând de superstiţie. Dar folosirea crucii s-a păstrat în continuare pe turnuri de biserică, pe amvoane şi în diverse alte moduri ca forme de împodobire.

Primii creştini n-au considerat crucea pe care a murit Isus ca un simbol al virtuţii, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morţii şi al „ruşinii” (Evr.12:2). Ei nu s-au încrezut într-o veche cruce tristă. Dimpotrivă, credinţa lor era în ceea ce s-a îndeplinit pe cruce; şi prin această credinţă, ei au cunoscut iertarea deplină şi completă a păcatului! în acest sens au predicat apostolii despre cruce şi au preamărit-o (l.Cor.l:17,18). N-au vorbit niciodată despre cruce ca despre o bucată de lemn pe care ar putea-o atârna cineva de un lănţişor în jurul gâtului sau pe care ar purta-o la mână ca protector sau talisman. O astfel de întrebuinţare a crucii a apărut mai târziu.

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fiepăgânizat (sau, aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586.¹ În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma.² Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.³

Dacă crucea este un simbol al creştinismului, nu se poate afirma cu corectitudine că ar fi avut originea în cadrul creştinismului, căci într-o formă sau alta a fost un simbol sacru cu mult înaintea erei creştine şi printre multe popoare necreştine. Conform dicţionarului An Expository Dictionary of New Testament Words, ea şi-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antică. „Forma bisericească a unei cruci cu două raze… şi-a avut originea în Caldeeaantică şi a fost folosită ca simbol al zeului Tamuz (apărând în forma misticului Tau, iniţialele numelui său) în acea ţară şi în ţinuturile dimprejur, inclusiv Egiptul… Pentru a face să crească prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgânii au fost primiţi în sânul bisericilor fără regenerarea prin credinţă, şi li s-a permis în mare parte să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne. De aceea Tau sau T, în forma ei cea mai frecventă, cu bara orizontală pusă mai jos, a fost adoptată ca să reprezinte crucea lui Cristos”!⁴

În orice carte despre Egipt care arată vechile monumente şi ziduri ale templelor antice, se poate vedea folosirea cruciiTau. Imaginea de mai jos îl prezintă pe Amon, zeul egiptean, care ţine în mână o cruce Tau.

Ilustraţia alăturată, luată de pe o clădire a lui Amenofis IV din Teba, în Egipt, îl arată pe un rege cum se roagă. Observaţi cercul rotund al soarelui cu o reprezentare mistică a zeului-soare sub el. Un cunoscut istoric spune referitor la Egipt: „Aici găsim, neschimbate de mii de ani, printre cele mai sacre hieroglife ale ei, crucea în diverse forme… dar cea care este cunoscută în mod deosebit ca fiind ,crucea din Egipt’ sau crucea Tau are forma literei T, adesea cu un cerc sau un oval deasupra ei. Totuşi, acest simbol mistic nu a fost specific acestei ţări, ci a fost venerat… printre caldei, fenicieni, mexicani şi în fiecare popor antic din ambele emisfere”.⁵

Pe măsură ce simbolul crucii s-a răspândit în diverse naţiuni, folosirea lui s-a dezvoltat în diferite moduri. Printre chinezi, „crucea este… recunoscută a fi una dintre cele mai vechi reprezentări artistice…este înfăţişată pe zidurile pagodelor lor, este pictată pe felinarele folosite la iluminarea celor mai tainice nişe din templele lor”.⁶

Crucea a fost un simbol sacru în India timp de secole printrenecreştini. A fost folosită la însemnarea borcanelor cu apă sfântă luată dinGange, precum şi ca un simbol al sfinţilor Jaina dezîncarnaţi. În partea centrală a Indiei, au fost descoperite două cruci grele de piatră care datează cu mult înaintea erei creştine – una având peste trei metri, cealaltă peste doi metri. Budiştii, şi numeroase alte secte din India, îi însemnau pe adepţii lor pe cap cu semnul crucii.⁷

Pe continentul Africa, la Susa, băştinaşii înfig o cruce în râul Gitche. Femeile Kabile, deşi sunt mahomedane, îşi tatuează o cruce între ochi. În Wanyamwizi, zidurile sunt împodobite cu cruci. Yarick-ii, care au întemeiat un şir de regate din Niger până la Nil, aveau o imagine a crucii pictată pe scuturile lor.⁸

Când spaniolii au ajuns pentru prima dată în Mexic, „nu şi-au putut reţine uimirea”, spune Prescott, „când au văzut crucea, simbolul sacru al propriei lor credinţe, înălţată ca obiect de închinare în templele lui Anahuac. Spaniolii nu ştiau că simbolul închinării din cea mai indepărtată antichitate… a unor naţiuni păgâne asupra cărora lumina creştinismului nu strălucise niciodată era crucea”.⁹

La Palenque în Mexic, întemeiat de Votan în secolul 9 înaintea erei creştine, se află un templu păgân cunoscut sub numele de „Templul Crucii”. Acolo, gravată pe lespedea unui altar, se află o cruce centrală de 2 pe 3,35 metri. TheCatholic Encyclopedia conţine o fotografie a acestei cruci, sub care se află cuvintele: „Cruce precreştină din Palenque”.¹⁰

În vremuri străvechi, mexicanii s-au închinat unei cruci cu numele de tota(tatăl nostru). Această practică de a se adresa unei bucăţi de lemn cu titlul de „tată” este menţionată şi în Biblie. Când israeliţii au amestecat idolatria cu religia lor, ei au spus unui butuc: „Tu eşti tatăl meu” (Ier.2:27). Dar este contrar Scripturii să numeşti o bucată de lemn (sau un preot) cu titlul de „tată” (Mt.23:9).

Cu multe secole înainte, în Italia, înainte ca oamenii să fi ştiut ceva despre artele civilizaţiei, ei au crezut în cruce ca simbol religios. Ea era considerată ca protectoare şi era pusă pe morminte. Monede romane din anul 46 î.Cr. Îl arată pe Jupiter ţinând un sceptru lung care se termina cu o cruce.” Fecioarele Vestale ale Romei păgâne purtau crucea atârnată de lănţişoarele de la gât, aşa cum poartă acum maicile din biserica romano-catolică.¹²

Grecii au pictat cruci pe panglica pe care o avea în jurul capului zeul lor, care corespundea luiTamuz al babilonienilor. Porcelli menţionează faptul că Isis era reprezentată având o cruce pe frunte. Preoţii ei purtau cruci rituale în închinarea pe care i-o aduceau. Deasupra templului Serapis din Alexandria se afla o cruce. Când a fost dezgropat templul Sfinxului, s-a descoperit că are o formă de cruce. Persanii aveau stindarde în formă de cruce în timpul luptelor lor cu Alexandru cel Mare (335 î.Cr.).

Crucea a fost folosită ca simbol religios de către aborigenii din America de Sud în vremuri străvechi. Copiii nou născuţi erau puşi sub protecţia ei împotriva duhurilor rele. Cei din Patagonia îşi tatuau o cruce pe frunte. S-a descoperit olărie antică în Peru, marcată cu semnul crucii ca simbol religios. Monumentele arată că regii asirieni purtau cruci atârnate de lănţişorul de la gât, asemenea străinilor care s-au luptat împotriva egiptenilor.¹³

Nişte cruci erau reprezentate şi pe veşmintele Rot-n-no, şi anume deja în secolul 15 înaintea erei creştine.¹⁴

The Catholic Encyclopedia recunoaşte că „semnul crucii, reprezentat în forma lui cea mai simplă prin încrucişarea a două linii în unghiuri drepte, exista cu mult înainte de creştinism, atât în Est, cât şi în Vest. E întâlnită în trecutul foarte îndepărtat al civilizaţiei umane”.¹⁵

„Dar oare nu este crucea un simbol creştin de când a fost crucificat Isus?” se întreabă unii. Este adevărat că în gândirea celor mai mulţi crucea a ajuns acum să fie asociată cu Cristos. Dar cei care îi cunosc istoria şi modurile superstiţioase în care a fost folosită – mai ales în secolele trecute – pot vedea o altă faţă a monedei. Deşi sună dur, cineva a pus întrebarea: „Să presupunem că Isus ar fi fost omorât cu o puşcă; ar fi oare acesta un motiv să avem o puşcă agăţată de gât sau pe vârful acoperişului bisericii?” De aici rezultă: Lucrul important este cine a fost cel ce a murit, nu care a fost instrumentul morţii. Sf. Ambrozie a spus pe drept: „Să ne închinăm lui Cristos, Regele nostru, care a atârnat pe lemn, şi nu lemnului”.

Crucificarea ca metodă a morţii „a fost folosită în antichitate ca pedeapsă pentru crime oribile în Egipt, Asiria, Persia, Palestina, Cartagina, Grecia şi Roma… Tradiţia atribuie unei femei, regina Semiramida, introducerea pedepsei cu moartea pe cruce”!¹⁶

Cristos a murit pe o cruce – indiferent ce tip era ea – şi totuşi în religia catolică sunt folosite multe tipuri de cruci. Aici sunt arătate câteva dintre aceste tipuri diferite. O pagină din The Catholic Encyclopedia prezintă patruzeci! Dacă utilizarea catolică a crucii a început doar cu crucea lui Cristos – şi nu a fost influenţată de păgânism – de ce sunt folosite atât de multe tipuri diferite de cruci? Un cunoscut scriitor spune: „Dintre mai multe feluri de cruci care mai sunt la modă ca blazoane sau steme naţionale şi bisericeşti, diferenţiate prin denumirile familiare de: cruce Sf. George, cruce Sf. Andrei, cruce malteză, cruce greacă, cruce latină, etc., nu există nici una dintre ele a cărei existenţă să nu poată fi trasată până în timpul cel mai îndepărtat din antichitate” !¹⁷

Crucea cunoscută sub numele de crucea Tau a fost larg folosită in Egipt. “În vremurile de mai târziu, creştinii egipteni (copţi), atraşi fiind de forma ei şi probabil de simbolismul ei, au adoptat-o ca semn distinctiv al crucii”.¹⁸ Ceea ce este cunoscut sub numele de crucea greacă a fost de asemenea descoperit pe nişte monumente egiptene. Această formă de cruce era folosită în Frigia unde împodobea mormântul luiMidas. Printre ruinele oraşului Ninive, un rege este înfăţişat purtând o cruce malteză pe piept. Forma crucii cunoscută astăzi drept crucea latină a fost folosită de că-tre etrusci, aşa cum se poate vedea pe un mormânt păgân antic: crucea în mijloc, iar în stânga şi în dreapta ei îngeri înaripaţi.

Printre indienii Cumas din America de Sud, ceea ce a fost numită crucea Sf. Andrei era considerată ca protectoare împotriva duhurilor rele.” Ea apărea pe monedele lui Alexandru Bala în Siria, în anul 146 î.Cr., şi pe cele ale regilor baktrieni de prin anul 140 până în anul 120 î.Cr. – cu mult înainte ca Sf. Andrei să se fi născut! Crucea pe care o arătăm aici este numită astăzi crucea Calvarului, totuşi acest desen este luat de pe o inscripţie antică din Tesalia, care datează dintr-o perioadă anterioară erei creştine!

Mai rămâne o ultimă întrebare. Isus a murit pe o anumită cruce – ce formă avea aceasta? Unii cred că ar fi fost doar un stâlp de tortură, fără să aibă şi o bârnă orizontală. Cuvântul „cruce” exprimă automat sensul că cele două bucăţi de lemn se încrucişează într-un anumit punct sau unghi. Dar cuvântul grecesc din care este tradus cuvântul „cruce” în Noul Testament, stauros, nu are neapărat acest înţeles. Cuvântul însuşi înseamnă pur şi simplu un stâlp care se află într-o poziţie verticală.²⁰ Dacă obiectul pe care a murit Isus n-a fost mai mult decât aceasta, atunci nu se poate deloc vorbi despre o „cruce” (ca atare)! Lucrul acesta ar arăta limpede nebunia de a „creştiniza” mai multe tipuri de cruci!

Pe de altă parte, afirmaţia lui Toma despre semnul cuielor (la plural) din mâinile lui Isus (Io.20:25) ar putea indica faptul că pe stâlpul vertical a fost prinsă o bârnă orizontală, pentru că dacă ar fi fost vorba numai de un stâlp vertical, mâinile Lui ar fi fost străpunse probabil de un singur cui. Aceasta, cuplat cu faptul că era loc deasupra capului Său pentru inscripţie (Lc.23:38), ar tinde să favorizeze ipoteza a ceea ce s-a numit crucea latină. Cruci în forma literei „T” sau „X” pot fi eliminate, deoarece acestea probabil că n-ar permite suficient spaţiu deasupra capului pentru inscripţie.

Cât priveşte forma exactă a crucii lui Cristos, nu e nevoie să ne preocupe lucrul acesta. Toate aceste teze sunt neînsemnate în faţa adevăratuluisens al crucii – nu bucata de lemn -, ci răscumpărarea eternă realizată prin moartea lui Cristos pe cruce.

Dupa o schita de Tom Ross

Astern aceste versete in pagina pentru  cei care cauta sa inteleaga in oarecare masura , atributele Domnului Isus Cristos.  Nu ca El ar avea nevoie sa fie aparat de cineva , ci cu gandul ca altii sa nu se mai osteneasca  sa le caute ca .

Versete care arata  : eternitatea , omniprezenta , omnipotenta si imuabilitatea Lui Cristos Domnul :

Eternalitatea: Ioan 1:1 (Cuvântul deja exista la începutul creaţiei);

Ioan 1.1.

La început era  Cuvântul, şi Cuvântul era cu  Dumnezeu, şi  Cuvântul era Dumnezeu .

Omniprezenţa: Mat. 28:20 (prezent cu toate adunările de pe pământ în acelaşi timp) şi Efes. 3:21.

Mat. 28:20 . : Şi învăţaţi-i* să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

Efes. 3:21. : a Lui* să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.

Omnipotenţa: Mat. 28:18; Apoc. 1:8 (Isus este numit „Cel Atotputernic”) ; Auto-existenţa: Ioan 5:26;

Mat. 28:18. :  Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată* în cer şi pe pământ.

Apoc. 1:8 : „Eu* sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce** este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

Ioan 5:26.: Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.

Imuabilitatea:   Evrei 13:8;   Adevărul: Ioan 14:6;   Iubirea: 1 Ioan 3:16;   Sfinţenia: Luca 1:35; Evrei 7:26.

Isus  nu se schimba :

Evrei 13:8. Isus Hristos este acelaşi* ieri şi azi şi în veci!

El nu se schimba ca si Adevar , Iubire , Sfintenie .

Adevărul :

Ioan 14:6 :  Isus i-a zis: „Eu sunt Calea*, Adevărul** şi Viaţa†. Nimeni†† nu vine la Tatăl decât prin Mine.

Iubirea:

1 Ioan 3:16 : Noi am cunoscut* dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Sfinţenia:

Luca 1:35 : Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt* Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul** lui Dumnezeu.

Evrei 7:26. : Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt*, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi** înălţat mai presus de ceruri

    Tată, dacă plecăm de aici peste oră și dacă cineva îndreaptă un cuțit înspre noi și ne ia portofelul, cum am citit pe site-ul NPR astăzi – aş dori să facem ce a făcut domnul D.S. și să îi oferim haina noastră ca să nu îi fie frig cât mai jefuiește și alții oameni în restul nopții și să îl uimim cu asta, în Numele lui Isus. Sau dacă ajungen acasă și simțim o durere stranie și îngrozitoare, iar a doua zi doctorul ne spune că este foarte serios, mă rog să nu ne risipim cancerul. Tată, mă rog ca orice s-ar întâmpla în următoarele ore să nu fie în van; Tu scrii scenariul și fă ca noi să răspundem într-un mod care o să Îl facă pe Isus să arate mai valoros decât portofelele și sănătatea noastră. Așa că mă rog să îmi oferi ajutorul Tău, în Numele lui Isus. Amin!

    De ce organizăm aceste conferințe regionale? Organizăm câteva pe an. Toamna aceasta cred că o să mergem în Austin, Texas și o să vorbim despre Iov. Iată un motiv, 1 Ioan 1:3-4: „Deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem (sau vă vizitez şi vă vorbesc) aceste lucruri pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” Iată. „Vin să mă fac fericit. Vin să fiu fericit.” Asta poate vă pare egoist. Puneți-vă această întrebare: Mă simt mai iubit când cineva încearcă să mă ajute să prosper pentru că îl face pe el fericit să mă facă pe mine să prosper sau mă simt mai iubit când cineva încearcă să mă ajute să prosper pentru că există o lege care spune că este îndatorat, că așa trebuie să facă și doar își îndeplinește datoria morală? O să mai concretizez asta puțin.

    O femeie este la spital, este în vârstă. Folosesc oameni în vârstă pentru că ei tot timpul răspund în acest fel; tinerii tind să nu răspundă așa, ar trebui să învățați de la asemenea oameni în vârstă. Sunt oamenii în vârstă. Elaine este la spital, este grav. Nu se știe ce problemă are, au dus-o de urgență, are 80 de ani. Și mă duc, nu pe deplin entuziast – mă jucam cu fetița mea, era timpul nostru de joacă. Mă rugam tot drumul până acolo ca Dumnezeu să îmi schimbe inima, să fiu un păstor iubitor și căruia să îi pese. De obicei El face îmi schimbă inima când ajung la lift sau când ușa se deschide și o văd, o ființă umană vie și adevărată pe drumul către veșnicie. Intru înăuntru și ochii ei sunt închiși, îmi pun mâna pe capul ei și se trezește. Își deschide ochii și vede cine a venit (așa fac oamenii în vârstă) și spune: „O, pastore, nu trebuia să fi venit, ești așa ocupat, nu era nevoie să vii!” În acel moment, cum v-ați simți dacă v-aș spune că știu că nu era nevoie să fi venit și nu am vrut să vin, dar singurul motiv pentru care sunt aici este că sunt păstor și ca este datoria mea să vin? Toată lumea râde acum de acest cuvânt minunat numit „datorie”. De ce? Trebuie să știți de ce râdeți, este foarte, foarte profund. Dar nu, nu am spus asta. Am spus, „Elaine, știu că nu a fost nevoie să vin, dar când am intrat pe ușa aceea și te-am văzut aici, dar inima mea s-a umplut atât de mult de dorința ca tu să fii binecuvântată de rugăciunile mele și de ceea ce Dumnezeu dorește să facă. Nu există alt loc pe Pâmântul acesta unde mi-ar plăcea mai mult să fiu decât aici cu tine!” Dar este foarte egoist să spui, „Nu există alt loc pe Pâmântul acesta unde mi-ar plăcea mai mult să fiu decât aici cu tine!” Dar nici într-un milion de ani ea nu mi-ar spune: „Doar la asta te gândești, pastore, doar la tine.” Pentru că este ceva profund în a-ți găsi fericirea binecuvântându-i pe alții. Nu este egoist, este dragoste. Asta înseamnă dragoste.

    Astfel, când spun că motivul pentru care facem aceste conferințe regionale este să proclamăm ce am văzut și am auzit, ca voi să aveţi părtăşie cu noi și noi să avem părtășie cu Tatăl şi cu Fiul, scriu aceste lucruri, vă spun aceste lucruri, stau aici în fața voastră, ca bucuria mea să fie deplină. Sper că vă simțiți iubiți. Ceea ce Dumnzeu dorește să facă aici prin Cuvântul Său mă face pe mine foarte fericit. Am idei despre ce vreau ca El să facă aici, o să mă rog pentru aceste idei pe parcurs, și o să le auziți, iar dacă Dumnezeu permite ca unele dintre ele să se îndeplinească, atunci bucuria mea ar fi îmbelșugată. Acesta este motivul principal pentru care organizăm aceste conferințe.

    Misiunea vieții mele, misiunea bisericii noastre, deviza misiunii slujitorilor de la „Desiring God” este aceeași. Știți, când rămâi în același loc 28 de ani și ai o slujire de 12 sau de 15 ani, slujire de păstor și slujire cu oamenii, le îmbini astfel încât toată lumea poate să recite ceea ce eu o să recit, „Eu exist pentru a răspândi pasiunea acum și încet, eu exist pentru a răspândi pasiunea pentru supremația lui Dumnezeu în toate lucrurile, pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos”. De asta sunt eu aici. Dacă Îi face plăcere lui Dumnezeu să folosească această gură, aceste gânduri și cuvintele Lui să se răspândească prin mine, pentru a răspândi pasiunea aici… Voi veniți aici cu pasiunea voastră pentru El pe terminate sau inexistând și plecați fierbinți ca focul, de aceea sunt aici. Aș vrea să reaprind focul a oricărei mici flăcări ce poate exista în inima voastră. De aceea mergem prin mai multe locuri organizând aceste conferințe. Cel mai recent mi s-a întâmplat zilele trecute când citeam Biblia, Psalmul 71. Și, de fiecare dată când ajung la Psalmul 71 când citesc Biblia anual, mă opresc la versetul 18 și îl învăț din nou pe de rost pentru că încep să îmbătrânesc din ce în ce mai mult. Și Psalmul 71:18 spune așa: „Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţi cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!” Îi cer Domnului să pot să vestesc puterea Sa și generațiilor viitoare, pentru cât timp va mai dura asta. Nu știu cum se numără generațiile, se poate referi la 20 de ani sau la generații universitare, ca 4 ani. Dar cât respir, vreau încă una, Doamne, vreau să Îl înalț pe Hristos în măiestatea Lui pentru încă o generație atât timp cât îmi dai suflare. De aceea suntem aici.

    Tema acestei conferințe este „Nu îți irosi viața”. O mică autobiografie, ceva din asta se găsește și în carte. Tatăl meu este un evanghelist, în cer acum, a murit anul trecut, pe 6 martie. Asta înseamnă că am crescut într-o casă unde raiul și iadul erau foarte reale. Tatăl meu chiar credea în ele și chiar credea că ori ajungi în singurul rai, ori ajungi în celălalt, în iad, și ți-ai irosit veșnicia complet. Și am crescut într-o atmosferă temându-mă de acea dezbinare a oamenilor. A fost un lucru cu greutate pentru el și a fost la fel și pentru mine în calitate de copil. Până astăzi port acea greutate deoarece, la fel ca el, cred și eu că în această încăpere există două feluri de oameni, cei legați de iad și cei legați de rai. Ori vă irosiți întreaga veșnicie în iad, ori o să prosperați în rai.

    Tatăl meu a predicat și eu am ascultat de fiecare dată când călătoream cu el. În predicile sale spunea povești și există una pe care mi-o amintesc cel mai bine în legătură cu acest aspect. Venea acasă lunea, luam cina împreună, el vorbea despre izbândele evangheliei și spunea glume. Iar povestea de data aceasta este că s-au făcut rugăciuni la biserică pentru un om în vârstă timp de ani de zile, poate chiar 25. Era bătrân, oamenii nu ar fi știut până în ziua când ar fi murit dacă era necredincios și astfel să piară sau dacă lui Dumnezeu I-ar face plăcere să Îl salveze. Se rugau cu sinceritate ca stujirea tatălui meu să fie instrumentul prin care lucrează Duhul Sfânt pentru a-l salva. Și în ultima noapte a acestei cruciade, acest bărbat în vârstă a ieșit în față și oamenii au rămas absolut uimiți și încântați. S-a așezat plângând pe prima bancă, tatăl meu a încheiat slujba și s-a așezat lângă el, i-a mai spus o dată Evanghelia și mai deplin, iar bărbatul și-a declarat credința în Hristos. A continuat să plângă, tatăl meu aștepta doar să asculte ce spunea acest om în vârstă repetând, din nou și din nou: „Am irosit-o! Am irosit-o! Am irosit-o!” Tata îmi spunea această poveste din mereu și mereu. Ca băiețel nu știu cum de s-a întâmplat ca și cu multe alte lucruri, dar mi-a fost, pur și simplu, gravat în mine că nu vreau să îmi irosesc viața. Doamne, te rog nu mă lăsa să fac asta! Nu vreau să îmi irosesc viața. Vreau ca viața mea să conteze pentru oricare alte vieți care sunt destinate să conteze. Nu mă lăsa să arunc asta.

    Cât mă documentam pentru cartea mea, am ajuns la arhivele mele din liceu și am găsit o grămadă de dosare și documente la care nu m-am mai uitat de ani de zile. Am găsit revista absolvenților din anul 1964 de la Wade Hampton High School, Greenville, Carolina de Sud. Am găsit o poezie scrisă de mine de care uitasem. Nu era o poezie bună, dar avea o temă care m-a mișcat profund. Numele poeziei din revista „Frunze de iarbă” era „Anii pierduți” și iată-mă la 17 anii scriind aceste versuri:

    „Multă vreme am căutat al pământului sens tainic,
    Multă vreme căutarea mea a fost în van,
    Acum când mă apropii în declin de ultimii mei ani,
    Căutarea mea trebuie să o încep iar!”

    De ce aș fi scris așa ceva? De ce exista asta atât de adânc în mine? Să mă gândesc la o viață de căutare care începe din nou la bătrânțe. Dar oricare ar fi fost motivul meu atunci, iată-mă acum aici la 62 de ani spunând același lucru din nou și împovărat de teama ca ultimul capitol al vieții mele să nu fie irosit. Mi-e teamă că la 62 de ani sunt mult mai predispus să îmi irosesc viața decât am fost vreodată până acum. Pentru că atunci când îmbătrânești obosești mai ușor și canapeaua începe să se simtă foarte comfortabil.

    Am cumpărat o canapea nouă de piele, iar vânzătorul ne-a spus, „Chiar și când purtați pantaloni, pielea se adaptează temperaturii corpului în 11 secunde.” Vândut! Dacă stai să te gândești: „Asta chiar se simte plăcut, aș putea petrece toată noaptea aici.” Iar asta mă sperie. Mă sperie foarte tare. Oamenii bătrâni încep să justifice asta. Acum la 60 și ceva de ani încep să am timp de canapea, lângă un lac sau lângă mare sau oriunde ar fi. Am avut în bucătărie, acum este la mine în birou, o placă foarte vede, verde pictată, pe care scria, „O singură viață care trece așa de repede, dar ce facem pentru Hristos rămâne pe veci.” Era așezată deasupra de chiuvetă, în toți anii mei de maturitate, doar ce este făcut pentru Hristos o să rămână, iar acum este așezată deasupra ferestrei, în dreapta biroului meu, amintindu-mi că am o frică de a-mi irosi viața și am o pasiune ca viața mea să conteze.

    Există o presupunere uriașă în spatele acestei temeri și acelei pasiuni. O presupunere uriașă – trebuie să o declar, să o clarific și să o explic, dar o să îi spun doar presupunere. Puteți sau nu să o împărtășiți și dumneavoastră. Această presupunere este că există un motiv, un scop, un „de ce” pentru viață voastră, pe care nu l-ați creat voi, ci vi-a fost dat cu suveranitate. Există un motiv, un scop, un „de ce” pentru viață voastră pe care nu l-ați creat voi. Aceasta este o presupunere uriașă. Am fost la Colegiul Wheaton, între anii 64-68. Erau ani extremi: fuste mini, brățări, umblat desculț, ieșind în stradă protestând, protestând împotriva războilui, dreptatea pro-rasială aceștia erau niște ani foarte importanți, „Răspunsul prieteni, e goană de vânt”. Existențialismul era foarte la modă pe vremea aceea. Camus, Sartre, Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. În 8 aprie 1966 coperta de la revista Time era „Este Dumnezeu mort?”, interviu cu Thomas J.J. Altizer, dezbatere pe această problemă cu John Warwick Montgomery la Universitatea din Chicago, „Este Dumnezeu mort?” Sensul lui „Este Dumnezeu mort?” a fost „A devenit El atât de imposibil de imaginat și irelevant ca realitate încât nu face nicio diferență în a hotărî ce înseamnă vieți irosite?” Iată-mă aici cu specializare în literatură, descopăr gânditul și literatura, filosofia și antropologia, istoria și toate lucrurile care au luat amploare și iubeam acele timpuri. Dar nu puteam să concep existențialismul.

    Iată expresia cheie pentru a defini sensul existențialismului, este doar o altă formulare de post-modernism și dacă cunoașteți această expresie, există o grămadă de lucruri care se suprapun. Existențialismul spune „existență înainte de esență”. Din „existență” provine cuvântul „existențialism”, ceea ce înseamnă că nu există o realitate fundamentală, nu există o realitate obiectivă în afară de tine însuți, care să îți definească esența cu care tu trebuie să îți pui existența în conformitate pentru a găsi un sens. Observați acest tipar? Acesta este un tipar istoric creștin. Există o realitate în afara ta, îți definește esența pentru a-ți găsi sensul în viață și să nu o irosești. Îți pui existența în conformitate cu esența definită de Dumnezeu. Existențialismul a întors asta total pe dos și a spus că nu există altă realitate și că totul se găsește în tine și că îți creezi propria existență și astfel proiectezi esența existentă. Și asta crede marea majoritate a oamenilor și astăzi. Dar eu nu puteam să cred asta.

    Totul mergea mână în mână cu evoluția naturală. Motivul pentru care nu am putut să cred asta este că toată bucuria, tristețea, supărarea, indignarea mea nu le puteam limita la produse chimice, cum ar fi instinctul păianjenului de a construi o pânză frumoasă. Nu puteam! Erau puține momente când am încercat. Fii curajos, fii radical, nu crede! Și mă uitam la ce înseamnă asta pentru sensul ființei umane și a devenit atât de absurd. Spectrul absurdului a devenit atât de absurd încât, pur și simplu, mă simțeam protejat, era har, eram protejat prin har. Chiar și cele mai grele probleme mă afectau pe mine total diferit față de cum îi afectau pe atât de mulți dintre prietenii mei care erau pregătiți să arunce totul la gunoi. De exemplu, problema răului, a suferinței. Bart D. Ehrman de la Universitatea din Carolina de Nord a scris numeroase cărți în ultimul timp. Este necredincios, a fost și el la Colegiul Wheaton unde am fost și eu. A mers la Institului Biblic Moody, a fost la Seminarul Teologic Princeton, a devenit pastor și apoi a aruncat totul la gunoi. Acum scrie cărți pentru a ne convinge și pe noi să aruncăm totul la gunoi. Cea mai recentă carte se numește „God’s problem” (Problema lui Dumnezeu) și mi-am notat subtitlul, „De ce eșuează Biblia în a da un răspuns la cea mai importantă întrebare a noastră: De ce trebuie să suferim?” Peste 200 de pagini despre eșecul Bibliei de a răspunde la această întrebare.

    Și iată-mă pe mine, la 18-20 de ani, față în față cu existențialismul, nu există un sens, nu există o realitate obiectivă, nu există nimic care îți definește existența și ți-o oferă pentru a te pune în conformitate cu ea. Ești în totalitate înspăimântător de liber! Pentru că ești doar o parte dintr-o spirală fără sfârșit de forțe energetice care au evoluat, iar timpul a devenit ceea ce au vrut aceste forțe. Mă uitam la asta și mi-am spus, „Dacă asta este adevărat, atunci cum rămâne cu răul?” Mă gândeam la Holocaust și ororile îngrozitoare pe care oamenii le făceau altor oameni. Te uiți la niște oameni care văd aceste orori și Îl aruncă pe Dumnezeu la gunoi, nu se poate să existe un Dumnezeu având în vedere aceste orori! Apoi vezi un alt fel de persoană și totul în tine strigă, „Greșit!” Și spui că e răul, nelegiuirea, nedreptatea și apoi îți dai seama că aceste cuvinte nu au niciun sens dacă eu sunt un amestec de chimicale. E ca o durere de cap. Atrocitățile morale pe care le vezi în nedreptatea din lume sunt ca o durere de cap. Scapi de ele imediat. Asta e dacă nu ești înrădăcinat în altceva decât în sinapsele din capul tău. Vedeți, nu aveam nicio cale de ieșire, Dumnezeu m-a prins. Oriunde mă uitam vedeam: „Nu poți să renunți la El!” Dacă renunți la El, nu poți să crezi nimic ce are sens, nu aveam nimic altceva ce puteam prefera. Eram redus la Isus.

    Vin la voi și vă întreb ce este viața irosită și ce este o viață neirosită încă de la început. Pentru mine a fost la 6 ani. A fost hotărât. Mie o să îmi fie impus din exterior. Nu o să inventez. Nu o să inventez! Am încercat să îmi imaginez că poți să inventezi lucruri și să fii mai liber, mai real și mai autentic și să ai mai mult sens, dar totul s-a dărâmat ca un castel de cărți. Eu o să fiu definit de către Realitatea absolută. Eu o să fiu definit de către Isus Hristos, Tatăl Său, Sfântul Duh, Cuvântul lui Dumnezeu. Și acum după ani și ani, decenii și decenii când am revizitat fundamentul acestui lucru, niciodată nu am fost capabil să îl zdruncin. Isus Hristos m-a câștigat pentru El. Apostolul Pavel m-a câștigat, am ajuns să am încredere în apostolul Pavel. Poate vi se pare ciudat să ajungi așa la creștinism. Pavel a scris 13 epistole, și le-am citit copil fiind, adolescent fiind, student, de sute de ori: Romani, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 și 2 Corinteni, 1și 2 Tesaloniceni, 1 și 2 Timotei, 1 și 2 Tit. Le-am citit de sute de ori. Și Pavel spune lucruri de felul acesta, Coloseni 1:16-17: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.” Apoi Pavel își deschide ochii. Isus Hristos a creat tot Universul, și l-a creat pentru El Însuși. Da! În acel moment trebuie să vă hotărâți. Omul acesta este nebun, a fost înșelat sau este o persoană care L-a întâlnit pe Hristos și care spune adevărul adevărat despre realitatea absolută?

    Ați citit C.S. Lewis și alți autori care folosesc argumentul mincinos, nebun sau Domn? Este un argument minunat, cred eu. Isus era fie mincinos, fie nebun, fie cine pretinde El că este, adică Domn. Eu l-am folosit în contexul lui Pavel și a funcționat mai intim pentru mine cu Pavel aici. Este mincinos, este nebun sau este un apostol adevărat? Nu pot să citesc Romani și să spun că este nebun. Sau să citesc Coloseni sau 2 Corinteni și să spun că omul acesta și-a pierdut mințile. Nu există om mai real ca apostolul Pavel în afară de Isus Hristos. Nu am citit pe nimeni ca pe apostolul Pavel, el mă câștigă. Cum o să hotărăști ce s-a întâmplat acum 2000 de ani? Nu erai acolo și nici vreo echipă de filmare nu era acolo. Erau doar martori, mai îndepărtați sau mai apropiați, a căror mărturii s-au păstrat, iar tu o să îți ridici mâinile în semn de dispreț pentru cel mai important lucru de pe lumea asta? Nu, nu o să faci asta. O să iei aceste mărturii, cum sunt cele 13 epistole, jumătate dintre ele, cred că sunt cele mai liberale pe care le-a scris Pavel. O să luăm jumătatea aia, Romani și Galateni și o să ne oprim acolo. Toată lumea de pe planeta asta crede că Pavel a scris Romani și Galateni. Și apoi voi trebuie să luați hotărârea dacă acest martor este martorul proștilor, un mincinos sau un amăgitor.

    Eu nu puteam crede asta. Apoi mă întorc la Isus și El spune lucruri ca, „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58) . Și Lewis spune, fie este, fie crede că este un ou poșat. Este ca un nebun care merge pe la vecini să le spună că este un ou poșat – sfârrr, sfârrr, lovește-mă și o să sângerez galben. De fapt, așa ar fi această declarație dacă nu ar fi adevărată. Asta este părerea voastră despre Isus? Este un nebun care se crede ou poșat? „Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: «Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat»? «Da, sunt», i-a răspuns Isus. «Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.»” (Marcu 14:61-62). A spus asta! Sângele îi curgea pe față, scuipatul se prelingea de pe El, plin de răni, și spune: „[…] și veţi vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului.” Nebun până la capăt sau Salvatorul și Dumnezeul meu!

    Prin urmare, când vin la voi și vă întreb ce este o viață irosită, s-ar putea să aveți 1000 de modalități în care să răspundeți la întrebarea aceasta. Dar felul meu de a răspunde este că merg la Isus, la Pavel, la întreaga mărturie biblică, îmi iau răspunsul de acolo și îmi bazez viața pe el. Asta o să împărtășesc și cu voi: de ce existăm, cum arată o viață care are sens, care este scopul existenței noastre. Să vă explic unde ajungem cu mesajul acesta, până acum a fost doar o introducere. Mesajul de acum are un titlu, cele 2 de mâine au un titlu și uitați care unde titlurile și unde o să ajungem. Titlul acestui mesaj este „Esența unei vieți câștigate” – care este scopul absolut al unei vieți care face diferența. Țineți minte cuvântul „esență”. Al doilea titlu de mâine o să fie „Originea unei vieți câștigate” – ce trebuie să se întâmple ca se poți trăi o asemenea viață, origine, de unde vine. Al treilea titlu, „Înfățișarea unei vieți câștigate” – cum arată ea. Dacă auziți, o să trecem de la partea teoretică la cea practică, de la lucruri serioase la lucruri din viața de zi cu zi ca nu îți irosi jefuirea, nu îți irosi cancerul, nu îți irosi sexualitatea, singurătatea, căsnicia, nenorocirea, tinerețea, bătrânețea, lucruri de genul acesta în al treilea mesaj, cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine.

    Iată-ne aici la „Esența unei vieți care nu este irosită”. Atât Isus, cât și Pavel credeau că poate exista o viață irosită. O să vă dau două exemple, unul de la Isus și unul de la Pavel. O viață irosită – și acesta este doar un exemplu din multele, doar ca să vă faceți o părere și să vedeți că ei chiar credeau că poți să îți irosești viața. Dacă ești relativist convins nu faci asta. Pentru că ce e bun pentru tine, e bun pentru tine și gata. Viața irosită ar implica un standard de măsurare, iar Pavel şi Isus chiar cred într-un asemenea standard, sper că şi voi o faceţi. Luca 12:15-21: „Apoi le-a zis: «Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.» Şi le-a spus pilda aceasta: «Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: ‘Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!» Dar Dumnezeu i-a zis: ‘Nebunule! (nu știu dacă pe tonul acesta) Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul. »” Acolo se folosește un termen în greacă care spune că sufletul ți-a fost dat cu împrumut și tu ai eșuat foarte tare. Ți-am dat un suflet pentru un scop și acum îl iau înapoi, nebunule. „Și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi? Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.” O să vorbim despre bani în cel de-al treilea mesaj. Așadar există o viață irosită: odihnește-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Sunt lucruri obișnuite; nimic rău – nu omori pe nimeni, nu furi, nu iei droguri, nu te îmbeți, ești doar fericit, mănânci, bei și stai.

    Pavel credea într-o viață neirosită și o spune într-un mod înfiorător și mă gândesc mult la asta. 1 Corinteni 15:17-19: „Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta – țineți minte asta – ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Înțelegeți ce spune aici? Dacă nu a există o înviere a morților, atunci viața pe care am ales eu să o trăiesc este ridicolă. Nu mulți creștini americani pot să spună asta. Un pasaj înfricoșător. Mulți dintre noi ar spune că dacă mor peste 70 de ani și ajung la Judecată și văd că nu există nimic acolo și nici eu nu sunt acolo, nici măcar eu nu m-am trezit. Dacă v-ați putea trezi și faceți o analiză a vieții voastre, ați spune că este o viață destul de bună. Ați spune, „Ce greșeală stupidă, am irosit-o!”? Pavel spunea că să fii creștin este prostesc, demn de milă și în van dacă nu există o înviere. El spune să bem și să mâncăm pentru că mâine o să murim. Dar există o înviere și, de aceea, forma iubirii în această viață arată diferit de cum ar fi arătat dacă nu ar fi existat o răsplată. Cu toții am studiat cerul, cu Randy Alcorn, îl iubesc pe Randy Alcorn. Randy este radical, înțelege cum stau lucrurile.

    Care este esența unei vieți neirosite? Mergem la Filipeni, capitolul 1 dacă vreți să urmăriți împreună cu mine în Biblie. Acesta este cel mai important pasaj pe care o să îl împart cu voi în aceste trei ore petrecute împreună. Filipeni 1:20-21. Pavel spune asta, pasajul acesta este foarte important pentru mine, l-am predicat la Biserica Bethlehem acum 30 de ani când am candidat, a fost un text foarte important în cerul meu de pasaje ani la rând și până în ziua aceasta are un impact emoțional foarte important asupra mea din mai multe motive. O să citesc două versete din Filipeni 1:20-21. Pavel vorbește despre misiunea vieții sale: „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.”

    Cum traducem cuvântul „proslăvit”? Onorat, mărit, pe care se pune mare preț. În greacă avem un cuvânt în care chiar auzim „mega” și înseamnă că vrea fie viu, fie mort, în trupul său, Hristos să fie văzut ca fiind minunat. Asta înseamnă viață neirosită! Tu și cu mine suntem pe planeta asta puțini ani, toți pentru același motiv absolut, dar în multe forme diferite. Motivul absolut este că fie trăim, fie murim, Hristos este făcut să pară atât de valoros cât este de valoros cu adevărat. Psalmul 63:3 spune: „Bunătatea Domnului preţuieşte mai mult decât viaţa”. Nu știu dacă credeți asta! De aceea Pavel spune în versetul 21: „Căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Când spune că a muri este un câștig se referă la faptul că moartea o să fie mult mai bună pentru că o să meargă acasă cu Hristos, ceea ce înseamnă că Hristos este mai valoros decât orice poate oferi viața. Acest lucru îl spune și psalmistul, „bunătatea Domnului preţuieşte mai mult decât viaţa”. Să fii iubit de Dumnezeu, să fii adus în părtășie cu El și să Îl vezi față în față e mult mai bine decât orice altceva ai putea experimenta pe pământ. Nu spun asta cu ușurință.

    Eram la Pizza Hut cu fetița mea de 12 ani sâmbăta trecută și urma să predic un mesaj de Paște. Mă uitam pe geam și am spus: „Chiar mi-aș dori să se întoarcă Isus.” Nici măcar nu știu de ce am spus-o, pur și simplu, așa am simțit. Poate datorită presiunii Paștelui și alte lucruri care se întâmplau. Fiica mea nu a râs, nu și-a mărit ochii, dar mi-a spus foarte serios: „Tati, vreau să mă căsătoresc!” Și are 12 ani! Totul în mine spunea că înțeleg perfect și că am simțit și eu asta, dar nu vreau ca ea să simtă asta. Nu doar că vrea să se căsătorească… „Dar dacă ai ști, Talitha, ce ar însemna să vină El, dacă ai putea să te teleportezi în viitor în momentul acela, nu ai mai simți așa! Motivul pentru care te simți așa este că la 12 ani imaginația ta este mică și conștiența biblică a valorii lui Hristos este mică.” Dar cred că este adevărat, cred că fiica mea este născută din nou și mântuită și că Îl iubește pe Isus, dar este sinceră. La fel ca mulți dintre voi dacă am fi sinceri acum, nu ați spune ce a spus Pavel aici.

    Să trăiești este Hristos și să mori în seara asta ar fi mai bine ca orice altceva ce aș putea să am în următorii 40 de ani. Este adevărat. Este adevărat și unul dintre scopurile mele de aici este ca voi să Îl cunoașteți în așa fel încât să simțiți asta, nu doar că o citiți, ci să o simțiți. Ce oameni creștini radicali am fi noi dacă am putea fi ca Pavel! „Cea mai mare așteptare și speranță a mea, acum și întotdeauna, este să nu fiu o rușine, ci, acum și întotdeauna, Hristos să fie arătat infinit mai valoros ca orice altceva, căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Așa aș vrea să fie, asta ar însemna o viață neirosită. Să fie evident că Isus este mai prețios decât cariera mea. Cum mă comport cu trupul meu încât să fie evident că Isus este mai prețios? Asta nu este o viață ușoară… Acestea sunt întrebări grele chiar și de înțeles, dar mai ales de trăit. Și majoritatea creștinilor americani nici măcar nu își pun aceste întrebări, se aruncă în deșertăciunea lumească împreuna cu restul oamenilor.

    Obligația noastră este să Îl proslăvim pe Hristos, ca un telescop, nu ca un microscop. Microscoapele fac lucrurile extrem de mici să pară mai mari, iar telescoapele fac lucrurile gigantice să arate așa cum sunt ele de fapt. Lucru pe care îl faci pentru Hristos. Suntem telescoape. Cineva mi-a dat o cană acum un an cu un telescop pe ea și știam exact de ce mi-a dat această cană. Este așezată în fața biroului meu să îmi amintească dacă viața mea funcționează ca un telescop. Altcineva ar spune că nu știa că este așa de important, se uitau doar la steluțe, când de fapt există o galaxie întreagă. Nu este o viață ușoară, este o viață miraculoasă. La sfârșitul zilelor o să facem asta pentru o veșnicie.

    Apocalipsa 5:11-13: „M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: «Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat – asta o să spunem pentru veșnicie, vrednic la înfinit, mult mai vrednic decât noi toți la un loc putem să începem să ne imaginăm – să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!» Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând […]” – este vorba despre animale care vorbesc, am trecut atât de repede prin asta încât nici nu am observat. Mai repet o dată: „Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ”, adică viermii, calamarii – şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” Calamarii, viermii, broaștele și creaturile zburătoare Îl proslăvesc. Lewis știa ce face când a făcut animalele să vorbească. Nu are nicio logică, la fel cum pietrele vor striga, la fel și animalele vor striga, toate lucrurile o să Îl slăvească pe Regele Regilor. Nu o să existe ceva în univers care o să tacă și o să începeți cu viețile și cu glasurile voastre. Existăm ca să manifestăm slava lui Hristos, să Îl facem să pară minunat prin felul în care trăim, vorbim și gândim. Motivul pentru asta este că Hristos este manifestarea supremă și absolută a lui Dumnezeu, El este Dumnezeu.

    Ioan 14:6-9: „Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.» «Doamne», i-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.» Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’?» Ți se taie răsuflarea. „Să vi-L arăt pe Tatăl?” Ou poșat sau Tatăl în carne și oase. Isus i-a zis: „«De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?»”

    Evrei 1:1-3: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalt.” Isus ține Universul în fiecare secundă, dacă ar fi silențios nu ar mai exista Universul și voi nu ați mai exista. El vă ține toată existența prin Cuvântul puterii Lui.

    Ioan 1:1,14: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Motivul pentru care existăm este să manifestăm măiestatea, frumusețea și valoarea lui Hristos pentru că Hristos este Dumnezeu, ține toate lucrurile, a creat toate lucrurile și toate există să Îl manifeste pe El. Totul există să Îl manifeste pe El. Universul există să Îl facă pe Dumnezeu cunoscut. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”, Psalmul 19:1. Uitați-vă la „Planeta albastră” și apoi petreceți 8 ore în închinare.

    Știți că există o plantă, dacă vă vine să credeți, mie nu îmi vine să cred, dar așa spun oamenii de știință… National Geografic, în afară de problema evoluției, cu siguranță nu minte. Există această plantă într-o junglă undeva. Înflorește și există un mic spațiu cu apă otrăvitoare în interiorul ei și insectele micuțe care ajung pe margine unde este alunecos, alunecă și cad înauntru, murind și hrănind planta. Este interesant, dar nu este cel mai interesant lucru. Cel mai interesant lucru este că există un paianjen care supraviețuiește doar prin a-și arunca pânza în interiorul plantei, pescuind aceste insecte micuțe și mâncându-le. Să facem o plecăciune și să ne închinăm în fața materiei fără rațiune și a selecției naturale. Vreau doar să înțelegeți ce vreau să spun prin asta… O să ajungem pe scaunul Judecății și domnii Richard Dawkins, Christopher Hitchens și toți o spună: „Ohh…” Și Dumnezeu spune „Ce, ce ai spus? Vorbeai despre felul în care păianjelul a ajuns să fie și cum oamenii au ajuns să fie.” Și ei o să spună: „Credeam că nu există nimic, doar niște forțe care, știi… Se întâmplă!” Cred că Dumnezeu o să se uite la mine și o să înceapă să râdă și tot universul o să se cutremure. Chiar nu pot să iau asta în serios. Știu că voi, oamenii de știință, o să spuneți că nu știu cum stă treaba, dar nu pot, am încercat, am încercat să o iau în serios. Notează, Doamne, John Piper a spus că acest lucru este atâta de amuzant încât chiar trebuie să crezi cu adevărat ca să îl accepți.

    Nu știu cum am ajuns aici. Încercam să explic că Universul există ca să manifeste slava lui Dumnezeu și, de aceea, cei care încearcă să spună cum a ajuns Universul să existe fără a-L include pe Dumnezeu, nu doar că sunt de râs, dar sunt și blasfemitori. Aceasta este povestea lui Dumnezeu, ceruile spun slava lui Dumnezeu, spune să ne deschidem urechile, este pretutindeni. O să spunem dacă am auzit acel cuvânt sau am văzut acea slavă; nu este un joc, nu este pentru distracție – este Dumnezeu care vorbește cu noi. Iată-mă la un mic hotel la 15 minute de aici, ca o mică cabană. Are o piscină lângă ocean și este absurd! Este de aproximativ mărimea acestei scene și mă uitam la piscină și mă uitam în sus și mă gândeam că aceasta este o piscină făcută de oameni și aceea este o piscină făcută de Dumnezeu. Este peste tot, sunt voci peste tot, doar deschideți-vă ochii și urechile și rugați-vă ca Duhul Sfânt să vă dea o sensibilitate a ceea ce înseamnă viață irosită, adică o viață care nu vede, o viață care nu aude și care nu este formată după sensul Universului de a manifesta slava Lui. Suntem chemați să I ne alăturăm în propria Sa glorificare.

    Această ultimă declarație este controversată și trebuie să o susțin câteva minute. Această idee pe care Pavel o are despre faptul că viața neirosită este o viață care, fie prin viață, fie prin moarte, Îl face pe Hristos să pară minunat pentru că Universul este creat să Îl arate pe Dumnezeu prin Fiul Său. Dar aceasta nu este ideea lui Pavel, aceasta este ideea lui Dumnezeu pentru Pavel, ceea ce înseamnă că aceasta este ideea lui Dumnezeu pentru Univers, ceea ce înseamnă că Dumnezeu este foarte auto-înălțător. Dacă Dumnezeu vine la tine și Îl întrebi de ce exiști, El îți răspunde că exiști pentru a Îl înălța pe El. Și o să auzi adevărul adevărat. Oamenii chiar se poticnesc de adevărul acesta. „Exiști pentru a Mă mări pe Mine. Fă-o! Și Eu o să țin cont dacă ai făcut-o sau nu.” Pasaj după pasaj după pasaj auzim acest lucru.
    · Isaia 43:6-7: „Voi zice miazănoaptei: «Dă încoace!» şi miazăzilei: «Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.»” Dumnezeu te-a creat pentru slava Lui să Îl facă pe El să pară glorios.
    · A ales Israelul pentru slava Lui, Ieremia 13:11: „Căci, cum se lipeşte brâul de coapsele unui om, aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea şi slava Mea, dar nu M-au ascultat.”
    · I-a scos de sub stăpânirea Egiptului din același motiv. Psalmul 106:7-8: „Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale şi au fost neascultători la mare, la Marea Roşie. Dar El i-a scăpat din pricina Numelui Lui, ca să-Şi arate puterea.”
    · I-a scăpat de robie în Babilon cu aceste cuvinte, Isaia 48:9,11: „Din pricina Numelui Meu, sunt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc. Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea.”
    · Îl trimite pe Isus Hristos în lume din același motiv, Romani 15:7-9: „Aşadar primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor şi ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, după cum este scris: «De aceea Te voi lăuda printre neamuri şi voi cânta Numelui Tău.»”
    · Ioan 17:1: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.”
    · Și o să fie o a doua venire din același motiv, 2 Tesaloniceni 1:10: „Când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.” Se întoarce ca să fie proslăvit și ca să fie privit cu uimire. Aceasta nu este ideea lui Pavel, că viața lui ar trebui definită de un mod de a trăi care să Îl proslăvească pe Hristos. Aceasta este ideea lui Hristos pentru Hristos. Aceasta este ideea lui Dumnezeu pentru Hristos.

    De ce am ales să parcurg partea aceasta? Piper, doar îți faci probleme când atingi partea aceasta. De ce nu poți, pur și simplu, să faci abstracție de aceste dimensiuni, de aceste texte pe care tocmai le-ai citit? Există în jur de 30-40 din acestea în Biblie, mult mai multe, nu poți doar să le lași la o parte și să spui ceea ce știe toată lumea? Și anume că Pavel vrea să fie centrat pe Dumnezeu și slăvitor de Hristos și aceasta este datoria lui. Și toată lumea o să fie de acord cu asta. Spune doar asta. Să vă spun de ce: să spui ce oamenii sunt obișnuiți să audă nu schimbă pe nimeni. Oamenii nu simt cât de radical, de greu și de uimitor este că Pavel nu este chemat doar să își facă datoria. Tatăl meu și mama mea mi-au spus 1 Corinteni 10:31 de sute de ori. „Johnny, fie că mănânci, fie că bei, fie că faci altceva, să faci totul pentru slava lui Dumnezeu.” Știam că aceasta este datoria mea, dar nu avea efectul pe care l-a avut când am descoperit în 1971 că Dumnezeu face totul pentru slava Sa și eu sunt chemat ca să mă alătur Lui în asta. În sufletul meu a lovit ca dinamita. Poate fi la fel și în sufletul vostru dacă puteți să depășiți această piatra de poticnire, că Dumnezeu este atât de auto-înălțător și că Hristos este atât de înălțător de Hristos și vă invită și pe voi la această pasiune pentru gloria Lor.

    Disconfortul din încăperea aceasta legat de această idee, arată cât de departe sunteți unii dintre voi de a înțelege cât de radical este acest lucru. Nu vă simțiți confortabil când se vorbește în felul acesta, iar Biblia vorbește așa peste tot. Dumnezeu făcând lucruri spre slava sa, Hristos făcând lucruri spre slava Sa, Hristos glorificându-l pe Dumnezeu, Dumnezeu glorificându-l pe Hristos, această conspirație intertrinitară, care cum se proslăvesc reciproc pe găsește peste tot în Biblie. Dar trăim într-o lume atât de centrată pe om încât aceste lucruri ne înfioară și ne agită. Haideți să vă dau cinci motive rapide pentru care au avut un efect important asupra mea. Ceva în plus, pe lângă Filipeni 1:20-21. De ce a trebuit să faci asta, Piper? De ce a trebuit să aduci în discuție că atunci când Pavel spune că vrea ca viața lui să Îl proslăvească pe Hristos, tu pui accentul pe faptul că acesta este planul lui Dumnezeu pentru el și, de aceea, centrarea lui Dumnezeu pe Hristos și pasiunea exaltantă a lui Hristos stau în spatele acestui lucru. Unde vrei să ajungi cu asta? Și iată 5 motive de ce fac asta.

    1. Credința fermă a lui Dumnezeu în propria Sa slavă arată cât de drept și de plin de încredere este și nu ar putea fi altfel. Dreptatea lui Dumnezeu este dreaptă. Dar ce înseamnă drept pentru un Dumnezeu? El a scris Cartea. Nu există o lege la care să se supună Dumnezeu. Ce înseamnă pentru Dumnezeu să fie drept? Ce înseamnă dreptate atunci când vorbim de Dumnezeu? Dreptate pentru Dumnezeu înseamnă să valorificăm ceea ce are valoare. Să respectăm ce este infinit de valoros și demn de respect. Să prețuim ceea ce este infinit demn de a fi prețuit. Și ce este asta? El însuși! Dacă ar face orice altceva în afară de a valorifica ce are valoare, adică Dumnezeu, de a prețui ce este demn de a fi prețuit, adică Dumnezeu, respecta ce este infinit de valoros, adică Dumnezeu. Ar fi nedrept și nu te-ai putea baza pe El, ar fi nedemn de încredere și idolatru. Eu nu vreau un astfel de Dumnezeu. Acesta este unul dintre lucrurile care fac o mare diferență în viața mea. Vreau un un Dumnezeu drept, trebuie să am un Dumnezeu drept. Am un Dumnezeu Sfânt, un Dumnezeu infinit de perceptiv și înțelept care știe ce este cu adevărat valoros. Un astfel de Dumnezeu am eu.

    2. Credința fermă a lui Dumnezeu în propria Sa slavă arată fericirea fără măsură a lui Dumnezeu. Nici măcar nu poți să începi să înțelegi cât de fericit este până când afli că Își găsește plăcerea mai mult în Fiul decât în tine. Fiul lui Dumnezeu este oglindirea slavei Lui, întipărirea Ființei Lui și L-a înaintea Sa dintotdeauna. Nu a existat niciodată un moment când Dumnezeu nu a fost infinit de fericit în părtășia pe care a avut-o în ceea ce privește reflectarea perfecțiunilor Sale în frumusețea Fiului Său. Dumnezeu este un vulcan veșnic de fericire. Nici măcar nu poți să înțelegi acest lucru fără pasiunea lui Dumnezeu pentru Dumnezeu.

    3. Credința fermă a lui Dumnezeu în propria Sa slavă arată cât de ușor putem fi înșelați să credem că Îl iubim de Dumnezeu, când de fapt ne iubim pe noi mai mult decât de El. Oh, cât de mult putem să ne înșelăm. Unul dintre motivele pentru care oamenii se simt atacați de această afirmație este că se iubesc pe ei cu adevărat și se folosesc de Dumnezeu. Dumnezeu nu este un țel, Dumnezeu este o cale pentru ei; pășesc pe Dumnezeu pentru a ajunge unde vor. Este folositor – mă ajută să scap de sentimentele mele de vinovăție, mă scapă de iad, păcatele îmi sunt iertate și acum pot să am – și îți numești idolul: golf, sex, mâncare, plajă, surf, soare pentru o veșnicie întreagă. Mulțumesc, Doamne, foarte mult! Și ești dispus să Îi mulțumești o veșnicie atâta timp cât nu trebuie să fie Dumnezeul tău, ci numai folositor. Această învățătură că Dumnezeu este absolut centrat pe Dumnezeu o să rămână în picioare. El mereu o să întrebe dacă este Comoara ta absolută sau doar te folosești de El ca să primești comoara ta absolută. Acesta a fost numărul 3.

    4. Poate cel mai important pentru a vă da ajuta să treceți de acest impediment. Vreau să treceți ce acest impediment. Nu sunt aici să vă pedepsesc, sunt aici să vă ajut să treceți de un impediment. Iată cel mai mare impediment pe care trebuie să îl depășiți. Motivul pentru care oamenilor nu le place această învățătură despre centrarea lui Dumnezeu pe El însuși și cum Dumnezeu este un Dumnezeu înălțător de Dumnezeu, și cât de absolut de înălțător de Hristos este Hristos este pentru că, pur și simplu, asta nu sună a dragoste. Dragostea nu caută folosul său, 1 Corinteni 13:5, iar tu ne spui că acest Dumnezeu Își caută folosul Său tot timpul. Astfel nu este iubitor, în consecință greșești. Sunt 40 de pasaje, incredibil, și iată răspunsul. Acest adevăr, că Dumnezeu constant și frecvent Își proslăvește Fiul în tot ce face și Își mărește slava, este mult mai iubitor decât dacă S-ar fi dedicat să te ajute pe tine să îți placă ceea ce vezi în oglindă. Dacă Dumnezeu S-ar fi făcut cale pentru propria ta proslăvire, ar fi fost o distrugere globală. Dragostea nu este ceea ce spune lumea că este. Lumea spune că cineva mă iubește dacă pune mare preț pe mine și asta se simte atât de bine, încât ți-e greu să nu crezi. Cineva mă iubește dacă pune mare preț pe mine. Dar în acea relație tu ești destinația și persoana cealaltă este calea pentru că pune mare preț pe tine. Nu asta înseamnă dragoste în Biblie. În Biblie dragostea slujește, se sacrifică și chiar moare pentru a te scăpa de legăturile tale, astfel încât tu poți să îți găsești plăcerea în Dumnezeu pentru o veșnicie. Îți vinzi sufletul pe degeaba când vrei ca Dumnezeu să îți îndeplinească doar nevoile tale pământești și numești asta dragoste. Asta nu este dragoste. Dragoste este când Dumnezeu face sau nu face asta în moduri care te eliberează de relația ta de dragoste cu tine și te face să te bucuri să pui preț pe El pentru o veșnicie. Ai fost creat să Îl cunoști și să Îl iubești pe Dumnezeu și știi că așa este. Stai pe coasta mării, stai la marginea Marelui Canion, stai cu ochii într-un telescop, stai acolo și îți găsești sufletul ieșind din tine și pentru un scurt moment ești liber de conștiință de sine și auto-concentrare, este cel mai plin, satisfăcător, profund și minunat moment și o să fie pentru totdeauna dacă Dumnezeu este Universul, Marele Canion și Oceanul. Pentru asta ai fost creat. Dumnezeu nu ar fi iubitor dacă nu s-ar mări pe El însuși în prezența ta din nou și din nou. Dacă nu ți-ar fi poruncit de nenumărate ori să Îl lauzi, nu te-ar fi iubit. Dacă ar fi spus că te laudă El pe tine, ți-ar fi satisfăcut acel ego micuț și ai fi pierit, iar sufletul tău s-ar fi micșorat precum o piersică din fundul frigiderului. Dar știi că nu pentru asta ai fost creat, ai fost creat să cunoști ceva mult mai minunat, adică pe Dumnezeu, iar El trebuie să îți amintească asta în mod constant, trebuie să se ridice pe El și pe Fiul Său în mod constant și să spună, „Pune mare preț pe Fiul meu și o să îți satisfaci sufletul”. Acesta a fost cel de-al patrulea motiv. Motivul pentru care asta este important pentru mine este că nu aș știi ce este dragostea dacă nu vi-aș spune că Dumnezeu este absolut centrat pe Dumnezeu și această idee a vieții neirosite pe care o susține Pavel, este o viață trăită pentru slava lui Hristos. Nu este ideea lui, este ideea lui Dumnezeu și de aceea Dumnezeu Își proslăvește Fiul. Dacă nu v-aș spune asta, nu aș fi capabil să vă spun ce înseamnă dragostea. Dragostea este Dumnezeu, oferindu-se pe El însuși cu prețul propriului Său Fiu pentru a te elibera pe tine să îți facă plăcere să pui mare preț pe El pentru veșnicie. Asta este dragostea. Așa trebuie să îi iubești și pe ceilați oameni. Dar lăsam partea asta pentru cel de-al treilea mesaj.

    5. Ultimul, al cincelea motiv pentru care asta înseamnă atât de mult pentru mine este că dacă nu aș fi accentuat și nu aș fi atras atenția asupra faptului că pasiunea lui Pavel pentru a-L proslăvi pe Hristos prin trupul său, fie prin viață, fie prin moartea Sa, nu este cu adevărat ideea sa, ci ideea lui Dumnezeu ca Fiul Său să fie proslăvit pentru că Dumnezeu este foarte înălțător al lui Hristos și Hristos I se alătură lui Dumnezeu în a fi înălțător al lui Hristos și îl invită și pe Pavel să fie înălțător al lui Hristos în această conspirație de auto-înălțare divină – dacă nu v-aș fi atras atenția asupra acestui lucru, nu ați fi capabili să știți că dragostea voastră pentru Dumnezeu nu este doar dragostea voastră pentru Dumnezeu, ci dragostea lui Dumnezeu pentru Dumnezeu dată de Sfântul Duh. Să vă spun de ce asta are importanță. Din momentul în care vedeți cât de mare, cât de glorios, cât de maiestos este, știți care ar fi efectul emoțional al dragostei voastre pentru El? Este atât de inadecvat, încât nici nu cred că puteți să o recunoașteți ca fiind dragoste. Oricum așa simt eu în majoritatea timpului. Răspunsul inimii mele pentru Dumnezeul acesta este: „Asta se numește dragoste?” Ce aș face dacă aș fi lăsat singur? Ce aș face dacă pentru toată veșnicia răspunsul emoțional și afectiv al bucuriei în prezența lui Dumnezeu este ceva cu care mă pot descurca și pot produce? Dar nu este așa, aici intevine sensul darului Sfântului Duh. Duhul Sfânt a existat întotdeauna între Tată și Fiu. În persoana Sa mereu a purtat dragostea Fiului pentru Tatăl. Tot timpul a purtat dragostea Tatălui pentru Fiul. Sfântul Duh este dragostea lui Dumnezeu care se manifestă ca o persoană adevărată și vrea să preia controlul asupra vieții tale. Domnul Isus spune că o să Își trimită Duhul Sfânt și Acesta o să Îl glorifice pe El. Aceasta este misiunea Sfântului Duh în viața ta. Nu ești lăsat singur cu această povară de a ști, a te bucura, a îți găsi plăcerea într-un Dumnezeu iubitor, este Duhul Sfânt care vine la tine și în tine și Își deschide brațele și o să spună, „De acum înainte o să fiu alături de tine”. Ascultați acest cuvânt din Ioan 17:26, Isus I se roagă Tatălui: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei.” „Dragostea cu care M-ai iubit Tu” – aceasta este dragostea intertrinitară dintre Tatăl și Fiul și vă spun că nu este mică sau slabă, este infinită. Dumnezeu nu Își iubește Fiul puțin, Îl iubește cu energie și libertate și bucurie, care face de rușine toate forțele galaxiei. El spune, „Asta, mă rog, Tată, să fie în ei”.

    O să vină o zi, parțial în viața asta, când spui că ar fi trebuit să Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult, dar nu ai făcut-o. O să vină o zi pentru cei dintre noi care sunt născuți din Dumnezeu și Îl urmează pe Isus. O să vină o zi, un moment cât un clipit, o zi de așa o deplinătate, că dacă nu am avea un trup nou, am exploda. Trebuie să ai un trup spiritual pentru a putea sta în prezența unui Dumnezeu viu, care Își iubește Fiul cu energia cu care Își iubește Fiul. Dacă te-ai gândit vreodată că vii dintr-o familie dezorganizată – tatăl tău nu se bucura niciodată, el doar dădea comenzi tot timpul, iar acum nici măcar nu poți să înțelegi ce vreau să spun prin asta, este în regulă, relaxează-te. Dumnezeu este atât de îndurător și răbdător! Fiecare dintre noi șchiopătează, fiecare dintre noi este infirm! Nu există o persoană întreagă în încăperea aceasta: infirmi emoțional, infirmi fizic, infirmi mental, cu toții suntem infirmi. Nimeni din încăperea aceasta nu Îl iubește pe Isus așa cum trebuie și nimeni nu o să Îl iubească așa cum trebuie în viața asta. Nu există unii mai jos decât alții, cu toții suntem incluși aici. O să vină ziua pentru grăuntele de muștar pe care Îl avem acum, pentru gustul pe care l-am primit acum, pentru acea mică licărire pe care o vedem acum și ne-am oferit ei cât de mult am putut înțelege, i ne oferim ei. Asta o să te lovească cu o forță cataclismică când mori și ajungi în rai și, mai mult, când primești trupul tău cel nou, în cerul nou și în pământul nou.

    O să închei. Cum este glorificat Isus în versetul 21? Asta ne duce la mesajul de mâine. Cum este glorificat fie prin viață, fie prin moarte. „Căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Ce mă face să tresar este că aici mi se spune să pun mare preț pe Hristos în tot ce fac, iar în partea cealaltă mi se spune că asta se întâmplă când Îl consider pe Isus un câștig la momentul morții. Cu alte cuvinte mi se cere să mă bucur în așa mod de El, încât să îi spun la revedere lui Noel după 39 de ani de căsnicie, să îl spun la revedere Talithei înainte de a se căsători și eu o apuc să iau parte la asta, iar astea nu o să fie deloc pierderi. Atât de mult trebuie să mă bucur de El. Ești chemat să fii atât de radical fericit în Dumnezeu încât dacă renunți la întreaga ta experiență de pe pâmânt o să fie numit câștig. Întrebarea este: Cum totuși reușești să devii acea persoană?

    Doamne, din acest moment dorim să fim acele persoane care vor să Te facă să pari atât de minunat… Mă rog ca, atunci când noi o să mergem la culcare în seara aceasta, Tu să treci la lucru! Să treci la lucru cu putere și să aplici lucrurile astea în inima noastră! Acestea nu sunt doar cuvinte, acestea nu sunt doar idei, ci sunt realități. Sfântule Duh, Te chem să vii în Numele lui Isus și să Îl mărești pe Fiul! În Numele Său m-am rugat. Amin!

    A fost foarte plăcut să petrec 13 luni în Corithan, Tennessee. A fost plăcut să pot am o am o verandă mare cu o privelişte înspre un câmp cu fân pe care l-am văzut recoltat – sau oricum numiţi cuvântul care descrie acţiunea care se face cu fânul – de două ori, cum era strâns în baloţi rotunzi ieşind prin spatele acelui utilaj mic. A fost plăcut să fiu împreună cu verişori, unul din această direcţie, unul la un sfert de milă din cealaltă direcţie. A fost bine să fii cu Biserica lui Hristos, 60 de oameni la sfârşitul de săptămână, iubiţi şi talentaţi peste măsură, și este mult mai bine să fii înapoi închinându-te în banca aceea mică chiar acolo, duminica, şi iubind fiecare minut din aceasta. Şi dacă vă întrebați dacă nu mi-e ciudat să stau acolo şi nu aici – răspunsul este „nu”. „Ciudat” nu ar fi cuvântul potrivit. Este minunat! Iubesc ceea ce se întâmplă în această cameră în legătură cu Dumnezeul cel viu, duminica dimineaţa, aşa că oare cum ai putea să nu fii fericit în prezenţa Lui atunci când are o loc o închinare atât de deosebită. Iar apoi veţi cânta din nou în această seară – asta este – nu îmi pasă unde stau dacă acest lucru se întâmplă. Este atât de încântător! Şi îmi place să predau 16 studenţi la seminar exegeza textului grecesc al Filipeni la primul curs de ieri. Este pentru prima oară când am făcut acest lucru în 35 de ani. Să explorez cu o astfel de clasă şi sper că şi lor le-a plăcut la fel de mult ca şi mie pentru eu deja iubesc acest lucru. Şi iubesc faptul că sunt reprezentantul acestei şcoli aşa că pot să scutur un steguleţ oriunde mă duc şi să spun: “Aceasta este o şcoală extraordinară, haideţi alăturaţi-vă nouă şi haideţi să o facem să meargă pentru câteva sute de ani dacă Domnul Isus întârzie să vină.” Iubesc să lucrez cu normă întreagă pentru „Desiring God” (Dorindu-L pe Dumnezeu) care mă urmează la colegiul şi seminarul Betleem – aşa că viaţa mea este foarte plină. Eu am o slujbă cu normă întreagă chiar acum şi iubesc fiecare minut din ea. Iubesc faptul că sunt căsătorit cu Noel într-o casă mare şi goală. Nu am fost într-o situaţie ca aceasta de când ea avea 24 de ani – acum 42 de ani. Este extraordinar că toţi copii noştri sunt plecaţi! Uau! Deci puteţi să vă daţi seama dacă sunt fericit? Şi sper că nu mă veţi alunga, ci să mă lăsaţi ca în tăcere să fiu parte a acestei comunităţi de închinători, iar acest lucru este cât se poate de plăcut. Să ne rugăm!

    Tatăl nostru care eşti în ceruri, noi, Betleem, Îl iubim pe Hristos, iubim să Îl cântăm pe Hristos, să ne rugăm lui Hristos, să îi învăţăm pe alţii despre Hristos, să Îl trăim pe Hristos – aşa că Te invit să vii Doamne Isuse… Tu ai spus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Şi mă bazez pe acea promisiune acum că mă vei ajuta să fiu credincios Cuvântului Tău, să spun ceva ce va fi directiv pentru şcoala noastră, încurajator şi folositor tuturor de dragul Domnului Isus. Cer aceste lucruri în Numelui Lui! Amin.

Vreau să vorbesc despre implicaţiile educaţionale ale chemării – în Biblie – la a umbla într-un chip vrednic de Dumnezeu. Aşa că, dacă veţi citi blogul Desiring God s-ar putea să fi observat că la începutul acestei săptămâni era un articol pe care eu l-am scris numit: „Eşti tu vrednic de Domnul Isus?” Iar intenţia mea în acest mesaj este să iau acel articol şi să îl aplic acestei şcoli. În această direcţie ne îndreptăm. Să vă dau două motive pentru care am fost atras de subiectul „Eşti tu vrednic de Domnul Isus?” – în legătură cu această şcoală. Motivul numărul 1. Cu cât mă gândesc mai mult la implicaţiile a ceea ce înseamnă să fii vrednic de Dumnezeu, vrednic de Domnul, vrednic de Isus, vrednic de chemarea noastră, vrednic de Împărăţie – cu atât mai mult implicaţiile sunt tot mai evidente în legătură cu educaţia. Voi menţiona trei dintre acestea. Motivul numărul 2. Trăim într-o perioadă în care, cel puţin în mici grupuri de evanghelici, unde doctrina despre sfinţire este controversată şi întrebarea dacă justificarea prin credinţă fără faptele legii împiedică efortul moral de a fi o persoană pură şi sfântă sau eliberează putere să fii pur şi să urmezi puritatea morală creează confuzie în mintea multor oameni.

În spiritul vremurilor noastre, este potrivit să minimalizezi sau să evidenţiezi afirmaţii ca acestea: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” „Dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi.” „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.” „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.”

Trăim vremuri în care ar trebui să minimalizăm aceste afirmaţii ale Bibliei sau să le evidenţiem? Aceasta este controversa. Aşadar, sunt atras de acest subiect pentru că această problemă de a fi vrednic pentru Domnul, în primul rând, aduce o lumină asupra acestei controverse şi, în al doilea rând, are o sumedenie de implicaţii pentru modul în care trebuie să se desfăşoare educaţia în seminar şi în facultate. De asta facem acest lucru. Aşadar, iată încotro ne îndreptăm.

Numărul 1: Haideţi să punem învăţătura biblică pe masă pentru ca toţi să o vadă.

Numărul 2: Haideţi să vorbim despre înţelesul acesteia. O afirmaţie foarte frumoasă: „Fii vrednic de Isus” Dar oare ce înseamnă?

Şi numărul 3: Care sunt implicaţiile pentru această şcoală şi cum putem face acest lucru?

Nu veţi avea timp să căutaţi aceste pasaje, toate aceste texte sunt online, înregistrarea va fi disponibilă, ascultaţi cu toată puterea. Cartea Apocalipsa capitolul 3, versetul 4, Domnul Isus vorbeşte bisericii din Sardes şi El spune: „Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.” Şi asta nu înseamnă „vrednic” datorită neprihănirii imputate de către Domnul Isus printr-un act al justificării, înseamnă că ei „nu şi-au mânjit hainele”. Ei au fost vrednici de a umbla cu Isus.

În Matei 10: 37-38 Isus spune: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.” Aceasta este practic acelaşi lucru cu ceea ce a spus în Luca 14: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” care înseamnă „a nu fi vrednic de Isus este egal cu a nu fi ucenicul Lui”.

Aceasta nu este un standard ţinut sus pentru a arăta că nimeni nu îl poate atinge. Aceasta este o cerinţă şi aşteptare directă din partea lui Isus: „Iubiţi-Mă pe Mine mai mult decât iubiţi pe oricine sau nu sunteţi ucenicii mei şi nu sunteţi vrednici de Mine.” Este cât se poate de clar. Isus nu vorbește vag, acestea nu sunt afirmaţii vagi, ambigue.

Apostolul Pavel preia acest limbaj al vredniciei şi îl amplifică mai mult decât oricare alt autor. Efeseni 4: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o.”

Filipeni 1: „purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos.”

Coloseni 1: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul.”

1 Tesaloniceni 2: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu.”

2 Tesaloniceni 1: „Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă. Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.”

Scopul acestor texte nu este acela de a ne spune că a fi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu este imposibil pentru creştini locuiţi de Duhul Sfânt. Nu este scris pentru a şti că este imposibil şi să te ducă la cruce. Nu asta spun aceste texte. Este important să ştim acest lucru. Sunt afirmaţii directe ale modului în care arată creştinismul normal. A umbla într-un mod vrednic de chemarea pe care ai primit-o, vrednic de Împărăţie, vrednic de Tatăl tău, vrednic de Mântuitorul tău, acesta este creştinismul normal.

Acum douăzeci şi doi de ani l-am întrebat pe Tom Steller să scrie o postfaţă la cartea „Să se bucure popoarele”. Orice vrei tu Tom, doar scrie! Cred că era păstorul responsabil cu misiunea în acele zile şi avusese toate slujbele din această biserică! Au trecut aproape 34 de ani şi le-a avut pe toate! Şi dacă nu ştiam dacă o slujbă ar trebui să existe, i-o dădeam lui să vedem dacă funcţionează! Aşa l-am cooptat pe Sam Crabtree. Aveam nevoie de un păstor executiv pentru că Tom luase slujba de un an de zile şi a spus: „Funcţionează!” Aşa că l-am rugat să scrie asta – cei care cunoaşteţi cartea ştiţi ce text a folosit. El a folosit 3 Ioan 1:6 care spune: „Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu.” Şi a scris întreaga postfaţă făcând referire la ce înseamnă să trimiţi din Betleem, ce înseamnă să trimiţi misionari într-un chip vrednic de Dumnezeu şi apoi, foarte frumos, Tom a evidenţiat relaţia dintre valoarea numelui şi vrednicia celor ce-i trimit pe cei care merg de dragul Numelui Lui.

Iar lângă Domnul Isus, Pavel şi Ioan putem să îl adăugăm pe Ioan Botezătorul care a spus saducheilor şi fariseilor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.”

Acestea sunt informaţiile biblice, aceasta este învăţătura biblică cu privire la „vrednicie”.

