Daca ne incredem in oameni mai mult decat ar trebui sa ne bizuim pe Dumnezeu,devenim desertaciune si goana dupa vant… Ion Cristoiu: Dictatura Sanitară devine Dictatura Militară… Pentru a invada Taivanul ,joaca teatru…Cererea președintelui Chinei în războiul Ucraina – Rusia. Ce a discutat la telefon cu liderii Franței și Germaniei; Au reusit si rusii sa fie numarul unu din lume –macar in ce priveste sanctiunile; Cand „desteptii” nu se impaca,amarastenii n-au caldura si nici apa…„Mi se pare o golănie ce a făcut primarul Fritz”. Liderul PNL Timiș: Ține oamenii în frig cu problemele pe care el le-a generat! Pe urmele (PeSeDizate ale)aurului românesc: Tezaurul României, o operațiune militară. Arhivele ruse dezvăluie destinul aurului evacuat la Moscova în 1916; În apropiere de Kiev, militarii ruşi s-au împuşcat între ei. Slaba pregătire şi moralul scăzut îşi spun cuvântul; Dosarul lui Antonescu despre Tezaurul României de la Moscova a fost făcut public ASTĂZI, integral. Unde îl poți vedea? … Adrian Pătrușcă – Vestea bună: Globalizarea a murit! Vestea proastă: Se pregătește Ghetoizarea lumii  ;

Si de aici i se trage sfarsitul… Dosarul întocmit de mareşalul Antonescu pentru recuperarea tezaurului de la Moscova, găsit într-o piesă de mobilier vechi … Asfel se globalizeaza minciuna-„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni” – Iată o lunga listă de exemple istorice care îl contrazic pe purtătorul de cuvânt rus; Lucruri pe care Bruxelles-ul nu vrea sa le stim; Directiva Lenin: pastrati tezaurul Romaniei! Amintiri de neuitat despre cum a devenit matusa Tamara- o FECIOARA NASCATOARE de…Lupi Nemoralisti -Basescu a cazut la pace cu Niculae;

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Amintiri de neuitat despre cum a devenit matusa Tamara- o FECIOARA NASCATOARE de…Lupi Nemoralisti –

Si Basescu a cazut la pace cu Niculae

(Seful statului a primit din partea ASIROM, societate controlata de Ioan Niculae, o asigurare pe viata, desi in 2002, Basescu il cataloga ca un afacerist corrupt)

 Uns primar general al Capitalei, Traian Basescu isi pregatea, inca din primavara anului 2002, ascensiunea spre primul fotoliu al tarii. Acesta promitea, cu mana pe inima, ca, impreuna cu partidul sau vor lupta necontenit pentru starpirea coruptiei din tara. Si, ca exemplu de corupt, il dadea pe magnatul Ioan Niculae, care tocmai furase „Tutunul Romanesc”, platind o mita de milioane de USD la Guvern, pentru iertarea societatii de datorii. Ofuscat la maximum, fostul ofiter de Securitate a sarit la gatul edilului de atunci, sfatuindu-l sa vada mai bine de „spagaraia din Primaria Capitalei, pe care a recunoscut ca nu o poate stapani”. Campania prezidentiala a liderului PD a continuat in aceeasi nota, adica pe tema luptei impotriva coruptiei, dar Basescu s-a abtinut brusc de la nominalizari. Iar ceva mai tarziu a cazut la pace cu Niculae, primind cu ranjetul pe buze din partea ASIROM – societate controlata de magnatul zimnicean – o asigurare de aur pe viata. Dupa reusita in alegeri, furia actualului chirias de la Cotroceni fata de Ioan Niculae a incetat definitiv. Si viceversa.

In urma declaratiilor incendiare ale lui Traian Basescu, formulate in martie 2002, Ioan Niculae s-a jurat cu mana pe inima ca il va actiona in judecata pe acesta, pentru afirmatiile calomnioase care i-au fost adresate. „De cand a declansat campania impotriva privatizarii Tutunului Romanesc, Basescu isi permite sa improaste cu noroi in muncitorii de la SNTR si in persoana mea, drept pentru care m-am decis ca trebuie sa fie cineva in tara asta care sa il poata opri. In loc sa se ocupe de spagaraia din Primaria Capitalei, pe care a recunoscut ca nu o poate stapani, Basescu declanseaza scandaluri la nivel mult mai inalt, acolo unde arde de nerabdare sa ajunga”, declara presedintele de la INTERAGRO. Fostul ofiter de Securitate, ajuns in topul primilor cei mai bogati zece romani, a negat „asertiunile lui Basescu bazate pe enormitati lipsite de cel mai elementar bun simt, conform carora SNTR ar fi luat un credit de cinci milioane de USD de la o banca, pe care i-ar fi dat apoi unor demnitari din Guvernul Romaniei, in schimbul garantiei ca SNTR va fi iertata de datorii.

SNTR a folosit liniile de credit care erau deschise pentru plata datoriilor la bugetul statului si nicidecum pentru a plati demnitarii Guvernului, si ii voi cere lui Basescu sa prezinte dovezi in sprijinul enormitatilor spuse. De altfel, Basescu a recunoscut ca are in sprijinul afirmatiilor lui numai o simpla confirmare verbala, lucru care imi va usura mult sarcina. Clauza 9.15 invocata de Basescu este parte a contractului de privatizare din mai 2000, cand INTERAGRO se obliga sa preia numai datoria de baza, care era de 543 miliarde de lei. Toate acuzatiile din motiunea initiata de Basescu sunt niste simple divagatii politice menite sa salte in sondaje partidul sau. Datoriile SNTR au fost acumulate cand la guvernare s-a aflat Basescu. Creditele externe in valoare de 100 de milioane de marci (germane – n.r.), care greveaza acum (la 16.04.2002 – n.r.) asupra SNTR-ului, au fost facute pe timpul lui Basescu. Legislatia care a zdrobit cota de piata a SNTR-ului a fost data pe timpul lui Basescu. Ce vrea domnul Basescu sa facem cu cele peste 70.000 de familii care cultiva tutun in Romania sau cu cei peste 3700 de muncitori ai SNTR, sa ii trimitem la cules capsuni in Spania?”, si-a incheiat magnatul pledoaria, prin intermediul biroului de presa al INTERAGRO.

Basescu a lasat-o mai moale

Poate ca presedintele n-avea probe suficiente la vremea acuzatiilor aduse celui care a fumat „Tutunul Romanesc”. Si de aceea a lasat-o mai moale, ingropand subiectul. Ulterior, a obtinut dovezi cu duiumul, indubitabile, despre demolarea programata a SNTR. Le-a primit prin intermediul serviciilor secrete, presei, al memoriilor expediate Presedintiei, al anchetelor organelor de cercetare penala si chiar al Curtii de Conturi a Romaniei, al carui Raport anual pe 2004 nu lasa loc de interpretari: Ioan Niculae, in complicitate cu reprezentanti ai statului, au pus pe butuci „Tutunul Romanesc”. Afacere din care statul a avut numai de pierdut. Cu toate acestea, Traian Basescu a tacut. Si tace in continuare, vinovat, din motive doar de el stiute. Cert lucru, in calitate de presedinte al tarii, a zambit frumos in fata camerelor de luat vederi ale televiziunilor, cand ASIROM-ul lui Niculae i-a facut cadou o asigurare gratuita pe viata. Si astfel, securea razboiului a fost ingropata.

Complicii

La data cand presedintele tarii primea asigurarea de aur pe viata, gratuita, din partea lui Niculae, Raportul anual al Curtii de Conturi a Romaniei fusese publicat. Acest document se mai afla si astazi postat pe site-ul institutiei.

Ceea ce inseamna ca Basescu avea si are dovezi pentru incriminarea magnatului, la fel ca si procurorii anticoruptie. Cu toate acestea a preferata sa taca, protejand astfel interesele fostului sau inamic. Daca i-o fi fost vreodata inamic si nu cumva totul n-a fost decat praf aruncat in ochii alegatorilor. Ca urmare, planul lui Niculae de distrugere a „Tutunului Romanesc” a continuat nestingherit, pe baza unei taceri prezidentiale care, acum, spune multe.

Din cele sase fabrici de tigarete si tot atatea de prelucrare a tutunului, astazi doar cea de la Sfantu Gheorghe mai functioneaza. In schimb, devalizand SNTR, Niculae si-a construit o fabrica de procesare a tutunului in fieful sau de la Zimnicea, pe ruinele fabricii de zahar ZEUKMA pe care, de asemenea, a falimentat-o controlat. Din surse pe care nu le putem dezvalui, inalti investigatori ai garzilor financiare din mai multe tari, aflati sub egida Comunitatii Europene, ancheteaza productia de tutun romanesc si modul in care aceasta ajunge in Occident, pe cai ascunse. Ioan Niculae si conducatorul unei mafii ucrainene sunt sunt cele mai importante personaje vizate.

Partener cu mafia ucraineana

Asa cum ZIUA a demonstrat in mai multe randuri, Ioan Niculae se afla in continuare in umbra afacerii „Tutunul Romanesc”.

Directorul general al fostei SNTR este Marcel Cadar, omul sau de incredere, care supravegheaza in acelasi timp si bunul mers al afacerii CEREALCOM Alexandria, pe care magnatul a pus mana in stilul sau caracteristic. Dar sa vedem cui a vandut statul SNTR, fara nici un fel de concurenta in domeniu. Noul proprietar este Consortiul TOBACCO 2003/UE format din C.T.S. Italia si GALAXY ENERGY INTERNATIONAL Ltd., un off-shore (se pare cu actiuni la purtator) inregistrat in Insulele Virgine Britanice. Firma italiana este de fapt o cooperatie de producatori italieni de tutun, cu care Niculae colaboreaza de mult, increderea dintre acestia fiind consfiintita. Cea de doua companie este controlata de mafia cetateanului ucrainean de origine israeliana, Leonid Efimovitch Minin (foto), cautat international prin INTERPOL. Legatura dintre Ioan Niculae si GALAXY a fost realizata prin fostul coleg al magnatului, Petrica Sorescu, tot un securist notoriu inainte de ’89, implicat sub acoperire in comertul exterior. Sorescu este reprezentantul legal al lui Minin in conducerea GALAXY INTERNATIONAL TRADING (EAST EUROPE). Ulterior, Niculae si-a cesionat actiunile, de ochii autoritatilor romane, catre consortiul rasarit ca prin minune in spatiul nostru mioritic.

Astazi, fosta SNTR poarta denumirea de GALAXY TOBACCO. Adica, nici macar numele n-a mai ramas din „Tutunul Romanesc”, care altadata era monopol de stat. Si asta s-a petrecut doar dupa ce Traian Basescu a cazut la pace cu Ioan Niculae. Altfel nu se explica tacerea lui vinovata din ultima vreme, prioritate avand alte scandaluri pe care le genereaza.

Soarta „Tutunului Romanesc”

La comanda SNTR, in 2001, PRICEWATERHOUSE & COOPERS a estimat patrimoniul acestei societati nationale la 85 de milioane de dolari. Atentie, acest raport a fost realizat inainte de explozia preturilor imobiliare.

Desi a scutit SNTR in cateva randuri de datorii, statul, prin actualul AVAS, si-a vandut participatia in societate pentru suma ridicola de 1,6 milioane de euro si preluarea unor restante la buget. In total, mai putin de sase milioane de euro. Daca luam in calcul doar suprafata de teren pe care se intinde fabrica de tigarete Bucuresti – de 60.000 mp – zona in care metrul patrat neconstruit valoreaza aproximativ 1000 de euro, rezulta ca tot „Tutunul Romanesc” a fost vandut la mai putin de 5% din valoarea reala. Iar Traian Basescu n-a avut nimic de comentat in acest caz, cu toata lupta lui impotriva coruptiei institutionalizate. Pe de alta parte, daca intr-adevar societatea ar fi valorat la inceputul anului 2004, cand s-a vandut, mai putin decat in 2001, cand a fost evaluata, denota ca Ioan Niculae, care a administrat-o in acest timp, ar fi furat de aici cat a putut. Si asta, fara sa fie deranjat de vreo ancheta penala sau de vreo campanie electorala.

Concedieri colective

In 2002, Ioan Niculae il mustra pe viitorul chirias de la Cotroceni, acuzandu-l ca vrea sa lase pe drumuri 70.000 de familii care se ocupa de cultivarea tutunului, si pe cei peste 3700 de salariati din SNTR. La data cumpararii „Tutunului Romanesc” de catre italo-mafiotii ucrainieni, in SNTR mai lucrau 1700 de angajati. Conform contractului de privatizare incheiat cu fostul APAPS, acestia nu puteau fi concediati o perioada de cinci ani. Daca nu s-a putut altfel, aproximativ 1000 au fost „convinsi” sa plece de buna voie. Ba mai mult, conducerea GALAXY TOBACCO a notificat Uniunea Sindicala ROMTABAC, la 26.01.2007, ca va avea loc o concediere colectiva. Alti 358 de salariati vor trebui sa-si faca bagajele, doar 337 ramanand cu locuri de munca. In acest moment, nici lui Niculae, nici lui Basescu nu le mai pasa de cele 70.000 de familii de producatori de tutun (dintre care majoritatea s-au lasat de aceasta indeletnicire), si nici de cei 3700 de salariati cati erau in anul 2002. Ceea ce denota ca cei doi au cazut la pace. Chit ca italo-ucrainenii n-au investit nimic in retehnologizare si cresterea productivitatii muncii, asa cum se angajasera prin contractul de privatizare. Obiective majore ale autoritatilor statului, ca justificare pentru pretinderea unui pret batjocoritor in schimbul „Tutunului Romanesc”.

Miza afacerii

Numeroase utilaje din fabricile de prelucare a tutunului si tigaretelor –

multe cumparate prin efort guvernamental – au fost vandute de actionari, fara nici un scrupul, la preturi derizorii. Intentia a fost una singura: curatarea terenurilor fostei SNTR, in scopul introducerii acestora in circuitul imobiliar. Nici de aceasta data, vasnicul aparator al legalitatii, Traian Basescu, n-a schitat vreun gest de opozitie. Si nici n-a pus vreo rezolutie pe vreun document, astfel incat afacerea murdara a lui Niculae & Co. sa fie luata la puricat. Oare de ce? Pe rolul parchetelor se afla cel putin trei dosare ale magnatului Ioan Niculae, insa acesta n-a fost deranjat pana in prezent cu vreo intrebare incomoda de catre anchetatori, vazandu-si in continuare, nestingherit, de ingineriile cu care ne-a obisnuit.

Ultima ora

Daca devalizarile care i se pot retine in sarcina lui Ioan Niculae s-ar fi oprit aici, poate ca n-am mai fi avut ce comenta cu privire la viitor. Dar statul a recidivat in mod jalnic, chiar la inceputul acestei luni. Astfel, AVAS i-a vandut lui Ioan Niculae inca un obiectiv strategic al tarii, si anume o parte importanta din fostul Combinat NITRAMONIA Fagaras. Asta, in conditiile in care fostul ofiter de Securitate a mai falimentat trei combinate de ingrasaminte chimice si a pus pe butuci un al patrulea. Dar asupra acestui subiect incendiar ne vom apleca intr-un material viitor.

Dan COSTE

…http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-03-09&id=217223

///////////////////////////////////////

Directiva Lenin: pastrati tezaurul Romaniei!

— BNR detine documentele care dovedesc ca aurul romanesc se afla in seifurile Moscovei * ZIUA va prezinta situatia comorii

Guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), Mugur Isarescu, i-a prezentat, miercuri seara, presedintelui Traian Basescu dosarul aflat la banca centrala cu documente privind tezaurul romanesc aflat la Moscova, informeaza Mediafax. „Acesta este dosarul tezaurului de la Moscova. Este dovada peremptorie ca este (tezaurul -n.r.) la ei”, i-a spus Isarescu presedintelui tarii, la finalul unei lansari de carte gazduita de BNR. In prezent exista o comisie bilaterala romano-rusa care analizeaza problema tezaurului de aproape trei ani de zile. Se pare ca la solicitarea Moscovei de a nu fi discutata aceasta problema in public pana la incheierea lucrarilor comisiei subiectul a fost tinut departe de ochii opiniei publice pana in prezent. Iar o astfel de comisie isi poate desfasura activitatea ani buni de zile. De altfel toate discutiile pe marginea problemei tezaurului intre Bucuresti si Moscova au fost sabotate de partea rusa intr-un fel sau altul.

Protocoalele

La Banca Nationala a Romaniei sunt pastrate documentele care atesta faptul ca partea rusa a preluat intre decembrie 1916 si august 1917 valorile depozitate in BNR in timpul razboiului. Conform traditiei, acest dosar este transmis directorului care preia conducerea Bancii Nationale de catre predecesorul sau.

La 14 decembrie 1916 ministrul rus de Finante il imputernicea pe directorul Bancii de Stat din Moscova, Kovalnitki sa preia spre pastrare tezaurul Romaniei. In 12 decembrie 1916 la Iasi au fost incarcate sapte vagoane cu 700 de lazi continand monede si lingouri de aur, iar in 13 decembrie 1916 au fost incarcate alte sapte vagoane de tren cu 740 de lazi cu acelasi continut. Protocolul privind incarcarea si sigilarea celor 14 vagoane a fost semnat de trimisul rus A. Mossolov si de ministrul roman de Finante Victor Antonescu. Transportul a ajuns la Moscova la 21 decembrie 1916.

La 16 februarie 1917 o comisie formata din directorul BNR Capitanovici, cenzorul A. Saligny si casierul M.Z. Demetrescu pe de o parte – pe de cealalta seful sucursalei din Moscova a Bancii de Stat Vasili Iakovlevici Kovalnitki, directorul N.V. Veniaminov si adjunctul V.I. Iakovlev au inspectat aurul romanesc depozitat la Moscova. Inspectia a constatat receptionarea in ordine a aurului romanesc si a stabilit termene la care autoritatile romane putea sa inspecteze ulterior depozitul.

La 5 august 1917 a fost incheiat la Moscova un protocol privind al doilea transport de valori romanesti. Era vorba de 188 de lazi care cuprindeau – conform protocolului citat – „monede de aur, titluri de renta, obligatiuni, depozite, carti, documente si altele, in valoare totala de un miliard cinci sute nouazeci si patru milioane trei sute treizeci si sase mii sapte sute un leu si noua bani”.

Telegrama lui Lenin

Unirea Basarabiei cu Romania a declansat furia bolsevicilor de la Moscova. Lenin a ordonat confiscarea tezaurului romanesc pana in momentul in care Romani va fi eliberata de sub „regimul burghezo-mosieresc”.

V.I.Lenin, intr-o telegrama din 1918 catre Antonov-Ovseenko, transmitea : „Bogatele valori ale Guvernului roman trebuie pastrate cu cea mai mare grija spre a fi predate in buna stare poporului roman dupa doborarea contrarevolutiei romane”. Aceasta telegrama a fost folosita de Alexandru Barladeanu in cadrul negocierilor de restituire a tezaurului din 1965, spunand ca: „a sosit momentul pentru a se indeplini directiva lui Lenin”.

Ca de la comunisti la comunisti

Din stenograma convorbirilor de la Moscova din 1965, pastrata la Arhivele Nationale ale Romaniei, rezulta ca Al. Barladeanu a prezentat istoricul evacuarii Tezaurului in Rusia. In replica, L.I.Brejnev spunea : „Dupa 50 de ani, deodata, doua state socialiste incep sa-si aminteasca de relatiile dintre Guvernul tarist si Guvernul regal. Pe noi ne-a uimit insasi punerea acestei probleme. Tarismul a fost inlaturat si toate aceste casete au cazut in mainile guvernului provizoriu. Aici se termina informatiile. Nu mai gasim nici un fel de date din partea vreunei comisii, pentru ca a inceput razboiul civil si atunci, o parte din aur a fost trimis la Perm, Omsk, Kazan, Saratov, pentru a se pastra.

In felul acesta, o parte din aur, a fost jefuita in timpul razboiului civil de armatele alb-gardiste, care, probabil, l-au dat tarilor straine pentru imbracamintea pe care au primit-o”. Brejnev s-a grabit sa scoata Romania datoare fata de URSS: „Exista un document din care rezulta ca Romania regala are datorii fata de Rusia tarista pentru livrari de armament si alte lucruri in suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur…”.

La randul sau, A.N.Kosaghin arata ca : „Daca o sa luam chestiunea decontarilor, ea va fi in mod incalculabil nu in favoarea Romaniei, pentru ca atunci se va pune problema datoriilor fata de Rusia tarista”. Ceausescu a respins insa argumentele partii sovietice, aratand ca „Tovarasul Kosaghin pune problema decontarilor intre guvernul tarist si guvernul roman de atunci. Noi am ridicat un lucru simplu: intre doua guverne a intervenit un acord semnat de ministri de finante de atunci: aceste valori au fost date drept gaj in contul unor datorii. Dupa toate normele de drept international si interne, daca ii dai cuiva sa pastreze ceva, el este obligat sa ti-l inapoieze”.

Comisiei pentru Tezaur i se pretinde Omerta

Prin Hotararea de Guvern numarul 880 din 3 iunie 2004 a fost infiintata „Comisia romano-rusa pentru studierea problemelor izvorate din istoria relatiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului Romaniei, depus la Moscova in timpul primului razboi mondial”.

Presedintele Comisiei este istoricul Ioan Scurtu – fost consilier al presedintelui Iliescu si director al Institutului Nicolae Iorga. Activitatea de pana acum a acestei comisii este extrem de discreta si se vorbeste chiar de o conditie pusa de partea rusa pentru pastrarea unei obscuritati informationale in Romania pe marginea Tezaurului pana la incheierea lucrarilor. Dintre istoricii romani membri ai Comisiei fac parte Ioan Chiper, Viorica Moisuc, Natalia Tampa. Ultima intalnire a acestei comisii a avut loc in mai 2006 la Moscova, urmatoarea va avea loc la Bucuresti in lunile ce urmeaza.

Din comisie mai fac parte noua membri, directorul Directiei Drept International si Tratate din Ministerul de Externe, ca secretar roman al comisiei, si reprezentanti ai Bancii Nationale, Ministerului de Externe, Muzeului National de Arta, Secretariatului de Stat pentru Culte si profesori si istorici de la Universitatea Bucuresti, Universitatea Ovidius (Constanta), si Universitatea Valahia (Targoviste), la care se adauga 13 experti (istorici, cercetatori, muzeografi, arhivisti, experti in Drept international public si in Finante publice). Partea rusa a comisiei este condusa de academicianul Alexandr O. Ciubarian si are ca secretar pe istoricul Victor V. Ischenko.

Cu ocazia primei intalniri dintre copresedintii si secretarii Comisiei comune romano-ruse, desfasurata in perioada 18-20 mai 2004 la Moscova, s-au discutat componenta comisiei, modalitatea de desfasurare a lucrarilor si programul comisiei. Cu aceasta ocazie s-a semnat Regulamentul de functionare a Comisiei pentru problema Tezaurului romanesc.

Regulamentul prevede studierea de catre comisie a problematicii Tezaurului romanesc cu prioritate in cadrul chestiunilor izvorate din istoria relatiilor bilaterale. In perioada 19-21 octombrie 2004, a avut loc la Bucuresti prima sesiune plenara a Comisiei comune romano-ruse privind problema Tezaurului Romaniei depus la Moscova in timpul Primului Razboi Mondial.

Istoricul Ioan Scurtu a declarat pentru Evenimentul Zilei in legatura cu desfasurarea activitatii acestei comisii ca: „Se discuta mai multe probleme divergente, de exemplu bunurile rusesti aflate pe teritoriul Romaniei. Comisia a convenit insa ca problema tezaurului este prioritara”. Referitor la cat de repede ar putea fi inapoiat tezaurul, Ioan Scurtu a declarat: „Este greu de estimat. Problema nu are un caracter stiintific, ci mai degraba unul politic. Daca relatiile dintre cele doua tari vor fi bune, va dura putin. In momentul de fata contextul relatiilor romano-ruse nu este unul foarte pozitiv”.

BNR nu va renunta niciodata la dreptul de a revendica Tezaurul

„Romania trebuie sa fie constienta ca are un tezaur la Moscova. Banca Nationala nu va renunta niciodata la dreptul de a revendica acest tezaur”, a declara acum doi ani guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu, cu ocazia unui seminar dedicat istoriei tezaurului romanesc la Moscova. El a afirmat ca, din punct de vedere juridic si istoric, „dosarul tezaurului romanesc este beton” si ca deciziile privind soarta acestuia sunt exclusiv de natura politica. In opinia oficialului BNR, singura intrebare-cheie ce isi asteapta inca un raspuns este daca tezaurul romanesc a fost despartit sau nu. El a aratat ca, din documentele originale privind tezaurul Romaniei de la Moscova, reiese ca este vorba despre 93,4 tone de aur, din care 91 in moneda si 2,4 tone in lingouri. „Daca am exprima acest aur in lingouri, ar fi vorba despre circa 7000 de lingouri”, a precizat Isarescu.

Restituiri partiale

Au existat doua transe de restituire partiala: in 1935, in contextul reluarii relatiilor diplomatice intre Moscova si Bucuresti, partea sovietica a restituit cateva documente de arhiva, hrisoave, documente vechi, planuri de mosii, acte de proprietate, titluri de renta si registre.

La 11 iunie 1956, N.S. Hrusciov a regizat un spectacol propagandistic, in ideea „trainicei prietenii romano-sovietice”, Consiliul de Ministri al U.R.S.S. hotarand „sa transfere guvernului Republicii Populare Romane un bogat tezaur istoric”. Valorile restituite reprezentau doar 33 kg de aur, 690 kg de argint, 1350 de picturi, gravuri si desene, dintre care 120 au fost tablorile originale ale lui Nicolae Grigorescu. Soarta celor peste 90 de tone de aur ramane in continuare o necunoscuta, oficialii rusi evitand sa vorbeasca despre acest subiect.

Aurul ar fi ajuns in gurile rusilor

Istoricul Florin Constantiniu afirma cu un an in urma, la un forum organizat de BNR, ca inclusiv cercetatorii rusi care analizeaza problema tezaurului romanesc se plang de faptul ca nu mai au acces la arhivele sovietice. „Asistam la o resecretizare a arhivelor sovietice”, a spus cunoscutul istoric. El afirma ca, „in mod tragic, in chestiunea tezaurului au fost introduse si elemente triviale”. Profesorul Constantiniu a povestit ca in convorbirile cu istoricii rusi a fost intrebat: „Ce sa va mai dam, untul care s-a topit?”. El spune ca, intr-adevar, in trenurile ce transportau tezaurul romanesc la Kremlin, erau si lazi in care se aflau „perechi de pantofi ai regelui si unt”. Cunoscutul istoric a subliniat ca, in acest moment, nu mai poate fi descoperit nimic nou in legatura cu tezaurul romanesc. „Istoricii romani nu mai au ce sa spuna. Obligatia de a lamuri aceasta chestiune revine numai partii ruse”, sustine Constantiniu. Intr-o vizita efectuata de reporteri ai ZIUA la Moscova, un personaj creditat cu legaturi pe langa Kremlin si serviciile rusesti a afirmat pe marginea Tezaurului romanesc ca acesta este de mult topit si se afla in gurile rusilor, „ca dinti de aur”.

George DAMIAN

este foarte clar ca nu vom vedea nici un kil de aur!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!   de beatle-maniacul

http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-03-09&id=217272

////////////////////////////////////////

Lucruri pe care Bruxelles-ul nu vrea sa le stim

Prin anii ’60-70, cand Ceausescu il intreba pe Brejnev (prin Al. Barladeanu) despre Tezaur, rusul raspundea ca nu stie;

În anii ’90, o carte a lui Grigore Mihail Romascanu („Tezaurul de la Moscova”) aduce prima lumina, prin prezentarea de documente franceze, care dovedeau ca Tezaurul Romaniei era o garantie pt. România Mare, deci asta era pretul…;

Materialul de fata merge mai departe si arata destinatia finala a Tezaurului: Paris si Londra! Cum era de asteptat!

Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea sa le aflati

Un secol de zvonuri peste o tacere de aur: soarta Tezaurului Romaniei este, probabil, unul dintre cel mai bine pastrate secrete ale istoriei secolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii in care curge mult sange decat cerneala. Insa, atat cat a spus cerneala in tratatele de pace din ragazul dintre razboaie, ar fi suficient pentru un cercetator atent ca sa reconstituie traseul aurului, cu totul neasteptat, pe care il veti regasi in cronologia din ancheta pe care am initiat-o.

Studiind problema datoriei istorice a Germaniei fata de România de 18 miliarde de euro, am gasit in arhive o conexiune cu totul neasteptata in alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar si diplomatul german Ernst

Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug Lebensernteeines Weltbürgers” (Stuttgart 1954, p. 382) ca Romania a cedat aurul sau Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucuresti din 7 mai 1918.

Iata, raspunsul poate fi gasit, nu exclusiv la Moscova, ci chiar in inima Europei, la Bruxelles.

Daca ne-am afla intr-un roman de Agatha Christie, poate chiar in „Orient Express”, am exclude din start ipoteza ca cele 93.400 kg aur încarcate in vagoane într-un decor de iarna, ar putea fi, în continuare, la Moscova.

Voi demonstra, intr-o serie de articole, care completeaza si duc mai departe datele prezentate aici, povestea reala a traseului Tezaurului: Rusia – Germania – Franta.

O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii sa o cunoasca.

Problema tezaurului a fost resapata periodic, asemeni unei povesti cu zâne, adica fara vreo finalitate concreta, de politicienii Romaniei. Pentru ca suna bine. Pentru ca 90% dintre români cred ca problema tezaurului este importanta.

Pentru ca un secret nu este niciodata suficient de bine ascuns daca asupra subiectului se asterne o tacere absoluta. Pentru început, iata traseul cronologic al istoriei Tezaurului.

23 noiembrie 1916: Capitularea Bucurestilor, Capitala României, in fata trupelor de ocupatie germana. In zilele urmatoare, Statul Major si Comandatura germana au ocupat Hotel Bulevard, Capsa si Athéné Palace.

12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încarcat, la Iasi, in vagoane, cu directia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul Romaniei (o cantitate de 93.400kg aur) detinut sub forma de lingouri, monede diverse si bijuterii. Porneste catre Moscova al doilea transport cu valorile Bancii Nationale a Romaniei, din care aur efectiv in valoare de doar 574.000 lei aur (echivalentul a circa 170 de kg aur).

In total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, in cele doua transporturi. Au disparut exact 93.540 kg de aur.

Retineti cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regasi, cu o precizie uluitoare, in paienjenisul armistitiilor si tratatelor de pace de dupa Primul Razboi Mondial: transportata de la Moscova la Berlin si apoi in somatia Antantei catre Germania de a restitui „aurul Romaniei sau al Rusiei”.

18 decembrie 1916 (1 ianuarie dupa calendarul Gregorian): Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice: „Mecanismul emisiunii lor (n.r. al trupelor germane de ocupatie) este urmatorul: ei emit indefinit, pentru a plati soldele si tot restul. Pe masura ce se emite, tezaurul acopera la Berlin în marci.

– Eu: „Dar reglementarea cu Romania?”.

El (n.r. generalul Petersen, seful delegatiei germane la Bucuresti):

– „Vom vedea la pace”.

Cu alte cuvinte, administratia germana tiparea moneda in România pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul Romaniei, pe care Guvernul român refugiat la Iasi îl evacuase din tara.

5 ianuarie 1917: Banca Nationala e pusa sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, noteaza politicianul roman. Dupa care, adauga ca Banca Nationala a fost redeschisa a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.

5 martie 1917: O alta ordonanta a administratiei de ocupatie anunta ca Banca Nationala a fost pusa sub sechestru si inchisa pana la noi ordine. „Ordonanta vizeaza faptul ca Tezaurul si majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.

6 martie 1917: Liderul conservator afla continutul imputernicirilor semnate de Col. Entsch, noul sef de Stat- Major de la „Militarverwaltung” : „Administratorii sechestrii trebuie sa se puna în posesia Bancii Nationale;

sunt autorizati sa exercite toate actiunile pe care Banca le poate exercita si sa dispuie de tot avutul Bancii”(…)

Spiess crede ca germanii vor sa se puna la adapostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iasi”

Octombrie 1917: Marea Revolutie in Rusia.

Comunistii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul si angajamentul Germaniei cu intentia sa incheie Frontul din Est.

13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotararea de a rupe relatiile diplomatice cu Romania, articolul 3 al acestei hotarari stipulând ca:

„Tezaurul Romaniei, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana”.

3 martie 1918: Rusia si Germania semneaza Tratatul de la Brest-Litovsk, marcand astfel iesirea Rusiei din primul razboi mondial, ca sa inlature astfel Rusia de pe Frontul de Est.

7 mai 1918: Romania semneaza Tratatul de Pace de la Bucuresti, un document umilitor, dintre Romania pe de o parte si Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de alta parte. Dincolo de cedarile teritoriale impuse, Romania a cedat controlul activelor Bancii Nationale catre trupele de ocupatie germane. Din interpretarile asupra acestui tratat rezulta ca Romania ar fi renuntat la Tezaur, o data cu documentele referitoare la acesta, aflate in custodia BNR.

Profesorul universitar si diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie in Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p.382) ca Romania a cedat aurul sau Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucuresti.

Se pare ca Romania ar fi renuntat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat in continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de razboi si compensari pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea si sechestrarea averii germane in Rusia. Compensarile în aur facute de Rusia în contul Germaniei se efectueaza, conform tratatului, in doua transe: prima de 42.860 kg aur si a doua de 50.676 kg aur.

In total: 93.540 kg aur.Sunt singurele transe prevazute concret in tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat sa o trimita catre Berlin (circa 245.500 kg aur) si, totodata, cantitatile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.

10 septembrie 1918: se efectueaza primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.

30 septembrie 1918: al doilea transport de 50.676 kg aur ajunge la Berlin.

11 noiembrie 1918: Armistitiul de la Compiegne marcheaza infrangerea Germaniei si anuleaza Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german si Tratatul de Pace de la Bucuresti. Conform armistitiului semnat intre Germania, Franta si Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei care au declarat ca-l vor tine in custodie pana la semnarea unui acord de pace.

Formularea exacta din armistitiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau aflat în custodia Germaniei”. Este clar ca textul din armistitiu se refera la cele 93.536kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalenta cu cea a Tezaurului Romaniei trimis, spre pastrare, la Moscova).

5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistitiului din 29 noiembrie, o cantitate formata din doua transe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536kg aur) pornesc, in doua vagoane, pe linia ferata Mainz –Saarbrücken catre caile ferate controlate de Aliati, pe riscul Guvernului francez.