Întrebarea numărul 2: Ce înseamnă acest lucru? Ce înseamnă să fii vrednic de Domnul Isus? „Dacă îţi iubeşti mama sau tatăl mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine.” Ce înseamnă să fii vrednic de Domnul Isus? Ce înseamnă să umbli într-un chip vrednic de Dumnezeu, vrednic de Domnul, vrednic de Împărăţie, vrednic de chemare? Ce este această vrednicie pe care trebuie să o avem?

Ceea ce complică lucrurile, după cum ştiţi, este faptul că sunt alte pasaje din Sfânta Scriptură care scot în evidenţă nevrednicia noastră. Când centurionul I-a spus Domnului Isus: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu,” Isus a răspuns: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” I-au plăcut cuvintele acestui om, cu siguranţă. Aceasta este inima, profunzimea credinței. „Nu sunt vrednic să vii sub acoperişul meu” este un lucru bun pe care poţi să îl spui. Ei bine, asta complică lucrurile.

Zece capitole mai târziu în Evanghelia după Luca, Domnul Isus spune o întâmplare despre un rob care era la câmp şi, după ce şi-a terminat lucrul, a venit acasă şi, în loc să fie pus la masă, i se spune: „Găteşte-mi să mănânc, iar apoi poţi mânca şi tu”. Iar Domnul Isus a spus: „ Va rămâne stăpânul îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici.” Când aţi făcut toate lucrurile pe care vi le-am poruncit, să spuneţi totuşi: „Suntem nişte robi netrebnici!”

Iar Ioan Botezătorul a spus: „El este Acela care vine după mine… eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui.” Aşadar, de aceasta există şcoala noastră. Încercaţi să vă daţi seama. Aceasta este ceea ce învăţăm bărbaţii şi femeile să facă. Eu cred că cheia acestui secret se găseşte în fraza pe care atât Pavel, cât şi Ioan Botezătorul o folosesc. Pavel în Fapte 26:20, iar Ioan Botezătorul în Matei 3:8 unde amândoi spun: „faceţi roade vrednice de pocăinţă” pentru că aceasta nu poate să însemne că fructul câştigă, merită sau primeşte pocăinţă. Pocăinţa este deja acolo purtând roadele faptelor care sunt vrednice de ea. Nici nu putem să concepem faptul că acest cuvânt ar putea însemna: „O, dacă tu eşti vrednic de… (spaţiu liber), câştigi… (spaţiu liber), meriţi… (spaţiu liber), ţi se datorează… (spaţiu liber). Acest lucru nu se poate! A fi vrednic de pocăinţă nu poate să însemne: „Eu port fructele pocăinţei şi, prin urmare, merit să le am.” Nu merge aşa! Fructele trebuiesc produse! Pomul este pocăinţa, iar fructele sunt faptele vrednice de acel pom! Nu înseamnă a merita, a i se datora, a câştiga… Vrednic de pocăinţă înseamnă că pocăinţa este atât de vrednică, atât de valoroasă! Pocăinţa are o asemenea valoare încât fructul pe care îl produce poartă aceeaşi valoare. Roade vrednice de pocăinţă înseamnă o relaţie potrivită, echivalentă între fruct şi pom. Valoarea pomului şi valoarea fructului sunt echivalente ca relaţie. Se potriveşte! Acesta este felul de fruct care se potriveşte cu acel fel de pom, iar dacă acel pom este extraordinar de valoros, cum ar trebui să fie acest fruct pentru a arata acest lucru?

Ce este pocăinţa? Pocăinţa înseamnă să te întorci la Dumnezeu ca valoare supremă, renunţând la orice altceva ca valoare supremă. Să mai spun o dată: Pocăinţa înseamnă o schimbare, o întoarcere a minţii şi a inimii înspre Dumnezeu considerându-L infinit mai valoros decât orice altceva. Nimeni nu îi poate face concurenţă lui Dumnezeu, în momentul în care te-ai pocăit! Pocăinţa înseamnă o schimbare a valorilor sufletului, înspre valoarea supremă a universului – Dumnezeul cel Atotputernic – şi îndepărtarea a orice altceva ca valoare ce îi face concurenţă. Ele îşi au locul lor, dar nu acolo! Iar pocăinţa este mişcarea sufletului înspre aceasta: schimbarea minţii sau a inimii. Acea întoarcere, acea întoarcere a minţii, acea schimbare şi acea pocăinţă este frumoasă, este lucrul pentru care oamenii au fost creaţi, este vrednică de Dumnezeu. Acea corespondenţă potrivită, adecvată, armonioasă cu Dumnezeu. Este potrivit ca mintea umană să se întoarcă de la orice ca valoare supremă înspre Dumnezeu ca valoare supremă. Un răspuns adecvat la valoarea infinită a lui Dumnezeu şi, prin urmare, această potrivire este vrednicia ei. Aceasta este ceea ce înseamnă vrednicia: un ecou potrivit a valorii lui Dumnezeu.

Aşadar, a fi vrednic de pocăinţă nu înseamnă să meriţi pocăinţa, ca şi cum ai putea să o câştigi sau să o meriţi, înseamnă un răspuns potrivit, adecvat, armonios la valoarea pocăinţei care este un răspuns potrivit la valoarea lui Dumnezeu. De aceea versiunea ESV traduce: „faceţi fapte în concordanţă cu pocăinţa.” Nici nu veţi găsi cuvântul vrednic în această traducere. A trebuit să o schimb, pentru că este acelaşi cuvânt peste tot. „În concordanţă cu” înseamnă că traducătorul a spus – şi are dreptate – a fi vrednic de pocăinţă, înseamnă a fi la pas cu ea, în ritm cu ea, a fi o reflecţie adecvată a valorii ei.

Când Nixon a demisionat în 1975, ce a vrut să spună când a afirmat că era nevrednic de preşedinţie? Ce a însemnat acest lucru? Sau altfel spus, ce însemna că nu era vrednic de funcţia lui? Acest lucru mi-a adus o lumină extraordinară cu privire la această problemă biblică. Pentru că am văzut, chiar în acel moment: „O, ce mod ciudat de a folosi limbajul! Şi în limba greacă şi în engleză, noi spunem: „El este vrednic de preşedinţie, nu când el are valoare mare, ci atunci când onorează marea valoare a poziţiei sale. Nu-i aşa? Acest mod de a folosi limbajul este ciudat: „Tu eşti vrednic de această poziţie atunci când te comporţi într-un asemenea mod încât să arăţi că funcţia este vrednică.” Funcţia este aceea care a are o valoare imensă. Tu eşti fie vrednic, fie nevrednic de ea prin comportamentul pe care îl demonstrezi. Acest lucru a fost foarte folositor pentru mine. El a eşuat. Ce nu a reuşit să facă? A eşuat în a vedea şi a simţi şi a îmbrăţişa valoarea superioară a poziţiei sale în comparaţie cu comportamentul său păcătos.

Acum, haideţi să aplicăm aceasta la cuvintele Domnului Isus şi să vedem dacă funcţionează. Domnul Isus a spus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Iar implicaţia este: „O, El nu spune: „El nu Mă primeşte, nu Mă câştigă, Mă merită – lucruri de altfel adevărate, dar nu asta spune El.” Pentru că nu asta înseamnă afirmaţia respectivă în contextul ei. Când Domnul Isus spune că noi nu suntem vrednici de El dacă ne preţuim părinţii sau copiii sau pe noi înşine mai mult decât pe El! Noi nu suntem vrednici de El dacă ţinem la ceva mai mult decât la El. El vrea să spună că El este de o valoare infinită! La fel ca şi preşedinţia, mai presus de părinţi, de copii, mai presus de sine – El este de o valoare infinită şi este un răspuns adecvat la aceasta. Care? Preferă-L! Să-L vezi în acest fel! Savurează-L în acest fel! Îmbrăţişează-L în acest fel! Acesta este un răspuns potrivit, adecvat, armonios, vrednic! Aceasta atrage toată atenţia spre valoarea Lui, pe măsură ce noi Îl preţuim pe El, Îl îmbrăţişăm pe El, Îl iubim pe El mai mult decât orice. Aceasta înseamnă a fi vrednic de valoarea infinită. Aşadar, aceasta este cea mai importantă afirmaţie pe care o voi face, cred: „Preferinţa noastră pasionată pentru valoarea Domnului Isus este valoarea noastră.” Aceasta este propoziţia cheie în acest mesaj. Preferarea, îmbrăţişarea, preţuirea Domnului Isus ca valoros în mod suprem este valoarea mea. A fi vrednic de valoarea infinită este să o văd, să o savurez şi să o prefer ca vrednică în mod infinit.

De fapt, adăugaţi acest ingredient: „Un aspect al frumuseţii Domnului Isus, a valorii Domnului Isus este aceea că El este plin de har faţă de păcătoşi. De fapt, noi ar trebui să punem slava harului Său în vârful frumuseţii lucrurilor pe care le preţuim la El. Aşadar, cum eşti tu vrednic de un Mântuitor plin de har al păcătoşilor. A fi vrednic de un Mântuitor plin de har al păcătoşilor ar include în mod necesar mărturisirea nevredniciei tale. La fel ca şi centurionul, ca Ioan Botezătorul – tu devii vrednic de har, devii un beneficiar potrivit al harului, atunci când îţi vezi nevoia de har şi îmbrăţişezi valoarea infinită a Celui plin de har ca şi comoara ta supremă. Prin urmare, strâns legată de vrednicia ta este un sentiment profund de nevrednicie. Un beneficiar potrivit, adecvat, nimerit, corespunzător al unui Dumnezeu infinit în har ştie că are nevoie de har şi Îl îmbrăţişează ca fiind infinit mai valoros decât orice în lumea aceasta. Şi în felul acesta devine vrednic de Cel plin de har. Domnul Isus confirmă acest lucru, şi mă întreb dacă sunt pe calea cea bună, pe calea Lui?

Să vedem dacă următoarea întâmplare nu confirmă acest fapt. El a spus pilda celor poftiţi la nuntă. Vă aduceţi aminte? Evanghelia după Matei, capitolul 22: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă.” Veniţi, fără plată, meritaţi aceasta, veniţi, e gratis! „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi… fără bani şi fără plată!” Veniţi şi bucuraţi-vă de plăcerile supreme ale nunţii fiului meu! „Dar ei n-au vrut să vină.” De ce? Aceasta este una dintre cele mai supărătoare propoziţii din Biblie. „Au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui.” Atunci stăpânul ospăţului a zis slujitorilor săi: „Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor, vom umple această casă. Mergeţi la orice fel de oameni de pe această planetă, mergeţi la săraci, mergeţi la ologi, mergeţi la orbi, mergeţi la cei neajutoraţi care nu vor spune că au alte lucruri mai bune de făcut decât ospăţul meu. Mergeţi şi aduceţi-i!” Dar înainte de a spune aceasta, ştiţi ce a spus? Iată ce a spus: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici.” Ce înseamnă lucrul acesta? Ei au preferat fermele lor mai mult decât valoarea şi vrednicia infinită a ospăţului cu Fiul lui Dumnezeu. Sunt milioane de oameni de felul acesta în America!

Aşadar, ce înseamnă să fii vrednic de ospăt? Să îţi doreşti ospăţul! Să vezi ospăţul ca mult mai valoros decât ferma, decât afacerea! Nu exact acest lucru îl spune Domnul Isus?

„Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” Iar aici spune: ”Dacă îţi iubeşti ferma sau afacerea mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine.” Cu alte cuvinte, „Eu te-am invitat la cele mai mari plăceri din Univers cu Fiul Meu, iar tu ai preferat să mă refuzi.” Aceasta este definiţia nevredniciei. A nu recunoaşte valoarea. „Eu sunt infinit de vrednic. A nu vedea, a nu dori, a nu prefera valoarea Mea este semnificaţia nevredniciei. Iar a o vedea, a o savura, a o dori, a o îmbrăţişa ca un păcătos disperat care iubeşte harul înseamnă a fi vrednic de ea.”

Principiul este acelaşi fie că vorbim despre ferme, afaceri, mamă sau tată, fiu sau fiică sau chiar viaţa ta. A fi vrednic de ospăţ, vrednic de Dumnezeu, vrednic de Domnul, vrednic de Împărăţie înseamnă a-L prefera pe El mai presus de orice.

Acum, dacă am avea timp să le luăm una câte una ce lumină ar străluci: vrednici de chemarea noastră, vrednici de Evanghelie, vrednici de Domnul, vrednici de Dumnezeu, vrednici de Împărăţie. Toate acestea sunt expresii folosite de apostolul Pavel. Am putea lua una câte una, să aplicăm aceste adevăruri în acest context şi ar exploda cu înţelesuri şi relevaţă. Dar nu avem acest timp, aşa că ne vom întoarce la implicaţiile acestui concept pentru educaţie.

Puntul 3. Numărul 1. Noi, ca facultate, trebuie să predăm, şi, prin implicaţie, toţi cei care au un anumit rol educativ – mamă, tată. Trebuie să predăm nu doar ce este, ci valoarea a ceea ce este. Nu este exact felul în care doream să spun acest lucru. Acesta a fost primul fel în care m-am gândit să mă exprim. Iată un mod mai bun de a-l spune. Trebuie nu doar să predăm ceea ce este, ci trebuie să predăm şi să inspirăm o afecţiune potrivită pentru valoarea a ceea ce este. Trebuie să învăţăm ce este realitatea – văzută pentru ceea ce este – şi trebuie să predăm şi să trezim sentimente pentru valoarea a ceea ce este. Ură pentru ceea ce este urât, dragoste pentru ceea ce este glorios.

De ce? Pentru că nu poţi fi vrednic de un Dumnezeu care le-a creat sau de o chemare a cărei valoare nu o cunoşti. Nu poţi cunoaşte valoarea lui Dumnezeu, valoarea Împărăţiei, valoarea chemării tale, nu poţi să umbli într-un chip vrednic de ea, pentru că a umbla vrednic de ea înseamnă să o respecţi, să o preţuieşti, să o consideri valoarea supremă. Dar nu poţi să o vezi, dacă nu ţi-a fost arătată. A umbla într-un chip vrednic înseamnă o viaţă adecvată din punct de vedere intelectual, emoţional şi comportamental cu valoarea lui Dumnezeu, cu valoarea Împărăţiei, cu valoarea chemării tale. Este ceea ce trăieşti. Nu poţi umbla într-un chip vrednic de un Dumnezeu pe care nu Îl cunoşti şi nu Îl simţi ca fiind infinit de valoros. Nu poţi să umbli vrednic de Împărăţia Lui dacă nu cunoşti şi simţi valoarea Împărăţiei Lui. Nu poţi să umbli vrednic de chemarea ta dacă nu cunoşti şi simţi valoarea chemării tale. Prin urmare, nu ne putem atinge scopurile ca profesori pentru studenţii noştri dacă nu predăm ceea ce este şi valoarea a ceea ce este. Isus a spus: „Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” El nu a spus: „Învăţaţi-i să cunoască tot ce v-am poruncit.” Să păzească, să împlinească, să facă. Învăţaţi-i să facă, învăţaţi-i să împlinească, învăţaţi-i să păzească. Una dintre acele porunci este: „Iubiţi-Mă pe Mine mai mult decât pe copii voştri.” Cum îi înveţi pe oameni să facă acest lucru? Arătându-le valoarea Lui supremă.

Implicaţia numărul 2. Prin urmare, cele mai înalte obiective educaţionale sunt imposibil de realizat de către fiinţele umane fără intervenţia puterii divine. Aşadar, ar trebui să cerem în mod regulat acea putere prin rugăciune, ca şi comunitate educaţională. Punctul central de aici este rugăciunea. Rugăciune disperată ca Dumnezeu să facă imposibilul. Pentru că tu nu poţi să îi faci pe studenţii să tăi să aprecieze valoarea Împărăţiei, valoarea lui Dumnezeu, valoarea chemării lor mai presus de viaţa lor şi de copii lor. Nu poţi face acest lucru. Doar Dumnezeu poate să facă aceasta.

Vă aduceţi aminte de tânărul bogat când el a plecat, preferând banii în locul Domnului Isus? Domnul Isus a spus: „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât ca un om să Îl prefere pe Dumnezeu mai mult decât bogăţia”. Aceasta este parafrazarea mea. Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât ca un om să îl preţuiască pe Dumnezeu mai mult decât un milion de dolari. Iar ucenicii Lui au spus: „Atunci cine poate fi mântuit?” Domnul Isus nu a făcut lucrurile mai uşoare. El a răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.” Toate lucrurile sunt posibile cu Dumnezeu. Este posibil ca un om să Îl iubească pe Dumnezeu mai mult decât banii, dacă Dumnezeu face acest lucru. Este posibil să Îl vezi mai bun decât un miliard de dolari. Să simţi o satisfacţie şi o dorinţă extraordinară în El pentru totdeauna, când ţi s-ar oferi întreaga lume. Este posibil. Dar doar pentru că este o minune pe care o face Dumnezeu; care înseamnă că dacă acesta este unul din scopurile noastre la Colegiul şi Seminarul Betleem, care este într-adevăr, noi nu putem să facem acest lucru.

Aşa că atunci când am primit e-mailul lui Tom ieri, că ne vom întâlni azi la orele 12:45 să ne rugăm pentru studenţii noştri, ştiam unde voi fi. Am 16 studenţi. Nu îi cunosc încă bine. Unii dintre ei sunt aici, nu ştiu unde sunt din punct de vedere spiritual, dar ştiu cu ce se vor confrunta în următorii 50 de ani şi ştiu că dacă nu-L preţuiesc pe Dumnezeu, pe Domnul Isus, Împărăţia şi chemarea lor mai mult decât pe soţiile lor, copiii lor şi sănătatea lor, nu vor reuşi pentru că vor fi nevrednici de Dumnezeu. Prin urmare, scopurile mele pentru ei sunt imposibile. Aceasta înseamnă că voi ţine la valoarea supremă a Domnului Isus şi mă voi ruga ca un nebun ca Dumnezeu să facă ceea ce eu nu pot face.

Numărul 3, în încheiere. Din moment ce a umbla într-un chip vrednic de Dumnezeu, vrednic de Împărăţie, vrednic de chemarea noastră înseamnă a vedea, a ne bucura, a arăta, a îmbrăţişa, a prefera valoarea supremă a lui Dumnezeu, a Împărăţiei şi a chemării noastre. Această comunitate educaţională ar trebui să fie o comunitate a închinării, o comunitate a închinării în unitate. De ce? Esenţa închinării este o preferinţă pasionată pentru valoarea lui Dumnezeu mai presus de orice lucru. Să repet. Esenţa, nu actul, esenţa închinării este o preferinţă pasionată pentru Dumnezeu mai presus de orice lucru. Iar actul închinării sunt diferitele lucruri pe care le facem pentru a ne exprima acea preferinţă. Prin urmare, dacă scopul nostru primordial este ca noi să fim oameni vrednici de Domnul, iar esenţa vredniciei de Domnul este să vezi, să te bucuri şi să preferi valoarea Lui, doar atunci vom fi închinători.

Ultima propoziţie. Fie ca Dumnezeu să folosească Colegiul Betleem ca să inspire şi să înveţe studenţi despre valoarea supremă a lui Dumnezeu, valoarea supremă a Împărăţiei Lui, valoarea supremă a chemării Lui, în aşa fel încât prin noi toţi mii şi mii de oameni, invers proporţional cu mărimea Colegiului Betleem, să umble într-un chip vrednic de Domnul.

Să ne rugăm. O, Tată, Îţi mulţumim pentru Cuvântul Tău cel sfânt. Unde am fi în a începe să înţelegem ce este viaţa, dacă Tu nu ne-ai fi vorbit în această Carte. Aşadar, Îţi mulţumim pentru ea. Apoi Îţi mulţumim că eşti un Dumnezeu plin de har pentru păcătoşi. Îţi mulţumim pentru că L-ai trimis pe Domnul Isus în această lume şi că ne-ai arătat prin umanitatea Lui cea mai frumoasă şi glorioasă valoare din Univers, cu alte cuvinte, pe Tine Însuţi. Şi Îţi mulţumim pentru Duhul Tău cel Sfânt care a revigorat sufletele noastre moarte şi oarbe în aşa fel încât să vedem şi să ne bucurăm şi să Te preferăm pe Tine mai mult decât orice. Fă ca mii şi mii de oameni să te prefere pe Tine şi, astfel, să fie vrednici de Tine datorită existenţei acestei şcoli. Mă rog aceste lucruri în Numele Domnului Isus. Amin.  

Îl voi invita pe Rick Segal, vicepreşedinte cu promovarea aici şi aş vrea să-l ascultaţi. Nu am nici o idee ce va spune, exceptând faptul că ştiu care este slujba noastră şi aş vrea să subliniez ceea ce vei spune înainte de a auzi pentru că iubesc această şcoală. Sper că Dumnezeu îmi va da 10 ani buni de predare şi reprezentare şi, apoi, încă un secol sau două în care să se continue această lucrare.

    Nu mi-am închipuit că în dimineaţa aceasta vom auzi o asemenea mărturie. Ce ai putea spune într-o asemenea situaţie? Nici unul dintre noi nu am experimentat aşa ceva. Nici nu ştiu cum să procesez o asemenea informaţie. Aţi fost vreodată în misiune şi ajungi acolo şi eşti atât de umilit pentru că credeai că tu îi vei învăţa. Iar apoi te uiţi la viaţa lor şi te simţi atât de mic încât nici nu mai ştii ce să spui. Am fost în Africa şi în India, unde pur şi simplu nici nu mai ştiam ce să spun. Nu încerc să par umil, ci pur şi simplu mă simt redus la tăcere în clipa aceasta. Te uiţi la viaţa ta şi pentru un lucru sau altul oamenii te laudă, iar apoi vezi ceva atât de autentic şi real, venit în mod evident de la Dumnezeu, încât vrei doar să trăieşti momentul acela. Mă iertaţi dacă sunt puţin bulversat. Eram puţin deranjat dinainte. M-am trezit devreme dimineaţă pentru că am simţit că Dumnezeu vroia să merg într-o altă direcţie cu mesajul şi pentru că vrea să spun anumite lucruri azi şi cred că Dumnezeu, sau poate vine de la El sau din conversațiile avute cu unii dintre voi ieri, care m-au făcut să mă gândesc, dar cred că Dumnezeu a vrut să încep în dimineața aceasta cu mărturisirea publică a unor păcate. Şi cred că se potriveşte perfect cu pasajul din Ioan capitolul 15.

Am vorbit cu nişte prieteni de-ai mei pe care nu i-am mai văzut de 25 de ani, cu care am fost împreună la seminar. Unul dintre ei spunea că doar acum începe să se recupereze din urma experienţelor de la seminar. Şi spunea că i se pare că eu sunt puţin mai avansat în procesul acesta. 25 de ani au trecut de atunci şi încă mai am probleme atât de vechi. Nu ştiu dacă oamenii vorbesc în mod public despre lucrurile acestea, dar voi spune lucrurile acestea pentru că am minţit cu privire la unele lucruri în scurgerea timpului. Dumnezeu mi-a deschis ochii cu privire la unele amăgiri şi mi-a amintit de înşelăciunile experimentate. Mi-a arătat că am păcătuit împotriva Lui şi mi-a afectat viaţa şi alţii n-au beneficiat din urma adevărului. Toate astea, din cauza unor minciuni din viaţa mea. Am minţit de dragul reputaţiei, acesta-i deobicei motivul. Vreţi să fiţi priviţi bine şi nu vreţi ca oamenii să ştie adevărul. Ca lideri, ne putem ascunde mai uşor ca alţi oameni.

Un pasaj care îmi vine în minte este Apocalipsa capitolul 3, când Isus vorbeşte bisericii din Sardes şi spune, „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Toată lumea ştie biserica din Sardes şi crede că trăieşte, dar Dumnezeu Însuşi spune, „Ştiu cine eşti şi eşti mort!” Mă gândesc la pasajul acesta când vine vorba de noi liderii. Pentru că suntem cunoscuţi şi avem o reputaţie. În momentul când aţi acceptat poziţia aceasta, aţi primit o reputaţie. Când ai acceptat poziţia aceasta, oamenii au presupus că eşti un om al lui Dumnezeu. Biserica ta presupune că ai o umblare incredibilă cu Dumnezeu şi ai o anumită reputaţie. Cine te va trage la răspundere? Cine va veni în viaţa ta din biserică, şi cu dragoste să te întrebe de umblarea ta? De aceea mulţi dintre voi aveţi aventuri extramaritale, dar nimeni nu vă trage la răspundere şi nimeni nu îndrăzneşte să vă ia la întrebări pentru că sunteţi păstori! Unii dintre voi sunteţi dependenţi de pornografie şi vă ascundeţi, dar cine vă va cere socoteală? Eşti păstorul, eşti lider, eşti preot, ești păstorul turmei şi ai o reputaţie! Unii dintre voi n-aţi mai avut o conversaţie sinceră şi profundă cu Domnul de mult, mult timp! Dar cine va aduce în discuţie lucrul acesta? Aveţi o anumită reputaţie şi eu am o reputaţie. Dar cine mă va trage pe mine la răspundere cu privire la umblarea mea cu Dumnezeu? Eu am scrie cartea „Dragoste nebună.” Bineînţeles că sunt îndrăgostit de Isus, nu? Bineînţeles că am părtăşie cu Domnul şi presupunem lucrurile acestea. Pentru că ne „merge numele că trăim.” De aceea îmi place pasajul acesta pentru că Dumnezeu spune, „Nu-mi pasă de ceea ce cred toţi ceilalţi despre tine şi presupunerile lor. Eu ştiu adevărul despre tine.”

Pasajul acesta este adesea în mintea mea şi chiar și atunci când vreau să fac voia Lui, cad în capcana decepţiei. Unii dintre voi, în mod special la conferinţa aceasta, conferinţa „Oxigen”, conferinţa învăţaţilor, conferinţa ce atrage oamenii cu coeficentul de inteligenţă mai ridicat decât mulţi alţi oameni. Atunci când sunteţi mai învăţaţi, oamenii nu îndrăznesc să vă abordeze. Sunt intimidaţi de voi. Pentru că s-ar putea să am dreptate, dar dacă mă cert cu tine, tot tu vei câştiga în final. Nu-i aşa? Ca atunci când cineva slăbuţ merge la sală şi toţi de acolo îs mari şi nici nu te poţi pune cu ei că te-ar bate. Nu contează dacă am dreptate, pentru că ei sunt mai mari decât mine. Mulţi oameni vă privesc în felul acesta. Nu contează care e relaţia ta cu Dumnezeu, şi nu-i vina voastră, dacă Dumnezeu v-a făcut mai desptepți. Aveţi darul acesta minunat, dar nu sunteţi uşor de abordat de orice om care nu îndrăzneşte să pună întrebări. Putem avea o reputaţie şi foarte puţini oameni ar îndrăzni să ne ceară socoteală.

Vreau să încep prin a vă mărturisi că mi-e foarte greu să înţeleg lucrurile. Nu ştiu cum se numeşte problema, dar mi-a fost greu să pricep lucrurile şi totdeauna am avut problema aceasta. În clasa a şaptea citeam cărţi şi profesorii ne întrebau ce însemna ce citeam. Ce înseamnă pentru tine? Toţi colegii dădeau explicaţii şi niciodată nu înţelegeam la fel lucrurile. Nu înţelegeam! Încerc, dar nu pricep! Ştiam să răspund la teste, ştiam cum să învăţ şi să iau nota zece, şi la seminar aveam doar note bune. Îi vedeam la festivitate graduând cu eşarfa pe după gât şi mă gândeam că vreau şi eu să am una la graduare. Îi vedeam pe alții la festivitatea de graduare și mă gândeam ce ratați pot fii că nu am terminat cu onoare. Am calculat şi am ştiut că pot termina şef de promoţie şi am fost atât de aproape de a avea succesul acesta. Nu-i corect! Am predicat şi am luat nota 10 pe predică şi nici n-a fost o predică atât de bună. Deci după ce am văzut că am luat nota 10, m-am gândit să îmbunătăţesc puţin următoare predică şi data următoare am predicat o predică mai bună şi mi-au dat nota 7. Am mers la profesor şi l-am întrebat, stai puţin, cum de am luat nota 7? Nu a fost predica mai bună ca predica dinainte? Da, a fost. M-am adâncit în greacă, am folosit lucrurile pe care mi le-ai spus şi pe care nu le voi mai folosi niciodată, cum de am luat nota 7? Şi nu mi-a putut răspunde. I-am spus, îţi imaginezi că nu voi mai putea gradua şef de promoţie cu eşarfa aurie pe după gât? Mă vei împiedica să graduez cu onoare, doar din cauza acestei note? Mi-am calculat notele, dar el nu a vrut să schimbe nota. Încă am resentimente cu privire la lucrul acesta. Eram și eu un ratat ca toţi ceilalţi.

Ştiu cum să mă pregătesc pentru teste, dar nu reţin bine lucrurile şi nu înţeleg de multe ori ceea ce studiez. Nu am o memorie bună şi nu-mi amintesc decât porţiuni din ceea ce am studiat. Acesta sunt eu. Păcatul se strecoară când nu vreau să recunosc lucrul acesta. Niciodată n-am mai recunoscut asta în mod public. Mă prefac şi totdeauna m-am prefăcut că înţeleg lucrurile. Dau din cap şi nu vreau să arăt că n-am înţeles. Nu vreau să fiu persoana aceea care totdeauna încetineşte toată clasa şi nici n-are ce căuta în clasă. Când nu înţeleg ceva, în mândria mea, nu recunosc lucrul acesta şi nu pun întrebări. Îmi aduc aminte prima clasă la seminar, primele cuvinte din gura profesorului, Dr. Muller care avea accent englezesc, „Vom începe cu afirmaţiile preliminarii, pentru cei ce nu ştiţi ce sunt acestea, înseamnă introducerea.” Atunci de ce nu-i spui introducere? Şi a continuat cu comentarii despre principii pe care toţi le-am învăţat în „fizica începătorilor.” Şi mă gândeam că niciodată n-am studiat fizica şi habar n-am despre ce vorbeşte, dar n-am să-mi ridic mâna să recunosc că n-am studiat fizica şi toată lumea să se uite la mine şi să spună, „eşti chinez şi n-ai studiat fizică?” Deci am dat din cap ca toată lumea şi am râs ca şi cum ştiam despre ce vorbeşte.

Îmi aduc aminte că am predicat la conferinţa clasei noastre de la colegiul biblic şi am mers la cină cu Dr. John McArthur. Deci era John MaArthur, Al Mohler, un om foarte deştept şi cu mine. Eram la cină cu soţia mea şi ei discutau despre lucruri atât de grele şi mă concentram, şi încercam să ascult, dar habar n-aveam despre ce discutau şi foloseau cuvinte pe care nici nu le ştiam. Ascultam, mâncam, aprobam… Şi dintr-o dată, întrebarea aceea îngrozitoare, „Tu ce crezi despre asta, care e părerea ta, Francis?” Ce ar face o persoană umilă? Ar spune, nici nu ştiu despre ce vorbiţi. Dar ce credeţi că a făcut Francis? „Da, cu adevărat, întrebarea aceasta este o întrebare grea. Trebuie să mă mai gândesc la lucrurile acestea. Trebuie să-mi împrospătez memoria, pentru că nici nu ştiu despre ce vorbiţi.” Am dat dovadă de atâta mândrie şi slavă Domnului că era acolo soţia mea care nu-i deloc aşa! Ea a spus, „nici nu ştiu despre ce discutaţi.” Al îi explica soţiei mele şi eu mă prefăceam ca şi cum am discutat despre lucrurile acestea împreună. E stupid, dar ăsta sunt! Şi poate vă gândiţi că e bine să-mi mărturisesc păcatele din trecut. Dar nu-s din trecut.

În urmă cu trei ani am primit un telefon şi tipul acesta pe care nu-l cunosc, Don Carson, m-a rugat să vorbesc la „The Gospel Coalition.” Mă roagă să ţin o prelegere pentru aceşti învăţaţi şi luam notiţe, încercând să pretind că ştiu despre ce vorbea. „Da, aţi ales o temă bună. Lasă-mă să mă gândesc puţin şi îţi dau răspunsul final.” Dacă vă vine să credeţi, am deschis un colegiu biblic, am angajat oameni care ştiu mai multe ca mine, şi am mers la ei şi am recunoscut că tema era peste puterile mele. I-am spus că m-a sunat Carson, probabil cel mai mare teolog al zilelor noastre şi m-am invitat să vorbesc la „The Gospe Coalition.” Ai fost invitat la „The Gospel Coalition? Tu?” Taci, nu spune la nimeni! I-am spus despre ce m-a rugat să vorbesc şi i-am arătat notiţele mele. Ştiţi despre ce-i vorba? Da, ştiau. Şi unul dintre ei vroia să scrie o lucrare pe subiectul acesta. Şi l-am întrebat, vrei să-mi scrii tu prezentarea? Don, dacă eşti aici, afli şi tu adevărul acum. Am minţit, am înşelat, am 44 de ani şi am „copiat la test.” Altcineva mi-a scris articolul acesta şi n-am vrut să recunosc că nu ştiam despre ce-i vorba. N-am vrut să recunosc că lucrurile acestea erau peste puterile mele şi că la seminar mi-a fost greu. Acesta sunt, sunt un mincinos! Vreau să cred că sunt în aceeaşi categorie cu voi, că suntem la acelaşi nivel.

Deci am luat documentaul acesta pe care urma să-l prezint şi am mers la conferinţa aceasta şi erau două nivele. Juniorii stăteau acolo unde erau colegii mei care mi-au scris prezentarea şi eu am citit lucruri scrise de altcineva. Totul a mers bine până ce au început să-mi pună întrebări. N-am ştiut că trebuia să şi răspund la întrebări. Şi unele lucruril pe care le-au scris erau greşite, dar ce puteam face, să recunosc că nu eu le-am scris? Îmi aduc aminte că Mark Driscoll mi-a pus întrebări cu cuvinte pe care nici nu le-am înţeles şi nu mă mai puteam preface. Mă uitam la el şi l-am rugat să repete întrebarea. M-a întrebat din nou şi am spus că nu ştiu cum să răspund. Iar apoi Don mi-a spus, „Aş fi vrut să fii mai concluziv în prezentarea ta.” Aşa m-am gândit şi eu! A fost un coşmar! Şi cu cât vorbeam mai mult cu atât era mai rău. Îmi vedeam mândria şi dorinţa de a fi parte cu toţi cei prezenţi acolo. La sfârşitul conferinţei am mers la Don Carson şi i-am spus că nu cred că-i locul meu acolo. Mi-a spus că şi conducerea a avut o discuţie şi nici ei nu credeau că am ce căuta acolo. A fost ciudat şi m-am simţit stânjenit şi până la urmă am plecat. În mândria mea îmi făceam planuri cum să studiez mai mult.

Am fost copleşit de teamă, mă gândeam că nici n-ar trebui să mai predic, sunt prea multe lucruri pe care nu le înţeleg. Tot procesul acesta începe la seminar, când tot studiezi şi nu înţelegi, treci testul şi graduezi în final, dar sub nici o formă nu poţi ţine pasul cu ceilalţi şi simţi că eşti singurul care nu înţelege lucrurile acestea. Mândria ta nu te lasă să recunoşti că nu înţelegi. Oamenii te provoacă şi mergi pe internet să găsești argumente. Te arăți că ştiai lucrurile acestea, te ascunzi şi te prefaci. Experienţa aceasta m-a făcut să realizez că nu ştiu suficient, că nu sunt pregătit, mi-e ruşine şi n-ar trebui să predic. Mi-a afectat curajul şi am realizat că nu ştiu suficient. De ce mi-aş mai deschide vreodată gura? M-am simţit nesigur.

Un lucru se întâmplă în ultima vreme în mod special între tineri. Oamenii devin depresivi din cauză Facebook-ului. Cred că aţi auzit de depresia cauzată de Facebook. Oamenii merg pe Facebook şi văd pozele în care alţii sunt fericiţi. Postează pozele cele mai reuşite şi scriu comentarii despre distracţiile lor şi oamenii se gândesc că nu-s la fel de fericiţi. „Nu mă distrez ca ea, nu arăt ca ea, nu am atâţia prieteni ca ea.” Oamenii devin depresivi pentru că oamenii prezintă doar latura bună, iar noi ne gândim că nu suntem la acelaşi nivel. Nu vorbim despre lucrul acesta în biserică, dar lucrul acesta îl vedem chiar şi aici între noi. Tipul acesta de invidie, care nu vine neapărat de pe Facebook, ci de pe internet. Când mergi pe internet şi vezi ce fac alţii, „în Numele lui Dumnezeu” te gândeşti că niciodată n-ai putea ajunge acolo. Dacă vă uitați pe internet la toate lucrurile pe care le face Rick Warren, vedeți lucruri pe care nu le veţi putea face niciodată. Mergeţi pe internet să vedeţi toate lucrurile pe care le înţelege Tim Keller, dar pe care voi nu le veţi pricepe niciodată. Nu-i vina lor, ci sunt binecuvântaţi şi au darul acesta. M-am comparat şi eu şi începi să te stresezi la nesfârşit. Eşti nesigur şi începi să te agiţi, să te compari, să faci mai mult, şi nimeni nu discută despre lucrurile acestea, dar este atât de multă anxietate în mijlocul nostru cu privire la lucrarea de slujire, la dorinţa de a ajunge undeva, de a atinge o ţintă, şi este împotriva a tot ceea ce am citit până acum.

Ca oaie în turma Lui ni se spune că ne duce la păşuni verzi, ne dă ape de odihnă şi ne protejează de vrăjmaş. Nu trebuie să te temi pentru că Eu am grijă de tine chiar şi atunci când treci prin valea umbrei morţii. Şi săracii de noi, oile, suntem atât de stresate! Suntem stresaţi, suntem îngrijoraţi, suntem neliniştiţi, deşi ni se spune să nu ne ingrjiorăm de nimic. În Ioan 15 spune, „Eu sunt vița.” Nu înţelegeţi lurul acesta? Eu sunt adevărata viță. Voi sunteţi mlădiţele. Nu trebuie să faceţi nimic, voi sunteţi doar mlădiţele, sunteţi oile, tot ce trebuie să faceţi e să rămâneţi în viță. E simplu! Tot ce ne spune Isus e atât de simplu! Ca oi trebuie doar să-L urmăm. El ne hrăneşte şi ne protejează.Asta-i tot ce trebuie să facem! Ca mlădiţă trebuie doar să fim conectaţi cu El! Mlădiţa nu se chinuie să aducă roade! Dacă eşti conectat cu vița, toate celelalte se întâmplă în mod automat! Dumnezeu Tatăl vă va curăţa să fie sigur că aduceţi rod. E garantat, dacă rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Asta e tot ce vă cer, să rămâneţi în Mine. Simplificaţi lucrurile! Complicăm lucrurile şi ne stresăm!

Începem să minţim şi să înşelăm şi Isus spune, odihniţi-vă, sunteţi turma Mea. Eu sunt vița, Eu sunt Păstorul. Voi sunteţi oile, voi sunteţi mlădiţele, tot ce trebuie să faceţi este să rămâneţi în Mine şi veţi aduce rod. Veţi aduce roade veşnice! Aceasta este promisiunea Lui. Sanata vine şi încearcă să ne distragă atenţia. El ştie că dacă rămâneţi în El, se vor schimba lucrurile. El va încerca să vă despartă de viță. Isus ne dă această ilustraţie în care o mlădiţă despărţită de viță încearcă să aducă roade singură. E o ilustație atât de simplă. Mlădiţa ar putea încerca fără încetare, dar nimic nu se va întâmpla. Tot ce trebuie să faceţi, este să fiţi legaţi de El. Şi uneori puteţi veni la o asemenea conferinţă şi să plecaţi mai nesiguri. Niciodată nu voi putea comunica la fel ca el, niciodată nu voi ştii la fel de multe ca el, niciodată nu voi avea o strategie la fel de bună ca a ei, eu niciodată, niciodată… când de fapt trebuia să primim încurajare. Mai bine mă făceam instalator. Nu asta am vrut să spun- instalatorii au şi ei meseria lor. Trebuia să spun altceva.

Un verset care mi-a rămas în minte din pasajul acesta a fost versetul 16 unde spune în felul acesta, „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu să vă dea.” „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu să vă dea.” pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu să vă dea.” Este foarte ciudat cum scrie aici. V-am ales şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade care rămân în veci. Nu putem eşua pentru că am fost aleşi. Dumnezeu a hotărât ca noi să aducem roade pentru că rămânem în El, „pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu să vă dea.” Planul a fost să rămânem în Hristos şi să cerem roade şi Dumnezeu ne va da roade pentru că am fost aleşi cu scopul acesta. Este prezentată ca o garanţie şi se pare că nici nu trebuie să fac prea multe lucruri. Priviţi versetul 4. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă.” Doar atât se cere! V-a ales pentru lucrul acesta. Pentru ce ne-a ales? Pentru a rămâne în El, iar apoi roada vine de la sine. Nu trebuie să vă luptaţi pentru roade, vrăjmaşii voştri vor fi distruşi pentru că El e Păstorul nostru. Mândria noastră, mesajele lumii şi chiar şi mesajele venite de la alţi credincioşi, ne despart uneori de viță. Ne face să ne apucăm de lucru şi uităm să ne încredem în El. De aceea îmi place ce a spus fratele din Cambogia. Când spune cum a fost în lagăr în război şi Dumnezeu îl asigura că va avea grijă de el, că nu acesta-i sfârşitul. Eu îţi dau vise, îţi dau viziuni şi îţi voi arăta ce se va întâmpla în viitor. Toate s-au împlinit şi ne-a mărturisit. Iar noi Îl lăudăm pe Dumnezeu! Nu ştim cât de deştept e fratele, ci vedem doar un om care a rămas Viță, și roadele au venit de la sine şi toate lucrurile par atât de simple. Noi suntem turma, suntem mlădiţele.

Vreau să vă mulţumesc că unii dintre voi aţi fost atât de binevoitori în ultimele zile. Unii dintre voi poate v-aţi speriat de reacţia pe care am avut-o când mi-aţi spus cum ceea ce am scris a avut impact în voi şi m-am uitat la voi şocat, pentru că aţi venit la conferinţa aceasta cu oameni mult mai deştepţi decât mine. Viaţa mea a fost atât de ciudată şi ca şi copil n-am fost sclipitor, n-am fost popular, dar am crezut în Dumnezeu. Când eram tânăr, am crezut în El, citeam despre David şi Goliat, şi mă gândeam că aş putea fi şi eu la fel. Citeam despre Daniel în groapa cu lei şi credeam, dar cu cât am îmbătrânit, credinţa parcă moare încetul cu încetul. Eşti mai deştept, deşi simţi că ştii tot mai puţin, iar credinţa aceea de copil, treptat, treptat se spulberă. Iar apoi cineva vine la tine şi îţi spune că ai avut un impact în viaţa acelei persoane şi nu-ţi vine să crezi. Eu, care nu-s suficient de deştept, n-am o strategie bună, n-am suficiente resurse? Da, dar L-ai cunoscut pe Isus. Mă uit la viaţa mea şi realizez că nu aş fi înţeles nimic, dar L-am urmat şi m-am lăsat călăuzit. Dar în mândria mea şi din prostie, am vrut să primesc credit datorită educaţiei mele, strategiei mele, dar sunt şi eu doar o oaie. Sunt doar o mlădiţă care a rămas conectată cu Vița.

Presiunea aşteptărilor te poate distruge. Nu ştiu cum e în Australia, dar în America fac tot felul de studii şi 60% dintre păstori au spus că dacă ar găsi un serviciu la care să fie plătiţi la fel, ar renunţa la pastorație imediat. Cine ar vrea să-l urmeze pe un asemenea om care ar renunţa într-o secundă? Unde greşim oare? Pastorii se simt nesiguri, simt că nu se potrivesc standardelor, simt aceeaşi depresie ca şi noi. Oamenii văd când ne prefacem şi putem fi destul de transparenţi. Nu ştiu cum e aici, dacă sunt oameni care vor să se dea bătuţi pentru că presiunea e prea mare şi nu poţi ţine pasul.

Eroul meu aici pe pământ, este un pastor din India, un om foate umil care n-ar ieşi în evidenţă în locul acesta. A condus la Isus aproximativ 3 milioane de oameni prin lucrarea lui de slujire, aproximativ 17 biserici se deschid zilnic, şi vă întrebaţi cum e posibil aşa. A deschis 50 de colegii biblice, şi oamenii aceştia nu sunt creştini obişnuiţi, creştini care au spus o simplă rugăciune ca Isus să fie prietenul lor, ci oamenii aceştia îşi sapă mormintele înainte de a intra într-un oraş pentru a evangheliza. Oamenii Îl urmează pe Isus într-un mod foarte serios. Omul acesta este unul dintre eroii mei pentru că e un om atât de simplu şi umil, atât de aproape de Domnul, şi m-a sunat acum câteva luni în urmă plângând. Plângea la telefon că un pastor din America păcătuise. Şi mă întrebam de ce plânge omul acesta pentru un lucru care se întâmplă atât de des? Dar plângea. Nu judeca, ci doar plângea şi spunea că a vorbit cu păstorii din America şi se pare că nu-L cunosc pe Isus. Doamne, dacă oameni aceştia Te-ar cunoaşte! Isuse, mi-aş dori ca oamenii aceştia să Te cunoască cu adevărat! Ştiu multe lucuruti despre El şi îţi pot spune multe despre El, dar vorbesc din exterior, nu ca şi cum L-ar cunoaşte personal. Nu vorbea cu o atitudine de judecată, ci cu lacrimi îmi spunea că poporul preferă să-l asculte pe Moise, când ar putea urca pe munte şi să-L audă pe Dumnezeu într-un mod personal, să-L întâlnească pe Dumnezeul atotputernic! Nu-s interesaţi, ci vor doar să-L audă pe Moise şi şi-ar face un selfie cu Moise. Nu realizează că pot sta în fața rugului aprins? Nu realizează că pot urca pe munte unde să fie doar ei cu Dumnezeu? Nu vor să fie conectaţi cu El în mod direct şi să-L cunoască? Plângea iar eu ascultam uimit ce spunea.

Cred că a pus punctul pe „i.” Uneori putem fi atât de atraşi de oameni, de Moise, fără să realizăm că putem urca muntele. Iar dacă nu suntem atenţi, putem să atragem turma şi oamenii să ne asculte, când de fapt trebuie să-i trimitem pe munte. Trebuie să urcaţi pe munte! Viaţa mea şi tot ce-i bun în mine se datorează momentelor petrecute pe munte, momente petrecute în prezenţa lui Dumnezeu, doar eu şi Dumnezeu. El mi-a vorbit prin Cuvântul Lui şi am rămas în El. Toate roadele au venit din timpul petrecut cu Isus. Eu trebuie să mă micşorez! Trebuie să scad într-un fel în ochii voştri! Credeţi-mă, dacă veţi merge sus pe munte, nu veţi vrea să mă mai vedeţi vreodată! Veţi vrea să staţi sus pe munte cu El, să fiţi în legătură cu El, pentru că El e Păstorul vostru, El e Vița! Trebuie să rămâneţi în El şi trebuie să-L urmaţi, iar eu trebuie să mă mișcorez tot mai mult. Mergeţi! Mergeţi! Asta le spun angajaţilor bisericii mereu, mergeţi şi fiţi împreună cu Dumnezeu şi lucruri măreţe se vor petrece.

Am vorbit cu un alt pastor din India în urmă cu o lună şi mi-a spus că a studiat trezirile lui Dumnezeu. Mi-a spus, ştii cum încep trezirile? Trezirile încep atunci când fondatorul Îl cunoaşte pe Isus într-un mod profund. Iar trezirile mor atunci când oamenii cunosc doar fondatorul trezirilor. Trăim într-o vreme în care vrem să fim ataşaţi de fondatorii slujirilor. Ne simţim în siguranţă în felul acesta. Vreau să mă ataşez de învăţătorul acesta, de omul acesta care are o lucrare incredibilă. Să fiu ataşat de persoana aceasta. Întrebarea mea pentru voi este, când a fost ultima dată când în mod serios aţi urcat pe munte cu Dumnezeu? Când ai fost conectat cu El, să rămâi în Viță? Pentru că atunci vor veni roadele. Puteţi face ucenici şi fără procesul acesta. Dar dacă nu eşti aproape de Isus, de ce am vrea să fie doi ca tine? Ce vrem să multiplicăm, mai multe oi stresate? Mlădiţe pe cont propriu care încearcă să aducă roade? Încercaţi să vă conectaţi din nou. Ştiu că putem pierde conecția aceasta şi vreau să vă spun că am crescut în umblarea cu Domnul. Cred că am crescut în multe domenii, am crescut în înţelepciune, şi realizez că în timp traiectoria aceasta urcă, dar sunt realist și am observat că am domenii în viaţa mea în care am scăzut chiar. Cum ar fi credinţa mea.

Anul trecut la Paşte, trebuia să predic într-o biserică nouă unde n-am mai predicat niciodată şi eram foarte entuziasmat pentru că era Paştele şi mă gândeam că oamenii aceştia nu mă cunosc, nu trebuie să studiez, folosesc o predică veche. Am trecut prin toate mesajele mele de Paşte şi am început să citesc câteva din cele vechi, şi în timp ce citeam predicile, găseam greşeli pentru că teologia se îmbunătăţeşte, dar erau lucruri pe care le citeam şi nu-mi venea să cred că le-am spus. Era foarte îndrăzneţe ce am spus atunci! N-am mai predicat asemenea lucruri în ultimul timp. Îmi aduc aminte cum la început predicam în fața adunărilor şi nici nu-mi păsa ce credeau oamenii despre mine. Îmi pasă doar de sfinţenia Lui şi de prezenţa Lui în adunare şi nu-mi păsa dacă toată lumea ar fi plecat, spuneam ce credeam şi citind lucrurile acestea mă întrebam, ce s-a întâmplat cu mine? Să fie vina criticilor? Pentru că în timp ce vorbeşti te întrebi cine îţi va trimit emailuri, cine se va supăra de ce spui? Dacă spun lucrurile în felul acesta, voi primi atât de multe emailuri şi nu voi avea timp să răspund, şi schimbi lucrurile. Pentru că te gândeşti la felul în care s-ar putea să răspundă oamenii, spui doar ce crezi c-ar merge. În loc să spui ce ţi-a spus El să spui! Doamne, ce s-a întâmplat cu mine? Parcă sunt mai slab! Vreau să fiu tot mai curajos cu cât îmbătrânesc mai mult. Ceea ce a fost mai de neînchipuit a fost predica aceasta pe care am citit-o, era o predică pe care am predicat-o în săptămâna când s-a născut fiul meu. Are acum 9 ani.

Îmi aduc aminte că fiica noastră cea mai mare avea 10 ani şi când să mergem la spital ne întrebam dacă să o ducem pe Rachel, fiica noastră cea mai mare, cu noi. E destul de mare, s-ar putea să fie bine pentru ea, sau s-ar putea să fie prea mult la vârsta ei, dar până la urmă am hotăra să o luăm cu noi. Dacă vede o naştere, s-ar putea s-o facă să nu se încurce cu băieţi prea devreme! Am luat-o cu noi şi urma să asiste la naştere. Aveam deja trei fiice şi când a venit timpul să se nască fiul meu, îmi iubesc fiicele, dar momentul când urma să se nască fiul meu, a fost un moment foarte special. În momentul acela mă gândeam cum vom merge împreună la vânătoare, e băiatul meu! Doctorul s-a uitat la fiica mea şi a întrebat-o dacă vrea să ajute la naşterea frăţiorului ei şi i-a dat mănuşi pe mâini, i-a pus un halat şi o mască pe faţă, şi mă gândeam cum aştepta să îl ţină în braţe pe fiul meu! Îi curgeau lacrimile pe față vazându-mi primul meu născut cu fiul meu, şi am descris momentul acesta şi emoţiile trăite. Citeam predica aceasta şi la sfârşitul ei am scris cum „naşterea fiului meu a fost nimic, comparat cu părtăşia cu Isus săptămâna aceasta.” A fost o părtăşie atât de intimă încât nu vroiam să părăsesc prezenţa Lui. Naşterea fiului meu pălea în comparaţie

Citind, îmi aminteam cât de bine era în prezența lui Dumnezeu şi totul păleşte prin comparaţie! Citind mă întrebam, Doamne, când a fost ultima dată când m-am simţit la fel? Mi-am dat seama că Îl iubeam pe Isus mai mult decât Îl iubesc acum. Ce s-a întamplat în viaţa mea? Niciodată n-aş fi vrut să spun lucrul acesta! Dar în toată presiunea, nesiguranţa, minciunile şi nevoia de a ţine standardul sus, de a răspunde tuturor oamenilor, am uitat să rămân legat de El. Şi am auzit cuvintele acestea din partea lui Dumnezeu din Apocalipsa 3, „Întăreşte ce rămâne, care e pe moarte.” „Îţi mergem numele că trăieşti, dar eşti mort.” Dar „Întăreşte ce rămâne, care e pe moarte.” Ştiu că unii dintre voi nu înţelegeţi ce înseamnă să-ţi vorbească Dumnezeu şi mişcarea carismatică, deci poate n-am auzit din partea Domnului, ci doar mi-a venit în minte versetul acesta pentru un oarecare motiv. Nu contează, pentru că vorbim din Scripturi şi toţi credem Scripturile. „Întăreşte ce rămâne, care e pe moarte.” Când am citit cuvintele acestea, nu le-am citit ca o condamnare, ci a fost un cuvânt de încurajare de la Domnul, Păstorul meu.

„Întăreşte ce rămâne, care e pe moarte.” A fost o mare încurajare pentru mine. Francis, încă mai ai ceva în tine. Ştiu că Mă iubeşti, ştiu că eşti profetul Meu şi vei spune orice Îţi cer să spui, ştiu că e încă în tine. Francis, ştiu că nu există nimic pe pământul acesta la care nu ai renunţa pentru Mine. Întăreşte din nou ce ai în tine. În ultimul an şi jumătate la asta am lucrat, să mă întorc la credinţa simplă, să nu concurez cu adunarea. Nu mă pot compara cu unii dintre voi, niciodată nu voi ştii atât de multe câte ştiţi unii dintre voi. Nu e o competiţie. Am nevoie de voi, am nevoie să mă ajutaţi, am nevoie să luptaţi cu mine şi să dați argument altor oameni, am nevoie de voi în Trupul lui Hristos. Ar fi bine dacă aţi recunoaşte că aveţi nevoie de cineva care nu are acelaşi dar ca voi. Cred că singura dată când am auzit lucrul acesta John Piper l-a spus. El e unul din eroii mei! I-am citit cărţile şi am încercat să scriu ca el, deşi mi-a luat toată ziua să scriu o singură propoziţie ca a lui. Încerc, încerc, încerc să scriu ca tine. Şi el s-a uitat la mine şi mi-s spus, poate că nu ar trebui să scrii ca mine. Cum? Şi mi-a spus că crede că mă descurc bine cu tinerii şi poate nu asta-i chemarea mea, că ar fi bine să lucrez cu tinerii. Poţi comunica cu ei într-un mod în care te pot înţelege. Deci nu trebuie să fiu ca John Piper? Totdeauna am simţit că trebuie să mă ridic la un anumit standar, dar nu e aşa. Tu ai darul tău, eu am darul meu.

Nu suntem într-o competiţie, ci avem nevoie unul de altul. Haideţi să lucrăm împreună. Lumea ne vede certându-ne cu privire la lucrurile cele mai stupide. Unii dintre noi nici nu ştim ce spunem când ne certăm. Am citit undeva într-o carte şi regurgităm informația. Ce am făcut? Lucrurile trebuiau să fie simple, jugul bun şi sarcina uşoară. Să fim o turmă care Îşi urmează Pastorul. Cu cât sunt mai arogant, şi cu cât pretind că-s mai mult decât sunt în realitate, cu atât am mai puţine roade în viaţa mea. M-am trezit rugându-mă, Domane, mi-e dor de felul cum eram, mi-e dor doar să citesc Biblia cu naivitate, să iubesc Biblia, să mă uit la prieteni şi să-i iubesc, să-mi dau silinţa să-i învăţ despre Isus, înainte de a deveni „Francis Chan.” Înainte de a fi autor, vorbitor, pastor. Mi-e dor de cum eram şi cred că unii dintre voi ştiţi exact despre ce vorbesc. În trecut erai plin de credinţă şi încă te recuperezi în urma eşecurilor. Haideţi să dăm cărţile pe faţă. Haideţi să rămânem în El, să fim sinceri unul cu altul. Slăvesc pe Dumnezeu pentru voi cei care sunteţi învăţători străluciţi! Sunt atât de recunoscător că suntem împreună şi facem parte împreună şi sper să valoraţi ceea ce și fac eu. Am mai mult simț al umorului decât voi, haideţi să recunoaştem. Lumea are nevoie să vadă că nu suntem într-o competiţie şi nu suntem oameni nesiguri care ne copiem unul pe altul. Suntem oi compleșite de El, suntem mlădiţe, toate unite în aceeaşi Vită. E simplu. Haideţi să mergem înapoi la simplitate.

General loc. Georg von Viebahn

I. Introducere.

În literatura creștină se găsesc scrieri de morală, care sunt în stare să aprindă în cititorii periclitați gânduri și imagini imorale. Satan a folosit deseori scrieri, care voiau să atenționeze cu privire la păcat, ca să facă pe oameni să păcătuiască. Cine știe aceasta, nu va veni fără teamă cu penița lui să scrie ceva din domeniul întunecat al păcatelor carnale. Dacă însă vrem să rămânem legați de Cuvântul Scripturii, Domnul poate să dăruiască, ca să se poată vorbi despre aceste lucruri serioase, fără ca tu însuți să te murdărești și fără ca printr-un cuvânt să aprinzi în inima cititorului gânduri păcătoase. Cuvântul lui Dumnezeu, care corespunde în totul nevoilor inimii omenești, nu ocolește acest domeniu. El luminează cu făclia dragostei și adevărului dumnezeiesc în aceste adâncimi întunecate, ca să arate celor încătușați drumul eliberării și celor ușuratici blestemul păcatului. Slujitorii lui Dumnezeu cei mai binecuvântați și cu mare experiență sunt unanimi, că mesagerii Evangheliei trebuie să mărturisească oamenilor la timpul potrivit și în formă curată ce vrea Dumnezeu să spună despre acest domeniu al păcatului. »Dacă vom tăcea … ne va ajunge pedeapsa« (2 Împărați 7,9). Chiar și compătimirea față de multele suflete care se luptă, care sunt în pericol să fie înfrânte și să piară în luptă, obligă să răspundem la titlul acestui articol în lumina Cuvântului dumnezeiesc, pentru ca orice inimă sinceră, să se lase prinsă, înainte de a fi prea târziu, de mâna harului, ca să fie eliberată pe deplin. Facă Domnul ca atât cititorul cât și scriitorului acestor pagini să păstrăm înaintea ochilor Cuvântul: »Plecați, plecați, ieșiți de acolo! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul ei! Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Domnului!« (Isaia 52,11).

II. Într-o generație adulteră și păcătoasă .

Domnul Însuși denumește generația de oameni cu aceste trăsături de caracter: »generație adulteră și păcătoasă« (Marcu 8,38). Când El sintetizează conținutul ispitelor care ies din inima omului păcătos, El începe cu »adulter și curvie« (Marcu 7,21). Când Cuvântul lui Dumnezeu enumeră faptele și roadele naturii păcătoase, începe cu: »curvie, necurăție, destrăbălare« (Galateni 5,19). Când vorbește despre păcat, care închide drumul spre cer, începutul este: »Nu vă amăgiți, nici curvarii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei care se masturbează, nici homosexualii … nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu« (1 Corinteni 6,9-10). Scriptura prezintă deci înaintea ochilor tuturor păcatul cărnii ca fiind o putere distrugătoare cu totul deosebită. Ceea ce mărturisește Cuvântul lui Dumnezeu veritabil, o confirmă viața practică la fiecare pas. Cine privește puțin mai adânc în viața oamenilor, cine are a face cu conștiințe împovărate și cu oameni disperați, va fi convins că în acest domeniu păcătos este o jale deosebită, o sclavie îngrozitoare, cu care satan leagă inimile oamenilor spre nimicire. Pentru tineri, plăcerea cărnii este păcatul, păcatul plăcut, povara care leagă, care îi împiedică să apuce harul lui Dumnezeu. Dacă vei vorbi înaintea unei mulțimi mari de oameni despre „păcat”, fii convins că o mare parte din ascultători se va gândi la imoralitate. Pentru mulți aici este pericolul cel mai mare, cel mai deosebit, pentru acum și pentru veșnicie, colțul de stâncă de care au eșuat o mulțime de vieți cu speranțe mari. Aici este cheia tainelor conștiințelor, a celor mai profunde nevoi ale inimilor. Mărturisirile, cu care conștiințele încărcate descoperă trecutul lor, oferă dovada că acest domeniu păcătos deseori își exercită puterea lui de stricăciune asupra oamenilor, pe care nimeni nu-i observă, și totuși inimile lor suspină sub acest blestem al păcatului; conștiințele lor strigă. De unde să vină ajutorul? Stă scris: »La Domnul este scăparea« (Psalm 3,8). Când este vorba de foamete și inundații se vorbește de regiune sinistrată. Printr-o inundație cu păcat și suferință imoralitatea a transformat întreg poporul nostru într-o imensă regiune sinistrată; niciun om și nici o lege omenească nu este în stare să stăvilească talazurile care transformă familia întreagă în ruină și oamenii smulși de curentul lor puternic sunt purtați în grupuri în nimicirea trupului și sufletului. Privește în literatura de divertisment și glume, oferită spre vânzare în gări, ascultă discuțiile tinerilor în restaurante sau la lucru, la universitate, între cei de sus și cei de jos, și vei constata că te înconjoară o atmosferă morală otrăvită. Cete mari de copii sunt legați deja cu lanțurile păcatului unei imoralități secrete. Mii de tineri privesc în oglinda lor chipul unui vinovat, care se dezonorează singur. În felul acesta crește o generație, care este legată cu lanțurile sclaviei lui satan nu numai prin păcatul care locuiește în trupul lor ci și prin slujirea conștientă a viciului. Acesta, ucigașul de la început, constrânge pe sclavii săi să-și distrugă viața lor și a altor oameni, fericirea, sănătatea și viitorul. Copiii noștri cresc în această lume otrăvită – și câte pericole nu amenință aici, de care numai harul lui Dumnezeu poate păzi! Nu de mult s-a putut citi în ziar, că un tânăr și-a luat viața în ziua nunții lui. Aparținătorii lui au fost înclinați să presupună că a intervenit deodată o nebunie. Dar aceasta este greu de presupus. În întâmplarea următoare este o explicație care oferă cheia pentru astfel de cazuri: Într-o seară un tânăr s-a lăsat ademenit de un prieten rău, să meargă cu el într-un loc vicios. Cu regret, el n-a vorbit ca Iosif: »Cum să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?« Lovit în conștiință, s-a întors acasă și curând a observat că a căpătat o boală rea. A căutat vindecarea la un medic cu experiență și se pare că a găsit-o. Au trecut anii, a devenit un funcționar cu vază și s-a logodit. Cu o zi înainte de nunta lui un prieten al lui, un medic, i-a spus: „Ce sunt eczemele pe care le ai de câtva timp? Ai o boală rea!” Mirele, cuprins de mustrări de conștiință și îndoieli s-a dus și s-a împușcat. »Păcatul este rușinea popoarelor« (Proverbe 14,34). Cei mai mulți oameni nu-și dau seama cât de mult și de serios vorbește acest Cuvânt al lui Dumnezeu, chiar și pentru viața pământească. În viața zilnică aceasta este acoperit, dar dacă se ridică puțin voalul, oamenii se vor îngrozi. O fată a mers mai multe seri la rând în adunări în care se vestea evanghelia. Cuvântul lui Dumnezeu i-a străpuns sufletul ca o săgeată; n-a putut să facă altceva, decât să rămână după terminarea adunării, ca să-și mărturisească păcatele. Un om ordinar, căsătorit, tatăl unei mulțimi de copii, a făcut această fată sclava plăcerilor lui. El i-a poruncit să nu spună absolut nimic; un an întreg a ținut victima sa în lanțurile ispitelor lui. Puterea lui Dumnezeu a trezit acum conștiința fetei așa de mult, că ea a venit cu vina ei la lumină. – Nu scot unii oameni, care au acasă o soție fidelă și copii dragi, atunci când sunt în călătorie în interes de serviciu, verigheta de pe deget, ca fără teamă să meargă pe căile păcatului? Prietene, la ce folosesc învățăturile bune, hotărârile bune, în astfel de stări păcătoase? Satan râde disprețuitor de aceasta. Ca copil ai râs de istoria omului acela, care povestea, că s-a scos din mlaștină trăgându-se singur de păr. Acesta este tabloul oamenilor care vor să se elibereze din aceste lanțuri ale păcatului prin puterea voinței proprii și a hotărârilor proprii. În realitate, ținând seama de această nenorocire generală, această legare și întemnițare în lanțurile puterii deosebite a lui satan, ne putem întreba împreună cu prorocul: »Se poate lua prada celui puternic?« (Isaia 49,24) Dar iată, Dumnezeu dă speranță, căci Cuvântul continuă: »Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa.« (Isaia 49,25) Dumnezeu să fie lăudat, că în Isus Hristos a venit un Salvator, care dă ajutor tuturor! Dacă pășești în acest teritoriu, trebuie să fi sincer și să mărturisești: poporul nostru, privit în general, este departe de creștinism. Vestea bună a Evangheliei cu privire la harul liber este în multe locuri necunoscută. Tânăr și bătrân, cu școală și fără școală, aproape nu știe nimic despre cele mai elementare adevăruri de bază ale creștinismului biblic. Întreabă pe oameni, ce știu despre iertarea prin sângele de pe Golgota a păcătosului care crede, despre puterea mântuitoare și prezența Hristosului înviat, despre ruperea cu păcatul, despre pocăință și nașterea din nou, despre siguranța mântuirii și pacea cu Dumnezeu – ei nu știu nimic de acestea. Dar nu numai aceasta, nu, noțiunea de păcat a dispărut din conștiința multora. Frica de Dumnezeu, care este începutul oricărei înțelepciuni, lipsește la milioane de oameni din poporul nostru. Nu se mai ține seama de existența și prezența lui Dumnezeu. Această delăsare de la frica de Dumnezeu, această anesteziere a conștiinței a fost lucrarea pregătitoare a marelui înșelător satan, ca să conducă marea mulțime a poporului nostru în mlaștina morală și în noaptea anticreștină, în care se află poporul. Poporului nostru trebuie să i se aducă Evanghelia despre Dumnezeul necunoscut (citește Faptele Apostolilor 17,22-31), așa cum Pavel a adus-o atenienilor și așa cum mesagerii credincioși o duc astăzi popoarelor îndepărtate. Acesta este tabloul general – că el ici și colo arată mai favorabil, este de la sine înțeles. Dar există o rază de speranță. Dumnezeu vrea să aducă încă o dată poporului nostru Evanghelia eliberatoare, aducătoare de fericire. Harul lui Dumnezeu s-a ridicat, ca printr-o adiere a Duhului, care se face simțită, să meargă prin toate straturile sociale ale poporului nostru. O, de ar trezi Domnul bărbați credincioși Bibliei, cu inimi iubitoare pline de căldură, în toate locurile și să-i trimită în locurile cu morală decăzută și mizeria păcatului, ca să ducă pentru toți păcătoșii chinuiți mesajul harului eliberării depline! Cine vrea să facă aceasta trebuie să se așeze pe temelia biblică. Nu este vorba de o nouă creștinizare a națiunii întregi – aceasta ar fi fără valoare, ar fi un efort inutil. În timpul nostru realistic este vorba de realitate – aparență evlavioasă și cuvintele evlavioase au avut oamenii până la saturație. Este vorba de mântuirea sufletelor, de eliberarea din lanțurile păcatului, de înnoirea vieții și certitudinea harului, de pacea inimii și fericirea adevărată pentru fiecare om. – Se poate găsi aceasta? Da sau nu? Creștinismul formal lipsit de putere al creștinătății cu numele s-a revelat oricui care vede, ce este: o înșelăciune mare, o eroare. »Au o formă de evlavie, dar puterea lor îi tăgăduiește« (2 Timotei 3,5). În lupta dintre lumină și întuneric, în care stăm, pentru fiecare se pune întrebarea de a lua o decizie, dacă el, căutând har, vrea sau nu să vină la singurul Eliberator și Salvator. Oricine poate găsi mântuirea deplină. »Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului« (1 Timotei 2,4).

III. Un tablou simbolic .

Există o pictură impresionantă: o figură impozantă a lui satan duce chipul înfloritor, ușor voalat al unei fete simpatice într-un abis întunecat. Brațele puternice ale nimicitorului au înconjurat strâns victima sa; trăsăturile ei arată că îi lipsește orice putere de împotrivire, că își dă seama, că drumul ei va avea un sfârșit tragic, dar nu are nici o putere de a scăpa. El dimpotrivă, își duce victima cu o hotărâre rece, ca s-o jertfească plăcerilor lui. Acolo jos este întuneric; ceea ce era luminos și plăcut în această viață, inocența tinereții și speranța strălucirii grațioase – toate acestea trebuie această copilă să le părăsească, ea merge în adâncul întunecat, brațul puternic, care a înconjurat-o, este prea tare. Înțelegi tu acest tablou? Este prezentarea simbolică a drumului vieții a sute de mii de fiice ale poporului nostru, care au fost trase în acest adânc întunecat. Această ceată uriașă, care din cauza blestemului păcatului nu ajung nici măcar la vârsta de treizeci de ani, este în permanentă creștere, cu toate că unele mor devreme. Ce biografie plină de lacrimi! Nu numai nevinovăție și onoare, nu numai tinerețe, speranță și conștiinciozitate sunt înmormântate – nu: puterea de viață, plăcerea de a munci, sănătatea trupului, binecuvântarea tatălui și dragostea mamei, onoarea din partea fraților – toate acestea sunt îngropate împreună în acest abis. Lasă pe unul din medici să-ți descrie acelor cazuri de boală din spitalele orașelor mari, în care victimele feminine ale imoralității sunt expuse morții premature. Sau lasă-l pe unul de specialitate să-ți povestească despre aceia care voiesc cu voință sinceră să scape de lanțurile viciilor și care totuși nu pot, deoarece controlul de poliție îi ține bine, până mor în această stare. Dar să nu gândești, că prin aceasta s-a epuizat înțelesul acestui tablou. Nu, privește în chipul acelei fete pe tot tineretul poporului nostru, și partea bărbătească! Puterea imoralității îi duce pe toți în același pericol, să moară trup și suflet. Se pot număra bărbații, a căror inocență și moralitate, stimă față de sexul feminin, s-au prăbușit total în ruină? Privește acești tineri culți, îmbrăcați elegant, cu maniere bune și sociale – ei sunt ruine morale cu fantezie otrăvită, ochii lor murdăresc orice femeie, pe care o privesc. Gândurile lor sunt o mlaștină, discuțiile lor, glumele lor sunt impregnate cu otravă. Dar rămâne această otravă în vasele ei? Este scutită lumea din jur de ele? Nicidecum, vulgaritatea care însuflețește și la care visează acești tineri – și deseori și cei bătrâni – ce vorbesc ei râzând la mesele cu bere, este scris de penițe îndemânatice în forme ingenioase, curge în publicul larg în cuvânt și imagine ca un râu otrăvit. Printre aceste ruine morale umblă ruinele trupești, bolnave până în măduva oaselor de urmările epidemiei de plăceri. Cu puterea tinereții jefuită, acești înșelători aduc pericole nespus de mari pentru fetele curate și sănătoase, care i se încredințează lui în căsnicie. El dă naștere la copii orbi sau epileptici sau handicapați, sau soția lui sufere durerea, ca niciodată să nu nască un copil viu. Câte lacrimi sunt vărsate de femeile credincioase, care au trebuit să îngroape una după alta speranțele lor! Cât de des află femeile, abia după ani mulți de boală, după diferite tratamente, care este adevărata cauză – bărbatul bolnav sexual și-a infectat soția, pe care a luat-o înfloritoare și sănătoasă din casa ei părintească! Ce înșelăciune ordinară, nerușinată! S-a calculat că din sclavii beției 25% sfârșesc în cunoscutele porturi: în azile pentru săraci, în case de nebuni, în pușcărie, la sinucidere. Cât de mare este procentul celor care prin imoralitate sfârșesc în case de nebuni sau se sinucid, este greu de constatat – dar că numărul lor este de ordinul miilor este clar. Trebuie amintit, că unele autorități medicale privesc ramolismentul cerebral în toate cazurile ca fiind urmarea bolilor sexuale din trecut. Adăugați la aceste tablouri tații și mamele, care au crescut pe fiul lor înfloritor, bucuros, plin de putere, și care nu după mulți ani îl văd bolnav și ofilit. Dragostea părintească vrea să îngrijească fiul palid, să devină sănătos, dar nu va mai reuși – măduva vieții este otrăvită, copacul este bolnav până la rădăcină. După aceea vine ziua – vai, în câte cazuri! – în care apar comportări ciudate, o atitudine confuză, dementă, că trebuie consultat medicul de familie. Nu mult după aceea tatăl și mama duc copilul în casa de nebuni – acolo el este înmormântat de viu. Pentru inima tatălui și a mamei ar fi fost mult mai ușor să-și vadă odorul murind. Ce joc trist are loc însă, când acest ultim eveniment are loc în căsnicie, când o femeie tânără vede pe soțul ei, care ar trebui să fie în anii puterii bărbătești depline, deprimat și deranjat mintal ca urmare a păcatelor din tinerețe, pe care le-a ascuns! El este dus din căminul familiar în locul unde niciodată nu se vor mai revedea. Ce răspunde mama, când fiul tânăr întreabă: „Unde este tata?” Ea nu are voie să spună, nu vrea să se gândească la aceasta, și totuși ea știe de ce tatăl a fost dus în închisoarea cea mai tristă din toate închisorile. Ea îl va vizita, ea se grăbește într-acolo și își dă seama că el a devenit nebun, că paznici brutali îl îmbracă cu cămașa de forță; în locul mâinilor pline de dragoste ale soției credincioase îl cuprind mâini lipsite de milă. – Cât de îngrozitor de adevărat vorbește Cuvântul lui Dumnezeu despre păcatul imoralității: »Tot vorbindu-i, ea l-a ademenit, și l-a atras cu buzele ei ademenitoare. De odată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laț, fără să știe că o va costa viața, până ce săgeata îi străpunge ficatul. Și acum, fiilor, ascultați-mă, și luați aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ți se abată inima spre calea unei asemenea femei, nu te rătăci pe cărările ei. Căci ea a făcut să cadă multe jertfe, și mulți sunt cei pe care i-a ucis ea. Casa ei este drumul spre locuința morților, drumul care pogoară spre locașurile morții.« (Proverbe 7,21-27) Cartea păcatelor carnale, care decimează măduva poporului nostru, mai are încă două capitole dureroase, care nu sunt tratate aici: 1. păcatul murdăririi de sine, 2. atrocitatea destrăbălării, pe care o practică bărbat cu bărbat. Dacă ar trebui să tragem concluzii după mărturiile făcute în discuții personale, se poate spune că sunt cazuri de excepție, acelea în care tinerii au rămas cruțați de viciile care ruinează sufletul și trupul, de necinstirea trupului propriu. Se pare că nu există scăpare din lanțurile acestui păcat; cât de mulți rămân sclavi chiar și după căsătorire, până la bătrânețe! Cu durere mă gândesc la un om încărunțit, care de mult avea copii majori. Înfățișarea lui exterioară onorabilă oferea oamenilor o aparență de sfințenie – dar conștiința lui striga cu atât mai tare cu privire la robia lui păcătoasă. Cu toate acestea, când a fost în situația să se întoarcă cu adevărat la Domnul, s-o rupă cu păcatul – el a renunțat. A rămas cine a fost, un rob al păcatului, mergând lipsit de pace în întâmpinarea veșniciei, sub povara vinei sale, care îl acuza zilnic. Alți văd în tinerețe cum le dispare puterea – ei sângerează sub aceste vicii, doresc să se elibereze, dar nu au nici o putere pentru aceasta. Acest păcat oferă candidați nenumărați pentru casele de nebuni și sinucidere. Din numărul acestor oameni de plâns numesc un ofițer tânăr. Puterea nervilor lui a fost distrusă, ai lui l-au dus într-un spital de boli nervoase, nu departe de casa rudelor mai îndepărtate. Aceștia erau credincioși creștini. Acest tânăr a vizitat casa acestor creștini; acolo a auzit de Isus Hristos, de Eliberatorul, de Cel care aude rugăciunile, de Cel care înnoiește viața, a auzit de putere și pace. Ce veste minunată! Acolo era speranță. Însă când a venit a doua oară în această casă, medicul neurolog a interzis legătura pacientului său cu neamurile sale – sărmanul tânăr nu mai avea voie să meargă la ei; după 14 zile s-a împușcat și a murit. Pe lângă toate acestea pe scena publică a apărut de câteva sute de ani o altă figură amenințătoare: profanarea bărbatului cu alt bărbat (compară capitolul 4). Ai avut prezentarea acelui tablou cu figura lui satan care îmbrățișează o fată. Privește în această ființă, care pare să fie decăzută fără scăpare în adâncul întunecos, nu numai tabloul al unei persoane, bărbat și femeie, care sunt trase în adânc de vicii. Nu, recunoaște în această înfățișare poporul nostru, tineretul nostru! – Ai tu milă de ei? Înțelegi tu această ucidere în masă, această mare de suferință? Privește pe întinsul țării – pretutindeni copaci tăiați, speranțe distruse! Și cu toate acestea vezi numai o parte mică a stricăciunii. Căci înapoia speranțelor distruse, a conștiințelor încărcate, a existenței ruinate și a lacrimilor vieții acesteia este un alt abis, în care satan trage cu putere pe cei legați ai lui: abisul chinului veșnic, adânca stricăciune lipsită de speranță, totodată a întunericului și jarului de foc, durerea sufletelor pierdute. Dar lăudat să fie Dumnezeu, a venit Eliberatorul, Acela la care este salvare deplină pentru fiecare din ceata mare a păcătoșilor legați – Isus, Biruitorul asupra lui satan, păcat, lume și moarte. Întrebarea, dacă și prin ce mijloace poporul nostru ca întreg poate fi ajutat pe calea legislației sau a administrației nu va fi pusă aici în discuție. Fie ca această întrebare să preocupe profund, da, să zguduie, inimile și conștiința acelora care poartă responsabilitatea pentru poporul nostru! Dumnezeu are a face cu fiecare om în parte. Isus, Salvatorul, bate iubitor la fiecare inimă și conștiință. Dacă tu ai deschis aceste pagini cu întrebarea dacă pentru tine, legat în funiile păcatului, este eliberare și biruință asupra păcatului, atunci ascultă răspunsul lui Dumnezeu: »Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi!« (Ioan 8,36)

IV. Păcatul Sodomei .

Este o realitate gravă, că un paragraf al codului penal, care se ocupă cu infracțiuni și delicte împotriva moralei, are un punct de vedere moral mult mai înalt decât realitatea vieții în poporul nostru la cei de sus și cei de jos. Lipsa de pudoare a păcatului a anulat o serie de paragrafe ale legii. Organelor statului, care poartă răspunderea, pare să le lipsească puterea să impună aplicarea legii civile în domeniul moral. Unul din cei mai înalți funcționari ai administrației noastre a spus cu ani în urmă într-o discuție particulară, că în pozițiile de conducere se stă perplex și neputincios față de decăderea morală. Nu este aceasta înspăimântător? Mult mai serios decât legea civică vorbește Cuvântul lui Dumnezeu: »De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimilor lor spre necurăție, ca să-și dezonoreze trupurile între ei înșiși, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat pentru totdeauna! Amin. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi josnice, pentru că și femeile lor au schimbat întrebuințarea naturală în cea împotriva naturii; și în același fel și bărbații, părăsind întrebuințarea naturală a femeii, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați făcând lucruri de rușine și primind în ei înșiși răsplata cuvenită abaterii lor. Și, fiindcă nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștință, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minți nechibzuite, ca să practice lucruri neîngăduite.« (Romani 1,24-28) Dumnezeu a descris aici în Cuvântul Său sfânt un tablou moral îngrozitor al decăderii morale a omenirii. Codul nostru penal civil a păstrat punctul de vedere, că homosexualitatea este ceva dezonorabil și prin dispoziții legale această plagă păcătoasă trebuie ținută departe de poporul nostru. Însă cele mai mari procese în domeniul moralei, care au loc tot mai mult în ultimii ani, dezvăluie înaintea publicului larg faptul că păcatul în realitatea vieții îndrăznește să blameze legea civică. Viciul cel mai ordinar și mai reprobabil se răspândește pe străzi, în gări – da, oriunde privești. În vitrinele librăriilor se oferă ochilor publicului cantități mari de literatură despre homosexualitate. Una din publicațiile periodice finanțată de juriști, medici, artiști, capitaliști a luptat mult timp pentru scutire de pedeapsă și interesele acestui viciu. Juriști și medici susțin pe robii viciului, scuzându-i prin presupusa înclinație înnăscută sau moștenită. – Faptul că toți acești sodomiți pe drumul surescitării plăcerilor senzuale cad tot mai mult prin propria vină în această decădere morală este intenționat tăgăduit. Dar nu numai aceasta, nu, se luptă pentru libertatea deplină a acestui viciu în viața societății. Se cere înțelegere pentru voluptatea acestor robi ai lui satan – dar nu se are nici o milă față de acești tineri, care sunt pradă totală acestor ispite. Puterea de împotrivire morală a cercurilor conducătoare față de acest domeniu al păcatului a suferit mult. Oroarea față de acest viciu s-a redus. Se are cunoscuți și egali în rang – probabil chiar prieteni și neamuri -, care au mers sau merg pe acest drum murdar, și drept urmare nu mai este considerat așa de dezonorabil. Numărul „cazurilor” din „societate” a devenit așa de mare, că „un caz nou” pentru mulți și-a pierdut oroarea. Ceea ce cu ani în urmă provoca cea mai mare oroare, despre care nici măcar între patru ochi nu se îndrăznea să se vorbească, umple astăzi coloane multe în presa zilnică, pășește dezvelit pe străzi. Da, acest păcat constituie cea mai mare nenorocire pentru tineri. Un tânăr din înalta societate, care a fost biruit de adevărul și harul lui Dumnezeu, a făcut cunoscut aceste adâncimi ale păcatului. L-am întrebat: Găsiți ușor oameni care se dedau acestui fapt? El a spus: Pretutindeni în Berlin, cu miile, ușor de recunoscut de toți cei interesați. În țară, în orașele mici – i-am găsit pretutindeni. Nu poți să-ți imaginezi obrăznicia acestor robi ai păcatului, până când prin mărturisirea celor implicați primești imaginea acestor fapte, care și-au găsit accesul în toate cercurile. Nimeni nu poate spune astăzi: știu că aici sau acolo nu voi întâlni acest viciu. Este timpul de trezire. Viciul cel mai îngrozitor bate obraznic la toate ușile. După planul lui satan, trupurile oamenilor create de Dumnezeu sunt numai pentru a se murdări reciproc, pentru a se distruge reciproc. Acesta este duhul timpului; noi parcurgem acest timp, respirăm aerul lui, copii noștri cresc în atmosfera lui. Este un efort pentru un creștin credincios să vorbească despre aceste lucruri. Însă obligația dragostei ne constrânge la aceasta. Fie ca toți cei care dorm să se trezească! Freacă-ți ochii, tată, mamă, uită-te ce amenință din stânga și din dreapta pe copiii tăi!