Ianuarie 1919: In memoriul delegatiei române de la Conferinta de Pace de la Paris, se arata ca, in ce priveste chestiunea Tezaurului, „Poate n-ar fi de dorit sa i se ceara Germaniei, ca o categorie de despagubiri, dar dl. Danielopol considera ca faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri si asigurarea lor”.

23 iunie 1919: I.I.C. Bratianu se intereseaza într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim ministru al Frantei), ministrului francez de Finante Klotz si maresalului Foch daca aliatii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Raspunsul ministrului francez de finante este negativ.

28 iunie 1919: se semneaza Tratatul de la Versailles, iar Rusia, desi NU participa la semnare, are conform art. 116 a acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretentii de despagubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodata inapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin in septembrie, in baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistitiul din noiembrie 1918.

16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaste Rusia sovietica. Totodata Germania renunta conform art. 2 al tratatului la orice pretentie de despagubire impotriva Rusiei (Atentie: pretentii admise la Brest-Litowsk si anulate ulterior de Aliati) cu conditia ca nici Rusia sa nu despagubeasca tari terte pentru confiscarile si nationalizarile pe urma revolutiei din Rusia. Reamintim ca, initial, Romania a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat initial la Moscova in urma sechestrarii acestuia de catre regimul instaurat de Lenin. Dupa ce tot Germania ar fi trebuit conform tratatelor in vigoare(Tratatul de la Versailles) sa despagubeasca Rusia cu aurul 93.540 kg aur primit dupa Brest-Litowsk, tot Germania, indirect renunta conditionat la pretentii de despagubire din partea Rusiei pentru averile confiscate de catre Rusia tarista si bolsevica. Deoarece cele mai mari plasamente de capital din Rusia erau germane, firesc ca Rusia nu ar fi intentionat sa ne restituie tezaurul si sa se oblige din nou la plata fata de Germania cu sumele fabuloase stabilite la Brest-Litowsk.

Mai multi delegati ai statelor participante, printre care si Bratianu, condamna acest tratat pentru ca favorizeaza Rusia. A platit cumva Lenin pentru prietenia ruso-germana cu aurul romanesc?

Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Maresalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai inversunati adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, pana la Odessa, insa nu scoate nici un cuvant despre restituirea Tezaurului de catre Moscova.

1956: Rusia a trimis catre autoritatile comuniste din Romania, aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnata vreodata din Tezaurul care a luat drumul Moscovei in decembrie 1916. Si, cel mai probabil, singura care mai era depozitata, la acea, data, la Moscova. Daca scadem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns initial la Moscova, in cele doua transporturi, obtinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantitatii stipulate in Acordul financiar germano-rus si cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania catre Franta, conform documentelor aferente armistitiului de la Compiegne.

ASADAR, AURUL ROMÂNIEI SE AFLA ÎN GERMANIA!!!

Nu întâmplator, la data de 02 octombrie 2012, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei hotaraste:

Romania NU va primi Tezaurul inapoi de la Rusia! Ei stiu de ce!!

Hotarârea Consiliului Europei: România NU va primi TEZAURUL înapoi de la Rusia!

Dati mai departe pentru a crea presiune pe forurile europene decidente în acest caz! Dati mai departe pentru restituirea TEZAURULUI.

Prof. univ. dr. MARIUS BACESCU

ASE Bucuresti

http://www.avasdr.ro/index.php/component/content/article?id=316:lucruri-pe-care-bruxelles-ul-nu-vrea-sa-le-stim

///////////////////////////////////////

Asfel se globalizeaza minciuna-„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni” – Iată o lunga listă de exemple istorice care îl contrazic pe purtătorul de cuvânt rus

Istoricii citează mai mult de o duzină de exemple care datează din anii 1500 în care Rusia a atacat o altă țară fără a fi mai întâi atacată militar.

În timp ce armata Rusiei înconjura Ucraina și amenința că va invada, purtătorul de cuvânt al președintelui Vladimir Putin a acordat un interviu în care a negat că Rusia a invadat vreo altă țară.

„Vă reamintim că Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni de-a lungul istoriei sale”, a spus Dmitri Peskov într-un interviu la postul de televiziune Russia-1, potrivit serviciului de știri TASS. „Și Rusia, care a supraviețuit atâtor războaie, este ultima țară din Europa care vrea chiar să rostească cuvântul ‚ război’.”

Întrebați despre această afirmație, istoricii au fost de acord că afirmația lui Peskov este neadevărată. „Este vădit fals”, a spus David Silbey, istoric militar la Universitatea Cornell.

„Cum credeți că a dobândit Imperiul Rus cea mai mare parte a teritoriului său?” a spus Dan Nexon, profesor de guvernare și servicii externe la Universitatea Georgetown.

Faith Hillis, istoric la Universitatea din Chicago, a fost de acord că afirmația este „fără temei” și totuși „foarte familiară, deoarece a fost repetă frecvent în manualele din epoca sovietică. De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Rusia a atacat și a subjugat numeroase populații, aproape întotdeauna cu rațiunea că agresiunea a fost mandatată de nevoile rușilor de a se proteja pe ei înșiși sau pe alții.”

Ambasada Rusiei la Washington nu a răspuns la o întrebare pentru acest articol.

Iată o listă de exemple, care se întind pe mai bine de 450 de ani, în care Rusia sau Uniunea Sovietică au intrat în ofensivă militar, excluzând cazurile de autoapărare directă. Am omis de pe listă exemplele mai sumbre de atacuri ale Rusiei ca parte a alianțelor formale, cum ar fi evenimentele care au precipitat Primul Război Mondial.

Exemple dinainte de 1917

Războiul Livonian. În 1558, țarul Ivan al IV-lea al Rusiei (numit uneori Ivan cel Groaznic) a invadat Livonia, o zonă care includea o mare parte din Estonia modernă. Acest lucru a precipitat trei decenii de război care a implicat Rusia, Polonia, Lituania și Suedia.

Marele Război Nordic. În 1700, Rusia, sub țarul Petru I (cunoscut sub numele de Petru cel Mare) s-a alăturat aliaților săi pentru a contesta hegemonia regională a Suediei. La începutul războiului de 20 de ani, trupele ruse au asediat orașul estonian Narva.

Anexarea Crimeii. În anii 1770, regiunea Mării Negre din Crimeea a avut independență nominală, dar cu controlul rusesc asupra porturilor cheie. Împărăteasa Ecaterina a II-a (cunoscută ca Ecaterina cea Mare) a refuzat medierea oferită de alte puteri europene și în cele din urmă a preluat controlul asupra întregii peninsule. Rusia a anexat în mod oficial Crimeea în 1783.

Împărțirea Poloniei. În 1791, Polonia a promulgat o nouă constituție liberală. Elementele conservatoare cunoscute sub numele de Confederația din Targowica au cerut Rusiei să intervină și să reimpună constituția anterioară. Rusia a fost de acord și în cele din urmă a ajuns să absoarbă Bielorusia lituaniană și vestul Ucrainei.

Războiul Crimeii. Războiul, care a durat din 1853 până în 1856, a rezultat dintr-un conflict al marilor puteri din Orientul Apropiat, care a implicat Rusia, Marea Britanie, Franța și Imperiul Otoman. Rusia a cerut protecție pentru populațiile ortodoxe supuse stăpânirii otomane. În 1853, la începutul războiului, Rusia a ocupat Moldova și Țara Românească de-a lungul graniței sale cu Turcia.

Acestea sunt doar exemplele mari, pentru că, în ceea ce privește Țările Române, în perioada de până la constituirea statului român (1859), acestea au fost invadate în repetate rânduri de armatele țariste, ba chiar au fost anexate teritorii din Principatul Moldova – respectiv Basarabia (aprox. actuala Republica Moldova). Între 1700, mai exact 1711, și Primul Război Mondial, armatele ruse au trecut granița principatelor dunărene de 8 ori!

Afis de propaganda sovietica (eliberatorii Ucrainei din 1919-1921)

Exemple din epoca sovietică

Trupele ruse (mai exact bolsevice) au fost implicate în mai multe campanii în primele zile ale Uniunii Sovietice în anii 1920, dar istoricii spun că cronologia și circumstanțele sunt prea confuze pentru a fi incluse pe această listă. Totuși trebuie menționat că în anii 1918-1921, Kievul a fost ocupat de forțele bolșevice de mai multe ori, iar aspirațiile de independeță ale statului ucrainean anihilate. E drept, cu concursul Poloniei în anuminte momente.

Armata Roșie în Kiev 5 februarie 1919

Exemplele ulterioare sunt însă mai clare, au spus ei.

Invazia Poloniei. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune între Hitler și Stalin care a permis celor două puteri să împartă și să ocupe Polonia. Cei doi dictatori au efectuat dubla lor invazie în Polonia în septembrie 1939.

Războiul ruso-finlandez. În noiembrie 1939, la scurt timp după invazia Poloniei, Uniunea Sovietică a căutat să-și extindă sfera de influență în părți ale Finlandei. Guvernul finlandez a respins o propunere sovietică de a controla mai multe insule și de a asigura închirierea unei instalații navale în schimbul unei părți din teritoriul sovietic. Sovieticii au început atacul, iar după mai bine de trei luni de luptă, cele două părți au semnat un tratat favorabil URSS în martie 1940.

Preluarea sovietică a Țărilor Baltice, ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța. În 1940, Uniunea Sovietică a prezentat ultimatumuri Lituaniei, Letoniei și Estoniei, cerându-le să admită un număr nelimitat de trupe sovietice și să instaleze guverne pro-sovietice. Toate cele trei țări au refuzat, iar Uniunea Sovietică a trecut să preia controlul asupra țărilor. Guvernele marionete au fost de acord să fie absorbite în Uniunea Sovietică. Pe 26 iunie 1940 guvernul sovietic a prezentat o notă ultimativă guvernului României prin care cerea cedarea în termen de 48 de ora a Basarabiei și nordului Bucovinei. Guvernul de la București a acceptat și URSS a ocupat cele două teritorii plus Ținutul Herței.

Război împotriva Japoniei. În ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a denunțat la pactul de neutralitate cu Japonia și a invadat Manciuria deținută de japonezi din est.

Războiul din Afganistan. În decembrie 1979 trupele sovietice au intervenit în Afganistan în sprijinul unei facțiuni a Partidului Comunist local aflat la putere și l-au instalat în fruntea statului pe Babrak Karmal. Trupele sovietice s-au retras din Afganistan în 1988 după grele pierderi în lupte cu mujahedinii afgani sprijiniți de Statele Unite.

Exemple post-sovietice

Unele dintre campaniile militare ale Rusiei din epoca post-sovietică nu fac această listă din motive tehnice. (Activitatea militară a Rusiei în Cecenia, de exemplu, a fost, probabil, o chestiune internă.)

Cu toate acestea, în 2014, Rusia a preluat controlul Crimeii de la Ucraina, iar ulterior a anexat oficial regiunea. Anexarea nu a fost niciodată acceptată de majoritatea statelor lumii.

Experții au spus că încadrarea lui Peskov se bazează în mare măsură pe ideea că un atac militar nu este un atac atâta timp cât există o justificare, oricât de slabă sau veche.

„Rusia imperială și Uniunea Sovietică au ambele istorii expansioniste, dar în scrierea istoriei ruse, aceste expansiuni sunt ‘eliberări’, nu anexări sau atacuri ostile”, a spus Susanne Wengle, politolog la Universitatea Notre Dame.

În mod obișnuit, Rusia, precum și alte state, pretind că au ‘intervenit’ în numele ‚băieților buni’, sau au fost invitați de un guvern sau au reacționat la un atac al unui alt stat, a spus Herrera. „Așa și-ar explica Rusia războaiele sale anterioare.”

În timp ce incertitudinile istoriei permit uneori justificări pentru atacurile asupra altor țări să fie oarecum plauzibile, punctul mai important pentru situația actuală, a spus Herrera, este că „declarația lui Peskov face parte din propaganda rusă pentru a face să pară că Rusia nu este. agresorul de azi.”

„Ceea ce este diferit la 2022”, a spus Herrera, „este că Rusia se angajează într-o acțiune uimitor de beligerantă și periculoasă la granița cu Ucraina, iar o invazie ar fi o alegere clară a Rusiei de a ‚ataca’ neprovocat, fără întrebarea despre cine este atacatorul, în comparație cu alte exemple istorice mai complicate.”

Sursa: Poynter

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-nu-a-atacat-niciodata-pe-nimeni-iata-o-lunga-lista-de-exemple-istorice-care-il-contrazic-pe-purtatorul-de-cuvant-rus?utm_source=recomandari

///////////////////////////////////////

Si de aici i se trage sfarsitul… Dosarul întocmit de mareşalul Antonescu pentru recuperarea tezaurului de la Moscova, găsit într-o piesă de mobilier vechi …

Un braşovean şi un iranian au găsit, ascuns într-un dulap de epocă şi neatins de 80 de ani, dosarul pe care mareşalul Ion Antonescu l-a trimis cu armata la Moscova ca să revendice tezaurul României, scrie Libertatea.

Cele 200 de pagini originale, plus un paşaport, au fost găsite în fundul dublu al unui dulap vechi, cu vitrine, potrivit Libertatea.

 Mobila fusese recondiţionată de un iranian stabilit în România şi vândută lui Attila Szocs, un maghiar din Braşov. Cei doi au descoperit documentele originale şi ele au ajuns, în copie, la BNR. 

Dosarul întocmit la cererea mareşalului Ion Antonescu în 1941 conţine o evidenţă a Tezaurului României evacuat în 1916-1917 la Moscova, plus alte valori, care apar în premieră. De fapt, nimeni nu a ştiut până azi că, încrezător în faptul că nemţii şi românii vor cuceri Moscova, Antonescu pregătise aceste 200 de pagini prin care revendica tezaurul, notează sursa citată.  

Prima pagină din cele 200 descoperite în compartimentul secret al dulapului

„E vorba de un dosar pe care mareşalul Ion Antonescu l-a trimis, când armata română avansa, alături de nemţi, în 1941, spre Moscova. Bucureştiul anticipa că nemţii vor cuceri Moscova, iar Guvernul dorea să ia tezaurul înapoi de la ruşi“, explică o persoană de la BNR, într-o declaraţie neoficială, potrivit Libertatea.

Azi va avea loc, la BNR, o nouă întâlnire între reprezentanţi ai Băncii Naţionale şi ai Ministerului Culturii, care au consultat documentele.

Ceea ce se ştia era că Banca Naţională a trimis un raport lui Ion Antonescu despre Tezaur. Istoricul Gheorghe Buzatu scrie, în lucrarea „România şi Marile Puteri (1939-1947)“, publicată în 2003, de Editura Enciclopedică, despre Scrisoarea Băncii Naţionale a României, referitoare la Tezaurul Românesc de la Moscova, care a fost înaintată, pe 13 noiembrie 1941, Mareşalului Ion Antonescu, atunci conducătorul Statului.

Dosarul conţine toate valorile deja ştiute, a căror situaţie riguroasă BNR o are, dar şi unele în plus, despre care nu se ştia. „Inventarul din 1941 e ceva mai optimist decât cel despre care ştiam din 1916-1917“, spune BNR, într-o descriere de asemenea neoficială a ceea ce au găsit la o primă analiză. 

Coperta dosarului care le-a parvenit celor de la BNR prin intermediul unui avocat angajat de braşoveanul şi iranianul care l-au găsit.

Ce spune BNR despre documentele prin care mareşalul Antonescu dorea să recupereze Tezaurul României de la ruşi

Banca Naţională a României confirmă autenticitatea dosarului pe care mareşalul Ion Antonescu l-a trimis cu armata la Moscova ca să revendice Tezaurul României şi susţine că documentele noi confirmă cifrele referitoare la metale preţioase trimise la Moscova.

Dosarul, întocmit în 1941 şi descoperit acum, are 200 de pagini şi a fost găsit în fundul dublu al unui dulap vechi cu vitrine, alături de un paşaport, potrivit Libertatea, care susţine că BNR a numit aceste documente dosarul „Moscova 2”.Banca Naţională a României a confirmat vineri că a intrat recent în posesia unor documente din anul 1941, cu sprijinul altor instituţii ale statului.

BNR precizează că reprezentanţi ai băncii din perioada respectivă au făcut un inventar pentru conducerea statului român din epocă în legătură cu situaţia Tezaurului pe care BNR l-a trimis la Moscova în anii 1916 – 1917 şi a celorlalte documente de arhivă expediate.Documentul este studiat de specialiştii BNR care încearcă să ateste provenienţa şi autenticitatea documentelor din arhiva BNR şi să coreleze informaţiile noi cu cele existente, susţine instituţia.Cercetarea celor 200 de pagini este în curs şi, odată finalizată, BNR transmite că va informa oficial publicul şi instituţiile statului român (Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Academia Română, alte instituţii interesate) în legătură cu detalii relevante care pot rezulta din aceste documente.

„Conform unor evaluări preliminare, documentul are valoarea istorică şi completează materialele deja existente în arhiva BNR, dar nu şi în privinţa documentelor orginale din anii 1916 -1917 (procesele verbale de predare – primire ale valorilor trimise de statul român şi BNR în Rusia), care stau la baza solicitărilor de returnare a Tezaurului”, precizează BNR.Instituţia mai susţine că documentele noi confirmă cifrele referitoare la Tezaurul de metale preţioase trimise la Moscova, dar orice altă interpretare în legătură cu documentele respective nu se susţine până la finalizarea cercetărilor şi reprezintă simple speculaţii.Banca Naţională a României mai menţionează că a făcut numeroase demersuri pentru a aduce la cunoştinţa publicului român şi internaţional situaţia Tezaurului românesc trimis la Moscova în anii 1916 – 1917.

BNR a publicat de-a lungul timpului numeroase lucrări, dar şi numeroase articole de specialitate. În fiecare an, în cadrul Simpozionului de istorie bancară „Cristian Popişteanu” sunt discutate toate elementele noi care apar în legătură cu acest subiect. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a prezentat în repetate rânduri, în conferinţe publice, istoricul şi demersurile efectuate pentru recuperarea Tezaurului.De asemenea, BNR precizează a pus la dispoziţie Ministerului Afacerilor Externe al României şi Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, documente complete şi relevante în legăură cu situaţia Tezaurului.

În urma Declaraţiei comune a miniştrilor de externe român şi rus din 2003, toate discuţiile se fac pe linie diplomatică, în cazul României prin Ministerul Afacerilor Externe care coordonează partea română a Comisiei mixte, BNR având exclusiv rolul de suport şi furnizor de informaţii bine documentate şi autentice.„Din acest punct de vedere, analizarea aprofundată a noilor materiale aflate la dispoziţie trebuie făcută cu cea mai mare rigoare.

Banca Naţională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”, conchide instituţia.

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/dosarul-intocmit-de-maresalul-antonescu-pentru-recuperarea-tezaurului-de-la-moscova-gasit-intr-o-piesa-de-mobilier-vechi-foto

///////////////////////////////////////

… Adrian Pătrușcă – Vestea bună: Globalizarea a murit! Vestea proastă: Se pregătește Ghetoizarea lumii 

Trei cai mascați au tras la dricul Globalizării prin pandemie. Apoi, brusc, telegarii s-au speriat, au rupt hamurile și au fugit. Acum, dricul alunecă singur la vale, spre groapa căscată larg..

Occidentul, China și Rusia s-au înhămat cu entuziasm la Dictatura COVID sub pretextul unei boli respiratorii ceva mai agresive ca gripa. De altfel, primele două au fost cele care au finanțat, creat și scăpat Pretextul din laborator.

La toate trei, COVID-ul le-a venit mănușă. China și Rusia, deja dictaturi cum scrie la carte, au găsit în COVID un mijloc nou de a-și mări controlul asupra popoarelor și zonelor lor de influență.

Pentru Occident, COVID-ul a însemnat pierderea definitivă a inocenței democratice, câtă mai era. Dezvirginarea și eliberarea de ața „Libertății”, a „Drepturilor Omului” și altor asemenea racile ale copilăriei.

În doi ani, Occidentul s-a transformat în dictatură sadea. S-a dedulcit la Tiranie. A început să semene cu suratele sale din Troica Globalizării.

Diferențele erau infime. Rusia și China păstrau urmele trecutului lor comunist, mânjit de sânge, și erau ahtiate după o Nouă Ordine Mondială mai brutală. Mai asiatică. Un nou Comintern.

Occidentul râvnea la o Globalizare mai efeminată, în care vârtoasele organe de represiune să fie ascunse sub fuste înflorate și chiloței simpatici de dantelă.

Însă, una peste alta, timp de doi ani, nimic nu a tulburat armonia dintre cele trei. Până și micile certuri „Tu ai scăpat virusul” – „Ba tu!” păreau puse în scenă pentru uzul galeriei, prea înspăimântate să judece cu capul ei ce mai era real și ce nu.

Dar pandemia nu putea dura la nesfârșit. Așa cum spunea mentorul Klaus Schwab, ea era o „fereastră rară, dar ÎNGUSTĂ, de oportunitate”.

Neputința combaterii unui virus banal în secolul XXI nu putea fi mimată ad aeternam. Oamenii începeau să se trezească în număr tot mai mare de sub vraja Fricii și a Propagandei. Amenințau să se întoarcă împotriva mâinii care i-a zăvorât, terorizat, maltratat și ucis, și să o muște.

Necesitatea trecerii la etapa a doua a Globalizării a devenit o urgență pentru Troică. Era nevoie de un nou joc pentru distragerea atenției publicului de la gratiile care se ridicau „pas cu pas” în jur.

Jocul cel nou fusese pregătit din timp și cu minuțiozitate de Occident El se numea „Combaterea Schimbării Climatice”.

Presupunea distrugerea economiei mondiale (demarată în pandemie), sub pretextul salvării Planetei amenințate, chipurile, de pericolul mortal reprezentat de Civilizație și, în general, de Om.

Pe ruinele astfel produse, calfele și zidarii globalizării urmau să înalțe o Nouă Ordine Mondială, mult mai frumoasă și mai arătoasă. „Build Back Better.”

Nimeni nu a catadicsit să ofere vreun argument științific în legătură cu pericolul Schimbării Climatice: doar avertismente alarmiste și propagandă. Exact ca la COVID.

*

Rusia și China nu au avut nimic împotriva acestui Nou Joc de-a salvarea planetei câtă vreme prin acorduri, precum cel de la Paris, li s-a garantat libertarea de a exploata și folosi nestingherite energiile fosile.

Cu atât mai mult cu cât Occidentul era singurul care urma să tragă toate ponoasele de pe urma Înverzirii forțate a economiilor sale. Ponoase care se văd azi în teribila criză energetică.

De ce Rusia și China ar fi împiedicat Occidentul să se sinucidă? O veche zicală comunistă spune: „Un om în minus, o porție de mâncare în plus”.

Așa că au continuat să-i cânte Occidentului în struna cu care acesta intenționa să se spânzure de un copac ocrotit.

Schimbarea de macaz s-a produs brutal și oarecum pe neașteptate.

Pe 13 decembrie 2021, Consiliul de Securitate al ONU a respins o rezoluție prin care se propunea ca Schimbarea Climatică să fie considerată „amenințare la adresa securității” mondiale.

Dacă ar fi fost aprobată, rezoluția, inițiată de Irlanda și Niger, dar sprijinită masiv de Statele Unite și UE, ar fi făcut ca orice țară ce nu se supune măsurilor drastice (recomandate de „experți”) de a-și „înverzi” forțat economia să poată fi considerată un risc pentru securitatea mondială. Cu alte cuvinte, agresoare față de restul statelor ONU.

Dacă ar fi fost aprobată, rezoluția ar fi dus cu certitudine la modificarea condițiilor privilegiate pentru Rusia, China și alte mari state emergente, precum India sau Brazilia.

Țările aflate în pericol au ripostat. Rezoluția a fost respinsă prin veto-ul Rusiei, membru permanent. India, în calitate de membru temporar, a votat și ea împotrivă, iar China, membru permanent, s-a abținut.

Respingerea rezoluției de către Rusia și India, cu sprijinul Chinei, a reprezentat o lovitură puternică pentru Occident. Cele trei țări reprezintă o cincime din suprafața lumii și aproape jumătate din populație.

Cum poți să combați Schimbarea Climatică, în condițiile în care un om din doi nu recunoaște că aceasta ar fi un pericol real? Și, mai ales, cum să duci mai departe dricul Globalizării, când caii mascați trag unul hăi, altul cea și al treilea se pune contra? 

Pe 13 decembrie 2021, s-a semnat actul oficial de deces al globalizării. 

Fiecare dintre cei trei coloși a decis să joace de acum încolo pe mâna sa.

Însă mizeria celor doi ani de Teroare COVID nu putea fi îngropată peste noapte. Se auzeau voci care vorbeau de genocid și cereau un Nürnberg II. Multe capete din lumea întreagă au început să se simtă nesigure pe umerii lor.

Pentru a acoperi o crimă uriașă era nevoie de o altă crimă uriașă. De un nou flagel.

*

Sămânța noii catastrofe a fost pusă după numai câteva zile, pe 17 decembrie 2021, tot în Consiliul de Securitate al ONU.

Rusia a înaintat o rezoluție care cerea condamnarea glorificării Nazismului și a oricăror forme de rasism, xenofobie și intoleranță produse de acesta.

Statele Unite au luptat alături de Uniunea Sovietică în Al II-lea Război Mondial împotriva Nazismului. Astăzi Washingtonul consideră mișcările neo-naziste din interior ca fiind teroriste. Iar combaterea Rasismului se află în centrul programului său ideologic, sub titulatura de „Teoria Critică a Rasei”.

Cu toate acestea, SUA au votat împotriva rezoluției care condamna fascismul. Alături de America, tot împotrivă a votat și Ucraina, direct vizată de rezoluția Rusiei.

Surprinzător, nici restul țărilor occidentale, unde Progresismul merge mână în mână cu combaterea „extremismului de dreapta”, nu au votat rezoluția Moscovei, preferând să se abțină.

Faptul că Statele Unite și Occidentul au luat în brațe Ucraina, cu toate svasticile și ultra-naționalismul ei blond și cu ochi albaștri, a fost semnalul pentru Moscova că admiterea în NATO și UE a Kievului este ca și decisă.

Așa a început Războiul.

*

Asemenea Pandemiei, Războiul a venit mănușă tuturor.

Pușca a fost continuarea firească a Seringii.

În orice război, prima reacție a comunității internaționale este de a cere încetarea imediată a focului și a lansa apeluri la pace și pentru o soluție negociată.

Nu și acum: toate părțile au aruncat gaz pe foc.

Admițând că, potrivit clișeelor, de la Putin, diabolizat în fel și chip, nu puteai spera la gesturi pașnice, necum să fluture duios batista albă, era de crezut ca măcar Occidentul, de dragul principiilor umaniste pe care le vântură consecvent, să încerce aplanarea.

Unii observatori au remarcat însă că Statele Unite mai mult mimează negocierile cu Rusia.

Alți experți americani, foarte serioși, au acuzat Washingtonul că putea împiedica războiul din Ucraina, dar nu a făcut-o.

Statele Unite au sperat că mobilizarea propagandistică împotriva lui Putin va duce la răsturnarea acestuia de la putere, fie printr-un puci, fie printr-o revoluție colorată.

S-a mers până acolo încât a fost proscris tot ce e rusesc (de la artiști și clasici ai literaturii la sportivi cu handicap și pisici), mergând până la transformarea lor în „untermensch”, suboameni.

Astfel, s-a vehiculat inclusiv ideea ca toți cetățenii ruși să poarte obligatoriu în piept câte o stea roșie, după modelul stelei galbele purtate de evrei pe timpul lui Hitler.

(Steaua roșie comunistă vs. curcubeul LGBT. Iată definiția perfectă a a acestui conflict care amenință să arunce lumea în aer.)

Printr-o astfel de colosală presiune propagandistică, Occidentul a sperat nu doar la răsturnarea lui Putin ci și la izolarea și apoi anihilarea Rusiei ca mare putere.

La rândul său, Putin trăgea nădejde să iasă din această campanie armată și propagandistică aureolat de nimbul învingătorului, Eroul care reușește să pună stavilă expansiunii imperialiste a Occidentului.

Nu în ultimul rând, războiul din Ucraina era și unul religios. Inter-ortodox, din nefericire. Între A Doua Romă (Constantinopolul), care a luat sub aripa sa Kievul, și A Treia Romă (Moscova), care consideră că i-a fost răpită vatra credinței.

Dacă mai punem la socoteală că CIA-ul trage clopotele Constantinopolului încă din Al II-lea Război Mondial, iar Patriahia Moscovei este un paraclis al KGB, lucrurile capătă o nouă lumină, care nu prea seamănă a candelă.

(Interesant este și neobișnuitul aplomb al Bisericii Ortodoxe Române de a-l târnosi pe Patriarhul Kirill pentru complicitatea cu Putin, Un aplomb pe care BOR nu l-a avut timp de doi ani, când s-a aflat ea însăși sub asediu, când bisericile și cimitirele românești au fost închise, iar credincioșii săi au fost terorizați, uciși și îngropați ca niște câini în saci negri.) 

Zelenski declară că renunță la aderarea la NATO și e gata să discute cu Putin cedarea de teritorii în schimbul păcii.

Pentru prima dată de la începutul războiului, are loc o operațiune reușită de evacuare a refugiaților, fără ca părțile să se acuze că pun mine sau trag în civili.

Joi, în Antalya, are loc întâlnirea dintre miniștrii de Externe ai Ucrainei și Rusiei.

După ce inițial au părut că acceptă să primească avioane din Polonia pentru a le trimite sub egida NATO în Ucraina, Statele Unite s-au răzgândit peste noapte.

Toate acestea sunt semne că, până la urmă, Putin va obține ce a dorit în Ucraina. Nu doar câteva teritorii, ci o reîmpărțire a sferelor de putere, așa cum a avertizat Comunitatea de Informații din SUA.

Ceea ce înseamnă că după războiul din Ucraina va urma Al Doilea Război Rece. 

Mirosul de praf de pușcă va persista.

Dacă Putin rămâne la putere, imaginea Occidentului va ieși rău șifonată. Demonizarea „Nebunului de la Kremlin” se va întoarce împotriva celor care au lansat-o și întreținut-o.

Mare Loser vor fi Statele Unite, care pierd statutul de hegemon într-o lume devenită peste noapte tri-polară. După retragerea rușinoasă din Afganistan, era tot ce îi mai trebuia Washingtonului.

Vor avea loc schimbări de granițe sau mutări ale acestora dintr-o zonă de influență în alta.

Și conflicte deschise.

China, care a urmărit cu atenție războiul din Ucraina, va fi tentată mai mult ca oricând să invadeze Taiwanul și să pună stăpânire pe toată Marea Chinei de Sud, cât încă Joe Biden se mai află la Casa Albă.

(Un semnal este faptul că Beijingul a cerut Washingtonului explicații pentru laboratoarele de arme biologice pe care americanii le-ar fi deținut în Ucraina.)

Japonia, proaspăt reînarmată, și-a reafirmat suveranitatea asupra Insulelor Kurile, ceea ce ar putea însemna un nou război pentru Putin.

Iar Germania, fostul mare aliat al Japoniei din Al II-lea Război Mondial, a anunțat și ea că trece la o înarmare masivă.

De la Cehov (alt rus!) știm că orice armă care apare în scenă va sfârși prin a fi folosită.

Împotriva cui va folosi Germania noile sale tancuri, avioane și submarine, la un secol după ce a declanșat ultimul război mondial?

*

Estimp, bulgărele crizei economice, declanșată de pandemie, accentuată de războiul din Ucraina și agravată de sancțiunile împotriva lui Putin, o va lua la vale, transformându-se în avalanșă devastatoare.

Sancțiunile împotriva Rusiei pot duce la prăbușirea Sistemului Financiar Mondial și la Dedolarizarea economiei lumii.

Mai mult, în loc să distrugă Rusia, sancțiunile ar putea determina ca aceasta să se așeze spate în spate cu China pentru a lupta împreună. Cele două au pus deja la cale un nou sistem de comunicare interbancară care să înlocuiască faimosul SWIFT.

Șirul de confiscări abuzive operate de state și bănci, care a dovedit că nici un depozit nu mai este în siguranță, ar putea împinge aliații Rusiei și Chinei, precum și țări neutre, să creeze un sistem financiar paralel.

Aceleași sancțiuni împotriva Rusiei par să fi dat lovitura de grație lanțurilor de aprovizionare, aflate și așa într-o criză cumplită, ceea ce anunță sărăcie și foamete planetare.

Pe burse este masacru.

Prețurile la combustibili și curent, deja inflamate de pandemie și de „Înverzirea” forțată a economiilor occidentale, aruncate în aer de războiul din Ucraina, amenință să fie pur și simplu pulverizate de sancțiuni.

Occidentul se comportă ca o muscă fără cap.

Biden anunță oprirea importurilor de petrol din Rusia, de care nu ar fi avut oricum nevoie dacă, împreună cu Trudeau, nu ar fi închis conducta Keystone.

Pentru a-l pune la colț pe un dictator ca Putin, în loc să redeschidă Keystone, îi întinde mâna altui dictator, pe care Washingtonul l-a făcut albie de porci și l-a sabotat sistematic în ultimii ani: Nicolas Maduro, ultimul lider comunist din lume, alături de Kim Jong-Un.

Lihnit după energie, Occidentul își lasă baltă toată propaganda despre Salvarea Planetei și se reîntoarce nu doar la energia nucleară, ci și la cărbune.

S-ar putea să fie prea târziu. Redeschiderea, repunerea în funcțiune și readucerea la capacitatea de producție necesară poate dura luni sau ani de zile.

*

Paradoxal, acest tablou sumbru pare să semene leit cu cel al „Build Back Better”. La așa o distrugere faină visau Schwab, Papa, Merkel, Macron, Trudeau și ceilalți din aceeași făină.

Însă, în loc de Globalizare, vom asista la o strângere a țărilor în propriile granițe, ca niște arici, și orientarea spre resurse interne, pentru a scurta cât mai mult lanțurile de aprovizionare.

Din același motiv, sunt probabile naționalizări masive, la prețuri exorbitante, de pe urma cărora vor profita patronii marilor companii care până acum au înghițit regiuni și țări întregi, întinzându-se ca o pomană țigănească.

Este previzibilă și o explozie a tulburărilor sociale, o creștere a nesiguranței cetățeanului de rând, o explozie a infracționalității și corupției.

Delirul Globalizării a trecut. Vine coșmarul Ghetoizării.

https://www.activenews.ro/opinii/Vestea-buna-Globalizarea-a-murit-Vestea-proasta-Se-pregateste-Ghetoizarea-lumii-173214

///////////////////////////////////////

Dosarul lui Antonescu despre Tezaurul României de la Moscova a fost făcut public ASTĂZI, integral. Unde îl poți vedea?

După publicarea informației potrivită căreia bucătarul Attila Szocs, un maghiar din Brașov, și iranianul Rezaei Kejani Davood au descoperit, în mai 2018, într-o piesă de mobilă restaurată, un dosar întocmit în 1941 de autoritățile române la cererea lui Ion Antonescu, unii dintre cititori au lansat ipoteza că aceasta este o știre falsă.

Ei bine, informația este confirmată astăzi când ziarul Libertatea, care a publicat știrea în exclusivitate, a făcut public conținutul întregului dosar. Astfel, din acest moment, oricine dorește poate să îi consulte fiecare pagină…

La rândul ei, Banca Națională a României a confirmat tot astăzi, printr-un comunicat de presă, că a intrat în posesia acestor documente și a subliniat că va informa publicul și instituțiile cu privire la „detalii relevante care pot rezulta din aceste documente”. Banca națională spune că ele „au valoare istorică și completează materialele deja existente în arhiva BNR.”

Iată ce spun jurnaliștii de la Libertatea cu ocazia publicării dosarului: „Acest dosar conține felul în care Guvernul României reinventaria Tezaurul României transportat în 1916 și 1917 la Moscova și sechestrat apoi de sovietici. BNR a denumit toate datele din 1916-1917 și cele ulterioare, din anii 30, dosarul ”Moscova 1”. ”Moscova 1” a stat la baza revendicării, fără succes, a tezaurului național. Dosarul întocmit în 1941 și descoperit acum e, în sine, o noutate absolută, trezită la viață după 80 de ani.

Experții au certificat că documentele sunt autentice și de mare valoare istorică. La întrebarea ”Ce aduce în plus Moscova 2 în chestiunea posibilei recuperări a Tezaurului?”, consultate de ziar, autoritățile consideră că e devreme să se pronunțe.

”Moscova 2” include multe elemente deja existente în ”Moscova 1”, printre care inventarul din 1916-1917 în română și franceză, pentru că Franța a fost garantul depozitării Tezaurului României la Moscova. Dar ”Moscova 2” aduce și elemente noi, pentru că, până acum, nu s-a știut că în 1941 s-a făcut un alt inventar, însoțit de interpretările guvernului român din acea vreme.

Libertatea a decis să ofere publicului acest document integral, aflat în posesia redacției și alcătuit din copii fidele ale tuturor celor 287 de file aflate și în posesia BNR. ”Informație de interes public” înseamnă, simplu spus, o informație care aparține publicului. ”Moscova 2” e un document de mare interes public care astăzi revine, după 80 de ani, la proprietarul său de drept: cetățeanul român.”

https://daniel-roxin.ro/dosarul-lui-antonescu-despre-tezaurul-romaniei-a-fost-facut-public-astazi-integral-unde-il-poti-vedea/

///////////////////////////////////////

În apropiere de Kiev, militarii ruşi s-au împuşcat între ei. Slaba pregătire şi moralul scăzut îşi spun cuvântul

 Agenția de știri ucraineană ArmyInform a ironizat nivelul de pregătire al militarilor ruşi care invadează Ucraina, precizând că aceştia au ruşti performanţa de ”a salva de la utilizare” 13 lansatoare de rachete antitanc ale Forţelor Militare Ucrainene, deoarece şi-au confundat propria tehnică militară cu cea a ucrainenilor, asupra căreia au deschis focul.

Potrivit sursei citate, bilanţul distrugerilor pe care ocupantul (forţele ruse de ocupaţie) şi le-a produs singur este impresionant, şi anume: 9 tancuri și 4 transportoare bilindate au fost distruse.

De asemenea, informaţia a fost confirmat ieri chiar de către Forțele Terestre ale Armatei Ucrainei care au au precizat că în după-amiaza zilei de vineri în satul Severînivka, din regiunea Kiev, trupele s-au angajat într-o luptă chiar cu ele înseși.

,,Chiar acum în regiunea Kiev, lângă Severinovka, trupele ruse de ocupație au intrat în luptă cu…trupele ruse de ocupație. Drept urmare, datorită ’’focului prietenos”, 9 tancuri și 4 transportoare blindate au fost distruse. În consecință, ne-a salvat (n.a. de la utilizare) 13 rachete antitanc Javelin’’, au precizat militarii Forțelor Terestre Ucrainene.

Amuzaţi şi bucuroşi de ”reuşita” forţelor ruse de ocupaţie, militarii Forțelor Terestre Ucrainene au ţinut să precizeze că ,,forțele armate ale Ucrainei înțeleg manifestarea unor astfel de tendințe sinucigașe ale ocupanților și le cer să continue în acest spirit’’.

Bilanţul până ieri al distrugerilor pe care militarii ucraineni le-au produs forţelor ruse de ocupaţie

Potrivit serviciului de presă al Statului Major al Forțelor Armate ale Ucrainei, pierderile totale în luptă ale trupelor ruse din 24.02 până în 04.03 se situează în jurul următoarelor cifre aproximative: 9.166 de persoane, 251 de tancuri, 939 de vehicule de luptă, 105 sisteme de artilerie, 33 de avioane, 37 de elicoptere, 404 autovehicule, 2 vedete de patrulare și 3 UAV-uri de nivel tactic-operațiv.

Ieri, Ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov,  a făcut un nou apel către cetățenii ucraineni, dar și către soldații Forțelor Armate ale Ucrainei. Teza principală a apelului este că pierderile inamicului (forţele militare ruse de ocupaţie) sunt atât de mari încât numărul de echipamente distruse poate fi calculat nu pe unități, ci pe batalioane și brigăzi.

https://www.defenseromania.ro/in-apropiere-de-kiev-militarii-rusi-s-au-impusat-intre-ei-slaba-pregatire-si-moralul-scazut-isi-spun-cuvantul_615361.html

////////////////////////////////////////

Pe urmele (PeSeDizate ale)aurului românesc: Tezaurul României, o operațiune militară. Arhivele ruse dezvăluie destinul aurului evacuat la Moscova în 1916

Tudor Curtifan  

Multă vreme partea rusă, în cadrul Comisiei româno-ruse pentru studierea problemei Tezaurului României evacuat la Moscova și sechestrat din ordinul lui Vladimir Ilic Lenin după preluarea puterii de către bolșevici, a invocat lipsa de documente care să ateste traseul Tezaurului României.

Doar că acest lucru s-a schimbat după ce istoricul și diplomatul dr. Ilie Schipor, fost diplomat în capitala Federaţiei Ruse, a publicat volumul „Destinul tezaurului României. Argumente din arhivele ruse”, sub susținerea Băncii Naționale a României.

Ilie Schipor a reușit cu multă determinare să urmărească traseul Tezaurului României, aducând dovezi irefutabile, provenite tocmai din arhivele ruse.

Parcurgând cartea menționată, veți observa imediat volumul copleșitor de documente, multe secretizate, pe care autorul le prezintă scanate și traduse din limba rusă, în cei șase ani pe care i-a petrecut prin arhivele rusești. Munca a fost una de sisif mai ales în contextul în care multe documente sunt încă secretizate. Dar chiar și cele „scăpate” de acest statut, aduc o lumină cât se poate de clară asupra destinului Tezaurului României.

Clarificări privind Tezaurul României. Transportul, în două etape: Rezerva de aur (1916) și bunuri din patrimoniul cultural, bisericesc și arhivistic (1917)

Dar mai întâi sunt necesare câteva clarificări cu privire la Tezaurul evacuat de Regatul României în (încă pe atunci) Imperiul Țarist, în contextul „căderii” Bucureștiului în timpul Primului Război Mondial.

Vorbim de două transporturi, în decembrie 1916, și în vara anului 1917. Evacuarea Tezaurului s-a făcut la presiunea părții ruse.

* Un prim transport a fost în decembrie 1916 și a reprezentat rezerva de aur a României. Au fost transportate la Moscova 1.738 casete cu aur al Băncii Naţionale, în valoare de 314.580.456,84 milioane lei, şi două casete cu bijuteriile Reginei Maria, în valoare declarată de 7 milioane lei. Sigilate, cu toate documentele internaționale parafate, acestea au fost depuse în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat în Sala Armelor din Kremlin.

* Un al doilea transport a avut loc în iulie 1917 și era reprezentat de bunurile patrimonial-culturale și arhivistice ale României. E vorba de 188 de casete cu aur şi cu alte valori ale Băncii Naţionale. Valoarea declarată a celor 188 casete era de 1.594.757.083 lei.

„Tezaurul României”, o operațiune a Armatei ruse țariste

Evacuarea Tezaurului s-a făcut la inițiativa și chiar la presiunile militare și politice ale părții ruse, cu implicarea directă a țarului Nicolae al II-lea, lucru pe care autorul îl dovedește prin nenumăratele telegrame dintre diplomați și generali ruși. Motivația o reprezenta strângerea și mai mult a legăturilor dintre cele două state, în contextul Marelui Război și situației dificile prin care trecea România.

Interesant e că dacă depozitarea, inventarierea și aparatul greoi birocratic s-a făcut prin factorul politic – anume Comisia Zasiadko, generalii ruși de la Petrograd, Moghilev și Iași au fost cei care au convins autoritățile române, folosind chiar elemente de presiune, să efectueze transferul, având în vedere „iminenta cădere a frontului de pe Carpați”.

Armata rusă a fost cea care s-a ocupat cu asigurarea garniturii transportului valorilor aparținând BNR, paza militară fiind asigurată de aceasta, cât și descărcarea aurului românesc în Sala Armelor de la Kremlin. Având în vedere și implicarea generalilor ruși în convingerea autorităților române să efectueze cât mai urgent evacuarea Tezaurului, am putea spune că Tezaurul României a fost o operațiune a Armatei ruse, mai mult decât una diplomatică.

Sechestrarea Tezaurului României după victoria Revoluției din Octombrie 1917

2. Regele Fer… (armata_romana_primul_razboi_mondial_regina_maria_61825800.jpg)

Regele Ferdinand si Regina Maria, pe front in timpul Primului Razboi Mondial

Transporturile au avut loc în decembrie 1916 și iulie 1917, în timp ce sechestrarea tezaurului, de către autoritățile bolșevice care au preluat puterea după Revoluția din Octombrie 1917 a avut loc pe data de 13 ianuarie 1918, în baza unei Hotărâri a Sovietului Comisarilor Poporului, care prevedea nu doar că „toate relațiile diplomatice cu România sunt rupte” ci și faptul că „Ambasada și toți agenții autorităților române sunt expulzați peste graniță”. Mai mult, „fondul de aur al României care este deținut la Moscova este intangibil pentru oligarhia română. Consiliul Comisarilor ia asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond și remiterea acestuia în mâinile poporului român”.

Trebuie să menționăm că acesta este singurul caz din istorie în care o rezervă de aur este încredințată cu toate actele și garanțiile internaționale necesare, unui alt stat cu titlul că rezerva va fi returnată, dar obligaţiile asumate nu au mai fost respectate.

Autorul demonstrează în volum, cu documente rusești, că în primii doi ani și jumătate de la predarea Tezaurului, acesta se regăsea în proporție de 99.97% în inventarele aflate în incinta Băncii naționale din Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă. În pofida faptului că o parte din aurul BNR a fost mutată dintr-o parte în alta, documentele demonstrează nu doar faptul că el exista, dar era aproape în întregime intact. Încă.

Apoi rezerva de aur a BNR a început să dispară. Și nu doar din documente. Între 1920 și 1921, lipsea aproximativ 10.65% din Tezaurul României predat rușilor în februarie 1917.

Lenin a vrut să folosească Tezaurul ca monedă de schimb în „chestiunea Basarabiei”

Aici trebuie să menționăm un paradox. Vladimir Ilic Lenin a fost cel care a solicitat în repetate rânduri evitarea utilizării Tezaurului României pentru acoperirea nevoilor valutare a Rusiei sovietice, care se scufunda în criza pecetluită de Marele Război și războiul civil care a urmat. Lenin e cel care a dispus sechestrarea Tezaurului, dar tot el era cel care ar fi dorit să îl utilizeze ca monedă de schimb în „chestiunea Basarabiei”.

Însă după 1922 – an care coincide cu incapacitatea lui Lenin de a mai lua decizii politice din cauza bolii și criza în care se scufunda Rusia sovietică – din aurul BNR au fost făcute plăți greu de calculat și estimat, documentele fiind încă secretizate.

Ce a mai rămas din aurul României a fost „vărsat” în rezerva de aur sovietică

2. Lev Troțki…
3.  

Lev Troțki, adresându-se Armatei Roșii în timpul Războiului Civil Rus, sursă foto: The Guardian

Ce e cert e că autorul prezintă documente din arhivele ruse care atestă faptul că dacă la începutul anului 1922, 73.79% din aurul românesc evacuat la Kremlin în 1918 – adică 87.074.501,05 din echivalentul celor 118.000.000 ruble aur – evacuat la Kremlin se afla la ruși, la finalul anului 1924 în depozitele bancare ale Rusiei sovietice mai existau aproximativ 35 de milioane ruble aur din cele 118 milioane ruble aur estimate la evacuarea din 1916.

Cele 35 de milioane de ruble aur rămase din rezerva de aur a României evacuată la Moscova în 1916 au fost transferate efectiv în rezerva de aur sovietică.

La șapte ani de la confiscarea aurului românesc – 13 ianuarie 1918 -, în documente din arhivele ruse „nu mai există nicio referire directă la existența faptică sau scriptică a Tezaurului bancar al României evacuat în decembrie 1916 la Moscova”, demonstrează istoricul Ilie Schipor, cu documente din arhivele ruse.

O soartă identică a avut-o și cel de-al doilea transport al Tezaurului României, care a plecat spre Moscova pe 28 iulie 1917 și care avea o valoare declarată de 6.5 miliarde lei-aur, constând în valori ale BNR și ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni, bunuri din Tezaurul cultural-artistic și arhivistic al României.

Autorul semnalează însă o diferență substanțială. Dacă deciziile privind Tezaurul BNR – evacuat în 1916 – au fost luate de SNK, organul suprem al puterii executive și administrative în URSS, „toate hotărârile referitoare la Tezaurul cultural-artistic și arhivistic al României sechestrat la Moscova au fost luate de Biroul Politic al CC al Partidului Comunist” din URSS.

„Ciuntitele restituiri”. Niciun gram din rezerva de aur a BNR evacuată în 1916 nu s-a întors vreodată în țară

E important să facem câteva precizări în legătură cu așa-zisele restituiri din 1935 și 1956.

În pofida propagandei comuniste din România socialistă, care în 1956 „mulțumea” sovieticilor pentru restituirea intactă și integrală a Tezaurului României, această așa-zisă restituire a însemnat, potrivit documentelor aflate în arhivele ruse, doar 34.09% din bunurile patrimoniale din platină, aur și argint transportate în 1917, nicidecum din rezerva de aur evacuată în 1916 la Moscova și „dispărută” șapte ani mai târziu.

Mai mult, din acest procent de 34.09% din patrimoniul cultural-artistic și bisericesc, nu i-au fost returnate României niciunul din „cele 372 obiecte de mare valoare confecționate din platină (care cântăreau 6.971 de kg), cu excepția celor două etaloane returnate, la sfârșitul anului 1922”. Ceea ce au returnat rușii în 1956 erau, de fapt, în marea majoritate, bunuri de mici dimensiuni.

Practic, în 1956, România a primit doar „13.17% din masa celor 17.645 obiecte confecționate din aur inventariate în 1923-1924, respectiv 20.80% din cele 35.511 piese de patrimoniu realizate din argint și doar 3.70% din pietrele prețioase depuse la Moscova în vara lui 1917”.

Din nou trebuie subliniat, niciun gram din rezerva de aur care a fost transferată în primul transport din 1916.

Documentele din arhivele ruse atestă faptul că bijuteriile Reginei Maria nu au fost restituite în 1918

3. Încoronare… (rege_ferdinand_marea_unire_1918_47711500.jpg)

Încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, ca suverani ai tuturor românilor

Cert e că cele 162 de documente prezentate de Ilie Schipor în volum, majoritatea inedite și publicate pentru prima oară, spulberă multe mituri cu privire la destinul Tezaurului României, evacuat la Moscova în 1916 și 1917 și sechestrat în 1918, ulterior delapidat de partea rusă în anii 1920.

Faptul că tezaurul a fost folosit pentru finanțarea mișcării comuniste din perioada interbelică nu cred că poate sta în picioare. Valoarea sa uriașă și problemele mari, inclusiv de ordin financiar, cu care se confrunta micuța și pe atunci insignifiant mișcare comunistă română din perioada interbelică nu susțin în niciun fel teoria. Lipsesc evident și documentele care să ateste teza.

Tezaurul nu a fost folosit de regimul țarist sau Guvernul provizoriu rus, există documente clare care îi duc urma până în 1924. La fel de falsă precum e restituirea către România a aurului BNR în 1935 și/sau 1956 e și teza privind restituirea bijuteriilor Reginei Maria.

În ceea ce privește cele două casete cu bijuterii ale Reginei Maria, autorul prezintă în lucrare un document extrem de interesant, care arată că în 1919 un comisar sovietic, pe nume Iacob Stanislavovici Ganețki, „a ridicat valorile (briliantele) familiei regale și o parte din bancnote”. Documentul e deosebit de important mai ales din perspectiva faptului că istoricii ruși susțin teoria potrivit căreia în 1918 bijuteriile Reginei i-au fost predate ambasadorului Constantin Diamandi, arestat, eliberat și expulzat din Rusia în ianuarie 1918. Iată cum, însemnele din jurnalul Reginei Maria, cu privire la dispariția bijuteriilor și niciodată recuperarea lor, sunt confirmate chiar de documentele aflate în arhivele ruse.

În ceea ce privește rezerva de aur documentele indică faptul că în României nu i-a fost returnat niciun gram din rezerva de aur evacuată în 1916, iar ultima parte a aurului românesc a fost utilizată la mijlocul anilor 1920 pentru mărirea capitalului Băncii Poporului al URSS.

Cade însă cel mai mare mit despre Tezaurul României: Lipsa de documente care să ateste destinul Tezaurului și aurului românesc

Prin documentele prezentate de Ilie Schipor, cu privire la destinul Tezaurului României, autorul spulberă poate cel mai invocat mit cu privire la destinul aurului românesc: Lipsa de documente oficiale, invocată mereu de partea rusă în cadrul Comisiei ruso-române. Deși istoricii nu au acces la sute de alte documente despre destinul Tezaurului, care se află secretizate în fonduri de arhivă chiar și la mai bine de 100 de ani de la evenimente, documentele prezentate în volum, toate din arhivele ruse, „scăpate” de secretizare, sunt concludente cu privire la destinul aurului românesc.

E pentru prima oară când un volum urmărește, la un nivel chirurgical, destinul Tezaurului României, cu sute de documente provenite chiar din arhivele ruse. O lucrare a cărei traducere în mai multe limbi devine imperioasă.

Notă: E important de menționat că toate cifrele, datele și informațiile prezentate în acest material sunt susținute de documente publicate în volumul „Destinul tezaurului României. Argumente din arhivele ruse”, care se regăsesc și pot fi consultate în carte.

Sursă text: Ilie Schipor, „Destinul tezaurului României. Argumente din arhivele ruse”, Editura Oscar Print, 2021

https://www.defenseromania.ro/pe-urmele-aurului-romanesc-tezaurul-romaniei-o-operatiune-militara-arhivele-ruse-dezvaluie-destinul-aurului-evacuat-la-moscova-in-1916_613256.html

///////////////////////////////////////

Cand „desteptii” nu se impaca,amarastenii n-au caldura si nici apa…„Mi se pare o golănie ce a făcut primarul Fritz”. Liderul PNL Timiș: Ține oamenii în frig cu problemele pe care el le-a generat!

  de Marinela Anghelus

Liderul PNL Timiş, Alin Nica, preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, susţine, joi, că Administraţia Fritz se află într-o stagnare şi că nici măcar nu continuă proiectele începute de administraţia liberală, în mandatul trecut. Nica a adăugat că Administraţia Fritz va fi sancţionată, având în vedere că timişorenii sunt nevoiţi să stea în frig, din cauza problemelor de la Colterm, dar şi în mizerie.

Nica a catalogat drept „golănie” alianţa de conjunctură între USR şi consilierul local Răul Ambrus, exclus din PNL şi care votează toate proiectele propuse de primar şi consilierii USR.

„Ce a făcut domnul primar Fritz prin alianţa de conjunctură cu un fost membru liberal, Ambrus, mi se pare o golănie, că să fiu mai colorat în exprimare, în total dezinteres cu interesele timişorenilor care vor rezolvarea problemelor curente. Oraşul este murdar cum nu a fost de multă vreme. Administraţia Fritz ţine oamenii în frig cu problemele pe care  ei le-au generat şi pe care nu le mai rezolva. Vedem problemele de  infrastructură şi proiectele începute de administraţia liberală că nu sunt duse la bun sfârşit, vedem o stagnare, o bălteală, în Timişoara pe care o sancţionăm şi o vom salnctiona în continuare până când vom reuşi să scăpăm de această plagă care este administraţia USR pentru municipiul nostru reşedinţa de judeţ”, a declarat Alin Nica.

Liderul liberal a explicat că PNL şi USR nu se înţeleg în Consiliul Local Timişoara, dar că acest lucru nu este valabil şi la Consiliul Judeţean Timiş.

„Clar nu ne înţelegem, la Timişoara nu ne înţelegem deloc, sub nicio formă,  pentru că nu putem să girăm derapajele şi lipsa de acţiune din partea celor care constituie administraţia Timişoarei. Iar când se vor ridică măcar la 10 la sută din realizările administraţiei liberale precedente, atunci pot să iasă şi să ia cuvântul şi să mai şi atace aşa cum am văzut că încearcă.  În schimb, la Consiliul Judeţean cu colegii şi partenerii noştri de la USR ne înţelegem foarte bine pentru că sunt şi oameni de o altă factură, de o altă calitate faţă de ce avem la primărie şi pentru că noi avem o altă formaţie, formaţia dialogului şi colaborării, lucru pe care nu l-am întâlnit în CL, la Timişoara. Cred că acesta este modul de lucru în interesul cetăţeanului”, a declarat Alin Nica.

Întrebat cum poate fi USR sancţionat, Alin Nica a declarat că fie prin referendum, fie la următoarele alegeri locale.

„Legal, prin referendum se poate întâmplă acest lucru, dacă există dorinţa din partea cetăţenilor, sau la următoarele alegeri pentru care noi, PNL ne pregătim de pe acum şi va asigur că vom veni cu cei mmai…

https://psnews.ro/mi-se-pare-o-golanie-ce-a-facut-primarul-fritz-liderul-pnl-timis-tine-oamenii-in-frig-cu-problemele-pe-care-el-le-a-generat-637465/

////////////////////////////////////////

Au reusit si rusii sa fie numarul unu  in lume –macar in ce priveste sanctiunile

Elena Avramescu

Restricțiile sunt fără precedent din epoca sovietică, când autoritățile mențineau controale stricte asupra valutarului.  Banca Centrală a Rusiei a înăsprit drastic restricțiile valutare pe fondul sancțiunilor paralizante occidentale din cauza războiului din Ucraina.

Economia Rusiei, aproape de colaps

Banca a ordonat băncilor comerciale ale țării să plafoneze suma pe care clienții o pot retrage din depozitele lor în valută la 10.000 USD în dolari SUA. Orice depășește această sumă ar trebui retras în ruble la cursurile de schimb curente, conform inews.co.uk.

De asemenea, le-a spus băncilor comerciale să înceteze să vândă valută forte clienților, o măsură care va stimula probabil o piață neagră a valutei străine, vânzările de valute străine fiind suspendate până pe 9 septembrie. Restricțiile sunt fără precedent din epoca sovietică, când autoritățile mențineau controale stricte asupra valutarului.

Banca Centrală a menționat că controalele valutare au fost înăsprite din cauza sancțiunilor occidentale care au înghețat o mare parte din rezervele valutare ale Băncii Centrale.

Câteva ore mai târziu, președintele Vladimir Putin a emis un ordin de restricționare sau interzicere a importurilor și exporturilor anumitor produse și materii prime. O listă a produselor care vor fi restricționate și/sau interzise nu a fost încă definită de guvern, relatează presa de stat rusă, RIA.

Mișcările au loc în timp ce economia națiunii pare periculos de aproape de colaps, deoarece este lovită de sancțiunile occidentale care i-au paralizat băncile și industria financiară. Fitch a retrogradat marți ratingul suveran al Rusiei cu șase crestături mai departe în teritoriul nedorit, la „C” de la „B”, spunând că este iminent o neplată a datoriei.

Morgan Stanley a avertizat mai devreme că Rusia ar putea rămâne în neregulă a datoriilor sale de la jumătatea lunii viitoare.

Simon Waever, șeful global al companiei pentru strategia de credit suveran pentru piețele emergente, a declarat luni: „Vedem că un default este scenariul cel mai probabil. În caz de neplată, este puțin probabil să fie ca una normală, Venezuela, în schimb, poate cea mai relevantă comparație.”

Bursa rusă va rămâne închisă miercuri, a declarat Banca Rusiei, continuând oprirea începută la 28 februarie, în încercarea de a opri prăbușirea prețurilor, în timp ce investitorii se grăbesc să-și scoată banii din țară.

  https://playtech.ro/2022/economia-rusiei-aproape-de-colaps-ce-fac-bancile-din-moscova-pentru-a-evita-dezastrul/

//////////////////////////////////////

Pentru a invada Taivanul ,joaca teatru…Cererea președintelui Chinei în războiul Ucraina – Rusia. Ce a discutat la telefon cu liderii Franței și Germaniei

Ștefan R. Apostol

Cererea președintelui Chinei în războiul Ucraina – Rusia. Ce a discutat la telefon cu liderii Franței și Germaniei

Xi Jinping : „Trebuie să lucrăm împreună pentru a reduce impactul negativ al acestei crize”

China este presată să își folosească influența pe care o are asupra Rusiei pentru a opri bombardamentele. Președintele chinez Xi Jinping i-a avertizat pe liderii francez și german că sancțiunile impuse Rusiei ar putea trage în jos economia globală, în timp ce Europa a intensificat o campanie de lobby pentru ca China să medieze în cazul invaziei Moscovei în Ucraina. Marți, Xi le-a spus președintelui francez Emmanuel Macron și cancelarului german Olaf Scholz că „regretă profund întoarcerea războiului pe continentul european” și a susținut o rezolvare diplomatică a crizei, care, potrivit ONU, s-a soldat cu peste 400 de morți în rândul civililor.

Președintele chinez Xi Jinping îi avertizează pe Macron și Scholz împotriva sancțiunilor paralizante impuse Rusiei

Liderul chinez a descris situația din Ucraina ca fiind îngrijorătoare și a făcut apel la reținere maximă. Președintele Xi a declarat că prioritatea ar trebui să fie prevenirea scăpării de sub control a situației.

Președintele chinez Xi Jinping a făcut aceste comentarii marți, în cadrul unei întâlniri virtuale cu președintele francez Emmanuel Macron și cu cancelarul german Olaf Scholz.

Xi Jinping a declarat că cele trei țări ar trebui să sprijine în comun discuțiile de pace dintre Rusia și Ucraina, a relatat televiziunea de stat chineză CCTV. Comentariile sale vin în contextul în care China a refuzat să condamne atacul Rusiei asupra Ucrainei sau să îl numească invazie.

Xi Jinping a reiterat opoziția Beijingului față de sancțiuni, care au devenit o piatră de temelie a răspunsului Occidentului la agresiunea rusă, potrivit versiunii guvernului chinez. Trebuie exercitată reținere maximă pentru a preveni un dezastru umanitar, a declarat Xi, avertizând că sancțiunile vor „trage în jos economia mondială, care se află deja sub povara grea a pandemiei”.

„Acest lucru nu este benefic pentru toate părțile Trebuie să susținem în mod activ un concept de securitate comună, cuprinzătoare, cooperantă și durabilă”, a declarat Xi Jinping, spunând că statul chinez este dispusă să mențină „coordonarea cu Franța, Germania și UE și să joace un rol activ alături de comunitatea internațională”.

PLAYTECH.RO

ȘOC! Lovitură pentru Putin din partea celui mai important aliat. Ce au făcut oamenii lui…

PLAYTECH.RO

ȘOC TOTAL! Cum se RĂZBUNĂ Putin pe oamenii lui care demisionează. E HALUCINANT

Citește și: China știa că Rusia va ataca Ucraina. Cine face dezvăluirea de ultimă oră

Xi Jinping : „Trebuie să lucrăm împreună pentru a reduce impactul negativ al acestei crize”

El a mai spus că suveranitatea națională și integritatea teritorială a tuturor națiunilor trebuie să fie respectate și că China va oferi ajutor umanitar Ucrainei. O declarație de pe site-ul guvernului francez a precizat că cei trei lideri  au convenit să sprijine pe deplin toate negocierile care vizează o soluție diplomatică la conflict.

Versiunea germană, între timp, a afirmat că „Xi Jinping și-a exprimat sprijinul pentru acțiunile Franței și Germaniei [în ceea ce privește eforturile] pentru încetarea focului”.

Summitul video tripartit are loc în contextul în care Occidentul a făcut presiuni diplomatice asupra Chinei pentru a ajuta la dezamorsarea situației. Xi Jinping a vorbit cu Macron în zilele care au precedat invazia, când a cerut o rezolvare diplomatică a crizei.

El nu a discutat încă situația cu președintele american Joe Biden. De atunci, au existat multe speculații cu privire la faptul că președintele chinez era la curent cu planurile lui Putin. Beijingul a negat că ar fi avut cunoștință în prealabil de atac.

Refuzul lui Xi Jinping de a condamna atacul în curs de desfășurare al Rusiei

În ciuda preocupărilor legate de refuzul Beijingului de a condamna atacul în curs al Rusiei și de sprijinul retoric tacit pe care l-a oferit Moscovei, oficialii europeni consideră că gravitatea situației impune imperativ implicarea Chinei în intervenție.

„China are potențialul de a ajunge la Moscova datorită relației, în mod evident. Am dori ca China să își folosească influența pentru a face presiuni pentru încetarea focului.

Pentru a determina Rusia să înceteze bombardamentele brutale fără precedent și uciderea civililor din Ucraina”, a declarat purtătorul de cuvânt al UE pentru afaceri externe, Peter Stano, pentru South China Morning Post.

Luni, cel mai înalt diplomat al UE, Josep Borrell, a vorbit cu ministrul chinez de externe Wang Yi pentru a doua oară de la începutul invaziei, în urmă cu 12 zile. Borrell a mulțumit Chinei pentru că s-a abținut la voturile de condamnare a Rusiei la Națiunile Unite și și-a exprimat aprecierea pentru disponibilitatea Chinei de a sprijini încetarea ostilităților și dialogul, se arată într-un raport al UE privind întâlnirea.

De asemenea, el a cerut Beijingului să sprijine crearea unui coridor umanitar. Wang a declarat că comunitatea internațională ar trebui să sprijine discuțiile dintre Ucraina și Rusia pentru o încetare a focului și o rezolvare pașnică a conflictului.

„China este dispusă să continue să joace un rol constructiv în dezescaladarea situației în măsura în care poate.

Relația cu Rusia este solidă ca piatra Relațiile dintre China și Rusia nu vor fi influențate de nicio terță parte”, a declarat Wang în timpul briefingului său anual de presă în marja Congresului Național al Poporului, conform publicației chineze South China Morning Post.

Citește și: Rusia și China, avertisment alarmant. Anunțul NATO este categoric

„China este interesată să oprească acest război”

Oficialii de la Kiev au încurajat, de asemenea, China să își exercite influența pentru a influența Rusia. Dmitro Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei, a declarat sâmbătă, în cadrul unei conferințe de presă online, că „China este interesată să oprească acest război”.

Schimburile dintre oficialii americani și chinezi au fost mai spinoase. În weekend, secretarul de stat american Antony Blinken a vorbit cu Wang și l-a presat să condamne invazia Rusiei în Ucraina.

„Secretarul a remarcat că lumea urmărește să vadă ce națiuni apără principiile de bază ale libertății, autodeterminării și suveranității. Lumea acționează la unison pentru a repudia și a răspunde agresiunii rusești, asigurându-se că Moscova va plăti un preț mare.”, a declarat Ned Price, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat.

Antony Blinken: „Beijingul vorbește mult despre importanța menținerii ordinii internaționale”

Potrivit presei de stat chineze, Wang i-a spus lui Blinken că poziția Chinei cu privire la „problema Ucrainei se bazează pe meritele problemei în cauză”. Blinken a continuat retorica dură în timpul unei călătorii prin Europa săptămâna aceasta. Luni, la o conferință de presă la Vilnius, el a declarat la Beijing că „acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele”.

„Beijingul vorbește mult despre importanța menținerii ordinii internaționale, a stabilității și a respectării suveranității. Dar, de la constrângerea pe care a exercitat-o asupra Vilniusului, până la eșecul său de până acum de a condamna încălcarea flagrantă de către Moscova a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei astăzi și în 2014, acțiunile Beijingului vorbesc mult mai tare decât cuvintele sale”, a declarat secretarul de stat american Antony Blinken.

Între timp, la nivelul eșaloanelor superioare ale administrației Biden de la Washington se poartă o dezbatere cu privire la oportunitatea de a solicita cooperarea Beijingului în aplicarea sancțiunilor și de a convinge Rusia să detensioneze invazia sângeroasă din Ucraina. Viceministrul rus de externe Igor Morgulov s-a întâlnit marți mai devreme cu ambasadorul Chinei în Rusia, Zhang Hanhui, a declarat ministerul rus de externe, fără a oferi detalii despre ce s-a discutat.

https://playtech.ro/stiri/cererea-presedintelui-chinei-in-razboiul-ucraina-rusia-ce-a-discutat-la-telefon-cu-liderii-frantei-si-germaniei-483831?utm_source=ImpactPUSH&utm_campaign=unici&utm_content=ImpactPUSH&utm_medium=push

///////////////////////////////////////

Ion Cristoiu: Dictatura Sanitară devine Dictatura Militară…  Topul Cioclilor Apocaliptici și Învingatorii lor între care și ActiveNews

Cîteva publicații cu adevărat independente, care n-au putut fi rechiziționate pentru a contribui la război cu propaganda de tipul celei antonesciene din Războiul Sfînt, au dat publicității un Proiect de lege pe care Guvernul României se pregătea să-l trimită spre avizare mai multor instituții, între care se număra SRI, SIE, STS, DSP, Ministerul Finanțelor și Ministerul Justiției. Autorii și susținătorii proiectului sînt doi lideri politici ai Coaliției făurite de Klaus Iohannis:

Vasile Dâncu, ministrul Apărării Naționale din partea PSD și Lucian Bode, ministrul Afacerilor Interne, din partea PNL.