V. Pericolele tinerilor.

Întreaga viață a poporului nostru este infectată așa de mult de păcatul plăcerilor carnale, că noțiunea de păcat, de vină, vorbirea conștiinței a fost amorțită în cele mai multe cercuri, pare fi adusă la tăcere. Viața pe stradă, ziarele, fotografiile, toate lucrează în această direcție. Fără îndoială nu lipsesc eforturile sincere ale unora, ca să coordoneze ruina – dar aceasta nu oprește curentul. Știm că există oameni temători de Dumnezeu din diferite categorii, care sunt invitați de tineri cunoscuți lor, pentru ca acești tineri să-și poată petrece serile libere între zidurile ocrotitoare ale vieții de familie. Dar este aceasta de ajuns? Aici un răspuns din realitatea vieții. Într-un cerc larg de bărbați de prestigiu, un medic cu experiență a ținut o prelegere despre pericolele bolilor sexuale. Printre ascultători erau tineri și bătrâni, căsătoriți și necăsătoriți, numai bărbați din familiile de frunte ale țării. Tema a fost tratată detaliat în însemnătatea ei pentru sănătate. Prelegerea a pornit de la ideea, că actul sexual este inevitabil pentru omul sănătos. Aceasta era părerea celui care ținea prelegerea – deoarece el nu era un creștin credincios, nu putea să vorbească altfel. De aceea despre atenționarea cu privire la păcatul curviei nu s-a făcut nici o aluzie. În această prelegere a fost vorba numai, prin ce mijloace poți scăpa de pericolul infectării și cum trebuie să te comporți dacă te-ai infectat, pentru a evita urmările distrugătoare. La ce s-a gândit tânărul, care venea dintr-o familie cu ținută morală sănătoasă? Nu trebuia el să ajungă la concluzia, că sus-pușii bărbați în vârstă, la care el privea cu cel mai mare respect, preamăresc părerea: curvia nu este păcat – este de la sine înțeles inevitabilă? Desigur unii din tații aceștia au gândit altfel în inima lor, dar nu a spus-o prin vorbe – și nu era prelegerea aceea medicală porta-vocea părerii competente? În felul acesta noțiunea de „păcat” este făcută fără putere în domeniul moral pentru întreg acest cerc – cel puțin în ce privește aspectul exterior. În timp ce are loc aceasta, fiecare este înconjurat la orice pas de ispitele carnale și poartă pofta păcatului în natura lui înnăscută. În felul acesta conlucrează multe împrejurări, ca să sfărâme ultimele diguri din tineri, care opresc năvălirea fluviului stricăciunii în viața lor. Ceea ce s-a spus este numai un exemplu din viața practică. Un tânăr dintr-o familie bună a spus: am venit întru-totul curat și nepătat din punct de vedere moral din școală și din casa părintească. Dar m-am văzut imediat înconjurat din toate părțile de concepții imorale, că am fost atras fără nici o rezistență în slujba păcatelor carnale. Conștiința mea s-a sufocat în această atmosferă – până când câțiva ani mai târziu am fost trezit prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, și am putut să încep o viață cu totul nouă potrivit Bibliei. Noi nu ne imaginăm ce atmosferă de imoralitate domnește în cuvânt și faptă și viață în clasele superioare din școli, în universități, în ateliere, cazarme, fabrici. Literatura, care s-a scris în ultimii ani, oferă imagini îngrozitoare din situațiile vieții. Uneori însă se poate constata că realitatea distrugerii morale este mult mai tristă decât informațiile din literatură. Să dăm un exemplu, un om dotat, cu o poziție înaltă, a spus unuia din subordonații lui: „Știți dumneavoastră, domnule X, fata aceasta este o ființă plăcută, și legătura cu ea este frumoasă, dar sfârșitul este totdeauna același, trebuie să-i dai o lovitură cu piciorul, ca să scapi de ea!” Cu regret aceasta nu este o părere singulară, ci a multora, și așa se procedează. Acești oameni nu cred că există Dumnezeu, care pedepsește groaznic răul și îl judecă. El știe să găsească pe fiecare vinovat, și noi trăim aceasta în istoria vieții fiecăruia: »Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va și secera.« (Galateni 6,7) Așa numita „societate”, deci cercurile educate și conducătoare ale poporului nostru, trăiește în marea prefăcătorie a moralei duble. Fetele și femeile sunt disprețuite și repudiate dacă fac pași morali greșiți; bărbații, care înșeală și violează fetele și femeile, sunt priviți ca bărbați de onoare. Cât de multe sunt femeile, care sunt constrânse prin „considerente sociale”, să primească sub acoperișul lor bărbați ca oaspeți, cunoscuți ca preacurvari și curvari! Câți părinți duc fiicele lor în „societate”, și totuși știu, că același braț, care cuprinde la dans pe fiica lor, destul de des a îmbrățișat și va îmbrățișa o curvă. Noi nu putem și nu vom schimba lumea. Noi nu vom putea să împiedicăm răspândirea fără rușine a păcatului. Dar cu privire la poporul nostru este grav ce stă scris: »Cum să te iert? Fiii tăi M-au părăsit și jură pe cei care nu sunt dumnezei. Eu i-am îndestulat și ei au comis adulter și s-au adunat în cete la casa curvei! Cai bine hrăniți, ei aleargă încoace și încolo, nechează fiecare după soția aproapelui său. Să nu pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, și să nu se răzbune sufletul Meu pe o națiune ca aceasta?« (Ieremia 5,7-9). Cât de puțini tați sunt conștienți de responsabilitatea lor sfântă înaintea lui Dumnezeu, să învețe pe fiii lor, aflați în creștere, la timp, demn și concret, despre relațiile sfinte, stabilite de Dumnezeu, a celor două genuri! În îngrijorarea tradițională, absurdă, de a ierta ceva din demnitatea tatălui și a mamei, ei lasă această obligație pe seama complicilor lui satan, de cele mai multe ori a colegilor de școală răi. Aceștia, pentru că ei înșiși sunt otrăviți, își găsesc plăcerea în a „inițializa” pe nevinovați în aceste taine gingașe, care involuntar stimulează dorințele nestăpânite rele ale băiatului trezit la meditare. În loc să se iese cu învățătură părintească, plină de dragoste, în întâmpinarea pericolelor amenințătoare, se constată după aceea, de cele mai multe ori prea târziu, cu durere, dacă nu chiar cu supărare, „epidemie în propria carne”, la proprii copii! Aproape toți copiii sunt curioși și destul de deștepți, să observe, că ceva li se ascunde. Aceasta le stârnește curiozitatea în măsură dublă și iau explicații de la cele mai nepotrivite persoane ( de exemplu, de la servitori). Nu este ușor de găsit felul potrivit de a face aceasta: trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru înțelepciune și pe baza vieții plantelor să se încerce să se explice copiilor mai mari, că Creatorul în înțelepciunea Lui a dat legi pentru reproducere, că sunt flori masculine și feminine, și că polenul, care este transmis de la un pom la altul, de la un spic de grâu la altul, poate să facă florile roditoare. Spune fiilor tăi, tot așa este și în viața animalelor și a oamenilor. Copilașul este un boboc mic, gingaș, care s-a maturizat în pântecele mamei și care iese la iveală de îndată ce este suficient de puternic să ducă o viață independentă, dar că un asemenea boboc mic de om ia naștere abia atunci când soții trăiesc unul cu altul într-un mod sfânt, așa cum dorește Dumnezeu. – Copiii mai mari înțeleg foarte bine, când li se spune, că orice atingere imorală a organelor create pentru acest scop este păcat și atrage după sine cele mai rele urmări, boli îngrozitoare, judecata lui Dumnezeu în timpul de acum și în veșnicie, și de aceea oamenii trebuie să fugă de ele ca de șarpele otrăvitor, care voia să-i seducă la astfel de păcate. Un tânăr poate fi născut într-o familie aleasă sau o familie de rând, dar el nu se poate sustrage lumii care îl înconjoară. Ceea ce ochiul vede preocupă gândurile. Dacă își deschide fantezia pentru aceste imagini, acestea vor pune sângele în mișcare și va provoca pofta. El aude discuții imorale, ici și colo primește romane, care cu iscusință rafinată îl vrăjesc cu plăceri ademenitoare. Ce imagini vede tânărul în fereastră! Cât de des se observă că părinți neînțelepți cumpără ziare și reviste în gări, care în cuvânt și imagini descriu păcatul și amorțesc conștiințele! Paginile otrăvitoare le dau fiilor și fiicelor lor aflate în creștere. Mii de tineri merg la spectacolele teatrelor de varietăți și cinematografe, în care totul este organizat așa fel ca să umple inima și ochii cu dorințe arzătoare după plăceri carnale. Ce a văzut unul astăzi, povestește altuia mâine. Tinerețea este curioasă. Unii merg imediat cu ei împreună – și cad în păcat. La aceasta se adaugă birtul și alcoolul, care aduc asupra oamenilor duhul desfrânării. Așa șoptește satan la urechea tânărului: roada este plăcută și dulce, ia și mănâncă, savurează viața, numai o singură dată ești tânăr! Probabil în cei mai mulți se înalță vocea conștiinței, care le mărturisește că acesta este drumul păcatului. După ce fapta a avut loc, după gustarea plăcerii, ce conștientizare adâncă a vinei! Însă cât de curând atenționarea conștiinței se diminuează și devine tot mai slabă sub efectul păcatului! După aceea, mai devreme sau mai târziu, vine timpul în care păcătosul simte că a devenit un sclav, înlănțuit de o putere întunecată, constrâns de puteri întunecate, de care dorește să scape și totuși nu poate și nu vrea să scape. Conștiința atrofiată, amorțită, s-a trezit. Începe lupta cu păcatul. La început își închipuie că este suficient să ia hotărârea să evite păcatul. Ce greșeală! Șarpele, pe care l-a crescut, a înfășurat tot omul și îi sfărâmă în bucăți puterea oaselor sale. Tânărul zace plângând, nefericit, jefuit de toate puterile, deseori bolnav trupește din cauza otrăvii ispitelor rele. Deseori la aceasta se adaugă privirea spre o fată făcută nefericită sau spre un copil, al cărui tată el a devenit și despre care el își dorește ca niciodată să nu se fi născut, deoarece el îi împovărează viața, conștiința. Aceste lupte răscolesc nu numai inima tânărului – vai, nu, cât de mulți căsătoriți trăiesc în păcate mari! Privirea spre o femeie fidelă, care nu bănuiește nimic de căile păcătoase ale soțului ei, dă naștere la acuzații interminabile. Aproape nenumărate mărturisiri dovedesc, că probabil cele mai multe cazuri în care fetele curate au ajuns să cadă, împovărează conștiința bărbaților căsătoriți. La întrebarea, dacă majoritatea căsniciilor din poporul nostru este a căsniciilor păstrate sau a căsniciilor distruse, trebuie să se răspundă cu un mare semn de întrebare. Între luptele conștiinței trezite cu plăcerile păcatului, păcătosul vinovat aude în jurul lui batjocura și glumele făcute pe seama acelorași păcate, care l-au făcut nefericit. Pentru un moment el râde împreună cu ceilalți, bea câteva pahare în cercul așa-numitor prieteni, merge din nou pe căi ale păcatului și vine iarăși acasă, foarte nefericit și cu conștiința încărcată. Plânge în camera lui, simte profund că este pe un drum al stricăciunii, și totuși nu vede nici o scăpare. Această suferință a robiei păcatului nu încetează nicidecum cu înaintarea în vârstă. În privința aceasta sunt tragedii îngrozitoare, unele din ele sfârșind cu sinucidere, altele în case de nebuni, altele în închisori, altele în temnițe, toate, dacă nu intervine harul salvator, în iad. Există oare salvare și eliberare? Există în lumea aceasta rea un drum, pe care să fi ocrotit? Există, atâta timp cât noi purtăm această carne și acest sânge în puterea bărbătească, biruință asupra acestui păcat, eliberare de lanțurile lui? Există curățirea inimii și înnoirea vieții? Exprimat altfel: există bărbați, care au fost legați în aceste lanțuri, a căror natură era înclinată spre acest domeniu păcătos, care au devenit cu adevărat liberi, care astăzi urăsc păcatul cu inima care odinioară iubea păcatul, ale căror gânduri nu mai sunt întinate de fantezia plăcerilor? În Numele Domnului îți răspund: Da, această eliberare o poți găsi! Ești chemat prin har la ea. Fie ca de mii de ori strigătul harului să răsune în lupta înverșunată a multor oameni care suspină, în stricăciunea multelor vieți care pier în mlaștina păcatului: La Isus este iertare pentru ceea ce este în urmă, vindecare de toate rănile păcatului, eliberare de toate lanțurile, ocrotire și biruință asupra păcatului! Oricât de împovărat ai fi de vina ta, oricât de lipsit de putere, de legat și de suferind, Isus are un drum de eliberare pentru tine; da, El are gânduri de pace și minunate căi binecuvântate pentru tine. Drumul spre această țintă minunată este: pocăință – credință – mărturisire – ruperea cu păcatul – umblare în disciplina Cuvântului și în puterea Duhului Sfânt.

VI. Înnoirea vieții prin pocăință și credință .

Șuvoiul puternic al imoralității freamătă în jurul tuturor tinerilor. Marea majoritate sunt prinși și fără nici o rezistență sunt duși de șuvoi. Dar între ei este o mare parte, la care conștiința vorbește, care doresc să evite păcatul. În acest caz este influența părinților, care se roagă, la ei este teamă de păcat, la unii dintre ei este chiar adevărată frică de Dumnezeu. Sunt unii tineri religioși, care doresc cu plăcere să fie buni. Aceasta este prea mult, ca să fie duși de șuvoi, dar prea puțin ca să se opună. Se începe acea viață de păcate de ocazie, care împovărează conștiința, care dă naștere la intenții bune, cărora le urmează totdeauna păcate noi la intervale tot mai scurte. După aceea urmează timpuri mai bune, la cei mai serioși chiar și timpuri de rugăciune adevărată. Se încearcă să se ia hotărâri pentru a participa la frângerea pâinii. Se observă și se simte că Dumnezeu răspunde la rugăciunile fierbinți, că la El este iertare. Te simți mai tare, speri. Însă frângerea pâinii nu este un mijloc de a vrăji, ca să blindeze pe păcătos împotriva ispitelor. Care este rezultatul? După puține zile se recunoaște, că nu s-a schimbat nimic. Se citește 2 Petru 2,2 și se spune: acesta sunt eu! Nici celor care au o viață de rugăciune, dar care nu sunt pătrunși de necesitatea primirii Mântuitorului viu, nu le merge mai bine. Acești întorși pe jumătate la Dumnezeu sunt probabil cei mai nefericiți dintre toți. Citește scrisoarea următoare a unui tânăr: „Eu sunt un om necredincios, leneș, nestatornic, nemulțumit, cu buze murdare, degradat în mizeria poftelor carnale, lacom la mâncare, leneș în gândire, laș, aducător mai mult de pagubă decât de foloase. Aceasta este imaginea mea lăuntrică. În mine totul arată realmente îngrozitor. Este absolut necesar să se petreacă ceva esențial, viața mea nu poate merge mai departe așa. Domnul a lucrat mult în mine, eu rămân însă mai departe același nenorocit rob al oamenilor și sclav al corpului meu voluptos. Dacă harul a fost vreodată mare, atunci el trebuie să fie acum. Dacă mai pot veni la Domnul, dacă mai pot deveni om, care rămâne și umblă în Domnul, atunci eu am nevoie de cel mai mare har. Har! Har! Har! Har! Scriu această scrisoare deschisă fiind deznădăjduit, este un strigăt deznădăjduit după ajutor, așa nu merge mai departe – trebuie să fiu mântuit, or pier – dar ce îngrozitor, să zaci liniștit și să sângerezi încet în propriile păcate! Îmi ridic ochii spre munți, de unde îmi va veni ajutor?” Nu sunt sute de oameni, care, dacă ar fi sinceri, ar putea să-și scrie numele sub această scrisoare, deoarece ea corespunde stării lor lăuntrice? Se potrivește acest tablou și pentru tine? Atunci permite-mi să-ți spun, și pentru tine este ajutor. Toți păcătoșii, care suspină, pot găsi acest ajutor, niciunul nu este prea rău, niciunul nu este prea vinovat. Însă înaintea fiecărui păcătos, care spune ca acest scriitor al scrisorii: trebuie să fiu mântuit!, stă întrebarea: poți și tu spune cu adevărat: vreau să fiu mântuit? Această voință o cere Domnul așa de precis, că El spune: »Dacă mâna ta sau piciorul tău te fac să te poticnești (aceasta înseamnă, te țin legat în stricăciunea păcatului), taie-le și aruncă-le de la tine; este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având două mâini sau două picioare, să fi aruncat în focul etern.« (Matei 18,8) Domnul spune tuturor, care se apropie de El căutând milă: »Pe cine vine la Mine nu-l voi izgoni afară.« Deci dacă vi la Isus, poți fi absolut sigur: El nu te va izgoni afară, cu siguranță nu te va izgoni. El te primește așa cum ești, oricât de rău ai fi, oricât de încărcat de vină, oricât de nemilos și necredincios ai fi. Numai un lucru trebuie să faci: trebuie să vi la Isus! Să fi convins, că nu există nici o altă cale de eliberare decât aceasta. Toate sutele de oameni, care caută sfat și ajutor la medici, vor merge în rătăcire. Niciun medic nu poate salva din această strâmtoare. Am găsit următoarea notiță: „Îmi aduc aminte de un medic tânăr. Și-a făcut studiile cu dăruire și hărnicie. Dar cu toată aptitudinea sa, i-a lipsit totuși adevărata înaintare. Motivul era memoria sa, așa-numita pușculiță a duhului, care s-a dovedit prea slabă să păstreze materialul științific bogat, pe care el voia să și-l însușească. Într-o zi am spus acestui tânăr: „Este ciudat, că dumneavoastră ca medic cunoașteți așa de bine legile corpului omenesc și de fapt nu puteți trăi după aceste legi.” „Da”, a răspuns el, „cunosc de exemplu foarte exact simptomele vieții sexuale în interdependența lor legitimă și am avut îngrozitor parte în propriul meu trup de marile pagube rezultate din neascultarea față de aceste legi, și totuși cu toate cunoștințele mele nu am nici o putere și nici o autoritate împotriva păcatului. Memoria mea ruinată este urmarea păcatelor mele sexuale. Știu, și trebuie să păcătuiesc mai departe! Cunosc toată terapia și igiena vieții sexuale și am încercat să respect cât mai mult sfaturile ei, și totuși – eu trebuie să păcătuiesc! O, nenorocitul de mine, cine îmi va ajuta!” Aceasta este mărturia rostită sau nerostită a multora care caută să se preocupe practic cu „viața sexuală și dezechilibrul spiritual” din punctul de vedere al medicinei. Ei au încercat toate metodele de vindecare, dar au rămas în păcat. Oamenii religioși sfătuiesc să se învingă forțele întunericului cu rugăciune și post. Nu se poate da un sfat mai bun unui om, decât să se roage cu credință. Cheamă-l pe Dumnezeu! El va răspunde, El va salva. Dar vrei tu, dacă El salvează și ocrotește, să te predai Lui ca posesiune a Sa? Sunt unii care nu se gândesc la aceasta. Dacă un astfel de om are parte, că Isus îi împlinește rugăciunea, și dacă totuși după aceea el nu Îi predă inima și viața, atunci el cade repede în abis; înșelat de păcat, va înceta să se roage. Și abstinența este folositoare. Fără îndoială, alcoolul, fumatul, consumul de cantități mari de mâncare, stimulează ispitele spre plăceri carnale – cine o ia în serios, că vrea să devină eliberat, acela va renunța la aceste lucruri -, însă în fond în ele nu este nici o putere și nici o eliberare. Desigur este periculos și nechibzuit să stai dimineața treaz în pat în loc să te scoli – cine ia în serios aceste lucruri, acela să evite astfel de pericole. Dar să te scoli dimineața de vreme și să faci o baie rece, aceasta nu este eliberare de blestemul păcatului. Păcătosul trebuie eliberat de autoritățile întunericului și trebuie așezat sub domnia harului lui Isus (Coloseni 1,13). Fără întoarcere la Dumnezeu nu este eliberare reală și de durată din lanțurile păcatului! Omul care luptă prin puterea proprie împotriva puterii păcatului, în urma înfrângerilor repetate va ajunge ori la limita deznădejdii ori va deveni indiferent și lipsit de conștiință. Adevărul decisiv, despre care este vorba, este acesta: în mine nu este nici o putere, eu sunt un păcătos pierdut, vinovat, eu trebuie să găsesc un salvator, căruia să mă încredințez pe deplin și care îmi ajută cu adevărat: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vrea să fie Salvatorul meu. Abia când păcătosul începe să creadă în puterea eliberatoare a lui Isus Hristos, el se apropie de porțile victoriei. Șovăitor, omul temător și legat îndrăznește să se încreadă în ajutorul și ocrotirea marelui Domn, într-un domeniu în care până acum el a avut numai înfrângeri. El începe acum să se roage și are parte de biruință și ajutor. El are parte de experiențe ale prezenței Mântuitorului salvator și împlinitor al rugăciunii. Desigur, el trece printr-o perioadă de lupte și eșecuri, până când el se pune pe deplin în brațele lui Isus, după ce el a terminat cu drumul chinuitor al intențiilor sale bune, pe care mereu le-a încălcat. El se predă acum Domnului, Căruia cu credință Îi pune la picioare vina păcatului său, voința sa, trecutul său și viitorul său. El se naște din nou și trăiește intens faptul: »Dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă; cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut noi.« (2 Corinteni 5,17) Desigur în aceste experiențe sunt mii de călăuziri diferite. La unii au efect îngrozirile provocate de boli sau frica de infectarea care a avut loc, la alții sinuciderea unui tovarăș imoral, la al treilea întâlnirea cu un copil credincios al lui Dumnezeu. Harul Tatălui atrage pe păcătos la Fiul și pentru aceasta folosește căi și mijloace minunate. Cititorul meu, nu au existat și în viața ta astfel de călăuziri, pe care tu le recunoști clar? Sclavii plăcerilor cărnii sunt de cele mai multe ori slăbiți în puterea lor spirituală, în capacitatea lor de a voi, precum și trupește în nervii lor. Ei trăiesc severitatea cuvintelor: »Orice păcat, pe care l-ar face un om este în afara trupului, dar cel care curvește păcătuiește împotriva propriului trup.« (1 Corinteni 6,18) Rămân urmări, care nu pot fi ușor înlăturate – satan a dobândit drept de proprietate asupra trupului, pe care vrea să-l păstreze cu îndărătnicie. De aceea astfel de oameni au nevoie de rugăciunile de mijlocire, făcute cu credință, și de încurajare. Avem situații, tocmai în acest domeniu al păcatelor, în care rezolvarea și eliberarea unui om încurcat anii de zile în vicii, al cărui trup și suflet au fost înrobite de puterea acestor păcate, se pare că numai așa poate avea loc, când oameni sfinți ai lui Dumnezeu se roagă cu credință în fiecare zi și permanent cu rugăciuni de mijlocire pentru un astfel de om. El trebuie purtat de prietenii săi, ca acel slăbănog, înainte să poată auzi cuvântul de har: »Copile, păcatele tale îți sunt iertate!« (Matei 9,2) Tocmai în timpul când astfel de oameni aud chemarea harului pare să se dubleze cazurile de recidivă. Este nevoie de răbdare și dragoste, care crede totul, rabdă totul și speră. Cu toate acestea trăim eliberări reale, minunate, din adâncimile mizeriei păcatului. Mulțumiri fie aduse Domnului, avem o serie de martori, care au parte de această mântuire deplină, bărbați, băieți și oameni cu părul cărunt, care, eliberați de lanțuri, preamăresc harul și umblă într-o viață nouă. Înaintea ochilor mei stă un bărbat, care fără rușine a trăit mulți ani în curvie. Dumnezeu l-a păstrat sănătos, așa că el este acum în puterea deplină a vieții. Dar ce este mai mult, este că acest bărbat a găsit pe Mântuitorul și cu inima curată umblă acum așa fel, că orice atingere a gândurilor cu imagini murdare o simte și o mărturisește ca fiind păcat. Cum a găsit el eliberarea? Un credincios, care iubea mult pe acest om, s-a rugat mulți ani fierbinte pentru el! În inima păcătosului se ducea o luptă înverșunată și era o dorință mare după eliberare. Dumnezeu l-a condus într-o seară în cercul unor creștini care se rugau. Păcătosul s-a prăbușit sub mărturia credinței, s-a predat Domnului și trăiește o viață nouă. Doctorul Torrey povestește următoarele două exemple: Odată a venit un om la mine și m-a întrebat: „Vin la dumneavoastră, ca să-mi spuneți dacă există un mijloc prin care pot primi putere să biruiesc obiceiurile mele rele?” Mi-a povestit istoria lui, în copilărie s-a întors la Dumnezeu, dar după ce a venit la Chicago, a ajuns într-o societate rea și a decăzut mult și acum nu putea să se elibereze de păcatele sale. I-am spus: „Cunoaște-ți evanghelia numai pe jumătate, dumneavoastră cunoașteți numai evanghelia despre Mântuitorul crucificat. Prin încrederea în Mântuitorul crucificat ați primit iertarea deja când erați copil. Dar Hristos este și un Mântuitor înviat. (1 Corinteni 15,4) El are putere să vă dea biruința asupra obiceiurilor dumneavoastră rele. Credeți aceasta?” „Da.” Am continuat: „Vă încredeți în Mântuitorul crucificat, nu-i așa?” „Da”, a răspuns el. „Vreți acum”, am întrebat eu, „să vă puneți încrederea în Hristosul înviat, ca El să vă elibereze de puterea păcatelor dumneavoastră?” „Da, vreau!” „Atunci să îngenunchem și să-I spunem Lui aceasta!” Am îngenuncheat și am spus Mântuitorului. Când s-a sculat, toată înfățișarea lui era schimbată. „Sunt așa de bucuros, că am venit”, a spus el. După un timp am primit o scrisoare de la el, în care îmi comunica, că are parte mereu de biruințe prin încrederea în Mântuitorul înviat, care domnește în cer. Într-o zi am vorbit în Chicago în biserică despre Romani 8,1: »Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus!« La aceasta am făcut următoarea remarcă: „Dacă în această dimineață ar veni aici cea mai decăzută femeie din Chicago și cu credință de copil ar primi pe Domnul, într-o clipă ea ar fi curățită și viața ei ar sta așa de curată înaintea lui Dumnezeu, cum numai a unui sfânt poate sta.” Fără să știu, în dimineața aceea o femeie credincioasă din biserică a fost într-unul din cartierele vicioase cele mai murdare din Chicago și a chemat o femeie, care era adânc căzută în păcat, să vină la biserică. Dar femeia a replicat: „Cum, eu să vin la biserică? Niciodată nu voi merge la biserică. Biserica nu este un loc potrivit pentru mine. Nu mă vor primi cu bine acolo.” Dar femeia, care era o sfântă, a zis femeii, care era o păcătoasă: „În biserica noastră veți fi foarte bine primită.” Femeia cufundată în păcat a replicat: „Nu, nu, nu pot veni.” Atunci femeia a zis: „Dacă dumneavoastră mergeți, voi merge și eu cu dumneavoastră.” „O, nu”, a răspuns femeia decăzută, „aceasta nu va fi bine, căci poliția mă cunoaște, dacă veți merge cu mine, polițiștii vor gândi că și dumneavoastră sunteți ca mine.” Dar această femeie avea felul de gândire al Domnului nostru. Ea a spus: „Mie îmi este totuna, ce spun oamenii, dacă veniți cu mine să ascultați evanghelia.” În sfârșit femeia a fost de acord și a propus ca femeia credincioasă să meargă înaintea ei la distanță de câțiva pași, și ea o va urma. Și așa au mers pe stradă, au intrat pe ușa bisericii, și femeia, care era o păcătoasă, s-a așezat pe locul cel mai îndepărtat de sub balcon. În momentul în care ea s-a așezat tocmai am făcut remarca: „Dacă în această dimineață ar veni aici cea mai decăzută femeie din Chicago și cu credință de copil ar primi pe Domnul, într-o clipă întreaga ei vină va fi iertată și ar sta curată înaintea lui Dumnezeu.” – Cuvintele mele au ajuns până la inima acestei femei. Ea a crezut și în aceeași clipă a aflat că vina păcatului ei a fost iertată. Când s-a încheiat programul de adunare, a venit la mine și mi-a mulțumit plângând pentru binecuvântarea pe care a primit-o în această dimineață. Cine suspină în lanțurile puternice ale acestui păcat și nu cunoaște nici un eliberator, cine privește înapoi la aproape nenumărate căderi în păcat, cu toate hotărârile bune luate, inimii aceluia să i se spună: Isus vrea să te elibereze! Apucă cu deplină încredere această promisiune, oricât de mare ar fi întunericul din tine și din jurul tău! Probabil că de fiecare dată, ca o minge în mâna lui satan, te-ai ridicat cu durere cu privire la păcatul înfăptuit și ai luat hotărârea de a renunța la păcat și imediat după aceea ai căzut înapoi în mâna aceluia care se joacă brutal cu viața ta, ca s-o nimicească. Te-ai gândit la păcatul pe care l-ai făcut ieri, sau tocmai l-ai făcut – cu intenția de a urî grozăvia și josnicia păcatului, dar iată, înaintea gândurilor tale se transformă într-o plăcere ademenitoare ceea ce voiai să urăști. Probabil că ispita este așa de aproape de tine, că nu ști cum să scapi de ea, și simți că toată lumea ta de idei este inundată de un aer murdar, că imagini rele pătrund în toată ființa ta. Probabil ești așa de vândut, așa de lăsat pradă acestor puteri demonice, că nu mai poți privi la nici o femeie, fără să nu gândești rău. Probabil trecutul tău și amintirile tale sunt umplute până la refuz de chipul acuzatorilor tăi și acuzatoarelor tale. Probabil că ai fost o slugă deosebită în slujba lui satan, ca prin cuvânt, viclenie, exemplu și ademenire să conduci în vicii mari pe cei care până în momentul acela au rămas păziți. – Dacă ai fost un seducător sau un sedus, dacă trebuie să privești înapoi la anii pierduți, la sănătatea distrusă, probabil la părinți întristați și la inimi înșelate, care te-au iubit cândva – oricine ai fi, lasă-te salvat din valurile stricăciunii pe singura Stâncă a mântuirii! Cuprinde cu mâna credinței crucea, mărturisește sincer înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor toată vina ta! Cheamă singurul Nume în care se găsește mântuire pentru toată lumea, și vei constata că harul ia pentru totdeauna blestemul din viața ta.

VII. Fără rezerve!

– Cu orice preț! Privirea înapoi Vrei să fi eliberat? Poți să spui sincer: vreau! Vreau cu orice preț! În privința aceasta nu se cere putere de la păcătos, căci el nu o are. Și el nu se poate schimba. El trebuie să facă ca fiul pierdut. Acesta a venit în zdrențele lui, în suferința lui, în mizeria lui, așa cum era. El putea să primească curățirea, înnoirea vieții abia după ce a fost la tatăl. El se afla în acel abis al suferinței, la porcii din străinătate. Acolo și-a dat seama de starea lui lipsită de speranță. Stă scris: »Când și-a venit în fire a spus: … eu mor aici … Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și s-a ridicat și a venit la tatăl său« (compară cu Luca 15,17-20). Vezi tu? Ai ajuns »să-ți dai seama«, să recunoști, că ești pe calea păcatului, că vei muri sub blestemul acestui viciu, deoarece viața ta este ruinată, duhul tău este otrăvit, sufletul tău este vândut stricăciunii? Atunci ridică-te, este ultima clipă, altfel vei muri! Pocăință înseamnă schimbarea mentalității, schimbarea părerii despre păcat, despre vină, despre Dumnezeul sfânt, despre veșnicie și judecată, despre crucea de pe Golgota și despre Isus Hristos Cel răstignit. Această schimbare a mentalității se face cunoscut prin aceea, că se fuge cu orice preț dinaintea păcatului, căruia i s-a slujit până acum, și cu orice preț se caută Dumnezeul oricărui har, de care până acum s-a fugit. Se renunță la ascultarea de stăpânul puternic, al cărui sclav ai fost până acum în slujirea păcatului, și se părăsește închisoarea tristă, în care ai fost deținut. Desigur aceasta poate avea loc numai când este luată o hotărâre sinceră și fără rezerve. Ajungem aici la punctul decisiv, în care mulți eșuează. Vrei tu cu adevărat să devii cu orice preț proprietatea lui Isus, un martor salvat și eliberat al lui Isus? Nu poți fi eliberat dintr-un lanț al păcatului, dacă cu alte două sau trei lanțuri vrei să rămâi legat sub puterea lui satan. Cine vrea să trăiască mai departe în prietenia cu lumea, în zgârcenie sau în înfumurare ca până acum, va aștepta în zadar să devină liber de lanțurile desfrâului. Am vorbit cu un tânăr care se lupta și se plângea, care în lupte înverșunate a strigat la Isus după eliberarea din mizerie și păcat; odată cu aceasta mi-a spus că nu voia să rupă legăturile cu prietenii de până atunci. O asemenea persoană rămâne legată. Dacă îți este prea mult să renunți la alcool, dacă tovarășii tăi de birt, romanele tale, tovărășiile tale, înfumurarea ta înaintea oglinzii de ține strâns legat de lume, atunci în zadar te vei ruga pentru eliberarea din plăcerile cărnii. Este vorba de cea mai mare decizie, de o decizie fundamentală în viață, pentru acum și pentru eternitate – aceasta nu este trăită în spatele culiselor, ca și cum nu s-ar mai întâmpla nimic. Nu, dacă dorești să fi vindecat de această lepră a păcatului, de această ciumă, de care ești bolnav, atunci Isus, Medicul, îți cere să-I dăruiești Lui toată viața ta de acum în colo și să mărturisești înaintea oamenilor ce ți-a făcut El. Vrei aceasta? Atunci spune Domnului: eliberează-mă, ia-mă ca proprietate a ta, ca să-Ți slujesc cu o viață nouă! El Își va pune mâna Lui de har peste viața ta, și tu vei fi eliberat. Fie ca cei ce sunt legați, și citesc aceste rânduri, să îngenunche chiar în clipa aceasta și cu cuvinte simple, de copil, să spună: Doamne Isuse, vreau! Și el va trăi minunea harului. Isus voia de mult să te salveze, El a așteptat numai, ca tu să-ți predai voința voinței Lui. Aceasta este pocăința. Acum privește la Acela care a spus fariseilor și cărturarilor: »Adevărat, adevărat vă spun, că vameșii și curvele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu« (Matei 21,31). El a venit să caute și să mântuiască ce este pierdut. Recunoști tu, că ești pierdut? Atunci Mântuitorul a venit pentru tine. Isus, dragostea veșnică Însăși, a venit din cer, ca să se încarce cu păcatul celor vinovați și așa a mers la cruce. »El Însuși a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcat, să trăim pentru dreptate: prin ale cărui răni ați fost vindecați« (1 Petru 2,24). »Dar El era străpuns (sau: rănit) pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui și prin rănile Lui suntem vindecați.« (Isaia 53,5) Crezi tu aceasta? Primește crezând, că Domnul a obținut la cruce pentru tine nu numai iertarea vinei pentru tot ce este în trecutul tău, ci că El a biruit căpetenia întunericului așa de deplin, că El poate și vrea să-ți dea de sus biruința asupra păcatului și ocrotirea în ispite! Vorbește din inimă: „Doamne, cred! Laud dragostea Ta!” Adoră pe Isus, preamărește-L, predă-te în mâinile Lui! El este aproape de tine. Brațul Lui este întins, ca să te scoată din mocirlă. El vrea să te scoată din temnița în care ai slujit atâția ani lui satan. Nu-L lăsa pe Domnul să treacă pe lângă tine! Aceasta să fie ora vieții tale! Spune-I tot ce gândești despre suferința păcatului tău, ce dorești și ce speri de la El, și vei găsi la El mai mult decât ai bănuit și ai considerat ca posibil. Noi oamenii sărmani, fără putere, avem nevoie de o cale a mântuirii, pe care oricine poate să meargă. Aici ea este făcută cunoscut: o privire cu credință la Isus! O întoarcere spre Cel prezent! Aceasta o poate face chiar și cel mai nenorocit. Pentru aceasta nu este nevoie de putere. O inimă care suspină, care în nenorocirea ei se încredințează lui Dumnezeu și crede în puterea sângelui lui Isus, aceasta este tot ce tu trebuie să aduci. Vrei? Cu mulți ani în urmă un tânăr ședea singur; citea într-o revistă, care se numea: Isus, un Salvator deplin. Acolo era vorba de Mântuitorul, de Fiul lui Dumnezeu, de Împăciuitorul, care Își întinde mâinile spre omul lipsit de pace și care suspină în păcatele sale, ca să-l elibereze de vină, de blestem și de lanțurile păcatului. Era o mărturie despre fericire și pace, care curge din rănile de moarte ale Mielului lui Dumnezeu pentru fiecare care crede. Ce veste: vindecarea tuturor rănilor păcatului, alinarea oricărei dorințe! Tânărului i s-a părut la început, că toate acestea sunt lucruri pe care el nu le poate obține. Apoi însă deodată l-a străfulgerat recunoașterea: Isus a murit și pentru mine, El m-a salvat și pe mine, eu am voie să mă predau Lui. S-a văzut pus înaintea întrebării: vrei să faci aceasta? Vrei tu acum, așa cum ești, să te predai în mâinile lui Isus Hristos, să te încredințezi Lui, ca El să fie Domn al vieții tale și să poată dispune în toate lucrurile de tine? Înlăuntrul lui a luat naștere o luptă, dar această luptă a durat numai câteva minute, tânărul a luat decizia clară: vreau să aparțin Aceluia, care din pricina păcatelor mele a mers la cruce, și vreau să-L urmez; fără rezerve, fără îngrădiri. Aceasta era pocăință și credință. El a îngenunchiat, s-a predat Domnului cu o rugăciune sinceră. – O pace liniștită și adâncă s-a revărsat în inima lui. Niciodată în viața lui nu a trăit ceva asemănător, era mărturia Duhului Sfânt, că el devenise acum un copil al lui Dumnezeu. Ce bogat l-a făcut această certitudine, putea să chiuie de bucurie. Ar fi dorit să spună tuturor ce fericit devii, când te predai Fiului lui Dumnezeu. În aceste câteva minute i s-a deschis Împărăția lui Dumnezeu, și el a intrat prin ușa deschisă. Au trecut câteva decenii de la ora aceea; ceea ce el a primit atunci, n-a pierdut niciodată. Duhul Sfânt a făcut locuință în inima lui; de atunci din tânăr a devenit un om, care poate fi o călăuză pentru mulți spre fericire. Isus, Cel care te cheamă, este un Salvator deplin; El te va elibera atât de slăbiciunile tale cât și de problemele tale. La El găsești tot ce îți trebuie, atât ajutor cât și ocrotire și putere. Apucă mântuirea și încrede-te în Domnul! Unii spun: nu pot să renunț la căile mele rele și la gândurile mele proaste, și totuși Cuvântul lui Dumnezeu îți spune, că prin puterea lui Hristos poți renunța la ele! »Pot totul în Hristos, care mă întărește« (Filipeni 4,13). Domnul, care te cheamă, îți spune: »Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ« (Matei 28,18) Spune, are acest Isus putere să-ți dea biruința asupra oricărui păcat, asupra oricărei deprinderi rele, asupra oricărei probleme, asupra a tot de ceea ce te temi? Încredințează-te Lui, fă-o acum, apucă mântuirea! Acela, al cărui sânge este puternic să anuleze pe deplin vina ta, este puternic și binevoitor să-ți dea tot ce ai nevoie, ca să trăiești o viață nouă pentru El. Mulți, mulți au avut parte de aceasta – și tu să ai parte! Pleacă-ți genunchii, predă-te Domnului! Nu întotdeauna este îndepărtată pe deplin durerea trecutului încărcat de vină. Și acolo unde a fost dăruită eliberarea, certitudinea iertării depline, a păcii cu Dumnezeu, privirea înapoi dureroasă produce o smerenie permanentă. Așa cum Pavel n-a putut niciodată să uite ce a făcut copiilor iubiți ai lui Dumnezeu (compară cu 1 Timotei 1,13-14 și Faptele Apostolilor 26,10-12), tot așa și aici. A fost un tânăr legat din tinerețe de pofte imorale. Viața lui se asemăna cu traseul unei lavine, care în drumul ei sfărâmă tot ce se numește viață și fericire. Mare era numărul celor seduși și înșelați, al fetelor cu fericirea zdrobită, al femeilor, pe care el le-a făcut să curvească. Dar nu a fost destul. S-a căsătorit și a continuat să ducă ani mulți o viață de păcat. Dumnezeu i-a dăruit copii frumoși, soția lui loaială nu avea nici o bănuială. L-a lovit Cuvântul lui Dumnezeu. A simțit că trebuie s-o rupă cu trecutul. Duhul lui Dumnezeu l-a constrâns să mărturisească toate păcatele vieții lui. Ce descriere îngrozitoare a vieții! Deja în anii copilăriei bărbatul nefericit se tăvălea în murdărie. Fiecare amintire, fiecare loc, unde a locuit, a umblat, era o acuzare, o condamnare! Și totuși harul a dat o vindecare deplină a tuturor pagubelor, când acest om a venit în lumina lui Dumnezeu. Ce privire retrospectivă, ce durere cu privire la atâta stricăciune, pe care el a produs-o! Rămâne până la sfârșit o durere pentru inimă, chiar dacă harul a îndepărtat pentru eternitate toată vina. Fără îndoială sângele lui Isus Hristos vindecă rănile cele mai adânci ale sufletului tău, și foarte des vindecă și rănile cele mai adânci ale trupului, prin aceea că înlătură pe deplin nu numai vina păcatelor, ci și urmările păcatului în viața trupului și duhului și reabilitează omul întreg. Deseori însă este potrivit planului de dragoste al lui Dumnezeu așa, că vina păcatului este pe deplin anulată și puterea păcatului este zdrobită, dar anumite urmări ale păcatului au rămas – rana se vindecă, cicatricea rămâne, și rămâne atâta timp cât rămâne trupul. Un tată credincios s-a luptat mult pentru fiul său care trăia în păcat. De fiecare dată când el mergea să păcătuiască, tatăl întristat bătea un cui în tocul ușii. În sfârșit se împlinesc rugăciunile tatălui, prin aceea că fiul se întoarce la Dumnezeu. Cu inima tresăltând de bucurie tatăl duce fiul la tocul ușii și scoate cui după cui din lemn. „Așa, fiul meu, iată, nu mai este nici un cui! Așa sunt toate păcatele tale anulate în sângele Mielului. Ridică-te, să lăudăm și să mulțumim!” Bucuros și totuși cu tristețe fiul privește țintă la tocul ușii. „Ce este?” – „Dar, tată, uită-te la tocul ușii – cuiele au dispărut, da, dar găurile – au rămas!” Înțelegi tu această ultimă atenționare, prietenul meu? Ea vrea să-ți spună: fugi de păcat, înainte ca el să te ruineze! Te rog, nu veni la Domnul vieții tale abia atunci când ești invalid! Dăruiește-I tinerețea ta salvată, dedică-I Lui puterea ta bărbătească salvată! Tu trebuie să fi salvat, ca de acum încolo să slujești Mântuitorului tău. El te așteaptă, ca să lucrezi pentru El, oriunde te-ai afla.

VIII. Mărturisire .

»Ai pus nelegiuirile noastre înaintea Ta, păcatele noastre ascunse în lumina feței Tale.« (Psalmul 90,8) Domnul a văzut toate păcatele tale din timpul zilei și din timpul nopții; El a auzit, ce ai spus sau ai șoptit, El a citit, ce ai scris. El a fost martor la toate – și totuși tu trebuie să-I mărturisești sincer păcatele tale. Tu vei înțelege grozăvia păcatului tău, vei începe să înțelegi cine ești abia atunci când vei mărturisi vina ta în lumina lui Dumnezeu. Spune lui Dumnezeu cât de brutal ai făcut deseori să amuțească vocea conștiinței tale. Vorbește pe genunchi cu El despre fiecare om față de care și cu care ai păcătuit. Spune-I despre florile vieții, pe care le-ai frânt și le-ai călcat în picioare. Mai târziu ți se va aduce aminte să te rogi pentru ele și să întrebi dacă ai mijloace și metode de a le chema la Isus. Spune-I totul despre credincioșia pe care ai distrus-o. Mărturisește păcatele tale nu numai la modul general – aceasta nu are nici valoare, nici putere. Pune nenorocirea, batjocura, mizeria trecutului tău la picioarele Aceluia care a venit să-ți salveze viața ta pierdută. Duhul lui Dumnezeu îți va aduce aminte de lucruri petrecute cu mult timp în urmă și îți va descoperi adâncimi ale păcatului, de care nu ai fost conștient. David spune: »Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; vlaga mea se schimbase în uscăciune de vară. Ți-am făcut cunoscut păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile”. Și Tu ai iertat vina păcatului meu.« (Psalmul 32,3-5) Vai, ce a făcut păcatul din viața ta! Cu toate acestea Dumnezeu vrea să arunce toată vina ta în marea harului; El vrea să vindece toate rănile și să te reabiliteze, numai dacă tu ești sincer față de Dumnezeu, față de tine însuți și față de oameni. Nu sunt oameni față de care trebuie să mărturisești prin vorbire și în scris, că au fost căi ale păcatului, pe care ai mers împreună cu ei, dar acum ai renunțat la ele, deoarece este păcat, păcat din care Isus te-a salvat? Prin credința în sângele lui Isus se poate apuca harul și iertarea vinei, și cu toate acestea inima nu primește o pace statornică. O întunecată conștiență a vinei vrea mereu să se așeze ca o povară pe inimă. Se observă că ceva nu a fost pus în ordine așa cum vrea Dumnezeu. Ce este aceasta? În cele mai multe cazuri este aceasta: nu s-a venit pe deplin în lumina adevărului și înaintea oamenilor cu tot ce este rău. Aceasta se referă în primul rând la păcatele cărnii. Cândva trebuie să se vină cu aceste lucruri înaintea unui credincios fidel și cu experiență, cu o mărturisire sinceră a trecutului în lumina adevărului. Adevărul lui Dumnezeu constrânge pe păcătos, ca el să nu aibă voie să apară și să nu vrea să fie mai bun înaintea oamenilor decât este înaintea lui Dumnezeu. La mulți această conștiență ia naștere imediat cu o putere irezistibilă, de îndată ce ei au venit în lumina lui Dumnezeu. La alți are loc o luptă lăuntrică, până când în cele din urmă ei nu pot face altceva decât să se descarce de povara mare. Însă aceasta nu poate avea loc înaintea urechilor nesfințite. Nu toți credincioșii au experiența și confirmarea necesară pentru a prelua astfel de mărturisiri. De mai multe ori a avut loc experiența dureroasă, că astfel de taine au fost făcute cunoscut fără rușine, chiar și în cazuri în care relațiile cele mai intime, fericirea și onoarea unor familii au avut de suferit. Aceasta este dăunător. Dacă suspini sub piatra grea a acuzațiilor conștiinței tale, a conștienței vinovăției tale, atunci smerește-te mărturisind ce îți apasă conștiința, chiar și înaintea unui om fidel! Domnul va face, ca să găsești un creștin adevărat, în care te poți încrede, căruia te poți destăinui și care îți va arăta calea spre Isus. Roagă-L pentru aceasta! Ridică piatra! Arată ce era ascuns din trecutul tău în groapa de mucegai! Lasă să pătrundă lumina harului în mormântul încuiat de mult timp! Vei vedea că de îndată ce Isus, Soarele vieții, luminează în inimă, va ieși la iveală viața. Tu, om mort spiritual, lipsit de pace, încărcat de vină, ascultă vocea Fiului lui Dumnezeu și vei trăi! (Ioan 5,25) Există un fel de a vorbi și de a scrie despre păcatele carnale, la care lipsește pudicitatea, pe care Duhul Sfânt o dă neapărat acolo unde există o umblare reală cu Dumnezeu. Uneori se aud persoane, care mărturisesc să sunt credincioase, care vorbesc fără rușine și fără durere de starea lor rea din trecut și de trecutul lor trist, uneori chiar înaintea unor cercuri mari de persoane. Aceasta este o stare rea. Mărturisiri despre greșelile morale nu trebuie să aibă loc înaintea multor urechi. Satan le folosește chiar să aprindă pofte păcătoase și să atrofieze conștiințele. Un tânăr, care a mărturisit istoria întoarcerii lui la Dumnezeu, a vorbit înaintea adunării despre păcatele trecutului lui fără tact și fără durere adevărată. Nu a durat mult și a căzut din nou în adâncimea păcatului. Mărturisirea păcatelor trebuie să aibă loc înaintea urechilor și inimilor sfințite, în ore sfinte și liniștite și trebuie să rămână îngropate acolo unde au fost depuse. S-a întrebat, în ce măsură cei căsătoriți sunt obligați înaintea lui Dumnezeu să mărturisească soțiilor lor trecutul lor păcătos. Relația de viață cea mai sfântă și cea mai sensibilă nu poate fi trăită potrivit gândurilor lui Dumnezeu, când unul vrea să creeze celuilalt o impresie falsă, ceea ce el nu este, când ascunde poveri ale conștiinței, care îl apasă. Într-o căsnicie creștină trăită înaintea lui Dumnezeu, nu trebuie să existe secrete între soț și soție, cu excepția chestiunilor legate de slujire și a acelor secrete care ne-au fost încredințate. Creștinii adevărați trebuie să păstreze fidelitatea căsniciei așa de nelezată și de sfântă, că orice lezare a versetului 28 din evanghelia după Matei 5 trebuie făcută cunoscut ca păcat. Cu cât mai mult este necesară mărturisirea acolo unde infidelitatea a depășit aceste limite. Întrebarea despre care este vorba poate fi formulată în două feluri, fie ea este: va primi un om, care până acum a fost legat de păcate murdare, o adevărată eliberare, dacă el nu mărturisește sincer păcatele trecutului lui și înaintea oamenilor? Sau întrebarea poate fi pusă și astfel: Poate un om, care prin harul lui Dumnezeu a fost eliberat din robia acestor păcate, să trăiască această eliberare, fără ca Duhul lui Dumnezeu să-l facă să-și mărturisească trecutul lui păcătos? Ambele întrebări se răspund cu NU, pe baza Scripturii și pe baza experienței. »Doamne, sceptrul Împărăției Tale este un sceptru de dreptate.« (Psalmul 45,6) Cine intră în această împărăție a luminii nu se va arăta mai bine decât este. Unde este voința sfântă să se rupă pentru totdeauna cu păcatul, acolo se ajunge în lumina lui Dumnezeu. Tocmai acest domeniu al păcatului este într-o măsură deosebită un domeniu al întunericului, pentru care este pe deplin valabil Cuvântul: »Oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele așa cum sunt. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca faptele să-i fie arătate« (Ioan 3,20-21). Cuvântul exprimă cu toată autoritatea: »Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați!« (Iacov 5,15).

IX. În ce constă ruperea legăturii cu lumea și cu păcatul?

»Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui« (2 Cronici 16,9). Dumnezeu cere o predare totală Lui, un refuz categoric față de căpeteniile lumii. Ruperea cu trecutul trebuie să aibă loc, pentru ca să fie înlăturat tot ce poate să împiedice desfășurarea puterii harului lui Dumnezeu. În privința aceasta nu este vorba de lucruri oarecare, ci de domenii clar recunoscute. 1. În primul rând este vorba de faptul că la un creștin adevărat, viața, comportarea, nu mai este supusă cerințelor lumii, părerii oamenilor, ci este supusă voii și Cuvântului lui Dumnezeu. Acolo unde este recunoscută principial autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu în toate domeniile vieții, viața lăuntrică și viața exterioară se supune tot mai mult Cuvântului lui Dumnezeu. »Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei, veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi.« (Ioan 8,31-32) Cine vrea să șchiopăteze într-o parte și-n alta cu inima împărțită, nu poate vedea minunile harului lui Dumnezeu. Domnul spune celor care, căutând salvare, vor să se pună în mâinile Lui: »Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește.« (Ioan 14,21) 2. Este necesar un refuz categoric persoanelor cu care până acum s-a avut relații de păcătuire. Trebuie să aibă loc o renunțare completă, definitivă cu o mărturisire clară că ești de partea lui Isus, însoțită de mărturia a ceea ce s-a trăit. Trebuie spus că prin har inima și viața se află pe un fundament cu totul nou. »De aceea: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei”, zice Domnul, „nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic.« (2 Corinteni 6,17-18) 3. Dar și oamenii aceia, cu care suntem legați prin legături de rudenie sau de serviciu, trebuie să știe, că un creștin salvat, mântuit, nu mai este același, care a fost înainte. »Căci cu inima ta crezi și ești îndreptățit și prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire.« (Romani 10,10) Am avut parte de cazuri binecuvântate, în care ofițeri mântuiți au spus clar și liber camarazilor adunați la popotă, că prin harul lui Isus au devenit oameni noi, eliberați. Însă acestea sunt cazuri de excepție, de regulă se recomandă, ca în discuții nestingherite să spui între patru ochi prietenilor de odinioară, că totul a devenit nou. În mod deosebit aceasta este necesar față de aceia sau în societatea acelora unde s-a mers pe calea păcatului. 4. Domeniul, pe care are loc ruperea definitivă cu păcatul, este lumea gândurilor. »Păzește-ți inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieții.« (Proverbe 4,23) Isus Și-a făcut locuință în inima ta prin Duhul Sfânt – fă ca acest templu al lui Dumnezeu să fie păzit! Cine lasă ca gândurile lui să zboare necontrolat, cine nu simte atingerea cu gânduri murdare ca fiind o ispită umilitoare, curând va fi încurcat în întinările duhului. Cuvântul însă atenționează: »Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărni și a duhului, desăvârșind sfințirea în frică de Dumnezeu.« (2 Corinteni 7,1) Apostolul Ioan scrie: »Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El Însuși este curat.« (1 Ioan 3,3) Ruperea cu păcatul, dacă ea este adevărată, prin vigilență și rugăciune închide șarpelui întrarea în inimă. Acolo unde aceasta nu este luată în seamă, omului care voia să fugă de poftele tinereții i se va întâmpla ca soției lui Lot. După ce ea a mers o anumită distanță, s-a întors și a privit spre Sodoma, din care fugise, și atunci s-a terminat cu fuga ei. Gândurile inimii ei, care iubeau Sodoma, i-au paralizat picioarele. Alți au ajuns să cadă printr-o simplă privire! Noi toți aparținem prin natura noastră unei generații preacurvare. Nu deschide lui satan poarta! În natura ta dormitează puteri ale păcatului, și satan are mii de mijloace și robi, ca să descătușeze puterea păcatului, așa cum se aruncă o rază de foc într-un butoi cu praf de pușcă. 5. Un copil al lui Dumnezeu, care a avut parte de har, renunță la astfel de obiceiuri, care duc la stimularea puterii păcatului, a poftelor necurate, și anume, nu bucată cu bucată, nu treptat, ci fără întârziere. Nu este nici o lege, care să spună că fumatul sau consumul de alcool ar fi păcat. Dar există experiența, că aceste lucruri slăbesc rezistența împotriva ispitelor carnale. Cine vrea să fie păzit, renunță la ele. Viața de birt, bețiile, trândăvia, plimbările în locurile unde întâlnești ispite, trezirea dimineața târziu, rămânerea treaz în pat – toate aceste lucruri dispar acolo unde se dezvoltă viața nouă în puterea Duhului Sfânt. Cine a avut parte de o mântuire așa de mare din adâncimea păcatului, evită astfel de colțuri de stâncă. Este destul că în trecut am făcut voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești. De aceea oamenii sunt foarte uimiți că nu alergați împreună cu ei la aceeași revărsare de destrăbălare și vă batjocoresc. (1 Petru 4,3-4) 6. Opere plastice și cărți, care ar putea să aprindă pofte murdare, își au locul în foc. Nimic de felul acesta nu trebuie să se găsească la un credincios. Cine a avut parte de mântuire, își revizuie tablourile, fotografiile și cărțile. El nu ia concepția artei păgâne ca etalon al lucrurilor permise, al lucrurilor care educă și sunt frumoase, ci ia Cuvântul lui Dumnezeu și conștiința sa luminată de Duhul Sfânt. Cum să se oprească un copil al lui Dumnezeu în fața tablourilor cu femei goale și plăceri senzuale din muzee, expoziții de artă, sau înaintea vitrinelor. Cine vrea să trăiască minunea, că Dumnezeu îi păstrează inima curată, acela nu se joacă cu păcatul. »Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu« (Matei 5,8). 7. Cine vrea să savureze această fericire, acela se ferește să se așeze pe același fundament cu lumea în teatre, circuri, sau oriunde altundeva, unde foarte des în cuvânt și în prezentare se joacă cu păcatul. Acolo unde lumea își caută plăcerile, distracția în dans și deșertăciune, nu este locul unui copil al lui Dumnezeu mântuit prin har și prin sângele lui Isus. »Nu vă asemănați cu lumea« (Romani 12,2) »Căci tot ce este în lume, pofta cărnii și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt din Tatăl, ci din lume.« (1 Ioan 2,16) 8. Această rupere trebuie să aibă loc clar în domeniul discuțiilor și al glumelor necurate. »Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori.« (Psalmul 1,1) Un mărturisitor al lui Isus nu poate fi martor ca „un câine mut” când se fac glume cu două înțelesuri. (Isaia 56,10) Căci atunci va deveni un tăgăduitor al harului de care a avut parte și se murdărește cu ce aude. Cei care vor să nu piară odată cu lumea, care vor să păstreze creștinismul lor în buzunar, în loc să-l pună în sfeșnic, își vor pierde curând sensibilitatea.

X. Eliberat sau legat?

Copii ai lui Dumnezeu care șchiopătează Cine a avut parte de harul eliberator, în inima lui a intrat pacea lui Dumnezeu. El a primit siguranța, că toată vina lui i-a fost iertată. El stă acum sub puterea sângelui lui Isus Hristos vărsat pentru el. El poate spune: prin har sunt la Dumnezeu! »Deci, fiindcă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem și intrarea, prin credință, în harul acesta în care suntem, și ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.« (Romani 5,1-2) Cu toate că aceasta este partea tuturor copiilor lui Dumnezeu, totuși la întoarcerea la Dumnezeu a unui om, care înainte a fost legat în păcatele carnale, sunt diverse posibilități: 1. Viața dumnezeiască poate într-o clipă să dea naștere la eliberare, așa că sclavul eliberat preamărește pe Salvatorul său, și viața lui arată puterea harului, triumful lui Isus asupra păcatului. Ispita și-a pierdut total puterea și atracția. În momentul în care un astfel de creștin a preamărit pe Domnul, el a fost conștient: funia a fost ruptă, eu sunt liber! El poate să laude: »Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarilor; lațul s-a rupt, și noi am scăpat« (Psalmul 124,7) Acesta este un har deosebit și minunat, care nu constituie regula. Cine are parte de acest har, gândesc că trupul lui a pierdut aptitudinea de a păcătui. Puterile biruinței dumnezeiești îl vor ocroti numai atâta timp cât el slujește Domnului cu smerenie și vigilență. El a primit un dar al inocenței, o roadă a Duhului Sfânt, pentru care el niciodată nu poate mulțumi îndeajuns. Dar acest dar se poate pierde; este necesar să se știe bine aceasta. Harul vrea să-l păzească pe credincios, și îl va păzi, atâta timp cât el rămâne în Domnul. »Cine rămâne în El nu păcătuiește« ( 1 Ioan 3,6). Dar dacă el se abate de la smerenie și dependență, el va putea păcătui. 2. Cine a avut parte pe deplin de acest har eliberator în așa fel că ispitele cărnii și-au pierdut toată puterea de amenințare, să nu creadă că Dumnezeu trebuie să lucreze întotdeauna la fel și la toți ceilalți credincioșii. În Împărăția lui Dumnezeu nu se intră conform șabloanelor. Fiecare copil al lui Dumnezeu este educat și călăuzit în mod deosebit. »Fiecare are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul.« (1 Corinteni 7,7) În viața spirituală nu este altfel decât într-un război pământesc. Acolo unde o fortăreață are locul ei slab și unde dușmanul are un loc favorabil de atac, este nevoie de cea mai mare apărare și vigilență. Această parte slabă a fortăreței este numită frontul de atac. În cele mai multe cazuri, la unul care a fost legat de păcatele carnale, acest domeniu este frontul de atac al dușmanului. Credinciosul are nevoie zilnic, în fiecare oră, de ocrotirea din partea harului. El este conștient de aceasta. Aceasta este umilitor pentru un copil al lui Dumnezeu – dar lucrarea și dominarea Duhului Sfânt ține natura rea permanent în mormânt. De îndată ce un gând murdar îl atinge, el aleargă la Domnul, se ascunde în rănile lui Isus. Ispita îl atinge, dar pofta nu primește aprobarea voinței (Iacov 1,14-15). El devine biruitor, Dumnezeu i-a pus dușmanul la picioarele lui, pe cel care odinioară l-a legat. El poate merge pe drumul său în pace și cu bucurie, el se laudă cu slăbiciunile lui, pentru ca puterea lui Hristos să locuiască în el. (2 Corinteni 12,9) Reprezintă prima stare – în care ispita și-a pierdut total puterea – sau ultima stare – în care ești conștient de pericol, dar prin har ești păzit zi de zi – o treaptă mai superioară a creștinismului? Nu sunt ambele har, nu sunt ambele biruință și pace? Ambele sunt cu adevărat eliberate divin, deplin curățite. Cuvântul lui Dumnezeu numește fericit chiar și pe credinciosul care rabdă ispita și rămâne ocrotit în ea (compară cu Iacov 1,12). Domnul binecuvântează o astfel de viață cu bucurie crescândă și roadă tot mai multă. Mulți copii scumpi ai lui Dumnezeu pot privi cu bucurie la anii din urmă, în care Domnul, cu toată slăbiciunea lor, i-a păzit pe deplin de orice cădere, chiar și în gândire. Ei au avut mai mult parte de puterea harului și pot spune: Domnul a triumfat în viața mea! Ei au devenit biruitori. 3. Sunt însă și alți copii ai lui Dumnezeu, care fără îndoială sunt întorși la Dumnezeu și sunt mântuiți. Ei doresc să fie mărturisitori credincioși ai lui Isus, și totuși ei cad mereu – uneori ani la rând, fie în gândire, fie în privire, probabil chiar și cu fapta. Aceasta le pricinuiește dureri mari – dușmanul încearcă uneori să-i facă să se îndoiască de mântuirea lor. Acești copii ai lui Dumnezeu sunt bolnavi spiritual. Puteri satanice sunt încă active, ele pot fi biruite numai prin puterea rugăciunilor stăruitoare, serioase, făcute cu credință. Când aceștia după fiecare cădere în păcat mărturisesc totdeauna sincer și smeriți păcatul lor unui frate sau unei surori prin cuvânt sau în scris, prin aceasta ei dovedesc sinceritatea lor și hotărârea inimii lor de a umbla în lumină. Experiența ne învață, că ei vor deveni pe deplin liberi. Uneori se pare că ar trebui să i se smulgă lui satan pas cu pas orice putere pe care o are asupra trupului și gândirii unui astfel de copil al lui Dumnezeu. Însă adevărul este acesta; orice poticnire nouă își are cauza în necredincioșie, în gânduri sau priviri necontrolate, sau nevegherea în mâncare și băutură, sau în discuții, sau în neglijarea rugăciunii și a Cuvântului lui Dumnezeu din cauza răcirii inimii. Credinciosul care s-a poticnit va deveni conștient, că a deschis dușmanului poarta, așa că ispititorul a putut să intre la el. Este important în fiecare din aceste cazuri, să se recunoască, că Domnul în credincioșia Lui voia să păzească pe credincios. Dar el însuși a făcut loc ispititorului – și s-a poticnit. Cât de des cauza inițială a constat în neglijarea mărturiei sau mărturisirii – iar după aceea dușmanul a condus cazul pe teritoriul cărnii. Ce umilire, ce durere! Ce dragoste gingașă și îngăduitoare și ce răbdare din partea Domnului se simte în astfel de cazuri, dar și ce seriozitate sfântă, ce disciplinare dureroasă! Totdeauna pentru acești copii ai lui Dumnezeu este o pierdere pentru veșnicie a roadei vieții lor, a puterii lor de mărturie, a fericirii inimii lor. Sunt timpuri fără roadă, în care inima nu se poate bucura în Domnul, deoarece ea este preocupată cu sine însuși și cu necredincioșia ei. – Pentru acești copii ai lui Dumnezeu expuși primejdiei să amintim 1 Corinteni 7,9 – acolo este degetul arătător al lui Dumnezeu, pe care un credincios nu trebuie să-l desconsidere. Este o rugăciune de implorare potrivită cu voia lui Dumnezeu, când un copil al lui Dumnezeu, conștient fiind de slăbiciunea lui, se roagă: Doamne, dacă este potrivit cu gândurile Tale sfinte, dăruiește-mi o soție credincioasă, fidelă; călăuzește-mi cărarea în așa fel, ca s-o găsesc și s-o recunosc clar, ca pe aceea pe care Tu ai hotărât-o pentru mine. 4. Dar ce să se spună despre aceia care se laudă că sunt copii salvați ai lui Dumnezeu și care totuși stăruiesc în lucruri murdare, ale căror gânduri găsesc plăcere în imagini păcătoase, al căror ochi este și rămâne preacurvar? Unii dintre aceștia sunt evident pe drumul spre iad. Îmi amintesc de un om cu calificare superioară, care afirma că este credincios și salvat, dar care trăia nu numai cu lumea, ci în păcate vizibile. A crescut în prezența Cuvântului lui Dumnezeu și spunea: „Da, este adevărat, dumneavoastră veți primi cândva o plată mai mare, deoarece ați umblat cu credincioșie, dar și eu sunt mântuit.” A trebuit să-i spun: „Întoarceți-vă la pocăință! Sunteți pe drumul care duce spre iad!” »Dar iată, voi vă hrăniți cu cuvinte mincinoase, care nu folosesc la nimic. Cum? Furați, ucideți, comiteți adulter, jurați strâmb, ardeți tămâie lui Baal, mergeți după alți dumnezei pe care nu-i cunoașteți! … Și apoi veniți să vă înfățișați înaintea Mea, în casa aceasta care este chemată cu Numele Meu și ziceți: „Suntem salvați!” … ca să faceți iarăși toate aceste urâciuni! Este casa aceasta, care este chemată cu Numele Meu, o peșteră de tâlhari în ochii voștri? Eu Însumi am văzut lucrul acesta, zice Domnul!« (Ieremia 7,8-11) Că cei credincioși pot să facă lucruri triste, aceasta ne-o spune Scriptura (1 Corinteni 5,1-5 și 11; 1 Corinteni 6,15-20; 2 Corinteni 12,21; Coloseni 3,5). De aceea nu trebuie să ne mirăm, dacă noi vedem și astăzi astfel de stări dureroase. În primul rând, tuturor celor care mărturisesc că sunt credincioși și care totuși umblă în plăceri necurate, trebuie să li se prezinte toată seriozitatea Cuvântului dumnezeiesc: »Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați; nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici cei care se masturbează, nici homosexualii, … nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.« (1 Corinteni 6,9-10) Acestea sunt cuvinte deosebit de serioase, înfiorătoare, pentru credinciosul care s-a poticnit și a căzut – sunt cuvinte nimicitoare pentru aceia care în chip fățarnic se laudă cu mântuirea lor, în realitate sunt robi ai păcatului carnal. Vai de aceia care păcătuiesc jucându-se cu harul, și vai de acei învățători și conducători religioși, care îndrumă pe credincioși să trateze cu ușurătate păcatul! Ei își asumă o mare responsabilitate. Sunt între credincioși unele stări triste, dar aproape că nu este nimic mai dureros ca cel care mărturisește credința și umblă în lucruri necurate și scuză această stare cu cuvântul „slăbiciune”, în loc să se smerească cu rușine mare și lacrimi! Ce spune Domnul? »Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!« Unde este vorba de adevărați copii ai lui Dumnezeu, care au căzut adânc, acolo Domnul intervine cu încercări și disciplinări serioase în viața acestora. El aduce apoi prin încercări grele roada dătătoare de pace a neprihănirii și vindecare, la care acești credincioși neloaiali nu s-au lăsat chemați prin atracția blândă a harului. Ce vrea Dumnezeu pentru poporul Său, stă scris în Cuvânt: »Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.« (1 Tesaloniceni 5,23) Ce Dumnezeu spune, aceea și gândește, și ce pune El ca țintă înaintea ochilor noștri, El vrea și să ne dea, dacă căutăm să punem mâna pe ea, da, El dă celor sinceri.

XI. Încheiere .

Poporul nostru este în pericol să piară din cauza tăgăduirii lui Dumnezeu și a imoralității. Numărul crimelor, a celor pedepsiți juridic, și mai ales crimele din rândul tineretului se mărește tot mai mult. Cifrele crescânde ale criminalității oferă dovada îngrozitoare, că ateismul și desfrâul din poporul nostru își dau roadele. Nu mai este nici un ajutor? Trebuie să crească decăderea? »Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, jelesc, m-a cuprins groaza! Nu este nici un balsam în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face vindecarea fiicei poporului meu?” O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aș plânge zi și noapte pe cei uciși ai fiicei poporului meu.« (Ieremia 8,21-9,1) Paguba păcatului a fiecăruia în parte nu o poate vindeca nici o educație a poporului, nici o lege, nici o învățătură. Pentru lepra aceasta nu există nici un medic și nici un medicament în capetele tuturor profesorilor și înțelepților lumii acesteia. Și totuși la Isus Hristos există salvare, vindecare pentru fiecare. Când Agar a văzut pe fiul ei prăpădindu-se în pustie, a zis: »Să nu văd moartea copilului!« Ea și-a ridicat glasul și a plâns. Atunci Dumnezeu a deschis ochii lui Agar, și ea a văzut un izvor, pe care Dumnezeu i l-a arătat. Din acest izvor a curs viața și salvarea pentru fiul aflat pe moarte. Să nu înalțe credincioșii o rugăciune de dragoste, o rugăciune de mijlocire a îndurării pentru poporul nostru aflat în această mare nevoie? Să nu strige inima noastră spre Dumnezeu: „Nu pot privi moartea poporului nostru!”? Nu ne-a deschis Dumnezeu ochii, ca să vedem izvorul de viață în pustie, Hristos, Stânca lovită, din ale cărui răni de moarte curge apa vieții veșnice pentru o lume păcătoasă aflată pe moarte și în pieire? Nu suntem noi martori ai Evangheliei, care este puterea lui Dumnezeu, ca să mântuiască pe oricine crede? Nu ni s-au deschis larg porțile ca să vestim poporului nostru evanghelia harului mântuitor în Hristos cel înviat și glorificat? Însă în rândul poporului lui Dumnezeu răsună tot mai tare o întrebare: Este în rândul acelora care mărturisesc că sunt proprietate a lui Isus, în domeniul moral, totul curat în ochii sfinți ai Domnului, sunt ei curați în gânduri, în vorbire și în fapte? Cu fața roșie de rușine și smeriți trebuie să ne privim și să mărturisim: și printre noi sunt din aceia care de ani de zile suspină ca încătușați în lanțurile necurăției, unii sunt întinați! »Căci suntem în timpul când judecata începe de la casa lui Dumnezeu!« (1 Petru 4,17) De aceea este așa de puțină biruință, de aceea încetează așa de repede mișcările de trezire, pentru că în poporul lui Dumnezeu se găsesc așa de multe „lucruri date spre nimicire”, chiar și necurăție morală. »În mijlocul tău este un lucru blestemat, Israele; nu vei putea să reziști vrăjmașilor tăi, până nu vei scoate lucrul blestemat din mijlocul vostru.« (Iosua 7,13) Cât de multe suspine, plângeri în poporul lui Dumnezeu, că ei sunt legați și nu sunt liberi! O, dacă credincioșii ar primi de pe aceste pagini încredere a credinței, ca să pășească pe deplin în lumina lui Dumnezeu, cu hotărârea sfântă a voinței, ca să fie pe deplin eliberați de orice fel de slujire a păcatului și de legăturile păcatului! Este dorința noastră să vestim poporului nostru mesajul minunat al harului? Atunci Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Domnului!«

Numai singur El, Isus, poate elibera De legătura păcatului, de legătura păcatului:

El vrea să-ți vindece viața și s-o înnoiască. O, cheamă-L; o, cheamă-L!