Legea poartă un titlu înșelător, menit a nu atrage atenția asupra conținutului deosebit de periculos:

Lege pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul recrutării și apărării naționale.

Citiți și Legea stării de criză, între proiect și dictatură militară. Analiza lui Bogdan Tiberiu Iacob. REVISTA PRESEI

Pericolul numit Pandemie, exagerat prin mașinăria de propagandă a presei miluite, a fost un pretext pentru Klaus Iohannis să instaureze un regim de Dictatură, Dictatura sanitară. Libertățile individuale, care dau esență democrației – de la libertatea de circulație liberă pînă la libertatea de expresie – au fost grav lovite.

Asupra celor care au îndrăznit să pună la îndoială măsurile de Dictatură sanitară s-a năpustit aceeași mașinărie de propagandă a regimului. Site-urile curajoase au fost închise de ANCOM, sub conducerea lui Sorin Grindeanu, ziariștii care au cutezat să se întrebe au fost terfeliți zilnic. Renate Weber, Avocatul Poporului, a fost hăituită de PNL prin atacuri murdare din partea lui Ludovic Orban și Rareș Bogdan. La vremea respectivă premier, Ludovic Orban a impus în Parlament debarcarea Renatei Weber.

Prin Înalt decret de la Cotroceni zilele trecute Pandemia a fost declarată persoana non grata. Toate restricțiile, dar absolut toate au fost eliminate și nu pentru că pericolul ar fi fost înlăturat (nici un specialist n-a garantat asta), ci pentru că regimul n-a mai vrut să-și bată capul cu administrarea fluviului de refugiați ucraineni și din punctul de vedere al pericolului întruchipat de infectare. Regimul Klaus Iohannis s-a văzut obligat să renunțe la Dictatura sanitară. Cum însă el nu poate trăi fără dictatură, slugile din Coaliția de Guvernare i-au pus imediat la dispoziție o nouă Dictatură:

Dictatura militară.

Pericolul Pandemiei a fost pretextul instaurării Dictaturii Sanitare. Pentru instaurarea Dictaturii Militare pretextul e un alt pericol: Războiul din Ucraina.

Expunerea de motive la Lege ține să precizeze chiar de la început:

„În contextul generat de dinamica îngrijorătoare a situației de securitate pe flancul estic al NATO, interesul public general reclamă adoptarea urgentă a unor măsuri care să permită instituțiilor de apărare, ordine publică și securitate națională să intervină prompt și prin măsuri adaptate gradual pentru gestionarea eficientă a riscurilor la adresa intereselor naționale și aliate.”

Proiectul de Lege prevede printre altele și măsuri prin care pot fi chemați sub arme (deși se spune că România are o armată de profesioniști) și cetățeni peste 35 de ani. Constituția României prevede la articolul 55 că încorporarea cetățenilor peste 35 de ani e imposibilă. Măsura din Proiect a stîrnit o panică uriașă în rîndul populației. Un număr mare de familii s-au simțit amenințate de extinderea vîrstei de la 35 la 63 de ani.

Din nefericire, concentrarea pe această măsură, dar și manipularea abilă prin presa rechiziționată și Paraziții televiziunilor de știri, au abătut atenția de la adevăratul scop al Documentului:

Instalarea Dictaturii militare.

În direct conflict cu Constituția, care prevede doar două categorii de stări excepționale, starea de urgență și starea de asediu, Legea introduce o nouă stare excepțională:

Situația de Criză.

Stările excepționale sînt strict reglementate în toate democrațiile, mai ales sub semnul implicării Parlamentului în Declararea lor. Potrivit Legii Dictaturii militare, declararea Stării de Criză se face exclusiv de CSAT:

„În funcție de manifestarea situațiilor de criză cu impact asupra securității și apărării naționale la nivel național sau în plan internațional, la propunerea ministrului apărării naționale, cu avizul prim-ministrului, Consiliul Suprem de Apărare a Țării poate emite o hotărîre privind declararea situației de criză cu impact asupra securității și apărării naționale, respectiv încetarea acesteia.”

Pe parcursul Stării de Criză, din instituirea căreia Parlamentul e exclus, țara trece sub conducerea MApN.

Armatei, evident.

În acest scop se constituie un organism cu nete caracteristici de Juntă – Centrul național militar de comandă:

„Centrul Național militar de comandă asigură, la nivel național coordonarea implementării măsurilor de răspuns, în scopul prevenirii și descurajării riscurilor și amenințărilor la adresa securității și apărării naționale”.

O stare excepțională înseamnă automat limitarea libertăților individuale. Starea de criză nu face excepție. Expunerea de motive ține să precizeze:

„În context, prezentul proiect de act normativ are în vedere limitarea exercitării unor drepturi”.

Cînd vine vorba de limitarea unor drepturi, se ridică imediat problema înțelegerii date de Lege situației excepționale.

Legea definește astfel situația de criză:

„În înțelesul prezentei legi, prin situație de criză în domeniul securității și apărării naționale se înțelege situația în care societatea se confruntă cu mari dificultăți generate de apariția unuia sau mai multor incidente pe teritoriul național, la nivel regional sau internațional, sau de amenințări, riscuri și vulnerabilități prin care sunt grav perturbate sau amenințate condițiile de viață, sănătate și mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică sau socială, ordinea publică, securitatea și apărarea națională, precum și alte valori constituționale care impun adoptarea de măsuri specifice prin acțiunea unitară a autorităților și instituțiilor statului român, pentru înlăturarea cauzelor, gestionarea efectelor și revenirea la starea de normalitate.”

Așadar, pe baza înțelegerilor date prin Lege situației de criză, CSAT poate decide decretarea situației de Criză, fără a consulta Parlamentul.

După ce citești ce înțelege Legea prin situație de criză, altfel spus prin condițiile care pot justifica declararea situației de criză, te întrebi cum de a putut redacta cineva, în 2022, într-o țară democratică, un astfel de document.

Condițiile sînt atît de ambigue, de lipsite de precizie încît practic pînă și o demonstrație de protest precum cea din 10 august 2018 poate justifica declararea situației de criză.

Confruntat cu neliniștea publicului în privința vîrstei de încorporare, Vasile Dâncu, unul dintre inițiatori a răspuns astfel:

„Precizări cu privire la proiectele de modificare a unor acte normative în domeniul apărării naționale

Cu privire la proiectul legislativ care circulă în spațiul public, referitor la modificarea și completarea unor acte normative din domeniul securității și apărării naționale, facem următoarele precizări:

Textul care circulă în spațiul public reprezintă o versiune de lucru a unui proiect legislativ care nu mai este de actualitate la acest moment, în forma respectivă.

Proiectele din cadrul acestui pachet legislativ vor fi reanalizate și prezentate public.”

Vasile Dîncu minte cu nerușinare. Nerușinarea tipic PSD-istă.

Precizările au fost făcute marți, 8 martie 2022.

Luni, 7 februarie 2022, cu o zi înainte de precizări, Marcel Ciolacu, președintele PSD confirma știrile din presă despre existența unui astfel de proiect:

„Aveți cunoștință de acest proiect de lege la care lucrează guvernul privind reglementarea unei situații de criză?

Am știință, cum este și normal, urmînd ca astăzi să avem o discuție cu primul ministru.”

Precizările au fost publicate pe site-ul MApN și pe pagina de Facebook, a ministrului Vasile Dâncu.

Pe site, ele aparțin Direcției de presă a MApN.

Pe Facebook aceleași precizări aparțin persoanei ministrului.

Tot marți, Vasile Dîncu se grăbește să declare Agerpres că:

„Proiectul ajuns în media era o colecție de prevederi din mai multe legi, fără expunere de motive, fără detalii. Nu este de actualitate. Era un draft, nu era pregătit pentru a intra în transparență. Cînd avem un proiect, anunțăm noi opinia publică”.

O nouă minciună PSD-istă.

Proiectul e însoțit de 10 pagini de Expunere de motive, din care, de altfel, am citat.

Nici vorbă de un simplu draft.

La Secțiunea a 6-a, Consultările în vederea elaborării proiectului de act normative, cînd vine vorba de îndeplinirea condiției de consultare cu organizații neguvernamentale, instituții de cercetare și alte organisme implicate, se precizează:

Nu este cazul.

Nu este cazul, așadar, să fie consultată nici o instituție.

Proiectul de lege a stîrnit o mare tulburare în opinia publică. Dacă oamenii de rind s-au îngrozit la gîndul că vor fi încorporați pînă la vîrsta de 63 de ani, jurnaliștii independenți au tresărit îngrijorați la perspectiva Dictaturii militare.

Admițînd c-a vorba doar de un draft (ceea ce e o minciună), că nu mai e de actualitate, minima normă a comportamentului democratic reclama ca dezmințirea să vină de la premierul Nicolae Ciucă. În locul lui Nicolae Ciucă dezmințirea a venit doar de la unul din inițiatori.

Dar chiar și în acest caz condiția demnitarului de slujbaș al Poporului, cerea ca Vasile Dâncu să se explice într-o conferință de presă sau într-un interviu.

N-a făcut-o.

A găsit de cuviință să expedieze problema sub forma unei Precizări lapidare făcute unor surse care nu ajung la marele public.

Dovada concludentă că sictirismul față de Popor de tip Klaus Iohannis i-a contaminat și pe liderii Coaliției de Guvernare.

Sursa: Cristoiu Blog

Citiți și Scriitorul Ion Cristoiu evidențiază site-ul ActiveNews condus de ziaristul Victor Roncea pentru cea mai constantă campanie de presă împotriva politicilor pandemice. MULȚUMIM! VIDEO și cu Topul Cioclilor Apocaliptici

https://www.activenews.ro/opinii/Ion-Cristoiu-Dictatura-Sanitara-devine-Dictatura-Militara.-Beneficiar-unic-Klaus-Iohannis.-VIDEO-Topul-Cioclilor-Apocaliptici-si-Invingatorii-lor-intre-care-si-ActiveNews-173204

////////////////////////////////////////

Daca ne incredem in oameni mai mult decat ar trebui sa ne bizuim pe Dumnezeu,devenim desertaciune si goana dupa vant…România e o țară sigură și se bucură de toate garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO, spune purtătorul de cuvânt al Guvernului

  de Marinela Anghelus

Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Dan Cărbunaru, a declarat, miercuri, de la Palatul Victoria, că România este o țară sigură pentru cetățenii ei, mediul de afaceri și toți cei care doresc să se adăpostească în această perioadă aici iar statul se bucură de toate garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO.

„România se bucură de toate garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO. Aliații noștri din cadrul NATO sunt alături de noi. Am văzut acest lucru inclusiv zilele trecute, atunci când președintele României, prim-ministrul au vizitat alături de ministrul Apărării din Franța baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu alături de sutele de militari din Alianța Nord-Atlantică veniți să contribuie prin prezența lor la certitudinea oferită de garanția de securitate pe care orice stat membru NATO o are.

Așadar, România este o țară sigură, este o țară în care cetățenii săi și orice alți cetățeni care aleg, cum este cazul celor ucraineni, să se adăpostească în această perioadă dificilă, poate să ofere garanții de siguranță, atât pentru oameni, cât și pentru mediul de afaceri și pentru tot ecosistemul economic.

Bineînțeles, în paralel cu eforturile pe care Guvernul României le face de a crește într-un ritm cât mai intens și cât mai sustenabil capacitatea țării noastre de a-și câștiga independența energetică, România numărându-se printre statele europene care are aceste resurse și prin mobilizarea lor să atingem într-un timp cât mai scurt acest nivel de independență energetică.

Pentru că au fost imagini prezentate și cunosc interesul presei față de capacitatea Ministerului Afacerilor Interne de a gestiona creșterea din ultimele zile pentru emiterea de noi documente de călătorie, sigur, este un drept legal al oricărui cetățean român și pentru a veni în întâmpinarea acestui interes de a obține pașapoarte de călătorie, MAI și-a suplimentat efectivele și programul de lucru, astfel încât să evite pe cât posibil aglomerațiile și să poată emite într-un ritm cât mai aproape de necesitate documentele de călătorie. Este o datorie a instituțiilor statului de a gestiona cu responsabilitate și astfel de momente”, a declarat Dan Cărbunaru, purtătorul de cuvânt al Guvernului.

https://psnews.ro/romania-e-o-tara-sigura-si-se-bucura-de-toate-garantiile-de-securitate-oferite-de-apartenenta-la-nato-spune-purtatorul-de-cuvant-al-guvernului-637044/

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos; Întruparea cuvântului; Isus, pâinea vieţii; Păcatul care înşeală Geneza. 3: 1-24 „păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti…” Ce putem să învățăm de la aceste femei din Biblie? Șase femei sterpe din Biblie care au născut în cele din urmă… Femeile din Biblie – meditație asupra a 50 de femei. Biblia despre o femeie și despre femei: semnificația versetelor și a citatelor; IMPLICAREA FEMEILOR ÎN LUCRARE; Femeia-superioara sau inferioara barbatului ? Gânduri cu privire la comportarea credinciosului în familie, de Rudolf Brockhaus; Bărbăţia şi feminitatea: conflict şi confuzie după căderea în păcat; De John Piper Despre Bărbăţie şi feminitate…

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

De John Piper Despre Bărbăţie şi feminitate

Traducere de Iulia Anchidin

Geneza 1:26-28

Apoi Dumnezeu a zis: “Sa facem om dupa chipul nostru, dupa asemanarea noastra; si el sa stapaneasca peste pestii marii si peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.” Asa ca Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu, parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut. Si Dumnezeu i-a binecuvantat si le-a spus lor: “Cresteti si va inmultiti, umpleti pamantul si supuneti-l; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant.”

Vreau sa reflectam impreuna in aceasta dimineata la trei lucruri invatate din acest text. Primul e ca Dumnezeu a creat fiintele umane. Al doilea e ca Dumnezeu ne-a creat dupa chipul sau. Al treilea e ca Dumnezeu ne-a facut parte barbateasca si parte femeiasca.

E posibil sa crezi in aceste trei adevaruri si sa nu fii Crestin. In definitiv aflam despre toate acestea chiar aici in Scripturile Evreiesti. Prin urmare, un evreu care crede in Scriptura ar accepta aceste adevaruri. Dar chiar daca poti crede in aceste adevaruri fara a fi Crestin, toate indica Crestinismul. Toate reclama implinirea prin munca si Hristos. Despre asta vreau sa vorbesc, in special despre al treilea adevar- ca suntem creati dupa chipul lui Dumnzeu ca parte barbateasca si parte femeiasca.

1. Dumnezeu a Creat Fiintele Umane

Sa luam primul adevar: ca fiintele umane au fost create de Dumnezeu. Cred ca aici avem nevoie de o explicatie. DE CE ne-a creat Dumnezeu? Cand faci ceva, ai un motiv pentru a face lucrul respectiv. Dar lumea asa cum o stim ne da un raspuns potrivit la aceasta intrebare? Vechiul Testament ne spune ca omul a adus lumea sub stapanirea sa. Ne spune ca a fost creat pentru a proclama slava lui Dumnezeu (Isaia 43:7). Ne spune ca pamantul va fi plin de cunostinta slavei Domnului.

Dar ce vedem noi? Vedem o lume razvratita impotriva Creatorului. Vedem cum Scripturile Evreiesti se incheie cu povestea creatiei lasata complet neterminata si speranta slavei ce va sa vina. Asadar doar credinta ca Dumnezeu a creat fiintele umane asa cum ne invata Scripturile Evreiesti reclama ca intreaga poveste sa fie spusa, cea referitoare la Crestinism. Doar in Hristos scopul creatiei poate fi atins.

2. Dumnezeu Ne-a Creat dupa Chipul Lui

Sau sa luam de exemplu al doilea adevar: Dumnezeu ne-a creat dupa chipul lui. Acesta sigur are legatura cu motivul pentru care noi suntem aici. Motivul pentru care ne-a creat are legatura in mod miraculous cu faptul ca nu suntem broaste, soparle, pasari sau chiar maimute. Suntem fiinte umane dupa chipul lui Dumnezeu, doar noi si nici un alt animal.

Dar cum am distrus noi aceasta demnitate minunata! Suntem noi asemenea lui Dumnezeu? Ei bine, da si nu. Da, suntem asemenea lui Dumnezeu, chiar daca suntem pacatosi si nu credem ca ne asemanam. Stim aceasta pentru ca in Geneza 9:6 Dumnezeu i-a zis lui Noe: “Daca varsa cineva sangele omului, si sangele lui va fi varsat de om; caci Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Lui.” Cu alte cuvinte chiar si intr-o lume plina de pacate (cu predilectie pentru crime), fiintele umane sunt create tot dupa chipul lui Dumnezeu. Nu-i poti omori ca pe soareci sau ca pe tantari. Iti pierzi viata daca ucizi o fiinta umana. (Vezi James 3:9)

Dar intruchipam noi chipul pe care Dumnezeu ni l-a dat? Nu e oare chipul mutilat, cateodata aproape de nerecunoscut? Credeti ca sunteti asemenea lui Dumnezeu asa cum ar trebui sa fiti? Iata asadar cum credinta potrivit careia am fost creati dupa chipul lui Dumnezeu reclama din nou desavarsirea- in acest caz o rascumparare, o transformare, un fel de re-creare. Si exact asta aduce Crestinismul. ”Prin har ati fost mantuiti, prin credinta; si aceasta nu vine de la voi, este darul lui Dumnezeu- nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, creati in Iisus Hristos pentru faptele bune… Sa va imbracati in omul cel nou, facut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie pe care le da adevarul” (Efeseni. 2:8-10; 4.24). Dumnezeu ne-a creat dupa chipul Lui, dar noi l-am mutilat facandu-l aproape de nerecunoscut si Iisus este raspunsul. El vine prin credinta, El iarta pacatele si incepe un proiect de transformare, numit sfintire, care va culmina cu slava pe care Dumnezeu a planuit-o pentru fiintele umane de la inceput. Asadar, intrucat stim ca am fost creati dupa chipul lui Dumnezeu, pacatul si coruptia noastra au nevoie de un raspuns. Si Iisus este raspunsul.

3. Dumnezeu Ne-a creat Parte Barbateasca si Parte Femeiasca

Al treilea adevar din aceste versete este acela ca Dumnezeu ne-a creat parte barbateasca si parte femeiasca. Acesta indica de asemenea Crestinismul si reclama desavarsirea lui Hristos. Cum? Cel putin in doua moduri. Primul vine din misterul casatoriei. Celelalt vine din hidosenia istorica a relatiilor barbat-femeie in pacat.

Misterul Casatoriei

Sa luam de exemplu misterul casatoriei. In Geneza 2:24, exact dupa relatarea modului in care femeia a fost creata, Moise (scriitorul Genezei) spune: „De aceea va lasa omul pe tatal sau şi pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup. Cand apostolul Pavel citeaza acest verset in Efeseni 5:31 el spune: „Acesta este un mare mister si eu spun ca se refera la Hristos si la biserica.” Si, avand asta drept indiciu, el dezvaluie intelesul casatoriei: este un simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru biserica reprezentata prin suprematia iubitoare a sotului peste sotia sa; si este simbolul supunerii bucuroase a bisericii in fata lui Hristos reprezentata prin relatia sotiei cu sotul ei.

El numeste Geneza 2:24 un „mister” pentru ca Dumnezeu nu a dezvaluit clar toate motivele sale pentru casatoria dintre barbat si femeie din Geneza. Au existat indicii si aluzii in Vechiul Testament potrivit carora casatoria este precum relatia dintre Dumnezeu si oamenii Sai. Dar numai odata cu venirea lui Hristos misterul casatoriei a fost dezvaluit in detaliu. Se doreste a fi simbolul legamantului lui Hristos cu oamenii Sai, devotamentul Sau fata de biserica.

Vedeti asadar cum Dumnezeu creeaza omul ca parte barbateasca si parte femeiasca si apoi randuieste casatoria ca relatia in care va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa prin legamantul casatoriei- cum acest act de creatie si acest ritual al casatoriei reclama descoperirea lui Hristos si a bisericii Lui. Ei reclama instituirea Crestinismului ca revelatie a acestui mister.

Acesta este un gand strain pentru majoritatea oamenilor, chiar si pentru majoritatea Crestinilor, deoarece casatoria este o atat institutie seculara cat si una Crestina. Ea exista in toate culturile, nu doar in societatile Crestine. Tindem asadar sa nu credem ca toate casatoriile non-Crestine pe care le cunoastem sunt simboluri misterioase ale relatiei dintre Hristos si biserica. Dar sunt, si in propria noastra existenta ca barbat si femeie uniti in casatorie avem mare nevoie ca Hristos sa Se faca cunoscut in relatia Sa cu biserica. Crestinismul desavarseste intelegerea legamantului casatoriei.

O sa va descriu o imagine si o sa-i dau o interpretare la care poate nu v-ati gandit niciodata. Hristos vine din nou pe pamant. Chiar daca L-ati vazut plecand, El va veni din nou, au spus ingerii. Sa ne imaginam asadar acea zi. Cerurile se vor deschide, trambita va suna si Fiul Omului va veni pe nori cu putere si slava mare si cu zeci de mii de ingeri sfinti stralucind precum soarele. Pe ei ii va trimite sa-i stranga pe cei alesi din toate colturile lumii si sa-i ridice din morti pe cei care au murit intru Hristos. El le va da trupuri noi si glorioase precum al Sau si intr-o clipa ne va pregati pe noi restul sa fim vrednici de slava.

Pregatirea eterna a miresei lui Hristos (biserica!) s-a terminat in sfarsit si El ii va lua mana, cum se spune, si o va conduce la altar. A venit timpul pentru ospatul nuntii Mielului. El va sta in capul mesei si o tacere mare va cadea peste milioanele de ingeri. Si el va spune: „Acesta era, dragii mei, intelesul casatoriei. Totul indica asta. De aceea v-am creat parte barbateasca si parte femeiasca si am randuit lagamantul casatoriei. De azi inainte oamenii nu se vor mai casatori si nu vor mai fi dati in casatorie, pentru ca timpul a venit si simbolurile nu mai sunt necesare. (Vezi Marus 12:25; Luca 20:34-36)

Sa ne reamintim acum ce facem: incercam sa aratam ca al treilea adevar, Dumnezeu ne-a creat ca parte barbateasca si parte femeiasca, indica Crestinismul ca desavarsire a sa. Si am spus ca face asta in doua moduri. Primul era prin misterul casatoriei. Crearea fiintelor umane ca parte barbateasca si parte femeiasca ofera cadrul necesar in creatie pentru ritualul casatoriei. Nu ar putea exista casatorie fara barbat si femeie. Si intelesul casatoriei nu e cunoscut in esenta si plinatatea sa pana ce nu-l intelegem ca fiind o parabola a relatiei dintre Hristos si biserica.

Asadar crearea omului ca parte barbateasca si parte femeiasca indica casatoria si casatoria il indica pe Hristos si biserica. Si de aceea credinta ca Dumnezeu ne-a creat dupa chipul Lui ca parte barbateasca si parte femeiasca nu e desavarsita fara Crestinism- fara Hristos si munca Sa izbavitoare pentru biserica.

Hidosenia Istorica a Relatiilor Barbat-Femeie

Am spus ca exista si un alt mod prin care crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu ca parte barbateasca si parte femeiasca indica Crestinismul ca desavarsirea necesara, si anume din transfigurarea sa in hidosenia istorica a relatiilor barbat-femeie. Sa incerc sa va explic.

Cand a intrat pacatul in lume, efectul asupra relatiei dintre noi ca barbat si femeie a fost devastator. Dumnezeu a venit la Adam dupa ce acesta mancase din fructul interzis si l-a intreabat ce s-a intamplat. Adam spune in Geneza 3:12: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom şi am mancat.” Cu alte cuvinte este vina ei (sau a ta pentru ca tu mi-ai dat-o!) asa ca daca trebuie sa moara cineva pentru c-a mancat din fruct sa moara ea!

Vedeti aici inceputul violentei domestice, al abuzului sotiilor, al violurilor, al tuturor insultelor sexuale si a modurilor de a denigra femeia pe care Dumnezeu a creat-o dupa chipul Lui.

Geneza 3:16 profera un blestem asupra barbatului si femeii cazuti in pacat dupa cum urmeaza: femeii i-a zis Dumnezeu: „Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta; cu durere vei naste copii, si dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.” Cu alte cuvinte rezultatul pacatului si blestemul vremurilor noastre este conflictul dintre sexe. Acest verset nu descrie cum ar trebui sa stea lucrurile. Acesta este o descriere a modului blestemat in care vor sta lucrurile atata timp cat domina pacatul. Barbati dominatori si femei necinstite. Nu asta inseamna barbat si femeie dupa chipul lui Dumnezeu. Este hidosenia pacatului.

Acum in ce mod indica aceasta hidosenie Crestinismul? Indica Crestinismul pentru ca reclama vindecarea pe care Crestinismul o aduce relatiei dintre barbati si femei. Daca Dumnezeu ne-a creat dupa chipul Lui ca PARTE BARBATEASCA SI PARTE FEMEIASCA, asta implica egalitate de identitate, egalitate de demnitate, respect reciproc, armonie, complementaritate, un destin unit. Dar unde vedem asta in istoria omenirii? O vedem in vindecarea pe care o aduce Iisus.

Doua Observatii Despre Vindecarea pe care o Aduce Iisus

Sunt atat de multe de spus aici. Dar o sa mentionez doar doua lucruri.

3.1 Destinul Omului Creat ca Parte Barbateasca si Parte Femeiasca

In primul rand, Petru spune in 1 Petru 3:7 ca sotii crestini sunt „impreuna mostenitori ai harului vietii.” Ce inseamna asta? Inseamna ca in Hristos barbatii si femeile redobandesc ceea ce le-a fost scris atunci cand au fost creati ca parte barbateasca si parte femeiasca dupa chipul lui Dumnezeu. Inseamna ca impreuna ca barbat si femeie ei vor transmite mai departe slava lui Dumnezeu si impreuna ca mostenitori vor mosteni slava lui Dumnezeu.

Crearea ca parte barbateasca si parte femeiasca dupa chipul lui Dumnezeu (cand o privesti alaturi de pacat) reclama desavarsirea vindecarii care vine odata cu lucrarea de recreare a lui Hristos si mostenirea pe care El a lasat-o pacatosilor. Hristos redobandeste din pacat realitatea ca barbatul si femeia sunt impreuna mostenitori ai harului vietii.

3.2 Semnificatia Celibatului Barbatului si Femeii

Celalalt lucru care mentioneaza despre modul in care Hristos schimba lucrurile si trece cu vederea hidosenia luptei noastre si indeplineste destinul omului creat ca parte barbateasca si parte femeiasca dupa chipul Lui se gaseste in 1 Corinteni 7. Acolo Pavel spune ceva aproape incredibil de radical pentru acele timpuri: „Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana singuri ca mine. . . barbatul neinsurat se ingrijeste de lucrurile Domnului si cum ar putea sa placa Domnului…femeia nemaritata se ingrijeste de lucrurile Domnului, ca sa fie sfanta si cu trupul si cu duhul…si Va spun lucrul acesta…nu ca sa va prind intr-un lat, ci ca sa…puteti sluji Domnului fara piedici” (1Corinteni7:8,32-35).

Intelegeti ce inseamna acest lucru? Inseamna ca vindecarea pe care Iisus o aduce barbatului si femeii creati dupa chipul lui Dumnezeu nu depinde de casatorie. De fapt experienta lui Pavel ca si barbat singur (si modelul lui Iisus ca barbat singur) l-a invatat ca exista un fel de devotament neobosit fata de Domnul de care pot da dovada cei necasatoriti dar care nu e de obicei sortita sfintilor casatoriti.

Cu alte cuvinte: casatoria este o institutie temporara pentru vremurile nostre pana la invierea mortilor. Esenta intelesului si a scopului ei este sa simbolizeze relatia dintre Hristos si biserica. Dar cand va veni timpul, simbolistica casatoriei asa cum o stim noi va fi abandonata. Si oamenii nu se vor mai casatori si nu vor mai fi dati in casatorie in vremurile care vor urma. Si cei care au fost singuri si devotati Domnului vor lua parte la ospatul nuntii Mielului ca mostenitori pe deplin ai harului vietii. Si in functie de devotamentul si sacrificiile lor pentru Domnul ei vor fi recompensati cu afectiune, relatii si bucurii mai presus de orice imaginatie.

Rezumat

O sa rezum acum ceea ce am discutat.

1) Dumnezeu a Creat Fiintele Umane. Si la sfarsitul Vechiului Testament, acest fapt minunat reclama intreaga poveste, despre Crestinism, pentru a intelege planul lui Dumnezeu. Scopurile Sale in creatie nu sunt desavarsite fara lucrarea lui Hristos.

2) Dumnezeu ne-a creat dupa CHIPUL LUI. Dar noi am mutilat chipul atat de tare incat e greu de recunoscut. Acest adevar reclama asadar desavarsirea Crestinismului pentru ca Iisus nu face decat sa revendice ce s-a pierdut. Este numit „o noua creatie intru Hristos”. Chipul e recreat in neprihanire si sfintenie.

3) Dumnezeu ne-a Creat dupa chipul Lui ca PARTE BARBATEASCA SI PARTE FEMEIASCA. Si acest lucru reclama desavarsirea prin adevarul Crestinismului. Nimeni nu poate intelege pe deplin sensul casatoriei intre barbat si femeie decat atunci cand intelege ca mariajul se vrea a fi simbolul lui Hristos si al bisericii. Nimeni nu poate intelege adevaratul destin al omului creat ca parte barbateasca si parte femeiasca dupa chipul lui Dumnezeu pana ce nu afla ca barbatul si femeia sunt impreuna mostenitori ai harului vietii. Si in sfarsit nimeni nu poate intelege pe deplin sensul celibatului barbatului si femeii creati dupa chipul lui Dumnezeu pana ce nu afla de la Hristos ca in vremurile ce vor veni nu va mai exista casatorie, si deci destinul glorios al barbatului si al femeii creati dupa chipul lui Dumnezeu nu depinde de casatorie ci de devotamentul fata de Domnul. .

Sa staruim asadar asupra acestor adevaruri: Dumnezeu v-a creat; El v-a creat dupa chipul Lui; si El v-a creat ca parte barbateasca si parte femeiasca, ca sa puteti fi devotati intru totul numai Domnului.

http://ro.gospeltranslations.org/wiki/A_creat_Dumnezeu_Barbatul_si_Femeia_dupa_Chipul_si_Asemanarea_sa

////////////////////////////////////////

Bărbăţia şi feminitatea: conflict şi confuzie după căderea în păcat

De John Piper

Aceasta traducere a fost publicată de către Gospel Translations, o formă de pastoraţie accesibilă online, care există pentru a face ca evanghelia centrată pe cărţi şi articole să fie disponibilă gratuit pentru toate naţiunile şi în toate limbile.

Află mai multe (English).

Cum poţi să ne ajuţi

Dacă ştii bine limba engleză, te poţi oferi ca voluntar pentru a traduce.

Află mai multe (English).

De John Piper Despre Bărbăţie şi feminitate

Parte a seriei Biblical Manhood and Womanhood

Traducere de Ofelia Antal

Review Ne poţi ajuta prin Află mai multe (English).

Geneză 3:16; 4:7

Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine… Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Atât bărbatul cât şi femeia sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu

Săptămâna trecută ne-am concentrat atenţia asupra capitolului 1 din Geneză, verset 27. Acesta este baza esenţială pentru a înţelege ce înseamnă a fi om, mai ales ce înseamnă a fi om în calitate de bărbat şi femeie. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Moise adaugă cuvintele „parte bărbătească şi parte femeiască” pentru a se asigura că nimeni nu face greşeala de a considera că „OM” din acest verset („Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”) s-ar referi doar la partea bărbătească şi nu şi la partea femeiască.

Geneza 5:1–2 subliniază aceeaşi idee: „Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om[Adam], l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om” [Adam], în ziua când au fost făcuţi.”Aşadar, învăţătura limpede ce se desprinde din cartea Genezei este aceea că fiinţele umane, atât bărbaţii cât şi femeile, sunt în mod clar distincte faţă de restul creaturilor întrucât doar oamenii sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu—atât bărbatul cât şi femeia.

Ce implică a fi creat în acest fel

Apoi am spus săptămâna trecută că dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, PARTE BĂRBĂTEASCĂ ŞI PARTE FEMEIASCĂ, acest lucru implică egalitatea persoanelor, egalitate a demnităţii, respect reciproc, armonie, complementaritate şi un destin unificat.

Egalitatea persoanelor înseamnă că bărbatul nu este mai puţin persoană decât femeia pentru că are păr pe piept ca gorila, iar femeia nu este mai puţin persoană pentru că nu are păr pe piept, precum peştii. Sunt egali ca persoane, iar diferenţele dintre ei nu schimbă acest adevăr fundamental.

Egalitatea de demnitate înseamnă că trebuiesc preţuiţi în aceeaşi măsură în calitate de oameni făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Petru spune (în 1 Petru 2:17), „cinstiţi pe toţi oamenii,” adică orice persoană. Pentru simplul fapt că este o fiinţă umană, fiecare persoană trebuie onorată. Trebuiesc cinstiţi chiar şi cei mai fioroşi infractori, cum ar fi Ted Bundy, pentru simplul motiv că este om şi nu câine. Iar această cinste le revine în mod egal atât bărbaţilor cât şi femeilor.

Respectul reciproc înseamnă că bărbaţii şi femeile ar trebui să fie la fel de entuziaşti în a-şi aduce unii altora cinste şi respect. Respectul nu ar trebui niciodată să vină doar dintr-o singură direcţie. Creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, bărbaţii şi femeile ar trebui să se privească unii pe alţii cu un soi de admiraţie ce este temperată, dar nu distrusă de păcat.

Armonia duce cu gândul la o cooperare paşnică între bărbaţi şi femei. Ar trebui să găsim căi de a unge echipamentele relaţiilor noastre astfel încât să aibă loc un lucru în echipă, o relaţionare, întrajutorare şi bucurie reciprocă.

Complementaritatea semnifică faptul că muzica din relaţiile noastre nu ar trebui să fie doar sunetul a două voci ce cântă la unison. Ar trebui să fie integrat timbrul de soprană şi bas, de altistă şi de tenor. Înseamnă că diferenţele dintre bărbaţi şi femei vor fi respectate, proclamate şi preţuite. Semnifică faptul că bărbatul şi femeia nu vor încerca să se copieze unul pe altul, dar îşi vor pune reciproc în evidenţă calităţile unice care duc la îmbogăţirea reciprocă.

În sfârşit, destinul unit înseamnă că bărbatul şi femeia, când vine vorba de credinţa în Cristos, sunt „împreună moştenitori ai harului vieţii” (1 Peter 3:7). Suntem meniţi să ne bucurăm în mod egal de revelaţia slavei lui Dumnezeu în noua eră ce va veni.

Aşadar, creând fiinţele umane ca bărbat şi femeie după chipul Său, Dumnezeu a avut în vedere ceva minunat. Şi încă mai are această perspectivă. Iar în Isus Cristos intenţionează să salveze această viziune de ravagiile produse de păcat.

Conflictul bărbat-femeie ca rezultat al păcatului

Săptămâna trecută am abordat foarte succint consecinţele păcatului asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie. În această dimineaţă vreau să merg mai departe cu explicaţiile. Iniţial intenţionasem doar să ating subiectul şi să petrec mare parte din timp vorbind despre viziunea bărbăţiei şi a feminităţii dinainte de alungarea din Paradis. Însă mesajul a luat o altă turnură, iar ceea ce am de gând să fac acum este să creez un cadru pentru a dezvolta săptămâna viitoare această viziune a bărbăţiei şi a feminităţii dinainte de alungarea din Paradis. Doresc să vă fac foarte atenţi la ceea ce înseamnă conflictul dintre bărbaţi şi femei, ca şi cât de mare este în ziua de azi confuzia cu privire la ce înseamnă să fii bărbat sau femeie.

Haideţi să ne uităm la Geneză 3:16. Adam şi Eva au păcătuit amândoi împotriva lui Dumnezeu. Nu au avut încredere în dumnezeirea Sa şi I-au întors spatele pentru a depinde de propria lor înţelepciune pentru a-şi crea fericirea. Deci i-au nesocotit porunca şi au mâncat din fructul pomului cunoştinţei binelui şi al răului. Dumnezeu le cere să dea socoteală şi acum le descrie blestemul ce va plana asupra vieţii omului din cauza păcatului. În Geneză 3:16 Dumnezeu i-a zis femeii: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”

Natura relaţiei distruse după căderea în păcat

Aceasta este o descriere a blestemului. Este o descriere a nefericirii, nu un model de căsnicie. Aşa va fi de-a lungul istoriei acolo unde păcatul are ultimul cuvânt. Însă care este mesajul real aici? Care este natura acestei relaţii distruse după căderea în păcat?

Paralela esenţială din Geneză 4:7

Cheia constă în a recunoaşte legătura dintre ultimele cuvinte ale acestui verset (3:16b) şi ultimele cuvinte din Geneză 4:7. Aici Dumnezeu îl avertizează pe Cain cu privire la resentimentele şi mânia pe care o simte faţă de Abel. Dumnezeu îi spune că păcatul e cât pe ce să pună stăpânire pe viaţa lui. Observaţi la sfârşitul versetului 7: „Păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti [literalmente: tu vei stăpâni peste el].” Paralela în acest caz între 3:16 şi 4:7 este uluitor de apropiată. Cuvintele sunt practic aceleaşi în limba iudaică, dar puteţi observa acest lucru şi în limba engleză. În 3:16 Dumnezeu i se adresează femeii, „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” În 4:7 Dumnezeu îi spune lui Cain, „Dorinţa lui(a păcatului) se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Aşadar motivul pentru care este important să studiem această paralelă este pentru că ne arată mai limpede ce semnifică „dorinţa”. Când 4:7 afirmă că păcatul se ghemuieşte la uşa inimii lui Cain (ca un leu, Geneză 49:9) şi că dorinţa lui se ţine după el, semnifică faptul că păcatul vrea să îl doboare. Vrea să îl învingă şi să îl subjuge şi să îl facă sclavul păcatului.

Dacă ne întoarcem la 3:16, ar trebui probabil să descoperim aceeaşi semnificaţie în dorinţa păcătoasă a femeii. Când afirmă, „Dorinţa ta se va ţine după bărbatul tău,” înseamnă că atunci când păcatul pune stăpânire pe femeie, ea va dori să îl depăşească în putere, sau să îl domine sau să îl exploateze pe bărbat. Iar atunci când păcatul pune stăpânire pe bărbat, el va răspunde într-o manieră asemănătoare şi îşi va folosi forţa pentru a o domina sau a o stăpâni.

Esenţa corupţiei la bărbat şi la femeie

Aşadar, ce este cu adevărat descris în blestemul din versetul 3:16 este urâtul conflict dintre bărbat şi femeie ce a marcat atât de mult istoria omenirii. Masculinitatea, aşa cum a creat-o Dumnezeu a fost distrusă şi coruptă de păcat. Feminitatea, aşa cum a creat-o Dumnezeu s-a distrus şi s-a corupt prin păcat. Esenţa păcatului constă în bizuirea pe forţele proprii şi exaltarea propriei persoane. Mai întâi în rebeliunea contra lui Dumnezeu, apoi în exploatarea reciprocă.

Aşadar, esenţa bărbăţiei corupte constă în efortul plin de ridicarea în slăvi a propriei persoane de a subjuga, controla şi exploata femeile pentru a-şi împlini dorinţele sale proprii. Iar esenţa feminităţii corupte este efortul plin de preamărirea propriei persoane de a subjuga, controla şi exploata bărbaţii pentru a-şi împlini propriile ei plăceri. Iar diferenţa constă în principal în diferitele tipuri de slăbiciune pe care le putem exploata unii la alţii.

Diferitele tipuri de slăbiciuni exploatate unii la alţii

De regulă, bărbaţii au mai multă forţă brută decât femeile, deci ei pot să violeze, să abuzeze, să ameninţe, să piardă vremea şi să pocnească din degete. În ziua de azi e la modă să spui chestii de astea. Însă este la fel de adevărat că femeile sunt păcătoase. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei; şi suntem pervertiţi, atât bărbaţii cât şi femeile. Femeia poate nu are atâta forţă brută ca bărbatul, dar cunoaşte metode de a-l subjuga. Ea poate foarte adesea să îl încercuiască din vorbe, iar acolo unde cuvintele dau greş, ea îi cunoaşte slăbiciunea pentru plăcere.

Dacă mai aveţi îndoieli cum pot femeile păcătoase să-i controleze pe bărbaţii păcătoşi, meditaţi un pic la forţa de marketing numărul unu din lume—corpul feminin. Ea poate vinde orice pentru că slăbiciunea universală a bărbatului nu îi este străină şi ştie cum să îl controleze cu aceasta. Exploatarea femeilor de către bărbaţii păcătoşi este evidentă deoarece adesea este brutală şi violentă. Însă dacă reflectaţi niţel veţi descoperi că exploatarea bărbaţilor de către femeile păcătoase este la fel de prezentă în societatea noastră. Diferenţa constă în faptul că societatea noastră păcătoasă sancţionează o perversiune şi pe cealaltă nu. (Există societăţi ce fac taman pe dos.)

Cum ar fi trebuit să arate relaţia?

Nu aşa o gândise Dumnezeu înainte de căderea în păcat, când bărbatul şi femeia depindeau de ei cu privire la modul de a trăi. Acesta este rezultatul răzvrătirii contra lui Dumnezeu. Atunci, care a fost viziunea lui Dumnezeu? Cum ar fi trebuit să arate relaţia dintre Adam şi Eva înainte ca păcatul să intre în lume?

Egalitatea este doar o parte a răspunsului

Am văzut o parte din răspuns. Ei au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu conform Geneza 1:27, aşadar relaţia dintre ei ar fi trebuit să fie guvernată de egalitate a persoanei, egalitate a demnităţii, respect reciproc, armonie, complementaritate şi un destin unificat. Însă aceasta este doar o parte a răspunsului. E ca şi cum i-ai spune unui balerine şi unei balerine: nu uitaţi, amândoi sunteţi dansatori la fel de talentaţi; sunteţi la fel de bine cotaţi printre colegii voştri; trebuie să căutaţi să vă armonizaţi prestaţia; trebuie să vă complementaţi mişcările; şi nu uitaţi, veţi împărţi frăţeşte aplauzele.

Acest fel de sfat este foarte important şi va afecta în profunzime frumuseţea spectacolului. Însă dacă doar atât vor şti despre dansul pe care urmează să-l execute, nu vor fi capabili să-l danseze. Trebuie să cunoască mişcările. Trebuie să-şi cunoască poziţiile diferite. Trebuie să ştie cine va cădea şi cine va prinde. Cine va fugi şi cine va sta pe loc. Este chiar esenţa dansului şi a piesei ca protagoniştii să cunoască mişcările distincte pe care trebuie să le facă. Dacă nu cunosc sarcinile diferite pe care le au pe scenă, atunci nu va avea loc nici un spectacol, nu se va închega dansul.

Dezvoltarea unei viziuni a complementarităţii din punct de vedere biblic

Şi aşa ajungem să ne întrebăm: În drama relaţiei dintre bărbat şi femeie înainte de căderea în păcat, Dumnezeu a avut în plan ca unul să preia mai mult din responsabilităţi decât celălalt? Amândoi ar trebui să manifeste la fel de mult respect, spuneam noi; însă trebuie să îl arate în acelaşi fel? Amândoi ar trebui să caute pacea şi armonia slujindu-şi reciproc; însă forma pe care o ia această slujire trebuie să fie la fel pentru bărbat şi pentru femeie?

Vreau să încerc să dezvolt o viziune a complementarităţii şi armoniei biblice în săptămânile ce urmează. Sunt convins că Biblia ne învaţă că bărbaţii au responsabilităţi unice date de Dumnezeu cu privire la femei, iar femeile au responsabilităţi unice dăruite de Dumnezeu cu privire la bărbaţi. Aceste responsabilităţi nu sunt identice şi nu depind de calităţile noastre. Sunt fundamentate pe bărbăţia şi feminitatea noastră aşa cum Dumnezeu ne-a gândit când ne-a creat. Iar acestea nu se limitează doar la simple funcţii biologice în procesul de reproducţie.

Adresându-ne unei culturi în confuzia de masă

Aceste diferite responsabilităţi ţin de însăşi esenţa semnificaţiei bărbăţiei şi a feminităţii, aşa cum ne-a creat Dumnezeu. Însă în ziua de azi sunt extrem de atacate. Sunt sub stare de asediu de o bună bucată de vreme. Iar rezultatele în cultura noastră este că majoritatea oamenilor sunt derutaţi.

Aş aprecia că probabil două generaţii de bărbaţi şi femei au fost crescute în această ţară fără o viziune pozitivă a ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie. Ni s-au spus multe lucruri negative—lucruri care nu ar trebui să ne caracterizeze, lucruri de care trebuie să fim eliberaţi.

De exemplu, bărbăţia nu înseamnă exploatare sexuală. Bărbăţia nu este lipsa de sentimente, rece şi raţională. Bărbăţia nu este impulsul neomenos de a cuceri, orientat spre rezolvarea sarcinilor Etc. Aşadar, fiţi eliberaţi, bărbaţi! Pe de altă parte feminitatea nu înseamnă să te plictiseşti la cratiţă. Feminitatea nu este o maternitate legată de casă. Feminitatea nu este sentimentalism lipsit de minte. Feminitatea nu înseamnă aservire sexuală. Etc. Aşadar, fiţi eliberate, femei!

Însă, când terminăm să vorbim despre ceea ce NU este bărbăţia şi feminitatea, ce ne rămâne? Un mare gol de confuzie cu privire la ceea ce sunt. O confuzie frustrantă, distrugătoare, ce dă naştere sentimentului de vină. Şi odată cu el unui val de homosexualitate, unei epidemii de divorţuri, unei creşteri a infracţiunilor comise cu violenţă, abuzului domestic ce ia amploare, ca şi a zeci de mii de sinucideri anual, din care 75% sunt bărbaţi. (În 1981 s-au comis 27,500 de sinucideri în America, din care 75% erau bărbaţi.)

Este pur şi simplu o abdicare a responsabilităţii noastre morale şi spirituale să le spunem tinerilor să evite stereotipurile negative, după care să nu le oferim o viziune pozitivă, practică, biblică a ceea ce înseamnă a fi bărbat sau femeie. Iar unul dintre motivele pentru care abdicăm responsabilitatea ce ne revine este pentru că este calea care prezintă cea mai puţină rezistenţă. Este uşor să dobori stereotipurile negative; însă este o muncă grea şi riscantă să reconstruieşti arhetipurile pozitive.

Nimeni nu te va critica dacă vei bate cuie în stereotipurile urâte ale bărbăţiei şi feminităţii. Este o practică obişnuită şi foarte sigură pentru tine. Însă o sută de oameni îţi vor fi judecători dacă vei încerca să dezvolţi o viziune pozitivă fiicelor tale cu privire la ce înseamnă să fii feminină, sau băieţilor tăi cu privire la ce înseamnă să fii masculin. Şi uite-aşa,în cele mai multe cazuri nu o vom face. Şi îi lăsăm derutaţi—spunându-le ceea ce nu este şi nespunându-le ceea ce este.

În cei nouă ani de când sunt pastor aici consiliez zeci de cupluri ce urmează să se căsătorească. Vă spun din experienţă că este cu adevărat rarisim să găseşti un cuplu tânăr care are o viziune limpede a ceea ce înseamnă să fii un soţ creştin sau o soţie creştină. La modul general cuplurile vor recunoaşte deschis că nu ştiu dacă a fi bărbat sau femeie implică vreo responsabilitate specială dăruită de Dumnezeu. Sau, dacă cred că există nişte responsabilităţi speciale, nu ştiu, în general, care sunt acelea. Iar această confuzie are implicaţii prevestitoare de rele pentru stabilitatea căsniciei şi pentru felul în care copiii vor fi pregătiţi pentru viaţă ca bărbaţi şi femei.

Pomenesc acest lucru doar pentru a evidenţia provocarea cu care ne confruntăm ca biserică. Dumnezeu are o viziune pentru bărbăţia şi feminitatea răscumpărate. El doreşte ca noi să recuperăm ce pierdusem din cauza păcatului. Aşadar, săptămâna viitoare vreau să încep să reconstruiesc din Cuvântul lui Dumnezeu cât voi putea de bine viziunea zguduită a bărbăţiei şi a feminităţii pe care Dumnezeu le rânduise înainte de căderea în păcat şi că ne invită să ne revenim prin Isus Hristos. Vă cer să vă rugaţi şi să meditaţi foarte serios asupra acestor lucruri. Ceea ce suntem în calitate de bărbat şi de femeie merge până în profunzimea identităţii noastre personale. Dacă suntem derutaţi la acest punct, repercusiunile vor fi foarte profunde se vor împrăştia peste tot.

http://ro.gospeltranslations.org/wiki/B%C4%83rb%C4%83%C5%A3ia_%C5%9Fi_feminitatea:_conflict_%C5%9Fi_confuzie_dup%C4%83_c%C4%83derea_%C3%AEn_p%C4%83cat

///////////////////////////////////////

Gânduri cu privire la comportarea credinciosului în familie, de Rudolf Brockhaus

Studiului referitor la atitudinea credinciosului faţă de căsătorie vreau să-i adaug unele gânduri cu privire la comportarea credinciosului în familie. Fără îndoială, aceasta este o temă de aceeaşi mare importanţă şi însemnătate decisivă. Însă cititorul să nu se aştepte la un studiu complet al acestei teme aşa de interesante şi de cuprinzătoare; în cele ce urmează vor fi prezentate numai câteva gânduri care par importante scriitorului, şi anume referitoare doar la raportul şi relaţiile dintre bărbat şi femeie.

Să privim mai întâi raportul familial în general. Bărbatul a fost creat de Dumnezeu, pentru ca el să fie „chipul şi slava lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11:7 ); şi despre el se spune la început: „Şi Domnul Dumnezeu a zis: »Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit«”; şi după crearea femeii citim: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup (literal: o singură carne)” (Geneza 2:18,24 ). Apostolul Pavel scrie după aceea credincioşilor din Efes, după ce le aminteşte tocmai cuvintele citate mai sus: „Taina aceasta este mare; eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni 5:31-32 ). În sfârşit, în prima epistolă către Corinteni se spune: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul, şi Capul lui Hristos este Dumnezeu”; şi mai departe: „Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; pentru că şi bărbatul nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1. Corinteni 11:3,8-9 ).

Din aceste locuri rezultă clar poziţia bărbatului şi femeii, precum şi relaţia intimă dintre cei doi. Bărbatul este capul; femeia este ajutorul lui. Bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu, femeia este slava bărbatului. Bărbatul este modelul puterii de viaţă şi al activităţii conştiente de scopul urmărit, femeia este „vasul mai slab” (1. Petru 3:7 ). Bărbatul este mai mult cel care dă şi lucrează, femeia este mai mult partea care primeşte şi suferă. Drept urmare, şi obligaţiile pe care le au cei doi sunt total diferite. În timp ce femeii i se aminteşte mereu de ascultare şi supunere, atenţionarea bărbatului este: „Iubeşte-ţi soţia, dă-i onoare şi nu fi sarcastic faţă de ea.“ Nicăieri femeia nu este atenţionată să-şi iubească bărbatul, cu excepţia unui singur loc (Tit 2:4 ), unde este vorba de o categorie deosebită de femei; dar şi aici ea primeşte această atenţionare nu din partea lui Dumnezeu, ci de la una de seama ei. Este de la sine înţeles că femeia îşi iubeşte soţul; şi realmente ea greşeşte rareori în această privinţă. Dragostea unei femei se compară cu o plantă rezistentă, aproape de nedistrus, care, chiar şi sub cele mai vitrege împrejurări, înverzeşte şi înfloreşte şi răsare mereu, chiar dacă este călcată în picioare. Bărbatul dimpotrivă, alcătuit din fire mai aspru şi intransigent, aruncat încoace şi încolo în lupta vieţii, deseori constrâns să câştige existenţa lui şi a familiei lui prin muncă grea, încordându-şi toate forţele, este mult mai înclinat să uite obligaţiile lui de dragoste şi este egoist sau chiar aspru şi lipsit de sentimente pentru soţia lui. De aceea pentru el este valabilă atenţionarea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile. După cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.” (Efeseni 5:25 ).

Aceste cuvinte ne amintesc de relaţia atât de înaltă şi plăcută, al cărei model este căsnicia, relaţia intimă dintre Hristos şi Adunarea Sa. Dumnezeu, care priveşte lucrurile numai în legătură cu Hristos, Şi-a cumpărat o Adunare sau o Biserică, prin sângele Propriului Său Fiu, (Faptele Apostolilor 20:28 ) şi a dat-o Fiului Său. Hristos, Fiul, a iubit Adunarea şi S-a dat la moarte pentru ea, da, El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu o dragoste care nu se odihneşte niciodată, nu încetează niciodată şi nu poate fi lezată prin nimic. La rândul ei, Adunarea este supusă lui Hristos, Îi slujeşte şi se teme de El. Căsnicia, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu să corespundă gândurilor Sale, este deci modelul acestei relaţii binecuvântate. De aceea când se pune întrebarea: Când este căsnicia ceea ce ar trebui să fie?, răspunsul este: când ea corespunde relaţiei care este între Hristos şi Adunarea Sa; când dragostea, care se uită pe sine şi se gândeşte numai la celălalt, precum şi supunerea, care în acelaşi timp trăieşte şi vrea să îmbobocească în celălalt, îşi găsesc strălucirea în ea. Hristos a iubit Adunarea; aşa că Scriptura spune: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile.” Adunarea este supusă lui Hristos; aşa că Scriptura spune: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului.”

Dar noi trebuie să ne ocupăm mai detaliat cu aceste două îndemnuri. Se ne ocupăm mai întâi cu ceea ce se spune soţului. În studiul nostru anterior am văzut cât de important este ca bărbatul să fie ferm convins: eu am primit soţia de la Domnul. De asemenea este posibil, ca abia după mult timp de convieţuire în familie, el să ajungă să recunoască soţia ca un dar de la Domnului. Dacă la încheierea căsătoriei cei doi nu au lucrat împreună cu Dumnezeu, vor ajunge probabil abia după mult timp, uneori chiar pe un drum de adâncă smerenie, la convingerea faptului că Dumnezeu i-a unit cu adevărat. Nu trebuie să fie aşa, dar experienţa arată că deseori este aşa. Chiar dacă această convingere este prezentă de la început sau vine mai târziu, în orice caz ea reprezintă baza divină prin care se realizează chemarea bărbatului de a-şi iubi soţia, nu din pricina avantajului lui, ci din pricina ei, vasul mai slab, cu care el a devenit un trup.

Atât timp cât totul se desfăşoară potrivit dorinţelor lui, atât timp cât nu se pun condiţii prea mari de renunţare la dragostea de sine, probabil că nu va fi greu ca soţia să corespundă chemării lui. Dar atunci când, încetul cu încetul, el experimentează faptul că soţia lui este cu adevărat un vas slab, când versetul care spune că aceia care se căsătoresc „vor avea necaz în carne” se împlineşte într-o măsură mai mare decât şi-a imaginat el şi, pe lângă acestea, descoperă probabil la soţia lui o însuşire sau alta neamabilă, despre care mai înainte nu ştia nimic, când haina zilnică se diferenţiază foarte mult de haina de duminică în care a văzut-o până atunci, atunci dragostea lui intră în focul încercării. Acest foc va deveni cu atât mai fierbinte cu cât bărbatului îi lipseşte într-o măsură mai mare răbdarea firească sau afecţiunea firească. Dacă firea lui este indiferentă sau chiar aspră şi crudă, atunci pericolul ca el să devină necredincios chemării lui este dublu. Atât timp cât „necazul în carne”, care în mod normal de cele mai multe ori afectează femeia, prin bunătatea lui Dumnezeu nu a fost prea greu, el nu l-a băgat în seamă şi nici nu l-a înţeles; dar acum, după ce a devenit greu, el începe să devină nemulţumit şi arţăgos. Asupra lui se abate un sentiment de dezamăgire şi indispoziţie. Probabil că la început nu dă nicio socoteală despre ceea ce are loc în el; dar, dacă o face, va constata că îi este greu să-şi iubească cu adevărat soţia, să-i dovedească dragoste. Va încerca probabil să ascundă acest adevăr amar faţă de sine şi faţă de alţii, în mod deosebit faţă de soţia lui, sperând îmbunătăţirea relaţiilor în viitor. Dar îmbunătăţirea nu vine. Durerea rămâne; apoi se adaugă alte experienţe neplăcute, aşa cum am amintit mai sus, şi iată, dezamăgirea şi indispoziţia este urmată de nerăbdare, iritare, asprime, şi aşa mai departe. Înţelegerea cordială între cei doi soţi este deranjată; bărbatul este îmbufnat şi nemulţumit, soţia suspină şi este nefericită. Probabil că o cedare aduce pentru un moment o uşurare a greutăţilor exterioare, dar răul revine de îndată ce lui Dumnezeu Îi place să arunce o nouă bucată de lemn în cuptorul durerii.

Care sunt cauzele acestei apariţii triste? Le-am amintit deja. Soţul a uitat, sau nu s-a gândit deloc, că el a primit soţia de la Domnul, şi că este scris: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea.” El nu şi-a măsurat niciodată dragostea cu acest etalon sublim, cu această dragoste care ne iubeşte din pricina ei înşişi şi care ne-a primit de la Tatăl, ca un dar cu o valoare inexprimabilă; care a dat nu numai tot ce avea, ci S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi; care a cunoscut şi cunoaşte numai o ţintă: fericirea noastră, bucuria noastră, pacea noastră, slava noastră; care este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate, care nu caută niciodată folosul ei, nu se mânie niciodată, care suportă totul, crede totul, speră totul şi rabdă totul (compară cu 1. Corinteni 13 ). El n-a comparat niciodată dragostea lui cu această dragoste. Dacă ar fi făcut aceasta, probabil s-ar fi prăbuşit înaintea lui Dumnezeu, I-ar fi mărturisit greşelile şi ar fi cerut har de la El ca să-şi poată iubi soţia potrivit cu gândurile lui Dumnezeu; şi cu siguranţă Dumnezeu i-ar fi auzit implorarea şi i-ar fi dat harul necesar.

Vai! Cât de greu este uneori pentru bărbat să înţeleagă că tocmai din cauza aceasta l-a legat Dumnezeu cu slăbiciunea, pe el, simbolul puterii, pentru ca să înveţe să înţeleagă şi să împărtăşească durerea. Cu siguranţă că şi soţul are problemele lui (nu mă refer aici la boli, aceasta este cu totul altceva), de exemplu greutăţi la lucru sau în afaceri, tot felul de dezamăgiri şi neplăceri, chinuri şi griji de dimineaţa şi până seara; cu privire la el se împlineşte sentinţa: „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea”. Dar suferinţa unei femei slabe, suferinţa pe care numai o femeie o poartă şi numai ea o poate purta, aceasta el n-o cunoaşte; de aceea, aşa cum am spus, tocmai de aceea l-a legat Dumnezeu de o femeie, ca să înveţe prin aceasta să ia parte la astfel de suferinţe şi să înţeleagă felul în care Dumnezeu ia parte la aceasta şi ce simte El pentru aceasta; da, ca prin modelul lui Hristos el să înveţe să-şi iubească soţia, s-o poarte în slăbiciunile ei, s-o îngrijească foarte bine, aşa cum Hristos ne iubeşte şi ne îngrijeşte. Cu cât un soţ simte mai mult dependenţa sa de Dumnezeu şi se lasă învăţat de El în această şcoală, cu cât privirea lui este aţintită mai mult asupra lui Hristos, cu atât mai mult se va vedea în el „chipul lui Dumnezeu”, dragostea lui va deveni permanentă, iar în încercările cărora le va fi expusă ea va deveni mai puternică şi va căuta neobosită fericirea şi binefacerea partenerului mai slab.

Dacă aşa vor sta lucrurile, atunci bărbatului nu-i va fi greu să urmeze îndemnul apostolului Petru: „Soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, pentru ca rugăciunile voastre să nu fie împiedecate” (1. Petru 3:7 ). El nu va cere de la vasul mai slab, nu-i va pune greutate peste greutate, ci dimpotrivă, va menaja cât se poate de mult natura mai gingaşă a trupului şi sufletului femeii, va căuta să-i uşureze povara şi o va onora. Femeia, ca vas mai slab, are dreptul la un tratament prudent şi afectuos din partea soţului. Soţul nu trebuie să uite că soţia lui este „împreună-moştenitoare a harului vieţii”, aşa că în ceea ce priveşte relaţia spirituală, poziţia ei în Hristos, nu există nicio diferenţă între el şi ea. Oricât de justificată ar fi pretenţia soţului în lucrurile materiale cu privire la subordonare din partea femeii, aceasta nu are nicio legătură cu chemarea cerească. Dacă sunt întorşi la Dumnezeu, amândoi sunt „moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos”. În Hristos „nu este bărbat şi femeie, pentru că toţi sunt una în Hristos Isus” (Galateni 3:28 ).

Înainte de toate, un soţ care îşi onorează soţia nu o va trata ca şi cum ea ar fi o slujitoare a lui, sau o sclavă care a fost creată numai pentru a-i satisface dorinţele, să-i suporte capriciile sau să fie ţinta atacurilor lui tăioase, atunci când nu are pe altcineva asupra căruia să-şi verse mânia. Vai! Într-un astfel de caz, şi din păcate el nu este exclus nici între creştini, femeii îi merge mai rău ca unei slujitoare; căci slujitoarea poate oricând să părăsească casa, când slujba îi devine prea grea, dar soţia este legată. Nu, soţul trebuie să se ferească foarte mult de acea lipsă de sentimente şi asprime care are satisfacţie să ceară şi să poruncească mereu pe un ton aspru, care nu menajează puterea mică şi nu ştie să acţioneze cu bunăvoinţă faţă de o faptă probabil nesatisfăcătoare!

Un soţ care onorează pe soţia lui ca pe un vas feminin, mai slab, în felul descris mai sus, va putea să locuiască cu ea „după cunoştinţă”. Comportarea lui faţă de ea va fi caracterizată de cunoştinţa creştină şi nu de natura lui pătimaşă. „Dar“, va replica probabil cititorul, „sunt şi femei capricioase, greşite“. Desigur, aşa este, dar un soţ înţelept va şti să deosebească între ceea ce este un vas slab şi acea sensibilitate şi irascibilitate exagerată, prin care o femeie ajunge în cele din urmă să ofteze, să se plângă şi să devină o plagă pentru cei din jurul ei. Într-un astfel de caz, soţul este în pericol să devină aspru şi sever faţă de soţia lui, să folosească cuvinte aspre împotriva ei în momentele de neatenţie şi să uite îndemnul: „soţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu vă purtaţi cu ele cu amărăciune” (Coloseni 3:19 ). Dar tocmai conştienţa de slăbiciunea ei îl va păzi de asprime şi amărăciune. Aceasta nu înseamnă că el va ceda la toate toanele şi capriciile nebune pe care probabil le manifestă ea; aceasta nu ar fi dragoste. Nu, cu tot respectul şi cu toată răbdarea, el nu va trece indiferent cu vederea lucrurile nepotrivite care se văd la soţia lui, care sunt spre paguba ei şi a celor din jur, ci i le va prezenta şi va încerca s-o elibereze de ele. Dar, în felul în care face aceasta, el va evita tot ce dă naştere la o amărăciune inutilă, sau la ceea ce ar putea numai să creeze impresia că el nu vrea să dea soţiei lui onoarea care i se cuvine. De exemplu, în prezenţa personalului casnic sau a copiilor, dacă aceştia există, el nu va face niciodată reproşuri soţiei lui, care ar putea s-o dezonoreze în ochii lor. Tocmai în acest ultim punct s-a greşit deseori, nu numai spre paguba relaţiei dintre soţ şi soţie, ci spre paguba întregii familii.

Ca pretutindeni, şi în această privinţă Hristos este modelul nostru măreţ şi plăcut. El locuieşte la noi „după cunoştinţă”, ţinând cont pe deplin de ce suntem noi, unde suntem şi de ce avem nevoie. Cu inima Sa gingaşă şi iubitoare, El leagă o cunoştinţă desăvârşită, care nu numeşte greşelile noastre ca fiind bune, dar nici nu ne condamnă fără inimă, degradându-ne înaintea altora, ci este preocupat încontinuu să ne înveţe, să ne corecteze şi să ne elibereze de tot ce ne împiedică pe cale şi în lucrarea noastră. De aceea, fie ca toţi soţii să înveţe de la El!

Este foarte remarcabilă adăugarea pe care o face apostolul Petru: „pentru ca rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.” Aceste cuvinte au ca premisă faptul că soţul şi soţia obişnuiesc să-şi plece genunchii împreună şi să se unească în rugăciune înaintea Domnului. Este deosebit de trist faptul că există soţi care nu au această obişnuinţă. Cât de departe au ajuns două inimi credincioase, care sunt unite în modul cel mai intim, dacă nu se simt constrânse să mulţumească împreună Domnului pentru bunătatea, credincioşia şi răbdarea Lui, şi să ceară de la El har şi putere pentru lucrarea zilnică, să strige la El în zilele bune şi în zilele rele! Este aproape de necrezut faptul că există astfel de căsnicii fără rugăciune; dar cine s-a preocupat câtuşi de puţin cu asistenţa spirituală în interiorul familiilor şi caselor credincioşilor a aflat cu durere că sunt mult mai multe familii de felul acesta decât se poate crede.

Dacă armonia între cei doi soţi este deranjată, o astfel de unitate devine imposibilă, chiar şi rugăciunea personală este împiedecată; iar satan triumfă dacă reuşeşte să ne pună un astfel de obstacol în cale şi se va folosi de tot ce dispune ca să facă să persiste astfel de obstacole. Şi totuşi, cât de importantă este rugăciunea împreună, în mod deosebit în aceste zile grele, când pericolele devin tot mai mari din toate părţile şi ispitele pentru copii devin tot mai multe! Cât de multe ocazii se oferă soţilor credincioşi de a veni înaintea Domnului cu rugăciuni, cereri şi mulţumiri; ce multe motive există pentru rugăciuni de mijlocire serioase şi rugăciuni stăruitoare! Pe de altă parte, cât de mare este pericolul să neglijăm rugăciunea împreună în agitaţia neobosită, permanentă, din zilele noastre! De aceea să fim atenţi, să nu oferim duşmanului niciun prilej! Fie ca toţi soţii să fie precauţi, ca atunci când o neînţelegere a distrus armonia, ea să fie rezolvată imediat şi inimile să devină din nou libere, ca să poată păşi cu libertate înaintea tronului de har! Sunt aşa de multe lucruri în viaţa de familie zilnică, care trebuie aduse înaintea lui Dumnezeu, şi ce pierdere irecuperabilă este când soţul şi soţia nu se apropie într-un gând de Dumnezeu cu orice greutate şi orice problemă!

La sfârşitul capitolului 5 din epistola către Efeseni, deseori citat, citim cuvintele serioase şi demne de luat în consideraţie: „Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea; pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. »De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţa sa, şi cei doi vor fi un singur trup.« Taina aceasta este mare; eu vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare. Însă şi voi, fiecare, aşa să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi” (versetele 28-33).

Din aceste cuvinte rezultă că soţul are o datorie, pe care el trebuie s-o plătească toată viaţa. Trebuie? Nu, acesta nu este cuvântul potrivit; să spunem mai bine: are privilegiul s-o plătească. Este o datorie care nu apasă greu, care, dimpotrivă, este plăcută şi binevenită, dacă este corect ca într-o căsnicie să fie o datorie care se amortizează, cu toate că se ştie că ea nu poate fi plătită niciodată în totalitate. Ea rămâne atât timp cât va dura legătura care dă naştere la datorie. „Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri.”

„Ca pe propriile trupuri”, sau aşa cum se spune după aceea: „ca pe sine însuşi”, acesta este deci etalonul pentru dragostea soţului. Aşa a iubit Hristos Adunarea. El S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea; şi El a făcut aceasta pe când ea era departe de El, în păcatele ei, în necurăţie şi stricăciune. Totodată noi suntem duşi înapoi în grădina Eden, unde ni se oferă un model aşa de clar şi de frumos al tainei Bisericii, în crearea Evei şi prezentarea ei lui Adam. Ea este una cu Hristos, alcătuită din El, din carnea Sa şi din oasele Sale; aşa cum Adam spune: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (în ebraică: işa), pentru că a fost luată din bărbat (în ebraică: iş). De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup” (Geneza 2:23-24 ). Această unitate deplină a  femeii cu bărbatul, această renunţare totală a unei părţi în favoarea celeilalte părţi face să apară îndemnul „fiecare, aşa să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi” şi explicaţia apostolului „cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi”, ca ceva de la sine înţeles. Pe cât de la sine înţeles este atenţionarea aceea, pe atât de cuprinzătoare şi de vastă este ea. Dragostea de sine, acest impuls puternic, adânc înrădăcinat, specific naturii noastre, trebuie să fie măsura dragostei soţului faţă de soţia sa. O indicaţie mai profundă şi mai vastă este de neimaginat. Ea nu permite nicio ocolire, nicio scăpare. Fie ca expresiile „ca pe sine însuşi”, „ca pe propriul trup”, să se întipărească adânc şi de neşters în inima fiecărui bărbat!