El este gata să ți se descopere, Îl dorești tu, Îl dorești tu?

Vei avea parte de gloria harului; O, laudă-L tu; o, laudă-L tu!

http://www.mesagerul-crestin.net

Cand miile de culte si religii sunt intrupate din nimicuri,devin tot nimicuri… Patriarhia Rusă ÎNTRERUPE POMENIREA pseudo-patriarhului Bartolomeu și suspendă comuniunea cu Biserica Constantinopolului!Dupa  ce “”marea popime”” de dupa 1944 a pactizat cu satan cel Cotropitor-Rusnac,nici  actualele  satane    n-o rup cu putinarii turnatori in sutane… Dacă B.O.R. avea episcopi ortodocși și demni ar fi trebuit să rupă comuniunea cu Biserica Rusiei pentru INVADAREA TERITORIILOR CANONICE ROMÂNEȘTI;David Bentley Hart și neoateismul contemporan (I),(II),(III), de Nicolae Turcan; (Sa nu-l confundam pe Dumnezeu cel Unic si Adevarat cu miile de religii- cu unul pictat,micit si iconat…Este religia cauza violenţei din lume? Neomarxismul cultural – o antropologie anti-creștină,de PR. DR. DANIEL ISAI ;Lazar Gog – Gaza in profeţiile biblice (Transcript);Cine a fost ucis prin tăierea cu fierăstrăul?ISAIA, de Daniel Branzei;Exorcizarea demonilor lui Hitler;Grupul tăcerii. Cine conduce cu adevărat lumea?Să rămânem în El; „DACĂ RĂMÂNEŢI ÎN MINE…CEREŢI ORICE VEŢI VREA”;Adevărata viţă;Pasaje biblice grele referitoare la tema „siguranţa mântuirii”;Cum putem avea bucurie spirituală?Rușinoasa Evanghelie socială;Semnul Antichriștilor;Erezia Evangheliei Sociale (Social Gospel);Nouă sesiune a Forumului Dialogos: Evanghelia socială – răscumpărarea societății; SOCIALISMUL FABIAN – De ce e important pentru ca un creștin să fie informat despre câteva aspecte concrete ce privesc această ideologie periculoasă și despre organizația sa ?VANGHELIA SOCIALĂ, CONSILIUL BISERICILOR ȘI SOCIALISMUL FABIAN;Cartea ”New Age” de Lothar Gassman;„Ortodoxul” VLADIMIR PUTIN aseamana hoitul lui Lenin cu Sfintele Moaste…Papa Francisc, către ortodoxul Vladimir Putin: ‘Pentru numele lui Dumnezeu, vă cer, opriți acest masacru. Dumnezeu este doar Dumnezeul păcii, nu al războiului’ ; Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari. Un cercetător finlandez a dezvăluit mai multe informații despre viața acestuia;Richard Wurmbrand — „Karl Marx marele preot al diavolului”;Epistola către Romani – Capitolul  6 si 7, de  J. N. Darby;Prezenţa Duhului Sfânt în noi, de Ney Bailey;“Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” 1 Ioan 4:4; Dumnezeu locuiește în tine;Nu te uita la sentimentele tale, uită-te la Hristos! de Mason Vann; Credinţa nu este un sentiment- Înţelegând cum să avem încredere în Dumnezeu… de Ney Bailey

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Dumnezeu locuiește în tine

      Devoționale Joyce Meyer     

Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. (Ioan 15:4)

De ce ar vrea Dumnezeu să trăiască în noi? Și cum poate să facă asta? La urma urmei, El este sfânt, iar noi suntem oameni slabi, fragili, cu defecte și eșecuri.

Răspunsul este simplu: El ne iubește și alege să locuiască în noi. El face asta pentru că este Dumnezeu; El are capacitatea de a face ceea ce vrea și El alege să-și facă o casă în inimile noastre. Această alegere nu se bazează pe nicio faptă bună pe care am făcut-o sau pe care am putea vreodată să o facem; se bazează numai pe harul, puterea și mila lui Dumnezeu. Devenim locuința lui Dumnezeu crezând în Isus Hristos (așa cum ne spune Dumnezeu în Biblie).

Versetul pentru astăzi subliniază faptul că, pentru a pentru a experimenta legătura strânsă, intimă cu El, trebuie să credem în Isus Hristos ca fiind Cel trimis de Dumnezeu; prin credința în El noi Îi vom auzi vocea, vom primi Cuvântul Lui în inimi și Îi vom simți prezența.

Pe lângă faptul că trebuie să credem în Isus ca darul lui Dumnezeu trimis din cer pentru omenire, trebuie să credem pur și simplu că jertfa lui Isus pentru păcatele noastre a fost suficientă pentru a ne aduce în prezența lui Dumnezeu. Devenim locuința lui Dumnezeu atunci când Îl primim pe Isus ca Mântuitor și Domn. Din această poziție, prin puterea Duhului Sfânt, El începe o lucrare minunată în noi.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi: Asigură-te că Dumnezeu Se simte acasă în inima ta.

Material tradus și adaptat  cu permisiune din cartea Hearing from God each morning (J.M.)

https://alfaomega.tv/joyce-meyer/devotional/15187-devotional-dumnezeu-locuieste-in-tine?fbclid=IwAR2MOkcmuFq3R5Q9kwaIMCe-Fln9g-G3ZkJJPwzd150vmZLMQEpR2wF3wzs

/////////////////////////////////////////

“Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” 1 Ioan 4:4

Cel ce este in mine si care poseda intreaga mea fiinta, Cel cu care fiinta mea e contopita, Isus, Cel care prin Duhul Sau locuieste in fiecare celula a fiintei mele, trup, suflet, duh, este mai mare decat orice virus, bacterie, boala, epidemie, care este trimisa de cel ce este in lume, de diavol.

Tot ce vine din lume, de la cel rau, trebuie sa se supuna autoritatii absolute a lui Hristos, trebuie sa se supuna Celui care locuieste in mine, si atunci cand sunt atacata de ceva ce vine de la cel ce este in lume, ma voi concentra asupra Celui care locuieste in mine si voi constientiza ca elementele exterioare nu pot sa invinga niciodata pe Cel care a biruit moartea, pacatul, boala si blestemul la cruce. Si pentru ca El locuieste in mine, am biruinta asigurata.

Nu mai accept intrusi care vin de la cel rau, din moment ce de partea mea, de fapt in mine, contopit cu mine si eu cu El, e Isus.

Imagineaza-ti o persoana care intra in camera ta si nu mai vrea sa iasa. Tu esti proprietarul camerei si la urma urmei o sa il dai afara pe sus daca e nevoie, o sa il impingi si o sa il dai afara. Isus e proprietarul fiintei mele, si fiind una cu El, ma impotrivesc si imping virusul, bacteria, boala, problema respective de sanatate, afara. Eu sunt templul Duhului Sfant, un templu destinat sa fie perfect, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este cladita pe lucruri de mana a doua, ruinate, alterate si cu igrasie.

Ps. Ce am scris aici nu vine din intelepciunea mea, sau impresia mea, sau ca mi se pare mie ca Dumnezeu mi-a vorbit, e pur si simplu ceea ce Duhul Sfant mi-a vorbit acum doua nopti

Cel ce este in mine, este mai mare decat cel ce este in lume!

//////////////////////////////////////////

Prezenţa Duhului Sfânt în noi, de Ney Bailey

Unii dintre noi gândim în felul următor: „Dacă Iisus ar fi aici pe pământ şi L-am putea vedea, atunci L-am urma pretutindeni”. Dar în Ezechiel 36:26-27, Domnul spune: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele…”. Expresia „în voi” are o importanţă aparte – „Voi pune Duhul Meu în voi”. A fost o vreme când am avut nevoie să mi se amintească faptul că Duhul Său era în mine. Îmi amintesc că am citit apoi acest text şi zile la rând, în timp ce mă plimbam, mă urmărea gândul acestei realităţi: „Duhul Său este în mine!” Prin prezenţa Duhului Sfânt, Hristos este astăzi în mine la fel de sigur ca atunci când a fost cu ucenicii Săi. Este uimitor să înţelegem că Duhul Său locuieşte în noi; însă adesea noi nu îi acordăm nici o atenţie.

Unde locuieşte Duhul Sfânt?

În 1 Corinteni 3:16, apostolul Pavel spune: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” În cartea The Spirit of Christ [Duhul lui Hristos], carte care pe mine m-a ajutat foarte mult, Andrew Murray analizează în profunzime aceste cuvinte scrise de Pavel. El porneşte de la faptul că Templul era caracterizat de trei spaţii clar delimitate: curtea cortului, Locul sfânt şi Locul prea sfânt (sau Sfânta Sfintelor).

1. Murray descrie modul în care trupurile noastre se aseamănă cu spaţiul în care era aşezat cortul („curtea”) iar mintea, voinţa sau emoţiile noastre corespund Locului sfânt. Dar înăuntrul nostru se află Locul preasfânt, unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt locuieşte în duhul nostru. Locul preasfânt se găseşte în interiorul meu şi al tău. Următorul verset (1 Cor. 3:17) este la fel de important: „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi”. Dacă înţelegi faptul că Dumnezeu locuieşte înăuntrul tău, această înţelegere îţi va influenţa în mod radical imaginea de sine.

Atunci, cum ne păstrăm templele curate? Prin credinţă. Odată ce l-am acceptat pe Hristos ca Domn al vieţii noastre, sângele Său ne curăţă de orice păcat. Prin urmare, ceea ce noi trebuie să facem este să credem, să ne punem încrederea în cuvântul lui Dumnezeu.

Textul din 1 Ioan 1:9 – un text intitulat adeseori „siguranţa iertării” – spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Atunci când te-ai spălat ultima dată pe mâini pentru că erai foarte murdar, ai rămas oare aplecat deasupra chiuvetei, întrebându-te cu îngrijorare: „Oare unde s-a dus toată mizerie de pe mâini?” Fără îndoială că nu ai procedat astfel, ci ai acceptat prin credinţă că mizeria s-a dus în canalul de scurgere. Într-un mod similar trebuie să procedăm şi în ce priveşte viaţa spirituală. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios; El este drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire, altfel spus de tot ceea ce am greşit. Este însă nevoie ca noi să credem că El ne-a iertat chiar dacă nu vedem sau simţim acest lucru.

Întotdeauna Duhul Sfânt ne conduce spre Hristos. El ne călăuzeşte spre crucea şi sângele lui Hristos, spre iertarea pe care Mântuitorul ne-o oferă. Duhul Sfânt ne reaminteşte mereu că nu mai suntem sub condamnarea păcatului. Textul din Romani 8:1 afirmă clar acest fapt: „Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus”

Dar aici intervine Satana, care vrea să te priveze de pacea pe care Însuşi Dumnezeu o promite. Dumnezeu îţi dăruieşte pacea Sa, dar Satana încearcă să te determine să te uiţi înapoi şi să te gândeşti la cele mai grele păcate. Te gândeşti la acele lucruri şi ele se derulează prin mintea ta asemeni unui film. Ceea ce trebuie să facem este să aducem acele păcate la cruce şi să spunem: „Doamne Iisuse acest fapt dovedeşte că am nevoie de un Mântuitor. Doamne, mulţumesc pentru faptul că sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat”. Priveşte-ţi păcatele din prisma crucii lui Hristos şi a sângelui Său, şi vei avea pacea lui Dumnezeu. Nu privi înapoi la păcate trecute. Crede în iertarea lui Dumnezeu.

Cum ne vorbeşte Duhul Sfânt?

Ne vom referi acum la păcatele din prezent, cu privire la care Dumnezeu ne conştientizează

Cel mai adesea, Dumnezeu lucrează în viaţa mea şi îmi vorbeşte folosindu-se de alţi oameni. Ani la rând am fost chinuit de relaţia pe care o aveam cu o anumită persoană. Îmi era atât de greu să mă raportez la persoana respectivă, încât gândeam: „Dacă va fi în ceruri, atunci eu nici nu mă gândesc să merg acolo”. Atitudinea mea era mereu batjocoritoare, critică şi răutăcioasă. Nu aveam de spus un cuvânt bun la adresa acelei persoane. În tot acest timp, căutam argumente care să îmi justifice comportamentul.

Apoi, într-o zi, Domnul mi-a îndreptat atenţia spre textul din Luca 18:9: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Am realizat faptul că eu dispreţuiam acea persoană. Iată pilda pe care a spus-o Iisus:

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. [Fariseii erau lideri religioşi din vremea lui Iisus, care dădeau dovadă însă de multă făţărnicie şi aroganţă; vameşii erau cei ce strângeau taxele de la populaţie, fiind adesea corupţi, cerând mai mult de la oameni decât ar fi trebuit şi erau desconsideraţi de majoritatea evreilor.] Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»“ (Luca 18:10-13)

Iisus a explicat pilda, spunând: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta, [omul care a spus «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălat. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat” (Luca 18:14).

Citind această pildă, mi-am dat seama că eu mă aflam într-o situaţie similară; atunci m-am rugat lui Dumnezeu şi am spus: „O, Doamne, sunt asemeni acestui fariseu. Nu pot să suport persoana respectivă şi o dispreţuiesc”. Am înţeles că trebuie să îmi privesc propria inimă. Făcând acest lucru, am descoperit gelozie, mândrie, mânie, atitudine de judecată şi lipsă de dragoste faţă de aproapele meu. M-am uitat apoi în Galateni 5:16-23. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti… şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Uneori ne uităm la lista cu păcate şi spunem: „În ce mă priveşte, eu nu mă regăsesc în nici un fel în lista respectivă”. Ceea ce însă nu facem este să ne uităm la enumerarea roadelor Duhului şi să ne punem întrebări precum: „Cât sunt de iubitor? Cât sunt de bun? Cât de mult mă caracterizează credincioşia? Cât sunt de blând?” Avem tendinţa să ne evaluăm după lista păcatelor, în loc să ne analizăm viaţa din perspectiva roadelor Duhului.

Andrew Murray îşi pune următoarea întrebare: „Cum se face că există creştini care sunt sfinţi şi împietriţi?” El continuă, dând şi răspunsul: „Pentru că aceştia nu ştiu nimic despre Duhul dragostei. Numai Duhul Sfânt poate face ca din inima omului să izvorască dragostea”.

În timp ce mă gândeam la persoana care m-a rănit, mi-am amintit de versetele din 1 Petru 3:8-9: „Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară”.

Eram marcat de faptul că această persoană îmi făcuse mult rău şi mă insultase prin gesturile sale; dar versetul continuă prin îndemnul: „…dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea”.

Am privit la ceea ce am descoperit în inima mea şi am mărturisit că fusesem asemeni unui fariseu. M-am rugat apoi lui Dumnezeu: „Doamne ai milă de mine, un păcătos! Te rog, Doamne, arată-mi cum să binecuvântez această persoană!” Eram în Anglia în acel moment şi mi-am amintit că văzusem într-o librărie o carte destul de scumpă, dar care ştiam că într-adevăr îi va plăcea. Când m-am întors acasă, i-am dat cartea. Nu vă pot explica cât de profund a fost mişcat acel om. Gestul meu a însemnat foarte mult pentru el şi cred că Dumnezeu s-a folosit din plin de cartea pe care i-am dăruit-o.

Duhul Sfânt ne va arăta întotdeauna cu credincioşie în ce privinţe nu suntem asemeni lui Hristos. El a făcut acest lucru în viaţa mea, făcându-mă conştient de acea atitudine greşită, care era străină de chipul lui Hristos în mine. Pe măsură ce ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu şi-L rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească în căile care Îi sunt plăcute Lui, El va produce în vieţile noastre acele roade duhovniceşti amintite de apostolul Pavel: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor”.

Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea… V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:9, 11).

Ney Bailey este autorul cărţii Faith Is Not a Feeling [Credinţa nu este un sentiment], WaterBook Press.

https://www.studiubiblic.ro/a/holyspirit.html

////////////////////////////////////////////

Nu te uita la sentimentele tale, uită-te la Hristos!

de Mason Vann în martie 12, 2016

Categorie: Extrase din Predici, Video

Subiecte: Sentimente

Toată atenția vieții tale spirituale este fixată pe simțire – dacă te simți sau nu bine. Și dacă simți sau nu realitatea, sau puterea. Și ești ca Petru. El iese din barcă și atâta vreme cât își ține privirea la Isus totul e bine. Dar când își întoarce privirea de la Hristos, începe să se scufunde. Și în mod inevitabil asta se întâmplă.

De fapt, ceea ce încerci tu să faci este să te ții strâns de acest sentiment pe care l-ai primit. Ai obținut acest sentiment al realității, și ai auzit aceste predici. Și ai putut petrece timp în Cuvânt; așa că ai un sentiment plăcut. Și vrei atât de mult să te întorci acasă și să te ții strâns de acest sentiment. Așa încât toată atenția vieții tale spirituale este fixată pe simțire – dacă te simți sau nu bine. Și dacă simți sau nu realitatea, sau puterea.

Și ești ca Petru. El iese din barcă și atâta vreme cât își ține privirea la Isus, totul e bine. Dar când își întoarce privirea de la Hristos, începe să se scufunde.

Și în mod inevitabil asta se întâmplă. După cum știi, viața continuă. Zilele își reiau cursul, copiii plâng. Și ai un teanc de hârtii pe masă, încât nici nu poți vedea dincolo. Și viața e intensă din nou. Și simți că aceste „sentimente” pe care le-ai primit încep să scadă. Încep să plece.

Așa că ceea ce faci este să-ți dublezi eforturile. „Bine, o să mă stădui și o să-mi citesc Biblia… În loc de 9 capitole, o să citesc 18.” Apoi pierzi o zi și acum ești cu 30 și ceva de capitole în urmă. Și apoi ce se întâmplă? Zici: „Ok Doamne, o să încep să mă forțez mai tare.” Încerci atât de mult să păstrezi acest sentiment, dar îl vezi cum începe să putrezească. Pentru că ochii tăi sunt pe acel sentiment.

Vă voi spune ceva. Lucrul la care credința ta urăște cel mai mult să privească sunt sentimentele tale. Acesta este singurul lucru de pe Pământ la care credința ta urăște cel mai mult să privească. Adică la sentimentele tale. Credința n-a fost niciodată plănuită să înflorească în solul sentimentelor. Credința înflorește printr-o privire proaspătă spre Domnul Isus Hristos!

Deci, ce se întâmplă în mod inevitabil e că mergi acasă, iar sentimentele încep să plece. Iar tu începi să disperi – și te forțezi mai tare, încerci așa de mult să aduci acest sentiment înapoi. Și în cele din urmă ești epuizat și te prăbușești. Apoi privești în sus și-l vezi pe Hristos – și totul se întoarce ca un șuvoi. Asta-i soluția în acest caz. Credința nu prosperă prin sentimente. Credința prosperă prin Hristos.

Dacă te-ntorci acasă și tot ce încerci să faci e să întărești acest sentiment – va putrezi. Cum a spus scriitorul de imnuri: „Nu îndrăznesc să mă încred în cea mai dulce stare, Ci mă sprijin deplin pe Numele lui Isus!” „Pe Hristos – Stânca tare – stau.” Nu pe sentimentele mele! Nu pe felul cum mă simt când mă întorc acasă. „Pe Hristos – Stânca tare – stau, Orice altă temelie este nisip mișcător.”

Uită de sentimentele tale… când te întorci acasă. Uită de sentimentele tale. Dacă tot ce faci când te întorci acasă e să intri într-o stare spirituală cu pilot automat, sau pur și simplu îți fixezi atenția pe sentimentele tale și încerci cumva să păstrezi ce simți acum, dacă asta ți-e ținta, vei descoperi că va face viermi. Asta e tot ce se va întâmpla.

//////////////////////////////////////////

Credinţa nu este un sentiment- Înţelegând cum să avem încredere în Dumnezeu… de Ney Bailey

Mi-am turnat un pahar de limonadă cu gheaţă, am ascuţit un creion şi mi-am luat Biblia, dornic să-mi încep tema pe care o aveam de făcut. Ceva mai devreme, în ziua respectivă, profesorul care preda studiul biblic în cadrul Şcolii de vară ne ceruse următoarele: „Pentru întâlnirea următoare, realizaţi o prezentare a tot ceea ce afirmă Epistola către romani despre credinţă.” Iniţial păruse a fi o temă uşoară, care nu avea să îmi răpească prea mult timp.

Dar am avut o surpriză. Am descoperit în scurt timp că acest cuvânt – credinţă – apare de nenumărate ori în Romani şi că studiul meu avea să fie mai lung decât mi-am închipuit

Ce este credinţa

Pe măsură ce parcurgeam textele despre credinţă din Epistola către romani, mi-am dat seama că mă confruntam cu următoarea întrebare: „Credinţa este probabil cel mai important lucru din viaţa mea, dar cum o definesc? Ce este de fapt credinţa?”

Mi-am amintit de o întâmplare care se petrecuse cu opt ani în urmă, atunci când pentru prima dată m-am alăturat organizaţiei creştine Campus Crusade for Christ. Am auzit despre calea credinţei, dar nu înţelegeam ce înseamnă a merge pe această cale. Acum, când citeam cartea Romani, căutând referi la „credinţă”, mi-am spus: De atunci am învăţat atât de multe lucruri. Dar cu toate adevărurile pe care le cunoşteam cu privire la credinţă, mi-am dat seama că încă nu o puteam defini.

Ştiam că Biblia conţinea sute de referiri la „credinţă”, în texte precum: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17) sau „…ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar eram surprins că nu puteam da acestui cuvânt o definiţie simplă, personală; niciodată nu reuşisem să finalizez afirmaţia: „Pentru mine, credinţa este _______________.”

M-am rugat în felul următor: Doamne, oare care este din perspectiva Ta definiţia credinţei?

Mi-a venit în minte o relatare în care Iisus îi spusese cuiva: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). La ce anume făcuse referire Iisus ca fiind o „credinţă atât de mare”?

M-am uitat imediat în paragraful din Luca 7, despre acel centurion (sau „sutaş”), care fusese gata să creadă că Iisus îl putea vindeca pe unul dintre slujitorii săi loiali, aflat pe moarte. Centurionul i-a spus lui Iisus: „ …zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit” (Luca 7:7). Apoi, acest soldat roman a folosit un exemplu personal, pentru a arăta faptul că înţelesese ce înseamnă a acorda unei persoane încredere şi ascultare.

Drept răspuns, Iisus s-a întors către mulţimea care îl urma şi a spus: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). Afirmaţia lui Iisus sugera că această „credinţă atât de mare” însemna de fapt încrederea în cuvântul rostit de El.

Putea fi confirmată această definiţie şi de alte texte din Scriptură? Deoarece capitolul 11 din Evrei este numit adesea „galeria eroilor credinţei”, am început să studiez acest text.

A-L crede pe Dumnezeu pe deplin

După citirea şi recitirea pasajului, urmărind modul în care se repetă expresia „prin credinţă”, am început să observ faptul că toţi oamenii menţionaţi aveau ceva în comun. Indiferent cine era persoana despre care vorbea autorul epistolei, fiecare persoană la care făcea referire îl crezuse pe Dumnezeu pe cuvânt şi ascultase de poruncile Sale. Iar ei rămăseseră astfel în amintirea urmaşilor datorită credinţei lor.

De exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Noe să construiască o corabie. Cu toate că nu plouase niciodată înainte, Noe L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a construit corabia (Evrei 11:7).

Dumnezeu i-a spus lui Avraam să plece într-un loc pe care avea să îl primească drept moştenire. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, a părăsit ţinuturile care îi erau familiare şi a plecat spre ţara făgăduită (Evrei 11:8).

Dumnezeu i-a promis Sarei, care era înaintată în vârstă, că ea va naşte un fiu. Scriptura afirmă: „…fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11). Ea L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt.

Indiferent de circumstanţe, în pofida unor argumente logice sau a altor motive care afirmau contrariul, şi indiferent de felul cum s-au simţit, toţi cei menţionaţi în Evrei 11 s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu şi au ales să fie ascultători.

M-am întrebat atunci: Dacă Luca 7 şi Evrei 11 oferă mărturii cu privire la credinţă, există oare vreun pasaj care să ilustreze lipsa credinţei?

Mi-a amintit de un episod din Marcu 4: Iisus se afla la sfârşitul unei zile de-a lungul căreia predicase şi îi învăţase pe oameni în jurul Mării Galileii. El le-a dat ucenicilor porunca de a trece de cealaltă parte a mării. La început, ei s-au crezut în cuvintele Sale: s-au urcat într-o corabie cu El şi s-au îndreptat spre malul celălalt. Dar când s-a pornit furtuna, ei au început să se teamă şi şi-au pierdut încrederea că vor putea ajunge vreodată la ţărm. Atunci Iisus i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi?” (Marcu 4:40). El ar fi putut să spună la fel de bine: „De ce nu vă încredeţi în cuvântul Meu?”

Întotdeauna am preţuit primul verset din Marcu 5: „Au ajuns pe celălalt ţărm al mării…” Cuvântul lui Iisus s-a dovedit a fi adevărat.

Studiind aceste trei pasaje, ajunsesem la o definiţie simplă, de lucru, a credinţei: A crede înseamnă a-L lua pe Dumnezeu pe cuvânt. Nu eram sigur că voi reuşi să scriu sinteza care mi se ceruse, referitoare la învăţătura despre credinţă în Romani, dar am ştiut că învăţasem ceva care se va dovedi a fi foarte important în umblarea mea cu Dumnezeu.

Ce spune Dumnezeu despre Cuvântul Său?

Însă mai aveam o întrebare. Dacă „a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe cuvântul lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăşi a fost cea care mi-a oferit răspunsul:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

„Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25).

„Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8).

Aceste versete îmi spuneau că totul se poate schimba în viaţa mea, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi. Adevărul Său niciodată nu se schimbă. Începeam să întrevăd o licărire a modului în care credinţa în promisiunile lui Dumnezeu ar putea să îmi determine restul vieţii mele.

De exemplu, eu sunt genul de persoană care resimte viaţa într-un mod foarte intens. Uneori sunt atât de fericit, încât am impresia că nu mă voi fi mai întrista niciodată. Alteori sunt atât de trist încât mă gândesc că nu voi mai fi fericit niciodată…; şi sunt momente când nu simt aproape nimic.

Dar pe cât sunt de puternice şi de fluctuante sentimentele mele, pe atât este Cuvântul lui Dumnezeu:

mai adevărat decât orice simt

mai adevărat decât orice experienţă prin care trec

mai adevărat decât orice situaţie cu care mă voi confrunta

mai adevărat decât orice din lume

De ce? Pentru că cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Aceasta înseamnă că indiferent de ceea ce simt şi indiferent de experienţele prin care trec, pot alege să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu ca realitate neschimbătoare a vieţii mele.

Privesc în urmă la acea seară de vară şi la temă respectivă de studiu ca un punct de cotitură în viaţa mea. De nenumărate ori de atunci, în momente când circumstanţele şi sentimentele mi s-au părut mai reale decât viaţa însăşi, am ales să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu, considerându-l mai adevărat decât orice altceva. Am ales să trăiesc prin credinţă.

Uneori acea alegere a fost dificilă.

Oare este important ceea ce simt?

După acea seară de vară au fost momente când nu am simţit dragostea lui Dumnezeu. Aş fi putut alege să mă las purtat de sentimentul respectiv, lăsându-mă să alunec într-o stare de auto-compătimire, dar am ales să vin înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, nu mă simt iubit. Acesta este adevărul. Aici sunt în momentul de faţă. Dar Doamne, Cuvântul Tău spune că Tu mă iubeşti. De fapt, Tu ai spus că mă iubeşti cu o iubire veşnică (Ieremia 31:3). Tu niciodată nu încetezi să mă iubeşti. Atunci când toate se prăbuşesc în jurul meu, dragostea Ta pentru mine rămâne aceeaşi. Cuvântul Tău spune că Tu nu eşti părtinitor (1 Corinteni 13). Aceasta înseamnă că nu iubeşti pe altcineva în această lume mai mult decât mă iubeşti pe mine. De aceea, Doamne, Îţi mulţumesc că sunt iubit de Tine (Fapte 10:34). Cuvântul Tău este mai adevărat decât ceea ce eu simt.”

Am început să înţeleg faptul că o astfel de atitudine faţă de ceea ce simţeam îmi oferea în acelaşi timp posibilitatea de a fi sincer faţă de Dumnezeu cu privire la sentimentele mele şi de a alege să cred Cuvântul Său atunci când aceste sentimente erau în contradicţie cu promisiunile Sale.

Au fost alte situaţii, când m-am confruntat cu temeri, singurătate sau deprimare. În acele momente, inima mea resimţea în mod real, fizic, durerea pricinuită de situaţiile respective din viaţă; atunci am fost cel mai ispitit să mă îndoiesc de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Însă cu toate acestea, am ales să mă încred în acest Cuvânt. De mii de ori rugăciunile mele au început: „Doamne, mă simt… dar, Doamne, Cuvântul Tău spune… ”.

Şi am înţeles că El îmi transformă sentimentele, aşezându-le în armonie cu Cuvântul Său, făcând acest lucru la momentul şi în modul ales de El.

Suntem creaţi ca fiinţe emoţionale

Atunci când am fost ispitit să mă condamn pentru sentimentele pe care le aveam, ceea ce m-a ajutat a fost să îmi amintesc faptul că Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi că sfera emoţională a individualităţii noastre reprezintă parte a chipului Său în noi. Sentimentele nu reprezintă ceva greşit. Chiar şi Hristos a avut sentimente. El nu a încercat să „nu simtă”. El nu şi-a ascuns emoţiile; în schimb, El le-a integrat în relaţia cu Tatăl Său. El a fost cinstit, real, autentic. În Grădina Gheţimani, în noaptea dinaintea răstignirii, Scriptura ne spune că Iisus a fost „mâhnit”, „întristat de moarte”, „înspăimântat”, „într-un chin ca de moarte” (Matei 26:37-38; Marcu 14:33; Luca 22:44). Iisus a lăsat să se vadă suferinţa Sa lăuntrică, ceea ce simţea în acel moment, şi S-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor trăiri agonizante.

Asemeni Lui, şi noi avem libertatea nemărginită să fim sinceri înaintea Domnului cu privire la sentimentele noastre, să îi spunem cu sinceritate despre momentul din viaţă în care ne aflăm şi ce anume se petrece în vieţile noastre..

Cum răspundem?

Celor care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, Biblia le promite că tot ce se întâmplă în vieţile lor va avea ca efect modelarea lor după chipul lui Iisus (Romani 8:28-29). Unii dintre noi ne-am rugat probabil o rugăciune asemănătoare cu aceasta: „Doamne, Te rog să mă ajuţi să fiu asemeni Ţie. Doresc ca Tu să mă modelezi spre asemănarea cu Hristos.” Deseori, ceea ce dorim cu adevărat este ca Dumnezeu să ne dea un anestezic aşa încât noi să dormim în timp ce El face operaţia în inimile noastre, pentru a ne modela după caracterul perfect al lui Hristos. Nu dorim să ne trezim decât atunci când transformarea este finalizată! Dorim să beneficiem de rezultatul final, fără a resimţi însă durerea care însoţeşte procesul.

Însă Dumnezeu nu lucrează în acest fel. El este preocupat de situaţiile prin care trecem, dar eu cred că El este mai preocupat de felul în care noi răspundem la acestea. Răspunsul respectiv este o chestiune a voinţei noastre. El permite încercărilor, ispitirilor şi presiunilor vieţii să vină peste noi, astfel încât să avem posibilitatea de a răspunde fie prin a ne încrede în ceea ce simţim şi trăim, fie prin a-L crede pe El pe cuvânt.

Am învăţat să mă deprind a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt – şi acum e o deprindere! Şi tu şi eu putem în aceeaşi măsură să ne obişnuim să ascultăm de sentimente, gânduri, şi circumstanţe, permiţându-le să ne controleze viaţa, sau ne putem deprinde să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu, în pofida tuturor sentimentelor şi experienţelor vieţii. Trebuie să decidem, prin voinţa noastră, să credem că adevărul Cuvântului Său depăşeşte realitatea sentimentelor noastre.

Am făcut un legământ că întreaga mea viaţă mă voi ancora în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a onorat acel angajament. Totuşi, au fost momente când aş fi putut cu uşurinţă să revin asupra legământului meu, deoarece mi se părea că nu poate exista ceva mai autentic decât situaţia prin care treceam; în asemenea momente, sentimentele mele erau complet opuse direcţiei date de Cuvântul lui Dumnezeu; dar, mereu, de fiecare dată, am descoperit că Dumnezeu rămâne credincios Cuvântului Său.

Acest articol este un extras din cartea lui Ney Bailey, Faith Is Not A Feeling [Credinţa nu este un sentiment], WaterBook Press, 2002.

https://www.studiubiblic.ro/a/whatisfaith.html

///////////////////////////////////////////////

Epistola către Romani / Capitolul 6

1. N. Darby

Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez

Dar, din nefericire, perversitatea cărnii poate găsi ocazie pentru păcatul pe care îl iubeşte, chiar şi în această slăvită răscumpărare împlinită prin har, care pune dreptatea lui Dumnezeu şi persoana ultimului Adam în locul păcatului şi a persoanei primului. Dacă prin ascultarea Unuia singur am fost făcuţi drepţi şi fiindcă harul s-a înmulţit, atunci să păcătuim, ca să se înmulţească harul, căci aceasta nu va afecta dreptatea, ci doar va proslăvi acest belşug de har. Este aceasta învăţătura apostolului? Sau o consecinţă legitimă a ei? Nicidecum! Învăţătura este că noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu prin moarte, în virtutea lucrării pe care Hristos a împlinit-o şi prin faptul că avem parte în această moarte. Putem trăi în păcatul faţă de care am murit? Ar însemna să ne contrazicem singuri. Nu, ci, fiind botezat pentru (către) Hristos (în numele Lui, ca să am parte cu El, potrivit cu adevărul conţinut în descoperirea pe care o avem despre El), sunt botezat pentru (către) a avea parte în moartea Lui, căci prin aceasta posed dreptatea în care El este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, şi eu în El. Însă El a murit pentru păcat. A sfârşit-o cu el pentru totdeauna. Când a murit, El, Cel care n-a cunoscut păcatul, a ieşit din starea caracterizată de carne şi sânge, căreia în noi îi era ataşat păcatul şi în care noi ne aflam ca păcătoşi; în această stare, separată însă de păcat, Cel fără păcat, în asemănarea cărnii păcătoase şi ca jertfă pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi1. Prin urmare, noi am fost îngropaţi cu El prin botezul pentru moarte (versetul 4), intrând în ea prin botezul care o reprezintă, cu scopul ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, noi să umblăm în înnoire de viaţă. Într-un cuvânt, beneficiez de această dreptate divină şi perfectă prin faptul că am parte de moartea faţă de păcat; prin urmare, este imposibil să trăiesc în el. Aici nu se vorbeşte despre îndatorire, ci despre natura lucrului în sine. Nu pot muri faţă de un lucru, ca să trăiesc în el. Învăţătura însăşi respinge ca pe un nonsens absolut acest argument al cărnii, care sub pretenţia dreptăţii nu recunoaşte nevoia noastră de har2.

1 Acest aspect nu face referire la purtarea păcatelor; acela este subiectul primei părţi a epistolei. Starea în care cu toţii ne aflam, ca rasă, era aceea a lui Adam căzut. Hristos, Cel fără păcat, a stat înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Înlocuitor, şi de asemenea pentru slava lui Dumnezeu, revendicând-o în întregime; cu alte cuvinte, ca jertfă, El a fost făcut păcat, a suferit părăsirea de către Dumnezeu şi, proslăvindu-L, a murit faţă de întreaga stare în care ne aflam şi în care, făcut păcat, El a stat pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Această lucrare, deşi făcută pentru om, nu mă îndoiesc că merge mai departe de mântuirea noastră. El S-a arătat să înlăture păcatul jertfindu-Se pe Sine. El ridică, ca Miel al lui Dumnezeu, păcatul lumii. Jertfa Sa este temelia stării cerului şi a pământului nou în care locuieşte dreptatea.

2 Remarcaţi că aici nu suntem văzuţi ca înviaţi împreună cu Hristos; faptul că cel credincios este văzut în această epistolă ca aflându-se pe acest pământ, deşi viu în Hristos şi îndreptăţit, este folosit ca temei pentru practică şi umblare.

Învierea lui Hristos; caracterul vieţii noi prin El

Caracterul acestei vieţi noi, în care ne-a adus învierea lui Hristos, este prezentat aici într-un fel izbitor. Hristos Îl proslăvise în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin moartea Sa; de asemenea, chiar în evenimentul morţii, El a fost Fiul Dumnezeului celui viu. Deci nu numai că El nu a putut fi ţinut de moarte din pricina a ceea ce reprezenta Persoana Lui, dar învierea Sa a fost de asemenea o necesitate a slavei lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu a fost obligat, ca să zicem aşa, de însăşi slava Lui să facă acest lucru (să-L învie pe Hristos), exact aşa cum Hristos proslăvise totul: dreptatea Lui, dragostea Lui, adevărul Lui şi puterea Lui. Slava Sa cerea ca Cel care fusese credincios să nu fie stăpânit de moarte, în timp ce calitatea Lui de Tată nu putea îngădui ca Fiul să rămână în robia plăţii păcatului şi a puterii vrăjmaşului. Strălucirea slavei lui Dumnezeu în om a fost, ca să zicem aşa, datoria lui Dumnezeu faţă de Hristos şi de asemenea cerinţa slavei Sale ca Dumnezeu şi Tată. Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui. A fost implicat aici tot ceea ce reprezintă Tatăl, care a intervenit pentru a-I oferi lui Isus triumful învierii, al biruinţei asupra morţii, conferind astfel actului învierii strălucirea propriei Sale slave. După ce am intrat în această nouă poziţie, acesta este modelul – caracterul – acestei vieţi pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu*.

* Într-adevăr, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost cu toţii angajaţi în învierea lui Hristos. Domnul a ridicat templul trupului Său în trei zile, a fost adus la viaţă prin Duhul şi a fost înviat prin slava Tatălui.

Fără această manifestare în Hristos, Dumnezeu, deşi dăduse mărturii despre puterea şi bunătatea Lui, ar fi rămas acoperit de văl şi ascuns. În Hristos cel proslăvit acum, Centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu, putem privi slava Domnului cu faţa descoperită, iar orice gură a celor ai Lui mărturiseşte că El este Domn spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl.

Viaţa noastră trebuie să fie reflectarea practică a acestei slave a Domnului din cer. Puterea care ne aduce în unire cu El în acest loc, şi care lucrează în noi, este arătată la sfârşitul primului capitol din Efeseni. Acolo însă se introduce învierea noastră cu Hristos. Aici este vorba de învierea lui Hristos, de doctrina despre ea, de ea în sine însăşi şi de consecinţele şi aportul ei moral în ce priveşte trăirea individuală pe acest pământ, cu privire la relaţia credinciosului, ca persoană responsabilă, cu Dumnezeu. Este o viaţă cu totul nouă. Noi suntem vii pentru Dumnezeu prin El.

Învierea este consecinţa morţii împreună cu Hristos

Identificaţi fiind astfel cu El în asemănarea morţii Sale, vom intra de asemenea şi în cea a învierii Lui. Vedem aici că învierea este o consecinţă pe care apostolul o deduce ca pe un fapt, nu ca pe o participare mistică în lucrul respectiv; ştiind acest lucru mai întâi (care reprezintă temelia pentru tot), anume că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos, astfel încât trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai fim robiţi păcatului. El priveşte totalitatea şi sistemul păcatului într-un om ca pe un trup ce este anihilat prin moarte; voinţa lui este judecată şi nu mai are stăpânire peste noi. Căci cine a murit este eliberat* de păcat. Păcatul nu-i mai poate fi imputat ca un lucru care există într-un om viu şi responsabil. Prin urmare, fiind astfel morţi împreună cu Hristos – în ce priveşte mărturisirea, prin botez; în ce priveşte realitatea, prin faptul că Îl avem ca viaţă pe Cel care a murit – credem că vom şi trăi împreună cu El; noi aparţinem celeilalte lumi, acolo unde El trăieşte în înviere. Avem parte de energia vieţii în care El trăieşte; credem aceasta, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare. Biruinţa Lui asupra morţii este completă şi finală; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Acesta este motivul pentru care noi suntem siguri că vom fi înviaţi, anume biruinţa Sa completă asupra morţii, moarte în care El a intrat în har pentru noi. Prin credinţă noi am intrat în ea împreună cu El, avându-ne partea în ea potrivit cu a Lui. Puterea vieţii de dragoste a fost aceea care L-a dus acolo. Murind, El a murit pentru (faţă de) păcat. A ales să coboare chiar în moarte pentru a putea satisface slava lui Dumnezeu. Până la moarte, şi chiar în moarte, El a avut de-a face cu păcatul – deşi aşa ceva nu a existat în El – şi cu ispita; însă la cruce a terminat cu el pentru totdeauna. Noi murim faţă de păcat participând în moartea Sa. Consecinţa – prin slava Tatălui – este învierea. Acum deci, „în ce a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar în ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu“.

* Cuvântul este „îndreptăţit“. Aici vedem cu claritate diferenţa importantă dintre păcat şi păcate: nu poţi acuza de păcat pe un om mort. El nu mai are voinţă stricată, nici pofte rele. Se poate ca el să fi comis multe păcate câtă vreme a fost în viaţă, de care poate fi sau nu îndreptăţit. Însă nu-l poţi acuza de păcat. Şi, aşa cum am văzut, de la Romani 5:12 avem de-a face cu păcatul – cu starea omului – nu cu păcatele.

Vii pentru Dumnezeu prin Cel care a înviat

Astfel El nu mai are nimic de-a face cu păcatul. El trăieşte fără ca viaţa Lui să facă referire la altceva, decât la Dumnezeu. În ce trăieşte, viaţa Sa este în relaţie doar cu Dumnezeu*. Prin urmare, şi noi trebuie să ne socotim – fiindcă este prin credinţă! – morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, neavând niciun alt obiect în viaţă decât Dumnezeu, în Hristos Isus. Trebuie să mă consider mort, am dreptul să fac aşa, fiindcă Hristos a murit pentru mine. Şi, fiind acum viu pentru totdeauna faţă de Dumnezeu, trebuie să mă consider ca ieşit, prin viaţa pe care o trăiesc prin El, din păcatul faţă de care am murit. Fiindcă Acesta este Hristosul pe care eu Îl cunosc, nu un Hristos viu pe acest pământ şi în legătură cu mine potrivit naturii în care trăiesc aici. În această natură sunt dovedit a fi păcătos şi incapabil de o relaţie adevărată cu El. Hristos a murit pentru mine ieşind din viaţa pe care a trăit-o pe acest pământ şi a intrat, prin înviere, într-o stare nouă de viaţă, aflată în afara celei dintâi. În acea stare nouă Îl cunosc acum, şi nu-L pot cunoaşte astfel decât fiind credincios. Am parte în moarte şi în viaţă prin Acela care este înviat. Beneficiez de îndreptăţire prin credinţă, acea îndreptăţire care vine în urma faptului că am parte cu Hristos mort şi înviat, fiind deci prin credinţă mort faţă de păcat.

* Aceasta este o expresie minunată. În ce priveşte credincioşia, viaţa Sa a fost cheltuită pentru Dumnezeu, El a trăit pentru Dumnezeu. Însă acum viaţa Lui nu cunoaşte nimic altceva decât Dumnezeu.

A te socoti mort şi consecinţele acestui fapt

În aceasta constă diferenţa esenţială cuprinsă în această parte a epistolei. Nu că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre, ci că am murit împreună cu El. Există un sfârşit, pentru credinţă, al stării şi poziţiei noastre în carne. Hristosul care a devenit viaţa noastră a murit şi, fiind vii prin El, ceea ce El a realizat ne aparţine nouă; deci trebuie să accept că şi eu am murit. Mă socotesc mort*. Apostolul trage apoi concluzia evidentă: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor“. Nu mai oferiţi mădularele voastre ca unelte ale păcatului faţă de care sunteţi morţi prin Hristos, ci, ca vii din morţi, daţi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii lui Dumnezeu faţă de care sunteţi vii. Trupul constituie acum doar unealta vieţii divine, iar noi suntem liberi să-l folosim ca atare. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră, deoarece nu suntem sub lege, ci sub har. Aici nu este vorba de principiu, ci de putere. În principiu suntem morţi faţă de păcat, potrivit credinţei; în practică el nu are nicio putere asupra noastră. Observaţi de asemenea că izvorul puterii practice de a birui păcatul nu se află în lege, ci în har.

* Să notăm aici că în Epistola către Romani nu se spune că suntem înviaţi împreună cu Hristos. Învierea împreună cu Hristos conduce în mod necesar la unirea cu El, care reprezintă caracteristica epistolei către Efeseni. Trebuie însă să remarcăm că moartea şi învierea nu au niciodată aplicaţie la starea cerească, ci reprezintă starea subiectivă, experimentală. În Efeseni, fiind morţi în păcate, suntem luaţi, aduşi la viaţă şi aşezaţi în Hristos, aşa cum El Însuşi a fost înviat şi aşezat în slavă mai presus de ceruri; avem în mod simplu doar lucrarea lui Dumnezeu. Aici, în Romani, problema se pune în mod individual: suntem vii în El. Vom avea parte în învierea Sa, în timp ce acum umblăm în noutatea vieţii. Totul este personal şi practic; omul, aşa cum am văzut, este privit ca trăind pe acest pământ.

Dreptatea practică; eliberaţi de păcat şi făcuţi robi ai lui Dumnezeu

Acum este adevărat că, nemaifiind sub lege, regula sub care ne aflăm nu mai este cea a imputării păcatului, ci a neimputării lui. Este acesta un motiv ca să păcătuim? Nu! În spatele acestor lucruri există o realitate. Noi suntem robi lucrului de care ascultăm. Păcatul conduce la moarte; ascultarea, la dreptate practică. Beneficiem acum de principiul mai larg al unei noi naturi şi al harului, nu de aplicarea unei reguli exterioare la o natură care nu era, şi nu putea fi, supusă ei. Iar acum romanii, care se aflaseră în acea stare, dădeau mărturie despre justeţea argumentului apostolului prin faptul că umblau în adevăr. Eliberaţi de sclavia păcatului, ei deveniseră (ca să folosim limbajul omenesc) sclavi ai dreptăţii, iar acest lucru nu se termina aici; dreptatea practică se desfăşura prin punerea deoparte a întregii lor fiinţe pentru Dumnezeu, înaintând tot mereu în înţelegerea acestui act. Ei erau ascultători în diverse lucruri, însă roada era sfinţirea, o capacitate spirituală prin care erau separaţi de rău către o tot mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu1. Păcatul nu producea nicio roadă de acest gen, ci se sfârşea cu moartea; însă acum, fiind eliberaţi de el şi devenind robi ai lui Dumnezeu – adevărata dreptate a ascultării, ca cea a lui Hristos Însuşi – ei aveau ca rod sfinţenia, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. Căci plata păcatului era moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Această viaţă însemna trăirea pentru Dumnezeu, iar aşa ceva nu poate însemna păcat; totuşi înseamnă har. Aici apostolul, al cărui subiect este dreptatea juridică înaintea lui Dumnezeu, se apropie de felul în care apostolul Ioan prezintă lucrurile şi îşi leagă doctrina de cea din prima epistolă a acestuia, care se ocupă acolo de învăţătura despre ispăşire şi acceptare când vorbeşte despre comunicarea vieţii. Apelul este cu totul minunat pentru un om eliberat cu adevărat, care se bucură de acea libertate a harului, fiind mort faţă de păcat. El este complet pus în libertate prin moarte. Cui i se va da rob acum? Căci acum este liber; se va da el rob păcatului? Apelul este cu adevărat nobil

https://comori.org/noul-testament/romani/epistola-catre-romani/capitolul-6-8

//////////////////////////////////////

Epistola către Romani – Capitolul 7, de  J. N. Darby

Poziţia credinciosului cu privire la lege

Am privit la efectul morţii şi învierii lui Hristos în ce priveşte îndreptăţirea şi viaţa practică. În prima parte a epistolei (până la Romani 5:11 ), este prezentată moartea Lui pentru păcatele noastre. De la Romani 5:12 , ca urmare a faptului că El a murit, noi ne socotim morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu prin El. Starea noastră sub cei doi capi de rasă, Adam şi Hristos, a fost deja discutată. A mai rămas încă un punct pe care apostolul să-l trateze: efectul acestei învăţături din urmă asupra chestiunii legii. Creştinul, sau mai bine zis credinciosul, are parte în Hristos ca într-un Hristos care a murit, şi trăieşte pentru Dumnezeu, Hristos fiind înviat dintre cei morţi de către El. Care este forţa acestui adevăr în ce priveşte legea (căci legea are putere asupra omului doar atât timp cât acesta trăieşte)? Fiind mort, ea nu mai are nicio putere asupra lui. Aceasta este poziţia noastră vizavi de lege. Slăbeşte acest lucru autoritatea ei? Nu! Căci noi spunem că Hristos a murit, deci şi cu noi s-a întâmplat la fel; însă legea nu mai are nicio aplicaţie cu privire la cineva care este mort.

Legătura căsătoriei folosită ca exemplu; cei doi soţi

Pentru a pune în lumină efectul acestui adevăr, apostolul foloseşte exemplul regulii existente în căsătorie. Femeia s-ar numi adulteră dacă ar fi a altuia în timp ce soţul ei trăieşte; dar când soţul ei moare, ea este liberă. Aplicaţia acestei reguli schimbă forma adevărului. Este lucru cert că cineva nu se poate afla sub autoritatea a doi bărbaţi în acelaşi timp. Unul îl exclude pe celălalt. Legea şi Hristos înviat nu pot fi asociaţi în autoritatea lor asupra unui suflet. Însă, în cazul nostru, legea nu îşi pierde puterea (adică drepturile ei asupra noastră) prin faptul că ea moare, ci prin faptul că noi murim. Ea domneşte peste noi doar câtă vreme suntem în viaţă. Apostolul începe cu această nimicire a legăturii prin moarte. Soţul a murit, însă, în ce priveşte aplicaţia, legătura este anulată prin moartea noastră. Prin urmare, suntem morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (căci avem de-a face cu un Hristos înviat după ce a murit), ca să fim ai Aceluia care a înviat dintre cei morţi, ca astfel să aducem roadă pentru Dumnezeu; nu putem aparţine celor doi soţi în acelaşi timp.

Cei morţi cu Hristos sunt morţi faţă de lege

Când eram în carne, adică atunci când eram socotiţi ca umblând în sfera responsabilităţii unui om care trăieşte viaţa naturală, ca fiu al lui Adam, legea era pentru noi regula şi măsura perfectă a acelei responsabilităţi, precum şi reprezentantul autorităţii lui Dumnezeu. Patimile care împingeau la păcat acţionau în firea noastră şi, întâlnind bariera legii, găseau în ea ceva care, opunându-i-se rezistenţă, trezea voinţa şi care, de asemenea, punea în lumină, prin chiar interdicţia însăşi, răul pe care carnea îl iubea şi pe care legea îl interzicea; şi astfel aceste patimi lucrau în mădularele noastre pentru a produce roada care aducea moartea. Dar acum credinciosul era în afara sferei de autoritate a legii, ieşit de sub controlul ei1, fiind mort faţă de ea. A muri sub lege înseamnă automat să fii condamnat. Însă Hristos a fost Acela care a trecut prin această moarte şi a luat condamnarea asupra Lui, în timp ce noi beneficiem de eliberarea de omul cel vechi, care se află în moarte. Omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El, astfel că, a fi morţi faţă de lege înseamnă eliberarea noastră. Ea nu a făcut altceva decât să ne condamne, însă autoritatea ei ia sfârşit odată cu viaţa celui ce s-a aflat sub această autoritate. Şi, fiind morţi cu Hristos, legea nu-i mai poate atinge pe cei care au fost sub ea. Noi aparţinem noului soţ, lui Hristos cel înviat, ca astfel să slujim în înnoirea duhului – şi prin Duhul Sfânt2, aşa cum apostolul va explica mai târziu – nu în robia literei.

1 Hristos, sub lege, a murit sub blestemul ei. A fi în carne înseamnă a trăi în sfera responsabilităţii unui om natural – a unui fiu al lui Adam cel căzut. Într-o astfel de viaţă (afară de cazul când ea este lipsită de orice lege, adică nelegiuită), legea este regula dreptăţii omeneşti. Nu trebuie să confundăm carnea aflându-se în creştin cu omul aflat în carne. Principiul vieţii celei vechi se găseşte încă în cel credincios, însă el nu este nicidecum principiul relaţiei lui cu Dumnezeu. Când sunt în carne, acesta este principiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Şi, voinţa ei fiind complet păcătoasă, este imposibil să-I plac lui Dumnezeu. Pot căuta îndreptăţirea în această stare, dar totdeauna pe temeiul legii. Însă creştinul este mort prin Hristos faţă de toată această stare de lucruri – el nu mai trăieşte viaţa caracteristică ei; viaţa lui este în Hristos şi a primit Duhul Sfânt. Carnea nu mai constituie principiul relaţiei lui cu Dumnezeu; în acea sferă el s-a recunoscut ca fiind pierdut. Din alt loc din Scriptură învăţăm că el este în Hristos pe acelaşi temei pe care Hristos este înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, aşa cum vom vedea, îl aşază acolo prin credinţă, Hristos fiind de acum viaţa lui.

2 El nu pomeneşte aici deocamdată de slujirea prin Duhul, fiindcă nu a vorbit încă de darul Duhului Sfânt oferit în virtutea lucrării lui Hristos. El nu arată în acest loc decât felul, caracterul slujbei aduse.

Păcatul, legea şi conştiinţa

Aceasta este învăţătura cu privire la poziţia credinciosului faţă de lege. Acum urmează concluziile care pot fi trase din ea. Este deci legea păcat, de vreme ce am fost scoşi de sub autoritatea ei? Nicidecum! Însă ea oferea cunoştinţa păcatului şi îl punea în socoteala celui ce-l comitea. Căci apostolul spune că n-ar fi cunoscut că simplul impuls al naturii sale era păcat, dacă legea n-ar fi spus: „Să nu pofteşti“. Iar porunca a dat ocazie păcatului să atace sufletul. Păcatul, acest principiu rău al naturii noastre*, folosindu-se de poruncă pentru a provoca sufletul să comită păcatul interzis, a produs tot felul de pofte. Căci, fără lege, păcatul nu putea împinge sufletul într-un astfel de conflict, nici nu putea pune asupra lui sentinţa morţii, prin a-l face răspunzător în conştiinţă pentru păcatul care, fără această lege, n-ar fi fost cunoscut. Sub lege, pofta a lucrat, făcând inima conştientă de păcat; iar rezultatul a fost moartea la nivel de conştiinţă, fără vreo posibilitate de izbăvire a inimii de sub puterea poftei.

* Să ne aducem aminte că peste tot în această secţiune a epistolei (adică de la Romani 5:12 ) avem de-a face cu păcatul, nu cu păcatele.

Voinţa omului trezită de către interdicţia legii

Când nu era legea, păcatul nu tulbura aşa de tare voinţa care refuza să se supună înfrânării. Căci o barieră pusă voinţei nu o face pe aceasta decât să se trezească şi să acţioneze. Iar conştienţa păcatului, în prezenţa interdicţiei lui Dumnezeu, nu este altceva decât o conştiinţă sub sentinţa morţii. Astfel că porunca, cea care în esenţă era dată pentru viaţă, a provocat de fapt moartea. „Fă aceasta şi vei trăi“ a devenit moarte, prin faptul că prezenta cerinţele lui Dumnezeu unei naturi păcătoase, a cărei voinţă le respingea, şi unei conştiinţe căreia nu-i rămânea altceva de făcut decât să accepte dreapta condamnare.

Efectul legii

Un om umblă cu nepăsare, făcându-şi voia, lipsit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi deci de conştienţa păcatului sau a răzvrătirii lui. Vine legea, iar el moare sub judecata ei care interzice tot ceea ce el doreşte. Pofta era un lucru rău, dar ea nu dădea la iveală judecata lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o ignora. Dar, când a venit legea, păcatul (el este privit aici ca un duşman care atacă pe cineva), ştiind că voinţa se va încăpăţâna şi conştiinţa va acuza, a prins prilejul prin poruncă şi l-a împins pe om în direcţia contrară legii, omorându-l, adică punându-i în conştiinţă (care recunoştea păcatul şi faptul că el este interzis de Dumnezeu) sentinţa morţii. Rezultatul era moartea omului, ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu. Legea era deci bună şi sfântă, fiindcă interzicea păcatul, însă făcea acest lucru condamnându-l pe păcătos.

Păcatul prezentat ca un duşman care caută să ucidă sufletul

Atunci, a fost moartea produsă de ceea ce este bun?* Nu, ci păcatul, ca să fie arătat în adevărata lui lumină, a folosit ceea ce este bun pentru a aduce moartea asupra sufletului. Şi astfel, prin poruncă, păcatul s-a arătat peste măsură de păcătos. În toată această descriere, păcatul este înfăţişat ca o persoană care caută să ucidă sufletul.

* Păcatul şi moartea sunt în corelaţie. Legea este introdusă cu scopul de a face cunoscut, prin încălcarea ei, caracterul acestora două. Apostolul întreabă întâi: „Este legea păcat?“, de vreme ce rezultatul ei a însemnat moarte pentru om. Nicidecum, însă ea a adus cunoştinţa păcatului şi a scris sentinţa morţii asupra sufletului prin intermediul judecăţii, omul fiind un păcătos. Cea de-a doua întrebare este: „Legea fiind astfel bună în sine, a devenit ea moarte pentru mine?“. Nu! Păcatul este acela care (pentru a-şi arăta întreaga grozăvie) m-a omorât în conştiinţă, folosind legea ca armă. El a găsit natura omului ca fiind un instrument de a perverti acest lucru bun, făcându-l astfel să fie spre moarte.

Astfel deci se prezintă efectul legii, al primului soţ, ţinând cont de faptul că păcatul există în om. Pentru a înfăţişa acest lucru şi mai clar, apostolul ne comunică înţelegerea sa spirituală a experienţei unui suflet aflat sub lege.

Lipsa puterii pentru a face ceea ce este bine

Trebuie să remarcăm aici că subiectul care se tratează nu este conflictul dintre cele două firi, ci efectul legii, presupunând că voinţa este regenerată şi că legea a obţinut acordul conştiinţei şi constituie obiectul afecţiunilor inimii – o inimă care recunoaşte spiritualitatea legii. Aşa ceva nu înseamnă cunoaşterea harului, nici a lui Hristos Mântuitorul, nici a Duhului*. Lucrul important aici nu este condamnarea (deşi legea, într-adevăr, pune sufletul sub osândă), ci totala lipsă de putere pentru a împlini legea, ca astfel ea să nu ne condamne. Legea este duhovnicească, însă eu, ca om, sunt pământesc (carnal), rob al păcatului, oricare ar fi părerea omului meu dinăuntru, căci nu recunosc ceea ce fac. Ceea ce vreau să fac, nu fac; şi ceea ce urăsc, aceea practic. Astfel, pe de o parte iubind binele, iar de cealaltă urând răul, recunosc că legea este bună. Fac răul nu din pricină că voinţa mea este înclinată către el, căci nu vreau să fac răul pe care îl fac; dimpotrivă, îl urăsc. Păcatul care locuieşte în mine îl comite, căci de fapt în mine (adică în carnea mea – întregul om natural aşa cum este el) nu se află nimic bun, fiindcă chiar dacă există voinţa, nu găsesc deloc calea de a practica binele. Puterea lipseşte cu desăvârşire.

* Există un conflict în noi şi atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Galateni 5 vorbeşte despre el: „Carnea pofteşte împotriva Duhului“ etc. Dar atunci nu suntem sub lege, aşa cum apostolul spune în continuare: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege“. Aici, persoana de care se vorbeşte se află sub lege; totul este în legătură cu legea. Legea este duhovnicească; legea este recunoscută ca bună; legea este plăcută omului dinăuntru. Nici Hristos, nici Duhul nu sunt menţionaţi până când nu apare chestiunea eliberării.

Două principii antagoniste

În versetul 20, apostolul, după ce a oferit aceste explicaţii, pune accentul pe „eu“ şi pe „mine“. „Dacă deci practic ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine“. Fiindcă, potrivit omului dinăuntru, îmi găsesc plăcerea în legea lui Dumnezeu. Există însă în mine un alt principiu constant care se luptă împotriva legii minţii mele şi care mă ţine captiv acestei legi a păcatului în mădularele mele. Aşa că, oricare ar fi dorinţele mele, cu cât sunt mai bune, cu atât eu sunt mai nenorocit. Fiind om, şi un astfel de om, nu pot fi altcumva decât nenorocit. Însă, odată ajuns aici, am făcut deja un pas imens.

Răul despre care se vorbeşte aici este răul care se află în natura noastră. Este prezentată de asemenea şi lipsa de putere pentru a scăpa de el. Iertarea păcatelor a fost deja explicată pe deplin. Ceea ce produce tulburare aici este lucrarea prezentă a păcatului, lucrare de care nu putem scăpa. Simţământul acestui lucru este adesea mai dureros decât păcatele trecute, despre care cel credincios poate înţelege că au fost înlăturate prin sângele lui Hristos. Aici însă avem de-a face cu conştienţa faptului că păcatul se află încă în noi, măcar că-l urâm, iar chestiunea eliberării este amestecată cu experienţa noastră, cel puţin până când am priceput ce ne învaţă această a doua parte a epistolei, anume să judecăm omul cel vechi ca fiind păcatul, nu noi înşine, şi să ne socotim morţi. Hristos, prin care acum trăim, a murit. Şi, fiindcă El a fost o jertfă pentru păcat, condamnarea noastră este imposibilă, în timp ce păcatul este osândit, iar noi suntem eliberaţi prin „legea Duhului de viaţă“. Aceasta nu este iertare, ci eliberare, păcatul în carne fiind condamnat la cruce.

Eliberarea în Hristos; descoperirea faptului că nu avem nicio putere; harul este singura noastră resursă

Prin harul divin, omul regenerat a învăţat trei lucruri. Mai întâi, el a ajuns să descopere că în el, adică în carnea sa, nu locuieşte nimic bun. Cel de-al doilea lucru este că a învăţat să facă deosebirea între el însuşi, care vrea să facă ce este bine, şi păcatul care locuieşte în el. Însă, chiar atunci când vrea binele, păcatul este prea puternic pentru el. Cunoscându-se pe sine, el nu mai caută să se îmbunătăţească în carne, ci să fie eliberat, iar această eliberare o are în Hristos. Puterea vine după aceea. Apoi, cel de-al treilea lucru, el a ajuns să descopere şi să mărturisească faptul că nu are nicio putere. Atunci el se abandonează pe sine în mâinile altuia. Nu întreabă: Cum aş putea eu?; sau: Cum voi face eu?, ci: Cine mă va elibera? La vremea când noi nu aveam nicio putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Această lipsă de putere este descoperită acum. Iar la sfârşit găsim har, atunci când harul rămâne singura noastră resursă, în ce priveşte ceea ce suntem în noi înşine şi de asemenea în ceea ce priveşte orice speranţă de ameliorare în noi.

Rezolvarea problemei; eliberarea deja împlinită

Din fericire însă, când ne aruncăm în braţele harului, nu există altceva înaintea noastră decât har. Eliberarea este împlinită prin faptul că nu mai suntem nicidecum vii în carne; am murit faţă de această poziţie şi faţă de lege, care ne ţinea în robie şi condamnare, şi avem de-acum un alt soţ, pe Hristos care a fost înviat dintre cei morţi. De îndată ce sufletul zbuciumat a strigat: „Cine mă va elibera?“, răspunsul este pregătit: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“. Răspunsul nu este: El mă va elibera. Eliberarea este deja împlinită. Nu mai urmează decât mulţumirea.

Omul din Romani 7 era într-o stare nenorocită în conflictul de sub lege, fără să cunoască ce înseamnă răscumpărarea. Însă el a murit în moartea lui Hristos şi a ieşit din sfera naturii care îl făcea să fie în acea stare. El a sfârşit-o pe deplin cu sine însuşi. Eliberarea lui Dumnezeu este completă. Cele două firi (naturi) sunt încă opuse una alteia, însă eliberarea nu este imperfectă. Această izbăvire lucrată de Dumnezeu, precum şi etapele manifestării ei, sunt dezvoltate în capitolul următor.

Carnea sub lege; sufletul preocupat cu sine însuşi

Vom mai remarca aici că apostolul nu spune: Ştim că legea este duhovnicească, dar noi suntem carnali. Dacă ar fi spus aşa, atunci afirmaţia ar fi fost valabilă pentru creştini ca atare, în starea lor corectă şi normală. Aici însă el vorbeşte despre experienţa personală cu privire la ce înseamnă carnea sub lege, atunci când omul este născut din nou, nu despre starea creştină ca atare înaintea lui Dumnezeu. Observaţi de asemenea că legea este privită din punctul de vedere al cunoştinţei creştine – „ştim“ – atunci când nu mai suntem sub ea şi când suntem astfel capabili să ne dăm seama de toată însemnătatea ei, potrivit cu spiritualitatea celui care judecă şi care de asemenea vede, fiind spiritual, ce înseamnă carnea; deoarece el nu este acum în carne, ci în Duhul*.

* Iată lucrul care oferă cheia acestui mult discutat pasaj; din nefericire mult discutat, din pricină că sufletele nu sunt eliberate. El nu reprezintă experienţa prezentă a cuiva, ci constituie descrierea stării unui om neizbăvit, descriere făcută de către unul izbăvit. Un om neeliberat nu poate vorbi în felul acesta, fiindcă el este încă nesigur şi neliniştit cu privire la rezultat. Un om scufundat într-o mlaştină nu poate descrie cu calm ce simte şi cum se comportă un om într-o astfel de împrejurare, deoarece în el există teama cauzată de această stare. După ce a ieşit însă, el poate cu adevărat să spună ce înseamnă să fii acolo. Sfârşitul capitolului 7 din Romani prezintă un om care este afară din mlaştină, care arată cu calm principiul şi modul în care cineva se scufundă în ea. Toată această parte a epistolei este mai complicată decât ceea ce precedă capitolul 5.12, din pricină că experienţa noastră se află în conflict cu ceea ce credinţa ne învaţă să spunem. Dacă prin har sunt iertat şi îndreptăţit, acest lucru nu produce nicio contradicţie cu experienţa mea. Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine în afara mea. Datoria mea este plătită. Dar dacă spun: „Sunt mort faţă de păcat“, experienţa mea contrazice acest lucru. Prin urmare, nu mai avem deloc odihnă până când nu renunţăm la carne ca la ceva cu totul rău şi iremediabil şi până când nu învăţăm că, în urma răscumpărării, nu mai suntem nicidecum în carne. Comparaţi capitolele 7 şi 8.

Luat în mod literal, acest pasaj nu reprezintă starea nimănui, ci arată principiile care se opun, rezultatul acestui conflict fiind pus în lumină prin presupunerea experienţei unui om sub lege: voinţa este întotdeauna dreaptă, dar binele nu este niciodată făcut, ci doar răul. Totuşi, în ce priveşte conştiinţa, aceasta este starea practică a oricărui suflet născut din nou aflat sub lege. Să notăm încă un principiu important. Omul din această stare este cu totul preocupat cu el însuşi; el doreşte binele, el nu-l poate face, el face ceea ce el nu ar vrea să facă. Nu este pomenit nici Hristos şi nici Duhul Sfânt. Creştinul, în starea lui normală, este preocupat cu Hristos. Însă ceea ce se prezintă în acest capitol şapte este rezultatul natural şi necesar al legii, atunci când conştiinţa este trezită şi când voinţa este înnoită; fiindcă voinţa de a face binele este prezentă în el. Dar el se află sub lege, vede spiritualitatea ei, este de acord cu ea, îşi găseşte plăcerea în ea după omul dinăuntru şi totuşi nu poate face ceea ce este bine. Păcatul are stăpânire asupra lui. Simţământul responsabilităţii neîmplinite, precum şi absenţa păcii, fac în mod necesar ca sufletul să se concentreze asupra lui însuşi. Este cu totul preocupat cu sine, cu el însuşi, expresia acestui lucru apărând de aproximativ douăzeci de ori începând cu versetul 14. Este mai bine să fii aşa, decât insensibil. Pacea este absentă din sufletul unui astfel de om.

Această pace se găseşte în altă parte, anume în următorul lucru: când eşti conştient de neputinţa de a face binele înaintea lui Dumnezeu, atunci descoperi că Dumnezeu a făcut pentru noi binele de care avem nevoie. Nu suntem numai iertaţi, ci şi eliberaţi, şi suntem în Hristos, nu ne mai aflăm deloc în carne.

Eliberarea deplină este cunoscută doar atunci când suntem convinşi de lipsa noastră totală de putere

Conflictul merge înainte, opoziţia dintre cele două firi continuă, însă noi Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos*. Remarcaţi aici că eliberarea nu este găsită decât atunci când există deplina convingere cu privire la neputinţa şi nevoia noastră de putere, aşa cum am fost pe deplin convinşi de păcatele noastre. Este mult mai dificil să ajungi la convingerea că eşti neputincios, decât că ai păcătuit. Iar păcatul din natura noastră – perversitatea lui iremediabilă, împotrivirea lui la ce este bine, legea păcatului din mădularele noastre – este cunoscut în gravitatea lui numai prin experimentarea inutilităţii eforturilor noastre de a face binele. Sub lege, inutilitatea acestor eforturi aruncă conştiinţa în tulburare şi în robie şi produce sentimentul că este imposibil ca prin acestea să poţi ajunge plăcut lui Dumnezeu. Sub har eforturile nu sunt inutile, iar natura rea ni se înfăţişează (fie prin părtăşia cu Dumnezeu, fie prin căderi, dacă neglijăm această părtăşie) în toată urâţenia ei, în prezenţa acestui har. Însă în acest capitol experienţa păcatului în carne este prezentată ca fiind dobândită sub lege, pentru ca omul să se cunoască pe sine în această poziţie – să poată realiza ceea ce este el, în ce priveşte firea lui păcătoasă, şi că nu poate reuşi în felul acesta să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă bună. El este sub autoritatea primului soţ; moartea nu a întrerupt încă această legătură în ce priveşte starea sufletului său.

* Ultimul verset din capitolul 7 vorbeşte despre gândirea abstractă şi caracterul celor două firi opuse. Una reprezintă gândul şi scopul inimii în omul înnoit; cealaltă, firea păcătoasă care este încă acolo. Una: „eu însumi“, cealaltă: „carnea mea“. Deci adevăratul „eu“ este cel corect, numai că nu este privit sub lege sau afară din ea.

De ce capitolul 7 este introdus ca o paranteză?

Trebuie acum să ne aducem aminte că această experienţă a sufletului sub lege este introdusă ca o paranteză, pentru a arăta efectul legii, precum şi starea păcătoasă în întâmpinarea căreia vine harul. Subiectul nostru este că cel credincios are parte în moartea lui Hristos şi astfel a murit, iar acum este viu prin Acela care a înviat; că Hristos, intrând prin har în moarte, fiind făcut păcat, a sfârşit pentru totdeauna cu starea în care a avut de-a face cu păcatul şi moartea, în firea asemănătoare omului păcătos; şi, sfârşind pentru totdeauna cu tot ceea ce era în legătură cu această stare, a intrat prin înviere într-o nouă ordine de lucruri, într-o stare nouă înaintea lui Dumnezeu, unde niciunul dintre lucrurile cărora S-a supus pentru noi nu-L mai poate atinge, mai presus de păcatul care în noi este conectat cu viaţa noastră naturală şi mai presus de legea care impută acest păcat conştiinţei. Fiind în Hristos, ne aflăm şi noi în această nouă ordine de lucruri.

https://comori.org/noul-testament/romani/epistola-catre-romani/capitolul-7-5/

/////////////////////////////////////

Richard Wurmbrand — „Karl Marx marele preot al diavolului”https://www.youtube.com/watch?v=oPIXt47k3kQ

Richard Wurmbrand – Comemorare 2003&2004.avi

////////////////////////////////////////////

Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari. Un cercetător finlandez a dezvăluit mai multe informații despre viața acestuia

B1.ro 

Vladimir Mihailovici Gundiaiev, recunoscut la nivel internațional ca Patriarhul Kirill, este liderul religios al Bisericii Ortodoxe Ruse și fost agent KGB, potrivit studiilor recente, ce a reușit să acumuleze o avere imensă.

Gundiaiev este considerat unul dintre aliații apropiați ai lui Putin, ce consideră noua politică a Rusiei de promovare a terorismului ca fiind un „miracol al lui Dumnezeu”.

Identitatea secretă a patriarhului

În anul 2018, un studiu ce poartă numele de „Fișierele Mihailov: Patriarhul Kirill și KGB” a fost publicat de istoricul Felix Corley. În cadrul acestei analize s-a demonstrat că în viața sa anterioară Gundiaiev obișnuia să fie un agent KGB.

Pekka Kallioniemi este un cercetător finlandez care se ocupă cu investigații din surse deschise și combatarea fake-news-ului, iar recent acesta a analizat mai multe informații legate de liderul ortodox care continuă să treacă cu vederea faptele lui Putin.

„Gundiaiev, care spune adesea că oamenii religioși ar trebui să ducă o viață modestă, este miliardar – averea sa este estimată la aproximativ 4 miliarde USD. El deține un iaht și mai multe proprietăți imobiliare de lux în jurul Rusiei.

Îi place să-și petreacă vacanțele într-un palat din Gelendjik, o stațiune rusească de lux la Marea Neagră. Proprietatea este estimată la o valoare de aproximativ 250 de milioane de euro. Vladimir nu este prea pasionat de conservarea naturii: în timpul construcției au fost tăiate mai multe hectare de pădure, inclusiv o specie rară de pin”, a dezvăluit cercetătorul finlandez.

https://www.b1tv.ro/externe/patriarhul-chiril-este-defapt-un-fost-agent-kgb-cu-o-avere-de-4-miliarde-de-dolari-1232335.html

////////////////////////////////////////

Papa Francisc, către ortodoxul Vladimir Putin: ‘Pentru numele lui Dumnezeu, vă cer, opriți acest masacru. Dumnezeu este doar Dumnezeul păcii, nu al războiului’

Scris de: ZIUA NEWS

Papa Francisc a cerut duminică încheierea „masacrului” din Ucraina, invadată de trupe militare ruseşti începând din 24 februarie, şi a declarat că „nu există nicio justificare pentru atacurile comise asupra civililor”, informează AFP.

Exprimându-se cu ocazia slujbei sale duminicale Angelus, suveranul pontif a spus că oraşul Mariupol, un port strategic al Ucrainei de la Marea Azov, „a devenit un oraş-martir în războiul atroce care este pe cale să devasteze Ucraina”, scrie agerpres.ro. Acest oraş ucrainean, asediat de mai multe zile, continuă să fie bombardat de forţele militare ruse. Locuitorii săi se confruntă cu o penurie de alimente şi sunt privaţi de accesul la apă, gaze, electricitate şi comunicaţii.

„În faţa barbariei ce constă în uciderea unor copii, unor nevinovaţi, unor civili lipsiţi de apărare, nu există niciun motiv strategic. Agresiunea armată inacceptabilă trebuie pur şi simplu să se oprească, înainte să nu transforme oraşele în cimitire”, a declarat papa Francisc. Lansând un apel la negocieri şi la implementarea eficientă a unor coridoare umanitare, liderul de la Vatican a continuat astfel: „În numele lui Dumnezeu, vă cer să opriţi acest masacru!”.

Suveranul pontif s-a rugat apoi pentru pace, adăugând că „Dumnezeu este doar un Dumnezeu al păcii, nu un Dumnezeu al războiului, iar cei care susţin violenţa Îi dezonorează numele”. Duminica trecută, papa Francisc a deplâns „fluviile de sânge şi lacrimile” care curg în Ucraina după invazia rusă din 24 februarie şi a cerut instaurarea unor coridoare umanitare.

https://m.ziuanews.ro/stiri/papa-francisc-c-tre-ortodoxul-vladimir-putin-pentru-numele-lui-dumnezeu-v-cer-opri-i-acest-masacru-dumnezeu-este-doar-dumnezeul-p-cii-nu-al-r-zboiului-1569179

///////////////////////////////////

„Ortodoxul” VLADIMIR PUTIN aseamana hoitul lui Lenin cu Sfintele Moaste …

 http://www.adevarul.ro/international/Putin-nevoietrucuri-castiga-alegerile-prezidentiale_0_616738488.html

Iata ce aflam din articolul de acum un an, Putin compară corpul lui Lenin cu relicvele de la Muntele Athos, denunţă un ONG, dar despre care eu am aflam doar de curand:

Preşedintele Vladimir Putin a fost criticat, marţi, de către organizaţia nonguvernamentală (ONG) Memorial pentru că a comparat, luni, corpul conservat al lui Lenin într-un Mausoleu, în Piaţa Roşie, la Moscova, cu relicve de la mănăstiri de la Muntele Athos, relatează AFP, potrivit Mediafax.

Putin a părut să apere luni – într-o întâlnire cu susţinători, în cursul căreia a deplâns pierderea unor repere după prăbuşirea Uniunii Sovietice -, menţinerea Mausoleului dedicat memoriei lui Vladimir Lenin, considerat părintele Revoluţiei ruse, al cărui corp este depus în Piaţa Roşie din 1924.

„Mulţi spun despre Mausoleu că nu corespunde tradiţiei. Ce nu corespunde tradiţiei? Veniţi la Lavra Grotelor de la Kiev sau priviţi ce s-a întâmplat la Mănăstirea Pskov sau la Muntele Athos. Acolo există relicve ale unor persoane sfinte„, a spus el.

Organizaţia nonguvernamentală Memorial, fondată cu scopul de a salva memoria victimelor represiunii sovietice, a reacţionat ferm.

„Este o comparaţie absolut fără fundament”, a declarat Ian Racinski, un oficial din cadrul acestui ONG care militează de mai mulţi ani pentru ca rămăşiţele lui Lenin să fie retrase din Piaţa Roşie.

„Dacă cineva are nevoie de aceste relicve, putem construi o «biserică comunistă» altundeva. Piaţa centrală a oraşului nu este loc de cimitir”, a adăugat el.

Problema înhumării corpului părintelui Revoluţiei bolşevice revine frecvent la baza unor dezbateri din Rusia, începând de la prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991, şi până în prezent.

Cititi va rog si:

Controversy after Putin compares Lenin to holy relics

VLADIMIR PUTIN – salvatorul ortodox care implementeaza cipuri …

„Ortodoxul” VLADIMIR PUTIN aseamana hoitul lui Lenin cu Sfintele Moaste …

/////////////////////////

Cartea ”New Age” de Lothar Gassman

 https://apologeticindex.info/wpn/noua-era/cartea-new-age-de-lothar-gassman/

„Dacă lucrurile merg asa cum le-am descris eu aici, atunci s-ar putea ca „NEW AGE” – într-un viitor nu prea îndepărtat, din păcate! – sa devina cea mai necesara dintre cărțile mele.” – Lothar Gassman (teolog german, autorul cărții)

In mijlocul potopului lui New Age, aceasta carte pune întrebarea următoare: Mișcarea New Age este un deschizător de drum al religiei unitare antihristice? In deplina cunoștința de cauza și într-o maniera inteligibila, Gassmann descrie diferitele curente care se unesc într-o „Conspirație mondiala sub semnul Vărsătorului.” El ajunge la un rezultat rational si angajant: „Întreaga Mișcare New Age este o iluzie uriașă și înșelăciunea Satanei – probabil cea mai mare care a existat vreodată. Vom cădea in ea? Sau vom învăța sa ne încredem in Domnul Isus Cristos, adevăratul Fiu al Dumnezeului Celui Viu?

https://apologeticindex.info/wpn/category/noua-era/

//////////////////////////////

EVANGHELIA SOCIALĂ, CONSILIUL BISERICILOR ȘI SOCIALISMUL FABIAN

sursa: http://www.thebereancall.org/content/social-gospel-councils-churches-and-fabian-socialism

Căteva mici detalii despre Socialismul Fabian și despre teologul “evanghelic” WALTER RAUSCHENBUSCH (1861-1918), considerat “tatăl evangheliei sociale”, detalii ce au fost compilate în acest mic articol folosind ca sursă principală articolul de apologetică evanghelică de la link-ul postat mai sus.

Walter Rauschenbusch a studiat teologia la universitatea americană, University of Rochester, și apoi a lucrat, din 1902, ca profesor de Istoria Bisericii la seminarul teologic american Rochester Theological Seminary. Acest seminar i-a oferit ulterior o platformă pentru scrierea și mai ales difuzarea cărților sale, cărți de genul: “Criticând Ordinea Sociala” și “O teologie pentru Evanghelia Socială”. Aceste cărți ale lui Walter Rauschenbusch erau îmbibate de ideologie socialistă și de ceea ce teologii numesc “critica înaltă a bibliei” (care e de fapt arta satanică a deconstrucționismului teologiei biblice sănătoase, care și-a propus demolarea versată a doctrinelor autentice ale Sfintei Scripturi) . Astfel, Walter Rauschenbusch, a reușit să creeze prin această malignă teologie ’’revoluționară”, o “evanghelie” mai “RELEVANTĂ” și mai “PLINĂ DE COMPASIUNE” pentru mulți.

Cu ajutorul ei, așa cum a firmat si dr. A. W. Beaven, fostul președinte al Consiliului Federal al Bisericilor din S.U.A, s-a produs “o schimbare atât de direcție cât și în accentele puse, care au fost urmate mai apoi de Protestantismul American”.

Coincidență, sau nu,… SIGUR nu!, amândouă instituțiile de învățământ superior teologic, menționate mai sus, unde a studiat și lucrat Walter Rauschenbusch, au fost fondate de nimeni altul decât faimosul John D. Rockefeller, care a fondat sute de instituții de învătământ, chiar si unele “creștine”.

Walter Rauschenbusch a introdus conceptul eretic care spune că Isus Cristos a fost unul  ”care NU ar fi venit ca să salveze păcătoșii din pacatele lor, ci unul care a avut o ‘pasiune socială’ pentru societate”. Walter Rauschenbusch și tovarășii săi au înființat “Frăția Împărăției” care a reunit lideri de biserici, care gândeau la fel ca și ei, sub o dorință socială comună de înfăptuire a ”Împărăției Lui Dumnezeu” aici și acum, în această lume, pe acest pământ.

Planul lor s-ar potrivi ca o mănusă cu năzuințele și strădaniile neoevanghelismului contemporan. Planul lor chema la reformă politică, unitate ecumenică, “Justiție Socială” și pace globală. Ca să-și justifice locul în (noua) teologie “creștină”, cuvinte biblice ca mântuire/răscumpărare și regenerare/naștere din nou, au fost redefinite ca să se potrivească agendei lor socialiste.

Nu vă sună foarte cunoscut termenii de mai sus? Lideri cu succes în biserici, folosesc azi aceeași strategie.  Pastorul neoevanghelic contemporan, Brian McLaren, este socotit liderul suprem, deși neîncoronat oficial, al curentului teologic neoliberal, postmodern, denumit “Biserica Emergentă”. Recenta sa carte,  intitulată “Mesajul secret al lui Isus”, denaturează învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, prin susținerea ideii nebiblice de Împărăție pământească, interreligioasă, a lui Dumnezeu. În același mod, Tony Campolo, alt lider de succes neoevanghelic, susține ideea perfecționării lumii terestre/pământești prin acțiune socială,  ridiculizând direct promisiunea clară a Bibliei referitoare la viața eternă:

„Evanghelia nu este… despre plăcinta din ceruri*  pe care o primești după ce mori… Este obligatoriu ca generația care se pare că are succes, care promite multe, să înțeleagă că Isus-ul biblic era dedicat realizării unei noi ordini sociale în această lume… De aceea, a deveni creștin, implică chemarea la acțiune socială”

plăcinta din ceruri*  – este o expresie englezească figurativă care desemnează răsplata viitoare după moarte, socotită ca fiind înlocuitoare ideii de răsplătire aici și acum, în viața aceasta pământească

În 1907 Walter Rauschenbusch s-a întâlnit cu liderii Socialiștilor Fabieni din Anglia, Sidney Webb și Beatrice Potter Webb. Spre deosebire de agitații revoluționari marxiști (care credeau că schimbarea societății spre progres trebuie făcută prin violență, prin revoluție armată), metodicii socialiști fabieni puneau accentul pe transformarea pașnică a societății pentru a atinge scopurile lor, transformare realizabilă prin propagandă și infiltrarea universităților, seminariilor, bisericilor, etc.

De-alungul anilor, această mișcare a socialiștilor fabieni a crescut și i-a inclus și pe: Bertrand Russell, H. G. Wells (care a scris cartea “Conspirația Deschisă. Planul de execuție pentru o revoluție mondială”), dramaturgul George Bernard Shaw, apoi Sinclair Lewis, pe lidera Societății TEOSOFICE, Annie Besant și pe liderul comunist Harry Dexter White care a lucrat cu ALGER HISS la înființarea O.N.U, sau U.N (in lb. engleză). Această ideologie a Socialismului Fabian s-a răspândit în națiunile din Vest (occident), datorită, în parte, bisericilor liberale care i-au predicat mesajul ca și cum ar fi fost suținut de autoritatea Lui Dumnezeu.

https://apologeticindex.info/wpn/ecumenism/evanghelia-sociala-consiliul-bisericilor-si-socialismul-fabian/

/////////////////////////////////

SOCIALISMUL FABIAN – De ce e important pentru ca un creștin să fie informat despre câteva aspecte concrete ce privesc această ideologie periculoasă și despre organizația sa ?

Societatea Fabian este o organizaţie britanică elitistă fondată în 1884, care are azi ample ramificații la nivel mondial, având același scop final, aceleași idealuri ca și organizatiile oculte mondiale ale Francmasoneriei și Iluminaților. De fapt ȚELURILE și SCOPURILE  fundamentale ale socialismului fabian se interpătrund și se identifică în așa mare proporție cu ale Masoneriei și Iluminaților, încât singura concluzie logică este că izvorăsc din aceeași SURSĂ spirituală ocultă, anticristică, fundamental contrară doctrinelor sfinte ale Creștinismului Biblic.

Societatea Fabian (strategia de a purta război a unui celebru general roman)                                              Denumirea Societății FABIAN a fost aleasă cu grijă de artizanii mișcării. Astfel denumirea de “Fabian” vine de la numele generalului roman din secolul al treilea î. Hr., Quintus Fabius Maximus, care l-a învins pe cartaginezul Hannibal. Acest general roman, datorită stilului său de a purta un război, a fost poreclit de romanii contemporani cu el, “Cunctator”, adică “Cel care amână”.  Fabienii au “descoperit” secretul strategiei acestui general: niciodată să nu înfrunţi direct inamicul în câmp deschis, ci înfrânge-l treptat, prin hărțuire continuă, epuizând inamicul prin mai multe bătălii mici, retrăgându-te după fiecare atac, chiar dacă e victorios. Fabius a fost un mare războinic aplicând simpla strategie a răbdării gradate. Ştia că nu poate înfrânge armatele puternice ale lui Hannibal într-o confruntare deschisă, directă, cu toată armata cartaginezului, pentru că avea mult mai puţini luptători ca el. Niciodată nu şi-a înfruntat direct inamicul.

Simbolul Societăţii Fabian: UN LUP ÎMBRĂCAT ÎN HAINĂ DE OAIE !

Emblema, simbolul lor, definește și strategia adoptată de Societatea Fabian. Aceasta decurge din înțelegerea biblică a simbolului/emblemei lor. Este vorba de infiltrarea lentă, graduală, pas cu pas, a sferelor societății cu ajutorul unor noi ideologii menite să deconstruiască vechile ideologii, credințe, principii, etc., pentru a realiza visul socialiștilor fabieni, TRANSFORMAREA GLOBALĂ A LUMII, pe cele trei coordonate: social, politic și religios. Ei trebuie să se mulţumească cu o serie de mici victorii, dar care însumate în timp, vor avea ca rezultat o mare victorie şi triumful absolut al socialismului, comunitarismului, globalismului. Este vorba de așa numita politică a pașilor mărunți !

Simbolul iniţial al societăţii era o broască ţestoasă, sugerând înaintarea înceată, greoaie a animalului, dar mai târziu l-au schimbat cu un lup îmbrăcat în piele de oaie, pe care George Bernard Shaw (membru de frunte al Societăţii Fabian), îl sugerase cu mult timp înainte, considerându-l un simbol mult mai potrivit pentru emblema Societăţii Fabian, decât o ţestoasă.

Pentru cei care nu prea știti mare lucru despre marele socialist fabian, care a jucat un rol important și în înființarea acestei societății, care a fost și laureat al premiului Nobel pentru literatura în 1925, scriitorul irlandez George Bernard Shaw, mare fan al lui Adolf Hitler și al politicii naziste de eugenie*, am sa vă dau doar un singur citat CARE-I CONTUREAZĂ FOARTE PRECIS INTENȚIILE SALE “SOCIALISTE”, precum și ale Societății Fabian în care era tare implicat:

„O parte a politicilor de eugenie ne-ar aduce/determina în final să utilizăm la scară largă camere destinate suprimării vieților. Un mare număr de oameni ar trebuii să fie EXTERMINAT pentru că IROSEȘTE TIMPUL altor oameni care trebuie să aibe grijă de ei”

sursa: George Bernard Shaw, Lecture to the Eugenics Education Society, Reported in The Daily Express, March 4, 1910.

*eugenie  – teorie care preconizează ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice (alegerea părinților, sterilizarea, interzicerea procreării pentru indivizii “nedotați” genetic, eliminarea fizică a indivizilor indezirabili d.p.d.v genetic,  etc.), folosită de rasiști și fasciști.

RICK WARREN, C.F.R, SOCIALISMUL FABIAN, O.N.U, MIȘCAREA NEW AGE ȘI  UTOPICUL LOR PLAN MONDIAL DE PACE                                                                                                                                                     Celebra familie de magnați occidentali, ROCKEFELLER, a pompat sume imense de bani pentru susținerea SOCIALISMULUI FABIAN și pentru înființarea in 1921, în S.U.A, a Consiliului pentru Relatii Externe (celebrul C.F.R). C.F.R s-a înființat cu ajutorul socialiștilor fabieni din Anglia. C.F.R nu este altceva decât o ramură a Societății Fabian din U.K.! C.F.R este o organizatie plină de masoni!

Un distins membru în C.F.R (Council on Foreign Relation/ Consiliul pentru Relatii Externe) este și mega-pastorul RICK WARREN, mogulul rețelei P.D.C (Biserici Conduse de Scop). Rick Warren, a devenit în timp un fel de  guru sau ”papa” a neoevanghelicilor (adică evanghelicilor neoliberali). Rețeaua sa influențează ideologic, pănă la ora actuală, la nivel mondial, un număr impresionant, de câteva sute de mii, de biserici neoevanghelice. El este de departe azi cel mai influent pastor neoevanghelic la nivel mondial, contribuind masiv, alături și de alții, la modificarea malignă treptată a escatologiei și soteriologiei Creștinismului neoprotestant ! Rick Warren predică un „har ieftin” care nu pune deloc accentul pe pocăință ca și condiție esențială a salvării/mântuirii, iar când a avut ocazia și-a manifestat public dezinteresul pentru studierea profețiilor biblice legate de vremurile din urmă, îndemnându-și indirect fanii să nu le studieze căci le-ar distrage atenție de la munca lor, plănuită de Isus pentru fiecare din ei. El a precizat, printr-o abilă, dar josnică, manipulare a textului Scripturii, că cei care studiază profețiile biblice nu sunt potriviți pentru împărăția lui Dumnezeu (http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=2569).

Rick Warren folosește în celebra sa carte, care a spart topul vânzărilor la nivel internațional, „Viața condusă de scopuri”, dar și  în cartea sa „Biserica condusă de scopuri” , și ea foarte populară,  o mare diversitate de traduceri ale Bibliei, unele serios problematice, căutând ca să obțină o susținere a ideii ce dorește  să o enunțe printr-un verset biblic. Dar cea mai utilizată versiune a Bibliei, folosită de Rick Warren, este The Message (Mesajul), o versiune postmodernă nouă, parafrazată, scrisă de Eugene Peterson, care este un promotor al Misticismului curentului neoliberal, denumit Biserica Emergentă ( http://www.lighthousetrailsresearch.com/themessage.htm ). Vă voi da doar două exemple a modul eronat, vădit intenționat, cum această versiune parafrazată, modifică textul biblic pentru al armoniza cu planurile politice globaliste, atât ale elitei  politice mondiale, dar și ale agendei internaționale a megamișcării oculte New Age (Noua Eră), cât și ale teologiei neoliberale tributară teologiei dominionului (dominion theology sau numită și kingdom now theology –Împărăția lui Dumnezeu aici și acum-).  În Ioan 3:17, versiunea The Message sună așa: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să condamne/judece lumea, ci ca lumea prin el să fie făcută un loc mai bun„; în loc de varianta corectă „să fie mântuită/salvată prin El„. NO COMMENT !                                                                                                                                                                         Cel de al doilea exemplu este din Matei 24: 4-5, în loc de  varianta corectă: „Bagați de seamă să nu vă inșele cineva. Fiindca vor veni multi in Numele Meu si vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Si vor insela pe multi„, traducerea The Message, noua Biblie parafrazată, spune așa: „Fiți atenți/feriți-vă de înșelătorii care vorbesc despre venirea zilei judecății de apoi…”. Practic este exact pe dos ! În loc să avertizeze despre pericolul apostaziei și manipulării/înșelării religioase a vremurilor din urmă, făcută în numele Lui Isus, de care vorbea Domnul Isus aici, The Message avertizează împotriva adevăraților profeți, predicatori și apologeți care avertizează Biserica despre apostazia zilelor din urmă, în conformitate cu Scriptura.

Aici puteți observa afilierea  evidentă a lui Rick Warren la grupul elitist globalist, CFR: http://www.cfr.org/about/membership/roster.html?letter=W

Dar mare atentie, dragi frați și surori în Domnul Isus !, C.F.R este o ramură a Societății Fabian, fiind înființat in SUA in 1921 cu sprijinul financiar al familiei de magnați de talie mondială, Rockefeller.  Fostul prim-ministru al Angliei, Tony Blair, este și el un membru de vază azi al Societății Fabian, iar cooperarea politico-religioasă pentru promovarea agendei globalismului, dintre dânsul și megapastorul american Rick Warren, este foarte cunoscută. Despre acest aspect, cu ajutorul Domnului Isus, vom vorbi mai în detaliu în altă expunere.

Un alt amănunt, care merită amintit aici, este și faptul că planul globalist “evanghelic” P.A.C.E (P.E.A.C.E. Plan în lb. engleză), al lui Rick Warren, seamănă incredibil de bine cu planurile globaliste de PACE ale colosului ocult NEW AGE și ale O.N.U (U.N – în lb. engleza). De fapt e ACELAȘI lucru, doar că abilul și genialul demagog RICK WARREN camuflează în limbaj comun evanghelic, intențiile planului globalist de “pace și securitate” al O.N.U (U.N), care e aproape identic cu al colosului ocult NEW AGE, pentru a fi mai ușor “digerabil”/acceptat de bisericile creștine !!!

BIBLIOGRAFIE parțială:

The Fabian Window, Rick Warren, Tony Blair, and The Religious Trojan Horse By Brannon Howse                                               

http://old.worldviewweekend.com/worldview-times/article.php?articleid=8331

Cartea „Religious Trojan Horse” de Brannon Howse

http://www.worldviewweekend.com/products/books/religious-trojan-horse

Cartea „False Christ Coming – Does Anybody Care?” de Warren B. Smith

http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=FCC&Category_Code=WS

Cartea „Deceived On Purpose” de Warren B. Smith

http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=DP&Category_Code=WS

Cartea „A ‘Worderful’ Deception” de Warren B. Smith

http://www.lighthousetrails.com/mm5/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=LTP&Product_Code=AWD&Category_Code=WS

Cartea „New Age” de Lothar Gassmann

http://www.librariamaranatha.ro/new-age.html

Cartea „Since the Beginning. History of the World in Christian Perspective” de Jerry H. Combee și Kurt A. Grussendorf

http://www.goodreads.com/book/show/9798418-history-of-the-world-in-christian-perspective

Why Christians Should Not be Part of Freemasonry. Analysis of Ron Carlson’s Presentation “Freemasonry & the Masonic Lodge” and Masonic Attacks Against it

https://apologeticindex.info/wpn/ecumenism/socialismul-fabian-de-ce-e-important-pentru-ca-un-crestin-sa-fie-informat-despre-cateva-aspecte-concrete-ce-privesc-aceasta-ideologie-periculoasa-si-despre-organizatia-sa/

///////////////////////////////////////

Nouă sesiune a Forumului Dialogos: Evanghelia socială – răscumpărarea societății

Dragi prieteni

Salva de final a acestei stagiuni a Forumului Dialogos ne atrage atenția asupra unei vaste tematici – Evanghelia Socială. Tratată foarte diferit, de multe ori de pe poziții antagonice sau polemice, tema Evangheliei sociale rămâne contemporană, actuală și cu rezonanțe adânci în societate, undele de reverberație propagandu-se la mare distanță uneori pierzându-și, parcă, identitatea șocului de impact inițial.

Această sesiune a Forumului Dialogos va fi prezentată în dialog între amfitrionul Forumului, profesorul Emil Bartoș și invitatul nostru, dl. Ciprian Simuț, teolog, gânditor, publicist din Oradea. Doctor în teologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, Ciprian Simuț manifestă a preocupare deosebită pentru implicațiile doctrinelor teologice în organizarea țesăturii sociale.

Sesiunea Forumului Dialogos va avea loc Joi, 31 Martie 2022, în intervalul orar 18:00- 20:00 și va fi găzduită cu prezență fizică fără restricții în Sala Mare a clădirii Bisericii Metanoia, Arad, str. Tribunul Dobra nr. 8.

Grupul “Dialogos”

https://www.stiricrestine.ro/2022/03/30/noua-sesiune-a-forumului-dialogos-evanghelia-sociala-rascumpararea-societatii/

////////////////////////////////////////

Erezia Evangheliei Sociale (Social Gospel)

În urma rugăminților unora de a face un rezumat al ereziei “Evangheliei Sociale”(Social Gospel), regăsita în articolele din ultimii ani ai site-ului Orthodox Australia (orthodoxaustralia.org), încerc în rândurile următoare să redau succint câteva idei care să pună în context și să explice această nouă și ultimă erezie.

Această erezie a fost bine sintetizată în scrierile părinților Serafim Rose și Herman Podmoshenski de la Mănăstirea Platina, urmași spirituali ai părinților de la Mănăstirea Optina a cărei linie au continuat-o. După cum unii știu, dar poate majoritatea nu au aflat, multe din lucrările acestor doi sfințiți părinți au fost cenzurate, cărți editate în ediții ulterioare, paragrafe scoase etc, ca să nu mai amintim lupta acerbă de discreditare și calomniere a lor și modul suspicios al morții la doar 47 de ani a Părintelui Serafim Rose, în urma unei afecțiuni rapide și acute la stomac, care are mai mult trăsăturile unei otrăviri, cât și a înscenărilor calomnioase de pedofilie și alte acuzații la adresa Părintelui Herman (Gherman) care nu au fost dovedite în instanță niciodată. De altfel, acești părinți au suferit așa cum au suferit toți ceilalți predecesori și duhovnici ai lor, incluzând aici și pe Sfântul Ioan Maximovici.

Una dintre lucrările cele mai importante, dar cu care s-a dus și cea mai înverșunată luptă(mai ales din interiorul Bisericii) de a nu vedea niciodată lumina zilei, a fost cursul “Orthodox Survival Course”(sau cursul de supraviețuire ortodoxă) pe care acești doi părinți l-au ținut timp de câțiva ani(în anii 70) la mănăstire la Platina. Pe timpul verii, mulți pelerini din toată lumea veneau din toate colțurile lumii să audă și să vadă despre ceea ce se dusese repede vestea. Acest curs a fost publicat în anii mai recenți pe site-ul mai sus amintit în categoria “Ennobling Literature”. Cu această ocazie lansez și invitatia celor care doresc a ajuta cu traducerea lui în românește să o facă spre folosul dreptcredincioșilor noștri români.

Pe baza acestei comori ascunse și a multor dintre scrisorile cenzurate și nepublicate decât recent a celor doi părinți, misiunea ortodoxă Orthodox Australia a încercat să pună cap la cap această moștenire spirituală cu evenimentele recente din lume și să pună în lumină o viziune de ansamblu și să dea un sens acestora.

Sunt multe elemente pe care ar trebui să le includ, pe măsura ce îmi vin în minte și în urma revizitării unora din articole, voi actualiza această postare.

Am să încerc să prezint succint principalele idei.

Erezia “Social Gospel” (sau Evanghelia Sociala) pleacă de la premisa că menirea Bisericii este nu aceea de a popovădui cuvântul lui Dumnezeu ci de a deveni un participant activ la scopul eradicării din societate a tuturor problemelor, nedreptăților, bolilor, suferințelor etc, devenind astfel o biserică umanistă, o intruchipare a idealurilor umaniste.

Este binecunoscut în învățătura Ortodoxă că nedreptatea, fărădelegea, sărăcia, lipsurile, bolile etc sunt cauza naturii decăzute a omului și a păcatului. Dumnezeu îngăduie fiecaruia dintre noi, mai mult sau mai puțin, după dreapta Sa socoteală, ca fiecare să avem o cruce de dus în viață, iar această Cruce este cupa suferințelor pe care trebuie să le îndurăm spre a ne mântui. Așadar aceste suferințe sunt parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a fiecărui om în parte, și spun în parte pentru că e foarte important, deoarece se încearcă a se împinge în față un fel de mântuire “colectivă”.

Ce încearcă această erezie să aducă nou este să își propună ca să lupte pentru eradicarea tuturor acestor suferințe din societate și din viața fiecăruia, adică să înlăture însăși pârghia mântuirii lăsată nouă de Hristos, pentru ca în final să se ajungă la societatea perfectă aici pe pământ, fără nedreptate, fără fărădelege, fără sărăcie, fără boli, fără suferință, adica fără de Cruce! Aceste deziderate nu sunt vorbe în vânt ci puncte cheie incluse în Documentul 3 al Sinodului(tâlhăresc-ecumenist) din Creta, în special în sectiunea “F: Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire” (http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-misiunea-bisericii-in-lumea-contemporana-document-final/).

Este imposibil să nu observăm limbajul caracteristic comunist foarte asemănător cu cel cu care am fost obișnuiți și pe vremea regimului de tristă amintire, însă de data aceasta aceste deziderate utopice apar în documentul oficial al Bisericii și devin parte din învățătura sa, o doctrină care nu a existat până astăzi în Biserică, o învățătură nouă și care va trebui propovaduita! Oridinele de propovăduire vor veni de sus. Ce este interesant este că aceleași puncte și obiective se regăsesc în mare parte pe agenda Națiunilor Unite, sub numele de Agenda 2030 (sau agenda 21 cum este ea cunoscută cu un nume mai vechi). Dacă vechii comuniști ne vorbeau de “exploatarea omului de către om” ca deziderat principal pentru motivul de a aduce o nouă formă de dreptate socială, acum au schimbat puțin cuvintele, au adăugat și câteva cuvinte duhovnicești și cu referire la credință, și ne-au prezentat o formă îmbunătățită a aceluiași manifest.

Într-una din scrisori(numărul 78 pe site-ul orthodoxaustralia.org) Părintele Serafim scria profetic aceastea:

http://orthodoxaustralia.org/…/letters-of-fr-seraphim-rose…/

”Dar cu comuniștii, ținta este mai adâncă: în final, să distrugă complet Biserica, folosindu-se de înșiși ierarhii Bisericii(când este posibil) ca agenți infiltrați ai acestui plan; și, spre sfârșitul planului, să se folosească de Biserică să apere comunismul în lume și în Occident și să propovăduiască un „Creștinism comunist” care pregătește ideologic calea pentru viitorul triumf al comunismului mondial, nu doar ca regim politic universal, dar și ca tiranie ideologică și pseudo-religioasă.

Pentru a ne da seama de acest lucru, trebuie să ne dăm seama ce este comunismul: nu doar un regim politic nebun după putere, ci un sistem ideologic-religios a cărui

țintă este să dărâme și să înlocuiască toate celelalte sisteme, mai ales Creștinismul.”

Este foarte greu să nu observam că de fapt acest document (Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană) este chiar materializarea acestei profeții. Biserica cea Orthodoxă a lui Hristos ne învață că lucrarea mântuitoare a omului este una tainică, individuală, ce acționează asupra fiecărui suflet în parte prin participarea la Sfintele Taine. Noua doctrină însă învață că lucrarea mântuitoare trebuie de acum să conțină, pe lângă tainele bisericești (care se fac individual), și un element „social” nou, la care neparticipând înseamnă excluderea din Biserică prin nerespectarea hotărârilor sinodale. Asistăm deci la apariția unui nou concept, acela de „mântuire colectivă” (sau collective salvation).

După cum este arătat și în Orthodox Survival Course(Cursul ortodox de supraviețuire), vechii comuniști, văzând că experiența de ateizare marxistă a eșuat, vor încerca să o facă din nou într-un context spiritualizat, în care Biserica mărturisitoare a lui Hristos să devină parte implicată, aservită acestui nou sistem. Însă ca această lucrare satanică să reușească, trebuie adus în prim plan și un duh, un spirit catalizator, care să imbolde lumea la a participa în această mișcare. Acesta e spiritul harismatic, descris perfect în lucrările Părintelui Serafim Rose, care este de fapt același spirit care a luat cu asalt „creștinătatea” Vestică încă de la momentul schismei de Ortodoxie, și care a ajuns să prolifereze cel mai evident la protestanții de azi. Primele elemente ale acestui spirit harismatic poate fi observat la Francis de Assisi, la care regăsim și prima formă a ereziei “Evanghelia Socială”(Social Gospel). În scrierile papistașe(spunându-li-se greșit „catolice”) găsim multe referințe la motivul pentru care el a început să predice prima formă a acestei erezii numită “Bucuria sărăciei”(The Joy of Poverty). Adică un fel de promovare socială a ideii de sărăcie ca un fenomen social ca mod de mântuire socială, făcută nu în spiritul Sfinților Părinți care făceau acest lucru în mod tainic și individual prin renunțarea la lumea aceasta deșartă și unirea cu Dumnezeu, ci cu scopul de a arăta „că nu trebuie să fie nimeni mai sărac decât el”(Francis de Assisi), dacă ar fi să cităm direct de la sursă. Scopul e evident de a crea un efect social în masă și nu o mântuire individuală.

Deci se poate vedea deja acest spirit harismatic care îl imboldă pe om să facă tot felul de “acte de smerenie” nu pentru slava lui Dumnezeu, ci spre slava proprie, ca omul să fie slăvit și luat ca exemplu de societate. Acest spirit harismatic este peste tot în Occident și a pătruns deja și în țările Ortodoxe. Spre exemplu astăzi auzi peste tot de oameni care înconjoară bisericile pe coate și în genunchi în văzul tuturor și cum astfel de practici se răspândesc tot mai mult. Din nou Francis de Assisi poate fi considerat fondatorul acestor practici prin celebra sa “dovadă de smerenie” în care îl punea pe ucenicul său să-l lege de gât cu o funie și să-l târâie prin piețe biciuindu-l, arâtând lumii cât de păcătos este. Acestea nu sunt decât elemente ale acestei erezii “Evanghelia Socială” de care vorbeam mai devreme. Observăm deci că lucrarea mântuitoare se mută din planul tainic, individual, în cel colectiv, social!

De atunci însă creștinătatea vestică “a evoluat” cu mult înspre rău, și ajutată de știință, această pervertire a ajuns să devină unealta Antihristului care se pregătește să apară. Acest Antihrist va veni ca “tatăl tuturor harismaticilor”, pentru că va forța toată lumea să facă toată fapta bună la vedere, iar această erezie “Social Gospel” este ultima etapă pregătitoare, și este și scopul ereziei ecumeniste de până acum, pentru că scopul a fost să adune toată lumea creștină în jurul acestei noi erezii mai mare și mai puternică, erezia “Social Gospel”.

Elementele definitorii și termenii vehiculați ale acestei erezii de azi sunt “social justice” (dreptate socială), “financial or economic justice” (dreptatea financiară și economică – adica tot comunismul definit cu alte cuvinte, lupta de clasă și înlăturarea exploatării săracilor de către bogați), “climate justice”, “religious justice” etc.

Când ne uităm împrejur, fiecare din aceste elemente au dus la crearea unei mișcări de mobilizare generală în numele dreptății. Cred că deja devine evident faptul că de fapt toate problemele omenirii de azi sunt create artificial de un grup de “elite”, pusă să distrugă omenirea și să aducă Noua Ordine Mondială. Ei sunt cei care crează și finanțează toate revoltele și problemele sociale (inclusiv ISIS), ei au creat acest sistem financiar atât de corupt și care va colapsa (iar mișcarea de mobilizare împotriva bancherilor nu a lipsit să apară: Occupy Wall Street), ei modifică și vremea ca să ne împingă pe noi să acceptăm acest nou sistem de valori comuniste definit de Agenda 21, ei împing pe plan politic căsătoriile homosexuale, legalizarea avortului etc. Toate acestea au rolul de a mobiliza toate religiile, toate clasele sociale în această mișcare de “dreptate socială”, de unire a tuturor în ciuda diferențelor doctrinare, într-un front comun de luptă împotriva inegalității și corupției, pentru că nu este nicio religie care să nu denunțe asemenea practici, toate sunt împotriva lor.

Vă amintiți probabil în Scriptură, în Apocalipsă, cum că “Antihristul va face semne mari pe pământ”, chiar “și foc să coboare din cer” în încercarea sa turbată de a subjuga omenirea bestiei Apocalipsei (comunismului). Uitati-vă și voi ce nenorociri se văd doar dacă ne uităm la schimbările climatice. Acum vreo 3-4 luni au fost știri, în presă cum că a fost o furtună cu fulgere fără nori prin Franța și prin Germania, fulgere din senin coborând ca focul din cer … Toată această propagandă a schimbării climatice este tot datorită puterii satanei, care prin stiință, în ziua de azi poate modifica vremea, poate aduce secete, poate aduce chiar și ploi distrugătoare. Toate acestea sunt făcute ca să ne sperie și să ne forțeze să ne închinăm bestiei.

Nu cred că este cazul să mai amintesc (ca parte a programului “religious justice” amintit mai sus) cum suntem toti împinși spre o religie politic corectă și fără discriminare, inclusiv față de musulmani.

Deci vedeți, dragii mei, cum pe absolut toate planurile, încercările la care e supusă omenirea astazi devin tot mai grele. Va urma și razboiul, dar întâi vine colapsul financiar, așa spun profețiile …

În a înșela lumea, ei încearcă să creeze și un fals antihrist, astfel că cel ce vine după acest fals antihrist, să vină ca un “eliberator” de sub tirania acestui fals antihrist, și ca atare lumea să-l primească ca pe mesia! Acest adevărat antihrist, va aduce bunastarea generala, dreptatea universală, pedepsirea publică a tuturor elitelor și lucrătorilor fărădelegii, va fi cel pe care Dostoievski îl numea “Marele Inchizitor”. Vedem deci cum această nouă erezie este menită să pregatească tronul adevăratului antihrist.

Falsul antihrist va fi conducătorul a ceea ce astăzi presa încearcă să ne prezinte ca fiind “Noua Ordine Mondială”, acel regim de opresare și persecuție a tuturor indiferent de religie, facută tot spre scopul forțării unirii lor, sistem care va avea un dictator la putere. Pe acest dictator lumea îl va considera ca fiind antihristul, dar nu va fi. Va fi, fie conducătorul noului imperiu islamic ce se va ridica pe fondul căderii vestului, dar poate fi și un nou Hitler ce vine din vest.

Adevăratul antihrist va veni ca urmare a revoltei generale, a ultimei revoluții, celei pentru “dreptate socială”, pentru că de acum înainte situatia se va înrăutății tot mai mult, Vestul va intra în colaps financiar iar necazurile vor deveni de nesuportat. Prin aceste teribile încercări, satana speră să coalizeze pe toti, de la mic la mare, pentru marea dreptate sociala și instaurarea paradisului pe pământ!

Ar trebui amintit că în prelegerea istorică a primului papă catolic din istorie ce s-a adresat Congresului American și Adunării Națiunilor Unite în septembrie 2015, papa Francis a prezentat și a promovat exact aceleași obiective de justiție și dreptate globală.

Iată dragi frați întru Hristos cum în acest fel au ajuns idealurile comunismului spiritualizat să fie propovăduit lumii întregi…

În cursul Orthodox Survival Course, se arată clar că Revoluția Franceză a fost începutul mișcărilor sociale și de răsturnare a rânduielilor lăsate de Dumnezeu pe pământ, eliminarea tuturor monarhiilor creștine, și a instaurării unei noi ordini sociale și politice, mișcare ce se va termina cu revoluția ce-l va întroniza pe Antihrist. Aceasta va fi ultima revoluție.

“Libertate, Egalitate, Fraternitate” se strigă încă odată, însă de această dată chiar din interiorul Bisericii lui Hristos!

…

(sursa in romaneste)

(varianta in engleza)

(Cât despre Sfintele Taine, unul din cei care corectează/postează pe acest site care scrie și aceste rânduri, nu mai are parte de ele din moment ce nu are cum să ajungă la vreun preot nepomenitori care nici să nu fie căzut in vreo extremă, și cred că nu sunt singurul. Părintele Rafail Berestov, cel mai mare luptător la ora actuală împotriva ecumenismului, pomenirii ereticilor și globalizării spune că vom rezista în îngrădirea de erezie și aruncarea actelor antihristice pline de 666 doar prin Rugăciunea lui Iisus.

”Cel ca Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui…Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit, să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.”(Ioan 14, 21; 15, 16)

Sursa: orthodoxromania.org

Erezia Evangheliei Sociale (Social Gospel)

//////////////////////////////////////

Semnul Antichriștilor

Am vorbit la telefon cu fratele Severin, prietenul meu care locuiește tocmai pe cealaltă coastă a Americii. M-a sunat ca să-mi mai spună ce a mai făcut și să-i mai spun și eu ce-am mai făcut. Din vorbă în vorbă, amândoi ne-am nedumerit de pretenția unor anumiți teologi care susțin că am intrat deja în vremea împărăției și că ea se va mări constant până când va cuprinde toate marginile pământului.

“Din ce Biblie au scos ei aceasta?“ se întreba retoric Severin, “că în traducerea mea română făcută de Cornilescu și în încă vreao câteva zeci de traduceri pe care le am acasă în limba engleză nu scrie nicăieri așa ceva!“

I-am dat dreptate. În teologie, “textul nu scuză … mijloacele!“

Scriindu-le celor Tesalonic, apostolul Pavel lansează un avertisment împotriva “optimiștilor“ escatologici care au încurcat borcanele:

“Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,  2să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind dela noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.  3Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării,  4protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu.  5Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? “ – 2 Tes. 2:1-5).

“Ziua Domnului“ echivalentul împărăției care va veni împreună cu Împăratul escatologic, n-a venit încă și nici poveste să fie deja cu noi. Cei care pretind un astfel de lucru clatină mințile credincioșilor, tulbură credința și amăgesc pe cei lesne de convins … Toate acestea sunt avertismentele solemne și serioase ale lui Pavel.

“Bine, spun acești optimiști escatologi, așa spune Pavel, dar Pavel nu este ușor de înțeles decât dacă-l subordonăm și cenzurăm prin revelațiile apostolului Ioan, propovăduitorul împărăției din Evanghelia sa.

Așa să fie? Ioan, revelatorul, a scris nu numai o Ecvanghelie, ci și trei epistole, plus o … apocalipsă! Iată ce scrie apostolul Ioan, care nu era deloc optimist în previziunile lui pentru vremea Bisericii:

“Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ – 1 Ioan 2:18

Ioan ne spune că NU biruința Împărăției și lățirea ei până la marginile pământului este semnul sfârșitului, ci tocmai reversul, lățirea curentului de împotrivire față de Christos. Ioan ne spune că atunci când opinia publică generală va fi copleșitor împotriva lui Christos va fi ceasul cel de pe urmă. Eu îl numesc: Semnul Antichristilor!

Cu cât vor fi mai mulți antichriști și cu cât creștinismul va părea sufocat sub persecuția lor generală, cu atât vom fi mai aproape de final. Europa va merge spre apostazie, America se va răci, opinia generală a lumii va fi că Isus Christos a fost un experiment eșuat, etc. Etc. Atunci, tocmai atunci va fi sfârșitul. Acesta, tocmai acest semn al Antichriștilor va fi semnalul care îl va anunța. Iar faptul că Ioan întrevedea posibilitatea ca ATUNCI, încă în timpul vieții lui, să fie ceasul cel d epe urmă subliniază importanța doctrinei despre iminența revenirii lui Christos, care n-are nevoie să aștepte pănâ ce noi, curajoșii și prea încrezătorii în puterile noastre, vom reuși să lățim împărăția până la marginile lumii.

Chiar Domnul Isus s-a pronunțat împotriva optimiștilor escatologi. El a lansat o întrebare mai mult decât retorică: “Dar când va veni Fiul omului va găsi El credință pe pământ?“

Lumea va merge din rău în mai rău și, din păcate (păcate la modul cel mai real posibil) Biserica va merge și ea din rău în mai rău. Dragostea celor mai mulți se va răci. Mugurele Împărăției va rămâne, ca și astăzi, doar în inimile oamenilor cu adevărat credincioși. Numai că aceștia vor fi și ei din ce în ce mai puțini.

Când Stăpânul a văzut că Israelul nu aduce roadele scontate, El l-a pus pe Pavel să-și scuture hainele împotriva evreilor și l-a trimis la Neamuri. Când Neamurile vor înceta și ele să mai aducă roade, Stăpânul va închide vremea harului și atunci va veni … judecata și … Împărăția. A crede altfel, înseamnă a strica Evanghelia și a merge în răspăr cu realitatea deja vizibilă. Iar realitatea aceasta este tare … încăpățânată. Ea ne va birui până la urmă pe toți.

Semnul Antichriștilor

///////////////////////////////////

Rușinoasa Evanghelie socială

De T.A. McMahon

Tipărită cu permisiunea The Berean Call    

Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. (Romani 1.16)

Din mai multe motive, creştinii de diferite coloraturi cred că “evanghelia lui Cristos” are nevoie de ajustări. Nu schimbări majore, îţi va spune majoritatea, ci unele mici cioplituri pe aici şi acolo. Schimbările deseori încep cu unii care spun că nu e vorba de nici o schimbare reală ci o simplă schimbare de accent. Totuşi, indiferent de raţionament, rezultatul este îmi e ruşine de Evanghelia lui Cristos.

Ruşinea de Evanghelie acoperă un număr de atitudini, de la a-ţi fi ruşine cu totul şi pînă la a crede că cineva o poate îmbunătăţi un pic pentru a o face mai acceptabilă. Un exemplu de acesta este pretenţia recentă a unui autor al Bisericii Emergente care afirmă că învăţătura potrivit căreia Cristos a plătit pedeapsa pentru păcatele omenirii prin moartea lui pe cruce ar fi irelevantă şi privită ca o formă de abuz cosmic al copilului. Exemple mai subtile includ încercările de a face evanghelia mai puţin exclusivistă, de netezire a consecinţelor cum sunt mînia lui Dumnezeu şi Lacul (Iazul) de Foc.

Între mulţi lideri religioşi care afirmă că sunt creştini evanghelici (creştini care cred Biblia) este prevalentă promovarea unei evanghelii acceptabile şi admirate de oamenii din lume. Astăzi, cea mai populară formă este evanghelia socială.

Deşi evanghelia socială este comună multor mişcări noi evanghelice, nu este nouă pentru creştinătate. Începuturile ei moderne vin din anii 1800 cînd s-a dezvoltat ca o cale de dialog referitor la diferitele probleme sociale care produceau suferiţă populaţiei. Se credea că extinderea numărului de practicanţi ai milei va arăta dragostea pentru omenire. Acest lucru ar fi posibil prin atenuare a suferinţei umane produse de sărăcie, boală, condiţii grele de lucru, nedreptăţile sociale, drepturile civile, abuzuri,etc. Cei care s-au alăturat acestei mişcări credeau că îmbunătăţirea condiţiilor de trai va duce la îmbunătăţirea naturii umane.

O altă forţă motrice din spatele prezentării evangheliei sociale era una escatologică, legată de vremurile din urmă. Aproape toţi erau milenişti sau postmilenişti. Înaintaşii crezuseră că trăiau într-o perioadă (mia „simbolică” de ani) în care Hristos conducea din ceruri, Satan era legat iar ei erau lucrătorii lui Dumnezeu desemnaţi să aducă pe pămînt o împărăţie vrednică de Hristos. Postmileniştii mai credeau că se află în mileniu şi scopul lor era să restaureze pământul în forma edenică pentru reîntoarcerea lui Cristos din ceruri pentru a conduce Împărăţia .

Evanghelia socială a avut cîteva realizări incontestabile (legile de protecţie împotriva muncii copilului, sufragiul femeilor) care au contribuit la bunăstarea societăţii. A devenit principalul mod de a se raporta la Evanghelie al teologilor liberali şi linia directoare a confesiunilor creştine în secolul XX. Deşi popularitatea ei creştea şi scădea, era deseori energizată de combinaţia dintre religie şi politicile liberale, de exempl Martin Luther King Jr şi mişcarea pentru drepturi civile în SUA. La jumătatea secolului trecut şi mai tîrziu, evanghelia socială a influenţat dezvoltarea teologiei liberale a romano-catolicismului şi a socialismului de stânga al creştinilor evanghelici. Deabea în acest secol evanghelia socială a atins însă punctul culminant. Doi oameni, amândoi evanghelici practicanţi, au dechis această cale.

George W. Bush şi-a început mandatul prin instituirea la Casa Albă a Biroului de Iniţiative Comunitare şi Religioase (fundamentate pe credinţă). Obiectivul era să alimenteze cu fonduri guvernamentale bisericile locale, sinagogi, moschei şi alte organizaţii care aduceau un serviciu social comunităţilor lor. Bush credea că programele conduse de “oameni ai credinţei” pot fi cel puţin la fel de eficiente ca organizaţiile seculare în asistarea celor în nevoie şi uneori chiar mai mult, datorită dedicării lor morale “de a-şi iubi şi sluji aproapele”. La părăsirea biroului declara că el consideră programul său bazat pe credinţă una din cele mai mari realizări a mandatului lui prezidenţial. Candidatul la preşedinţie Barak Obama afirma că, dacă va cîştiga alegerile, va continua Iniţiativele Comunitare şi Religiaose (bazate pe credinţă).

Rick Warren, autorul bestsellerurilor Viaţa condusă de scopuri şi Biserica condusă de scopuri a dus evanghelia socială pe culmi nemaiatinse: nu doar în lumea întreagă ci în conceperea şi la desemnarea liderilor mondiali. Warren îi dă credit geniului în managementul afacerilor Peter Ducker pentru conceptul de bază . Drucker credea că problemele sociale ca sărăcia, boala, foametea şi ignoranţa depăşesc capacitatea de rezolvare a guvernelor şi corporaţiilor multinaţionale. Pentru Drucker, soluţia cea mai bună ar fi sectorul non-profit , în special bisericile cu armate de voluntari dedicaţi în atenuarea bolilor sociale a celor din comunitatea lor.

Warren, recunoscîndu-l pe Drucker ca fiind mentorul său în ultimii 20 de ani, cu siguranţă că şi-a învăţat mai întâi propriile lecţii. Cele două cărţi, traduse în 57 de limbi şi cu vînzări de peste 30 de milioane de exemplare, dezvăluie jocul vizionar al lui Drucker. Warren a reuşit să implementeze viziunea din cărţi în bisericile locale datorită programelor 40 de zile de Scop şi 40 de zile de Comunitate. Pînă acum, 500 000 de biserici din 162 de ţări au devenit parte a reţelei lui. Ele formează baza Planului de P.A.C.E. Globală (Global P.E.A.C.E. Plan).

Ce este Planul de P.A.C.E. Globală (Global P.E.A.C.E. Plan) ?

Prezentarea lui Warren către biserică se găseşte la http://www.thepeaceplan.com. Pe suport video, el enumeră “uriaşii” maladiilor umanităţii cum sunt golul spiritual, conducerea autoritară, sărăcia, boala şi analfabetismul a căror eradicare o speră prin (P)lantarea de biserici, (E)chiparea liderilor, (A)sistarea săracilor, (C)aritatea (şi îngrijirea bolnavilor) şi (E)ducarea viitoarei generaţii.

Pentru a ilustra cel mai bun mod de a ucide aceşti uriaşi, Warren foloseşte analogia scăunelului cu trei picioare. Două sunt guvernul şi afacerile care s-au dovedit ineficiente pînă cum şi care, asemenea unui scaun cu două picioare, nu poate sta. Al treilea picior foarte necesar este biserica. “Există mii de sate în lume care nu au şcoală, dispensar, nici afaceri sau guvern, dar au biserică. Ce s-ar întîmpla dacă am mobiliza bisericile în provocarea acestor cinci uriaşi mondiali? ” Warren argumentează că dacă în toată lumea sunt 2.3 miliarde de creştini, ei pot forma ceea ce preşedintele Bush numea “o mare armată a compasiunii” a “oamenilor credinţei” aşa cum lumea nu a mai văzut până acum.

În Planul de PACE pe lângă versiunea creştină apare o versiune inclusivă care a obţinut sprijinul şi susţinerea liderilor politici şi religioşi şi a celebrităţilor din toată lumea. La Forumul Global Economic din 2008 el declara :”Viitorul lumii nu este secularizarea ci pluralismul religios…” Referindu-se la bolile ce macină pămîntul, declara “Nu putem rezolva aceste probleme fără implicarea liderilor religioşi şi instituţiile lor. Nu se poate altfel. Pe această planetă sunt 20 de milioane evrei, 600 milioane budişti, 800 milioane hiduşi, peste 1 miliard de musulmani şi 2.3 miliarde de creştini. Dacă vei scoate din ecuaţie pe cei de o anumită credinţă, ai rămine cu restul din cinci şesimi . Şi dacă am lăsa la latitudinea oamenilor secularizaţi rezolvarea acestor probleme majore, ce se va întâmpla?” (http://www.youtube.com/watch?v=rGytW4yh0C8).

Pentru a facilita lucrul cu oameni de toate credinţele Warren a revizuit “P”-ul din P.A.C.E. şi l-a schimbat din “(P)lantarea bisericilor evanghelice” în (P)romovarea împăcării şi (E) ul din “Echiparea liderilor bisericilor” în “(E)chiparea liderilor etici.” Warren şi-a reafirmat trecerea practică la pluralism “Cine e omul păcii în orice sătuc-sau poate fi o femeie a păcii—cine este cel mai respectat? ….Nu e neapărat să fie creştin. De fapt, poate fi musulman însă poate fi un om de influenţă şi poţi lucra cu el pentru a ataca cei cinci uriaşi (la care a agăugat încălzirea globală).” El citează un lider secular care îi întăreşte poziţia: “Am priceput Rick. Casele de rugăciune sunt centrele de distribuţie pentru ceea ce trebuie să facem noi.”

Warren s-a alăturat bordului consultativ al Faith Foundation , înfiinţată de fostul prim ministru britanic, recent convertit la catolicism, Tony Blair. Scopul fundaţiei este să faciliteze înţelegerea şi cooperarea între şase lideri religioşi: creştini, musulmani, hinduşi, budişti, şiiţi şi evrei. Cum se poate potrivi Crucea în această adunare ecumenică? Nu poate. În atingerea ecumenismului este critică tocmai eliminarea problemei religiilor exclusiviste, o îngrijorare articulată la Forumul Economic Mondial (World Economic Forum ): “Există unii lideri religioşi în diferite credinţe care, în căutarea afirmării propriei credinţe şi a legitimării şi autentificării ei …neagă credinţa altora şi legimitatea şi autenticitatea lor. Eu nu cred că putem continua aşa fără …împrăştierea urii pentru care suntem aici ca să o rezolvăm. Eu cred că e la latitudinea noastră să insistăm afirmarea a ceea ce e frumos în tradiţia noastră fără a denigra alte tradiţii sugerând că sunt nelegitime şi sortite unui sfârşit rău”.

Biblia afirmă că toate religiile lumii sunt “nelegitime” şi sunt “sortite” nu “unui sfârşit rău” ci unui sfîrşit drept. Numai credinţa în evanghelia biblică salvează omenirea: ‘ În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12), ”Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” ( Ioan 3:36) ”

Istoria evangheliei sociale este, aproape în toate cazurile, o încercare sinceră a creştinilor de a face acele lucruri care cred că îl vor onora pe Dumnezeu şi de care ar beneficia omenirea. În toate cazurile, totuşi practica faptelor de care “beneficiază omenirea” a compromis credinţa biblică şi l-a dezonorat pe Dumnezeu. De ce? Cuvîntul lui Dumnezeu nu dă bisericii sarcina de a rezolva toate problemele lumii. Cei care încearcă asta încep sub o premiză falsă, “o cale care pare bună omului,” nu calea lui Dumnezeu. Deci, unde se va ajunge? ..la distrugere. Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte. (Proverbe 14:12). Mai mult, problemele lumii sunt toate doar simptome. Cauza este păcatul.

Ce procent din “oamenii credinţei” din toate religiile, cincişesimi din populaţia lumii, înţeleg şi acceptă evanghelia—singurul tratament al păcatului? Sau cîţi din cei 2.3 milioane de creştini din lume cred evanghelia biblică? Numerele se prăbuşesc exponenţial…..”Da, dar…ei sunt o forţă masivă de voluntari şi o resursă preţioasă în eliminarea uriaşilor unei lumi în suferinţă!” Ce le foloseşte miliardelor de “oameni ai credinţei” să aline ceva din simptomele lumii şi să-şi piardă totuşi sufletul?

Evanghelia socială este o boală mortală pentru “oamenii credinţei”. Întăreşte ideea că mîntuirea este prin fapte, renunţănd la diferenţe de dragul binelui comun, tratînd pe ceilalţi cum vrem noi să fim trataţi, purtîndu-ne moral, etic şi jertfitor—şi fiind aşa vom fi îndrăgiţi de Dumnezeu. Nu. Acestea sunt auto-amăgiri care uită de mântuirea lui Dumnezeu, neagă standardul Său perfect şi resping dreptatea Lui perfectă. Mântuirea nu e “prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. De fapt, doar “prin Harul lui suntem mântuiţi, prin credinţă şi nu prin noi înşine: este un dar al lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8-9). Isus însuşi a spus despre El că este singura cale de a împăca o umanitate condamnată cu Dumnezeu : “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.”(Ioan 14:6). Nu este o altă cale, din pricina dreptăţii desăvârşite a lui Dumnezeu cerută ca plată pentru păcat pentru fiecare om în parte. (“căci toţi au păcătuit”-Romani 3:23). Numai neprihănitul Om-Dumnezeu a plătit pedeapsa pe deplin prin moartea Lui pe cruce. Numai credinţa în El poate împăca o persoană cu Dumnezeu.

Ruşinoasa evanghelie socială de azi nu doar promovează “o altă evanghelie” ci ajută la pregătirea unei împărăţii contrare învăţăturilor Scripturii. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. (Filipeni 3.20) Isus va reveni din ceruri (Ioan 14.3) la “răpire” să ia cu sine pe cei care au crezut în El (Mireasa Lui) pe norii cerului şi îi va duce în cer (1 Tesaloniceni 4:17). Împărăţia care va rămîne pe pămînt va fi împărăţia lui Anticrist.

Fidel începuturilor mileniste, postmileniste, eforturile evangheliei sociale sunt înrădăcinate în încercarea de restaurare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Eugene Peterson a infiltrat această erezie în mesajul lui biblic: “Dumnezeu nu a trecut prin atîtea cu Fiul Său pentru a ridica un deget acuzator şi spunînd lumii cît este de rea. A venit să ajute, să facă lumea bună din nou. (pervertire a lui Ioan 3:17).

Rob Bell în cartea sa Un Elvis de catifea dezvăluie escatologia de “reparare a pămîntului” la aproape toţi liderii Bisericii Emergente: ” Mântuirea este aducerea universului în armonie cu Creatorul. Asta are implicaţii uriaşe asupra modului de prezentare a evangheliei, a mesajului lui Isus. Da, Isus poate veni în inima noastră. Dar trebuie să ne alăturăm unei mişcări la fel de întinse şi mari ca universul însăşi. Pietrele şi copacii şi păsările şi lebedele şi ecosistemele. Dorinţa lui Dunezeu e să le restaureze pe toate… scopul nu este evadarea din această lume ci să facem această lume locul în care Dumnezeu poate să vină. Şi Dumnezeu ne va remarca printre cei care vor să facă această lucrare.”

Pentru liderul Bisericii Emergente Brian McLaren, acesta este stilul de viaţă al unui creştin. Într-un interviu din 28 iulie 2008 acordat ChristianPost.com afirma: “Cred că viitorul ne va cere să ne unim umil şi caritabil cu oameni de alte credinţe-musulmani, hinduşi, budişti, evrei, seculari şi alţii – în căutarea păcii, a administrării mediului şi a dreptăţii pentru toţi oamenii, lucruri aproape de inima lui Dumnezeu. ”

Nu, apropiat “inimii lui Dumnezeu” este ca “toţi să vină la pocăinţ㔺i să creadă Evanghelia.

Oricine îşi pune încrederea în evanghelia socială, care angajează “oamenii credinţei” pentru a “face acest pămînt locul în care poate veni Dumnezeu” , trebuie să fie atent la cuvintele lui Isus din Luca 18:8 “Cînd va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pămînt?” Oameni de toate credinţele, da, dar cu siguranţă nu Credinţa pentru care Iuda, în Epistola Sa din Biblie, îi îndeamna pe credincioşii adevăraţi să lupte. Doamne, ajută-ne pe toţi să nu ne fie ruşine de evanghelia Ta!

Preşedintele Barak Obama

“Ce inspiraţie. El e primul preşedinte cu adevărat mondial, primul preşedinte pe care l-a avut vreodată omenirea.” afirma Pracha Kanjananont, un taoist de 29 de ani din Starkuck, Bankgkok. ” A avut o copilărie asiatică, părinte african şi are un nume din Orientul Mijlociu. Chiar este un preşedinte cu adevărat global.”

Chiar înainte de alegeri Newsweek a publicat un articol intitulat “Omenirea speră la primul ei preşedinte”. Articolul se încheia astfel : “Lumea şi-a dat deja votul în sondaj după sondaj şi ce vrea şi nu va obţine nici chiar dacă va fi ales Obama, este un Gandhi american, un Gandhi care nu doar vorbeşte în numele minorităţii oprimate ci este unul din ei. Lumea a prins o sclipire a celui dorit într-o amiază însorită de iulie în Berlin. Cam 200 000 de oameni l-au aclamat, o mulţime mai mare decît a reuşit să strîngă în 18 luni încordate. El a profitat de ocazie pentru a se adresa unei audienţe mult mai mari. “Oameni ai lumii”, a spus Barak Obama, “priviţi la Berlin, de unde a căzut zidul, s-a unit un continent şi istoria a dovedit că nu există nici o provocare prea mare pentru o lume care se uneşte ca întreg.”

În discursul victoriei electorale, înaintea unei mulţimi de aproape 90 000 de oameni din Chicago, Obama a vorbit de victoria sa ca împlinire a visului american şi mărturie a “puterii democraţiei”. “Au afirmat-o tineri şi vîrstnici,bogaţi şi săraci, democraţi şi republicani, negri, albi, hispanici, asiatici, băştinaşi americani, homosexuali , heterosexuali, cu disabilităţi şi fără disabilităţi, americanii au trimis un mesaj lumii: noi nu am fost niciodată o colecţie de indivizi sau o colecţie de state roşii sau albastre, noi am fost şi vom fi mereu Statele Unite ale Americii.”

Unde va duce Barack Obama America?

Credinţa lui a fost subiect de interes afirmîndu-se că ar fi în secret musulman şi ar avea preocupări legate de vederile radicale ale pastorului lui, Rev Jeremiah Wright. Avem şi ceea ce a mărturisit el însuşi despre credinţa lui. Într-un interviu acordat Chicago Sun (5/4/04) înainte de a deveni candidat la preşedinţie, afirma: ” Sunt creştin. Sunt înrădăcinat în tradiţia creştină. Cred că sunt mai multe căi care duc în acelaşi loc şi e o credinţă într-o putere mare, credinţa că noi suntem legaţi ca oameni. Cred că există valori care transcend rasa sau cultura, care ne duc mai departe şi este responsabilitatea noastră, ca indivizi şi colectivitate să ne asumăm responsabilitatea şi să facem vii aceste valori.” Continuă interviulafirmînd că nu ştie dacă va merge în cer şi nici nu crede că alternativa e iadul. Cu alte cuvinte el crede că toate drumurile duc la Dumnezeu.

Episcopul homosexual declarat Gene Robinson, a cărui consacrare din 2003 a dus la o criză în Biserica Anglicană, a dezvăluit conţinutul mai multor întâlniri private dintre el şi Barak Obama în timpul campaniei prezidenţiale. Episcopul Robinson a spus că, în timpul convorbirilor lor, dl Obama ” şi-a arătat susţinerea nemijlocită pentru drepturilor homosexualilor şi a lesbienelor.” Este ştiut că Obama susţine “căsătoriile între homosexuali” şi a afirmat că Predica de pe Munte poate fi un argument în favoarea căsătoriilor celor de acelaşi sex.

Legat de problema Islamului, într-un un interviu acordat New York Times Obama descria chemarea la rugăciune a musulmanilor de la asfinţit ca “unul din cele mai frumoase sunete de pe Pământ la apus.” Reporterul de la Times, Nicholos Kristof, scria că dl Obama a recitat “cu un accent arab clasa întâi ” primele rînduri din chemarea musulmanilor la rugăciune . Rev Jesse Jackson vorbea de “schimbări fundamentale care vor surveni în politica externă a SUA cu sfîrşitul “deceniilor de a pune pe primul plan interesele Israelului”. “Barak e hotărît să repare relaţiile noastre cu lumea islamică şi musulmană” declara Jackson. “Datorită mediului în care a crescut şi a viziunii ecumenice, el ştie cum se simt musulmanii chiar dacă el rămîne fidel propriei credinţe.”

În lumea musulmană a existat un interes crescut în alegerea lui şi în special în Iran. Obama şi-a afirmat dorinţa de dialog cu conducerea iraniană fără impunere de condiţii, tendinţă privită de Ahmadinejah ca un semn al refuzului de abandonare a programului nuclear al Iranului în faţa sancţiunilor SUA este anulat şi că America va trebui să cedeze. Ahmadinejad pretinde că puterile vestice în general şi SUA în particular sunt “puteri apuse” în timp ce islamul reprezintă puterea “de răsărit” a viitorului. El afirmă că “situaţia lumii este mai potrivită ca niciodată pentru întoarcerea lui Hidden Imam” şi triumful final al islamului. Dacă Obama merge înainte şi va retrage trupele US din Irak cel mai probabil Irakul va cădea în orbita iraniană de ţări simpatizante cum e Siria, Libanul pînă la graniţa cu Israelul.

Grăitor este articolul scris de jurnalistul iranian Amir Taheri http://www.forbes.com/2008/09/28 ” Este Barak Obama “prinţul luptător” promis că va ajuta Imamul Ascuns al musulmanilor şiiţi să cucerească lumea? Întrebarea a făcut valuri în Iran pînă luna trecută cînd un website pro-guvernamental a publicat un Hadith (sau o tradiţie) dintr-un text şiit a secolului 17. Tradiţia vine din Bahar al-Anvar ( ntr. Oceane de Lumină) de Mullah Majlisi, o megaoperă în 132 de volume şi fundamentul islamului şiit modern. După această tradiţie, Imamul Ali Ibn Abi-Talib (verişorul profetului devenit şi ginere) a profeţit că la sfîrşitul zilelor şi chiar înainte de întoarcerea lui Mahdi, Ultimul Mântuitor, “un bărbat negru, înalt îşi va asuma conducerea guvernului în Vest”. Conducînd “cea mai mare armată a lumii” noul conducător din vest va avea “un semn clar” de la al treilea imam al cărui nume a fost Hussein Ibn Ali. Tradiţia spune: “Şiiţii nu au nici cea mai mică îndoială că el este cu noi”.

“Printr-o ciudată “coincidenţă” primul şi al doilea nume al lui Obama –Barak Hussein –înseamnă “binecuvîntarea lui Hussein” în arabă şi persană. Numele de familie Obama scris în alfabet persan (limba Iranului)se citeşte O Ba Ma, care înseamnă “el e cu noi”, formula magică a tradiţiei Majlisi. Lăsînd la o parte motivele mistice, centrul khomeneist vede înălţarea lui Obama ca un alt semn a declinului Vestului şi triumf al Islamului.”

Astfel nu sunt de mirare mesajele care au circulat pe internet legate de numărul cîştigător la loterie în Illinois care era “666” chiar în ziua de după alegeri şi că numărul de cod poştal din Chicago al lui Obama este 60606. Nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de acestea însă cu siguranţă că alegerea lui este un semn care arată unde se îndreaptă lumea şi dorinţa oamenilor din lumea întreagă după “un mântuitor, salvator al lumii”, dorinţa lumii zilelor noastre.”

https://semnelevremurilor.wordpress.com/2009/02/15/ru%C8%99inoasa-evanghelie-sociala/

///////////////////////////////////

NEO-MARXISMUL_ Evanghelia sociala_cu Dan Bercian si Traian Cretu_Episodul 6

//////////////////////////////////////////////

Cum putem avea bucurie spirituală?          

Ioan 15.11

Timothy Hadley Sr.

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat

Verset călăuzitor: Ioan 15.11

Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.

Ştiai că un creştin fără bucurie este o contradicţie? Dacă eşti total în ordine cu Dumnezeu, atunci tu trebuie să ai bucurie în viaţă! Însă mulţi creştini trăiesc aşa, ca şi cum şi-ar fi pierdut bucuria. Probabil întrebi: „De ce este bucuria aşa de importantă?” Unul din motivele cele mai importante este: pentru a câştiga pe cei pierduţi pentru Isus. Tu nu poţi merge cu Biblia sub un braţ şi cu o piatră de mormânt sub celălalt braţ şi să spui: „Nu ai vrea să fii ca mine?” Reclama noastră cea mai bună este bucuria în Domnul.

Un alt motiv, pentru care noi avem nevoie de bucurie, este: ca să avem putere să trăim viaţa creştină. Când izraeliţii au construit zidul în jurul Ierusalimului şi poporul a obosit, Dumnezeu a zis lui Neemia: „Nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră” (Neemia 8.10). Tu nu poţi trăi viaţa creştină fără bucurie. Bucuria este neapărat necesară, pentru ca să putem purta poverile vieţii. Noi toţi avem necazuri şi greutăţi. Cineva a spus: bucuria este „lubrifiantul vieţii”. – Bucuria în Domnul va face poverile vieţii uşoare şi le va îndepărta din inima ta.

O altă întrebare foarte importantă este: „Ce este bucuria?” Cum o defineşti? Bucuria şi veselia nu sunt acelaşi lucru. Veselia depinde deseori de ceea ce tocmai se petrece! Bucuria este ceva, care vine de la Domnul Isus Însuşi! Noi trebuie nu numai să avem o bucurie, aşa cum o are El; noi trebuie să avem bucuria Sa. El are bucurie din belşug. El spune: „pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Bucuria Sa nu era parţială, ci era o bucurie care se revarsă. Isus avea nu numai o bucurie care se revarsă, ci şi o bucurie suficientă. Expresia „care se revarsă” vorbeşte despre calitatea bucuriei şi expresia „suficientă” vorbeşte despre mărimea bucuriei. Şi El avea o bucurie permanentă. El a spus: „pentru ca bucuria Mea să fie în voi”. Aceasta nu era o bucurie care vine şi pleacă. Şi noi putem avea bucurie, indiferent care sunt împrejurările. Noi trebuie să ne bucurăm totdeauna în DOMNUL.

O altă întrebare, pe care probabil o avem, este: Cum primim bucuria, pe care ne-o dă Domnul Isus? – Domnul Isus Însuşi ne spune, cum primim această bucurie. În versetul nostru El spune: „V-am vorbit aceasta.” Vrem să vedem, despre ce tocmai a vorbit El; acolo vom găsi reţeta pentru bucurie. Isus Însuşi a vorbit despre Sine ca fiind viţa şi că noi suntem mlădiţele. El spune, că mlădiţa trebuie să rămână în viţă, şi atunci va fi bucurie. Dar ce înseamnă „să rămâi”?

Să citim Ioan 15.4: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.” O mlădiţă se predă total viţei şi trăieşte exclusiv pentru viţă. Ca să avem bucurie, trebuie să rămânem pe deplin şi complet în viţă.

Bucuria ne este dăruită de Isus, dacă suntem dependenţi de El. Isus spune în Ioan 15.5: „Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine [sau: în afara Mea (sau: despărţiţi de Mine)] nu puteţi face nimic.” Ce poate face o mlădiţă fără viţă? Absolut nimic! Dacă mă gândesc, că eu sunt cineva, atunci Dumnezeu nu este totul. Şi Dumnezeu poate fi totul abia atunci când eu devin nimic.

Isus spune în Ioan 15.9: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.” Aceasta înseamnă: noi trebuie să ne odihnim în dragostea Sa. Biblia ne spune în Galateni 5.22, că bucuria este o parte din roada Duhului. Noi nu putem produce bucuria; noi trebuie să rămânem simplu în viţă. Domnul Isus completează în versetul 10: „Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15.10). Isus a împlinit poruncile Tatălui Său. Şi noi trebuie să ascultăm de Tatăl. Noi nu putem obţine bucurie pe alte căi, decât numai prin ascultare.

Fără această bucurie adevărată, viaţa este ca o ambarcaţie cu pânze pe mare fără velă. Nu este nimic care să te pună în mişcare şi este de puţin folos. Această bucurie se găseşte numai în Domnul Isus. Eşti tu umplut cu această bucurie? Rămâi în El.

Tradus de la: Wie können wir geistliche Freude haben?

Preluat din The Lord is near—Daily Bible Meditations, 3. şi 5. Decembrie 2016

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/cum-putem-avea-bucurie-spirituala-a11224.html

/////////////////////////////////////////////

Pasaje biblice grele referitoare la tema „siguranţa mântuirii”

Extras dintr-o scrisoare veche

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 10.08.2021, Actualizat

Cuprins

Introducere

Iacov 2.24

2. Petru 2.1
3. Petru 2.20-22

Evrei 6.4-6

Ioan 15.2,6

Matei 12.45

Apocalipsa 3.11

Versete călăuzitoare: Iacov 2.24; 2. Petru 2.1; 2.20-22; Evrei 6.4-6; Ioan 15.2,6; Matei 12.45; Apocalipsa 3.11

(Extras dintr-o scrisoare)

Introducere

Să examinăm acum diferitele pasaje din Scriptură care, așa cum spuneți în scrisoarea dvs., sunt de obicei citate de cei care neagă doctrina perseverenței până la sfârșit. Mai presus de toate, însă, este de mare importanță să punem în lumină un principiu care este, după părerea mea, de cea mai mare importanță pentru explicarea Sfintei Scripturi în general. Acest principiu este următorul: „Nici un pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu un altul.” Prin urmare, dacă pare să existe o contradicție, aceasta are doar cauza în lipsa înțelegerii noastre spirituale.

Iacov 2.24

Iacov 2.24: Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă.

De exemplu, dacă cineva ar dori să citeze Iacov 2.24 pentru a dovedi îndreptăţirea prin fapte, s-ar putea să mă simt incapabil să-i dau răspunsul corect. Este foarte posibil ca mii de oameni, la fel ca Luther, să fi fost încolțiți de acest pasaj. Pot să am cea mai desăvârşită certitudine în privința îndreptăţirii mele, pot fi deplin convins că nu vreo faptă, pe care am făcut-o, ci simpla credință în Isus Hristos este cauza mântuirii mele, și totuși s-ar putea să nu fiu în stare să explic cuvintele lui Iacov: „Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă.” Probabil nu-l înțeleg pe apostolul Iacov și, prin urmare, mă aflu într-o mare nedumerire din cauza contradicțiilor aparente care există între Iacov și Pavel. Ce este de făcut? Nimic altceva decât să aplicăm principiul pe care l-am enunțat mai sus: „Nici un pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu un altul.” S-ar putea mai degrabă să te temi de ciocnirea a două corpuri cerești, care se deplasează pe orbita prescrisă pentru ele de Creator, decât ca două pasaje din Scriptură inspirate divin să se contrazică între ele.

Acum citesc în Romani 4.5 următoarele cuvinte foarte clare: „Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care îl îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credința lui i se socoteşte ca dreptate.” Aici acțiunea proprie, ca principiu de îndreptăţire, este exclusă cu desăvârșire și numai credința este recunoscută ca atare. La fel citesc şi în Romani 3.28: „Pentru că noi socotim că omul este îndreptățit prin credință, fără faptele legii.” Și, de asemenea, în Romani 5.1: „Deci, fiind îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” Același lucru îl găsim în epistola către Galateni, căci acolo citim: „Ştiind că omul nu este îndreptățit din faptele legii, ci prin credința în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți din credința în Hristos, și nu prin faptele legii; pentru că din faptele legii nimeni nu va fi îndreptățit” (Galateni 2.16).

În toate aceste pasaje și în multe altele, așa cum am menționat deja, lucrările sunt excluse în totalitate ca principiu al îndreptăţirii, iar limbajul acestor pasaje este atât de simplu încât orice om, oricât de neinstruit ar fi, îl poate înțelege. Dacă noi prin urmare, nu putem explica Iacov 2.24, trebuie fie să negăm acest pasaj, fie să ne luăm refugiul la principiul de mai sus, conform căruia niciun pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu altul. În acest din urmă caz, ne vom continua drumul cu o încredere neschimbabilă și o liniște desăvârșită, și vom ține cu bucurie doctrina principală a Evangheliei, „îndreptăţirea prin credință fără fapte ale legii”.

Acum că ne-am îndreptat atenția asupra lui Iacov 2.24, este potrivit să facem câteva comentarii pe scurt, care ar putea contribui la promovarea unei înțelegeri corecte a acestui pasaj. În versetul 14 găsim o cuvânt mic și discret care este, ca să spunem așa, cheia pasajului de față. Acolo apostolul întreabă: „Frații mei, ce folos dacă cineva zice că are credință, dar nu are fapte?” (Iacov 2.14). Dacă ar fi întrebat: „La ce bun dacă cineva are credință?”, atunci dificultatea ar fi dificilă. Dar cuvântul scurt „zice” înlătură toate dificultățile și ne arată într-un mod clar ce vrea apostolul să ne învețe. Ne-am putea întreba cu aceeași îndreptăţire: „La ce bun dacă cineva spune că are o sută de mii de euro, dacă nu-i are?” Cu siguranță că nu este de nici un folos pentru cineva dacă doar spune că are credință, ci numai dacă el o are cu adevărat are „folos” de ea atât pentru prezent, cât și pentru veșnicie, prin aceea că credința îl face una cu Hristos și îl plasează în posesia deplină și intactă a tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi și a tot ceea ce este El pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Acest lucru îmi dă un motiv să privesc subiectul în cauză dintr-un alt punct de vedere, care elimină complet contradicțiile aparente dintre epistolele lui Pavel și Iacov. Există o mare diferență între faptele Legii și faptele credinței. Pavel le exclude pe primele, în timp ce le impune pe celelalte. Dar repetăm cu toată tăria că Pavel exclude doar faptele Legii și că Iacov impune doar faptele credinței. Faptele lui Avraam și ale lui Rahab nu au fost fapte ale Legii, ci fapte de credință. Ele erau roadele naturale ale credinței, fără de care nu ar fi avut nicio putere de justificare. Iar dacă cineva întreabă care este diferența dintre faptele Legii și faptele credinței, răspunsul este că faptele Legii sunt cele pe care cineva le face pentru a obține viața, în timp ce în faptele credinței se văd roadele naturale ale vieții pe care o are deja. Și ce trebuie să faci pentru a obține viața? Trebuie să crezi în Fiul lui Dumnezeu. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață eternă” (Ioan 5.24). Înainte de a putea face cel mai mic lucru, trebuie să avem viață, și nu prin faptul că spunem „am credință”, obținem viața, ci prin faptul că credem cu adevărat. Și dacă avem viață, vom aduce și roadele vieții.

După ce am încercat să clarific principiul meu prin exemple, las la latitudinea dvs. aplicarea lui la diferitele dificultăți și contradicții aparente pe care le puteți constata la studiul Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce acum mă voi strădui, cu ajutorul Domnului, să explic pasajele importante din Scriptură, pe care mi le-ați indicat.

2. Petru 2.1
3. Petru 2.1: Dar au fost şi falşi profeţi în popor, după cum şi între voi vor fi falşi învăţători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a răscumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire.

Primul din aceste pasaje din Scriptură îl găsim în 2. Petru 2.1. Dificultatea pentru dvs. este în cuvintele: „tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a răscumpărat”. Cu toate acestea, aceste cuvinte nu constituie nicio dificultate deosebită. Domnul are un drept dublu asupra tuturor care trăiesc sub cer, bărbați, femei și copii: un drept de Creator și un drept de Răscumpărător. Cuvintele lui Petru se referă la dreptul al doilea. Învățătorii falși au negat nu numai pe Domnul, care i-a creat, dar și pe Stăpânul, care i-a răscumpărat. Este de mare importanță să-ţi îndrepţi atenţia asupra acestui fapt, deoarece prin aceasta se înlătură mai mult decât o greutate. Domnul Isus Şi-a dobândit un drept asupra tuturor membrilor rasei umane. Tatăl I-a dat autoritate peste toată făptura. De aici vine păcatul celor care Îl neagă. Este un păcat să Îl renegi ca și Creator și este un păcat și mai mare să Îl renegi ca Mântuitor. Aici nu este nicidecum vorba de întrebarea referitoare la nașterea din nou. Apostolul nu spune: „Neagă pe Stăpânul care le-a dat viaţa.” Dacă ar fi așa, atunci ar exista cu adevărat o dificultate; dar formularea pasajului lasă neatinsă problema perseverenței până la sfârșit.

2. Petru 2.20-22
3. Petru 2.20-22: Pentru că, dacă, după ce au scăpat de necurăţiile lumii, prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, încurcându-se din nou, sunt învinşi de acestea, starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi. Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Dar li s-a întâmplat după proverbul adevărat: „Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată, la tăvălirea în noroi“.