Dacă un soţ a înţeles însemnătatea lor şi le practică în comportarea lui faţă de soţia sa, atunci cu siguranţă ea nu se va plânge de asprime şi lipsă de dragoste. „Nimeni”, spune Scriptura, „nu şi-a urât vreodată carnea proprie, ci el o hrăneşte şi o îngrijeşte.” De aceea, cine îşi iubeşte soţia ca pe sine însuşi, ca pe trupul lui, acela nu-i va pune poveri grele inutile, nu se va răsti la ea şi nu o va trata cu indiferenţă, lăsând-o la o parte, ci îi va oferi aceeaşi grijă şi îngrijire cum îşi oferă lui însuşi. El o va trata cu tot atât de puţină asprime, cum se tratează pe sine însuşi. Ceea ce îşi doreşte pentru sine, îi va dori şi ei, şi de ceea ce vrea să se păzească el, va încerca s-o păzească şi pe ea. Într-un cuvânt: atât cât depinde de puterea lui, el va căuta binele ei, adică tot binele, pe care îl doreşte pentru sine, îl va face să fie şi partea ei şi tot răul, pe care încearcă să-l evite cu privire la sine însuşi, îl va ţine departe şi de ea.

„Nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte.” De aceea, cine a învăţat să-şi privească soţia ca pe o parte din el, ca pe celălalt eu al lui, o va hrăni şi o va îngriji, aşa cum se hrăneşte şi se îngrijeşte pe sine. „A hrăni şi a îngriji”, nu aşa cum hrăneşte şi îngrijeşte personalul casnic, da, nici măcar cum hrăneşte şi îngrijeşte pe copiii săi. Angajaţilor le dă salariul lor, copiilor le dă partea de copil; dar faţă de soţia lui nu are nimic care să fie numai proprietatea lui: ceea ce este al lui este al ei, şi ceea ce este al ei este al lui. Soţia lui nu are o parte, şi restul este al lui, sau invers. El nu posedă nimic fără soţia lui sau despărţit de ea. Aşa cum credincioşilor li se spune: „Totul este al vostru, dar voi sunteţi ai lui Hristos”, tot aşa soţia posedă totul împreună cu soţul ei, şi ea însăşi îi aparţine lui. Aceasta este ordinea divină frumoasă şi unde se procedează altfel, acolo lipseşte concordanţa cu gândurile şi hotărârile lui Dumnezeu. Bărbatul poate fi cel care câştigă existenţa, întreţine şi administrează averea, fie ea mică sau mare; dar, cu toate acestea, soţia posedă totul împreună cu el, deoarece ea nu poate fi despărţită de el. „Cei doi vor fi un singur trup, astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Matei 19:5-6 ).

Caracterul femeii va crea probabil deseori greutăţi bărbatului, ca s-o iubească, s-o hrănească şi s-o îngrijească, aşa cum tocmai am spus. Dar nimic nu-l poate dezlega de obligaţiile lui, cu excepţia singurului caz pe care Domnul Isus îl numeşte în Matei 19:9 . Dragostea faţă de mireasa Sa nu încetează niciodată, cu toată lipsa de demnitate din partea ei, cu toate greşelile ei, da, chiar cu toată necredincioşia ei. El se ocupă de ea cu o bunătate şi răbdare neobosită, ca s-o elibereze de greşelile ei şi s-o prezinte înaintea Lui sfântă şi fără cusur. Şi chiar dacă modelul desăvârşit nu va fi atins de noi, totuşi soţul trebuie să năzuiască să se asemene tot mai mult cu el. Dragostea lui Hristos trebuie să-i stea întotdeauna înaintea ochilor. Atunci îi va fi uşor să suporte lucrurile greşite şi nebune, şi Domnul îi va da înţelepciunea, răbdarea şi îndelunga-răbdare necesară, ca să se poată comporta aşa cum se cuvine cu soţia lui.

Situaţia soţului este deosebit de grea, în cazul tocmai descris, dacă el s-a întors la Domnul după ce s-a căsătorit şi soţia lui încă nu cunoaşte pe Domnul, mai ales dacă pe de o parte, potrivit cu duşmănia inimii fireşti faţă de Hristos, ea are antipatie faţă de soţul ei, iar pe de altă parte, pe baza mărturisirii lui, cere mai multă dragoste, îndelungă-răbdare, şi aşa mai departe, din partea lui, decât a cerut mai înainte. Într-o astfel de situaţie soţul are nevoie de har deosebit de sus; dar el îi va fi dat, dacă se roagă sincer pentru el. „Dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie … şi i se va da” (Iacov 1:5 ). Obligaţia lui de a iubi rămâne şi pe mai departe, da, ea apare acum şi mai mare, căci binele veşnic al soţiei lui nemântuite ar trebui să-i fie acum zi şi noapte pe inimă. Grija lui nu trebuie să se limiteze la bunăstarea ei exterioară, ci trebuie să se îndrepte şi spre fericirea ei veşnică. Desigur, aceasta este întotdeauna valabil (şi cu privire la soţiile credincioase), dar în mod deosebit în cazul pe care îl discutăm. În timp ce o soţie credincioasă are nevoie mai mult de îngrijirea vieţii spirituale deja prezente, o soţie necredincioasă are nevoie, în primul rând, să i se facă cunoscut cuvântul mântuirii într-un mod înţelegător şi plin de dragoste şi să se trezească în sufletul ei dorinţa după lucrurile mai înalte, veşnice; şi, aşa cum s-a spus, pentru aceasta este nevoie de multă înţelepciune şi mult har de sus, unite cu o umblare credincioasă, fără cusur, pe calea Domnului.

Vreau să mai rămân un moment la poziţia soţului ca şi cap al soţiei lui. „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul” (1. Corinteni 11:3 ). „Soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării” (Efeseni 5:23 ). Deci Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte clar şi categoric despre acest punct. Soţul este capul, şi de aceea soţia este îndemnată mereu la supunere; însă soţul nu trebuie să uite faptul că el nu este un stăpânitor neîngrădit şi suveran, ci capul lui este Hristos, şi tot ce face şi rânduieşte trebuie pus în legătură cu Dumnezeu, pentru ca, la sfârşit, el şi casa lui să nu fie călăuziţi numai de propria lui voinţă. Din păcate, starea unor familii dovedeşte clar cât de justificată este această atenţionare.

Ca şi cap, soţul are datoria să-şi îngrijească soţia şi casa, s-o ocrotească şi s-o păzească de toate influenţele dăunătoare. Aici este valabil şi cuvântul serios al apostolului: „Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios” (1. Timotei 5:8 ). Această grijă se extinde nu numai la nevoile trupeşti ale soţiei şi copiilor, cu toate că acest verset se referă în primul rând la acestea, ci şi la nevoile lor spirituale. Dar, vai! Cât de indiferenţi şi delăsători sunt unii bărbaţi în privinţa aceasta. Probabil că îşi îndeplinesc rolul de cap al familiei (şi în mod obişnuit aceasta are loc într-un fel care corespunde foarte puţin ordinii divine şi modelului lui Hristos), dar îşi uită obligaţiile şi sunt, aşa cum spune apostolul, mai răi decât nişte necredincioşi. Cât de trist este tabloul unui cap de familie credincioasă, care din lenevie, comoditate sau alte motive asemănătoare nu poartă de grijă de întreţinerea necesară a familiei sale şi o lasă să ducă lipsă în ceea ce priveşte trupul şi sufletul! Ce dezonorare este totodată aceasta pentru Numele sfânt al lui Dumnezeu şi pentru mărturia Domnului nostru Isus Hristos! Căci lumea are un ochi ager pentru relaţiile de familie ale copiilor lui Dumnezeu.

Aproape că nu este necesar să scot în evidenţă cât de important este pentru un cap al familiei să fie un exemplu pentru toată casa în temere de Dumnezeu şi evlavie adevărată şi sinceră! În mod normal toate privirile se îndreaptă spre mamă şi spre tată, şi aproape întotdeauna (excepţiile confirmă şi în acest caz regula) influenţa şi modelul capului va fi decisiv pentru toată familia. Dacă bărbatul îşi ocupă cu credincioşie locul şi merge pe drumul său orientându-se spre Dumnezeu şi în dependenţă de Dumnezeu, având o viaţă de rugăciune, de părtăşie ascunsă cu Dumnezeu şi despărţire de lume şi de duhul ei, atunci urmările binecuvântate se vor vedea cu siguranţă în membrii familiei: toate se vor orienta şi se vor constitui de la sine după acest model. Da, influenţa bună se va remarca în tot ce se face şi ce nu se face, în îmbrăcăminte şi purtare, în cuvinte şi în gesturi.

Aceste consideraţii ne conduc de la sine la a doua obligaţie (pe care noi putem s-o numim tot aşa de bine privilegiu); care stă în legătură cu poziţia bărbatului ca şi cap. Mă refer la poziţia lui preoţească în familie. Pavel scrie în privinţa aceasta lui Timotei: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoială.” (1. Timotei 2:8 ). Bărbatul se apropie de Dumnezeu şi vorbeşte lui Dumnezeu, şi el trebuie să facă aceasta cu capul descoperit; căci el este chipul şi slava lui Dumnezeu. „Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte având ceva pe cap îşi dezonorează Capul” (1. Corinteni 11:4 ). Aceste cuvinte, precum şi toată învăţătura Vechiului şi Noului Testament dovedesc că este privilegiul deosebit al bărbatului să se apropie ca preot de Dumnezeu, da, că numai lui i se cuvine să-şi deschidă gura pentru rugăciune şi laudă către Dumnezeu. Ultimul aspect nu este numai în cazul unei adunări publice, ci pretutindeni unde sunt fraţi şi surori adunaţi înaintea lui Dumnezeu. Ar fi total nepotrivit iar pentru îngeri ar însemna o răsturnare a ordinii divine, dacă o femeie şi-ar deschide gura public şi ar vrea să se roage lui Dumnezeu.

Dacă vorbirea cu Dumnezeu este privilegiul mare şi deosebit al bărbatului şi apostolul îl îndeamnă să se roage în orice loc, atunci cu siguranţă este bine dacă el împlineşte acest îndemn în primul rând în casa sa. Aceasta nu înseamnă că femeia este exclusă de la părtăşia personală cu Dumnezeu. Absolut, nu. Dar pretutindeni unde este vorba de rugăciunea în comun, şi este prezent un bărbat, potrivit ordinii lui Dumnezeu acesta trebuie să devină gura celor adunaţi, fie că este vorba numai de soţ şi soţie, sau este adunată toată familia împreună cu slujitorii. Dacă dintr-un motiv oarecare bărbatul nu face aceasta, atunci el nu corespunde chemării sale. O aşa-zisă părtăşie de rugăciune în linişte, cum se obişnuieşte în anumite familii, nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu. Fratele respectiv nu lasă numai să i se răpească un privilegiu, ci totodată el nu-şi îndeplineşte datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de ai săi. Dacă timiditatea este cauza tăcerii bărbatului, el să ceară har de la Dumnezeu să învingă această timiditate; dacă sunt alte lucruri, obstacole în umblarea şi viaţa lui practică, să nu întârzie niciun minut şi să se grăbească în cămăruţa lui şi să se arunce înaintea lui Dumnezeu cu o judecată de sine sinceră.

Îndemnului adresat bărbaţilor, de a se ruga în orice loc, apostolul îi adaugă cuvintele: „ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoieli”. Ah, cât de credincios îngrijeşte Dumnezeu ca oricărei îngâmfări şi vanităţi, spre care înclină inima noastră sărmană, să i se pună împotrivă mai dinainte o stavilă eficace! Numele Lui să fie glorificat pentru aceasta! El ne cunoaşte cu desăvârşire şi ştie cum trebuie să vorbească cu noi. Vedem aceasta aşa de clar şi aici. „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc”, prin aceasta inima înfumurată ar putea să aibă un prilej de înălţare de sine (vai, cât de nebuni şi de sărmani suntem noi!); dar de aceea se spune în continuare: „ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoieli”, o barieră pentru toate acele porniri prosteşti. Mâini sfinte, aceasta înseamnă mâini curate, nepătate, de care nu se lipeşte nicio nedreptate, care stau în slujirea Domnului, dar care nu au nimic de-a face cu slujirea murdară a lumii. Fără mânie, aceasta înseamnă având felul de gândire al lui Isus Hristos, Cel blând şi smerit cu inima. Fără îndoieli, aceasta înseamnă în credinţă, fără reflectări omeneşti intense nefolositoare, ci cu încredere într-o putere mai mare şi într-o înţelepciune mai înaltă. Nu este adevărat, cititorul meu drag, că mândria şi îndoielile nu se potrivesc cu o astfel de stare de inimă?

Totodată expresia „fără mânie” ne aminteşte de o atenţionare pe care am discutat-o deja şi anume că soţul nu trebuie să fie amar faţă de soţia lui. Ce contradicţie ar fi şi ce dezonorare a Dumnezeului sfânt, dacă un soţ ar vrea să se unească în rugăciune cu soţia lui după ce tocmai a vorbit cu mânie cu ea, sau tocmai a avut aşa-zisul conflict familiar, fie el mare sau mic! Va pătrunde o astfel de rugăciune în cer? Cu siguranţă, nu. Nu va trece, aşa cum a spus cineva, de tavanul camerei şi în sens dublu nu va fi spre binecuvântare: prin aceasta va fi diminuat respectul faţă de Dumnezeu şi conştiinţa proprie va deveni insensibilă. Nu, într-o astfel de situaţie bărbatul trebuie să meargă mai întâi să se împace cu soţia lui, să-şi recunoască greşeala, dacă este necesar, şi apoi să meargă împreună cu ea înaintea lui Dumnezeu. Să nu uităm că şi rugăciunea poate deveni un păcat pentru noi!

Dacă bărbatul este veghetor, potrivit îndemnului apostolului, şi se verifică cinstit înainte ca să-şi ridice mâinile în rugăciune către Dumnezeu, singur sau împreună cu soţia, cu siguranţă el va experimenta pe de o parte, câte ocazii de manifestare a dragostei faţă „de cel slab” se ivesc în umblarea zilnică împreună cu soţia lui, iar pe de altă parte el va deveni tot mai conştient de influenţa care o poate exercita starea lui spirituală asupra soţiei lui şi asupra întregii case. Dacă bărbatul nu-şi îndeplineşte funcţia de preot, sau o îndeplineşte defectuos, atunci soţia va suferi din cauza aceasta; şi invers: ea va fi înviorată, sprijinită şi întărită, dacă soţul este simplu şi devotat în umblarea lui cu Dumnezeu. De aceea, fie ca fiecare bărbat să ia seama ca această umblare să nu fie împiedecată nici de stările lui păcătoase şi nejudecate, nici de mânie şi amărăciune faţă de soţia lui, şi nici prin caracterul lui capricios şi proasta dispoziţie, atunci când ea probabil nu corespunde în totul dorinţelor lui în îndeplinirea obligaţiilor ei gospodăreşti. Orice împiedecare sau întrerupere a acestei umblări atrage după sine nu numai urmări serioase pentru bărbat, ci şi pentru soţia lui şi pentru toată casa lui. Căci soţul şi soţia sunt una, şi nici femeia nu este fără bărbat, şi nici bărbat fără femeie, în Domnul (1. Corinteni 11:11 ).

Aici nu trebuie să uităm nici cuvântul pe care apostolul îl adresează corintenilor referitor la femeie: „Femeile voastre să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, aşa cum spune şi Legea. Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă” (1. Corinteni 14:34-35 ). Deci nu se cuvine unei femei să vorbească în adunarea credincioşilor, şi nici să pună întrebări. Dar cum este atunci când ea vrea să înveţe ceva cu privire la un punct sau altul al adevărului creştin, iar soţul ei nu este suficient de spiritual să-i răspundă la întrebări şi să satisfacă nevoile sufletului ei? Nu va fi aceasta o pagubă şi o pierdere pentru ea? Desigur, Dumnezeu poate să înveţe pe o soră şi pe alte căi, şi El o face; dar este privilegiul frumos al soţului şi totodată datoria lui sfântă, să răspundă la întrebările soţiei lui, în măsura în care el are lumină şi dar cu privire la ele. Deci şi în privinţa aceasta este în dezavantajul soţiei dacă soţul nu umblă cu credincioşie şi în lumină şi nu ştie să folosească darul care i-a fost dăruit de Dumnezeu spre binecuvântarea altora şi în primul rând pentru soţia lui.

În încheiere aş dori să mai spun, cu toate că de fapt este de la sine înţeles, că soţul trebuie să ocupe şi să-şi păstreze poziţia sa de cap, în dragoste. „Dragostea este legătura desăvârşirii.” Aceasta este adevărat în orice privinţă. De aceea soţul trebuie să vină în întâmpinarea soţiei cu bunăvoinţă cordială, atunci când ea i se adresează cu întrebările şi problemele ei; în afara activităţii lui, care probabil îl suprasolicită peste măsură, el nu trebuie să uite că soţia lui are drepturi asupra lui; să nu fie nepăsător faţă de nevoile de tot felul ale ajutorului lui mai slab şi probabil mai timid, şi nici inabordabil pentru întrebările ei, probabil nebune în ochii lui, şi greutăţile ei, probabil văzute de el ca fiind fictive. S-o asculte cu toată dragostea şi răbdarea şi să nu-i îngreuneze inutil locul ei de supunere. Dimpotrivă, femeia supusă trebuie să afle mereu că soţul ei nu foloseşte locul dat lui de Dumnezeu ca s-o umilească, s-o înjosească şi s-o neglijeze, ci mult mai mult ca s-o înalţe, s-o învioreze când este descurajată, s-o hrănească şi s-o îngrijească, s-o ridice şi s-o poarte, într-un cuvânt: s-o iubească, aşa cum şi Hristos a iubit Adunarea (Efeseni 5:25 ).

La începutul studiului nostru am spus că o căsnicie va fi ceea ce trebuie să fie, dacă ea corespunde relaţiei care este între Hristos şi Adunarea Sa sau Biserica Sa; aceasta înseamnă că în ea trebuie să se oglindească dragostea, care se uită pe sine şi se gândeşte numai la alţii, şi supunerea, care trebuie să fie pentru celălalt şi vrea să se contopească în el.

Când discutăm despre femeie, aceste cuvinte ne arată imediat prima şi cea mai importantă caracteristică a acestei poziţii. Dacă bărbatul este mereu solicitat să-şi iubească soţia, femeii i se spune mereu să fie supusă soţului, da, să se teamă de el.Eeste de la sine înţeles că aceasta nu înseamnă teamă de rob, ci teama dragostei, aşa cum Adunarea se teme de Hristos. Chiar în al treilea capitol al Genezei, imediat după căderea în păcat, în care Eva a intrat înaintea bărbatului, se spune femeii: „Dorinţa ta va fi spre soţul tău şi el va stăpâni peste tine” (versetul 16). În locul binecunoscut din epistola către Efeseni, pe care l-am citat mereu, se spune: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri, ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.” Şi după aceea: „Şi soţia să se teamă de soţ” (Efeseni 5:22-24, 33 ). Tot aşa se spune şi în Coloseni 3:18 : „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, cum se cuvine în Domnul”, şi în 1. Petru 3:1 : „Tot aşa, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri” şi aşa mai departe (compară şi cu Tit 2:5 ; 1. Timotei 2:11 ; 1. Corinteni 14:34 ).

De ce oare Dumnezeu reia mereu aceste atenţionări în Cuvântul Său, spunând mereu soţului să-şi iubească soţia şi soţiei să fie supusă soţului ei? Deoarece păcatul a stricat totul şi a adus dezordinea şi pentru că natura noastră stricată, decăzută, vrea să facă tocmai ce este împotriva ordinii divine, da, ceea ce este nenatural. Şi fiindcă Dumnezeu ştie care sunt ispitele şi pericolele noastre deosebite, în credincioşia Lui ne spune ceea ce ne păzeşte de aceste pericole. De aceea, femeie, verifică-te, în ce măsură îţi ocupi locul corespunzător gândurilor lui Dumnezeu şi în ce măsură alţii pot să recunoască aceasta în vorbirea ta şi în faptele tale! Aşa cum am observat mai înainte, pericolul femeii de a-şi uita obligaţiile de dragoste este mult mai mic decât acela de a părăsi poziţia de supunere şi retragere în care a aşezat-o Dumnezeu, uitând că ea a fost chemată să fie supusă şi liniştită. Cât de strident apare în lumină această pornire naturală a femeii în aşa-zisa egalitate în drepturi din zilele noastre!

Supunerea este mai ales caracteristica creştinismului, egoismul şi independenţa sunt caracteristicile anticreştinismului. Egoismul omului este izvorul oricărui rău din lumea aceasta sărmană şi dovedeşte o îndepărtare totală de Dumnezeu, Creatorul său, căruia Îi datorează ascultare. De aceea noi toţi avem nevoie de atenţionarea de a fi supuşi şi smeriţi, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semenii noştri (compară cu 1. Petru 5:5-6 ; Efeseni 5:21 şi alte locuri). Însă atenţionarea lui Dumnezeu se adresează în primul rând femeii credincioase, în poziţia deosebită în care ea este aşezată. Datoria de a fi ascultătoare şi supusă, este urmarea naturală a acestei poziţii, cele două fiind legate indisolubil; şi dacă lipsa de supunere are în general urmări rele, acestea apar în mod deosebit în relaţia de căsnicie. Dacă această datorie nu este respectată, atunci rezultatele inevitabile sunt lipsa de pace, cearta şi dezonorarea Numelui sfânt al lui Dumnezeu.

Cu câtă dragoste s-a îngrijit Dumnezeu ca să uşureze femeii această supunere, această subordonare de sine! Aşa cum El a dat omului un Model înalt, sublim în Hristos Însuşi, cu privire la poziţia lui şi la îndeplinirea datoriilor lui (ca şi cap), tot aşa El arată femeii un tablou deosebit de frumos al locului ei şi al obligaţiilor ei, prezentându-i Adunarea (sau Biserica) şi relaţia ei cu Hristos. „După cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.” Adunarea nu există din sine şi pentru sine, ea nu are viaţă în sine însuşi şi în afară de Hristos; ea a fost creată „în Hristos Isus”, a răsărit din El şi trăieşte numai în El şi pentru El. De aceea Adunarea nu acţionează după principii sau hotărâri pe care şi le face singură (Biserica necredincioasă îndrăzneşte să facă aşa ceva, şi este numită o curvă, o adulteră), ci singurul ei fir călăuzitor este Hristos şi Cuvântul Său.

Tot aşa este şi cu femeia; ea ocupă faţă de soţul ei acelaşi loc pe care îl ocupă Adunarea faţă de Hristos. Ea a răsărit din el, carne din carnea ca, os din oasele sale (Geneza 2 ), şi prin faptul că se uneşte cu el, ea renunţă nu numai la propriul ei nume, ci într-un anumit sens şi la personalitatea ei, pentru ca în viitor ea să aibă valoare numai în el, în soţ. Ea se contopeşte cu totul în soţul ei. Cei doi devin un trup. De acum încolo ea trăieşte numai în el şi pentru el, ca un al doilea eu al lui. Ea nu mai are voinţă proprie, nici drept de autodeterminare, ci este supusă soţului ei în toate. Ea nu acţionează după propria apreciere, după cum gândeşte ea că este bine, ci în toate întreabă care este voia soţului ei.

„În toate?“, va întreba probabil una sau alta din cititoarele mele. Da, în toate, căci aşa este scris. Singura excepţie, la care vom reveni, este atunci când soţul face cereri ajutorului lui, pe care aceasta, din cauza conştiinţei ei faţă de Dumnezeu, nu le poate împlini. În rest nu este permisă nicio excepţie.

Dar, aud punându-se întrebarea, dacă soţul are un caracter aspru, egoist sau chiar puţin demn de apreciat şi impune soţiei lui mai mult decât i se cuvine? Sau dacă el este egoist şi ciudat, dacă el o tratează nemilos, nu are niciun cuvânt prietenos pentru ea, ci se aseamănă mai degrabă cu un stăpân decât cu un soţ iubitor? Desigur că în astfel de cazuri este greu pentru o femeie să fie supusă în toate şi să meargă în linişte şi smerită pe drumul ei, mai ales când din fire este înclinată să fie puţin sensibilă; dar Domnul poate şi vrea să dea harul necesar şi în astfel de situaţii.

Caracterul bărbatului nu schimbă cu nimic obligaţia femeii de a fi ascultătoare, tot aşa cum caracterul imprevizibil şi ciudăţenia unui stăpân nu scuteşte pe subaltern de obligaţiile lui, să-i slujească cu toată credincioşia şi bunăvoinţa (1. Petru 2:18 ), după cum nici caracterul personal al unui suveran sau nedreptatea unui regim nu ne dau dreptul să ne răzvrătim împotriva autorităţii şi să nu-i dovedim ascultare. Poziţia femeii rămâne întotdeauna aceeaşi, şi cu cât soţul ei i-o face mai grea, cu atât mai mult ea să fie mai plină de râvnă să-şi ocupe locul într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi în credincioşie faţă de Domnul.

Draga mea cititoare, să mergi pe drumul pe care îţi va fi dat în credincioşie faţă de Domnul, chiar şi în cazurile descrise mai înainte, da, chiar şi în condiţii mult mai grele, să mergi cu credincioşie şi să-L glorifici pe Domnul. În locul nostru din Scriptură se spune: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului.” Acesta este un cuvânt preţios. Exact aşa cum s-a spus sclavilor odinioară: „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi Domnului Hristos” (Coloseni 3:23-24 ), tot aşa se spune şi femeilor, să fie supuse soţilor lor, ca Domnului. În felul acesta Dumnezeu îndreaptă privirea de la lucrurile vizibile, care deseori sunt puţin plăcute şi au valoare mică, spre Domnul. Ce har a fost pentru sărmanii sclavi din zilele acelea, ca în poziţia lor dispreţuită, da, în tot ce făceau, chiar şi în activităţile cele mai de jos, să aibă dreptul să slujească Domnului; şi ce privilegiu este pentru o femeie să poată spune în starea în care se găseşte: „în tot ce fac, eu slujesc Domnului; dacă sunt supusă, sunt supusă Domnului; dacă sufăr, sufăr pentru Domnul; dacă nu am parte de recunoştinţă din partea soţului, o am totuşi de la Domnul”, şi aşa mai departe. Cât de suportabil devine totul, chiar şi lucrurile cele mai grele şi mai potrivnice, de îndată ce le primim de la Domnul şi putem să le facem pentru El! Poate să fie vorba atunci chiar şi de executarea unor porunci nechibzuite şi fără raţiune, căci femeii care ascultă nu-i va fi greu, deoarece înaintea ochilor stă  Domnul şi din pricina Lui ea este gata să renunţi la propria părere, probabil corectă şi mai bună, şi să rămână liniştită. Privirea se va odihni atunci nu pe om şi ciudăţenia lui, ci pe Domnul şi voinţa Lui sfântă.

Femeia care are un soţ necredincios se află într-o poziţie deosebit de grea, mai ales dacă el are o atitudine duşmănoasă faţă de copiii lui Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu se îngrijeşte şi de un astfel de caz. Nu este ca şi cum căsătoria dintre un credincios şi un necredincios ar fi numită bună; ştim că este tocmai contrariul. Dar aşa cum s-a întâmplat în primele zile ale creştinismului, la fel se întâmplă şi astăzi, că unul dintre cei doi soţi vine la credinţă după ce s-au căsătorit, în timp ce celălalt merge pe calea largă! În prima parte a studiului nostru am discutat aceasta din perspectiva bărbatului şi am văzut cât de multă înţelepciune de sus, dragoste şi răbdare are nevoie soţul credincios, ca să se comporte aşa cum se cuvine faţă de soţia lui nemântuită; incomparabil mai greu este în cazul contrar pentru o femeie credincioasă, să unească obligaţiile faţă de soţul ei cu credincioşia faţă de Hristos. Poate să fie imposibil, să fie supusă soţului în toate. De exemplu, dacă acesta i-ar cere soţiei lui lucruri care sunt în contradicţie cu Cuvântul şi voia lui Dumnezeu, astfel încât ascultarea faţă de soţul ei ar însemna neascultare faţă de Dumnezeu, atunci ar fi valabile şi pentru ea cuvintele apostolului: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29 ). Căci dacă o femeie vrea să asculte de soţul ei ca „de Domnul”, este evident că cerinţa de a face ceva păcătos este exclusă de la această ascultare. Cum ar putea ea să aducă anumite păcate în legătură cu numele sfânt al Domnului? Însă o femeie care se află într-o astfel de situaţie trebuie să fie foarte vigilentă şi în cazul concret să se verifice exact, pe ce bază refuză ea ascultarea. Inimile noaste sunt deosebit de înşelătoare şi supunerea nu este în natura noastră. De aceea femeia credincioasă trebuie să fie atentă, să nu folosească Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea egoismului ei! Oricât ar fi de adevărat că Domnul are primele şi cele mai înalte drepturi asupra alor Săi, şi oricât de deplin ar recunoaşte El când o femeie refuză să facă ceva păcătos din ascultare faţă de voia Lui clară, tot aşa de puţin va justifica El o acţiune care nu îşi are originea în credinţa şi credincioşia faţă de El, ci în propria voinţă. Probabil că El va considera că este bine să încerce sufletul într-un fel pe care acesta nu-l înţelege, care îi pare aproape insuportabil şi al cărui folos şi necesitate nu poate să le vadă. Dar dacă credinţa este activă, o astfel de soră va nădăjdui liniştită în Domnul şi va aştepta călăuzirea Sa, având încredere în bunătatea şi înţelepciunea Sa; şi chiar dacă şcoala va fi grea şi timpul de încercare va fi lung, sfârşitul va fi totuşi binecuvântat şi răbdarea va fi răsplătită din belşug.

Vreau să prezint aici gândurile unui scriitor, plecat acum la Domnul (H. J. Lemkes), care ilustrează foarte frumos şi clar tema cu care ne ocupăm. El spune:

„Cât de mult este chemarea femeii la supunere în concordanţă cu întreaga ei fiinţă! Nu poate exista nicio înjosire pentru ea în ocuparea locului care îi este oferit prin natură; chiar şi atunci când este necesară o mare lepădare de sine şi supunerea îi devine uneori grea, ea va simţi că natura ei nu poate fi satisfăcută dacă nu ţine seama de chemarea ei. Căci de când păcatul este în lume, nu există nicio chemare care să poată fi îndeplinită fără lepădare de sine.

O, cât de înaintată este în privinţa aceasta femeia creştină faţă de celelalte femei! Ea a învăţat că totul s-a stricat şi s-a degradat prin păcat, de aceea, prin natura ei, femeia poate la fel de puţin să fie ascultătoare şi supusă faţă de soţul ei, cât este în stare soţul să-şi iubească soţia. Însă prin credinţa în Hristos, în ea este o viaţă nouă, şi în libertatea părtăşiei cu Dumnezeu ea poate găsi putere să-L glorifice pe Dumnezeu prin supunerea faţă de soţul ei. Supunerea ei este ca aceea a Adunării, de bună voie, o supunere a dragostei; ea este din Dumnezeu. Principiile soţului sunt principiile ei; hotărârile şi rânduielile lui sunt firul ei călăuzitor. Soţul ei este capul, care conduce şi guvernează; ea îl urmează şi este ascultătoare. Ea este o fiică a Sarei, numind pe soţul ei „Domn“ (1. Petru 3:6 ). Deci, în familie şi în casă nu sunt două principii călăuzitoare, prin care astăzi are bărbatul supremaţia, mâine femeia; ci în toate domneşte unitatea, o unitate de care femeia se alipeşte şi care nu se întrerupe arbitrar într-un fel sau altul. Ea nu cere socoteală de la soţul ei, de ce el hotărăşte într-un fel într-un anumit caz, iar în alt caz hotărăşte altfel, tot aşa cum nici Adunarea nu-şi permite să ceară lui Hristos socoteală cu privire la ceea ce El a hotărât şi permite pentru Casa lui Dumnezeu. Şi faptul că ea se comportă astfel, este spre onoarea ei; ea îşi găseşte satisfacţia în aceasta şi simte că ea este la locul ei; da, dacă ea ar ieşi din aceste limite s-ar dezavantaja singură mult mai mult decât soţul ei. Acela, înaintea ochilor căruia conduce drumul ei, nu este soţul ei, ci Domnul; şi de aceea ea îi este supusă, chiar şi atunci când soţul ei nu o vede, căci ştie că ochiul Domnului este îndreptat tot timpul asupra ei.

Această conştienţă o pune şi în situaţia de a dovedi supunere şi atunci când aceasta presupune o mare lepădare de sine. Din păcate există bărbaţi, chiar şi bărbaţi ai soţiilor credincioase, care „nu sunt ascultători de Cuvânt”. În acest caz deseori supunerea nu este un lucru uşor. De exemplu, când bărbatul (care nu poate să dispună de duhul soţiei sale, ci are putere numai asupra trupului ei) îşi împiedecă soţia să urmeze unele dorinţe şi nevoi spirituale ale inimii ei, atunci ea are foarte mare nevoie să se ţină strâns de conştienţa chemării ei înaintea lui Dumnezeu, pentru ca să nu-şi părăsească starea de supunere. Soţul ei nu poate şi nu are voie s-o împiedice ca ea să-şi predea inima Domnului, să-I slujească şi să trăiască în părtăşie cu El; dar el poate, de exemplu, să-i interzică să viziteze pe văduve şi orfani, motiv pentru care ea ar părăsi cu drag din când în când casa; el poate să-i interzică ca ea să primească copii ai lui Dumnezeu şi să-i găzduiască, deşi ea şi-ar deschide cu drag casa. Ea ar face mai mult pentru săraci şi pentru bolnavi, ar sătura cu plăcere mai mulţi flămânzi şi ar îmbrăca pe cei nevoiaşi, dar soţul ei nu-i permite. Dacă Domnul nu ar sta înaintea ochilor ei, ea ar putea să facă uşor loc gândului că în aceste lucruri ea are libertatea să părăsească locul ascultării şi să acţioneze contrar voii soţului ei.