Pasajul al doilea din Scriptură se află la sfârşitul aceluiaşi capitol în versetele 20 până la 22. Răspândirea cunoașterii Scripturii și a luminii Evangheliei poate avea o influență minunată asupra comportamentului și caracterului unei persoane, care încă nu a cunoscut puterea dătătoare de viață, răscumpărătoare și eliberatoare a Evangheliei lui Hristos. Ar fi aproape imposibil ca acolo unde se citește Biblia și se predică Evanghelia harului să nu se vadă consecințe clare, fără ca pentru aceasta să trebuiască să aibă loc o naștere din nou. Prin influența unei cunoașteri clare şi desluşite a „Domnului și Mântuitorului Isus Hristos” se poate renunţa la multe obiceiuri rele și la acțiuni imorale, în timp ce inima nu a experimentat binecuvântarea credinței. Dar se va constata întotdeauna că cei care au fost sub influența Evangheliei (adică, dacă această influență a fost doar asupra comportamentul exterior), de îndată ce se pot elibera de ea se scufundă mult mai adânc în mocirla păcatului și sunt conduși la o desfrânare mult mai mare decât o făceau înainte de a intra sub această influență: „Starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi”. Diavolul își găsește plăcerea în a trage pe fostul mărturisitor într-un noroi mult mai murdar decât cel în care se afla înainte, în care s-a tăvălit înainte în zilele necunoştinţei și ale nebuniei sale nepăsătoare. Prin urmare, cât este de necesar să insistăm asupra unei predări complete a inimii Domnului Isus a tuturor celor cu care intrăm în contact, astfel încât să se producă în ei nu numai o schimbare exterioară, ci pentru ca prin aceasta ei să primească viața – o viață pe care cel care o posedă nu o poate pierde niciodată. Pasajul din Scriptură de mai sus nu conține absolut nimic despre ceea ce ar putea să neliniştească oile lui Hristos, dar conține avertismente foarte serioase pentru cei care, chiar dacă pentru o vreme s-au îmbrăcat în haine de oaie, în realitate niciodată nu s-au diferenţiat de un „câine”sau de o „scroafă”. Același adevăr ne este prezentat sufletelor noastre şi în Evrei 6, căci acolo citim:

Evrei 6.4-6

Evrei 6.4-6: Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut, să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, căci ei răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit.

Aceste cuvinte au derutat deja pe unii. Cu toate acestea, explicarea lor este simplă, de îndată ce ne gândim numai la două persoane din Sfânta Scriptură, care s-au aflat într-o astfel de stare. Ne referim la Saul și la Iuda. Amândoi au fost iluminați, amândoi au gustat din darul ceresc, amândoi au fost făcuți părtași la Duhul Sfânt (ca dar). Saul a profețit prin Duhul Sfânt; Iuda a vestit Evanghelia, a făcut minuni și a scos demoni. Dar nici unul dintre ei nu a fost născut din nou și de aceea au mers în pierzare, atunci când au devenit necredincioşi. La fel pot exista în comunitatea creștină și persoane care se aseamănă cu ei și care, ca și ei, pot deveni apostați sau cad și se pierd. Apoi iese la iveală la sfârșit că ei nu au fost născuți din nou, oricât de multă lumină și de multe daruri ar fi avut. O persoană născută din nou nu poate deveni în acest sens apostat sau să cadă, ci ea va fi păstrată până la sfârșit prin puterea lui Dumnezeu (1. Petru 1.5).

Domnul spune în Ioan 15.2,6:

Ioan 15.2,6

Ioan 15.2,6: Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. … Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse.

Pentru a explica aceste cuvinte, este necesar să subliniem diferența dintre ramurile viței de vie și mădularele trupului lui Hristos. Nimeni nu poate fi un mădular din trupul lui Hristos dacă nu este născut din nou. Trebuie să fi murit și înviat cu Hristos pentru a putea fi un mădular al trupului Său. O ramură de viță de vie, dimpotrivă, este oricine are o relație cu Hristos, chiar dacă aceasta este doar printr-o mărturisire exterioară. Ținând cont de acest lucru, explicarea cuvintelor lui Isus nu este dificilă, căci atunci rezultă clar din ele că toți cei care au intrat într-o relație cu Hristos doar printr-o mărturisire exterioară, și care, prin urmare, desigur nu produc niciun fruct, vor fi tăiaţi din viță. În privinţa aceasta să se facă comparaţie cu ceea ce spune Pavel despre măslin în Romani 11.

În evanghelia după Matei 12.45 citim:

Matei 12.45

Matei 12.45: Atunci merge şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi şi cu generaţia aceasta rea.

Ultima propoziție din acest pasaj explică totul. Domnul descrie starea morală a poporul iudeu. Spiritul idolatriei i-a părăsit pe israeliți pentru o vreme, dar numai pentru a se întoarce mai târziu cu ferocitate și violență de șapte ori mai mare, astfel încât starea lor finală va fi semnificativ mai rea decât orice altceva cunoscut în istoria lor până în acel moment. Este clar și evident că aici nu este vorba câtuși de puțin despre credincioșii care cad.

În sfârşit găsim în Apocalipsa 3.11 următoarele cuvinte:

Apocalipsa 3.11

Apocalipsa 3.11: Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.

În acest pasaj trebuie să ne fixăm privirea asupra a două lucruri: în primul rând, că aici este vorba de o atenţionare adresată unei adunări; și apoi: în acest pasaj nu citim: „Ca nu cumva cineva să-ți ia viața”. Un slujitor își poate pierde răsplata, dar un copil al lui Dumnezeu nu-și poate pierde niciodată viața veșnică. S-ar elimina multe dificultăți dacă ne-am îndrepta atenția asupra acestui punct. Relația unui copil este foarte diferită de cea a unui discipol. Siguranţa în Hristos este cu totul altceva decât mărturia pentru Hristos. Dacă siguranţa noastră ar depinde de mărturia noastră, sau filiația noastră ar depinde de fidelitatea noastră ca discipoli, unde s-ar termina cu noi? Cu siguranță este adevărat că mă bucur cu atât mai mult de relația mea de copil și mărturia mea ca discipol va fi cu atât mai puternică și mai fidelă cu cât înţeleg mai mult siguranţa mea. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm aceste două lucruri.

Cineva ar putea spune: „Toate pasajele care vorbesc despre perseverența până la sfârșit și despre biruinţă par să sugereze că există posibilitatea de a nu persevera și de a nu învinge, deci există și posibilitatea ca în cele din urmă cineva să nu fie salvat.” La aceasta nu pot să vă răspund decât că voi considera întotdeauna că am avut fericirea de a examina împreună cu dumneavoastră toate pasajele la care vă referiți, pentru a vă dovedi, prin harul lui Dumnezeu, că nici unul dintre aceste pasaje din Scriptură nu este în contradicţie cu întrebarea importantă referitoare la perseverarea până la sfârșit, şi că, dimpotrivă, fiecare pasaj, fie în sine, fie în contextul în care se află, dovedește că este în perfectă armonie cu adevărul siguranţei veșnice chiar și a celui mai slab miel care aparține turmei lui Hristos.

Domnul să consolideze sufletele noastre tot mai mult în adevărul Său şi să ne păzească spre glorificarea Numelui Său!

Tradus de la: Schwierige Bibelstellen zum Thema „Heilssicherheit”

Extras din articolul „Das Ausharren bis ans Ende“

din Botschafter des Heils in Christo, 1869, pag. 168–174.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/pasaje-biblice-grele-referitoare-la-tema-siguranta-mantuirii-a13580.html

/////////////////////////////////////////////

Adevărata viţă

Ioan 15.1-8

William Wooldridge Fereday

© EPV, Online începând de la: 22.01.2019, Actualizat

Verset călăuzitor: Ioan 15.1-8

Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; Matei 2.15; Osea 11.1). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2).

Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” (Ioan 15.6). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5, căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” (Ioan 15.3). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60: vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.

Tradus de la: Der wahre Weinstock

Titlul original: „Der wahre Weinstock“

din Hilfe und Nahrung, 1994, pag. 270-272.

Titlul original în engleză: „The true Vine“

din The Bible Treasury, 1894, vol. 20, pag. 150-152.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/adevarata-vita-a11681.html

/////////////////////////////////////////////

„DACĂ RĂMÂNEŢI ÎN MINE…CEREŢI ORICE VEŢI VREA”

„Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da…”

Noi putem să cerem orice vrem în rugăciunile noastre către Dumnezeu dar condiţia pe care a pus-o El spre a ne asculta este: dacă rămânem în El şi dacă rămân în noi Cuvintele Lui. Căci, dacă rămânem în El, atunci vom cere totdeauna numai ceea ce voieşte El. Iar dacă rămân în noi cuvintele Lui, atunci vom întrebuinţa totdeauna bine ceea ce ne dă, numai după cum voieşte Duhul Său din noi.

Un om, despre care am mai vorbit, mi se plângea nu de mult că toţi oamenii de pe lume îi sunt vrăjmaşi. Şi mă întreba ce să facă el, că nu mai poate să se roage pentru vrăjmaşii lui şi că nu-i poate să nu-i urască.

Chiar dintre fraţii credincioşi, spunea el, i-au devenit cei mai nesuferiţi, într-atâta ura mustrăririle lor, chiar şi pe acelea numai din privirile celor pe care îi întâlnea. Într-atât îi osândea el pe toţi cei ce nu-l mai cercetau şi nu-l mai doreau încât i-ar fi aruncat pe toţi în iad.

I-am spus cu durere: singurul nostru vrăjmaş, când păcătuim, este Cuvântul Sfânt al Lui Dumnezeu. Dacă cu acest „vrăjmaş”, noi ne împăcăm, ascultându-l, atunci nu mai avem nici un alt vrăjmaş care să ne poată face răul pe pământ, cu-adevărat. Când Cuvântul Lui Dumnezeu ne este prieten şi apărător, nimeni nu ne va mai putea osândi niciodata. (Mt 5,25; Rom 8,1)

Dar, când Cuvântul Sfânt te osândeşte, cine te mai poate ierta?

Caută să te împaci cu tot Cuvântul Lui Hristos.

Caută de intră în ascultare de toate poruncile Lui. Caută de îndreaptă hotărât în viaţa ta tot ce mustră şi osândeşte pe Dumnezeu. Şi atunci nu te teme. Atunci vei vedea cum îţi devin dintr-o dată prieteni sinceri toţi cei care astăzi ţi se pare că sunt vrăjmaşii tăi; şi vei vedea cum vor începe să te caute şi să te iubească toţi fraţii buni.

Dar chiar dacă nici unii dintre oameni nu ţi-ar deveni niciodată prieteni, ci ai avea numai răuvoitori, dintre cei care te-ar duşmăni atunci pe nedrept n+ar putea nicii unii să-ţi facă vreun rău. Fiindcă Dumnezeu Însuşi veghează asupra celui nevinovat care Îş ascultă pe El, ca nimeni şi nimic să nu-i facă reun rău sau ceva spre rău. Ci totul să se întoarcă şi să lucreze, până la urmă, spre binele său. Nici chiar vrăjmaşul satan, oricât l-ar prigni pe un fiu al Domnului, nu-i va putea face vreun rău care să nu-i fie spre bine. Căci Dumnezeu Însuşi îi va întoarce lui spre un şi mai bine chiar cel mai mare rău ce i l-ar putea face.

Iată pilda lui Iov cel credincios şi răbdător este o mărturie veşnică şi tare. Dar, pentru ca să ai un sfârşit ca al lui Iov, trebuie să ai mai întâi o curăţie de inimă ca a lui. (Iov 27,4). O ascultare şi o smerenie ca ale lui (Iov 42,6)

Nu te plânge că îţi cad pietre pe cap, când tu însuţi arunci în sus. Nu te plânge că te stropeşte, când tu însuţi loveşti în apă. Nu te plânge că te latră câinii, când tu umbli cu păr de lup pe tine printre ei.

Încetează tu să faci răul şi va înceta şi răul să ţi se facă. Pentru că asupra ta se întoarce numai ceea ce de la tine a pornit.

Este ca şi cu ecoul de la munte, care îţi răspunde din deal în deal şi din vale în vale numai ceea ce tu ai strigat.

Dacă strigi frumos, frumos ţi se răspunde. Dacă strigi urât, tot aşa îţi şi auzi.

Dacă rămâi cu Hristos, tot ce vei cere şi vei primi îţi va fi spre folos şi spre bucurie. Chiar şi ceea ce nu vei cere sau nu vei primi îţi va fi tot spre bine. Dacă nu rămân în tine Cuvintele Lui Hristos, atunci tot ce vei primi, vei folosi rău. (Iac 4,3). Şi tot ce nu vei primi, te va întrista, fiindcă ţii mai mult nu la voia lui Hristos, ci la voia ta.

Iată, în felul acesta ar trebui să judecăm noi totul.

Preabunule Mântuitor, Doamne IIsuse, Îţi mulţumesc pentru harul cel mare pe care mi l-ai făcut şi mie, de a mă chema la părtăşia cu Tine şi la cinstea de a fi ascultat din partea Ta oricând m-aş ruga Ţie.

Te rog, din toată inima mea, ajută-mă să rămân totdeauna într-o evlavioasă şi-o sfântă ascultare de tot Cuvântul Tău şi într-o deplină unitate de trăire cu Tine, Doamne, pentru ca, cu cât voi fi mai pe Voia Ta, să-ţi cer tot mai multe lucruri pe care Tu, cu bucurie, să mi le poţi asculta şi împlini.

Şi fă, Doamne IIsuse, să rămână în mine tot mai curat şi mai fierbinte Cuvântul Tău, pentru ca tot ce-mi dai Tu, eu să folosesc spre cea mai mare slavă a numelui Tău cel Sfânt, spre cel mai mare folos al semenilor mei şi spre cea mai frumoasă împlinire a datoriei mele faţă de Tine, faţă de fraţi şi faţă de oamenii toţi. Amin”

„DACĂ RĂMÂNEŢI ÎN MINE…CEREŢI ORICE VEŢI VREA”

/////////////////////////////////////////////

Să rămânem în El

7. Care este tema comună a versetelor următoare? De ce este acest mesaj atât de important pentru noi? Ioan 5,38; 6,56; 8,31; 15,4-10; 1 Ioan 2,14.28; 2 Ioan 9.

Ioan, 5

38 şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.

Ioan, 6

56 Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.

Ioan, 8

31 Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;

Ioan, 15

4 Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine.

5 Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

6 Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.

7 Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.

8 Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.

9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

10 Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui.

_______________________________________________________________________________________________

Cuvântul „a rămâne” este tradus în alte versiuni şi cu „a locui” – un concept important atât în Evanghelia lui Ioan, cât şi în epistole. El apare de douăzeci şi cinci de ori în 1 Ioan şi de două ori în 2 Ioan.

Acest concept arată că este important să rămânem în Fiul, în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Relaţia cu Divinitatea este esenţială. De asemenea, este important să rămânem în dreapta învăţătură şi în Cuvânt, întrucât acest lucru afectează relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-adevăr, acest subiect este esenţial în Epistolele lui Ioan, deoarece apostolul se teme că învăţătorii mincinoşi şi concepţiile lor greşite vor afecta credinţa membrilor.

8. Una dintre făgăduinţele date celor care rămân în El este făgăduinţa vieţii veşnice. De ce este ea atât de importantă pentru noi? Ce ar însemna credinţa noastră fără această făgăduinţă? În acest caz, ar mai avea vreo importanţă să fim creştini? Vezi şi 1 Cor. 15,16-19.

1 Corinteni, 15

16 Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat.

17 Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre,

18 şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi.

19 Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!

________________________________________________________________________________________________

Pentru Ioan, aspectul cel mai însemnat al credinţei creştine era în mod categoric rămânerea în Domnul. Cu alte cuvinte, Ioan declară că noi trebuie să „umblăm în lumină”, trebuie să avem o relaţie strânsă cu Domnul Isus, ceea ce înseamnă să supunem zilnic voinţa noastră voinţei Lui, aşa cum este ea descoperită în Cuvântul Său şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, în viaţa noastră. Atunci când începem să nu mai ascultăm de Domnul, atunci când începem să credem că putem să rezolvăm problemele şi fără Dumnezeu, atunci când începem să punem la îndoială diferite pasaje din Biblie care nu ne plac, ne îndreptăm într-o direcţie greşită şi, dacă nu ne oprim, relaţia mântuitoare cu Isus va fi distrusă.

Cum poţi să rămâi în Hristos? Ce ai făcut în ultimele 24 de ore ca să rămâi în El? Alcătuieşte o listă cu lucrurile pe care poţi să le faci ca să rămâi în El şi prezintă această listă în cadrul grupei Şcolii de Sabat.

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2009/08/06/sa-ramanem-in-el.html

/////////////////////////////////////////////

Grupul tăcerii. Cine conduce cu adevărat lumea?

Autor: Titel Baldo

Cine pe cine a manipulat?

A fost Hitler manipulat de interesele elitei negre? Ce l-a determinat să accepte jocul? Când și de ce și-a trădat „maeștrii”?

By Tim Swartz

În conformitate cu fostul agent al contraspionajului britanic dr. John Coleman, există trei grupuri majore în lumea de azi care controlează în secret „cantităţi” enorme ale lumii politice şi financiare. Aceste grupuri secrete, Wicca–Mason, Iezuiţii maltezi şi Dark-nobility (nobilitatea întunecată), toate lucrează pentru şi sub aşa-numita Bavarian Command sau Bavarian Illuminati, care îi leagă împreună.Grupul secret

Bavarezii au creat societatea Bilderberg în scopul controlului asupra umanităţii, al cărei centru conţinea un consiliu format din 13 membri din fiecare din cele trei grupări, sau 39 în total. Familiile vechi, domnitoare, credeau că ele au dreptul să domnească peste lume, deoarece descindeau din împăraţii vechii Rome şi din aşa-numitul „Imperiu Roman Sfânt”, şi constau din 13-15 familii cu sânge albastru. Unele dintre aceste familii includ pe: Rotshilds, Kuhn, Lehman, Rockefeller, Sachs, Warburg, Lazard, Seaf, Goldman, Schiff, Morgan, Schroeder, Bush, Harriman.

Bavarian Illuminati şi conexiunile lor naziste ţin la stabilirea unui Guvern Mondial Socialist Naţionalist. Rădăcinile secrete ale mişcării Mondiale Naţionaliste, sub toate formele ei, pot fi de asemenea depistate în trecut în Bavaria, Germania, şi în societăţile secrete cu care Mazzini, Marx şi Lenin au avut strânse legături. Data planificată pentru preluarea totală a puterii naziste este anul 2000, cu o „perioadă de incubaţie” pentru noua lor Ordine Mondială între 1995-2000. Unii cred că naziştii ar putea utiliza bombe cu neutroni care ar fi plasate în locuri strategice în principalele oraşe ca mijloc de „şantaj nuclear” dacă lovitura lor de stat „Global 2000” nu ar ieşi cum a fost planificată.

World News Broadcast I.T.N. din Londra a făcut o scurtă menţiune la începutul anului 1995 despre un avion care a fost interceptat en-route de la Moscova la Frankfurt, Germania. Avionul conţinea un transport de arme pe bază de plutoniu şi s-a zvonit că Serviciile Secrete Bavareze au creat o piaţă neagră nucleară în fosta Uniune Sovietică şi făceau contrabandă cu plutoniu în Germania în scopuri necunoscute. Acest raport a apărut doar odată, dar curios, au existat rapoarte de revenire în transmisiuni ulterioare şi cu certitudine nu s-a raportat nimic în mass-media americană.

Planul secret al NOM

Aceasta poate să nu fi fost prima dată când cel de-al Treilea Reich a folosit şantajul nuclear asupra Statelor Unite. În conformitate cu autorul William P. Lyne, în cartea sa Extratereştrii din spaţiu de la Pentagon: farfuriile zburătoare sunt maşinării facute de om, se menţionează că germanii au testat o bombă cu neutroni în anul 1931 în deşertul libian şi că pe durata celui de-al Doilea Război Mondial au ameninţat Statele Unite cu distrugerea dacă nu le furnizau naziştilor un paradis în condiţii de siguranţă. Dacă Operaţiunea Paperclip este un indiciu, atunci, aparent şantajul a funcţionat.

Planul secret al Noii Ordini Mondiale Naziste este impunerea pe această planetă a statului mondial centralizat fascist în care va exista genocidul pe scară largă. Va exista un control total al statului asupra tuturor aspectelor de comportament uman cu control complet al minţii şi spiritului uman. Acest lucru va fi îndeplinit prin manipularea mondială a religiilor principale, a ingineriei genetice, a drogurilor şi a strictului control al media. Vor exista campusuri ale morţii, în care rasele „indezirabile”, bătrânii şi infirmii cât şi cei care nu sunt „social utili” să fie exterminaţi. Va fi reînfiinţată instituţia sclaviei sancţionată de stat. Nu vor mai exista familii cum le ştim astăzi. Va fi o Rasă Master înzestrată cu această putere, crescută din genetica avansată şi cultivată pentru caracteristicile superioare. Data ţintă este mileniul doi, anul 2020.

Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, Bavarian Illuminati, sau Gruparea Secretă, a ordonat prin intermediul maşinii de război germane să prade comorile din Austria, Belgia, Cehoslovacia, Olanda, cât şi aurul şi bijuteriile deţinute de evreii ucişi. Reinhard Gehlen a supervizat operaţiunea „Odessa” între 1942-1945, în care majoritatea valutei, comorile de artă furate şi aurul să fie transportate, prin diferite mijloace, în Argentina. Numai aurul lipsă, la rata dolarului din 1939, era estimat la cel puţin 600 de milioane.

De atunci, Bavarian Illuminati au utilizat „the bullion cache” drept credit pentru operaţiunile sale, inclusiv războiul economic împotriva Statelor Unite. În plus, o bună parte a fondurilor secrete au venit de-a lungul anilor dintr-o mare diversitate de finanţări de la majoritatea trezoreriilor lumii vestice. Principala metodă implică redirecţionarea creditelor în bani din fonduri provenind de la guvern prin băncile centrale controlate de Grupul Secret, cum ar fi Rezerva Federală. „Grosul” era aproape .5% din toate fondurile intrate.

O parte importantă a fondurilor redirecţionate reprezintă alimentarea fondurilor pentru membrii Congresului drept „protecţie”. Datorită acestui fapt, nimeni din Guvern nu are prea mult interes în a căuta diversiunea. Chiar şi cei din Congres care sunt „curaţi” sunt cooptaţi în mod tipic prin promisiuni că vor avea puteri mai mari sau sunt reduşi la tăcere.

„Ameninţarea roşie”

Acest secret a fost un război de 50 de ani planificat cu grijă. Sfârşitul anilor ’40 şi ’50 au fost „cheltuiţi” punându-şi agenţii la locul lor şi reconstruind baza industrială a clientului european cu bani americani. Paşii iniţiali în răsturnarea americană au avut loc în anii ’60 prin intermediul câtorva dinte cei mai critici agenţi ai Grupului, Earl Warren şi LBJ, asistaţi de J. Edgar Hoover şi alţii. Unul din primele lucruri pe care le-a făcut Grupul a fost pentru a-şi proteja propria operaţiune de acoperire şi a fost una din specialităţile în contraspionaj a lui Reinhard Gehlen, şi anume să redirecţioneze atenţia către „Ameninţarea Roşie”.

Ceea ce dorea Grupul la momentul „perioadei de incubaţie” (1995-2000) era o societate care era needucată, amorală, nededicată instituţiilor democratice, care trăia în frică cu o subită şi drastică reducere a venitului, disponibil simultan cu haosul societăţii. Grupul Secret a gândit că acest lucru ar produce momentul propice pentru respingerea formei democratice de guvernământ pe care îl căuta la vremea lui 2000. În anii ’60, agenţii Grupului Secret au început procesul de eliminare a idealurilor religioase şi morale din viaţa americană, în special în şcoli. Au îndepărtat cât mai multe impedimente criminalistice posibile, au crescut rata media (TV), portretizând violenţa şi lipsa locurilor de muncă, au redus standardele educaţionale şi formarea timpurie pentru o gândire raţională şi au încurajat orice dislocare posibilă în structura familiei.

Planul era de a dezlănţui forţele elementare ale haosului care transcendeau filozofia guvernului. Mandatul primitiv pentru structura socială se pare că era protecţia persoanei faţă de crime şi boli, protecţia proprietăţii, a sistemului de justiţie pentru întărirea acelei protecţii şi organizarea profitului economic. Toate aceste rafinamente pe care le-am dezvoltat, şi anume democraţia, fascismul, comunismul, monarhia, vin după ce s-au întrunit mandatele primitive. Teoria era că, dacă se înlătură suficient de mult din aceste protecţii de bază, guvernul va cădea deoarece nu îşi îndeplineşte cele mai importante funcţii elementare.

Războiul economic şi drogurile

Misterul noilor boli mortale ivite i-a confruntat pe oamenii de ştiinţă de la începuturi şi rapid s-au transformat în patogeni. Dovezile sugerează că boli precum SIDA au fost create de mâna omului şi introduse în mod deliberat la anumite grupuri de populaţii. Se relatează că Grupul Secret a creat virusul SIDA, în principiu, la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im Brisgau. London Times lansează, la 5 mai 1987, teoria că SIDA este o epidemie creată de mâna omului şi are legătură cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii în programul de eradicare a variolei din Africa. Conform celor spuse de dr. Peter Piot, director executiv în cadrul Programului Comun al Naţiunilor Unite referitor la HIV/AIDS sau UNAIDS, în 1997, mai mult de 20 de milioane de oameni din Africa sub-sahariană purtau virusul care a cauzat SIDA şi majoritatea nici măcar nu ştiau. S-a sugerat, de asemenea, că SIDA a fost introdusă în SUA în 1978–1979 odată cu experimentele vaccinului pentru hepatita B din rândul homosexualilor de pe coasta de vest.

Grupul Secret alegea homosexuali deoarece considera că puţini sunt cei cărora le pasă ce se întâmplă cu ei şi spera ca boala să se răspândească în ţară înainte ca cineva să realizeze că ar putea ucide pe oricine, nu numai pe homosexuali. Pe „perioada incubaţiei” (1995-2000), Grupul Secret plănuia să introducă noi boli care să fie „mult mai agresive, mult mai vicioase” decât SIDA, sau alte „boli naturale”. Crima şi drogurile ilegale merg mână în mână. Traficul cu droguri a fost încurajat sub egida de acoperire a marelui aparat care era Grupul Secret din cadrul CIA, cel puţin de la Vietnam încoace. Centrele operaţionale CIA sub controlul Grupului Secret derulau droguri dure din Laos şi Cambodgia la Bien Hoa până în Statele Unite. Aceste transporturi de droguri erau încărcate în avioane şi nave militare pentru a fi utilizate pe străzile din America. Şi astfel a decurs ani şi ani la rând şi probabil încă se derulează, acum din alte puncte de origine. Există, de asemenea, şi alianţe între agenţii Grupului Secret din CIA şi militari şi lorzii drogurilor din America de Sud.

Noua eră a „urii”

Întregul guvern a sponsorizat „războiul drogurilor” şi actualmente este o afacere de profit menită să finanţeze diferite activităţi ilegale din întreaga lume. Drogurile ilegale comandă preţuri ridicate pe piaţa neagră. Dacă se renunţă la ilegalitatea drogurilor, atunci se renunţă şi la uriaşe cantităţi de bani şi profit. Autorităţile nu au interes ca să legalizeze drogurile, dar nu din motivele stipulate de media. Dacă drogurile sunt legalizate, de fapt crimele s-ar diminua, deoarece imensele sume de bani comandate pentru droguri ar dispărea. Aplicarea legislaţiei, prin legi de confiscare, pot, în mod legal, să fure bani şi proprietăţi de la dealerii şi utilizatorii de droguri „suspectaţi”, furnizând capital pentru a finanţa agenda secretă. Atâta vreme cât se fac bani, drogurile rămân ilegale şi profitabile pentru Grupul Secret.

Planul Grupului Secret este să favorizeze şi să finanţeze în secret un război civil pe linii rasiale, prin intermediul agenţilor, în ghetourile de negri şi hispanici din oraşele principale. De îndată ce reuşeşte să controleze legislaţia, Grupul Secret va înarma minorităţile insurgente cu arme de atac pentru a fi utilizate, în esenţă, împotriva minorităţii şi a non-minorităţii individuale neînarmate. Departamentele locale de poliţie vor fi dezarmate. Se va apela la forţa armată, dar va fi insuficientă pentru a controla situaţia, din cauza unei artificiale „breşe în lanţul de comandă”.

În mijlocul haosului, Grupul va conduce sistematic asasinatele civililor americani-cheie şi ale liderilor militari care nu au suportat politicile Grupului sau au fost împotriva agenţilor săi cheie. Războiul civil favorizat în secret de Grup va înfricoşa „America de mijloc”, conducând-o la adoptarea guvernării Grupului. După anul 2020, războiul civil va fi utilizat de Grup drept scuză pentru genocidul împotriva rasei africane şi hispanice. Practic, sunt vizate sute de alte mici rase. Aceasta va avea loc pe o perioadă mai îndelungată decât experimentul german de dinaintea şi din timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Scalarea înapoi curentă a legislaţiei drepturilor civile în Statele Unite ale Americii a fost finanţată sub acoperire de Grupul Secret. Cei mai mulţi politicieni, la nivel local, statal şi naţional, au fost mai mult decât bucuroşi să plaseze legi care limitau demnitatea umană, aceasta numai dacă li se introduceau suficient de mulţi bani în buzunare. Pentru a-şi continua agenda ascunsă, Grupul Secret are o mulţime de bani de cheltuit pe politicienii lăcomiţi.

În timp ce mulţi oameni din Statele Unite au fost mai mult decât dispuşi să accepte noua eră a „urii” retorice referitoare la homosexuali, grupuri de minorităţi, mame singure şi săraci, alţii au realizat că există o influenţă mult mai sinistră la muncă în lumea de azi. O influenţă care are control la cele mai de sus niveluri ale infrastructurii militare şi politice ale ţării.

Grupul tăcerii. Cine conduce cu adevărat lumea?

/////////////////////////////////////////////

Exorcizarea demonilor lui Hitler

Autor: Titel Baldo

Pe „Harta Terorii”, dacă Hitler a fost doar un „pion”… care au fost regii?

Dacă pe „Harta Terorii”, Hitler a fost doar un „pion”… cine au fost regii?

«Urmaţi-l pe Hitler! El va dansa, dar eu am ales melodia! L-am iniţiat în Doctrina Secretă,

i-am deschis centrele viziunii, dându-i motivaţia să comunice cu puterea.

Nu mă jeliţi: mi-am pus amprenta în istorie mai mult decât oricare alt neamţ.“

Dietrich Eckart,

pe patul de moarte, Decembrie  1923

By Timothy Green Beckley

Istoria îl descrie ca fiind o bestie – un demon încarnat! Când Hitler a debutat pentru prima oară ca personaj politic, într-un peisaj dezolant al Europei rămas după Primul Război Mondial, omenirea nu şi-ar fi putut imagina teroarea pe care avea să o dezlănţuie, în scurt timp, asupra lumii.Părerea mea este că majoritatea dispozitivelor în formă discoidală ce defilau pe cer la sfârşitul anilor ’40 şi ’50 erau, de fapt, construite de ingineri şi oameni de ştiinţă nazişti – inclusiv Wernher Von Braun – aduşi din Germania ilegal sub auspiciile operaţiunii secrete „Paperclip” (Operaţiunea Agrafa). Mi-am exprimat părerea cu mult înaintea anului 1962, dar nimeni nu a ţinut cont de afirmaţiile mele. Erau mai determinaţi să promoveze ideile greşite că farfuriile zburătoare TREBUIE să fi fost dintr-o altă dimensiune. Deoarece convingerile despre accidentul de la Roswell le străbăteau mintea asemeni unui basm frumos, nici o altă teorie nu a fost acceptată de teamă să nu fie excluşi din proaspăta comunitate OZN. Sunt şanse ca nava ce s-a prăbuşit în afara micului orăşel din deşert, din New Mexico, să fi fost pilotată de cei care au făcut din zvastică semnul lor norocos, nava extraterestră fiind construită pe baza informaţiilor recepţionate, informaţii aduse în această lume prin intermediul unor mediumi asociaţi cu Societatea Secretă germană în jurul anului 1919.

Tot ce ai de făcut este să studiezi în istorie mişcarea OZN în America şi poţi întelege că, în timp ce guvernul discreditează aproape tot ce este legat de acest subiect, ei s-au străduit să facă cunoscut publicului larg ideea că atât timp cât crezi în farfurii zburătoare, trebuie să crezi în originea lor interplanetară şi că acestea erau pilotate ori de extratereştri cu ochi de insectă, ori de frumoasele venusiene cu părul lung, fără îndoială acestea din urmă chicotind fără ezitare pe la spatele nostru; venusienele cu plete aurii întruchipând rasa ariană prin care Hitler spera să-şi faciliteze dominarea lumii.

Grupuri asemenea Comitetului Naţional de Investigaţii al Fenomenelor Aeriene (CNIFA) purtau o strânsă colaborare cu tagmele oficiale – inclusiv informatori CIA – care, deşi oficial erau refractari la conştientizarea realităţii OZN-urilor, aceştia erau, de fapt, dornici să ofere mai mult decât un simplu suport organizaţiilor ce proclamau venirea farfuriilor zburătoare dintr-o altă dimensiune! Printre cei consultaţi îl regăsim pe profesorul Hermann Oberth, unul dintre părinţii fondatori ai ştiinţei tehnologiei rachetelor, care a avut o strânsă colaborare cu Wernher Von Braun, căruia i-a dezvăluit convingerile sale despre teoria extraterestră ce nu a fost niciodată demonstrată cu certitudine. Vorbim de o vulpe în coteţul cu găini care oferă cu amabilitate o dezinformare şi direcţionare greşită pentru a ne arunca în afara pistei şi a ascunde faptul că fraţii săi nazişti erau implicaţi în misterul OZN-urilor mai mult decât şi-ar fi putut imagina cineva la acea vreme.

Autorul cărții „Răpit de extratereştri”, Chuck Weiss, a cercetat intens „conspiraţia” unei forme de ocultism a mişcării naziste şi a observat: ca tânăr, “Hitler a intrat sub influenţa celor mai întunecaţi ocultişti din Germania, membru al Societăţii Thule şi al cercului interior al Magicienilor Negri, denumiţi „Loja Luminoasă”; între ei, aceşti Magicieni se autointitulau «Societatea Vril»“.

Acest lucru, spune Weiss, a fost la începutul secolului al XX-lea „marea luptă între Lumină şi Întuneric, când Adolf Hitler a atins puterea absolută în Germania şi aproape a reuşit în tentativa lui de a domina lumea. Ceea ce doar puţini oameni au înţeles în acea perioadă şi ceea ce nu a fost niciodată recunoscut public, este faptul că ierarhia nazistă, inclusiv Hitler, a fost profund implicată în practicarea Magiei Negre.” De fapt, Hitler insuşi a pretins că s-a întâlnit cu „superman” şi a declarat că acesta era răutatea întruchipată! Este acest „superman” originar dintr-o altă lume sau a apărut pur şi simplu dintr-o altă dimensiune? Indubitabil!

Frumoasele Femei ale societății Vril

Chiar şi ofiţerul de rang înalt al SS, Rudolf Hess, a fost captivat atât de puternic încât a rămas vrăjit când tinerele medium au format un cerc de spiritism şi au început să primească informaţii de la o rasă necunoscută, demult alungată din buncărele Berlinului. Artistul şi arhitectul istoric Jim Nichols din Tucson a examinat rolul OZN-urilor şi al extratereştrilor în formarea şi dezvoltarea Germaniei naziste, notând: “Mediumul Maria Orsic a fost liderul Vrilerinelor, frumoasele tinere ale Societăţii Vril. Caracteristic lor este părul lung prins în coadă de cal, contrar bobului scurt, popular în moda contemporană, pretinzând că este pe post de antenă cosmică ce le permite contactul cu fiinţele extraterestre de dincolo.”

Vril – o societate mistică de meditație

În continuare, spune Nichols, “conform cu legenda Societăţii Vril, o întrevedere fatală a fost organizată în 1919 într-o cabană veche de vânătoare lângă Berchtesgaden, unde Maria Orsic a prezentat, unui mic grup format din membrii Societăţilor Thule, Vril şi Soarele Negru, mesajele telepatice ce pretindea că le-ar fi primit de la o civilizaţie extraterestră ce exista în îndepărtatul sistem solar Aldebaran din constelaţia Taurului, la 68 de ani lumină depărtare. Un set de informaţii recepţionaţe ale Mariei a fost găsit într-un script templier german secret, necunoscut ei”.

La traducere, aceste informaţii au reprezentat cheia construirii unei nave circulare zburătoare capabile să călătorească în jurul lumii cu o viteză extraordinară asemănătoare cu cea de lansare din cel mai înalt nivel atmosferic al Pământului. Societatea Vril declarată reprezenta “Loja Luminoasă”, o doctrină asemuită cu un fel de cerc interior al Societăţii Thule în colaborare strânsă cu un grup, la bază englez, denumit Ordinul Ezoteric al Zorilor Aurii, o magică cabală de mare influenţă în ocultismul din Vest în perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Membrii „Zorilor Aurii” erau Rozicrucienii şi Masonii, se spune despre ei că au evocat multora un spirit dogmatic. Femeile Vril pretindeau că grupul lor era format ca o societate mistică de meditaţie menită să trezească forţa Vril sau “prana”, cum mulţi ar dori astăzi să poată chema această forţă cosmică invizibilă mistică. Unele dintre beneficiile secundare, precum contactul cu extratereştrii, ar fi drept bonus… un bonus de care Hitler şi simpatizanţii lui au fost fascinaţi deoarece oferă o putere virtuală – probabil intangibilă, unică – comparabilă cu nimic din ceea ce au dezvoltat Aliaţii.

Mediumii Vril rămâneau fără cuvinte la conţinutul mesajelor din lumea de dincolo. Una dintre conducătoarele lor, un medium cunoscut sub numele de Sigrun (nume dat după una dintre cele nouă fiice ale lui Wotan din mitologia scandinavă), s-a alăturat grupului şi a început să descifreze imaginile transmise prin scriere automată. În general, se bănuieşte că transmisiile semănau izbitor cu cele sumeriene străvechi.

Istoria discurilor naziste zburătoare

Surse ce descriu programul discurilor naziste zburătoare sunt schiţe, deseori contradictorii. Următoarea scriere a fost postată pe site-uri diverse în întreaga lume şi pare a fi atât de coerentă cât poate oricine spera să înţeleagă, la acest moment, despre un astfel de subiect. Unele pot fi inspirate din realitate; altele sunt pură ficţiune. Cu toţii ştim că este inerent ca răul să fie încă prezent asupra Pământului, ascuns în bazele subterane ale guvernului nazist, în zone controlate. Supunerea naziştilor la forţele întunecate poate fi încă simţită.

În 1922, Thule şi Vril au construit primul disc zburător german, JFM-ul (Jenseitsflugmachine) sau „Maşina Zburătoare de Dincolo” (din lumea de dincolo – de mormânt), în Munchen pentru testarea transmisiilor, proiect ce a durat doi ani. A fost condus de W.O. Schumann în Universitatea Tehnică de la Munchen. Acest proiect a fost stopat în 1924, iar maşinăria a fost dezasamblată şi trimisă la fabrica Messerschmitt Augsburg, unde a fost stocată pentru cercetări ulterioare. Profesorul Schumann a dezvoltat în urma cercetărilor o unitate cu levitaţie, care a fost denumită Schumann-Munchen sau Levitatorul-SM.

Membrii Societăţii Vril spun că i-au inclus şi pe Adolf Hitler, Alfred Rosenberg, Heinrich Himmler, Hermann Goering şi dr. Theodor Morell, fizicianul personal al lui Hitler. Aceştia erau membri ai Societăţii Thule; se presupune că s-au alăturat Societăţii Vril în 1919. NSDAP (Partidul Nazist) a fost creat de Thule în 1920, un an mai târziu. Dr. Krohn, care a ajutat la crearea steagului nazist, a fost şi el un membru Thule. În 1933, cu Hitler la putere, se presupune că ambele societăţi, atât Thule, cât şi Vril, ar fi primit sprijin de la oficialităţile de stat pentru a continua programul de dezvoltare a discurilor ce vizau atât zborurile spaţiale, cât şi o posibilă maşinărie de război.

Noua serie RFZ (Rundflugzeug), sau „Nava Rotundă”, a început în 1937, după ce Societatea Vril a cumpărat un teren neexploatat din împrejurimile fabricii de aeronave Arado-Brandenburg. Discurile zburătoare spaţio-temporale RFZ 1, 2, 3, 4 şi 6 au fost testate acolo sub supravegherea Societăţii Vril, în timp ce Thule a fost ajutată de ramura tehnică a serviciului SS pentru unitatea E-IV, cu scopul de a dezvolta energii alternative. Începând cu 1935, Societatea Thule a lucrat la un alt proiect, într-o locaţie secretă în NV-ul Germaniei, locaţie denumită Hauneburg.

Ca atare, produsul lor era cunoscut drept Nava H (Nava Hauneburg), denumire schimbată în 1939, pe scurt Haunebu I, o dată cu perfecţionarea motorului său. Haunebu I a fost desemnată ca RFZ-5, când Thule s-a mutat de la Hauneburg în Arado-Brandenburg. Motorul Thule era un motor revoluţionar EMG (electro-magnetic-gravitaţional), aşa-numitul Tachyonator 7. Acesta a folosit un propulsor magneto-hidraulic Hans Coler (o sursă gratuită de energie gravitaţională) modificat într-un convertor cuplat la un generator bandă Van de Graaf şi dinamul de vortex Marconi (un rezervor rotativ cu mercur încălzit). Odată activat, motorul produce puternice câmpuri electromagnetice EMG de rotaţie ce influenţează gravitaţia. Câmpurile de rotaţie pun în funcţiune dinamul, creând astfel o reducere a masei la r.p.m. incredibile.

Povestea unui martor ocular

Mărturia unei persoane care a asistat la un eveniment din hangarul unui aeroport de lângă Praga, în februarie 1945, raporta “existenţa unui disc de circa 5-6 metri în diametru. Corpul discului era relativ mare în centru. La bază avea patru picioare subţiri înalte. Culoarea: aluminiu. Înălţimea: aproape la fel de înalt cât o persoană. Grosimea: în unele părţi de 30 până la 40 centimetri, cu marginea formată din tije exterioare, posibil, cu orificii pătrate.” Reportajul despre această apariţie a fost publicat pentru prima dată în revista germană de specialitate „Flugzeug” în februarie 1989.

„Alături de prietenii mei”, a continuat reporterul, „am văzut acel disc ieşind din hangar. A fost după ce am auzit zgomotul motoarelor pornite, am văzut partea exterioară a discului începând să se rotească, iar vehiculul a început să se deplaseze încet, în linie dreaptă, spre capătul sudic al câmpului. S-a ridicat mai apoi aproape un metru în aer. După ce s-a deplasat aproape 300 de metri la acea altitudine, s-a oprit din nou. Aterizarea sa a fost destul de abruptă.”

Teorie sau mister? Au reușit naziștii să construiască o bază lunară?

Teorie sau mister? Au reușit naziștii să construiască o bază lunară?

Andromeda, o navă proiectată să atingă viteza luminii

În 1941, Societatea Vril a dezvoltat propriul motor la nava RFZ-7, redenumit Vril-1 Jäger (Vânătorul). După 1941, Hitler a interzis societăţile secrete, astfel că ambele societăţi Thule şi Vril au fost înscrise sub denumirea Unitatea SS E-IV. Vril era cunoscută în secret şi drept Die Kette – “Lanţul” – ce face referire la legăturile morale între membrii acesteia. Vril avea legături puternice cu Wilhelm Canaris – şeful serviciului de spionaj militar Abwehr, SS Ahnenerbe – asociaţie de intelectuali germani (studiul originii germanilor pe criterii pseudoştiinţifice şi demonstrarea superiorităţii rasei ariene), dezvoltându-şi activitatea la Arado cu ajutorul inginerilor.

Ambele nave, Thule şi Vril, au fost construite în perioada 1939–1945. Thule a produs seria de nave discoidale mari Haunebu I – III, în timp ce navele discoidale Vril se axau mai mult pe transmisiile de zbor. Prin 1944, a fost construit aparatul de zbor discoidal Vril 7 Geist (numit Spiritul) şi aeronava gigant, denumită Andromeda, o navă-mamă ce avea o formă cilindrică cu lungime de 139 de metri şi un diametru de 30 de metri, proiectată să atingă teoretic viteza luminii.

O unitate specială numită Sonderbureau 13 (Biroul Special) a fost înfiinţată de Forţele Aeriene oficial pentru a investiga ciudatele fenomene aerospaţiale petrecute deasupra Reich-ului, dar neoficial pentru a acoperi rapoartele despre aparatele de zbor discoidale. În septembrie 1944, un pilot al unui ME-262 jet a zărit una din aeronavele Andromeda şi a raportat; Sonderbureau 13 a încercat imediat sa simuleze ignoranţa despre un astfel de obiect.

Ochiul Magic Vril este un aparat de spionaj mitic nazist, de recunoaştere, presupus a fi elaborat în 1945. Adevărul este că inginerul Rolf Engel din societatea Vril a dezvoltat un motor electro-magnetic-gravitaţional în miniatură şi l-a instalat într-un corp uşor blindat de forma unui pepene de aproximativ 30 centimetri în diametru. Acesta avea o antenă de recepţie, o cameră de luat vederi mică, o armă şi un braţ telescopic ce ţinea o altă cameră mică şi un microfon.

Povestea merge mai departe la începutul anului 1945 când Rolf Engel a efectuat teste în laborator cu puterea de alimentare a acestui dispozitiv folosind un echipament de televiziune miniaturizat. Racheta HS-293D avea orientare televizată, compozitele aeronavei fiind dezvoltate în acest moment. Ţinta Argus AS-292 a fost conectată la un vehicul pilotat de la distanţă, dotat cu camere. Acestea au fost neobservate de către Aliaţi şi nici una nu a fost doborâtă. Dificultatea apare în călătoriile interdimensionale şi în caracteristicile vizibilităţii.

Nu există nici o evidenţă despre faptul că un prototip funcţional ar fi fost vreodată proiectat. Cererea pentru posibilitatea de a călători în vreun mod interdimensional este la fel de puternică ca aceea a Societăţii Vril pentru zborurile interspaţiale cu Jenseitsflugmachine (Maşina Zburătoare de Dincolo) şi discurile zburătoare Vril.

Între timp, deoarece Aliaţii au avansat în Reich, Societatea Vril a planificat să evacueze tehnologia sa în baze din afara Europei, în special în baza secretă din Antarctica – Baza 211, în timp ce planul lor personal era să îi evacueze pe mediumi către stele cu zborul interspaţial pe Adromeda. Au plecat în martie 1945 şi nu au mai fost vreodată găsiţi.

OZN-urile naziste oculte Flugdiskus (Haunebu)

Forţele aeriene germane au excelat în industria de armament aerospaţială. Au creat racheta V-2, responsabilă pentru bombardamentele aeriene devastatoare din Paris, Londra şi Antwerp în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1939, au pilotat primul avion cu reacţie. Acestea au fost, de asemenea, de neegalat în fizica teoretică din spatele bombelor atomice, creând prima reacţie de fuziune nucleară în Berlin, în 1938. În timp ce aceste fapte sunt acum bine documentate, teoreticienii sugerează că naziştii au lucrat la progresul tehnologic dincolo de rachete, avioane cu reacţie şi de energia atomică: ei, de fapt, au produs şi pilotat farfuria zburătoare.

O astfel de ambarcaţiune se poate să fi fost produsul muncii dr. Richard Miethe, un om de ştiinţă german, care după al Doilea Război Mondial a aderat la compania canadiană A.V. Roe şi a proiectat nava discoidală Avrocar cu pernă de aer, dar în mare măsură legată de pământ (imagini de film care sunt adesea folosite pentru a descrie OZN-urile). Miethe şi alţi doi oameni de ştiinţă, Klaus Habermohl şi Rudolph Schreiver, au lucrat la un proiect OZN nazist secret, cunoscut, în general, sub numele de Haunebu sau Flugdiskus. În conformitate cu unele versiuni ale povestirilor despre OZN-uri, farfuria zburătoare de la Praga a ajuns la o altitudine mai mare de 7,5 mile (12 km) şi o viteză de 1.200 m/h (1.930 km/h), în mai puţin de 3 minute. Desigur aceasta ar fi fost o realizare incredibilă şi una care cu siguranţă nu a putut fi reprodusă după Avrocar şi nici după nava din raportul proiectului Flugdiskus.

OZN-urile naziste și JFK

Un lucru notabil despre urmărirea penală în cazul de asasinare a lui JFK din districtul New Orleans este identificarea lui Fred Lee Crisman. Crisman este, de asemenea, cunoscut ca unul dintre martorii incidentului OZN din Insula Maury, în 1947.

O mare parte din viaţa lui Crisman înainte de această publicare apare sub formă de zvonuri şi speculaţii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de exemplu, se presupune că ar fi aparţinut OSS-ului (Biroul Serviciilor Secrete), un precursor al CIA, care conform cu doctrina OZN a avut legătură cu transferul după război a tehnologiei farfuriei zburătoare de la nazişti; şi astfel, dacă ar fi fost vreo legătură, aceasta ar fi stat la originea implicării lui Crisman în incidentul Insula Maury. Şi mai important, asociaţii OSS ai lui Crisman l-ar fi putut include şi pe Clay Shaw, persoană importantă în New Orleans, pe care Jim Garrison l-a urmărit, o piedică a acestuia în marea conspiraţie.

Shaw aparţinea, de asemenea, consiliului de administraţie a Permindex, un grup descris ca o prezenţă întunecată a unei corporaţii transnaţionale şi “o organizaţie de faţadă a CIA”. Printre ceilalţi membri ai consiliului se numără şi Louis Bloomfield – ofiţer OSS, Ferenc Nagy – premier al Ungariei demis de către comunişti în 1947. Serviciul militar al lui Shaw se dezvolta aparent în jurul implicării lui în CIA/OSS de la sfârşitul anilor ’40. În conformitate cu relatările unui scriitor, Shaw “ar fi fost în afaceri cu foştii nazişti şi fasciştii europeni implicaţi în diverse operaţiuni CIA sub acoperire, sponsorizate în întreaga Europa”.

Aceste operaţiuni sub acoperire, inclusiv Operaţiunea Paperclip, au fost o pradă de război ce au împins cu succes mulţi savanţi care serviseră Germaniei naziste să ia calea Statelor Unite, împreună cu echipamentele şi dosarele ştiinţifice ce aparţineau programului dezvoltat de nazişti pentru realizarea rachetelor, zvonindu-se că acestea conţin formele de ocultism şi originile extraterestre. Wernher Von Braun şi Walter Dornberger erau astfel incluşi în topul oamenilor de ştiinţă din tehnologia rachetelor. Au direcţionat o echipă de 118 foşti nazişti staţionaţi la Arsenalul Redstone în Huntswille, Alabama, şi au devenit proiectanţii programului spaţial american de succes, ce a condus în cele din urmă la aterizarea omului pe Lună.

În timp ce mulţi au considerat aceste genii ale ştiinţei în tehnologia rachetelor ca fiind exploatate de statul nazist, entuziasmul lor pentru cauza lui Hitler şi rolul lor în dezvoltarea armelor de distrugere în masă au pătat, în cele din urmă, istoria succeselor americane în spaţiu. Von Braun a fost un ofiţer al lui Hilter în SS şi nu numai că a dezvoltat racheta V-2 care a terorizat şi omorât mii de oameni în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar a făcut-o prin folosirea sclavilor ca forţă de muncă în Nordhausen-ul nazist, lagărele de concentrare Dora şi Mittlework, unde aceştia erau înfometaţi şi exterminaţi cu sutele.

În 1945, Von Braun şi ceilalţi nazişti din Proiectul Paperclip au abandonat centrul lor de cercetare al rachetelor de la Peenemunde şi s-au predat locotenentului Charles L. Stewart în apropiere de graniţa austriacă. Printre alţi soldaţi americani, relativ conectaţi la eveniment, se afla şi ofiţerul Clay Shaw, care a servit drept consilier şefului adjunct al operaţiunilor europene, generalul Charles O. Thrasher.  (By  Kenn Thomas)

Viktor Schauberger și cercetările lui secrete

În cursul anilor ’50, mai multe schiţe tehnice şi planuri detaliate au început să circule împreună cu povestiri despre munca lui Miethe, Habermohl şi Schreiver, care au sugerat proiectări tehnologice chiar mai avansate decât cele ale armelor aerospaţiale naziste. În aceste povestiri este menţionat şi un pădurar austriac, Viktor Schauberger, şi cercetările lui secrete despre capacitatea de propulsie a navei, care ar fi implicat termeni precum apa energizată sau undele armonice.

Schauberger reapare frecvent în scrierile despre OZN-uri ca adevăratul proiectant al discului care a fost lansat la Praga, având idei desăvârşite cu privire la puterea de rotaţie a apei, idei pe care le-a aplicat în proiectarea farfuriei zburătoare încă din 1938. Echipa proiectului Flugdiskus a dezvoltat versiunile mai vechi ale ambarcaţiunii în 1942. La scurt timp după aceea, Schauberger a fost recrutat de ordinul nazist pentru un proiect de dezvoltare a OZN-urilor în lagărul de concentrare din Mauthausen. După război, Schauberger a continuat munca de cercetare în domeniul energiei experimentale sub auspiciile americane şi a murit în Chicago în 1958. Schauberger a fost obiectul mai multor biografii şi interesul în ideile sale despre proprietăţile energetice ale apei sunt încă discutate în rândul persoanelor interesate în energia alternativă.

Exorcizarea demonilor lui Hitler

////////////////////////////////////////////

ISAIA, de Daniel Branzei

În sfârșit, ceva mai înțelepți după ce am străbătut cărțile poetico-didactice din Biblie, am ajuns la spectaculoasa grupare a cărților profetice. Isaia este deschizător de drum, cel ce stabilește tematica generală și întinde perspectiva profetică până în zorii Noii Creaţiuni. 

Un om remarcabil, un mesaj epocal, o veste teribil de … bună! În cel de al doilea verset al cărții sale, profetul Isaia cheamă cerul și pământul să asculte și să fie martori la ceea ce urmează să spună el:

„Ascultaţi, ceruri! Ia aminte, pământ,

    pentru că Domnul a vorbit: …“ (Is. 1:2).

Isaia este conștient că dispune de un mesaj cu implicații cosmice, și așa este. Ultimul capitol al cărții lui vestește înnoirea întregului Univers:

Căci aşa cum cerurile cele noi

    şi pământul cel nou, pe care le fac,

vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul,

    tot aşa vor dăinui şi urmaşii şi numele vostru.“ (Is. 66:22).

Considerat „evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întuneric cea mai luminoasă carte de profeţie mesianică.

„ …Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acuma este necaz…  Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2)

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”(9:6)

„De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (7:14) 

Isaia este cel mai ciotat profet în Noul Testament, iar cartea sa este pe locul doi în numărul de citări, după cartea psalmilor.  De exemplu, textul din Matei 1:23 se referă la Isai 7:14, iar Matei 12:18-21 este citat din cea dintâi cântare a robului lui Dumnezeu din Isaia 42:1-4. Marcu își începe Evanghelia cu un citat din Isaia 40:3, iar textul din Marcu 11:17 este citat din Isaia 56:7. textul din isaia 53 este citat de cinci ori în Noul Testament:

Isaia 53:1 apare în Ioan 12:38

Isaia 53:4 apare în Matei 8:17

Isaia 53:7-8 apare în Fapte 8:32-33

Isaia 53:4-12 apare în 1 Petru 2:22-25

Isaia 53:12 apare în Luca 22:37

În Fapte 13:47 întâlnim Isaia 49:6, care spune că robul Domnului va fi o lumină pentru neamuri. În Fapte 13:34 apare Isaia 55:3 care vorbește despre binecuvântarea lui David. În Fapte 7:49 apare Isaia 66:1-2 care spun că cerurile sunt scaunul de domnie al lui Dumnezeu. În Fapte 28:26-27 apare Isaia 6:9-10.

Apostolul Pavel citează de cinci ori din Isaia în epistola sa către Romani. 1 Petru 1:24 citează din Isaia 40:6-8 unde scrie că orice făptură este ca iarba …“. Cheia lui David despre care se vorbește în Apocalipsa 3:7 este un citat din Isaia 22:22.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, Yesa-Yahu, care tradus înseamnă, în mod providential, tocmai: „Mântuirea este a Domnului”. Din această rădăcină comună provine și numele Mântuitorului: ,,Iehușua“.

Autorul: Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra scrisului tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu-i de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţi profetice ale Vechiului Testament.

Stilistica lui Isaia aparține unui om cu o educație aleasă.  The International Standard Bible Encyclopedia afirmă: ,,Isaia nu are nici egal, nici rival în ceea ce privește ușurința cu care folosește în mod sclipitor imaginile mentale. Stilul său marchează momentul climactic al artei literare evreiești“ (“Isaiah,” vol. II, p. 885). Felul în care folosește epigrame, metafore, întrebări retorice, dialoguri, hiperbole și parabole  ,,fac din cartea lui Isaia cea mai mare capodoperă din literatura ebraică“ (ibid.).

Asemenea celor mai mulţi autori ai cărților Bibliei, Isaia a fost prea preocupat să vorbească despre Dumnezeu ca să mai aibă timp să vorbească și despre el însuși. (Exact invers în comparaţie cu ceea ce fac unii ,,reprezentanți“ ai lui Dumnezeu de astăzi. Unuia, înfoiat ca un păun, mi-a venit să-i spun zilele trecute: ,,Dacă te-ai da puțin la o parte, L-am vedea mai bine pe Dumnezeu!“) 

Foarte puținele date despre Isaia le aflăm din scurtele mențiuni din text și din scrierile istorice ale evreilor, mai ales de la Iosif Flavius. Numele primit de la părinți dovedește că tatăl lui, Amoț, a fost un om evlavios. Din punct de vedere uman, Isaia a avut un mare avantaj social pentru că s-a născut la palatal regal și a fost crescut la Curte. Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Cartea lui poartă pecetea unui om cu educaţie aleasă: stil elegant şi foarte îngrijit, excelează în proza poetică, ritm şi gradaţie a descrierilor, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară. Ca spiritualitate, copilul acesta a crescut până la statura unui om vrednic să fie pus de către evrei alături de Moise și Ilie.

A fost nepotul împăratului Ioas și văr cu împăratul Ozia, unul din motivele pentru care a fost așa de devastat de moartea lui Ozia (Isaia 6:1).

Isaia a avut avere, rang și educație. Acestea i-au creat anumite avantaje, dar nu l-au împiedicat să fie profet. Întâlnirea supranaturală din Templu i-a făcut foarte clar care a trebuit să-i fie destinul și chemarea lui în viață.

Isaia s-a mișcat în voie prin curtea împărătească și a fost sfetnic al împăratului. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la Curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32). Foarte multe din profețiile lui încearcă să corecteze anumite orientări greşite de politică externă, mai ales păguboasa tendință de a căuta siguranță prin alianțe cu Asiria și Egiptul.

Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Şi soţia lui a fost proorociţă, ceea ce l-a ajutat pe Isaia să-și verifice conținutul mesajului profetic. Nu este destul de limpede dacă Isaia provenea din neam de preoţi. Totuşi, accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18).

În privinţa caracterului, am putea menţiona următoarele trăsături specifice ale lui Isaia: (a) îndrăzneală, (deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii); (b) patriotism înflăcărat – a acţionat foarte pornit împotriva a tot ceea ce ar fi putut cauza pagube şi nenorociri poporului său. Totuşi, (c) blând cu celelalte popoare din jur, Isaia manifestase (d) o simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. El s-a pronunţat cu (e) sarcasm şi indignare împotriva păcatului, însă (f) atent la limbaj când vorbeşte, fiind copleşit de reverenţă faţă de Dumnezeu.(g) O profundă spiritualitate i-a caracterizat întreaga viaţă. Pe Dumnezeu Îl numeşte adesea Cel Preaînalt, Cel Sfânt, Cel Atotputernic.

În concluzie, toate aceste trăsături fac din Isaia unul dintre cele mai bune modele pentru predicatorii din toate timpurile.

Destinul profetic

Dumnezeu l-a chemat pe Isaia la slujba profetică cu ocazia morții împăratului Ozia (Azaria). Isaia, care avea pe atunci aproximativ 20 de ani, s-a dus în Templu să înțeleagă de ce a murit vărul său. Prin experiența viziunii pe care a avut-o acolo, Isaia a primit de la Dumnezeu trei lecții legate direct de vocaţia lui profetică. 

1. Nu numiți sfințenie ceea ce numesc ei sfințenie. Sfinţenia dumnezeiască întrece cu mult percepţia omenească pe această temă.

Ozia fusese un împărat bun, care căutase pe Domnul și fusese considerat în țară un mare reformator. Probabil că Isaia a vrut să știe de ce a fost pedepsită o persoană cu atâta popularitate; de ce are Dumnezeu pretenții așa de mari și de ce l-a pedepsit așa de crunt pe unul dintre cei mai buni împărați ai țării.

Însă, ca urmare a vedeniei avute în Templu, Isaia a fost copleșit de sfințenia lui Dumnezeu.

,,În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau:

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum“ (Isaia 6:1-4).

Ierusalimul era sfânt, Templul era sfânt, preoții erau sfinți, dar Dumnezeu i-a descoperit lui Isaia un palier infinit mai înalt al sfințeniei cerești. Sub influența ei, chiar trecătoare, ,,ușorii ușii Templului pământesc s-au zguduit“ și dădeau semne că nu mai rezistă.

Isaia și-a dat seama că noi, oamenii credincioşi, ne cam jucăm cu lucrurile sfinte şi că abordăm cu prea multă uşurătate ideea de sfințenie, care presupune nivele de puritate infinit superioare trăirilor noastre.

Asemenea lui Moise în fața tufișului arzând (Exod 3:5-6), Isaia s-a prăbușit în sine în fața sfințeniei divine.

Isaia a trăit toată viața sub influența vedeniei din Templu. Asta se vede din faptul că el a folosit pentru Dumnezeu un nume divin pe care nu-l mai folosise nimeni: ,,Sfântul lui Israel“, nume care apare în proorocia lui de nu mai puțin de 28 de ori.

Cea de a doua lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

1. Nu numi imposibil ceea ce numesc ei imposibil! Dumnezeu poate face orice, oricând și prin oricine.

Învăluit din toate părțile de sfințenia cerească, Isaia s-a crezut un om pierdut. Sub puternica impresie pe care i-a făcut-o aceasta, el și-a dat seama că întrebarea nu era cum de l-a pedepsit Sfântul lui Israel pe Ozia, ci cum se face că a scăpat de pedeapsa divină el însuşi, precum şi concetăţenii lui!

,,Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Isaia 6:5).  

Cum va putea să stea un muritor în prezența sfințeniei divine? Deodată o asemenea probabilitate i-a apărut ca o imposibilitate. Însă, Dumnezeu i-a arătat imediat că are soluții pregătite pentru toate impasurile noastre. Pentru El nimic nu este imposibil! Soluțiile Sale sunt simple, pentru că toate lucrurile se mulează pe voința Lui suverană.

,,Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis:

„Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:6-7)

Impasul lui Isaia a fost rezolvat de Dumnezeu într-un mod surprinzător de simplu: i-a curățit buzele cu un cărbune luat de pe altar. Dumnezeu este specialist în acţiuni imposibile! Cartea lui Isaia cuprinde această afirmație în chiar primul ei capitol, stabilind astfel termenii în care discută Dumnezeu cu poporul Său:

,,Veniți totuși sa ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Isaia 1:18).

Ne-am aștepta ca Dumnezeu să judece după dreptate; dar iată, El ne spune că judecata Lui va reuși imposibilul! El îi va face pe cei judecați ,,să arate bine“ la judecată și să-i scoată nevinovați.

Isaia 1:18 este unul din versetele pe care le știm prea bine ca să le înțelegem bine. Le cunoaștem ,,pe dinafară“, dar nu reușim să le pătrundem și ,,pe dinăuntru“. În text, Dumnezeu Se laudă că este în stare de două lucruri imposibile: să facă albe ca zăpada niște păcate de culoarea cârmâzului, și că poate întoarce lâna la culoarea ei naturală.

Orice persoană care a lucrat vreodată cu culorile știe că, dacă ai pictat ceva peste culoarea alb, nu vei mai reuși să obții albul inițial cu nici o altă combinație de culori adăugate. Dumnezeu spune însă că El ,,poate“!

Orice specialist în vopsitul stofelor știe că dacă ai vopsit lâna, îți va fi imposibil s-o întorci la culoarea ei naturală. Nu există diluant sau curățitor pentru așa ceva! Întrebați-o pe Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16:14). Însă, Dumnezeu spune că El ,,poate“!

Prin aceste două afirmații, cartea lui Isaia ne învață că un copil al lui Dumnezeu trebuie să scoată din vocabularul lui cuvântul ,,imposibil“. ,,La Dumnezeu toate sunt cu putință!“ (Marcu 9:23). 

Cea de a treia lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

III. Nu numi succes ceea ce numesc ei succes. Pentru cei care-L slujesc pe Dumnezeu, succesul poate lua forme surprinzătoare. 

După tot ce i s-a întâmplat până acum în Templu, probabil că Isaia a ajuns la convingerea că Dumnezeu poate face orice și că nimeni și nimic nu I se poate împotrivi. Nu-i de mirare că a fost așa de dornic să se pună şi el în slujba unui asemenea Dumnezeu. Asocierea cu El însemna un succes mai dinainte garantat!

,,Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: ,,Iată-mă! trimite-mă!“ (Isaia 6:8).

Este același ,,Noi“ pomenit pentru prima dată în cartea Geneza, cu ocazia creării Universului(Gen. 1:26). Toate cele trei persoane ale dumnezeirii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-au implicat direct în alegerea și trimiterea lui Isaia. Misiunea lui este autentică și puternică.

Aici apare una din cele mai mari surprize ale activității lui Isaia. Dumnezeu îi spune că nimeni nu-l va asculta și nu se va supune mesajului lui! ,,Succesul“ misiunii lui nu va fi în proclamarea unui mesaj care să ducă la mântuire, ci unul care să slujească doar ca mărturie.

,,El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: ,,Într-una veţi auzi, şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!” Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Isaia 6:9-10).

Din pricina inerției gândirii noastre, ani de-a rândul am pus în textul versetelor de mai sus un semn de întrebare (?), acolo unde este un semn de exclamare (!), văzând o ,,interogare“ care să ducă la pocăință, acolo unde nu este decât o ,,condamnare la împietrire“, care să ducă la pedeapsă.

Dumnezeu îi spune tânărului Isaia: ,,Să nu-ți faci cumva iluzia că vei fi un predicator de succes! Cu cât le vei vorbi mai mult, cu atât oamenii se vor încăpățâna să nu te asculte. Eu Însumi am să-i fac surzi, orbi și am să le împietresc inima ca să nu te asculte. Ca nu cumva să se întoarcă la Mine cu pocăință și să trebuiască să-i iert. Este ceasul pedepsei! Ceasul pocăinței s-a dus!

Care predicator s-ar mulțumi cu o asemenea misiune? Cine s-ar bucura de un asemenea destin? Nu-i de mirare că Isaia a sperat ca această situație să fie trecătoare, de scurtă durată:

Şi eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie” (Isaia 6:11-12). 

Ca și profetul Ieremia, care i-a continuat activitatea profetică, Isaia a fost ,,un profet din ceasul al doisprezecelea“. Mesajul lui a fost mai degrabă un anunț al sentinței decât o pledoarie pentru salvare. Răbdarea lui Dumnezeu atinsese limita de la care disciplinarea părintească hotărâse necesitatea imperioasă a pedepsei.

Realitatea aceasta este subliniată și în alte părți ale Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu nu deschide întotdeauna inimile oamenilor. Uneori le împietrește. Versetele acestea care anunță că propovăduirea lui Isaia nu va aduce mântuire sunt citate în Noul Testament mai mult decât oricare altele din cartea lui (Matei 13:14; Marcu 4:12; Luca 8:10; Ioan 12:40; Fapte 28:26; Romani 11:8).

Domnul Isus a afirmat că lucrarea Lui avea să se asemene cu cea a lui Isaia:

„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca , măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi, măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele” (Marcu 4:11-12).

Isaia a avut una din cele mai grele și mai lipsite de satisfacții misiuni avute de toți profeții Bibliei. Dacă nu s-ar fi achitat de ea n-am fi aflat niciodată de el. S-a achitat însă cu brio și astăzi este cunoscut în toată lumea. A vorbit în vânt, dar și-a scris cuvintele într-o carte. N-a fost ascultat de contemporani, dar este citit de oamenii din toate limbile și colțurile pământului. N-a fost băgat în seamă de cei din vremea lui, dar a fost rânduit de Dumnezeu să rămână peste veacuri vestitorul unui mesaj potrivit pentru toți oamenii acestei planete. Isaia a fost un om ratat în timpul vieții. Ascultătorii lui l-au privit cu din ce în ce mai multă dușmănie și batjocură. Și asta timp de … 40 de ani. Pentru Isaia, ca și pentru alți mari slujitori ai lui Dumnezeu, ,,succesul“ se scrie ,,c-r-e-d-i-n-c-i-o-ș-i-e“.

Ceea ce este uimitor este că Isaia, spre deosebire de Ieremia, celălalt profet contemporan cu destin tragic, nu se ,,acrește“, nu devine cenușiu sau ,,plângăcios“. Isaia strălucește de optimism. Cum a fost posibil?

Motivul este identificarea profetului cu Dumnezeul pe care-L slujește și convingerea că Dumnezeu poate imposibilul! Cartea lui Isaia este plină de lucruri imposibile, extraordinare, de necrezut, dar solide la fel ca realitatea ultimă a Celui Atotputernic. Ieremia se uită prea mult la pământ. Isaia se pierde în adorarea cerului și a lucrării supranaturale pe care o va face Dumnezeu pe pământ. Cine-L are pe Dumnezeu are întotdeauna ,,destul“. Isaia vestește despre o naștere imposibilă, un prunct venit dintr-o fecioară ((Is. 7:14), despre o înviere imposibilă (Is. 53:10), despre o împărăție imposibilă (Is. 11:1-9). Cu astfel de diamante în traistă, Isaia călătorește prin viață ca un om bogat, îmbrăcat deja în straiele cerului și asemănător până la confundare cu un alt ,,om al durerii și obișnuit cu suferință“ cu care va pe veci legat:

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;  să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească, în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie, în locul plânsului, o haină de laudă, în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului,ca să slujească spre slava Lui. …

„Mă bucur în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei.  Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” (Isaia 61). 

Data scrierii:

Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37). 

Contextul istoric:

Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci când cele 10 seminţii din Regatul de Nord a lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.

Sub ameninţarea lui Tiglat-Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.

Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează până când Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Când Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească regatul lui Iuda, Egiptul ezită să trimită ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească, capitulând şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflând despre situaţia aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36 – 37).

În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întârzie să apară: Dumnezeu Însuşi luptă cu asirienii producându-le o mare înfrângere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată. Împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice ameninţare şi, pentru o perioadă de timp, se va bucura de pace, linişte şi prosperitate.

Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia ne va fi

mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi clarificate cu uşurinţă.

Conţinutul cărţii:

1. Conținut păstrat prin providență:

Isaia este o carte fascinantă ca studiu. Caracterul providențial al cărții este subliniat prin faptul că ni s-a păstrat întreagă, cea mai veche copie fiind descoperită în documentele de la Marea Moartă. De-a lungul secolelor, liberali vinovați de prea multă libertate în criticarea lucrărilor lui Dumnezeu, dar și rabinii habotnic porniți împotriva lui Cristos au negat vechimea și inspirația acestei cărți. Astăzi, însă, Dumnezeu i-a făcut dreptate. Spiritual, în mijlocul Israelului, se află Ierusalimul, iar în mijlocul Ierusalimului se găseşte ,,Muzeul lui Israel“. Ei bine, în urma descoperirii ,,Documentelor de la Marea Moartă“, exact la 60 ani de la descoperirea lor, respectiv din anul 2008, în centrul acestui muzeu, depus într-o vitrină circulară, se află sulul cărții lui Isaia, integral și fără nici un verset lipsă. Da, există acolo chiar și mult contestatul capitol 53, chintesența lucrării mesianice a lui Dumnezeu pentru Israel.

image.axdisaiah-scroll1Archaeologist Robert Cargill examines a full-scale facsimile of the 2000-year-old-plus Isaiah Scroll at Jerusalem’s Shrine of the Book 

1. Conținut așezat într-o formă matematică.

Cartea lui Isaia constituie un studiu fascinant și din cauza felului în care a fost împărțită pe versete și capitole. Deși nu putem spune că această împărțire a fost ,,inspirată“, o putem pune și pe ea în categoria întâmplărilor ,,providențiale“. Unii ar prefera să citească și azi textul Bibliei nefragmentat grafic de împărțirea curentă, spunând că asta ne-ar facilita refamiliarizarea cu curgerea naturală a narațiunii. Pentru aproximativ 1.100 de ani, Biserica creștină a citit Biblia în felul acesta.

Împărțirea Bibliei pe capitole a fost lucrarea lui Stephen Langton, un arhiepiscop de Canterbury. El a recomandat această împărțire în anul 1.227, iar Biblia Wycliffe din anul 1382 a fost cea dintâi care a fost tipărită astfel. De atunci, imensa majoritate a traducerilor Bibliei folosesc aceasă metodă, care ne ajută să localizăm mult mai ușor anumite texte, ca de pildă Ioan 3:16.

Împărțirea textului Vechiului Testament în capitole și versete a fost făcută de rabinul Nathan în anul 1488. Robert (Stephanus) Etienne a fost inspirat de lucrarea lui Nathan să adauge o împărțire cu versete numerotate și împărțirii Noului Testament pe capitole. Prin aceasta, în anul 1448, odată cu tipărirea Bibliei de la Geneva s-a ajuns la forma grafică pe care o folosim și noi astăzi.

Nu știu dacă cel care a împărțit cartea profetului Isaia pe capitole și versete și-a dat seama sau nu de ceea ce face, dar cartea este așezată astăzi pe o foarte interesantă structură numerică. Cartea conține 66 de capitole, exact atâtea câte sunt și cărțile Bibliei. Mai mult, Isaia este secționat în două jumătăți distincte, primele 39 de capitole și ultimele 27, exact așa cum sunt împărțite și cărțile Vechiului și Noului Testament. Este evident că primele 39 de capitole rezumă mesajul pe care l-a avut Dumnezeu în Vechiul Testament, iar ultimele 27 adaugă aroma mesajului de har și restaurare conținut de Noul Testament. Cea de-a doua secțiune începe chiar cu o declarație tematică, preluată literal de Ioan Botezătorul, la începutul Noului Testament:

,,Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 40:1-5)

Secțiunea continuă apoi cu lucrarea Robului Domnului, uns de Dumnezeu, jertfit pentru păcatele poporului Său, înviat și înălțat apoi în slavă. Trecem apoi prin texte care ne spun că ,,vom fi martori ai Lui până la marginile pământului“ și se încheie cu o declarație apocaliptică a lui Dumnezeu:

,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.“ (Isaia 65:17)

Cu alte cuvinte, dacă cineva ar lua toată Biblia și ar îngrămădi-o într-o singură carte am avea exact cartea profetului Isaia.

Isaia îşi începe cartea cu o referire la cer și pământ, un ecou al creării Universului în cartea Geneza, și o încheie cu o aluzie la un cer nou și un pământ nou, o prevestire a Apocalipsei. Exact acolo unde trebuie, în simetria numerică, există o referire la epoca îndurării divine, un ecou al Evangheliei lui Matei.

Isaia și Biblia  

În simetria numerică de astăzi există chiar și o împărțire mai interesantă. Este evident că secțiunea capitolelor 40-66 se subîmparte și ea în trei, fiecare de câte 9 capitole dedicate fiecare în parte uneia din cele trei persoane ale Dumnezeului triunic: În capitolele 40-48 tema este ,,mângâiați pe poporul Meu“, și ne întâlnim cu măreția Tatălui. În capitolele 49-57, tema este ,,Robul Domnului, care moare și apoi învie“, iar eroul principal este Fiul care ne-a adus harul mântuirii. Iar în capitolele 58-66 ni se prezintă ,,slava viitoare“, care va fi așezată prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Și dacă vreți ceva sublim, iată cât de ,,christocentrică“ este această a doua parte a cărții lui Isaia, evanghelistul Vechiului testament:

– 66 de capitole, ca Biblia

– 39 de capitole aspre despre judecată, ca Vechiul Testament

– 27 de capitole despre salvare, ca Noul testament

– în aceste 27 capitole din final sunt trei grupe de câte nouă

– primele 9 sunt despre salvarea fizică a lui Israel

– ultimele 9 sunt despre salvarea fizică a planetei

– secțiunea de 9 capitole de la mijloc este despre salvarea individuală,

– iar inima acesteia este (nu se putea altfel!) exact capitolul Isaia 53 !!!

– inima caitolului 53 este această afrimație: ,,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi“ (Isaia 53:5)

O altă asemănare cu Vechiul testament este că expresia ,,întristați pe Duhul Sfânt“ vine din Isaia 63:10-11

,,Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt, iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt“

Un alt text din Isaia este un anunț al Rusalilor:

,,Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, …“ (Isaia 44:3).

Oare cum pot unii să spună că nu există referiri la Sfânta Trinitate în Vechiul Testament ?!

Desigur, împărțirea pe capitole și versete n-a fost făcută de Dumnezeu, dar este evident că Dumnezeu a așezat conținutul cărții într-o structură fascinantă.