Sau s-ar putea ca soţul ei să nu fie o piedică pentru ea în sensul celor prezentate mai înainte, dar căile lui îi pricinuiesc mult necaz, căci sunt căi ale păcatului şi morţii. Cât de uşor se poate lăsa ea ademenită în privinţa aceasta, în loc să rămână supusă! Prin reproşuri şi predici de morală ea joacă rolul unei moraliste, aşa că pe lângă toate lucrurile greşite care se văd la soţul ei, se mai adaugă şi amărăciunea. Sau soţul ei se bucură s-o supere şi s-o chinuiască, probabil chiar s-o maltrateze şi cât de mare este atunci pericolul ca ea să răspundă cu cuvinte de insultă, păşind înaintea soţului ei cu îndărătnicie şi mânie, în loc să se plece tot mai mult şi să strige către Domnul. Dar dacă ea este supusă, nu pentru că soţul ei i-a făcut supunerea mai uşoară, ci pentru că este voia Domnului şi ea doreşte să-I placă Lui, atunci, în puterea Domnului, ea va putea să rămână „femeie“. S-ar putea ca soţul ei să nu-i dovedească dragostea pe care i-o datorează şi astfel el să nu corespundă chemării sale, însă ea s-a dăruit odată lui şi ea îşi păstrează în smerenie locul, ştiind că este a lui şi rămâne a lui atât timp cât trăieşte el. Aceasta este „purtarea curată, în temere”, prin care bărbatul poate fi câştigat când priveşte la ea (1. Petru 3:1-2 ).

Cu cât o femeie este mai mult „femeie“, adică cu cât merge mai mult în slăbiciune pe drumul dăruit ei, un drum al ascultării, al răbdării şi al suportării, cu atât mai mult ea va exercita o forţă mai mare, tot aşa cum şi Biserica suferindă, prin răbdarea şi perseverenţa ei liniştită, a condus unele inimi răzvrătite, care nu au fost atinse de Cuvânt, la cunoaşterea Adevărului. Da, dintr-o astfel de femeie* iese o putere care este mai puternică decât Cuvântul. De aceea, voi femeilor, dacă vreţi să rămâneţi femei supuse, slabe, aşa cum a hotărât Dumnezeu, să nu credeţi că vouă nu v-a fost dată nicio putere; căci, cu adevărat, voi nu aveţi nevoie să vă însuşiţi o putere care este în afara limitelor chemării voastre. Domnul este cu voi, aşa că puteţi arăta permanent puterea biruitoare a dragostei răbdătoare!“

* Când însă o femeie, prin ciudăţeniile şi greşelile ei, preluate probabil din viaţa ei de odinioară, îl determină pe soţul ei s-o trateze fără dragoste, atunci ea va fi fără putere, cu excepţia cazului când ea s-a recunoscut în lumina lui Dumnezeu şi şi-a judecat greşelile.

Ajungem acum la îndemnurile particulare pe care Cuvântul lui Dumnezeu le dă femeii. Vom vedea din nou, cât de exact cunoaşte Dumnezeu pericolele şi ispitele care sunt pe cărarea unei femei credincioase, şi cum El caută să le întâmpine în har şi credincioşie.

„Şi soţia să se teamă de soţ”. Cu aceste cuvinte încheie apostolul învăţăturile lui preţioase din Efeseni 5 . Este totodată concluzia pe care el o trage din toată învăţătura sa. Soţul trebuie să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi şi soţia trebuie să se teamă de soţul ei. Un rezultat frumos şi serios! S-a arătat deja că aici nu poate fi vorba de o teamă de sclav; căci soţia nu este sclava soţului, ci ajutorul lui. Dar ea nu trebuie să uite niciodată că ea nu a primit din partea lui Dumnezeu chemarea să stăpânească, şi în mod deosebit asupra bărbatului ei, ci să-l cinstească şi să-l respecte, să asculte de el, aşa cum Sara asculta odinioară de Avraam şi îl numea „domnul“ ei (1. Petru 3:6 ), da, să se teamă de el, aşa cum se teme Adunarea de Hristos, Domnul ei. Aşa scrie apostolul Pavel lui Timotei: „nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte” (1. Timotei 2:12 ). Justificarea acestei cerinţe este simplă şi serioasă: „Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva”; şi mai departe: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.” Deci la creare, ea a fost pe locul doi, da, ea a fost luată din Adam; dar în căderea în păcat ea a luat locul întâi. Două fapte importante care vorbesc energic! În zilele noastre, când se vorbeşte atât de mult de drepturile generale ale omului, de egalitatea între bărbat şi femeie şi de egalitatea de origine a femeii cu bărbatul, este bine şi folositor să ne amintim de Cuvântul lui Dumnezeu neschimbat, care rămâne veşnic. „Şi soţia să se teamă de soţ”, aşa vorbeşte înţelepciunea divină, aşa a rânduit Dumnezeu; şi de aceea ia seama, dragă femeie credincioasă, să asculţi de porunca lui Dumnezeu şi să nu încerci nicidecum să lucrezi contrar ordinii Sale!

Şi în locul deja citat din prima epistolă a lui Petru este vorba de o umblare curată şi cu frică, acolo fiind vorba, aşa cum ştim, despre femei ai căror bărbaţi „nu ascultă de Cuvânt”. Deci şi acolo trebuie să fie purtare „cu frică”. Totodată „în curăţie”. Aceasta ne conduce la un pericol mare, căruia îi este expus în mod deosebit partea feminină; pericolul se numeşte dorinţa de a plăcea, cochetăria. Cât de mult se arată această înclinaţie rea, chiar şi la un copil, cât de adânc este înrădăcinată şi ce repede creşte cu timpul! Cât de mult schimonoseşte aceasta pe unele fete tinere şi, din păcate trebuie să adăugăm, chiar pe unele femei! Ce pericole mari pentru curăţia şi neprihănirea inimii ascunde cochetăria!

Să ascultăm ce vrea să spună Cuvântul lui Dumnezeu femeilor în această privinţă: „La fel şi femeile, să se gătească în ţinută cuviincioasă, cu modestie şi discreţie, nu cu împletituri de păr, sau cu aur, sau cu perle, sau îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care mărturisesc că se tem de Dumnezeu” (1. Timotei 2:9-10 ). „Tot aşa, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, încât, chiar dacă unii sunt neascultători de Cuvânt, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor; … podoaba voastră să nu fie cea de afară, a împletirii părului şi a purtării aurului sau a îmbrăcării hainelor, ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (1. Petru 3:1-4 ).

Nu face parte din tema noastră propriu-zisă să discutăm aceste îndemnuri la modul general; noi avem de-a face numai cu femeile căsătorite. Dar ce este adevărat pentru femeie în general, este valabil şi în cazul particular al femeii măritate, da, într-o măsură mult mai mare, căci în mod normal influenţa ei este mai mare decât a unei surori necăsătorite. De cele mai multe ori comportarea ei dă tonul pentru restul membrilor feminini ai familiei sau ai casei; da, ea îşi pune amprenta pe toată casa şi în mod deosebit în cercul de acţiune al femeii. De aceea ea poate face mult bine, dar şi mult rău. Dacă ea este cochetă, iubeşte luxul şi înfăţişarea exterioară, atunci copiii şi angajaţii casei, menajarea casei întregi, toţi vor arăta corespunzător. Dacă ea este simplă şi fără pretenţii, dacă iubeşte înfăţişarea modestă, atunci întreaga casă va creea aceeaşi impresie binefăcătoare asupra spectatorului, chiar şi atunci când Dumnezeu a dat omului multă bogăţie materială. Este de la sine înţeles că există o diferenţă între casele credincioşilor, în funcţie de situaţia lor materială; dar fie bogat sau sărac în lucrurile pământeşti, fiecare bărbat şi fiecare femeie trebuie să se gândească cum poate el, sau ea, în starea în care se găseşte, să placă Domnului şi să fie spre folosul şi zidirea altora (Romani 15:2 ).

„Cu modestie”, ce vrea să spună aceasta? Se referă aceste cuvinte numai la îmbrăcămintea femeii? Sau ele se referă la toată comportarea ei? Desigur că se referă la ambele. De aceea se adaugă imediat: „ţinută cuviincioasă şi discreţie.” Aşa deci împodobiţi-vă, voi, femeilor, în acest fel plăcut! Împodobiţi-vă pentru soţii voştri, pentru copiii voştri, pentru casele voastre, dar, înainte de toate pentru Domnul! Înclinarea de a se împodobi este în natura feminină. Dumnezeu nu o condamnă, dar El doreşte cu plăcere s-o călăuzească în direcţia bună. De aceea, împodobiţi-vă: însă nu cu împletituri de păr şi aur şi perle şi pietre scumpe, „ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu.” Ce frumos şi plăcut este să vezi o femeie care se împodobeşte în felul acesta; care are o înfăţişare simplă şi modestă, nu se înghesuie să treacă pe prim plan, nu caută să iasă în evidenţă şi să se facă cunoscută, ci îşi face lucrul în linişte şi fără pretenţii; care se bucură să slujească, să asculte şi să înveţe şi care deja prin îmbrăcămintea ei exterioară lasă să se recunoască faptul că ea cunoaşte o altă podoabă decât aceea care constă în perle, verighete şi îmbrăcăminte scumpă, de modă nouă. Cu siguranţă, o astfel de femeie nu este delăsătoare în îmbrăcămintea ei, sau dezordonată şi murdară cu privire la sine însăşi sau la casa ei. Aceasta nu ar fi nicio podoabă, n-ar fi ceva atrăgător pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Nu, ea este foarte conştientă de responsabilitatea ei în această privinţă şi se îngrijeşte „să placă soţului ei”. Ea ştie foarte bine, cum prin activitatea ei liniştită şi prietenoasă, prin ordine şi curăţie în casă, poate să facă căminul plăcut şi valoros soţului ei; şi ea ştie, de asemenea, cum opusul acestui fel a dezgustat pe unii soţi şi i-a condus pe căi greşite. Tabloul unei femei dezordonate şi guralive, aşa cum este prezentat în 1. Timotei 5:13 , este pentru ea o urâciune: „leneşe, umblând prin case; şi nu numai leneşe, ci şi vorbăreţe şi amestecându-se în toate, vorbind ce nu trebuie.” Ea îşi pune la inimă cuvântul: „O femeie să înveţe în tăcere”; şi ea ştie că domeniul activităţii ei este în primul rând în casă, cu toate că ea are voie să facă şi trebuie să facă orice lucrare bună (1. Timotei 5:10 ).

Dumnezeu să facă în aşa fel încât toate femeile credincioase să dorească mai mult acest tablou! „Femeile sfinte, care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu” (1. Petru 3:5 ), se împodobeau odinioară în felul acesta şi Dumnezeu nu a trecut cu vederea acest fapt. Istoria lor este notată pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu şi ceea ce ele au făcut în linişte şi felul în care ele s-au împodobit cu această „podoabă care nu se vestejeşte”, nu va fi uitat în veşnicie. Cât de dureros este că unele femei creştine acordă valoare aşa de mare unei îmbrăcăminte frumoase, care izbeşte privirea! Întreabă-te singură, iubită cititoare: este demn pentru o ucenică a lui Isus din Nazaret, Cel smerit şi umil, să acorde o valoare aşa de mare îmbrăcămintei şi podoabei? Ai vorbi tu aşa de mult despre modă şi cele mai noi modele, dacă Domnul Isus ar sta lângă tine? Ai merge pe stradă alături de Domnul şi Mântuitorul tău îmbrăcată cu hainele tale moderne şi purtând podoabele tale?

Nu spune că nu trebuie să exagerăm pe această temă, că nu este chiar aşa de grav. Nu spune nici că aceste lucruri trebuie lăsate la conştiinţa fiecăruia; poţi să ai o inimă smerită având o haină preţioasă, şi invers, cu o haină simplă să ai o inimă mândră. Aceasta este cu siguranţă adevărat, dar, cu toate acestea, învăţătura clară şi serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu este dreaptă. Păzeşte-te să nu toceşti ascuţimea acestei săbii cu două tăişuri. O privire serioasă, fără prejudecăţi, în adunările noastre de duminică (în mod deosebit în oraşele mari) este suficientă să ne arate că în mijlocul nostru este multă înclinaţie spre vanitate şi podoabă „scumpă”. Cât de mult întristează şi umileşte această realitate, în mod deosebit când ne gândim la strângerea noastră pentru Masa Domnului! Noi vestim acolo moartea Domnului nostru, a Mântuitorului lepădat şi răstignit de lume, cu care mărturisim că şi noi suntem lepădaţi şi răstigniţi împreună cu El. Noi spunem că am ieşit afară din tabără şi purtăm ocara lui Hristos. Ne strângem ca copii ai Dumnezeului sfânt, ca familie a Sa, despărţită de lume şi de caracterul ei. Domnul Însuşi este în mijlocul nostru şi ochiul Tatălui priveşte din cer la noi. Noi am fost spălaţi, curăţiţi şi sfinţiţi; ocara Egiptului (a lumii) a fost îndepărtată de la noi. Şi cu toate acestea, mulţi dintre noi dovedesc prin înfăţişarea lor exterioară că ei practic „trăiesc încă în lume”. Îmbrăcămintea lor, podoaba lor, da, întreaga lor comportare poartă urmele clare ale Egiptului, petele urâcioase ale lumii. O, voi femei şi mame, ascultaţi de cuvintele serioase şi insistente ale lui Dumnezeu! Treziţi-vă, dacă aţi adormit, la conştienţa vie şi profundă a responsabilităţii voastre atât faţă de Domnul, cât şi faţă de casele voastre, şi nu în ultimul rând faţă de copiii voştri! Rugaţi-vă să aveţi parte de mult har de la Dumnezeu, ca să puteţi corespunde acestei responsabilităţi, voi înşivă fiind un model bun „în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Cu privire la acest duh blând şi liniştit, scriitorul amintit mai înainte remarcă: „Scriptura numeşte aceasta podoaba femeii. Deci Domnul permite femeii să se împodobească. Aşa cum prin faptul că El o îndeamnă la curăţie şi supunere, prin aceasta a dat totodată expresie dorinţei ei, El recunoaşte aici trăsătura de caracter a femeii, pe care El Însuşi a pus-o în ea, şi anume aceea de a se împodobi cu plăcere. Însă să nu uităm că alcătuirea şi comportarea tuturor s-a stricat şi s-a întors pe dos în urma păcatului; tot aşa s-a întâmplat şi cu femeile, începând chiar din timpul acela, cu privire la înclinaţia lor de a se împodobi. Îmbrăcămintea, care este în fond urmarea păcatului (Geneza 3:7,21 ), a devenit pentru femeie ceva care să-i dea o înfăţişare atrăgătoare, plăcută. Împletirea părului şi purtarea de aur şi perle a făcut din aceasta subiectul căutărilor ei stăruitoare. Dar, vai! El, Cel care a creat-o, şi care ştie cel mai bine de ce are ea nevoie, nu o consideră nicidecum împodobită, chiar dacă ea ar fi îmbrăcată cu cele mai preţioase podoabe şi cea mai frumoasă îmbrăcăminte. El nu-i interzice nici îmbrăcămintea, nici gustul; dar dacă ea nu poate dovedi nimic altceva, decât numai acestea, El trebuie să rostească sentinţa asupra ei, aceea că ei îi lipseşte singura podoabă adevărată. Şi această podoabă scumpă în ochii lui Dumnezeu este „un duh blând şi liniştit”. Ferice de femeia care a înţeles aceasta! Ea, „liniştea“, ocoleşte orice larmă inutilă, şi ea merge în linişte pe drumul ei chiar şi în exercitarea activităţilor casnice. Înainte de toate, ea se ţine departe de orice indiscreţie. Ea nu vorbeşte mult, şi de aceea are timp să se gândească la cuvintele ei. În nici un caz ea nu se aseamănă cu acele femei guralive, care produc atâta nenorocire cu limba lor ascuţită, nu numai în casele lor proprii, ci şi în alte familii. De aceea ea nu are nicio vină când se adună aşa de multă furtună şi nemulţumire, ca urmare a clevetirilor şi calomnierilor din partea acelor femei care vorbesc ce nu se cuvine (1. Timotei 5:13 ).“

Ea este şi „blândă”. Furia şi asprimea îi sunt străine. Ea poate îndura multe, nu numai greutăţile mari, pe care le aduce viaţa cu sine, ci mai ales acele poveri mici care se întâlnesc zilnic şi în fiecare ceas într-o gospodărie, în mod deosebit când ea este puţin mai numeroasă. Şi în timp ce ea însuşi nu se lasă tulburată, prin blândeţea ei ştie să exercite o influenţă liniştitoare asupra celorlalţi, aşa că unele ocazii de ceartă şi mânie dispar. Ea este o adevărată făuritoare de pace (Matei 5:9 ), foarte capabilă să înlăture conflictele din cale, să împace pe cei învrăjbiţi şi să stimuleze înţelegerea. Ea nu este numai aparent, în exterior, liniştită şi blândă; nu, totul îi reuşeşte, deoarece ea are un duh blând şi liniştit. Aşa este ea lăuntric, şi de aceea şi în afară se arată acelaşi fel de gândire. Şi ea este în felul acesta deoarece Dumnezeu a lucrat în ea. Ea a învăţat să fie aşa prin învăţătura Duhului şi probabil pe calea multor umiliri. De aceea, şi dorinţa ei este să înveţe tot mai mult pe această cale.

Femeia care este împodobită în felul acesta nu va dori o altă podoabă. Pentru ca să facă o impresie plăcută asupra altora, şi la aceasta serveşte podoaba, ea nu are nevoie de îmbrăcăminte scumpă, de aur sau de perle. Pretutindeni unde se arată, ea lasă în urmă un tablou plăcut, imaginea liniştii şi a blândeţii. De aceea ea se îmbracă simplu şi podoaba ei este „timiditatea şi modestia”, „duhul blând şi liniştit”, unite cu „fapte bune”. Căci cu toate că ea trăieşte retrasă în familia ei şi nu apare în viaţa publică, care este domeniul de activitate al soţului, totuşi nicidecum nu îi este interzis să facă fapte bune. Dimpotrivă, unele lucrări frumoase pot fi făcute de femeie. Bărbatul poate să facă construcţii impunătoare, lucrări de artă măreţe şi alte lucruri asemănătoare, lucruri pe care oamenii le preamăresc; dar femeia este destinată să facă lucrări care nu sar în ochi, dar pe care Domnul le laudă, şi care răspândesc un miros plăcut în jurul lor. Viaţa ei casnică, departe de forfota mulţimii, îi permite să stea mult la picioarele Domnului şi să asculte cuvintele Lui, care îi oferă o plăcere mult mai mare decât lauda gălăgioasă, pe care probabil o primeşte soţul în cercul lui de acţiune. Fie ca toate femeile credincioase să simtă că noi atingem aici o coardă care ar fi de dorit să vibreze înlăuntrul lor! Femeia care nu are nicio înţelegere în privinţa aceasta este de plâns.

În 1. Timotei 2:15 se oferă o făgăduinţă deosebită femeii credincioase şi modeste, care îi aduce foarte multă mângâiere. Prin femeie a intrat păcatul în lume, şi odată cu el blestemul, da, împreună cu el a venit judecata deosebită pe care Domnul a rostit-o asupra Evei în Geneza 3:16 . Ce mângâiere este acum pentru femeia credincioasă, să audă aici că tocmai ceea ce a venit asupra ei ca o pedeapsă pentru vina ei, a devenit un prilej pentru Dumnezeu să-i descopere în mod deosebit îndurarea Sa şi ajutorul Său de har! Ea va fi salvată în ceasurile grele dacă rămâne „în credinţă şi dragoste şi smerenie”, adică dacă împlineşte toate responsabilităţile care îi revin, având inima fericită şi spre slava lui Dumnezeu, lucru de care o femeie este capabilă.

Pe parcursul studiului nostru a fost vorba mereu de „fapte bune” pe care femeia le poate face şi aici este ocazia să amintim unele din ele. Vom avea şi ocazia să ne amintim de unele „femei sfinte”, al căror nume ni l-a păstrat Cuvântul lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că faptele bune ale femeii se află pe un teritoriu total diferit decât al bărbatului.

Cuvintele apostolului Pavel din 1. Timotei 5:10 ne dau un fir călăuzitor bun pentru această parte a studiului nostru; ele descriu faptele unei femei credincioase cu adevărat. Apostolul spune acolo despre văduvele care sunt îndreptăţite să fie trecute pe lista Adunării pentru persoanele care au nevoie de ajutor: „O văduvă, ca să fie înscrisă pe listă, … având mărturie în fapte bune – dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de oaspeţi, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă i-a ajutat pe cei necăjiţi, dacă a urmărit orice faptă bună.” Un şir frumos de lucruri de dorit, nu-i aşa? Să le luăm la rând pe scurt. Apostolul începe cu ceea ce este cel mai apropiat de o femeie şi mamă, când spune: „dacă a crescut copii”. Desigur, nu este necesar să spunem că apostolul nu vrea să spună: „Dacă ea a avut copii şi i-a crescut, indiferent cum au crescut şi ce au devenit ei”. Nu, asupra părinţilor creştini stă obligaţia sfântă să-şi crească copiii „în disciplina şi mustrarea Domnului”. Chiar dacă în această privinţă soţul are cea mai mare responsabilitate, totuşi femeia nu se poate sustrage de la responsabilitatea ei. Dimpotrivă, educarea copiilor în primii ani se află în cea mai mare parte în mâinile mamei şi chiar odată cu înaintarea în vârstă a copiilor, fiindcă tatăl este frecvent plecat de acasă datorită serviciului, ca să-şi poată îndeplini corespunzător obligaţiile, aşa cum ar fi necesar şi bine.

Deci educaţia copiilor este mai mult pe seama mamei; şi de asemenea, oricine ştie cât de importantă şi binefăcătoare este influenţa mamei asupra sufletului copiilor, fiind probabil decisivă pentru toată viaţa. Cine poate să poruncească şi să îndemne aşa de afectuos, să atenţioneze aşa de cordial şi să vorbească ca o mamă? Cine înţelege să prezinte cum se cuvine dragostea Marelui Prieten al copiilor şi să se roage împreună cu ei, aşa cum face mama; cine poate să simtă aşa de intim şi cordial cu copilul ei, să ia parte la bucuria şi la necazurile lui, aşa cum face inima de mamă? De aceea, voi, femei şi mame, fiţi pline de râvnă şi sârguincioase în acest domeniu al activităţii voastre! El este aşa de vast şi de promiţător, şi totuşi este deseori neglijat! Un slujitor al Domnului a discutat cu o fetiţă despre aceste lucruri veşnice, în lipsa mamei. După ce i-a povestit unele lucruri din Vechiul Testament şi apoi din viaţa Domnului Isus, el i-a zis: „Mama ta îţi povesteşte cu siguranţă multe despre Domnul Isus, nu-i aşa?“ „Nu“, a răspuns ea, „mama mea nu are timp să-mi povestească.“

Nu se întâmplă aşa cu unele mame foarte preocupate? Hăinuţele pe care ea le face, fiertul, coptul, curăţenia, o solicită aşa de mult, că nu-i mai rămâne „deloc timp“, ca să-şi adune copiii în jurul ei şi să le povestească despre Domnul Isus; nu are timp să cânte o cântare împreună cu copiii ei spre slava Domnului. Şi cu toate acestea, micuţii ascultă, cântă şi întreabă cu plăcere. O, voi, mame harnice, în osteneala şi grija zilnică să nu uitaţi ceea ce este mai important. Vorbiţi cu copii voştri despre Domnul Isus, povestiţi-le din comoara bogată a povestirilor biblice, pentru că aceasta poate să slujească spre învăţătura şi stimularea lor! Probabil că veţi trăi bucuria faptului că copiii voştri vor cunoaşte foarte devreme pe Mântuitorul; în orice caz se vor vedea roadele binecuvântate ale unei astfel de lucrări. Cât de invidiat este un om care seamănă cu Timotei: „de copil cunoşti Sfintele Scrieri, care pot să te facă înţelept spre mântuire”! Ce model demn de urmat este exemplul acestor mame şi bunici precum Eunice şi Lois! (2. Timotei 1:5 ; 3:15 ).

Aici sunt constâns să spun încă un gând. Unele mame sunt necăjite de numărul copiilor lor şi în linişte se ceartă cu Dumnezeu şi cu oamenii, că au parte de o povară aşa de mare. Cu toată compasiunea pentru situaţia grea a unei mame cu mulţi copii şi nevoi mari, trebuie totuşi să spun că ea nu procedează corect şi păcătuieşte dacă începe să murmure şi protestează vehement în inima ei împotriva lui Dumnezeu. Căci copiii sunt un dar preţios de la Dumnezeu şi aşa trebuie să-i privească o mamă credincioasă şi cu inima mulţumitoare, creascându-i pentru cer în măsura în care depinde de ea. Dacă ea priveşte lucrurile din acest punct de vedere, atunci orice povară îi va fi uşoară şi ea va experimenta că Domnul nu pune asupra ei mai mult decât poate să ducă, ci El este împreună cu ea, simte cu ea, aude şi împlineşte rugăciunile ei (Psalmul 115:13-14 ).

Ajungem acum la cel de-al doilea punct din înşiruirea faptelor bune; apostolul spune: „dacă a fost primitoare de oaspeţi, dacă a spălat picioarele sfinţilor.” Deja în Vechiul Testament auzim multe despre ospitalitate. Dumnezeu îndeamnă poporul Său în multe locuri să facă bine străinului, să-l ospăteze şi să-l găzduiască. Iov spune despre sine: „Străinul n-a rămas noaptea afară, am deschis călătorului uşile mele” (Iov 31:32 ). Da, vedem că ospitalitatea era o mare onoare încă din cele mai îndepărtate timpuri, iar oamenilor ca Avraam, Lot şi Manoah li s-a oferit onoarea să ospăteze şi să găzduiască îngeri. La Avraam şi chiar şi la Lot, vedem cum străini necunoscuţi au fost invitaţi prietenos să poposească şi au fost învioraţi prin spălarea picioarelor şi ospătare (compară cu Geneza 18:1-8 ; 19:1-3 ; 24:17-25 ; 4:8-10 şi alte locuri). În Deuteronom 10:17-19 citim că Dumnezeu „iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte”; şi acest verset este legat de îndemnul: „Să iubiţi pe străin, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.”

Ospitalitatea este cu mult mai mult o virtute creştină şi există numeroase locuri în Noul Testament în care suntem îndemnaţi insistent să o practicăm. Aşa citim în Romani 12:13 : „Fiţi primitori de oaspeţi”; în 1. Petru 4:9 : „Fiţi primitori de oaspeţi între voi, fără cârtire”, şi în Evrei 13:2 : „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea au găzduit, fără să ştie, pe îngeri” (compară şi cu 3. Ioan 5 ; 1. Timotei 3:2 ; Tit 1:8 ; Matei 25:35-40 ; Faptele Apostolilor 16:15 , şi aşa mai departe). În mod normal, când este vorba de primirea de oaspeţi, femeia are cel mai mult de lucru, şi de aceea este un mare pericol ca ea să obosească sau să murmure, mai ales când oaspeţii sunt neînsemnaţi sau osteneala ei este puţin recunoscută. Uneori pot fi şi lucrări neplăcute, ca de exemplu spălarea picioarelor sfinţilor, care era o lucrare josnică, puţin plăcută naturii omului. Dar cu cât lucrarea este mai neplăcută şi mai de jos, cu atât mai mult ea cere lepădarea de eul propriu, şi cu atât mai plăcută este pentru Domnul. Da, să nu uităm, iubite cititoare, că Domnul răspunde celor de la dreapta Lui, în Matei 25:40 : „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

A treia caracteristică este: „ … dacă i-a ajutat pe cei necăjiţi.” Şi aici se deschide un câmp vast al activităţii de dragoste a femeii. Întotdeauna există în jurul nostru săraci şi bolnavi, slabi şi necăjiţi. Ştii tu, soră dragă, că ai o deosebită obligaţie de dragoste faţă de aceştia, care priveşte pe bărbat mai puţin decât pe tine? Încerci să reduci puţin din datoria ta? Şi în privinţa aceasta Cuvântul lui Dumnezeu îţi oferă multe exemple încurajatoare. Îţi este cunoscut numele Dorcăi; dar vei face bine să reciteşti din când în când Faptele Apostolilor 9:36-39 . Din păcate noi suntem ascultători aşa de uituci! De asemenea cunoşti şi numele lui „Fivi”; marele apostol spune despre ea: „ea a fost un ajutor multora şi mie însumi” (Romani 16:1-2 ). Ce onoare pentru aceste surori! „Abigail” din Vechiul Testament este un alt exemplu frumos care a fost gata să ofere ajutor celor necăjiţi. Totodată vedem la ea, cum prin blândeţea şi înţelepciunea ei a îndepărtat pieirea capului soţului ei rău şi a oprit chiar şi pe David de la o faptă care mai târziu i-ar fi pricinuit „prilej de cădere, … mustrare de inimă” (1. Samuel 25 ).

Am putea să numim şi alte exemple, dar acestea sunt suficiente. Cuvintele de încheiere din textul nostru: „dacă a urmărit orice faptă bună” lasă loc pentru alte activităţi binecuvântate ale femeii; şi cu adevărat, în această privinţă găsim în Scriptură şi alte îndrumări demne de luat în seamă. De exemplu, cât de folositoare poate să fie soţia unui slujitor al Domnului, atât pentru soţul ei cât şi pentru lucrarea însăşi! Cât de important este locul ei de partea soţului ei, oriunde ar face el lucrarea, în ţară sau în străinătate! În Romani 16 auzim despre Maria, care a lucrat mult pentru credincioşi; apoi despre două femei, Trifena şi Trifosa, „care se ostenesc în Domnul”, în cele din urmă de Persida, preaiubita, „care s-a ostenit mult în Domnul”. În Filipeni 4:3 se vorbeşte despre două femei, care au luptat împreună cu apostolul pentru Evanghelie, şi în Romani 16:3 apostolul numeşte pe Priscila şi Acuila, soţul ei, tovarăşii lui de lucru în Hristos Isus, el numind femeia înaintea bărbatului, ceea ce cu siguranţă nu este lipsit de importanţă. Amândoi şi-au pus capul în joc pentru apostol, ca să-i scape viaţa, şi şi-au câştigat mulţumire nu numai din partea apostolului, ci şi din partea tuturor Adunărilor. Şi în Faptele Apostolilor apar de mai multe ori numele acestei familii onorabile, şi o dată (Fapte 18:26 ) citim chiar: „Acuila şi Priscila, auzindu-l (pe Apolo), l-au luat la ei şi i-au arătat (deci, amândoi) mai exact Calea lui Dumnezeu.”

În Vechiul Testament auzim despre femei care „aveau o inimă înţeleaptă”, aşa că au luat parte la lucrarea pentru facerea Cortului, potrivit cu puterea şi aptitudinile lor. Fiecare femeie care avea inima înţeleaptă „a tors cu mâinile ei şi a adus ce a tors.” Ligheanul din faţă şi suportul lui, care se aflau la intrarea Cortului Întâlnirii, au fost confecţionate din oglinzile femeilor. În felul acesta ele au luat parte direct sau indirect la lucrarea Domnului. În Noul Testament întâlnim femei sfinte care au urmat pe Domnul Isus şi I-au slujit cu averile lor. A fost şi o femeie care L-a uns pe Domnul Isus şi noi ştim cât de mult a fost înviorată inima Lui prin aceasta. „De ce faceţi supărare femeii?”, spune El ucenicilor Lui neînţelegători, „pentru că ea a făcut o lucrare bună faţă de Mine” (Matei 26:10 ).

Am văzut tabloul cel mai frumos pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl prezintă despre femeia credincioasă şi s-a spus destul ca să se arate că o femeie are spaţiu suficient şi ocazii suficiente pentru activitatea ei. Fie ca Domnul să trezească această dorinţă sinceră în multe surori, spre slava Sa şi spre binele alor Săi!

În Tit 2:3-5 , femeilor „în vârstă“ li se spune încă un lucru deosebit de important. După ce apostolul le-a adus aminte să se poarte aşa cum se cuvine stării lor sfinte, să nu fie clevetitoare, ci să înveţe pe alţii ce este bine, el continuă: „să le deprindă pe cele tinere să-şi iubească soţii, să iubească şi copiii, să fie chibzuite, curate, gospodine, bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu.” Dumnezeu să ne dea multe astfel de femei „în vârstă”! Lucrarea lor este de mare însemnătate şi o binecuvântare bogată!

Am spus mai înainte: o femeie poate să facă mult bine, dar şi mult rău. Influenţa ei este mult mai mare decât probabil se gândeşte ea. Dacă s-ar putea sau s-ar dori să se urmărească originea şi cauza multor evenimente triste din familie, cu siguranţă că s-ar recunoaşte influenţa greşită a femeii în foarte multe cazuri. Da, chiar şi în mersul istoriei creştinismului, influenţa femeii a fost de o mare însemnătate. Când femeia nu este cu adevărat acolo unde a hotărât Dumnezeu să fie, ca ajutor al bărbatului, ea este atunci un obstacol pentru el. O „femeie dispreţuită” este unul din cele patru lucruri sub care se cutremură pământul şi nu mai poate să reziste (Proverbe 30:21-23 ). Însă valoarea unei femei înţelepte „este cu mult mai presus de rubine. Inima soţului ei se încrede în ea şi el nu va duce lipsă de venit. Ea îi face bine şi nu rău, în toate zilele vieţii ei. … Ea îşi deschide gura cu înţelepciune şi pe limba ei este legea bunătăţii. Supraveghează căile casei”, şi aceasta este o chestiune importantă, de care deseori nu se ţine cont, „şi nu mănâncă pâinea leneviei. Fiii ei se ridică şi o numesc fericită şi soţul ei o laudă: »Multe fiice au lucrat cu vrednicie, dar tu le întreci pe toate!«” (Proverbe 31:10-29 ).

Aceasta este lauda femeii înţelepte. Înainte, femeilor, luptaţi ca s-o meritaţi! Lăsaţi să se vadă în toată comportarea voastră frumuseţea liniştită, plăcută a unei vieţii în care devine vizibilă bunătatea, blândeţea şi smerenia lui Hristos. Priviţi des în oglinda neînşelătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel să fiţi nu numai ascultătoare, ci şi împlinitoare ale Cuvântului. Umpleţi locul vostru important, conştiente fiind de slăbiciune, dar cu încredere în Domnul şi în ascultare de Cuvântul Său. Faceţi totul „ca pentru Domnul”, şi El va fi cu voi.

„Farmecul este înşelător şi frumuseţea este deşartă; femeia temătoare de Domnul – aceea va fi lăudată” (Proverbe 31:30 ).

https://comori.org/casatorie-si-familie/ganduri-cu-privire-la-comportarea-credinciosului-in-familie/

////////////////////////////////////////

Femeia-superioara sau inferioara barbatului ?

Autor: sorin jivoiu

         FEMEIA-superioara sau inferioara barbatului ?

 In lumea ,,crestina”sau mai putin crestina sunt multi oameni care trateaza femeia ca fiind inferioara lor,s-au chiar sclava lor.