A existat un critic literar căruia nu i-a plăcut că lucrările lui Shakespeare sunt pline de citate la care scriitorul nu a trecut și referința. Asta până când cineva a observat că Shakespeare s-a citat pe sine însuși, semnalându-ne că anumite pasaje există în alte scrieri ale sale. La fel este și cu Biblia. Noul Testament este plin de citate din cartea profetului Isaia, mai ales din partea de la urmă. Iată câteva exemple de citate cu care suntem foarte familiari în limbajul creștin de astăzi:

,,Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare“ (Isaia 2:4b).

Versetul acesta se află pe soclul de granit al statuii așezate în fața sediului Națiunilor Unite din New York.

ONU

Este păcat că n-au pus acolo întreg versetul, care condiționează această realizare de supunerea față de Unsul trimis de Dumnezeu:

,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare“ (Isaia 4:2a). 

Fără ascultarea de Dumnezeu nu va exista o împărăție a păcii și a prosperității. Națiunile Unite sunt un orfelinat în care copiii caută ,,fraternitate“ fără să-L recunoască pe Cel care i-a făcut! Așa ceva nu se poate. Omenirea, preluând o metaforă a lui Milton, este mereu ,,în căutarea paradisului pierdut“, în care ar dori să se întoarcă sărind gardul pentru că la poartă a așezat Dumnezeu un heruvim cu sabie învăpăiată (Geneza 3:24). Pasajul din Isaia 2:2-5 se află preluate ,,cuvânt cu cuvânt“ și în cartea mai tânărului profet Mica (Mica 4:1-5). Repetițiile sunt metoda Bibliei de a întâri o afirmație. Țineți minte expresia ,,Adevărat , adevărat vă spun“ ? Când Dumnezeu repetă o informație este ca și cum ar vrea să spună: ,,Atenție! Aceasta se va întâmpla cu siguranță!“

Pasajul din Isaia și Mica este în contrast cu unul din cartea profetului Ioel, în care elementele metaforelor sunt inversate. Este un fel de formulare simbolică ,,înarmare – dezarmare“. Iată pasajul din Ioel:

,,Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ‘Sunt tare!’ (Ioel 3:10).

Alte versete arhicunoscute sunt acestea:

,,De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (Isaia 7: 14).

,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ (Isaia 9: 6).

,,Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (Isaia 11: 2).

,,Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine“ (Isaia 26: 3).

,, … dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40: 31).

,,Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea!“ (Isaia 52: 7).

,,Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă“ (Isaia 59: 1).

„O, de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta“ (Isaia 64: 1). 

Martin Luther s-a inspirat din Isaia când a compus celebra cântare ,,Cetate tare-i Dumnezeu“:

,,In ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură“ (Isaia 26:1).

Din cauza graficii în care a fost tipărită traducerea lui Dumitru Cornilescu, este dificil să remarcăm toate cântările menționate în cartea lui Isaia:

1. [ Via Domnului ] ,,Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă … (Isaia 5:1).

2. [ Cântarea Babilonului ] ,,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, … (Isaia 14:4).

3. [ Domnul secerișului ]

,,Eu privesc liniştit din locuinţa Mea

pe căldura arzătoare a luminii soarelui

şi pe aburul de rouă,

în vipia secerişului.

Dar, înainte de seceriş,

când cade floarea şi rodul se face aguridă,

el taie îndată mlădiţele cu cosoare,

ba taie chiar lăstarii şi-i aruncă…” (Isaia 18:4-5).

4. [ O cetate tare ] ,,În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. …“ (Isaia 26:1).

5. [ Cântare nouă pentru Via Domnului ] ,,În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celeimai alese: ‘Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte, ca să n-o vatăme nimeni. … (Isaia 27:2-5).
6. [ Cântarea lui Ezechia ] Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui … (Isaia 38:9).

7. [ Cântarea cea nouă ] ,,Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeţi pe mare şi cei ce locuiţi în ea, ostroave şi locuitorii lor! … (Isaia 42:10).

Foarte puțini creștini sunt conștienți că expresii ca acestea ,,întristați pe Duhul Sfânt“, ,,Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor“, ,,glasul celui ce strigă în pustie“, ,,Îmi veți fi martori până la marginile pământului“ și ,,orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi“ vin toate din textul celei de-a doua secțiuni majore din cartea profetului Isaia. Deci, dacă vrei să cunoști bine Biblia, trebuie să citești ce a scris Isaia. Cartea lui te va ajuta să înțelegi atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament.

Teme majore în profețiile lui Isaia:

Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acoperă o arie impresionantă de teme. Ele se întind de la întâmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de facerea lumii (vezi Isaia 42:5) şi până la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă textul cărţii lui Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa majoră a acestui profet rămâne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia.

Multe din profețiile lui Isaia încep cu situații istorice contemporane, iar profețiile lui sunt adresate lor, dar trec adesea dincolo de ele, adresându-se unor vremuri viitoare legate de venirea lui Mesia, Isus Christos.

Acest dualism este caracteristic multor altor profeții din Biblie. Profețiile cu dublă sau chiar triplă împlinire istorică anunță inițial venirea unor evenimente de mică importanță, pentru a trece apoi la împliniri mult mai ample și mai importante.

Profețiile cu caracter dublu din Isaia se referă la Isus Christos, la Israel şi Iuda, sau alte naţiuni din jur. Două profeții au un caracter singular prin excelență: cele legate de venirea Zilei Domnului și de Împărăția viitoare.

Iată patru subiecte distincte cărora li se adresează profețile din cartea lui Isaia.

1. Isaia despre Mesia:

Isaia este numit și ,,profetul evanghelist“, pentru că a scris așa de mult despre Isus Christos. Profețiile lor s-au împlinit întocmai în evenimentele descrise în Evanghelii.

Isaia a scris despre:

– nașterea lui Isus Christos (7:14; Mat. 1: 23);

– lucrarea lui Ioan Botezătorul (40:1-6; Mat. 3);

– lucrarea însoțitoare a Duhului Sfânt (61:1-2; Luca 4:17-19);

– lepădarea lui Christos de către Israel (6:9-13; Mat. 13:10-15; Ioan 12:38);

– piatra de poticnire (8:14; 28:16; Mat. 21: 42; Rom. 9:32–33; 1 Petru 2:6);

– lucrarea Lui pentru Neamuri (49:6; Luca 2:32; Fapte 13:47);

– suferinţele şi moartea Sa (52:1 – 53:12; Marcu 10:25);

– caracterul ispășitor al morții Lui pe cruce (53)

și despre Împărăția Lui viitoare (2, 11, 65; 11:1-9; Apoc. 12:10).

Nașterea supranaturală a lui Isus Christos dintr-o fecioară este una din doctrinele fundamentale ale creștinismului. Fiul lui Dumnezeu nu putea veni în lume ca mine și ca tine. Fiecare prunc este o creație nouă, dar Christos a existat dintotdeauna. El a venit printr-o naștere fără egal în istorie, fără explicație și fără rival.
Isus Christos ,,a venit în lume“ (Ioan 3:17; 10:36; 16:28).
În terminologia din Isaia 9:6, copilul ni s-a născut (a luat natură umană) pentru că un Fiu ni s-a dat (în natura Lui divină).
Trupul lui a fost conceput în mod supranatural prin Duhul Sfânt în pântecele Mariei (Luca 1:26–38; Evrei. 10:5). El a trăit fără păcat (1 Petru 2:22), căci “în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5); „El n-acunoscut nici un păcat“ (2 Cor. 5:21), dar a fost făcut păcat pentru răscumpărarea noastră. Dreptatea lui Dumnezeu L-a executat la cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morți ca să vadă astăzi înviorat ,,rodul suferințelor Sale“:

,,Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune[a] pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (Isaia 53:10-11).

O altă înfățișare profetică a lui Isus Christos în cartea lui Isaia este redată prin expresia ,,Robul Domnului“.

Însă, între evrei şi creştini, există o dispută asupra semnificaţiei acestui titlu: pentru evrei, este o referinţă la poporul Israel, iar creştinii Îl identifică cu Domnul Isus Christos.

Şi totuşi, expresia ,,robul Domnului“ folosită de 17 ori de Isaia identifică trei entități: națiunea lui Israel (41:8-9; 43:10); Cir, regele perșilor, cel ales de Dumnezeu să restaureze Israelul și să rezidească Templul (44:28; 45:1; vezi Ezra 1:1); și Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să sufere și să moară pentru păcatele lumii (o ,,septadă“ de texte: Isaia 42:1, 19; 49:5, 7; 50:10; 52:13; 53:11).

Unverset care ni-L arată pe Robul Domnului distinct de poporul Israel este acesta:

„Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul –, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut niciun dumnezeu şi după Mine nu va fi“ (Isaia 43:10).

Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat, destinat vremii şi poporului spre care a fost rostit, şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Christos din Nazaret, Mântuitorul lumii. Din descrierile făcute de Isaia în capitolul 53 ies la iveală patru caracteristici ale Robului Domnului:

1. Un caracter ireproșabil (Isaia 53:9). Nici un om nu se poate ridica la un asemenea nivel de perfecțiune!

,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. 

1. Este o persoană foarte nefericită, un om al dureri și obișnuit cu suferința (Isaia 53:2-3)

,,El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

1. Este executat ca un criminal, măcar că este total fără păcat (Isaia 53:4-9).

,,Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.

Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.“

1. După ce moare pentru păcatele altora, este înviat din morți ți înălțat în cinste (Isaia 53:10-12).

,,Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfăpentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.“ 

Legătura dintre pasajele care-l prezintă pe acel Rege biruitor și cele care-l prezintă pe Robul Domnului ca ,,om al suferinței“ n-a fost probabil clară nici pentru Isaia, așa cum nu este clară pentru evreii de astăzi. Pentru creștini însă, ea este limpede ca lumina zilei.

Cel dintâi care a arătat această legătură în Noul Testament a fost … Dumnezeu însuși! Cu ocazia botezului lui Isus Christos în râul Iordan, Dumnezeu L-a prezentat  drept Fiu (,,un fiu ni s-a dat“(Isaia 9:6).

,,… din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11).

Domnul Isus a fost conștient că este Robul Domnului venit să împlinească amândouă fațete ale profețiilor lui Isaia. El a transmis apoi această învățătură apostolilor. Iată ce a predicat Petru:

,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui. Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 2pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:13-21).

Mulți preoți au crezut în salvarea adusă de Isus Christos pentru că și-au dat și ei seama de ceea ce vestise Isaia:

,,Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (Fapte 6:7).

Filip evanghelistul a făcut și el această legătură între Regele glorios și Robul venit să sufere în ,,tălmăcirea“ care l-a încreștinat pe famenul etiopian. ,,Providențial“, omul lui Dumnezeu l-a găsit pe acest reprezentant al Africii tocmai citind din cartea profetului Isaia:

,,Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”

Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi a rugat pe Filip să se suie în car şi să şadă împreună cu el. Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.”

Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”

Atunci, Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus“ (Fapte 8:30-35).

Cel care a explicat cel mai bine această legătură dintre cele două tablouri aparent contradictorii ale lui mesia din cartea profetului isaia a fost însă apostolul Pavel. Îns crisoarea trimisă creștinilor din Filipi, el scrie:

,,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul“ (Filip. 2:6-11).

Pentru evreii împietriți, Evanghelia acestui rege venit mai întâi ca Rob al Domnului să sufere și să moară rușinea răstignirii ca un criminal de rând este o ofensă. Un Rege pironit pe lemn nu este tipul de Rege pe care-L așteaptă ei! Răstignitul nu arată ca Cel ce va purta ,,domnia pe umărul Lui“. Ei încă Îl mai așteaptă pe Mesia.

Combinând cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Christos în lucrarea de mântuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decât cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru mântuirea oamenilor.

Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rând şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo când a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cânta în viitor această „cântare a plângerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.

Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Christos ca „Mântuitor” în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.

1. Amenințări și asigurări pentru viitorul lui Israel și Iuda

În termeni cantitativi, cea mai mare parte a cărții lui Isaia conține mesaje pentru poporul lui Dumnezeu. Primele 11 capitole conțin critici ale condițiilor sociale, morale și religioase în care se afla națiunea.

Caracterul de profeție cu împlinire dublă a profețiilor dedicate lui israel este scos în evidență în capitolul 11 al cărții. Păcatele evreilor de atunci, în care se scaldă și Israelul de astăzi, vor fi tratate de Dumnezeu la cea de-a doua venire a Domnului Isus:

,,In acelasi timp, Domnul Isi va intinde mana a doua oara ca sa rascumpere ramasita poporului Sau risipit in Asiria si in Egipt, in Patros si in Etiopia, la Elam, la Sinear si la Hamat, si in ostroavele marii“ (Isaia 11:11).

Contextul imediat (Isaia 11:4-10) plasează această revenire ,,a doua oară“ în țară după ce Isus Christos va reveni pe pământ să instaureze Împărăția viitoare.

Amenințările și asigurările date Israelului continuă apoi în cartea lui Isaia în capitolele 41-49. Deosebirea constă că acolo Dumnezeu îi încurajează cu promisiunile izbăvirilor viitoare.

Iată câteva exemple:

,,Israele, Robul Meu pe care l-am ales și pe care nu te lepăd!“ (Isaiah 41:8-9; Isaiah 49:3).

,,Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaiah 43:25).

,,Vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc“ (Isaiah 46:4).

,,Domnul, Răscumpărătorul lui Israel” (Isaiah 49:7; Isaiah 44:22).

În capitolele 56-59, amenințările și asigurările continuă. Capitolele 56 și 58 condamnă mai ales ipocrizia și fățărnicia practicilor religioase lipsite de trăiri interioare corespunzătoare. Soarta viitoare a Israelului este, însă, asigurată și prezentată foarte clar în finalul cărții, care vestește Împărăția viitoare (Isaia 61:3-9; Isaia 63:7-9, 14).

III. Venirea ,,Zilei Domnului“

Tema aceata, întâlnită în foarte multe alte cărți din Biblie, străbate mai toate capitolele cărții lui Isaia. La evrei, ziua începea odată cu lăsarea întunericului. Prima parte a zilei era deci ,,noaptea“. Cea de-a doua jumătate a zilei era partea cea luminoasă, însorită. Răsăritul soarelui se întâmpla cam pe la jumătatea acestei perioade. Cel ce nu ține seama de această realitate evreiască va avea foarte puține șanse să înțeleagă bine profețiile despre ,,Ziua Domnului“.

O altă greșeală pe care o fac oamenii este să echivaleze venirea ,,Zilei Domnului“ cu sfârșitul lumii, deși ea va marca doar trecerea dintr-o epocă terestră în alta, de la trista existență sub păcat la fericirea desăvârșită din Împărăția viitoare, numită și ,,așezarea din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21).

În prima parte a cărții, Isaia descrie declanșarea mâniei lui Dumnezeu asupra lumii păcătoase (Isaia 2, 13, 24). Îngroziți, oamenii se vor ascunde în peșteri (Isaia 2:19-21), pământul se va clătina și își va altera foarte probabil poziția și orbita cerească (Isaia 13:13), relieful va suferi modificări drastice (Isaia 11:15-16), catastrofele viitoare vor reduce drastic populația planetei (Isaia 13:19-13; 24:1, 3, 6, 18-23). Vor fi vremuri de război (Isaia 31:8-9). Sistemul rival politico-religios, numit generic și emblematic ,,Babilon“, va fi zdrobit cu desăvârșire (Isaia 47:1, 5, 7, 9). Descrierile din aceste versete sunt aproape identice cu cele din Apocalipsa 18:7-8, 17-19, 21.

Cea de a doua jumătate a Zilei Domnului este binecuvântata instaurare a nădejdii lui Israel: Împărăția mesianică.

1. Împărăția mesianică

Noul Testament debutează cu o serie de personaje pozitive care aveau ceva în comun: așteptau ,,mângâierea lui Israel“, ,,izbăvirea Ierusalimului“, pe Mesia și ,,Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 2:25, 38; 24:21; Marcu 15:43). Speranța aceasta le era întreținută de pasajele profetice din vechime, multe dintre ele provenind din cartea profetului Isaia.

Iată numai câteva dintre ele:

Domnul va instaura o împărăție peste toate neamurile pământului, le va învăța cum trebuie să umble înaintea Lui și le va pedepsi pe cele care vor refuza să-L asculte (Isaia 2:2-4).

,,Odrasla“ va pune deoparte Ierusalimul și pe cei ce-l locuiesc ca să primească lauda și cinstea popoarelor (Isaia 4:2-6).

,,Domnia va fi pe umărul Lui.” Va fi numit ,,Domn al păcii“, va face ca domnia lui să crească și stăpânirea Lui va dăinui ,,de-acum și-n vei de veci“ (Isaia 9:6-7).

Relațiile dintre animale vor fi reașezate în buna conviețuire anterioară căderii în păcat și ,,pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu“ (Isaia 11:6-9).

Domnul îi va reașeza pe evrei în țara lor. În scopul acesta va seca Marea Egiptului și Râul cel mare de la nord, Eufratul (Isaia 11:15-16; 14:1-2).

,,Surzii vor auzi, ochii orbilor vor vedea, iar urmași lui Iacov“ vor ,,sfinți“ Numele lui Dumnezeu (Isaia 29:18, 22-24).

Un împărat și voievozi vor stăpâni în liniște și pace peste țară (Isaia 32:1, 15-18).

,,Pustia și țara fără apă … va înflori ca trandafirul“, paraliticii și neputincioșii vor fi vindecați, iar în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie. (Isaia 35:1-10).

Va exista o nouă creație în cer și pe pământ. Oamenii vor trăi mult peste o sută de ani (Isaia 53:17-20).

Capitolele 44-66 conțin o sumedenie de profeții despre Împărăția lui Dumnezeu. Toată mișcarea profetică a cărții gravitează spre momentul culminant al instaurări domniei lui Dumnezeu pe ,,un pământ nou și sub ceruri noi“ (Isaia 65:17, 66:22).

Este clar că niciunul dintre aceste pasaje n-a fost împlinit la cea dintâi venire a Domnului. Rămâne să le așteptăm cu credința că ele se vor împlini cu aceeași precizie matematică de care au beneficiat și cele împlinite de Domnul Isus acum două mii de ani.

Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 reprezintă o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza mondială şi frământările care nu se vor rezolva decât la revenirea lui Isus Christos.

Alte teme importante din cartea lui Isaia

1. Cântarea Babilonului – locuința celor morți și căderea lui Lucifer

Profețiile biblice sunt câteodată rostiri cu straturi multiple. Plecând de la un eveniment istoric, ele pot pătrunde dincolo de timp şi spațiu, în lumea nevăzută a realităților spirituale.

În capitolul 14, Isaia pune în contrast odihna lui Israel cu veșnica neodihnă a Babilonului și a celor ce s-au împotrivit planurilor lui Dumnezeu. Cântarea Babilonului se mai numește și ,,Cântarea tristelor figuri tiranice din istorie“. Ea amintește de ,,Galeria anti-eroilor“ care au refuzat să creadă în Dumnezeu și să I se supună.

,,Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice:

„Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, 5 Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: ‘De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie!’

Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’  Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“ (Isaia 14:3-11).

Cartea lui Isaia este una dintre puținele în care Dumnezeu ne vorbește despre soarta oamenilor de dincolo de moarte. Pasajul acesta ne dă voie să aruncăm o scurtă privire dincolo de impenetrabila poartă a Locuinței Morților. Ceea ce vedem acolo este tenebros și instructiv totodată. Din strălucirea sclipitoare a celor care au stăpânit altădată pe pământ n-au mai rămas decât umbrele. Toți aceia care au fost uzurpatorii autorității lui Dumnezeu asupra omenirii stau acolo unul lângă altul, într-un șir al rușinii, ca într-un negativ al fotografiei lor din viață. Când împăratul Babilonului ajunge și el în Locuința Morților, ,,mai-marii pământului“ se scoală de pe scaunele lor de domnie. Toți împărații neamurilor sunt acolo, imortalizați pe vecie pentru vina lor: obrăznicia de a-și fi înălțat iluzoriile lor scaune de domnie ca rivale ale Scaunului de domnie al cerului.

Iată-i resemnați și conștienți de căderea lor în dizgrația universală:

,,Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!“

Nu se poate să nu remarcați ironia situației: împărații pământului stau ca niște umbre pe scaunele de domnie, nenorociți, dar gata să se bucure oricând de nenorocirea altuia. Rămași fără nici un fel de putere, ei se scoală batjocoritor să salute venirea Babilonului, a marelui și strălucitorului Babilon, capul de aur din vedenia lui Daniel (Daniel 2), alături de ei în rușinea lor veșnică. Ce repede îi dau ei peste nas celui ce s-a crezut mai mare decât ei: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’

Acest ,,reportaj din Locuința Morților“ scris de Isaia răspunde la două întrebări pe care le-am auzit adesea: ,,Oare știu cei morți ceea ce se întâmplă cu noi pe pământ? Oare ne vom recunoaște după moarte?“ Dacă ,,împărații cei răi ai pământului“, aflați acolo în condiții de aspră pedeapsă, au știut cine este împăratul Babilonului și ce a făcut el pe pământ, oare nu vor știu aceste lucruri cei neprihăniți care au ajuns acolo ? Bineînțeles că le știu.

Isaia pătrunde chiar mai adânc decât stratul acestor ,,căzuți“ ai istoriei și descoperă aventura ,,căderii“ celui mai mare rival temporar al lui Dumnezeu, Lucifer. El este rădăcina răului universal, izvorul care i-a inspirat pe toți ceilalți să-și ridice vinovate scaune de domnie în Împărăția lui Dumnezeu:

,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’ Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!“ (Isaia 14:12-15).

Isaia a pătruns acolo unde numai unui ,,văzător“ i-a fost îngăduit să pătrundă. O descriere asemănătoare a căderii lui Lucifer găsim și în cartea profetului Ezechiel, care-l vede pe Satana (împotrivitorul) ca sursă pentru vinovăția semeției celui ce a stat temporar pe scaunul de domnie al Tirului (Ezechiel 28:12-16).

1. Profeția pedepselor pe care le va trimite judecata lui Dumnezeu asupra multor popoare (Isaia 13-24).

VII. Un interludiu istoric – motivația pedepsei lui Israel

Singurul pasaj de narațiune istorică din cartea profețiilor lui Isaia se găsește în capitolele 36-39. Excepția trebuie să ne pună pe gânduri ca să răspundem la două întrebări: De ce a ales Duhul lui Dumnezeu prin Isaia exact aceste evenimente și nu altele și de ce le-a plasat acolo unde le-a plasat în structura cărții?

Este vorba despre trei evenimente selecționate din mulțimea de altele la care a asistat Isaia și este vorba despre plasarea lor exact la finalul secțiunii asemuită cu Vechiul Testament (Isaia 1-39).

Deci, ce avem de învățat din pățaniile descrise în Isaia 36-39? Părerea mea este că în ele ni se spune de ce a trebuit să fie dus poporul lui Dumnezeu în robie. Ele sunt o metaforă istorică cu un mesaj corespunzător cărții lui Maleahi. Cele patru capitole ilustrează trei teste la care l-a supus Dumnezeu pe Ezechia, unul din cei ce au stat pe tronul de la Ierusalim: testul invaziei (cap. 36-37), testul bolii (cap. 38) și testul admirației (cap. 39). Mesajul lor este că Dumnezeu poate oricând să rezolve problemele cauzate de dușmanii din afara națiunii sau de bolile care-l macină dinăuntru, dar este obligat să-l pedepsească atunci când poporul Său, privilegiat să aibă un asemena Dumnezeu, uită de El și cade în teribilul păcat al mândriei.

Dumnezeu ,,vorbește când într-un fel când într-altul, numai omul nu ia seama“ spune Elihu în cartea Iov. Mesajele Lui din istorie sunt mai greu de desprins pentru unii. Este însă clar că, atunci când se va scrie adevărata istorie a lumii, se va vedea clar că în spatele tuturor evenimentelor n-au stat nici ,,crizele socio-economice“, nici ,,voința de putere“ și nici ,,personalitățile excepționale“ ale rasei umane. Nu! În spatele istoriei este întotdeauna Dumnezeu, pentru că este ,,His-story“, istoria Lui în lumea Lui pentru împlinirea planului Lui.

Evenimentele sunt descrise pe larg în 2 Regi 18-19 și 2 Cronici 32. Un comentariu mai amănunțit puteți citi aici.

1.Testul invaziei

Isaia îl înștiințase deja pe Ezechia că vor veni asirienii iar acum cetatea este înconjurată din toate părțile. Asiria cucerise regatul de nord al Israelului și acum era la porțile Ierusalimului, după ce cuceriseră toate cetățile fortificate de pe traseu.

Dacă citiți cu atenție cuvintele lui Rabșache, purtătorul de cuvânt trimis să negocieze cu iudeii veți învăța multe din tactica războaielor de atunci, dar și despre tactica folosită de Satan, dușmanul sufletelor noastre, atunci când ne asediază.

Rabsache a pozat într-o persoană sigură de sine și de biruință. El a căutat să-i biruiască pe cei din cetate fără luptă, doar prin vorbiri amenințătoare. Satan încearcă să ne paralizeze prin frică, injectându-ne otrava mortală a îngrijorărilor. Ca și el, Rabșache a știut că cea mai importantă armă pe care o aveau iudeii era credința, așa că și-a focalizat atacul exact în direcția aceea:

,, Rabşache le-a zis: „Spuneţi lui Ezechia:

,,Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Eu îţi spun că acestea sunt vorbe în vânt: pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. În cine ţi-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat împotriva mea? … Dar poate că îmi vei spune: ,,Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!“ Dar nu este El acela ale cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi Ierusalimului: ,,Să vă închinaţi înaintea acestui altar?“ (Isaia 36:6-7).

Paralel cu frica, Rabșache le-a oferit iudeilor promisiunea unor răsplătiri mari dacă se vor supune:

,,Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei! … Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei:

,,Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii! “(Isaia 36: 8, 16-17).

Cu Dumnezeu, răul este trecător, urmat întotdeauna de un mare bine. Cu Rabșache și cu Satan, lucrurile stau întotdeauna pe dos; binele promis este de scurtă durată, urmat întotdeauna de un sfârșit tragic.

Dușmanul lui Dumnezeu vrea să te convingă că darurile lui sunt la fel de bune ca ale lui Dumnezeu și că el este mult mai demn de crezare decât Dumnezeu. Seamănă familiar? Este tactica străveche cu care s-a apropiat și de Adam și Eva.

,,Aşa vorbeşte împăratul: ,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.“

,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi“. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?“ (Isaia 36: 14–15, 18)

Când ești atacat, ridică scutul credinței ca să faci față săgeților arzătoare (Efes. 6:16) și nu te târgui niciodată cu Satan:

,,Dar ei au tăcut şi nu i-au răspuns o vorbă, căci împăratul dăduse porunca aceasta: „Să nu-i răspundeţi!“ (Isaia 21).

Fă ceea ce a făcut Ezechia: stai de vorbă cu Dumnezeu. Încrede-te în cuvintele și sprijinul Lui.

Nu toate victoriile sunt la fel de spectaculare ca aceasta, dar putem învăța de la Ezechia ce trebuie și noi să facem atunci când suntem atacați de dușmanul sufletelor noastre.

Du-te la Domnul cu problema ta. „O durere împărtășită se înjumătățește, iar o bucurie se dublează“, dar câștigi mult mai mult când faci acest lucru cu Dumnezeu, nu doar cu oamenii. Dumnezeu știe ce ți-a spus dușmanul și are un plan perfect de contraatac.

Du-te înaintea Lui prin credință și roagă-te. Caută voia Lui și apoi ascult-o. Vorbele dușmanului caută să te descurajeze, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să te încurajeze. Primul lucru pe care ți-l va spune Dumnezeu întotdeauna este „Nu te teme!“ (Isaia 37:6). Atâta timp cât Îl vezi domnind pe tronul cerului, n-ai de ce să te temi.

Ocupă-te să-L glorifici pe Dumnezeu în criza ta. Așa a făcut și Ezechia! L-a pus pe Dumnezeu în epicentrul întregii situații:

„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas“

…

„Doamne al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul!  Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib, ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu!

Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate ţările şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit.

Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!”(Isaia 37: 4, 16–20).

„Sfințească-se Numele Tău“ trebuie să fie primul rând din toate rugăciunile noastre, așa cum ne-a învățat Domnul Isus în rugăciunea ,,Tatăl nostru“.

Anticipează intervenția divină. Sanherib L-a insultat pe Dumnezeul lui Israel, dar a murit în ,,casa dumnezeului lui“ în care-și pusese nădejdea. Ce mare ironie! Dumnezeu știe să-i înfrunte pe dușmanii tău mult mai bine de cât ai face-o tu.

Încrede-te în Dumnezeu și după biruință. Asirienii pustiiseră țara. Agricultura era la pământ. Semănăturile fuseseră făcute una cu pământul. În ciuda acestei situații, Dumnezeu promite poporului Lui un seceriș bogat. Viitorul este întotdeauna în mâna Domnului.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Ezechia și a trimis asirienilor vestea unei răzmelițe începute într-un alt colț al imperiului (Isaia 37:7-8), așa că ei au trebuit să ridice asediul și să plece. În ultima noapte dinaintea plecării însă, Dumnezeu a trimis un înger care le-a omorât ,,o sută optzeci și cinci de mii de oameni“.  Pentru iudei însă au răsărit zorile libertății!

,,Viitorul este atât de luminos cât sunt promisiunile lui Dumnezeu“ – William Carey

2.Testul bolii

În floarea vârstei (Isaia 38: 10), Ezechia s-a îmbolnăvit (Isaia 38: 21) și i s-a spus că trebuie să moară (Isaia 38: 1). Evenimentul s-a petrecut înainte de evenimentele descrise în capitolele anterioare (36 și 37).

„Du-te şi spune lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: „Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale. Te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din mâna împăratului Asiriei; voi ocroti cetatea aceasta.“ (Isaia 38:5-6)

Ezechia știa deja că trupele asiriene se îndreptau spre el. Ce situație imposibilă! Dușmanul pe drum și împăratul pe moarte!

Reacția lui Ezechia a fost normală. Marea majoritatea a oamenilor aflați în pragul morții ezită să facă ,,marele pas“. Moartea își are tenebrele ei! N-am fost creați pentru moarte, ci pentru viață. ,,Moartea“ rămâne marele nostru dușman, ultimul care va fi învins în drumul pe care ni l-a pregătit Dumnezeu spre viața veșnică.

Într-un limbaj tipic oriental, Ezechia aseamănă moartea cu trecerea printr-o poartă (v. 10), cu cort demontat și mutat în altă parte (v. 12), ca un fir rupt dintr-o țesătură și aruncat (v. 12), ca un atac mortal din partea unui animal (v. 13). Disperat ca-ntr-o cădere liberă, Ezechia se apucă disperat de lanțul rugăciunii și al promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17), care-i dau nădejde și-l fac să spere că va mai putea să-l laude în continuare pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate (v. 16–20).

În plus, Ezechia era preocupat și de soarta împărăției, de viitorul poporului care îi fusese încredințat de Dumnezeu.

Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui.

„Ziceam: „În cei mai buni ani ai vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei morţilor! Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei, care-mi mai rămân!”

Ziceam: „Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii;

nu voi mai vedea pe nici un om în Locuinţa morţilor!

Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine, ca o colibă de păstori.

Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.

Până diseară îmi vei pune capăt.

Am strigat până dimineaţa; ca un leu îmi zdrobise toate oasele!

Până diseară îmi vei pune capăt.

Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă.

Ochii-mi priveau topiţi spre cer:

„Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!”

Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat.

Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,

prin ea mai am şi eu suflare, căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa.

Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;

Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii.

Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!

Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte

şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.

Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi.

Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.

Domnul m-a mântuit!

De aceea, în toate zilele vieţii noastre,

vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.”

Adâncimea încercărilor prin care ne trece ne arată înălțimea harului care ne eliberează. Boala și moartea nu sunt în mâna omului, dar sunt cu siguranță în mâna lui Dumnezeu. Leacul recomandat pentru Ezechia, o turtă de smochine pusă peste buba lui mortală nu a fost și nu este de-atunci un ,,leac“ puternic. Puterea a fost a Domnului, nu a smochinelor.

Dumnezeu a fost ,,extravagant“ cu Ezechia și i-a dat un semn în locurile cerești!

,,Şi iată semnul din partea Domnului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz.” Şi soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse“ (Isaia 38:7-8).

O turtă de smochine și întoarcerea soarelui pe cer … care credeți că a fost minunea mai mare? Părerea mea este că doar pentru noi există ordine de mărime ale minunilor. Pentru Dumnezeu, toate minunile sunt la fel.

3. Testul admirației

Amănuntele acestei întâmplări le puteți citi în 2 Cron. 32:31. După primele două, de care a trecut cu bine, la cel de a treilea a căzut lamentabil. Ceea ce n-a reușit o întreagă armată dușmană și o boală cumplită a reușit ,,lingușirea“ și lăudăroșia. Pe cine nu reușește să-l distrugă prin răgnetul de leu, Satan îi atacă prin perfidia unui șarpe.

Trimișii Babilonului i-au făcut o vizită și i-au adus un dar, vezi Doamne, pentru că aflaseră despre însănătoșirea lui și se bucurau. În loc să se smerească pe sine și să-L înalțe pe Dumnezeu cu această ocazie, Ezechia ,,a lăsat garda jos“, nu și-a dat seama că are de a face cu dușmani și lingușirea i-a cauzat o rană mai mortală decât boala pe care o avuse. Rădăcina și cununa tuturor păcatelor care ne despart de Dumnezeu este mândria. Lingușit de atitudinea babilonienilor, Ezechia s-a purtat nebunește:

,,Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui pe care să nu li-l fi arătat“ (Isaia 39:2).

Lăudăroșenia lui a atras lăcomia babilonienilor. Izbăvirea i-a provocat căderea, iar semeția a adus asupra poporului său robia. Sămânța de mândrie a lui Ezechia avea să rodească apoi în teribilele fapte ale fiului său, Manase; cel care a pecetluit pedeapsa robiei (2 Regi 21:11-15) și, conform tradiției, și acela care l-a tăiat în două cu ferestrăul pe profetul Isaia:

,,Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă Cuvântul Domnului oştirilor! Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului” (Isaia 39:6).

Ca un simbol al întregului Israel, Ezechia a trebuit disciplinat prin robia Babiloniană. Capitolul 39 din Isaia, corespondentul cărții profetului Maleahi cu care se încheie Vechiul Testament, conține amenințarea cu pedeapsa care va veni. Parafrazându-l pe Maleahi, putem spune că, din pricina lui Ezechia ,,țara a fost lovită cu blestem“ (Mal.4:6).

Exilarea lui Israel în babilon n-a însemnat în nici un fel neputința lui Dumnezeu. Cele trei evenimente istorice relatate de Isaia au dovedit cu prisosință că Iehova are toată puterea pe pământ (Isaia 37:22-29), în cer (Isaia 38:7-8) și în bunăstarea copiilor Săi (Isaia 38:21). Aducând acest mesaj în contextul nostru istoric, ,,căderea“ creștinismului nu înseamnă în nici un fel neputința lui Christos sau ,,moartea lui Dumnezeu“ (Nische)! Și Christos și Dumnezeu sunt la fel de atotputernici că întotdeauna. Apostații Bisericii se vor trezi și ei în ,,Babilonul“ Apocalipsei, ca pedeapsă pentru decadența lor. Vai de cei din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22).

Cum de s-a mai îndurat Dumnezeu de evrei și, neuitându-i în Babilon, le-a mai dat un viitor și o speranță?

La această întrebare putem răspunde împreună cu toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile: ,,Viitorul e bun nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că Dumnezeu nostru este bun!“

VIII. Mesaje pentru cei ce doresc să-l slujească în ascultare pe Dumnezeu (Isaia 25-26, 54, 61-62).

Importanța cărții lui Isaia

Profețiile lui Isaia sunt relevante pentru toate generațiile. Ca ,,evanghelist“, purtător de vești bune, Isaia trece dincolo de tragismul misiunii sale și de tristețea circumstanțelor politico-religioase, pentru a vesti vremurile de har și binecuvântare pe care le va aduce Mesia la cea de-a doua venire a Sa.

Este o mare rușine că așa de puțini creștini sunt familiarizați astăzi cu cartea din care au citat cel mai mult Domnul Isus și apostolii.

De ce trebuie să citim și să studiem profeţia lui Isaia?

Este parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să ne dea ,,înțelepciunea care duce la mântuire“. Prin excelență, cartea lui Isaia este cea care pomenește cel mai mult despre ,,mântuire“ (până și numele autorului ei vorbește despre aceasta!).

Este o foarte bună introducere la conținutul întregii Biblii.

Dacă ți se pare că Bilia este o carte prea mare ca s-o înțelegi, începe cu cartea profetului Isaia. Ea te va familiariza cu toate temele majore ale Bibliei.

Este o foarte bună introducere în domeniul profetic.

Nu la întâmplare a fost aleasă să deschidă secțiunea cărților profetice din Vechiul Testament. Ea prezintă caracterul tuturor cărților profetice: protest pentru prezent și promisiuni pentru viitor. Este foarte ușor să vezi cum mare parte din prezicerile ei s-au împlinit prin venirea Domnului Isus în lume.

Este o punte de trecere între cele două Testamente.

Noul Testament este anunțat în cel vechi, iar Vechiul Testament se împlinește plenar în cel nou. Semnificativ, termenul ,,nou“ nu se prea găsește în Vechiul Testament. El apare însă de foarte multe ori în cartea profetului Isaia.

Este o anunțare a lucrării Domnului Isus.

Cel venit în lume ca Fiu al lui Dumnezeu a spus: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.“ (Ioan 5:39). Cartea lui Isaia ne ajută să-L înțelegem pe Isus Christos mai bine ca oricare altă carte din Scripturile evreiești. Când citești Isaia 53 te aflii dintr-o ata în fața Crucii și înțelegi că ,,prin rănile Lui am fost tămăduiți“.

Este ca o lupă prin care-L vedem mai clar pe Dumnezeu.

Proorocul Osea ne recomandă: ,,Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!“ (Osea 6:3).

Partea vizionară din cea de a doua jumătate a cărții este o revelație de mari dimensiuni a planului, puterii și persoanei lui Dumnezeu. Perspectiva viitorului din timp și spațiu descris acolo este o panoramă la care am face bine să privim cu foarte multă atenție.

SCHIŢA CĂRŢII 

1. PROFEŢIILE MÂNIEI 1 – 39
2. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31
3. Ziua Domnului, 2:1-4:6
4. Pilda cu via Domnului, 5:1-30
5. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13

ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL

1. Semnul lui Emanuel, 7:1-25
2. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22
3. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7
4. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4

DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA

Asirianul smerit, 10:5-34

ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12

Judecata împotriva neamurilor, 13:1-23:18

VREMEA SFÎRŞITULUI

1. Necazul cel mare, 24:1-23
2. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12
3. Cântarea împărăţiei, 26:1-21
4. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13
5. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17
6. Venirea împărăţiei, 35:1-10

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ

1. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38
2. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22
3. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8

1. PROFEŢIILE MÂNGÂIERII 40 – 66
2. Mângâiere prin izbăvire, 40:1-11
3. Mângâiere prin Domnul, 40:12-41:29
4. Mângâiere prin Robul Domnului 42:1-44:27
5. Mângâiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25
6. Mângâiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22

PROFEŢII DESPRE MESIA

1. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26
2. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11
3. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12
4. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12
5. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17
6. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8
7. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21

UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL

1. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21
2. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22
3. Vestirea mântuirii, 61:1-11
4. Venirea mântuirii, 62:1-12
5. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6
6. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12
7. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16
8. Evenimentele glorioase de la sfârşit, 65:17-66:24

(Comentariu îmbogățit cu informațiile culese de David Pawson în Unlocking the Bible)

ISAIA

//////////////////////////////////////////

 Cine a fost ucis prin tăierea cu fierăstrăul?

Răspuns: în Evrei 11:37, se spune: “au fost ucişi cu pietre, au fost încercaţi, au fost tăiaţi cu fierestrăul, au murit prin ucidere cu sabie, au pergrinat în cojoce şi piei de capre, fiind în lipsuri, fiind necăjiţi, fiind maltrataţi”.

Conform textului mai mulți sfinți au fost tăiați cu fierăstrăul, din ce se cunoaște din tradiție, se cunoaște doar de profetul Isaia. Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37).

O sursă spune că, pentru a obţine condamnarea la moarte, un profet fals i-a adus lui Isaia următoarea acuzaţie: „El a numit Ierusalimul: Sodoma, iar despre prinţii din Iuda şi Ierusalim a spus (că sunt) locuitorii Gomorei“.

În Iuda, răutatea ajunge la culme în timpul domniei sângerosului rege Manase, acest rege rău „a făcut ca Iuda şi locuitorii Ierusalimului să rătăcească şi să facă rău, mai mult decât popoarele pe care DOMNUL le distrusese dinaintea fiilor lui Israel“ (2 Cronici 33:9). Sub domnia lui Manase, ţara a fost pângărită şi mai mult decât atunci când s-a aflat sub controlul canaaniţilor. De aceea, Iehova declară: „Voi aduce peste Ierusalim şi peste Iuda nenorociri care vor asurzi urechile oricui va auzi vorbindu-se despre ele . . . Voi curăţi Ierusalimul, ca o farfurie care se curăţeşte şi se răstoarnă cu faţa în jos după ce a fost curăţită. Voi părăsi rămăşiţa moştenirii Mele şi-i voi da în mâna vrăjmaşilor lor; şi vor ajunge de jaful şi prada tuturor vrăjmaşilor lor, pentru că au făcut ce este rău înaintea Mea şi M-au mâniat“. – 2 Regi 21:11-15.

Toți acești sfinți maltratați în diferite feluri au biruit prin credință, ce se poate spune de tine, biruiești tu prin credință lumea?

https://www.caleacrestina.ro/index.php/intrebari-si-raspunsuri/1112-evrei-11-37-cine-a-fost-ucis-prin-taierea-cu-fierastraul

/////////////////////////////////////////

Lazar Gog – Gaza in profeţiile biblice (Transcript)

Cu smerenie si cu respect pentru cugetul fiecaruia dintre cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu, in aceasta dimineata, asa cum am anuntat de Duminica trecuta. Duhul Domnului mi-a pus pe inima sa vin in fata dvs. cu un mesaj profetic. Ati observat la stiri, ati vazut la televizor, Israel a intrat din nou in Gaza. Este un conflict etern de cand s-a fondat statul evreu. Si Biblia are atatea dovezi si argumente despre ceea ce se intampla astazi acolo si se va intampla . Si o sa vedem cum si cand. Si de aceea, ca oameni ai lui Dumnezeu este bine pentru noi ca sa cunoastem adevarul. Detaliile care sfanta Scriptura le ofera in aceasta privinta sunt uimitoare. As vrea sa urmariti cu atentie textele pe care le vom citi, pentru ca sunt atat de descriptive, atat de directe, incat chiar daca sunteti obisnuiti cu Cuvantul lui Dumnezeu, o sa fiti uimiti de acurateta Lui.

Ieremia 12:14 – ,,Aşa vorbeşte Domnul despre toţi vecinii mei cei răi, cari se ating de moştenirea pe care am dat -o poporului Meu Israel: ,Iată, îi voi smulge din ţara lor, şi voi smulge casa lui Iuda din mijlocul lor.

Tefania 2:8 – 8 ,,Am auzit ocările Moabului şi batjocurile copiilor lui Amon, cînd defăimau pe poporul Meu, şi se ridicau cu trufie împotriva hotarelor lor. (peste granitele lor – in traducerea Fidela 2010)

Moabul = Iordania Centrala de azi. Copiilor lui Amon = Iordania de Nord.

Ezechiel 25:12-16 – 12 Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,,Pentrucă Edomul s’a dedat la răzbunare faţă de casa lui Iuda, pentrucă s’a făcut vinovat şi s’a răzbunat pe ea,

13 de aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,,Îmi întind mîna împotriva Edomului, îi voi nimici cu desăvîrşire oamenii şi vitele, îl voi preface într’un pustiu, dela Teman pînă la Dedan; vor cădea loviţi de sabie.

14 Îmi voi răzbuna pe Edom prin poporul Meu Israel. El va face Edomului după mînia şi urgia Mea; ca să vadă răzbunarea Mea, zice Domnul, Dumnezeu.„

15 ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentrucă Filistenii s’au dedat la răzbunare, pentrucă s’au răzbunat în chip batjocoritor şi din adîncul sufletului, voind să nimicească totul, în ura lor străveche,

16 aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,,Iată că Îmi întind mîna împotriva Filistenilor, nimicesc cu desăvîrşire pe Cheretiţi, şi prăpădesc tot ce a mai rămas pe coasta mării

Filistenii = Gaza, West Bank Cheretiti = denumirea greaca a filistenilor pentru ca ei se trag din Grecia, pentru ca ei sunt pe coasta marii.

Tefania 2:4-7 –  4 ,,Căci Gaza va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua namiaza mare, şi Ecronul va fi smuls din rădăcini. 5 Vai de locuitorii de pe malurile mării, vai de neamul Cheretiţilor! Aşa a vorbit Domnul împotriva ta, Canaane, ţara Filistenilor: ,Te voi nimici şi nu vei mai avea locuitori! 6 Malurile mării vor ajunge izlazuri de păşunat, locuinţe pentru păstori, şi tîrle de oi. 7 Malurile acestea vor fi pentru rămăsiţele casei lui Iuda; acolo vor paşte; se vor odihni seara în casele Ascalonului; căci Domnul, Dumnezeul lor, nu -i va uita, şi va aduce înapoi pe prinşii lor de război.`

Tefania 2:10-11 – 10 Lucrul acesta li se va întîmpla pentru mîndria lor, pentru că au batjocorit şi au fost semeţi cu poporul Domnului oştirilor. 11 Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pămîntului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.„ (Ostroave = insule)

Ezechiel 35:5 –  Pentrucă aveai o ură vecinică, şi ai doborît cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor, în vremea cînd nelegiuirea era la culme,6 de aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că te voi face sînge,

Sigur, sunt si alte pasaje biblice, cele pe care le-am citit sunt foarte directe. Pot sa ajute pe orisicine sa inteleaga ca ceea ce vorbeste Dumnezeu nu este programat de Dumnezeu, ci este o precunoastere, care este diferit de o programare divina, de o predestinare divina. Este o precunoastere a lucrurilor ce urmeaza sa se intample si sunt revelate de Dumnezeu, asa cum vor decurge ele in vremea sfarsitului, adica in aceasta vreme.

Introductiv, dati-mi voie sa va spin cateva lucruri despre Israel. Stim cu toti ca Israel a devenit un stat nou printre popoarele lumii, printr-o decizie ONU, la 14 mai 1948. Si atunci i s-a alocat lui Israel 8,019  mile patrate. Deci, atata este teritoriul Israelului. In razboaiele provocate de vecinii arabi- Iordania, Siria, Liban, Arabia Saudita, Egiptul si Irakul, Israel si-a marit suprafata teritoriala. Asa ca Israel a incorporat 3 teritorii noi:

Primul, West Bank sau CisIordania. Razboiul de 6 zile din 1967. CisIordania, care era administrata de Iordania, este un tinut de 2,270 de mile patrate. (aprox 5,400 km patrati). Locuiesc palestinieni in acest teritoriu, dar sunt controlati de Israel, iar teritoriul lor, a CisIordaniei sau West Bankului se intinde din sud de la Hebron si pana in aprtea de Nord la Nablus.

Fasia Gaza, acolo unde sunt ostilitatile astazi. Are o suprafata de 140 de mile patrate. A apartinut Egiptului pana in anul 1967. Dar in razboi in 1967, Israel a cucerit si fasia Gaza. Tinutul Gaza este tinutul vechei Filistia, unde erau cele 5 orase/cetati ale filistenilor si anume: (1) Gaza (2) Asdodul (3) Ascalonul (4) Gatul (5) Ecronul. (1 Samuel 6:16-17) Aici traiesc intr-o semi autonomie palestinienii de azi. Aici este sediul acestei organziatii teroriste palestiniene arabe: Hamasul.

Inaltimile Golan. Este un teritoriu de aproximatic 444 mile patrate, (1150 km patrati), cucerit de Israel tot in razboiul din 1967 si luat de la Sirieni.

Bineinteles ca teritoriile acestea au apartinut lui Israel inainte. Se numeste Golan Heights pentru ca, evreii, atunci cand au cucerit portiunea asta care este in Nord, dar este in sud de Liban, de muntele Hermonului si in sudul Siriei (deci e in nordul lui Israel). Evreii au denumit-o Inaltimile Golan dupa numele cetatii Golan, care apartinea lui Manase, pe vremea judecatorilor si unde era potrivit cu Iosua 20:8 o cetate de scapare care purta numele Golan. Deci, de asta se numeste inaltimile Golan. Daca Inaltimile Golan sunt administrate austere de catre armata israeleana, fasia Gaza si Cisiordania au o semiautonomie si de aceea sunt un focar continu de teroare, de acte teroriste. Stiti bine, aceasta organizatie terorista care este Hamasul are in statutul de organizare un capitol special in care jura nimicirea cu desavarsire a Israelului si nu recunosc existenta statului Israel. Hamasul, ca si Hezbolah in Liban, este sponsorat de catre Iran, Arabia Saudita, Irakul, Siria si Egiptul. Insa trebuie sa mentionez ca nici Rusia cu China si nici uniunea Europeana nu sunt curate pe maini pentru ca intriga si starnesc mereu pe arabii din fasia Gaza si din Cisiordania.

Israel Tara Promisa – Photo credit www.veteranstoday.com

1. Israel, poporul Meu

Foarte putini inteleg existenta acestui popor – Israel. Foarte putini. Sunt chiar teologi numiti crestini, sunt chiar teologi dintre evrei care spun ca nu trebuie sa existe un stat evreu. Ca statul evreu care exista astazinu este un stat evreu, ci este o gaselnita, daca vreti, a evreilor bogati din lumesi sponzorati de America. Oamenii nu inteleg cateva lucruri.

1. Israel este un popor aparte. Creat supranatural de Domnul din Avram si Sara. Uitati-va la aceste pasaje in Geneza 15:1-6, 18:9-14, 21:1-7 si Romani 4:16-22. Deci, Israel nu este un popor nascut in sensul obisnuit al cuvantului. Israel este un popor creat. De ce spunem lucrul acesta? Pentru urmatorul fapt: Avram are 100 de ani si Sara are 90. Nici Avram si nici Sara nu mai sunt capabili la varsta aceasta pentru ca deja nu mai vorbim de oameni care traiesc 900 de ani, ci de oameni care traiesc 70, 80 de ani. Si neavand capabilitatea fizica ca sa mai poata sa nasca si sa dea nastere, sa fie intimi, Dumnezeu a intervenit in viata lui Avram si in viata lui Sara supranatural, cum a intervenit supranatural in viata Mariei, care n-a cunoscut intimitatea cu vreun barbat si astfel Isus Hristos cand s-a nascut, s-a nascut supranatural. Asa este si Israel. Isac s-a nascut supranatural si prin urmare poporul lui Israel este un popor supranatural. Chiar daca traieste in carne si oase ca si noi si are pacatele lui ca si noi, este un popor nascut aparte, cu un destin aparte.

2. Israel are un statut special: ‘Poporul Meu’. Odata ce este nascut pe aceasta cale, Israel a capatat un statut pe care alte natiuni nu-l au. Si statutul acesta este „urit de diavolul”. Statutul este „Intiiul Meu nascut”. Exod 4:22 Tu vei zice lui Faraon: ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Israel este fiul Meu, întîiul Meu născut. Israel, intaiul meu nascut Deci, este poporul Meu. Sa aiba cineva statutul de poporul Meu este ca si cand, sa va fac o comparatie pamanteasca, este ca si cand il luam pe Bill Gates, multimiliardar, si Bill Gates sa vina la noi in biserica sau la dvs. acasa si sa ia pe cineva dintre noi, sa zica: „Il adopt. Acest om va fi mostenitorul meu.” Cine ar putea sa aiba asa statut? Sa devii poporul Domnului, sa devii intaiul nascut a lui Dumnezeu vine cu responsabilitati speciale. Este o pozitie inalta care cere responsabilitate: „Sa umbli cu totul in legea Domnului.” Sa fi instrumentul de cinste pentru a face cunoscut mantuirea in lume numai prin Domnul Isus. Sa pregatesti terenul pentru nasterea supranaturala a Mantuitorului Isus Hristos. Cum spuneam, vedeti, si Domnul Isus Hristos cand s-a nascut, dupa cum spuneam si in alte ocazii, El s-a nascut supranatural. De ce? Pentru ca neavand un tata pamantesc, 3 lucruri s-au intamplat cu Isus la nasterea Lui, la conceptia Lui:

 Pentru El a fost pregatit un trup special. L-a pregatit Dumnezeu. Asa spune in Evrei 10:5-7 -„Tu mi-ai pregatit un trup…” Acest trup, pregatit special, acest embrion (daca vreti sa-l numiti asa) a fost implantat supranatural de catre Duhul Sfant in pantecele Mariei.

Cand a fost pus acolo, exista al doilea element care intervine in viata lui Isus Hristos. Asa cum medicii pot sa confirme, afirmatia pe care o fac acuma, orice copil care este conceput sub soare si este in pantecele mamei, fie baiat, fie fata, orice copil, in copilul acela este circulatia sanguina a tatalui. Nu este a mamei niciodata. Oricum, Isus Hristos n-a avut un tata pamantesc, ce fel de circulatie sanguina a trebuit sa aiba? Si atunci, pe langa faptul ca Domnul i-a pregatit un trup- deci a creat un embrion special pe care l-a pus in pantecele Mariei, Domnul Dumnezeu, de-asemenea a creat sange pentru Isus Hristos. De aceea i-a devenit tata, pentru ca vedeti cum spune ap. Petru, „Voi nu sunteti mantuiti cu aur, cu argint, cu pietre scumpe, ci cu sangele scump, in engleza este ‘pretios’ pentru ca este aparte, este singurul sange care poate sa curateasca, nu este contaminat de pacat.

Si astfel, umbrit sau supravegheat de Duhul Domnului Isus a putut sa se nasca.

Ne intoarcem insa la Israel. Israel n-a respectat dreptul acesta, statutul acesta de intai nascut, de popor al Domnului. Si dupa sute de ani, profetul Osea face o afirmatie, o profetie din partea lui Dumnezeu foarte trista in Osea 1:8-9 spune: Israel nu va mai fi poporul Meu. Lucrul acesta s-a intamplat in ziua in care Israel a respins pe Isus Hristos ca Mesia si L-au rastignit. Din ziua aceea, Israel si-a pierdut statutul de popor al Meu si de privilegiile care vin incoace de statut. Dar aceasta nu inseamna ca Dumnezeu va renunta la Israel. Aduceti-va aminte ce spune in Romani 9:24-25 ca Dumnezeu totusi a pastrat o ramasita de-alungul istoriei pentru ca Domnul se va intoaarce din nou la Israel. Si statutul de popor al Domnului a fost conferit noua, bisericii, careia i s-a incredintat slujba de-a predica Evanghelia harului. Fapte 20:24 . Si spun aceasta pentru ca foarte multi confunda Evanghelia, deasemenea. Biserica predica Evanghelia harului in aceasta perioada de timp, pe cand Israel predica Evanghelia si va predica Evanghelia Imparatiei. Si ceea ce spune la Matei 20:14, citat de multe ori ca un argument nejustificat pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos in aceste zile. Spune ca Evanghelia aceasta va ajunge pana la marginile pamantului.

Matei 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrşitul. Spuneti: „Fratilor, asta se intampla astazi.” Si acuma, suntem urmariti pe internet de toat lumea, pana in Australia, pana in Romania, pana in Germania. Unde sunt Romani, ne urmaresc pe internet. Chiar si in Maroc. Si prin satelit, pana la marginile pamantului. Inseamna ca este vremea sfarsitului. Este drept. Dar numai partial, pentru ca uitati ce scrie in textul acesta. Evanghelia care? Aceasta, a Imparatiei. Nu a harului. Biserica vesteste Evanghelia harului, Fapte 20:24.  Care-i diferenta intre una si alta? Diferenta intre una si alta este aceasta ca Evanghelia Imparatiei este a lui Israel, ea cuprinde promisiunea facuta de Dumnezeul lui Israel ca le va da o imparatie de o mie de ani. Noi nu predicam aceasta, pentru ca bisericii nu-i da o imparatie. Bisericii ii da sa imparateasca. Si de aceea, noi avem Evanghelia harului. Nu intru in alte detalii acuma, pentru ca nu ne permite timpul. Si spune: Cand aceasta Evanghelie a Imparatiei va fi vestita pana la marginile pamantului si se va intampla in timpul necazului celui mare. Timp de 7 ani de zile, 144,00o de evrei vor predica aceasta Evanghelie, de aceea se va intoarce la Domnul o multime. Apocalips 7, gloata aceea mare de oameni, pe car  n-o poate numara nimeni, pentru ca vor intelege ce insemneaza Evanghelia Imparatiei. Profetul Osea a zis: „Nu mai sunteti poporul Meu.” Dar a pastrat Domnul o ramasita.

2. Palestinienii si Edomul

Orientul Mijlociu din Antichitate  

Palestinienii sunt un grup multi-etnic. Deci, Palestinienii nu sunt un popor, o grupare etnica pura cum sunt Romanii, cum sunt alte popoare. Nu a existat niciodata un stat palestinian. Si atunci, ce sunt palestinienii? Deci, palestinienii sunt atunci un grup multi-etnic, format din arabi yemeniti, din Arabia Saudita, Egipt, Amoniti, Moabiti, Marocani, Sirieni, vechi Filisteni si Edomiti. Aceste natiuni au locuit prin zona aceasta a Palaestinei, a Canaanului, a Israelului de astazi, de-alungul anilor, a secolelor. Iar in 1948, cand s-a format statul evreu, s-a hotarat ca toata zona asta sa fie inglobatain statul evreu. Insa locuitorii arabi care erau in zona aceasta, aprox, 750,000 de locuitori, n-au vrut sa intre in statul evreu. Si imediat in 1949-1950, popoarele arabe din jur, din care se trag locuitorii palestinieni, au declarat razboi lui Israel ca sa nimiceasca statul evreu. Cand au declarat razboi lui Israel, au sfatuit populatia araba din Israel sa paraseasca Israelul pentru ca razboiul acesta va fi atat de fulgerator, atat de nimicitor, incat Israel va fi nimicit cu desavarsire  si de aceea sa nu sufere ceva casualitati,  pierderi omenesti in lumea araba. Asa ca arabii au fugit. Dar Israel a invins pentru ca Domnul a fost de partea lor.

A invins si in razboiul de ’67  si cand au facut armistitiu in spatiu, cei ce au fugit, au zis: „Vrem sa ne intoarcem inapoi.” De aceea se numesc palestinienii refugiati. Iar Israel le-a zis: „Noi nu v-am izgonit, ramaneti unde ati fugit, in tara in care apartineti. Sunteti egipteni, ramaneti in Egipt.  Sunteti din Arabia Saudita, ramaneti in Arabia Saudita. Asta este mereu conflictul intre israel si refugiatii palestinieni. Deci este o cerere nedreapta. Si vorba aceea, lumea araba are peste un milion de mile patrate de teritoriu, Israel are  8-9,000 de mile patrate si vor sa intoarca milionane de oameni inapoi intr-un loc in care sa nu incapa. Deci, aceasta este compozitia palestinienilor. In Israel, cum am spus, sunt in 3 grupuri: Palestinienii din fasia Gaza, Palestinienii din Cisiordania, langa Ierusalim, si sigur, Palestinienii refugiati.

Biblia ne vorbeste despre nimicirea Edomului in vremurile din urma. Biblia vorbeste despre nimicirea Gazei si a oraselor Filistene in vremurile din urma. Insa, o intrebare e aceasta, din moment ce filisteni nu mai exista, Edomul nu mai exista, cum spune Domnul ca in vremurile din urmava nimici popoarele acestea? Insemneaza ca ceva trebuie sa se intample. Ceva trebuie sa se intample ca sa fie din nou o reasezare etnica de prefiguratia despre care vorbeste Domnul in profetii. Si de aceea, vorbeste Biblia mereu despre Edom, despre Gaza, si despre Filisteni. Insemneaza ca ii va readuce la viata. Cum? Haideti sa va explic. In Obadea 1:2 spune ca Edomul era un regat in sudul Iordaniei de astazi.  Edomul, in timp, va experimenta doua lucruri: (1) Va ajunge mic printre neamuri si (2) Va fi cel mai dispretuit dintre neamuri. Ieremia 49:15-16 adauga de la Duhul Sfant si spune: (1) Te voi face mic printre neamuri, Edomule si (2) Te voi face dispretuit printre toate neamurile.

Dupa ce Israel s-a intors din robia babiloniana, Edomul, care repet, a fost un regat in sudul Iordaniei de astazi . Edomul s-a saturat de tinutele lui aride si in masa, pentru ca Israel era slabut dupa venirea din robia babiloniana, Edomul a cucerit sudul Israelului. Si si-a instalat capitala la Hebron. Si toti Edomitii s-au mutat in sudul Israelului de la Beer-Sheba pana la Hebron. Iar, tinutul acela l-au numit Idumeia. Ati auzit de regatul Idumeii. Deci, nu se mai numeste Edom, ci, e o terminologie greaca, Idumeia.

Imparatul Irod a fost Idumeu, Iuda, Iscarioteanul, care l-a vandut pe Domnul Isus Hristos a fost Idumeu. In anul 70 A D, cand generalul Titus Flavius Vespasianusa asediat Ierusalimul, dupa ce a nimicit Ierusalimul si l-a nivelat, s-a dus si impotriva Idumeii, a Edomului deci, care este in sudul Israelului. A cucerit Titus Hebronul, a cucerit tot regatul Idumeu si istoricul roman contemporan care a asistat la aceste evenimente, Iosivus Flavius, in cartea sa „Razboaiele Evreilor”, la cartea a VI-a cap. 8 spune in felul urmator: Armata lui Titus a macelarit barbaric si asa mica populatia Idumeii. Pe altii i-a vandut sclavi, ca apoi, din populatia care a mai supravietuit, 40,000 de oameni sa-i elibereze, dandu-le freptul de oameni liberi. Acestia s-au asezat din nou in Hebron,40,000,  au inceput sa s einmulteasca, au inceput sa se inmulteasca din nou, dar s-au amestecat cu popoarele arabe din jur care au cucerit aceasta zona. Si astfel ca Edomul din vechime traieste astazi in populatia araba din tinutul lui Israel.

Din Cisiordania, care v-am spus ca se intinde de la Hebron pana la Nablus, deci aici este Edomul si in populatia araba sau palestiniana, cum vreti s-o numiti, din Gaza. Dar populatie palestiniana exista si in Iordania. De aceea, Biblia vorbeste mereu de Edom si Moab, pentru ca acesta a fost tinutul lor unde este Iordania de astazi. Si populatia iordaniana, 60% este palestiniana. Si de aceea, chiar daca exista un tratat de pace intre Israel si Iordania, acest tratat se va calca in picioare si Iordania va merge impotriva lui Israel in aceste zile.

Gaza_WestBank

Gaza si West Bank Photo credit biblefocus.net

3. Gaza in Profetiile Biblice

Edomului sau Palestinienilor acuma, Dumnezeu le-a spus: „Veti ajunge cei mai mici dintre neamuri, cei mai dispretuiti. Nu veti mai fi un popor. Iata ca ei nu sunt un stat. Au un statut de refugiati prin ONU si in Psalmul 83:6 cand spune ca se face coalitie impotriva Israelului, o coalitie araba care urmeaza sa aiba loc, spune ca cei ce urmeaza sa initieze aceasta coalitie sunt corturile Edomului, adica Palestinienii. Asta inseamna. Cum am spus, Edomitii s-au amestecat cu populatia araba si locuiesc din nou in aceleasi tinuturi, dar nu mai poarta numele acesta nici Filistenii si se numesc astazi Palestinieni. Ce aduce mania Domnului peste Gaza sau Palestina? Cateva lucruri.

Sunt rai sau criminali in comportament. Ieremia 12:14 „vecinii mei cei rai”.

 Se ating sau ravnesc la mostenirea Domnului si a lui Israel. Ieremia 12:14 „cari se ating de moştenirea pe care am dat -o poporului Meu Israel:”

Sunt batjocoritori, dispretuitori si fac mereu incursiuni teroriste peste granitele lor in granitele lui Israel. Tefania 2:8 „au ocarat poporul Meu si s-au preamarit peste granitele lor.

Sunt razbunatori si urasc continu pe Israel. Ezechiel 25:15 „,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentrucă Filistenii s’au dedat la răzbunare, pentrucă s’au răzbunat în chip batjocoritor şi din adîncul sufletului, voind să nimicească totul, în ura lor străveche, 16 aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,,Iată că Îmi întind mîna împotriva Filistenilor, nimicesc cu desăvîrşire pe Cheretiţi, şi prăpădesc tot ce a mai rămas pe coasta mării,” Aceasta se va intampla.  Tefania 2:4

,,Căci Gaza va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua namiaza mare, şi Ecronul va fi smuls din rădăcini.5 Vai de locuitorii de pe malurile mării, vai de neamul Cheretiţilor! Aşa a vorbit Domnul împotriva ta, Canaane, ţara Filistenilor: ,Te voi nimici şi nu vei mai avea locuitori!

Au o mandrie criminala. tefania 2:10 „Lucrul acesta li se va întîmpla pentru mîndria lor, pentru că au batjocorit şi au fost semeţi cu poporul Domnului oştirilor.”

Au participat la holocaustul hitlerist. Ezechiel 35:5a „Pentrucă aveai o ură vecinică, şi ai doborît cu sabia pe copiii lui Israel” prin forta sabiei. Cand spune sabie in Israel, spune atac militar. Si asta s-a intamplat in timpul holocaustului hitlerist. Ce s-a intamplat? Marele muftiu, adica liderul islamic palestinian, marele muftiu al palestinei Haj Amin Al-Huseini, din care spunea Yasser Arafat ca se trage si el, a facut pact cu Hitler pentru exterminarea evreilor din Europa. Dupa unii istorici, a fost si el facut ofiter SS (deci securist) cu grad de colonel si si-a organizat din Euroap, din Croatia si Yugoslavia, o armata de 22,000 de mercenari cu care a strans evrei de peste tot din Europa si i-a dus in lagarele de concentrare hitleriste ca sa fie omoriti, gazati. Dupa terminarea razboiului, fiindca a fost cautat drept cirminal de razboi, s-a refugiat in Cairo. Si evident, arabii egipteni nu au vrut sa-l extradeze. A murit in 1974. Deci, au contribuit la holocaustul hitlerist.

Si apoi, spune cuvantul Domnului de ce Gaza, de ce Palestinienii vor fi nimiciti, fiindca au intrecut masura pedepsei Domnului. tot Ezechiel 35:5 uitati ce spune texul ebraic: „Ai varsat sangele copiilor lui Israel in timpul cand nelegiuirea lor a luat sfarsit. Cand faci un studiu amanuntit este bine sa cauti in textul original si sa cauti cat mai multe traduceri ca sa poti sa te apropii de ce trebuie. (Textul in Cornilescu este gresit, spune exact invers- cand raul lor era la culme. ar trebui sa spuna „cand raul lor s-a terminat”. Sa va explic ce insemneaza aceasta: Cand un om pacatuieste, cand Israel a pacatuit si pacatul mare a fost rastignirea lui Isus, respingerea lui Mesia, Domnul a spus: „Nu mai sunteti poporul Meu. Au strigat: „Sangele Lui sa cada asupra capului nostru si a copiilor nostri.” Si Domnul a spus: „Ok, asa va fi. Asa se va intampla, pentru ca nu mai sunteti poporul meu.” Dar pedeapsa lui Dumnezeu este o pedeapsa cu masura. Asa zice Biblia. Zice: Pedepseste-ma Doamne, dar cu masura.Asa s-a rugat Israelul. Stiti cand s-a implinit masura? Masura s-a implinit in timpul holocaustului hitlerist. Si de aceea, Domnul spune: „Sunt manios pe tine Edomule (Gaza/Filistenia) pentru ca tu ai intins mana cand poporul meu era in necazul cel mai mare si cand suferinta/pedeapsa pentru pacatul lor a luat sfarsit. Daca ti-ai intrecut masura si pedepsesti peste masura pe care o ingaduie Dumnezeu, atunci, bineinteles ca ai parte de razbunarea lui Dumnezeu.

Uitati-va ce se intampla in holocaustul hitlerist. Daca deschideti si dvs. internetul la Psalmul 102 si sunt convins ca o sa fiti uimiti de detaliile pe care Psalmul 102 le da  cu privire la holocaustul hitlerist. Si eu am sa va duc step by step, pas cu pas ca sa vedeti acest lucru. Psalmi 102 – Doamne, ascultă-mi rugăciunea, şi s’ajungă strigătul meu pînă la Tine!

Evreii ii spune: suntem in necaz.

Vers. 2 Nu-mi ascunde Faţa Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine, cînd strig! Ascultă-mă degrab! Ce necaz are? Cuptoarele hitleriste.

Vers. 3 3 Căci zilele mele pier ca fumul, şi oasele îmi ard ca un tăciune. lasa o descriere curata.

Este foamete – vers. 5 Aşa de mari îmi sînt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne. pentru ca au ajuns numai piele, ati vazut, numai piele si oase.

Vers. 5 din nou – disperare. Aşa de mari îmi sînt gemetele

Vers 6 & 7 – munca silnica –  6 Seamăn cu pelicanul din pustie, sînt ca o cucuvaie din dărîmături;

7 nu mai pot dormi, şi sînt ca pasărea singuratică pe un acoperiş. Asta inseamna munca silnica, batjocura, dusi in locuri unde nu trebuie sa fie.

Batjocura – vers 8 – În fiecare zi mă bătjocoresc vrăjmaşii mei, şi protivnicii mei jură pe mine în mînia lor. Evreii au ajuns batjocura Europei si a antisemitilor.

Sunt dezumanizati – Mănînc ţărînă în loc de pîne, şi îmi amestec lacrămile cu băutura

Ei recunosc ca aceasta-i pedeapsa Domnului pentru ei ‘din pricina mîniei şi urgiei Tale; căci Tu m’ai ridicat, şi m’ai aruncat departe.’

Exterminare nationala. Vers. 11 ‘Zilele mele sînt ca o umbră gata să treacă, şi mă usuc ca iarba‘ Asta a fost solutia finala, sa dispara lumea iudaica.

Insa, aceasta a fost ultima lovitura data evreilor inainte de reintoarcerea fetei Domnului catre ei cand sunt readusi in 1948 in Israel pentru ca sa formeze un stat, pentru ca uitati ce spune versetul 12 & 13 ‘Dar Tu, Doamne, Tu împărăţeşti pe vecie, şi pomenirea Ta ţine din neam în neam.

Vers. 13 – Tu Te vei scula, şi vei avea milă de Sion; căci este vremea să te înduri de el, a venit vremea hotărîtă pentru el. Evreii, chiar daca si-au temut pierderea fiintei nationale , au stiut ca este ultima lor lovitura din partea Domnului si este vremea cand Domnul sa se intoarca. La fel spune in Ezchiel 37, cand este acea vedenie cu valea oaselor. Si prin urmare, ce spune Domnul? „In ziua nenorocirii, inca ti-ai facut armata si ai omorit cu sabia pe copiii mei, marele muftiu- 22,000 de mercenari care sa-i stranga pe evrei si sa-i omoare.” Si spune: „Mai rau mi-ai aprins mania, ca te-ai dus sa lovesti cand Eu mi-am luat mana de peste ei si am zis: ‘Ajunge.’ Si de atunci incoace, nu incetezi cu teroarea. Eu nu-i mai pedepsesc. Eu, acuma-i rezidesc pentru ca vreau sa-i intorc fata spre Mine, sa Ma inteleaga. Si voi inca ii macelariti. Ei, din pricina aceasta, mania Domnului, urgia Domnului impotriva Gazei, impotriva filistenilor si a lumii arabe este mare.

4. Cum si cand se va intampla ce spune Biblia?

Astazi este razboi in Gaza. Intr-o saptamana peste 10,000 de rachete au fost trimise impotriva lui Israel. Sigur, comentatori liberali, politicieni liberali, cumparati poate de arabi cu bani de pe petrol,  sau oameni fara niciun pic de moral acuza pe Israel. Sa nu se supere nimeni pe mine. Nu intram in aspecte politice, dar, daca vecinii nostri aici in Statele Unite ar trimite numai 5 rachete peste America, ar trece tavalugul peste ei. Nu credeti aceasta? Si Evreii trebuie sa stea cu mana in san cand 10,000 de rachete vin impotriva lor in 8 zile. Tefania a spus: Gaza va fi nimicita. Va ajunge un loc pentru pasiunile evreilor. Acuma, nu stiu sa va spun daca acuma, dar stiu urmatoarele lucruri-

In orientul mijlociu situatia este urmatoarea:

Israel si-a ispasit pedeapsa. Prin respingerea mesianitatii lui Isus, odata cu holocaustul hitlerit. Psalmul 102:1-13 si Eechiel 37 Deci, Israel nu mai trebuieste lovit acuma.

Israel a inceput din nou sa intre in statutul de poporul meu. Si aceasta le da privilegii pe care nu le are nimeni. De aceea, biserica trebuie sa plece.

Israel s-a intors acasa, in Canaan. Este drept, in necredinta. Ezechiel 37:8 spune  M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le -a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele. Asta inseamna ca nu au putere spirituala.

Israel a devenit o armata de temut. ezechiel 37:10 ‘Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.’  Va fi o ostire puternica.

 Prin disciplina armatei care implineste cuvantul profetic, nimicind Palestina sau Edomul, Israel incepe sa faca pasi prestatutul privilegiat de popor al meu, pentru ca uitati ce spune Ezechiel 5:14 ‘Te voi preface într’un pustiu, te voi face de ocară printre neamurile cari te înconjoară, înaintea tuturor trecătorilor.‘ Ii spune din nou ‘poporul Meu’. De aceea, sa ma asculte toti semitii, sa umple blogurile cu toate teoriile lor, Israel este poporul Domnului. Domnul a inceput sa priveasca din nou spre Israel . A devenit poporul Lui si primul pas in aceasta privinta este armata Israeleana si razbunarea lui Dumnezeu asupra acestor tinuturi se datoreaza maniei Domnului pentru faradelegile lor pentru ca vor sa-l asupreasca cand Domnul a spus: Nu mai dati in el. Si cel ce face pasi in aceasta privinta este armata.

Timpul este acuma. Fiti atenti la acest text. Aceasta trebuie sa ne vorbeasca tuturor cat de aproape este timpul, cat de aproape este venirea Domnului si sa ne puna pe pocainta, fratilor.  Tefania 2:1-4

Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, 2 pînă nu se împlineşte hotărîrea-ca pleava trece vremea-pînă nu vine peste voi mînia aprinsă a Domnului, pînă nu vine peste voi ziua mîniei Domnului! 3 Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, cari împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mîniei Domnului.„ 4 ,,Căci Gaza va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua namiaza mare, şi Ecronul va fi smuls din rădăcini. Ce spune profetul aicea? Cand zice ‘Veniti-va in fire si cercetati-va neam fara rusine’, nu este o insulta. Deci, traducerea lui Cornilescu, aici este putin mai veche. Ci, spune urmatorul lucru. Veniti-va in fire neam umilit in lume. Cui se adreseaza? Evreilor. Dar, uitati ce spune Cuvantul Domnului: Peste voi mai vine un necaz. Este Necazul Cel Mare.

Pana nu se implineste hotararea, ca pleava trece vremea, pana nu vine peste voi mania aprinsa a Domnului, pana nu vine peste voi ziua maniei Domnului. Deci, le spune: Peste voi mai vine un necaz. Este Necazul Cel Mare. Si Domnul spune: „Pana nu vine Necazul Cel mare, Gaza va fi nimicita. Nu in timpul Necazului. Dar, Necazul Cel Mare nu vine pana nu va fi rapita biserica. Prin urmare, nimicirea Gazei, a Cisiordaniei, si a popoarelor din jur arabe este dupa usa pentru ca acuma este conflictul acolo. Si Biblia spune clar: Inainte de venirea Domnului se intampla aceste lucruri. Inainte, adica acuma. Si cand se intampla, vine mania Domnului, vine Nceazul Cel Mare. Biserica pleaca si Israel intra intr-o noua faza. Deci, timpul este acuma in aceste zile, doar Gaza sa fie nimicita. Israel sa nu se atinga de West Band, de Cisiordania, de la Hebron pana la Nablus, langa Ierusalim. Si lucrul acesta o sa-i infurie atat de rau pe arabi si pe Palestinienii care au ramas in Cisiordania, incat sa initieze razboiul din

Psalmul 83

83 (O cîntare. Un psalm al lui Asaf.) Dumnezeule, nu tăcea! Nu tăcea, şi nu Te odihni, Dumnezeule!

2 Căci iată că vrăjmaşii Tăi se frămîntă, şi ceice Te urăsc înalţă capul.

3 Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău, şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine.

4 ,,Veniţi„, zic ei, ,,să -i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!„

5 Se strîng toţi cu o inimă, fac un legămînt împotriva Ta:

6 corturile lui Edom şi Ismaeliţii, Moabul şi Hagareniţii,

7 Ghebal, Amon, Amalec, Filistenii cu locuitorii Tirului.

8 Asiria se uneşte şi ea cu ei, şi îşi împrumută braţul ei copiilor lui Lot. -(Oprire).

9 Fă-le ca lui Madian, ca lui Sisera, ca lui Iabin la pîrîul Chison,

10 cari au fost nimiciţi la En-Dor, şi au ajuns un gunoi pentru îngrăşarea pămîntului.

11 Căpeteniile lor fă-le ca lui Oreb şi Zeeb, şi tuturor domnilor lor ca lui Zebah şi Ţalmuna!

12 Căci ei zic: ,,Să punem mîna pe locuinţele lui Dumnezeu!„

13 Dumnezeule, fă -i ca vîrtejul de praf, ca paiul luat de vînt,

14 Ca focul care arde pădurea, şi ca flacăra, care aprinde munţii!

15 Urmăreşte -i astfel cu furtuna Ta, şi bagă groaza în ei cu vijelia Ta!

16 Acopere-le faţa de ruşine, ca să caute Numele Tău, Doamne!

17 Să fie ruşinaţi şi îngroziţi pe vecie, să le roşească obrazul de ruşine şi să piară!

18 Ca să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul, Tu eşti Cel Prea Înalt pe tot pămîntul;

Vers. 4 este carterul lui Hizbollah. Cine initiaza asta – vers. 6 ‘corturile lui Edom’, adica, Palestinienii, filistenii de astazi. Si unde isi au ei tinutul? In Cisiordania, de la Hebron pana la Nablus. Ismaelitii = adica, Arabia Saudita. Moabul este centrul Iordaniei,  si Hagarenitii este nordul Egiptului. Vers 7 mai departe. Ghebal este sudul Libanului. Amon este nordul Iordaniei. Amalec este tinut filistean de sud. Filistenii, asta este Gaza. Cu locuitorii Tirului = Libanul. 8 Asiria se uneşte şi ea cu ei, şi îşi împrumută braţul ei copiilor lui Lot. Este vorba de Siria de astazi. Sigur ca un dusman ca si Siria nu poate sa nu vina la un astfel de razboi. D

Deci, este posibil ca un asemenea conflict care este in fasia Gaza sa se incheie pentru putina vreme. Si pentru ca acesti teroristi Hamas nu se pocaiesc si nu inteleg, atunci Israel va merge peste ei si asa cum va spune Tefania, va nimici cu desavarsire Gaza. Lucrul acesta ar putea sa intarite Cisiordania si sa atite popoarele din jur, de care spune in Psalmul 83 „si sa vina impotriva lui Israel.” Dar, cand acest razboi din Psalmul 83 se intampla, Domnul din nou vine in ajutorul lui Israel. Ezechiel 39:25 – ,,De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Acum voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov, voi avea milă de toată casa lui Israel, şi voi fi gelos de Numele Meu cel sfînt. In ebraica scrie ‘I will restore again the fortunes of Jacob’. Inseamna: Voi da din nou bogatiile de dinainte lui Iacov. Si uite cum le va da. Ezechiel 36:11 – Voi înmulţi pe oamenii şi vitele, cari vor creşte şi se vor înmulţi: voi face să fiţi locuiţi ca şi mai înainte, şi vă voi face mai mult bine decît odinioară; şi veţi şti că Eu sînt Domnul.

Zaharia 14:14 – Iuda va lupta şi el în Ierusalim, şi vor strînge bogăţiile tuturor neamurilor de primprejur, aurul, argintul şi haine foarte multe. Ne spune care va fi deznodamantul acestui razboi.  Care-s neamurile de primprejur? Egiptul, Iordania, Irakul, Arabia Saudita, Siria, Liban. Aceasta stare economica, care de asemenea va fi suportata de mari descoperiri petroliere in Israel,  si gaz natural, de fapt, gaz natural s-a descoperit in 2010 in Marea Mediterana. Langa Tel Aviv s-au descoperit doua pungi mari de peste 100 miliarde de dolari valoare. Insa, Domnul a spus in Deuteronom 33:24 – Despre Aşer a zis: ,,Binecuvîntat să fie Aşer între copiii lui Israel! Plăcut să fie fraţilor lui, Şi să-şi moaie piciorul în untdelemn! In ebraica nu scrie untdelemn, scrie in ‘uleiul pamantului’. Care-i uleiul pamantului? Este petrolul.

Promisiune facuta lui Iosif: Geneza 49:25 – Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvînta Cu binecuvîntările cerurilor de sus, Cu binecuvîntările apelor de jos, Cu binecuvîntările ţîţelor şi ale pîntecelui mamei.  In ebraica nu scrie binecuvantare apelor de jos, ci a uleiului de jos. Insemneaza ca Israel va ajunge si el sa descopere petrol  si lucrul acesta pentru ca acuma a cucerit  nordul Egiptului in Psalmul 83, a nimicit acuma si a facut ordine cu Palestinienii, a cucerit Iordania, a cucerit Arabia Saudita pana la Dedan, care este in Arabia Saudita. Si seba. A cucerit pana la Damasc- in Siria, Irak, sudul Libanului. A luat aur, prada multa. Lucrul acesta il va face invidios pe un Putin care se va ridica in curand, pe domnul Rusiei care va face o coalitie cu Iranul  impotriva lui Israel, in ceea ce Biblia numeste razboiul lui Gog din Magog.

Stiti ce de? Pentru ca, acuma, Israel are un statut de armata, super armata, poate superioara Americii si are statut de cel mai bogat stat din lume. Lucrul acesta il face invidios pentru ca acuma trebuie sa deal-ui cu Israel de pe o pozitie mai mica, ca el este mai mare. Si rusul va veni impotriva lui Israel. Ezechiel 38:13 – Seba şi Dedan, negustorii din Tars şi toţi puii lor de lei, îţi vor zice: ,Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai aducat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii, şi să faci o pradă mare?` Uitati ce se intampla cand coalitia ruseasca a lui Gog  (Gog inseamna printul Magogului). Cand scrie Seba si Dedan, e pentru ca au cucerit si Arabia Saudita pentru ca acuma controleaza petrolul evreii. Negustorii din Tars insemneaza Libanul, in cazul de fata si lumea engleza pentru ca Tarsisul a fost cetate feniciana lebaneza pe coasta Angliei, a Marei Britanii. Tarsis insemneaza cositor. Oamenii sunt in epoca bronzului. Bronzul se face dintr-un aliaj de cupru cositor. Si cum aveau nevoie de cositor ca sa faca arme de bronz si unelte de bronz, au descoperit in Anglia cositor mult si de aceea au numit localitatea Tarsis, tinutul cositorului. Si cand zice tars sau Tarsis insemneaza lumea engleza si toti puii lor de lei. Cine’s puii Angliei? Canada, America, Australia. Astia-s puii, ca din Anglia se trag.

Inseamna ca este o armata, acolo in Israel, un fel de centru de pace ONU. Ii vo zice, ia auziti ce vor psune Rusului: ,Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai aducat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii, şi să faci o pradă mare?` Ei, ca sa vina dupa prada, inseamna ca Israel trebuie sa intre in posesia prazii, mai intai sa o aiba. Si n-o poate avea decat in acest razboi.

Prin urmare, frati si surori, in zilele urmatoare, si tine-ti minteeste inainte de Necazul Cel Mare, inaintea zilei Domnului. este inainte de rapirea bisericii, [cand] se intampla acest eveniment- Ordine in Gaza. Si cand se intampla acest eveniment  se mai intampla un singur lucru. DIn nou Tefania 2:11 – Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pămîntului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.„ Stiti ce insemneaza? Terorismul este sponsorat ideologic de Koran, de invataturile lui Mohamed, profetul arabilor, a islamistilor. Si de aceea, ei mereu cand isi incep cuvantarile, incep cu aceasta expresie: ‘Alahu Akbar’- Alah este cel mai mare. Asta este o insulta la adresa Dumnezeului Scripturilor, la adresa Dumnezeului lui Israel. in razboiul acesta, in Psalmul 83 si ordine in Gaza si in Cisiordani, Dumnezeu va umili pe Alah, pentru ca spune acolo ca v aloci pe ‘toti dusmanii Mei si pe toti dumnezeii pamantului.’ Arabii se vor gasi rusinati, cei ce supravietuiesc. Islamul va intra in cadere libera, si cei ramasi, Cuvantul Domnului spune: Se vor intoarce la Domnul. Lucrul acesta va starni gelozie in Israel, pentru ca fratii lor- pt. ca arabii sunt fratii lor- (Ismael) l-au primit pe Mesia si de aceea, evreii se vor grabi si ei sa-L primeasca pe Domnul Isus, aceasta in timpul Necazului Cel Mare.

Lucruri mari. Lucruri frumoase. Lucruri care se intampla sub ochii nostri. De aceea, fiindca stim aceste lucuri, spune sfanta Scriptura, ce trebuie sa facem? Sa traim o viata sfanta si nu se potriveste mai bine decat Cuvantul Domnului pe care am sa-l citesc si cu care concludem. Este in 2 Petru 3:11-14 –

11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr’o purtare sfîntă şi evlavioasă,

12 aşteptînd şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

13 Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în care va locui neprihănirea.

14 De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.

Amin. Vino Doamne Isuse!

PAGINA Lazar Gog PREDICI aici

Cele mai recente predici –

Lazar Gog – Gaza in profeţiile biblice (VIDEO & Transcript) 2014/07/22

Lazar Gog – Ce inseamna sa fi pazit de tata2014/06/14

Lazar Gog – Norul cel bun pentru familie 11 Mai 2014

Lazar Gog povesteşte – La doi ani dupa căsătorie, un tractorist beat a intrat direct în mine, când mergeam la o evanghelizare pe bicicletă…2014/05/13

Lazar Gog – Protecţie împotriva leului de afară 2014/05/13

Lazar Gog – Scepticismul credinciosilor de tip Toma

Lazar Gog – Revelatii inainte de cruce 2014/04/16

Lazar Gog povesteste – Intr-una din vizitele de la Bucuresti s-a intors la Domnul sotia unui musulman 2014/03/22

Lazar Gog – Femei si oglinzi Martie 16,2014

Lazar Gog povesteste – Problema de la o seara de staruinta 2014/03/17

Lazar Gog – Împresurat si Îngrozit 2014/03/13

Lazar Gog – Gaza in profeţiile biblice (Transcript)

/////////////////////////////////////

Neomarxismul cultural – o antropologie anti-creștină,de PR. DR. DANIEL ISAI

În zilele noastre asistăm la o nouă tendință de a ni se rescrie și reconfigura realitatea, prin negarea antropologiei creștine care a stat la baza culturii și civilizației occidentale. Ni se propune un „om nou”, cufundat în simțualitate. Cu toate acestea, îndemnul Mântuitorul Hristos ne spune: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

Observăm astăzi o antagonizare din ce în ce mai mare a societății. Ies la suprafața o serie de elemente anti-creștine, tot mai accentuate. Ne simțim, de cele mai multe ori, bulversați de virulența lor. Ne întrebăm: De unde atâta violență a limbajului? Cum s-a născut? Cum proliferează ea? De ce capătă tot mai mult aspectul unui program bine organizat? E ceva întâmplător sau asistăm la renașterea unor vechi ideologii? În încercarea de a oferi un răspuns am putea spune că asistăm la propagarea unui avatar al marxismului clasic, numit neomarxism cultural sau sexomarxism. Acesta este o combinație între teoria marxistă și cea freudiană. Această ideologie pare a se răspândi intens în America, Franța și multe alte țări, în forme și proporții diferite. Ea propune, așa cum o făcea și marxism-leninismul, apariția unui „om nou”, total dezinhibat, eliberat de toate tabuurile.

Pentru a ne lămuri asupra ideologiei în discuție avem nevoie de câteva repere istorice. Atunci când vorbim despre neomarxismul cultural, suntem obligați să facem referire la Școala de la Frankfurt. Aceasta a fost înființată de către filosoful marxist Georg Lukacs, de origine maghiară, prin 1923. Școala a dezvoltat conceptul de „corectitudine politică”. Alți reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt au fost: Antonio Gramsci în Italia, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Eric Fromm, Wilhelm Reich, Herber Marcuse și alții. Școala și reprezentații ei s-au mutat în Statele Unite ale Americii în 1934, cu ajutorul Universității Columbia.

Ideologic vorbind, reprezentații neomarxismului cultural și-au pus întrebarea cine ar putea înlocui clasa muncitoare, ca agent al revoluției, din marxismul clasic. Răspunsul a venit de la principalul ideolog al curentului, de la Herbert Marcuse, care considera că o coaliție de studenți, oameni de culoare, susținători ai mișcării feministe, membrii ai minorităților sexuale, cei care, de altfel, au constituit nucleul revoluției sexuale din anii `60. Dacă acest curent ar fi propus doar drepturi pentru anumite minorități defavorizate, discriminate, cred că majoritatea nu ar fi stat împotrivă și printr-o negociere reală se putea identifica o zonă a  rezonabilului. Însă, ideologia nu urmărea doar niște drepturi, cum ar fi cazul persoanelor de culoare, ci urmărea realizarea unei revoluții care să reconfigureze întreaga realitate. Această reconfigurare a realității urma să fie făcută prin dezinhibarea totală a oricărei forme de sexualitate, pentru că, potrivit teoriei lui Freud, cultura occidentală este una represivă. Efectele unui asemenea curent de gândire se pot vedea mai ales în zilele noaste.

Herbert Marcuse realizează în lucrarea sa Eros și civilizație o interpretare a filosofiei lui Freud. Ideile formulate în această lucrare au fost mai întâi prezentate într-o serie de conferințe la Washington School of Psychiatry, în 1950-1951. În acest sens, Marcuse va susține necesitatea diminuării controlului social asupra instinctelor sexuale, ceea ce „ar suprima canalizarea sexualității în reproducerea monogamă și tabuurile împotriva perversiunilor”[1]. Acesta urmărea transformarea corpului uman într-un simplu obiect sau instrument al plăcerilor. „Omul nou”, propus de acest ideolog, este redus la pulsiunile sale trupești, este redus la el însuși, fără cer, fără veșnicie, fără transcendență. Marcuse vorbește despre o „renaștere a sexualității polimorfe”[2], adică un om redus la propriile instincte, ceea ce ar implica, în opinia sa, „o dezintegrare a instituțiilor”[3], care au clădit civilizația occidentală.

După cum putem vedea, neomarxismul cultural propune o răsturnare a culturii și civilizației occidentale, implicit a principiilor creștine. Prin urmare, asistăm la promovarea unei antropologii anti-creștine. Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul ne propune, în baza Revelației creștine, o spiritualizare a simțurilor; ne propune parcurgerea unui urcuș duhovnicesc de purificare, până la îndumnezeirea omului, ideologia neomarxistă ne propune un om redus la simțuri. În siajul celor afirmate de Sfântul Maxim, părintele Stăniloae consideră necesară purificarea, pentru că pe de o parte „patima este un produs al voinței de suveranitate egocentrică; pe de alta este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui”[4]. Patima induce pasivitate, lipsă de voință și anulează libertatea.

Părintele Stăniloae și fenomenologul francez Jean-Luc Marion vorbesc despre o erotizare a trupului în cadrul jurământului de fidelitate, adică în cadrul familiei și în limitele normalității. Marion spune că „fidelitatea caută nimic mai puțin decât veșnicia”, iar „a iubi în mod provizoriu e un nonsens, o contradicție în termeni”[5]. Ambii gânditori fac distincția între trup și corp. Trupul, potrivit Revelației, este chemat să devină templu al Duhului Sfânt[6]. Iar părintele Stăniloae subliniază legătura intimă dintre suflet și trup, atunci când vorbește despre „un spirit întrupat, ca spirit cu ramificările lui în trup sau ca trup cu rădăcini în spirit”[7].

Din aceste considerații putem surprinde antagonismul ideologiei neomarxiste în raport cu valorile creștine, încât avem în față propunerea de a reduce omul la el însuși, ca și cum spiritul nu ar exista, sau dimpotrivă putem să asumăm crucea mărturisirii adevărului Întrupat, suportând toate consecințele lumii actuale, care dorește să reintroducă realitatea în cadrele strâmte ale ideologicului. Deci caută a „produce o lume dintr-odată conformă exigențelor discursului. Altfel spus ea pretinde să raționalizeze ceea ce este, pornind de la ceea ce trebuie să fie”[8]. După două ideologii care au făcut ravagii în secolul al XX-lea, asistăm la o nouă tendință de a ni se rescrie și reconfigura realitatea, prin negarea antropologiei creștine care a stat la baza culturii și civilizației occidentale. Ni se propune un „om nou”, cufundat în simțualitate. Cu toate acestea, îndemnul Mântuitorul Hristos ne spune: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

[1] Herbert Marcuse, Eros & Civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, Traducere din limba engleză, Cătălina și Louis Ulrich, Editura Trei, p. 187.

[2] Ibidem, p. 188.

[3] Ibidem, p. 189.

[4] Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Ortodoxă, Vol. 1, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, p.

[5] Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, Șase meditații, Traducere Maria Cornelia și ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2014, p. 248.

[6] I Corinteni 6, 19.

[7] Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 1996, p. 258.

[8] Jean-Luc Marion, Prolegomene la caritate, Traducere Marius Boldor, Editura Galaxia Gütenberg, p. 47.

https://doxologia.ro/neomarxismul-cultural-o-antropologie-anti-crestina

/////////////////////////////////////////////

(Sa nu-l confundam pe Dumnezeu cel Unic si Adevarat cu miile de religii- cu unul pictat,micit si iconat…Este religia cauza violenţei din lume?

Rareori religiile folosesc violenţa ca vehicul pentru mesajul lor, deși unii susţinători extremiști ai unei religii sau ai alteia ar putea recurge la violenţă ca instrument pentru propagarea și îndreptăţirea religiei respective. Noi, creștini fiind, trebuie să fim primii care să recunoască acest lucru.

Cu câteva luni în urmă, în timp ce vizitam un renumit Geo Park, am început să discut cu ghidul nostru, căruia i-am mărturisit că sunt creștin. El mi-a povestit că, până la maturitate, fusese și el un creștin devotat, însă că, mai târziu în viaţă, s-a convins că Dumnezeu fie nu există, fie este nepăsător. Religia promovează violenţa, mi-a spus el. Prin urmare, nu credea că religia este ceva benefic și l-a respins, implicit, și pe Dumnezeu, optând pentru ateism.

Religia, cauza violenţei din lume?

Ghidul meu nu este singurul. A existat un timp în care, de secole, religia era văzută ca soluţia supremă la cele mai profunde probleme ale omenirii, iar credincioșii se coalizau în jurul credinţei în căutare de consolare, pace socială și un simţământ al dependenţei de Dumnezeu care să îi facă să simtă ce înseamnă să ai sens și rost în viaţă. Astăzi, ideea că religia promovează violenţa și provoacă divizare socială – prin urmare este dăunătoare – e destul de răspândită. Există tendinţa tot mai pregnantă și mai răspândită de a respinge conștient religia sau de a alege din comoditate statutul de nereligios. Revistele populare, jurnalele de specialitate, ziarele obișnuite adoptă și promovează pe faţă ateismul sau agnosticismul, rămânând distante de problematica credinţei. Astfel de percepţii negative sau neutre asupra religiei sunt destul de frecvent întâlnite și în lumea academică, acolo unde ne-am aștepta poate să găsim deschidere faţă de ideile religioase.

Există un cumul de motive pentru această notorietate negativă a religiei. Atacul asupra religiei provine esenţialmente din discursurile susţinătorilor așa-numitului „nou ateism”, care nu doar că pune sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu, însă promovează de asemenea viziunea potrivit căreia oamenii nu au nevoie de religie pentru a duce o viaţă împlinită. Bazele noului ateism se găsesc în scrierile unor autori contemporani precum Sam Harris, Christopher Hitchens, Daniel Dennett și Richard Dawkins. Aceștia și alţi autori similari consideră că religia nu contribuie pozitiv la viaţa și fericirea oamenilor, ci, din contră, văd în religie principala problemă a omenirii, iar în practicarea ei motivul existenţei multor rele sociale precum violenţa, terorismul, intoleranţa, bigotismul etc. Cum să ne raportăm noi la asemenea poziţii conform cărora religia este o sursă de violenţă?

Argumentaţia generală care stă la baza acestei poziţii poate fi rezumată altfel: religia cultivă violenţa, religia este antiștiinţifică, moralitatea biblică este oribilă și promovează violenţa; evanghelizarea și încercările de convertire (mai ales la religia biblică) alimentează intoleranţa și bigotismul; religia îi determină pe credincioși să își impună propria moralitate asupra altora etc. Argumentaţia pare contraintuitivă, pentru că, tradiţional, religia a fost asociată cu pacea; prin urmare, multe persoane religioase sunt surprinse atunci când alţii le leagă credinţa de violenţă. În orice caz, neoateismul a reușit să răspândească ideea că religia tinde să cultive violenţă.

Ar putea fi justificată o astfel de acuzaţie adusă religiei? Sau cauza reală ar putea fi altundeva? Am observat că aceia care contestă religia nu pot face distincţie între extremiștii unei religii și curentul majoritar al acesteia. Extremismul este prezent în orice grup social – fie că vorbim despre un grup religios, rasial, politic sau chiar sportiv. În mod curent, acestea sunt compuse dintr-o majoritate pașnică (curentul majoritar) și o minoritate de extremiști. Fanii sporturilor sunt un exemplu foarte bun pentru a ilustra această structură bipartită. Cei mai mulţi dintre fani se bucură să își urmărească și să își încurajeze echipa, dar există și extremiști care ocazional se comportă violent și distructiv. Poziţia lui Paul Chamberlain mi se pare adecvată: „Ori de câte ori ne asumăm iniţiativa de a descrie și a emite aprecieri cu privire la învăţăturile altui grup decât acela din care facem parte, trebuie să facem acest lucru cu o grijă sporită, ca nu cumva să acordăm greutate necuvenită vocilor extremiștilor din acel grup. Dacă greșim aici, riscăm să descriem o viziune minoritară, extremă și respinsă de majoritatea unui grup ca reprezentând sistemul de credinţe al curentului majoritar.”

Prin urmare, unul dintre motivele pentru care ateii susţin că religia provoacă violenţă este acela că ignoră distincţia dintre adepţii obișnuiţi și autentici ai credinţei și extremiștii care distorsionează mesajele religioase. Extremiștii nu reprezintă curentul principal al religiei, iar descrierea pe care ei o fac religiei este improprie și falsă. Lucrul acesta este valabil atât în culturile creștine, cât și în alte culturi. Poate fi adevărat că adepţii unei religii recurg la acţiuni violente, însă această violenţă nu este centrală sistemului de credinţe ale respectivei religii. Religiile rareori promovează folosirea violenţei ca vehicul pentru mesajul lor, deși unii susţinători extremiști ai unei religii sau ai alteia pot recurge la violenţă ca instrument pentru propagarea sau îndreptăţirea religiei respective. Noi, creștini fiind, trebuie să fim primii care să recunoască acest lucru; la urma urmei, istoria creștinismului trebuie să își înfrunte propriile cruciade și alte abuzuri. Întrebarea este, însă, dacă religia este dăunătoare și ar trebui interzisă (așa cum pretind unii atei) deoarece unii extremiști religioși amestecă violenţa cu motivaţiile și scopurile religioase. Sensul întrebării se năruie însă dacă îi schimbăm obiectul: Ar trebui interzise sporturile din cauza violenţei pe care o pot genera?

Întrebări pentru sceptici

Urmând sugestia lui Chamberlain, sunt nevoit să le adresez câteva întrebări scepticilor: Aţi putea oferi exemple de războaie sau de violenţe generate de religie? Care este cauza reală a violenţei: religia sau abuzul de religie? Nu a fost religia creștină autentică o influenţă pozitivă asupra culturilor? Nu este oare adevărat că lipsa religiei și ateismul au provocat multă violenţă și cruzime? Ar înceta cumva violenţa și coerciţia din societate dacă religia ar fi eradicată? Aceste întrebări sunt foarte relevante. Când le adresez celor care îmi atacă credinţa, de obicei aceștia realizează că nu s-au gândit niciodată la aceste lucruri.

Să mă întorc la ghidul meu. Atunci când a spus că religia este dăunătoare pentru că provoacă violenţă, mi-am urmat strategia de a-i cere detalii și l-am întrebat dacă îmi poate da exemple de războaie generate de religia mea. Din experienţa conversaţiilor mele cu ateii, știu că majoritatea nu pot oferi exemple concrete care să le susţină opiniile. Ghidul meu a ezitat puţin și apoi mi-a servit următorul răspuns: „Primul și al Doilea Război Mondial”. Doar că știm că aceste două războaie nu au fost provocate de ideologii religioase. Acest exemplu ilustrează dificultăţile pe care le au scepticii atunci când vine vorba să își susţină critica. Unii pot menţiona cruciadele – serie de expediţii militare (secolele XI–XIII) organizate de creștinii europeni pentru a invada Orientul Mijlociu în numele unui război sfânt de recuperare a Ţării Sfinte din mâna musulmanilor, care a provocat multă moarte și distrugere pe două continente. Oare aceea nu era violenţă în numele religiei? Dar să spunem că aceea era violenţă între adepţii a două religii, însă cum rămâne cu Inchiziţia, un tribunal eclesiastic înfiinţat de Biserica Catolică începând cu secolul al XIII-lea pentru a organiza măsuri și persecuţii menite să cureţe biserica de erezie? Apoi, cum ar trebui să vedem conflictul dintre Israel și Palestina, care a generat ani în șir de tensiuni, conflict și distrugeri? Ca pe un conflict religios sau ca pe unul generat de alţi factori? În vârful piramidei activităţii teroriste stau atacurile de la 11 septembrie asupra turnurilor World Trade Center și asupra Pentagonului. Oare religia a provocat acea distrugere crudă și inumană?

E drept că astfel de întrebări nu sunt ușoare, însă chiar și o citire sumară a istoriei va arăta că lipsa religiei sau eliminarea religiei dintr-o societate mai degrabă produce decât elimină violenţa și ferocitatea inumană. Să luăm, de pildă, Revoluţia Bolșevică, din 1917. Unul dintre primele lucruri pe care revoluţia le-a înfăptuit a fost să abolească religia și să impună ideologia atee în toată Rusia și apoi în URSS. Nicio altă ţară nu abolise religia printr-o politică oficială până atunci, iar demersul a fost abandonat abia pe la finalul anilor 1980. În această lungă perioadă în care Rusia a interzis oficial religia, s-a constatat cumva o absenţă a violenţei și o prevalenţă a păcii societale? Verdictul istoriei este un „nu” categoric. Din contră, în această lungă perioadă, de mai multe decenii, brutalitatea, violenţa, privarea de libertate în masă, persecuţia (vă amintiţi de gulaguri?), și agresiunile crude le fuseseră pricinuite deopotrivă celor religioși și nereligioși pentru propășirea ateismului și a comunismului. Mii de oameni au pierit fiindcă au îndrăznit să aibă o credinţă religioasă, inclusiv zeci de mii de preoţi, călugăriţe și monahi ortodocși ruși, precum și pastori ai numeroase confesiuni protestante, toţi nevinovaţi și pacifiști. Mulţi alţii au fost trimiși să muncească și să moară în lagărele din Siberia. Sute de biserici au fost distruse sau pur și simplu folosite în alte scopuri. Agenda ateismului, care urmărea eliminarea religiei din stat, a cuprins o violenţă atroce și imposibil de redat în cuvinte.

La fel și în China, începând din 1949, conducători au dorit să abolească religia și au ţintit spre dezmembrarea creștinismului, a budismului, a islamului și a altor religii. Comunismul a devenit singura ideologie permisă, iar cei care i se opuneau sau o refuzau erau numiţi „contrarevoluţionari” și deveneau victime ale oprimării. Numeroși membri ai clerului au fost arestaţi și diferite biserici și alte lăcașuri de închinare au fost închise în efortul de eliminare a oricărei urme de practică religioasă. Alte ţări, precum Vietnamul, România, Coreea de Nord și Cambodgia, au avut parte de asemenea politici de stat pentru suprimarea religiei și a persoanelor religioase. O analiză a iniţiativei și scopului acestor practici și politici indică faptul că nu religia a fost factorul motivator al acestei violenţe. Acest fapt ridică o întrebare: Ar putea fi posibil ca lipsa religiei să fie adevăratul pericol în lumea noastră? Nu cumva îndepărtarea de credinţa în Dumnezeu este adevărata cauză a violenţei? 

Violenţa care decurge din absenţa religiei

Istoria apără poziţia că a existat mai multă brutalitate în ţările care au abolit religia și au introdus sistematic o filosofie atee în sistemul de guvernare. Brutalitatea provocată de persoane nereligioase este atât de evidentă și de generalizată încât până și noii atei o recunosc. Faimosul și vehementul ateu Richard Dawkins este de acord. El admite că nereligioșii comit și ei acte de violenţă și infracţiuni, dar pretinde că nu există nicio conexiune logică directă dinspre nereligiozitate spre violenţă și, prin urmare, lipsa religiei nu ar fi o cauză în sine pentru violenţă. Da, este adevărat că unele acte de violenţă au fost comise de persoane care s-a întâmplat să fie nereligioase, dar nu lipsa religiei le-a motivat să înfăptuiască acele acte. „Ceea ce contează nu este dacă Hitler sau Stalin erau atei, ci dacă ateismul influenţează sistematic oamenii să facă lucruri rele. Nu există nici cea mai mică dovadă că ar fi așa. (…) Stalin era extrem de sever cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu creștinismul și religia, în general. Dar nu există nicio dovadă că ateismul e ceea ce i-a motivat brutalitatea. Indivizii atei pot comite rău, dar nu o fac în numele ateismului.”

Este surprinzător că Dawkins poate face astfel de afirmaţii. În primul rând, aceeași argumentaţie ar putea fi folosită și în apărarea religiei: Da, unele acte de violenţă au fost comise de persoane care s-a întâmplat să fie religioase, dar nu religia în sine le-a motivat să comită acele acte. În al doilea rând, așa cum am văzut deja, istoria demonstrează că lipsa religiei a provocat mult mai multă violenţă și distrugere decât religia. În al treilea rând, Dawkins admite că persoanele nereligioase iau parte la acte de violenţă, dar neagă că ateismul ar avea vreo legătură cu acest fapt. Admiţând acest lucru, Dawkins recunoaște de fapt că mare parte din violenţa existentă a fost pricinuită de oameni fără să existe o agendă religioasă. Implicit, aceasta înseamnă nu există nicio speranţă ca eliminarea religiei să pună capăt violenţei, deoarece lipsa religiei nu e obligatoriu să acţioneze contra violenţei. Ba unii ar putea spune chiar că absenţa religiei elimină o posibilă barieră împotriva violenţei.

Se pare că nici religia, nici lipsa ei nu constituie originea violenţei în lume, fiindcă brutalitatea se manifestă în societate indiferent dacă aceasta din urmă este religioasă sau atee. Poate că adevărata cauză a violenţei este chiar mai profundă. Poate că Stalin, Mao, Hitler și alţii au ucis și întemniţat persoane religioase fiindcă credeau că religia este periculoasă pentru ideologia atee pe care căutau să o impună.

Motivaţii politice și culturale

Există studii sociologice care demonstrează că diverse acţiuni violente ce par motivate religios au adesea stimuli politici mai adânci. De exemplu, atacurile teroriste comise de diverse grupări sunt puse în general în seama teologiei lor radicale. Însă există experţi care nu sunt de acord cu această perspectivă. Potrivit lui Robert Pape – politolog în cadrul Universităţii din Chicago și fondator al institutului de cercetare privind securitatea internaţională Chicago Project on Security and Terrorism –, o astfel de perspectivă este simplistă. Pape și colegii lui au studiat motivaţiile și cauzele atacurilor teroriste/suicidare din lume încă din anul 1980, evaluând peste 4.600 de astfel de atacuri. Cercetarea lor relevă că credinţa religioasă nu este o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru comiterea actelor de violenţă. Motivaţia fundamentală este politică, religia fiind un simplu instrument de recrutare a adepţilor. Pape arată că au existat multe sute de atacatori suicidari seculari (nereligioși), ceea ce sugerează că teologia radicală, de una singură, nu poate explica atacurile teroriste. De exemplu, între 1980 și aproximativ 2003, gruparea care deţinea „recordul mondial” la atacuri suicidare teroriste era Tamil Tigers, o grupare naţionalistă, vorbitoare a unei limbi proprii, din Sri Lanka. Acești militanţi luptau pentru ceea ce ei considerau a fi drepturile lor legitime, care erau negate de majoritatea ţării.Fie că îi dăm sau nu dreptate lui Pape în analiza sa, un lucru este limpede: motivaţii politice foarte puternice stau în spatele multor acte violente despre care se presupune că ar fi motivate religios.

Alte studii arată că în spatele multor situaţii de violenţă la scară largă stă simţământul unui anume grup că valorile și moștenirea lui culturală este ameninţată sau simţământul că sistemul lui de credinţe este ameninţat sau insultat. De exemplu, într-o filmare din octombrie 2001, la nici o lună de la atacurile de la 11 septembrie, Osama bin Laden (1957-2011) vorbea despre „umilinţa și dizgraţia” abătute asupra islamului timp de mai bine de „opt ani”. La ce se referea? La împărţirea Imperiului Otoman în ţări mai mici de către puterile occidentale și la ascensiunea Turciei moderne secularizate. Indirect, el recunoștea că motivaţia de bază a atacurilor de la 11 septembrie fusese de natură politică, nu neapărat religioasă.

Revoluţia Franceză (1789-1815) a fost un demers sângeros de a materializa idealurile seculare ale libertăţii și egalităţii. Napoleon s-a folosit de aceste idealuri pentru a motiva milioane de soldaţi să impună dominaţia franceză asupra continentului european. Cel puţin patru milioane de oameni au murit din cauza fanatismului politic ce a alimentat Războaiele Napoleoniene. Nu a fost vorba de nicio implicare a vreunei religii; de fapt, religia fusese declarată moartă. Genocidul din Rwanda – care, pe parcursul a 100 de zile din 1994, a spulberat viaţa unui număr de oameni estimat între 500.000 și un milion – este un alt exemplu de război izvorât din confruntări tribale care au avut prea puţin sau n-au avut deloc de a face cu idealurile religioase.

Concluzie

Aceste exemple din istorie ilustrează o idee semnificativă: violenţa din lume nu cunoaște o cauză simplă. Forţele din substraturile actelor violente sunt multiple – în special de natură politică și culturală. Lucrul acesta explică de ce violenţa este un apanaj atât al persoanelor religioase, cât și al celor nereligioase. Și explică, de asemenea, de ce atunci când are loc un act de violenţă motivat religios, acesta este condamnat de majoritatea oamenilor. Am auzit de nenumărate ori în timpul vizitelor pe care le-am făcut în ţări islamice cum oamenii condamnă actele violente comise de extremiști. Cetăţenii obișnuiţi nu împărtășesc motivaţiile, scopurile și acţiunile extremiștilor.

Ceea ce unii numesc violenţă religioasă poate, de fapt, să aibă prea puţin de a face cu religia, însă mai mult cu problemele politice, economice și culturale. Religia nu este cauza primară a violenţei și de aceea speranţa de a pune capăt violenţei eliminând religia este iluzorie. Atât persoanele religioase, cât și cele nereligioase comit acte de violenţă. Este naivă convingerea că descotorosindu-te de religie vei pune capăt violenţei. Am asistat la violenţa generată de grupuri care apără idealuri derivate din etnie, limbă, naţionalitate, culoare a pielii și viziuni politice. Afirmaţia ateului că religia este sursa răului și a violenţei în lume nu se susţine în lumina dovezilor istorice. E adevărat că unele acte de violenţă chiar derivă din religie, însă un număr foarte mare derivă din lipsa religiei. Ceva mai profund decât religia stă în centrul problematicii violenţei.

Citește și: Expunerea la lumina albastră a telefonului ar putea fi responsabilă de leziuni cerebrale și îmbătrânire

Cu mult timp în urmă, Solomon scria că mai bine este să nu invidiem „pe omul violent” și să nu alegem niciun „din căile lui” (Proverbe 3:31, NTR7). Dumnezeul Bibliei urăște „pe cel ce iubește violenţa” (Psalmii 11:5). Iisus l-a certat pe Petru atunci când acesta a scos sabia și i-a spus: „Pune-ţi sabia la loc” (Matei 26:52). Iisus ne-a lăsat parabola samariteanului milos ca să ne înveţe ce avem de făcut atunci când întâlnim un om rănit și muribund. Tot el ne-a învăţat: „Aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-I-l şi pe celălalt” (Matei 5:39). În cele din urmă a murit pe o cruce în loc să se lupte cu dușmanul și cu cei care L-au acuzat pe nedrept. Calea lui Iisus este o cale a păcii, nu a violenţei. Religia lui Isus este o religie a iubirii. Acea iubire care „suportă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:7).

Footnotes

[1]„Paul Chamberlain, Why People Don’t Believe: Confronting Seven Challenges to Christian Faith, Baker Books, Grand Rapids, Mich., 2011, p. 49.”

[2]„Ibidem, p. 52”.

[3]„Richard Dawkins, The God Delusion, Houghton Mifflin, New York, 2006, p. 309; vezi Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire.”

[4]„Robert A. Pape, Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism, Random House, New York, 2005.”

[5]„Robert Pape, interviu la NPR Radio în 21 mai 2009, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=104391493”.

[6]„Textul integral al declaraţiei lui Osama bin Laden după atacurile teroriste din New York, de pe 11 septembrie 2001, poate fi accesat la: https://www.theguardian.com/world/2001/oct/07/afghanistan.terrorism15 ”.

[7]„Toate textele biblice redate în prezentul articol sunt din traducerea NTR a Bibliei în limba română, ediţia 2010 – n.r.”

SURSĂ:Semnele timpului, aprilie 2019, ediție tipărită

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/este-religia-cauza-violentei-din-lume.html

///////////////////////////////////////////

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (II)

Nicolae Turcan

Neoateismul se bucură de succes într-o lume postcreștină, tulburată la răstimpuri de violențele islamului radical. De la înălțimea unor competențe științifice, el formulează argumente împotriva religiei, fără măcar să se mai străduiască să o înțeleagă și fără a se simți inconfortabil din pricina inculturii religioase dublată, adeseori, de cea filosofică. David Bentley Hart se arată dezamăgit de acest nivel cultural scăzut al dușmanilor Bisericii care, de-a lungul timpului, s-a bucurat măcar de adversari redutabili, civilizați, originali și culți. Celsus, „critic păgân semnificativ al credinței”1, și Porfir erau mai mult decât familiarizați cu credința pe care o criticau; David Hume era un maestru al scepticismului, iar Voltaire, Diderot și alți filosofi iluminiști erau scriitori eleganți. Nici măcar Nietzsche, de la înălțimea culturii lui imense, nu și-a permis, în pofida faptului că a fost cel mai mare critic al credinței, să emită opinii ipocrite și false despre istoria creștinismului și să o considere, asemenea noilor atei, doar „un șir nesfârșit de violențe, tiranii și nevroze sexuale”.2 De altfel, crede Hart, Nietzsche a înțeles dimensiunea revoluției creștine ce a răsturnat valorile Antichității și, adversar de calitate, a permis teologiei ca, „în oglinda disprețului lui”, „să întrezărească ceva din propriile profunzimi”.3

În comparație cu aceștia, acuză Hart, „pisălogii din ziua de azi par mult mai leneși, cu mai puțin discernământ, mai puțin subtili, mai puțin rafinați, mai emoționali, mai îngâmfați din punct de vedere etic și mult mai interesați de simplificări facile ale istoriei decât de investigații serioase și riguroase despre ce a fost și este creștinismul”.4

De aceea, în căutarea doar a senzaționalismului vandabil, de un nivel intelectual scăzut, „ceata Noilor Atei este o dezamăgire”5, dovedindu-se incapabilă să producă o necredință profundă. Într-un stil polemic și argumentat, Hart se miră de incapacitatea lor de a înțelege că materialismul doctrinar, pe care îl invocă și îl idolatrizează, este de fapt o teorie metafizică aproape imposibil de susținut din punct de vedere logic; că secularismul este o tradiție istorică „îmbibată de sânge omenesc”, despre a cărei superioritate etică este bizar a se vorbi, fiindcă n-a dovedit-o în niciun fel; și că principiile morale pe care le invocă provin de fapt din revoluția creștină, de aceea viitorul nu le poate garanta pur și simplu.6 Sunt argumente importante, reluate și dezvoltate în critica punctuală, pe care o redăm în continuare, a reprezentanților noului ateism.

Critica lui Richard Dawkins. În cunoscuta sa carte, Dumnezeu: o amăgire, Richard Dawkins afirmă încă din prefața – cu iz ideologic – că dorește să trezească mândria de a fi ateu, comparând situația ateilor contemporani cu cea a homosexualilor din urmă cu cincizeci de ani. El anunță ritos că va aduce argumente împotriva violenței religioase, în favoarea agnosticismului, împotriva argumentelor existenței lui Dumnezeu, precum și a legăturilor dintre morală și religie.7

Hart critică dur nivelul intelectual și cultura lui Dawkins, incapabile – ambele – să formuleze niște obiecții împotriva unor argumente care, din punct de vedere filosofic, pur și simplu îl depășesc. De exemplu, atunci când Dawkins critică pe câteva pagini cele cinci argumente (cinci căi) ale Sfântului Toma din Aquino, el nu dovedește decât că le înțelege greșit pe fiecare dintre ele, criticându-și, de fapt, propria înțelegere, iar nu argumentele în sine. Pentru că nu cunoaște distincția scolastică între cauzele prime și cele secunde, Dawkins își imaginează că Toma vorbește despre cauza primă în sensul de cauză în timp, punct final al unei cauzalități temporale; la fel, consideră că argumentul mișcării se referă doar la mișcarea fizică în spațiu, în locul mișcării ontologice de la potență la act.8 O asemenea atitudine de neînțelegere este, de altfel, prezentă la toți noii ateiști, care operează în descrierea lor cu un fals Dumnezeu, de aceea, conchide Hart, „Dumnezeul descris de noii ateiști nu există”.9

Conceptul de „meme” – propus de Dawkins pentru a defini unitățile de informație culturală moștenită și transmisă mai departe (asemănătoare, așadar, genelor de la nivel biologic) – este răsturnat de Hart, care arată nu doar că memele sunt în primul rând metafore, ci și că, în loc să le fim subordonați și creați de ele – cum afirma Dawkins –, noi suntem de fapt creatorii lor. Argumentul se bazează pe răsturnarea pe care Denis Noble o făcuse descrierii dawkinsiene a genelor, subliniind posibilitatea unei hermeneutici diferite a acelorași fapte și făcându-l pe Dawkins să accepte că este o interpretare perfect legitimă. Iată interpretarea lui Dawkins: „Ele [genele] există în dumneavoastră și în mine; ele ne-au creat, corp și minte; și protejarea lor este ultima rațiune a existenței noastre”; și acum interpretarea lui Noble: „Ele există în dumneavoastră și în mine; noi suntem sistemul care permit codului lor să fie citit; și protejarea lor este total dependentă de bucuria pe care noi o experimentăm în reproducerea noastră. Noi suntem ultima rațiune a existenței lor”.10

Odată ce acceptăm această răsturnare și în cazul memelor, viitorul, susține Hart, s-ar putea să nu mai replice meme precum „drepturile omului” și „demnitatea umană” dacă „mema creștină a «infinitei valori a fiecărei vieți»” va dispărea, ci, dimpotrivă, să devină mult mai utilitarist și prozaic în ceea ce privește valoarea vieții umane.11 Și, am putea adăuga, mai postuman și mai inuman deopotrivă.

Note

1 David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, studiu introductiv de Vlad (Nectarie) Dărăban și Mihail Neamțu, trad. Vlad (Nectarie) Dărăban, Polirom, Iași, 2013, p. 146.

2 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, trad. Eva Damian, col. Historia Christiana, Doxologia, Iași, 2017, p. 26.

3 Hart ajunge chiar să răstoarne dialectic sensul criticii lui Nietzsche în contrariul ei, adăugând în același loc: „Pe scurt, la Nietzsche vocea necredinței se amplifică în sfârșit până ajunge la registrele vocii credinței și astfel, în chip curios, sărbătorește credința”. David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, p. 146.

4 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 26-27.

5 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 262.

6 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 262-263.

7 A se vedea Richard Dawkins, Dumnezeu: o amăgire, ediția a doua, revizuită și completată de Mihnea Gafița, trad. Victor Godeanu, Curtea Veche, București, 2012, p. 8-10.

8 David Bentley Hart, The Experience of God: Being, Consciousness, Bliss, Yale University Press, New Haven, 2014, pp. 21–23.

9 David Bentley Hart, The Experience of God, p. 23.

10 David Bentley Hart, The Experience of God, p. 260-262.

11 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, pp. 280.

https://tribuna-magazine.com/david-bentley-hart-si-neoateismul-contemporan-iii/

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (III)

Nicolae Turcan

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (III)

Critica lui Daniel Dennett. David Bentley Hart formulează o a doua critică la adresa profesorului de filosofie Daniel Dennett. Cartea acestuia, Dezvrăjire, are ca teză principală ideea că religia este o realitate naturală, nu supranaturală, realitate ce poate fi investigată prin metode empirice, adică științifice. Dependentă „aproape până la absurd de găunosul concept al lui Richard Dawkins de «meme»”, argumentează Hart, cartea se bazează mai mult pe intuiții și presupuneri, decât pe fapte, plină de „clasificări complet arbitrare” și de raționamente „care se învârt în cerc”. În final, știința religiei preconizată de profesorul american nu e decât o serie de „deducții confuze extrase din comportamente care ar putea fi interpretate într-o infinitate de moduri” și ilustrează „un materialism filosofic imposibil de verificat”.1

Concluzia este neiertătoare: avem de-a face cu o carte „penibilă” și „complet irelevantă”, un „proiect ieftin”, în definitiv, care încearcă să arunce o punte între amibă și Patimile după Matei și nu depășește, de fapt, ceea ce credințele evoluate susțin deja: că religia este un fenomen natural. (Este interesant că aceeași idee o întâlnim exprimată la un teolog ortodox, Christos Yannaras, în Contra religiei, care pune față în față, pe de o parte, realitatea naturală a religiilor, provenite din instinctul de conservare, și, pe de altă parte, vestea cea bună a Mântuitorului Hristos văzută ca un nou mod de viață în istorie, un mod de viață dumnezeiesc, care nu stă pe același plan cu celelalte religii, de unde și concluzia că creștinismul ortodox nu e o religie).2

Ca fenomen natural – susține Hart –, religia poate deveni un mod de manifestare a divinului, poate să fie orientată, asemenea întregii creații, spre Dumnezeu. Mai mult decât atât, nu există religie în sens abstract, ci mai multe credințe și practici destul de diferite între ele. „Creștinii, spre exemplu, strict vorbind, nu cred în religie; mai degrabă ei cred că Iisus din Nazaret, răstignit sub Ponțiu Pilat, a înviat din morți și este, prin puterea Duhului Sfânt, și acum prezent în Biserica Sa ca Domn.”3 Creștinismul recunoaște caracterul natural al religiei și acceptă că ea poate cuprinde manifestări ce țin de violență, superstiție, imoralitate și fals, însă aceste devieri nu dovedesc decât că nevoia de Dumnezeu este vizibilă în toate culturile. De aceea, „revelația” lui Dennett că religia este un fenomen natural nu scapă de ironia finală a teologului american:

„Cât despre uimitoarea descoperire pe care o face Dennett, că «năzuința naturală după Dumnezeu» este de fapt o năzuință după Dumnezeu, care este naturală, aceasta echivalează nu cu o revoluție a gândirii, ci doar a sintaxei”.4

Critica lui Sam Harris. O altă critică, mai puțin extinsă pentru că, în opinia lui Hart, lucrarea nu merită prea multă atenție, este formulată la adresa cărții lui Sam Harris, Sfârșitul credinței.5 Lipsită de profunzime filosofică și istorică, această carte este „puțin mai mult decât o înlănțuire de aserțiuni supărătoare și iritante, câteva dintre acestea fiind adevărate”. Atunci când tratează despre credința creștină, Harris dovedește „o ignoranță abisală la aproape orice subiect pe care îl abordează – viziunea creștină asupra sufletului, doctrinele morale, tradițiile mistice, înțelegerea Scripturii și așa mai departe”.6 Părând a lupta mai mult cu fundamentaliștii secolului XX, autorul nu îi înțelege nici pe aceștia cum se cuvine, acuzând „absurd și abuziv”, că a doua venire a lui Hristos va însemna și o definitivă distrugere a evreilor. Harris se declară adept al unui misticism contemplativ nondualist, descoperit în budism și considerat științific și rațional, motiv pentru David Bentley Hart să-i evidențieze ignoranța și preferința pentru platitudini religioase:

„Autorul pune la dispoziție un fragment atribuit (oarecum miticului) înțelept tantric Padmasambhava și apoi, dintr-o suflare, își informează cititorii că nimic nici pe departe atât de profund nu poate fi găsit în textele religioase ale Occidentului – deși, în realitate, fragmentul este doar o serie de platitudini mistice, de genul celor ce pot fi găsite în repertoriul contemplativ al tuturor religiilor, descriind tipul de «extaz oceanic» pe care tradiția mistică creștină are tendința să îl considere drept unul dintre stadiile premature ale vieții contemplative”.7

Hart aduce apoi în scenă erorile lui Harris, critic al creștinismului, dar susținător al budismului cu o fervoare de credincios. În primul rând, Harris greșește când susține că violențele și episoadele de injustiție din istoria creștină decurg cu necesitate din creștinismul însuși; în al doilea rând, greșește din nou când susține că victoriile morale excepționale ale creștinilor, manifestate în lucrarea socială (spitale, orfelinate, școli, grija față de săraci etc.) sunt doar manifestări ale bunătății naturii umane, fără legătură cu convingerile credincioșilor; în al treilea rând, Harris se înșală când, vorbind despre budism, trece cu vederea războaiele religioase din Tibet, ignoranța socială și despotismul teocratic; în al patrulea rând – și Hart devine aici din nou extrem de ironic –, pretențiile filosofice și competențele logice ale lui Harris sunt mediocre, fiindcă,

„într-un capitol dezastruos, care ne face să ne gândim la vreo lucrare de seminar de o ambiție nesăbuită, el încearcă să descrie «o știință a binelui și a răului» care ar descoperi fundamentele raționale ale sacrificiului de sine moral, separat de credința religioasă: un argument alcătuit aproape în întregime din lacune logice”.8

În concluzie, noii atei sunt fie dezamăgitori din perspectiva înțelegerii creștinismului, a culturii pe care o dețin ori a anvergurii filosofice, fie vând drept originale idei deja discutate de tradiția creștină, idei care nu constituie, în sine, un cap de acuzare suficient de relevant.

Note

1 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, trad. Eva Damian, col. Historia Christiana, Doxologia, Iași, 2017, p. 27.

2 Christos Yannaras, Contra religiei, trad. Tudor Dinu, Anastasia, București, 2011.

3 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 28. Iată și o idee asemănătoare din Yannaras: „Biserica și religia sunt două realități incompatibile și ireconciliabile, precum viața și moartea, libertatea și necesitatea, dragostea și interesul. Nu există loc pentru un compromis, o realitate o anulează pe cealaltă. […] Religia este interes instinctual individual, Biserica este strădanie a eliberării de interesul individual.” Christos Yannaras, Contra religiei, pp. 282–283.

4 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.

5 Sam Harris, Sfârșitul credinței: religie, teroare și viitorul rațiunii, col. Cogito, Herald, București, 2016.

6 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.

7 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.

8 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 30.

//////////////////////////////////////////

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (I), de Nicolae Turcan

David Bentley Hart este un teolog ortodox, scriitor și critic cultural american, cunoscut publicului român prin două cărți excepționale traduse în limba română: Frumusețea infinitului1 și Ateismul: o amăgire2. Specialist în studii clasice, teologie patristică și medievală, bun cunoscător al filosofiei și membru al grupului Radical Orthodoxy, înființat de John Milbank, Hart este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți apărători contemporani ai creștinismului în fața atacurilor neoateismului, fie el filosofic sau științific.

Întâmpinările lui Hart împotriva ateismului nu țin de vreo antipatie față de necredință; de fapt, după cum mărturisește, există „numeroase forme de ateism” pe care le consideră „mult mai admirabile decât multe forme de creștinism sau de religie, în general”. Însă ateismul cu o argumentație falacioasă, ignorant din punct de vedere teologic și istoric și turbulent ca orice alt fundamentalism i se pare inacceptabil.3 Or împotriva acestui ateism tendențios și ignorant își formulează Hart critica, avându-i în vizor, printre alții, pe Richard Dawkins, Daniel Dennett, Sam Harris, autori destul de cunoscuți, datorită recentelor traduceri, și la noi.

Intențiile declarate ale lui Hart față de neoatei nu este de a-i convinge să creadă în ceea ce el crede, ci în a se asigura că au un concept corect al Dumnezeului în care nu cred și pe care-l recuză. În The Experience of God4, Hart avansează câteva descrieri ale acestui concept, pe care neo-ateismul îl ratează: Dumnezeu este ființă absolută, atotputernic, atotștiutor, atotprezent, de care depinde existența a tot ceea ce este și fără de care nimic nu ar putea exista; de asemenea, Dumnezeu este necorporal, spirit pur, fără limitări temporale sau spațiale, necreat, necompus, unic5, fără ca aceste determinații să-L epuizeze pe Cel mai presus de rațiune.

Hart consideră că există două prejudecăți majore ale neoateismului contemporan, care nu e, de fapt, decât „cea mai zeloasă și fățarnică retorică contemporană antireligioasă”6: prima prejudecată susține lipsa de fundament a credinței și cea de-a doua afirmă că religia este principala cauză a violenței, intoleranței și opresiunii și, prin urmare, ar trebui pur și simplu abandonată. Hart le răspunde ambelor prejudecăți și vom reda argumentele lui în continuare.

Cea dintâi, prejudecata nefundamentării religiei, este atât de puternică, încât neoateii nici nu se mai străduiesc să aducă argumente sistematice, ba chiar încearcă să-i convingă pe credincioși că nu au temeiuri suficiente pentru credința lor (precum Daniel Dennett și Richard Dawkins). Hart aduce mai multe argumente în favoarea existenței unor temeiuri rezonabile pentru credință. Mai întâi, este adevărat că nu pot fi aduse dovezi perfect obiective pentru credință, dar dacă tot ce nu e demonstrabil perfect obiectiv ar fi hazardat, atunci ar trebui să excludem foarte multe din acțiunile noastre zilnice, bazate pe afectivitate, alegere, anticipare și așa mai departe. Apoi, răspunzând unei acuzații a lui Sam Haris – care se indigna că învierea lui Hristos, fiind un eveniment mărturisit de alții, nu deține o întemeiere suficientă pentru a fi crezută, iar credincioșii cred de fapt într-o mărturisire –, Hart afirmă că în acest caz trebuie să ținem cont de faptul că a fost vorba întâi de toate despre un eveniment istoric. Cei care l-au trăit au ales mai degrabă să moară ca martiri, decât, mințind, să afirme contrariul, de aceea mărturia lor nu este neplauzibilă, mai ales că au fost implicați oameni de o anumită credibilitate morală. În al treilea rând, un alt argument pentru întemeierea credinței, chiar dacă neștiințific și incapabil să-i convingă pe sceptici, provine din experiența religioasă a celor ce cred. Nu în ultimul rând, în privința acestei prejudecăți a non-întemeierii, am putea accepta că „există convingere religioasă irațională”, însă, la fel de adevărat, ar trebui să recunoaștem că există „și un materialism ateu irațional”.7 În concluzie, dacă se acceptă cu rigurozitate absența întemeierii, aceasta nu se referă doar la domeniul religiei, ci și la ateism.

Cea de-a doua prejudecată, devenită o acuzație reluată mereu și fără spirit critic, este că religia este violentă sau, în cazul creștinismului, că Evanghelia este intolerantă.8 Nu este neadevărat că apariția creștinismului în lumea antică s-a caracterizat prin incapacitatea de a se amesteca, sincretic, cu alte religii, dovedind un exclusivism pe care adepții săi trebuiau să-l respecte, la fel cum iudaismul era neasimilabil și cerea credință într-un singur Dumnezeu, altul decât zeii popoarelor. Dar a considera că politeismul tolerant a fost înlocuit de monoteismul îngust este, potrivit lui Hart, o idee „pur și simplu falsă”, fiindcă este hazardat să vorbim despre „pluralism” și „diversitate” într-o epocă în care aceste concepte nu existau. Căci politeismul Imperiului Roman a fost tolerant cu diferite culte care se încadrau în caracterul religios propriu, dar a fost intolerant cu alte religii. Exemplele nu lipsesc: au existat persecuții oficiale împotriva bacanalei din Etruria (186 î.Hr.), pentru că „doar zeii Romei erau adevărații zei”; au existat deportări și execuții împotriva unor adepți ai unor culte străine – cultul lui Isis, în Roma sec. I î.Hr. – și chiar împotriva ateilor, pentru că ateismul „a fost întotdeauna ceva dezgustător, iar în anumite timpuri și locuri era chiar o ofensă capitală”9; de asemenea, au existat persecuții și execuții împotriva evreilor și creștinilor. În consecință, se poate vorbi despre o universalitate a persecuțiilor religioase: „… e mai bine să fie evitate generalizările cuprinzătoare despre relativa «toleranță» a monoteismului și politeismului. În răstimpuri și pe alocuri, evreii și păgânii i-au persecutat pe creștini, păgânii i-au persecutat pe creștini și pe evrei, iar creștinii i-au persecutat pe evrei și pe păgâni; de fapt, păgânii au persecutat alți păgâni, evreii alți evrei și creștinii alți creștini (și, desigur, în perioada modernă unii atei s-au dovedit de departe cei mai ambițioși criminali și prolifici persecutori dintre toți…)”10.

Și atunci, să fie oare adevărată acuzația că „religia ucide”? Hart răspunde că nu și că o asemenea afirmație este la fel de științifică precum cea care ar susține că „politica ucide”. Însă și într-un caz, și în celălalt, contrarele sunt adevărate: religia aduce pace, la fel cum politica aduce pace, iar violența ține de interpretarea oamenilor și de scopurile lor, care, după cum a dovedit-o istoria de atâtea ori, nu sunt întotdeauna nobile. Contraargumentul lui Hart vizează, așadar universalitatea violenței umane și merită redat integral: „Unii ucid pentru că le-o cere în mod explicit credința lor, alții deși credința lor în mod clar le-o interzice, iar alții pentru că nu au nicio credință și, prin urmare, cred că orice le este permis. Politeiștii, monoteiștii și ateii ucid – această ultimă categorie este cea mai prolifică la capitolul omucideri, dacă este să avem în vedere secolul al XX-lea. Oamenii ucid pentru zeii sau pentru Dumnezeul lor ori pentru că nu există un Dumnezeu și destinul umanității este determinat de străduințele voinței omenești. Ucid în căutarea adevărurilor absolute și din fidelitate față de apartenența la trib. Ucid pentru credință, sânge, pământ, imperiu, propășirea națiunii, pentru «utopia socialistă», capitalism și «democratizare». Oamenii vor căuta întotdeauna zei în numele cărora să poată săvârși mari fapte de vitejie sau atrocități de nedescris, chiar și atunci când acei zei nu sunt altceva decât «onoarea tribului», «imperativele genetice», «idealurile sociale», «destinul umanității» sau «democrația liberală». Tot la fel, oamenii ucid pentru bani, proprietate, iubire, mândrie, ură, invidie sau ambiție. Ucid din convingere sau din lipsă de convingere […] Oferă credința religioasă un temei puternic pentru a ucide? Fără îndoială că adesea o face. Însă frecvent oferă și rațiunea pentru a refuza să ucizi sau pentru a fi milostiv sau pentru a căuta pacea. Doar o ignorare profundă a istoriei ne-ar putea determina să nu recunoaștem asta. Adevărul e că religia și ateismul sunt variabile culturale, în timp ce uciderea este o constantă umană.”11

Concluzia poate fi formulată acum de la sine: atât prejudecata intoleranței Evangheliei, cât și cea a violenței religioase nu iau în considerare caracterul general valabil al intoleranței și violenței umane. Din nefericire pentru nenumăratele victime, există suficiente evenimente istorice care dovedesc această universalitate, de aceea acuzațiile formulate de neoateism împotriva religiei nu sunt decât prejudecăți drapate în adevăruri de către diverse ideologii sau interese, fie ale unor puteri politice, fie ale unor persoane umane lipsite de scrupule. Pentru că la fel de adevărat este că religia poate fi pașnică, iar credincioșii pot avea temeiuri suficiente pentru credința lor.

Note

1 David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, trad. Vlad (Nectarie) Dărăban, Polirom, Iași, 2013.

2 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, trad. Eva Damian, Doxologia, Iași, 2017.

3 Ibidem, p. 24.

4 David Bentley Hart, The Experience of God: Being, Consciousness, Bliss Yale University Press, New Haven, 2014.

5 Ibidem, p. 2-9.

6 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 30.

7 Ibidem, p. 33.

8 Ibidem, p. 151.

9 Ibidem, p. 153.

10 Ibidem, p. 155.

11 Ibidem, p. 33-34.

https://tribuna-magazine.com/david-bentley-hart-si-neoateismul-contemporan-i/

////////////////////////////////////////

Dupa  ce “”marea popime”” de dupa 1944 a pactizat cu satan cel Cotropitor-Rusnac,nici  actualele  satane    n-o rup cu putinarii turnatori in sutane… Dacă B.O.R. avea episcopi ortodocși și demni ar fi trebuit să rupă comuniunea cu Biserica Rusiei pentru INVADAREA TERITORIILOR CANONICE ROMÂNEȘTI  

De curând Patriarhia Rusă a anunțat decizia sinodului acestei Biserici Locale de a întrerupe comuniunea cu Biserica Constantinopolului și cu pseudopatriarhul Bartolomeu.

Patriarhia Rusă ÎNTRERUPE POMENIREA pseudo-patriarhului Bartolomeu și suspendă comuniunea cu Biserica Constantinopolului!

Deși ambele patriarhii extrem de ecumeniste (la vârf), totuși un demers corect al rușilor, căci ereziarhul Bartolomeu s-a amestecat în teritoriul canonic al Bisericii Rusiei, existând pericolul de a se produce o altă schismă în interiorul Mitropoliei autonome a Ucrainei. Și mai ales pentru că se intenționează legitimarea unui shismatic (Filaret) ca și patriarh al unei viitoare Biserici autocefale a Ucrainei.

Dar ce ar fi trebuit să facă Biserica Ortodoxă Română încă de mulți ani?

Ar fi trebuit și ea să întrerupă comuniunea cu Patriarhia Rusă pe motiv că aceasta a invadat teritoriile canonice ale Bisericii Române respectiv teritoriul Basarabiei (actuala Republică Moldova), Basarabia de Sud , Basarabia de nord (Hotinul) și Bucovina de Nord, aflate și acum între granițele Ucrainei.

Ba încă aș putea adăuga și Transnistria actuală, dar și teritorii din Transnistria veche (tot în componența Ucrainei), care în trecut a fost sub administrația vechii Mitropolii a Moldovei, dar și Maramureșul  de dincolo de Tisa (tot în Ucraina) păstorit de vechii episcopi ai Maramureșului aflați în jurisdicția Mitropoliei Ardealului.

În teritoriile mai sus menționate, Biserică Rusă este beneficiara invadatoarei Armate Roșii de după cel de-al doilea război mondial dar, în secolul XIX și al armatei țariste, care a invadat teritoriul Transnistriei la 1792 și a ocupat Basarabia la 1812.

Din textul de mai jos, se vede că domnitorii Moldovei aveau autoritate și dincolo de Nistru și cred că de aici rezultă implicit și autoritatea bisericească a mitropoliților moldoveni:

În evul mediu, deși Nistrul devine hotar între statul Moldav și cel Polon, autoritatea domnilor de la răsărit de Carpați s-a făcut adesea simțită și la est de Nistru, mai ales în perioadele de tulburare a relațiilor dintre principalii actori de pe scena politică regională, precum Regatul Polono-Lituanian, Hanatul Crimeei, Imperiul Otoman.

La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din cetatea Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății.

Podolia epocii lui Ștefan cel Mare este socotită de Nicolae Iorga ca aparținând „de fapt nimănui” deși succesiv ținuse nominal de hanii tătari și Marele Ducat al Lituaniei. Pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455 – 1475.

În 1574, Ioan Vodă cel Viteaz pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, ca în 1602 boierii să vorbească de neamurile lor de peste Nistru, Gheorghe Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei” împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește.

Importantele centre ale Transnistriei în acea perioadă erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceac (la a cărei construcție Petru Șchiopul participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în secolul XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei).

Transnistria este în cele din urmă ocupată de ruși la 1792, în urma războiului Ruso-Austro-Turc din 1787–1792. Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv românești.

În 1796 la Dubăsari or Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale și traduceri de I. Cantacuzino). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni. – ro.wikipedia.org

Așadar, Patriahia Rusă este uzurpatoarea teritoriilor canonice ale Mitropoliilor Moldovei și Ardealului unite, prin voință liberă în anul 1918 cu restul Mitropoliilor românești. Căci a fost o unire, nu numai politică, ci și bisericească.

Patriarhia Rusă, prin Mitropolia (autonomă) a Ucrainei, ne încalcă teritorii canonice istorice în Basarabia de Sud (Bugeacul), Basarabia de Nord (Hotinul), Bucovina de Nord, Maramureșul istoric (Transcarpatia) și teritoriile vechii Transnistrii.

Prin Mitropolia Chișinăului ne încalcă teritoriul canonic al Basarabiei (Republica Moldova) și actualei Transnistrii ce aparține, teoretic, tot de R. Moldova.

În actuala Republică Moldova existența ierarhiei aparținând de Moscova (Mitropolia Chișinăului), după reînființarea de către Patriarhia Română a Mitropoliei Basarabiei, a contribuit la diviziuni în rândul credincioșilor basarabeni, aceștia fiind separați, in prezent, între două mitropolii.

E adevărat că din cauza nepriceperii (sau nevredniciei) ierarhului înscăunat de Patriarhia Română, în 1992, la conducerea Mitropoliei Basarabiei, dar și din cauza intruziunilor nefaste ale politicului, marea majoritate a credincioșilor basarabeni, inițial favorabili Patriarhiei Române, a trecut sau a rămas sub autoritatea Mitropoliei Chișinăului.

Dar oricum ar fi, Patriarhia Rusă, prin cele două mitropolii (autonome), a Ucrainei și a Chișinăului ne-a uzurpat teritorii canonice în mod clar.

Dacă B.O.R. avea episcopi ortodocși și demni ar fi trebuit să rupă comuniunea cu Biserica Rusiei pentru INVADAREA TERITORIILOR CANONICE ROMÂNEȘTI

////////////////////////////////////////

Cand miile de culte si religii sunt intrupate din nimicuri,devin tot nimicuri… Patriarhia Rusă ÎNTRERUPE POMENIREA pseudo-patriarhului Bartolomeu și suspendă comuniunea cu Biserica Constantinopolului!

Întrunire a Sfântului Sinod pe 14 septembrie 2018

Considerat răspunsul în legătură cu numirea Patriarhiei de Constantinopol a unor „exarhi“ la Kiev, în cadrul adoptat de Sinodul Bisericii, „decizia de a acorda statutul de Biserică Ortodoxă autocefală în Ucraina.“

Referință:

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse într-o declarație pe 08 septembrie 2018 și-a exprimat protestul în legătură cu numirea arhiepiscopului anticanonic Pamfilia Daniel și Episcopul Hilarion Edmonton „Exarhi“ ai Patriarhiei Ecumenice pentru Kiev și a anunțat represalii care va urma în viitorul apropiat. Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat, de asemenea, numirea de „exarhi“ de către Biserica din Constantinopol, numind-o „încălcare flagrantă a teritoriului canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene“ (declarație a Departamentului pentru Relații Externe al Bisericii Bisericii Ortodoxe Ucrainene la 07 septembrie 2018).

Soluționare:

1. Se suspendă comuniunea în rugăciune cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.
2. Se suspendă conslujirea cu episcopii Patriarhiei de Constantinopol.
3. Se suspendă participarea Bisericii Ortodoxe Ruse în toate adunările episcopale, dialogurile teologice, comisiile multilaterale și a altor structuri, care sunt prezidate sau co-prezidate de reprezentanți ai Patriarhiei de Constantinopol.
4. Luați declarația Sfântului Sinod în legătură cu acțiunile anticanonice ale Patriarhiei Constantinopolului în Ucraina.

Considerat de asteptare pentru rugăciune în toate bisericile bisericii ortodoxe ruse asupra unității Sfintei Ortodoxii.

Soluționare:

În toate bisericile ortodoxe ruse la fiecare Liturghie se va include ecteniile:

Încă ne rugăm Domnului și Mântuitorului nostru pentru a păstra Biserica Ortodoxă din întreaga lume, în unitate și în adevărata credință și să îi dea pace și liniște, dragoste și armonie, și spunem toți: Doamne, auzi-ne pe noi și ne miluiește!

Încă ne rugăm să ne dai Harul Tău, să-Ți întorci privirea, cu bunătate și milă, către Sfânta Biserică Ortodoxă și să o salvezi de diviziuni și schisme, dușmănie și dezbinare, să nu se diminueze și să nu se distrugă unitatea ei și întreită slăvire să-i aducem Numelui Tău, și iarăși toți să zicem: Doamne, auzi-ne și ne miluiește pe noi!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii

Sursa: patriarchia.ru

 https://danielvla.wordpress.com/2018/09/15/patriarhia-rusa-intrerupr-pomenirea-pseudo-patriarhului-bartolomeu-si-suspenda-comuniunea-cu-biserica-constantinopolului/

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Sursa : https://stiridinsanatate.com/beneficiile-consumului-de-fagure-de-miere.php

Lipsa somnului accelereaza depunerea placilor pe artere;Problemele de sanatate ascunse de cosurile de pe fata;Beneficiile consumului de fagure de miere;Beneficiile consumului de nuci;Sfaturi pentru îmbunătăţirea stării generale de sănătate;Ce poţi trata cu sunătoare. Planta are beneficii multiple;Leacuri mai ciudate din batrani;Alimente care te ajuta sa iti pastrezi diabetul sub control;Cum poti prepara acasa cel mai puternic antibiotic natural;Asa se face cel mai puternic suc antioxidant;Sfaturi utile care te feresc de raceala; Lista alimentelor care imbunatatesc memoria;Alimente recomandate pentru artrita reumatoida; Ce trebuie sa faci pentru a avea o viata sanatoasa; Eficienta vinului fiert in cazul virozelor;Trucuri care te ajuta sa arati mai tanara; Care este compatibilitatea grupelor de sange;Ceaiuri care scad tensiunea arterial; Osteoartrita: 4 alimente care nu trebuie consummate;Rețeta de poțiune anti-boală;

Beneficii pentru sanatate oferite de ceaiul de coada soricelului

 De câte ori ai auzit de ceaiul de coada soricelului? Acesta este un preparat comun făcut dintr-o plantă foarte populară. În mod obișnuit, planta coada soricelului creste în sol ierbos, aspru, dar poate fi găsita și pe marginea drumurilor.

Planta verde închis are flori albe sau roz și are multe efecte benefice asupra organismului. Cunoscută și sub numele de Achillea millefolium, coada soricelului este folosită în multe remedii naturale.

De asemenea, poti gasi ceai de coada soricelului in pliculete, ierburi crude, tincturi sau capsule care pot fi folosite ca adjuvant la diverse afectiuni. Aflați despre beneficiile și contraindicațiile ceaiului de coada soricelului, cum este preparat și care sunt proprietățile acestei plante utilizate pe scară largă în întreaga lume.

Proprietatile ceaiului de coada soricelului

Coada soricelului nu este doar o plantă care crește în sălbăticie, poate fi folosită și ca remediu natural pentru diferite boli sau afecțiuni. Cu toate acestea, rețineți că nu există suficiente dovezi pentru a confirma că infuzia/ceaiul de coada soricelului crește sau îmbunătățește calitatea vieții. Ca orice remediu naturist, acest ceai poate fi folosit ca adjuvant si nu ca substitut al tratamentului medical, tratamentul se efectueaza la sfatul unui specialist.

Aflați despre proprietățile ceaiului de coada soricelului în articolul nostru:

Proprietati antiinflamatoare

Ceaiul de coada soricelului conține uleiuri și componente care au proprietăți antiinflamatorii. Prezența componentelor antiinflamatoare precum Amidele Alcaline transformă coada soricelului într-o plantă utilă, cu multe beneficii pentru sănătate. Datorită gustului său ușor amar, poate fi clasificat ca un gust neplăcut, așa că ceaiul de coada soricelului este adesea amestecat cu alte ierburi sau îndulcit cu puțină miere.

În general, ceaiul de coada soricelului poate fi luat intern (1-2 căni de infuzie pe zi). Poate fi folosit si local, in baie si ca compresa. Extractele de frunze au proprietăți antiinflamatorii și antioxidante care accelerează vindecarea rănilor.

Proprietati depurative

Datorită compoziției sale botanice complexe, ceaiul de coada soricelului are și proprietăți purificatoare.

Coada soricelului este o plantă cu proprietăți purificatoare care stimulează activitatea stomacului și a intestinelor. De asemenea, are ca principal efect de drenare a grăsimilor și ameliorarea crampelor de stomac.

Proprietati calmante

Puteți bea și ceai de coada soricelului pentru proprietățile sale calmante. Datorită lor, ceaiul de coada soricelului poate ameliora acneea, dismenoreea și disconfortul general după răceli și migrene.

De asemenea, ceaiul de coada soricelului, ajută la regenerarea ficatului și ameliorează simptomele bolii hepatice.

Proprietati cicatrizante

Din gama de efecte ale ceaiului de coada soricelului, putem enumera și efectul său de îndepărtare a cicatricilor. Efectul astringent al îndepărtarii cicatricilor recomandă coada soricelului pentru ameliorarea leziunilor cutanate.

Acest ceai calmează roșeața/acneea și ajută la eliminarea toxinelor din piele.

Proprietati antiseptice

Dacă obișnuiești să bei ceai de coada soricelului, trebuie să știi că această plantă conține proteine, minerale și carbohidrați. Acidul tanic, cineolul și terpineolul din compoziție au un efect antiseptic, în timp ce azulena are un efect antispastic asupra mușchilor tractului digestiv.

Beneficiile ceaiului de coada soricelului

Dacă vă întrebați care sunt beneficiile ceaiului de coada soricelului, trebuie să știți că acestea sunt din belșug. De aceea, merită să bei ceai de coada soricelului, un remediu natural cu beneficii pentru sănătate.

În timp ce acest ceai este folosit în mod tradițional de femei pentru ameliorarea afecțiunilor ginecologice, beneficiile sale se pot extinde și la alte organe.

Intareste sistemul imunitar

În primul rând, ceaiul de coada soricelului poate fi folosit pentru răceli și gripă, deoarece ajută la reducerea febrei și a tusei. Coada soricelului poate ameliora durerile de cap și poate stimula sistemul imunitar.

Ceaiul facilitează transpirația, ceea ce duce la scăderea temperaturii corpului și acționează ca un adjuvant pentru gripa sezonieră. Datorită proprietăților sale astringente, ceaiul de coada soricelului poate scăpa de lăcrimarea ochilor și este de așteptat să fie un adjuvant în tratamentul infecțiilor ușoare.

Favorizeaza digestia

De obicei, oamenii folosesc ceai de coada soricelului pentru digestie. Acest ceai are efectul benefic de a favoriza digestia.

Puteți bea ceai de coada soricelului la sfatul medicului dumneavoastră, deoarece stimulează apetitul și îmbunătățește digestia. Datorită conținutului său ridicat de alcaloizi și flavonoide, coada soricelului este folosită pentru ameliorarea problemelor digestive și a alergiilor colonice.

Coada șoricelului poate fi folosită și în cazuri de balonare sau dureri de stomac, deoarece ajută la refacerea membranei mucoase a tractului digestiv.

Normalizeaza fluxul menstrual

Poate ați auzit că acest ceai de coada soricelului este folosit și pentru reglarea menstruației. Din punct de vedere ginecologic, ceaiul de coada soricelului normalizeaza fluxul menstrual, il regleaza si amelioreaza durerea in aceasta perioada delicata.

De cele mai multe ori femeile folosesc infuzia/ceaiul de coada soricelului pentru baile obisnuite de sezut, bune pentru zona intima. Cu această rutină săptămânală, care nu trebuie efectuată mai mult de o dată pe săptămână, poți preveni dezvoltarea bacteriilor rele și le poți susține pe cele bune. Coada soricelului este cunoscută pentru proprietățile sale antibacteriene și antiinflamatorii.

Întrebați întotdeauna medicul ginecolog dacă puteți folosi o baie de șezut cu infuzie/ceai de coada soricelului și nu exagerați, perturbă flora vaginală normală.

Amelioreaza crampele si durerile menstruale

Ceaiul de coada soricelului este, de asemenea, folosit pentru a calma crampele și durerile asociate cu perioadele menstruale. Are efect de calmare a inflamației tractului reproducător feminin și de stimulare a fluxului sanguin, ceea ce poate favoriza menstruația la femeile cu cicluri menstruale neregulate.

Contribuie la indepartarea infectiilor urinare

Având în vedere proprietățile sale antiseptice și antiinflamatorii, ceaiul de coada soricelului ajută și la eliminarea infecțiilor tractului urinar. La sfatul medicului, poți folosi ceai de coada soricelului pentru a revigora rinichii.

Fie că este vorba despre dureri de rinichi sau despre o infecție comună a tractului urinar, ceaiul de coada soricelului poate acționa ca un adjuvant dacă îl bei direct sau pentru bai.

Nu în ultimul rând, acest ceai de coada soricelului este recomandat și pentru băile de șezut pentru hemoroizi și probleme ale mucoaselor anale.

Combate problemele de circulatie

Dacă doriți să inbunatatiti circulația sângelui și să eliminați toxinele din organism, puteți alege să beți ceai de coada soricelului. Ceaiul de coada soricelului este considerat un remediu care are multe beneficii pentru imbunatatirea circulatiei sanguine.