In tarile asiatice chiar nu se doreste sa se nasca fete.Insa toate lucrurile acestea se intampla deoarece diavolul vrea sa distruga ceea ce Dumnezeu a creeat inca de la inceput-egalitatea intre sexe.

Geneza 2:22,23  Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie si a adus-o la om.

Si omul a zis: „Iata în sfârsit aceea care este os din oasele mele si carne din carnea mea! Ea se va numi,femeie, pentru ca a fost luata din om”

Pai daca este os din oasele lui si carne din carnea lui,si a fost luata din om,cum este:superioara sau inferioara barbatului ?,nu poate sa fie decat egala cu el!

Dumnezeu are in Sine corespondentul sexului masculin si feminin; Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut.(gen.1:27)

Tot ce simte,ce traieste,toate emotiile ei(femeii) sunt si in Dumnezeu,pt, ca EL este Creatorul,EL a facuto pe femeie dupa chipul Sau si dupa caracteristicile Sale.

Dumnezeu vede pe barbatul si femeia casatoriti un singur trup; De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa si se vor face un singur trup.(gen.2:24)

Deci ,daca Dumnezeu vede barbatul si femeia un singur trup,atunci cum este femeia-superioara sau inferioara barbatului? Desigur ca nu gasim alt raspuns decat:egala cu barbatul.

Un alt exemplu il vedem in 1cor.1:12 unde ni se spune: ,,Caci daca femeia este din barbat, tot asa si barbatul prin femeie, …”aici pare sa nu se vada nici o diferenta ci doar o completare,egalizare,dependenta unul  de altul,nu se poate unul fara celalalt.

 Isus Hristos doreste ca relatia dintre sot si sotie sa fie dragoste pana la sacrificiul suprem:   Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25)

Desi Dumnezeu inca de la inceput ii spune femeii ca barbatul va stapani peste ea: ,,…dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapâni peste tine.”(gen.3:16b),EL nu face altceva decat sa prefigureze pe Hristos-Mirele care fa fi capul(stapanul) miresei adica biserica.

Observatia:,,dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau”, nu vrea sa insemne altceva decat grija pe care o au parintii pentru copiii lor.Din protectie pentru copiii lor parintii i-au decizii pentru ei,aleg ce este mai bine pentru ei(copiii),tot asa si barbatul pentru ca sotia este sub protectia lui alege ce este mai bine pentru ea.

Dumnezeu doreste ca femeia sa primeasca cinstea de la sotul ei:  Barbatilor, purtati-va si voi, la rândul vostru, cu întelepciune cu nevestele voastre, dînd cinste femeii…(1Petru3:7a).

 ,,dand cinste femeii” acest lucru cere ca sotiile sa fie onorate,intretinute,ajutate,pretuite si ocrotite,dupa nevoile lor.

1Petru 3:17b ,,dînd cinste femeii ca unui vas mai slab”- ,,slab”se refera la puterea fizica a femeii.Tot asa femeia nu are aceeasi putere de asi stapani emotiile,fiind de multe ori calauzita mai mult de reactiile ei emotive,decat de gandirea logica si rationala, si in general ea este mai dependenta de barbat.

In concluzie Dumnezeu a creeat barabtul si femeia ca sa se completeze unul pe celalalt.

Dumnezeu doreste ca barbatul si femeia sa ajunga impreuna in cerul Sau minunat.

Isus Hristos a murit in egala masura atat pentru barbat cat si pentru femeie ca sa-i mantuiasca.

Noi toti suntem datori sa privim si sa luam lucrurile asa cum ni le-a dat Dumnezeu inca de la inceput.

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/60312/femeia-superioara-sau-inferioara-barbatului

///////////////////////////////////////

2. Femeile Bibliei : ce putem invata de la ele ?

Cand vine vorba despre caracterul unei femei crestine, ne gandim automat la cateva exemple de femei din Biblie. Asadar, am cautat in doua carti ce am putea invata de la ele. In prima parte, vor fi exemple pozitive, iar in a doua parte vor fi exemple negative. Mi s-a parut interesant sa privim la acestea din urma, fiindca de cele mai multe ori ne focalizam doar pe exemplele bune, uitand ca avem mult de invatat si de la cele rele.

Iata mai jos cateva femei care ne invata cum sa fim placute Domnului.

O femeie inteleapta spunea odata – Shirley  Rose

Abigail : Impaciuitoare

Sa fim IMPACIUITOARE FRUMOASE ca Abigail! (1 Samuel 25)

Iata pasii pe care i-a facut Abigail:

Fii gata sa iti asumi vina

Cere si ofera iertare

Gaseste ceva pozitiv de spus

Fa apel la ratiune si la bunul simt

De meditat: care sunt situatiile din viata noastra in care ar trebui sa facem sau sa aducem pace?

Estera : Eroina

Sa fim EROINE ca Estera, sa ne invingem temerile si sa pasim prin credinta cu curaj!

Profilul unei eroine:

Depaseste-ti frica.

Fii supusa si ascultatoare.

Cauta calauzire divina si ajutor din partea altora.

Asteapta timpul lui Dumnezeu.

Intrebare: care sunt temerile sau obstacolele care iti stau in cale? cum ai putea sa le dai la o parte?

Maria : Cea aleasa

O femeie placuta Domnului intelege care este planul lui Dumnezeu pentru ea si il accepta, asa cum a facut Maria, mama lui Isus.

Profilul celei alese:

Traieste aproape de Dumnezeu si cunoaste Cuvantul Sau.

Traieste cu un spirit al asteptarii. Asteapta-te la interventia lui Dumnezeu in viata ta, si la venirea Lui!

Asteapta in smerenie chemarea si planul lui Dumnezeu pentru viata ta.

Pastreaza pentru tine ceea ce iti reveleaza Dumnezeu cu privire la chemarea ta, pana la momentul potrivit. Nu te mandri.

Intrebare : daca ar fi ca Dumnezeu sa mai aleaga o „Maria”, ne-ar alege pe noi? Sa ne uitam cu bagare de seama la caile noastre…

Rut : Prietena

Cine nu si-ar dori sa aiba o PRIETENA ADEVARATA? Dar pentru aceasta, trebuie mai intai sa fim noi prietene adevarate, asa cum au fost Naomi si Rut!

Profilul unei prietene adevarate:

Pune nevoile celorlalti inaintea nevoilor proprii.

Fii gata sa te sacrifici.

Iubeste neconditionat.

Priveste dincolo de suprafata pentru a vedea adevaratele nevoi.

De meditat: care sunt calitatile necesare pentru a fi o prietena adevarata? care dintre ele trebuie sa le dezvolt?

Mai vreau sa atrag atentia asupra unui lucru, care nu are legatura cu prietenia : Rut era atat de cinstita incat era cunoscuta de toti pentru acest fapt. Iar Boaz a avut incredere in ea si a fost gata sa faca tot ce spunea ea. Noi ce purtare avem ? Suntem cunoscute pentru asta ?

Maria Magdalena : Slujitoare

Maria Magdalena este un exemplu de SLUJIRE pentru noi. Dupa ce a fost transformata de atingerea divina, ea a inceput sa slujeasca cu tot ce avea, fiind consecventa si prezenta oriunde mergea Isus.

Profilul unei slujitoare:

Lasa-L pe Isus sa-ti schimbe viata.

Nu considera nici o indatorire prea nesemnificativa. Fii gata sa faci orice ti se cere.

Fii generoasa cu timpul si cu banii tai.

Fii mereu disponibila.

Intrebare: Ce te impiedica sa devii o slujitoare?

Femeia sunamita : Ospitaliera

Fii OSPITALIERA: „Fiti primitori de oaspeti intre voi, fara cartire.” (1 Petru 4:9)

Profilul unei femei ospitaliere (2 Imparati 4:8):

Incepe cu lucrurile de baza: poate te gandesti ca nu ai propria ta casa, ca nu ai nu stiu ce conditii… ce conteaza? Pune-te de acord cu familia, sotul, sau colega de camera, si indrazneste sa primesti oameni.

Fii gata sa devii si mai ospitaliera (2 Imparati 4:10) : fa mai mult, daruieste mai mult.

Fii multumita cu ceea ce ai si nu te astepta la vreo rasplata (v. 13)

Aminteste-ti ca Dumnezeu este sursa ta (v. 30-31)

Intrebare: Cum ai putea sa devii mai ospitaliera? Cu ce ai incepe?

Femeile rele ale Bibliei – Liz Curtis Higgs

Ce putem invata de la femeile « rele » din Biblie ?

Eva

Nu discuta cu diavolul – Fugi ! Nu putem impiedica pe cel rau sa ne sopteasca la ureche, insa putem sa ne impotrivim, sa alegem sa nu-l ascultam si sa nu-i raspundem. Iacov 4 :7

Trebuie sa cunoastem bine Cuvantul lui Dumnezeu ca sa deosebim ce este de la El si ce este de la cel rau. Psalmi 119 :11

Trebuie sa acceptam statutul care ni-l da Dumnzeu. Noi nu putem fi ca El, si nici nu trebuie.

Daca pacatuim, nu este nimeni altul de vina decat noi insine. Trebuie sa ne recunoastem partea de responsabilitate si sa asumam consecintele.

Sotia lui Potifar

Nu lasa garda jos ! Oricat de puternica te-ai crede, daca nu veghezi, te poti trezi biruita de ispita.

Nu ramane singura ! Sotia lui Potifar si-a alungat slujitorii pentru a putea pacatui linistita. Tu ia-ti toate precautile necesare in functie de situatie.

Nu da vina pe altcineva. Recunoaste-ti pacatul, marturiseste-l si pocaieste-te.

Sotia lui Lot

Desi ea a fugit cu familia, s-a uitat inapoi. Inima ei n-a fugit, a ramas in Sodoma.

Cand Dumnezeu iti spune sa mergi, mergi ! Nu mai sta pe ganduri. Ai incredere in planul Lui.

Stiu ca e greu sa auzi asta, dar fii gata sa renunti la orice, chiar si la familie daca trebuie, de dragul lui Dumnezeu. (Matei 10:37)

Lucrurile materiale nu sunt vesnice. Sa nu ne legam inimile de ele.

Samariteanca

Nu-ti fie teama sa pui intrebari. Cauta raspunsurile de care ai nevoie.

Nu minti, spune adevarul. Recunoaste-ti starea. Dumnezeu te vede asa cum esti.

Cand simti setea din inima ta, inseamna ca ai nevoie de Apa Vietii. Caut-o, nu mai amana.

Apa trebuie impartasita, nu stocata. Da mai departe ce ai primit.

Dalila

Nu-ti bate joc de dragostea unui om. Chiar daca nu este reciproc, asta nu-ti da dreptul sa-ti bati joc de un baiat care isi declara sentimentele fata de tine. Fii blanda.

Bogatiile materiale nu valoreaza mai mult decat relatiile.

Slabiciunile trebuie infruntate, nu expuse. Pastreaza in secret ce ti se marturiseste. Nu folosi aceste secrete impotriva unei pesoane.

Safira

Mandria si generozitatea nu merg impreuna. Cand dai, da din toata inima, fara sa astepti ceva inapoi. Nu astepta sa ti se multumeasca, nu astepta sa fii laudata. Altfel bucuria de a darui se va transforma in teama de a nu primi aprobare.

Invata sa daruiesti atunci cand nimeni nu te priveste.

Spune intotdeauna adevarul. Minciuna te va costa mult mai mult.

Alege cu intelepciune unde vrei sa-ti investesti banii. Pentru confort, sau pentru Cer ?

Rahav

Trecutul nostru nu ne determina viitorul.

Rahav s-a ingrijorat de siguranta familiei sale, nu doar de siguranta ei.

Ea si-a pus credinta in actiune.

Prin ascultare, a trebuit sa recunoasca ca ea este prostituata, si-a recunoscut starea. Am putea spune ca e o „marturisire”.

Izabela

Nu ai avut un exemplu bun de urmat in familie ? Alege-ti un nou tipar si fa binele. Urmeaza-l pe Dumnezeu. Trecutul nostru nu trebuie sa ne impiedice sa inaintam in viata.

Daca esti intr-o pozitie de conducatoare, nu inseamna ca ai dreptul sa te porti oricum cu subalternii tai.

Incurajeaza si sprijineste-ti sotul. Nu-l dobora. Cauta calitatile lui.

Mical

Exprima-te liber inaintea Lui, dupa cum te indeamna inima.

Nimic nu impiedica atat de mult inchinarea cat o face un pacat nemarturisit.

Cuvintele spuse la manie dor cu siguranta !

Femeia inteleapta se ridica deasupra circumstantelor.

Nu-ti dispretui sotul !

Femeia adultera

Oamenii vor vorbi, orice ai face. Nu te mai necaji.

Fariseii credeau ca erau cei mai buni. Dar ei nu se umileau si nu se inchinau cu tot sufletul.

O persoana poate fi frumoasa pentru unii, si urata pentru altii. Insa noi avem parfumul lui Cristos, si trebuie sa-l eliberam ca tot mai multi oameni sa-l simta, chiar daca unii nu vor aprecia.

Uneori, tacerea este mai profunda decat cuvintele. Dumnezeu vede ce este in inima ta.

https://comoarafeminitatiibiblice.wordpress.com/2016/08/30/femeile-bibliei-ce-putem-invata-de-la-ele/

///////////////////////////////////////

IMPLICAREA FEMEILOR ÎN LUCRARE

Capitolul doisprezece

De vreme ce se ştie deja că femeile alcătuiesc mai mult de jumătate din biserica Domnului Isus Hristos, este important să înţelegem rolul pe care li l-a încredinţat Dumnezeu în cadrul trupului. În majoritatea bisericilor şi lucrărilor, femeile sunt privite ca lucrători valoroşi, întrucât ele împlinesc în general majoritatea lucrării generale.

Totuşi, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte rolurile femeii. Femeilor li se interzice implicarea în anumite domenii ale lucrării desfăşurate în cadrul bisericii, inclusiv vorbirea şi conducerea. Unele bisericii acceptă ca femeile să fie pastoriţe; multe altele nu acceptă. Unele biserici le permit femeilor să dea învăţătură, altele nu. Unele nu le permit să vorbească deloc în timpul serviciilor divine.

Marea parte a acestor neînţelegeri se datorează diferitelor interpretări ale cuvintelor lui Pavel referitoare la rolurile femeii din 1 Cor. 14:34-35 şi 1 Tim. 2:11-3:7. Aceste pasaje reprezintă tema studiului nostru, în special a ultimei părţi din acest capitol.

Încă de la început

Pentru început, să analizăm ce ne spune Scriptura despre femei încă din primele ei pagini. Femeile, ca şi bărbaţii, sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (Gen. 1:27).

Ştim desigur că Dumnezeu l-a creat pe Adam înainte de a o crea pe Eva şi este adevărat că Pavel consideră că acest lucru are o semnificaţie spirituală (vezi 1 Tim. 2:3). Vom discuta mai târziu despre semnificaţia acestei ordine în creaţie, aşa cum explică Pavel, dar pentru moment este suficient să spunem că ea nu denotă superioritatea bărbatului faţă de femeie, întrucât ştim că Dumnezeu a creat animalele înainte de a creea oamenii (vezi Gen. 1:24-28) şi nimeni nu ar fi de acord că animalele sunt superioare oamenilor.[1]

Femeia a fost creată pentru a fi ajutorul soţului său (vezi Gen. 2:18). Dar repet, acest lucru nu este o dovadă a inferiorităţii, ci doar relevă rolul ei în căsnicie. Duhul Sfânt ne este dat ca ajutor, dar în mod cert nu ne este inferior. Din contră, ne este superior! Şi am putea foarte bine spune că Dumnezeu a creat femeia pentru a fi ajutorul potrivit pentru soţul său dovedeşte că bărbaţii au nevoie de ajutor! Dumnezeu este Cel care a spus că nu era bine ca omul să fie singur (vezi Gen. 2:18). Acest adevăr a fost dovedit de nenumărate ori de-a lungul istoriei, când bărbaţii au rămas fără soţii care să îi ajute.

În ultimul rând, observăm încă din primele pagini ale Genesei că prima femeie a fost creată din carnea primului bărbat. Ea a fost luată din el, ceea ce dovedeşte că lui îi lipseşte ceva fără ea şi că cei doi au fost la origine una. În plus, ceea ce a separat Dumnezeu fusese planificat să devină din nou una prin unire sexuală, o unire nu doar pentru procreere, ci pentru exprimarea dragostei şi experimentarea unei plăceri reciproce care îi fac dependenţi unul de celălalt.

Toate aceste lecţii date de creaţie contrazic ideea că un sex este superior celuilalt sau că unul are dreptul să îl domine pe celălalt. Şi doar pentru că Dumnezeu a atribuit femeilor roluri diferite în căsnicie sau în lucrare nu are deloc de a face cu egalitatea lor cu bărbaţii înaintea lui Hristos, în care „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască“ (Gal. 3:28).

Femeile din Vechiul Testament implicate în lucrare

Pe baza acestei fundaţii, să analizăm câteva dintre femeile pe care le-a folosit Dumnezeu în Vechiul Testament pentru a-Şi împlini scopurile divine. Desigur, este foarte clar că Dumnezeu a chemat în perioada Vechiului Testament, în primul rând, bărbaţii la lucrarea vocaţională, aşa cum a făcut şi în timpul Noului Testament. Istoriile unor bărbaţi ca Moise, Aaron, Iosua, Iosif, Samuel şi David umplu paginile Vechiului Testament.

Totuşi, multe femei reprezintă dovada că Dumnezeu poate chema şi folosi pe oricine doreşte El, iar femeile echipate de Dumnezeu sunt potrivite pentru orice sarcină la care le cheamă.

Înainte de a discuta în mod specific despre aceste femei, ar trebui să observăm că fiecare bărbat important din Vechiul Testament a fost născut şi crescut de o femeie. Fără femeia Iochebed nu ar fi existat nici un Moise (vezi Ex. 6:20). Nici nu ar fi existat vreun alt bărbat al lui Dumnezeu dacă nu ar fi existat mamele care le-au dat viaţă. Femeilor li s-a dat lucrarea plină de responsabilitatea dificilă şi demnă de laudă a creşterii copiilor Domnului (vezi 2 Tim. 1:5).

Iochebed nu numai că a fost mama a doi bărbaţi chemaţi de Dumnezeu, mai precis Moise şi Aaron, ci şi a unei femei chemate de Dumnezeu, sora lor, o prorociţă şi lideră de închinare pe nume Maria (vezi Exod 15:20). În Mica 6:4, Dumnezeu a considerat-o pe Maria, alături de Moise şi Aaron înşişi, lidera Israelului:

„Căci te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei, şi am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria!“ (subliniere personală).

Desigur, rolul de conducere deţinut de Maria în Israel nu a fost la fel de proeminent ca şi cel al lui Moise. Totuşi, în calitate de prorociţă, Maria a vorbit în Numele lui Dumnezu şi cred că putem presupune fără să greşim că mesajele trimise de Dumnezeu prin ea se adresau nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor lui Israel.

O femeie judecător peste Israel

O altă femeie pe care Dumnezeu a crescut-o pentru a deveni lideră în Israel a fost Debora, care a trăit pe vremea judecătorilor lui Israel. Prorociţă fiind, ea a fost peste Israel şi judecător, aşa cum au fost la vremea lor Ghedeon, Iefta şi Samson. Suntem informaţi că „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi“ (Jud. 4:5). Deci lua decizii şi pentru bărbaţi, nu numai pentru femei. Nu există nici o îndoială în această privinţă: O femeie le spunea bărbaţilor ce să facă şi Dumnezeu a fost Cel care a uns-o pentru a acţiona astfel.

Asemenea majorităţii femeilor pe care le cheamă Dumnezeu în lucrare, Debora a înfruntat cel puţin un bărbat care avea dificultăţi în a primi cuvântul lui Dumnezeu din gura unei femei. Numele lui era Barac şi, deoarece era sceptic faţă de instrucţiunile profetice ale Deborei ca el să meargă la război împotriva generalului cananean Sisera, l-a informat că onoarea de a-l omorâ pe Sisera va fi dată unei femei. Aşa s-a întâmplat, deoarece o femeie pe nume Iael a fost cea care a bătut în capul lui Sisera un ţăruş al cortului, pe când era el adormit (vezi Jud. 4). Povestea se termină cu Barac cântând în duet cu Debora! Unele versuri sunt pline de laudă atât la adresa Deborei, cât şi la cea a lui Iael (vezi Jud. 5) şi poate că astfel Barac a devenit o persoană care a crezut în cele din urmă în „lucrarea femeilor“.

A treia prorociţă

O a treia femeie menţionată în Vechiul Testament ca fiind o prorociţă foarte respectată este Hulda. Dumnezeu a folosit-o pentru a oferi unui bărbat, regele îngrijorat al lui Iuda, Iosia, profunzime profetică şi instrucţiuni de încredere (vezi 2 Împ. 22). Este foarte probabil ca Dumnezeu să o fi folosit pe Hulda în mod frecvent pentru această lucrare, altfel Iosia nu ar fi avut atâta încredere în ceea ce îi spunea ea.

Dar de ce le-a chemat Dumnezeu pe Maria, pe Debora şi pe Hulda să fie prorociţe? Nu ar fi putut chema în schimb bărbaţi?

Bineînţeles că Dumnezeu ar fi putut chema bărbaţi care să facă exact aceleaşi lucruri pe care le-au făcut aceste trei femei. Dar nu a făcut-o. Şi nimeni nu ştie de ce. Ceea ce ar trebui să învăţăm de aici este că ar fi bine să nu Îl limităm pe Dumnezeu când vine vorba despre cine sunt cei pe care îi cheamă El în lucrare. Deşi în mod normal Dumnezeu a ales bărbaţi pentru sarcina de conducere în Vechiul Testament, uneori a ales şi femei.

În cele din urmă, ar trebui remarcat că toate cele trei exemple proeminente de femei implicate în lucrare în Vechiul Testament au fost prorociţe. Există şi câteva lucrări din Vechiul Testament la care nu au fost chemate femeile. De exemplu, nu au existat femei chemate să fie preotese. Astfel, s-ar putea ca Dumnezeu să rezerve anumite funcţii doar bărbaţilor.

Femei implicate în lucrare în Noul Testament

În mod interesant, descoperim că Dumnezeu a chemat şi în Noul Testament femei care să fie prorociţe. Când Isus avea numai câteva zile, Ana I-a recunoscut identitatea şi a început să proclame lucrarea mesianică:

Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă, şi trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Rămasă văduvă, şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas, şi a început să laude pe Dumnezeu, şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului (Luca 2:36-38; subliniere personală).

Observă că Ana a vorbit despre Isus tuturor celor ce „aşteptau mântuirea Ierusalimului“. Adică inclusiv bărbaţilor. Astfel, am putea spune că Ana i-a învăţat pe bărbaţi despre Hristos.

Există şi alte femie în Noul Testement pe care Dumnezeu le-a folosit, dându-le darul prorociei. Maria, mama lui Isus face sigur parte din această categorie (vei Luca 1:46-55). De fiecare dată când sunt citite cuvintele profetice ale Mariei în timpul bisericii, am putea spune că o femeie învaţă biserica. (Şi Dumnezeu a onorat incontestabil femeile prin aducerea Fiului Său pe lume printr-o femeie, ceva ce putea face prin multe alte mijloace.)

Lista continuă. Dumnezeu a prezis prin gura profetului Ioel că atunci când Dumnezeu va revărsa Duhul Său Sfânt, atât fiii cât şi fiicele lui Israel vor profeţi (vezi Ioel 2:28). Petru a confirmat că profeţia lui Ioel era aplicabilă şi dispoziţiilor Noului Legământ (vezi Fapte 2:17).

În Fapte 21:8-9 ni se spune că Filip evanghelistul a avut patru fete care erau prorociţe.

Pavel a scris despre femeile care proroceau în întâlnirile bisericii (vezi 1 Cor. 11:5). Din context este clar că erau prezenţi şi bărbaţi.

Cu toate aceste exemple scripturale ale femeilor folosite de Dumnezeu ca prorociţe, nu avem nici un motiv rezonabil să ne împotrivim ideii că Dumnezeu poate folosi femeile pentru asemenea lucrări! Mai mult, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că femeile nu le pot profeţi bărbaţilor în Numele lui Dumnezeu.

Femei în funcţia de Pastor?

Cum rămâne cu femeile care slujesc în funcţia de pastor? Pare evident că Dumnezeu a intenţionat ca funcţia de pastor/prezbiter/supraveghetor să fie îndeplinită de bărbaţi:

Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii“ (1 Tim 3:1-2; subliniere personală).

Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:5-6; subliniere personală).

Pavel nu spune în mod expres că li se interzice femeilor deţinerea acestor funcţii şi de aceea trebuie să fim oarecum precauţi înainte de a lua o decizie definitivă. Se pare că în lumea contemporană există numeroase femei foarte eficiente în funţia de pastor/prezbiter/supraveghetor, mai ales în naţiunile în curs de dezvoltare, totuşi încă mai reprezintă o minoritate copleşitoare. Poate că Dumnezeu cheamă ocazional femei în această poziţie, când slujesc scopurilor înţelepte ale Împărăţiei Lui sau când nu există personal masculin calificat pentru conducere. Este, de asemenea, posibil ca multe femei pastor din trupului lui Hristos să fie de fapt chemate la alte lucrări biblice valide pentru femei, precum prorocia, dar structura curentă a bisericii să nu le permită decât funcţia pastorală.

De ce este poziţia de pastor/prezbiter/supraveghetor rezervată bărbaţilor? Înţelegerea funcţiei acestui rol ne-ar putea ajuta să găsim răspunsul. Una dintre cerinţele scripturale pentru pastor/prezbiter/supraveghetor este:

să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3:4-5).

Această cerinţă are sens dacă înţelegem că prezbiterul Noului Testament supraveghea o biserică mică în casă. Rolul său era similar celui al unui tată care îşi cârmuia gospodăria. Acest lucru ne ajută să înţelegem de ce funcţia de pastor ar trebui deţinută de un bărbat – deoarece se aseamănă foarte mult cu organizarea familiei care, dacă este conform planului lui Dumnezeu, ar trebui condusă de soţ, nu de soţie. Mai multe despre acest subiect vom afla mai târziu.

Femei în funcţia de apostol?

Am concluzionat că femeile pot sluji ca prorociţe (dacă sunt chemate de Dumnezeu). Cum rămâne cu celelalte tipuri de lucrare? Pavel ne luminează în această privinţă în saluturile din Romani 16 unde laudă o serie de femei care au slujit în lucrare de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu. Una dintre ele a fost numită apostol. În următoarele trei citate am scris cu font cursiv toate numele de femei:

Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea; s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi, şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie (Rom. 16:1-2; subliniere personală).

Câtă consideraţie! Nu ştim exact ce lucrare împlinea Fivi, dar Pavel a numit-o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea“ şi „un ajutor pentru mulţi“, inclusiv pentru el. Orice ar fi făcut pentru Domnul, trebuie să fi fost destul de semnificativ pentru a-i garanta recomandarea lui Pavel în faţa întregii biserici din Roma.

Următoarea este Priscila, care, împreună cu soţul său Acuila, aveau o lucrare atât de semnificativă încât toate bisericile dintre neamuri îi apreciau:

Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi. Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar (Rom. 16:3-7; subliniere personală).

În ceea ce o priveşte pe Iunia, pare destul de logic să conchidem că o persoană care este „cu vază între apostoli“ nu putea fi decât apostol. Iunia era apostol. Priscila şi Maria erau lucrători pentru Domnul.

„Spuneţi sănătate lui Ampliat, prea iubitul meu în Domnul. Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos, şi lui Stache, prea iubitul meu. Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul. Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului. Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei prea iubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul. Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea. Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor care sunt împreună cu ei. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei (Rom. 16:8-15; subliniere personală).

Este foarte clar că femeile pot fi „lucrători“ spirituali.

Femei în funcţia de învăţător?

Ce putem spune despre femeile în slujba de învăţător? Noul Testament nu menţionează nici una. Desigur, Biblia nu menţionează nici bărbaţi chemaţi să fie învăţători. Priscila (menţionată mai sus şi cunoscută şi sub numele de Prisca), soţia lui Acuila, a fost implicată în lucrarea de învăţare cel puţin la un nivel mai mic. De exemplu, când ea şi Acuila l-au auzit pe Apolo propovăduind în Efes o evanghelie greşită, „l-au luat la ei, şi i-au arătat mai cu deamănuntul Calea lui Dumnezeu“ (Fapte 18:26). Nimeni nu poate argumenta că Priscila nu şi-a ajutat soţul să îl înveţe pe Apolo, care era bărbat. În plus, Pavel face de două ori menţiuni la Priscila şi Acuila când scrie despre „biserica ce se adună în casa lor“ (vezi Rom. 16:3-5; 1 Cor. 16:19), iar în Romani 16:3 îi numeşte pe amândoi „tovarăşii mei de lucru“. Sunt puţine şanse ca Priscila să nu fi avut un rol activ în lucrare, alături de soţul ei.

Când Isus a poruncit femeilor să îi înveţe pe bărbaţi

Înainte de a face referire la cuvintele prin care Pavel le spune femeilor să tacă în adunare şi le interzice să îi înveţe pe bărbaţi, haide să analizăm un alt pasaj biblic care ne va ajuta să păstrăm echilibrul între cele două.

Când a înviat Isus, un înger a delegat cel puţin trei femei să îi înveţe pe ucenicii lui Isus care erau bărbaţi. Aceste femei au fost instruite să le spună ucenicilor că Isus a înviat şi că îi va întâlni în Galilea. Însă asta nu e tot. Puţin mai târziu, Isus Însuşi S-a arătat câtorva femei şi le-a poruncit să le spună ucenicilor să se ducă în Galilea (vezi Mat. 28:1-10; Marcu 16:1-7).

În primul rând, cred că este important că Isus a ales să Se arate mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor. În al doilea rând, dacă ar fi fost ceva fundamental greşit sau imoral ca femeile să îi înveţe pe bărbaţi, atunci Isus nu le-ar fi spus femeilor să îi înveţe pe bărbaţi despre învierea Lui, o informaţie destul de importantă şi pe care ar fi putut-o transmite singur (ceea ce a şi făcut mai târziu). Nimeni nu se poate împotrivi acestei realităţi: Domnul Isus a instruit femeile să îi înveţe pe bărbaţi un adevăr esenţial şi să le dea anumitor bărbaţi unele indicaţii spirituale.

Pasajele-problemă

Acum că avem o oarecare perspectivă asupra a ceea ce ne spune Biblia despre rolul femeilor în lucrare, vom avea mai multă perspicacitate în interpretarea „pasajelor-problemă“ din scrierile lui Pavel. Să analizăm mai întâi cuvintele referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunare:

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică (1 Cor. 14:34-35).

În primul rând, unii se întreabă, din mai multe motive, dacă acestea sunt indicaţiile date de Pavel sau doar citează ceea ce îi scriseseră corintenii. Este clar că în a doua jumătate a scrisorii, Pavel răspundea întrebărilor pe care i le puseseră corintenii într-o altă scrisoare (vezi 1 Cor. 7:1, 25; 8:1; 12:1; 16:1, 12).

În plus, chiar în următorul verset Pavel scrie despre ceea ce pote fi considerat o reacţie la politica abordată de corinteni de a determina femeile să tacă în adunările bisericii:

De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? (1 Cor. 14:36, Traducere Literală Nouă).

Versiunea King James (şi Dumitru Cornilescu, n. t.) traduce acest verset într-un mod în care Pavel pare şi mai surprins faţă de atitudinea corintenilor:

Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? (1 Cor. 14:36).

În oricare dintre cazuri, Pavel pune în mod cert două întrebări retorice. Răspunsul la ambele este: Nu! Nu corintenii erau cei care iniţiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu le fusese dat numai lor. Întrebările lui Pavel sunt fără îndoială reproşuri faţă de mândria lor. Dacă ele sunt reacţii la cele două versete anterioare, acestea par a spune: „Cine credeţi că sunteţi voi? De când daţi decrete referitoare la care sunt persoanele pe care le poate folosi Dumnezeu pentru a transmite cuvântul Său şi care nu sunt? Dumnezeu poate folosi femeile dacă aşa doreşte, iar voi sunteţi nechibzuiţi dacă le determinaţi să tacă.“

Această interpertare pare logică dacă luăm în considerare faptul că Pavel scrisese deja în aceeaşi scrisoare despre modul corect în care femeile puteau profeţi în biserică (vezi 1 Cor. 11:5), ceea ce le cerea implicit să nu tacă. Mai mult, câteva versete după acestea, Pavel îi îndeamnă pe toţi corintenii[2], inclusiv pe femei, „să râvnească după prorocie“ (1 Cor. 14:39). Astfel, s-ar părea că se contrazice pe sine dacă în 14:34-35 stabilea într-adevăr o poruncă fermă ca femeile să tacă în adunări.

Alte variante

Să presupunem însă că afirmaţiile din 1 Cor. 14:34-35 sunt cuvintele originare ale lui Pavel şi că într-adevăr îndeamnă femeile să tac. Cum am putea interpreta în acest caz spusele sale?

Ar trebui să ne întrebăm din nou de ce a dat Pavel o poruncă aşa fermă ca femeile să nu vorbească deloc în adunări, când tot el a spus în aceeaşi scrisoare că se pot ruga şi pot profeţi în adunări?

Mai mult, Pavel era cu siguranţă conştient de multele momente biblice despre care am vorbit deja şi în care Dumnezeu a folosit femei care să vorbească în public chiar şi bărbaţilor. De ce le-ar cere să tacă celor pe care Dumnezeu le-a desemnat de multe ori să vorbească?

Desigur, bunul simţ ne spune că Pavel nu ar fi putut insinua că femeile ar trebui să fie complet tăcute ori de câte ori se aduna biserica. Nu uitaţi că biserica timpurie se aduna în case şi că luau masa împreună. Oare putem crede că femeile nu rosteau absolut nici un cuvânt de când intrau în casă şi până plecau? Că nu vorbeau în timp ce pregăteau masa sau când mâncau? Că nu le spuneau nimic copiilor lor în tot acest timp? Un asemenea gând este absurd.

Dacă „acolo unde se adună doi sau trei“ în numele lui Isus este şi El prezent (vezi Mat. 18:20), constituind astfel fără îndoială o adunare, când se adunau două femei în Numele lui Isus nu aveau voie să îşi vorbească una alteia?

Nu, dacă 1 Corinteni 14:34-35 reprezintă într-adevăr îndrumările lui Pavel, el se referea doar la o simplă problemă de ordine în cadrul bisericii. Unele femei călcau într-un fel această ordine prin întrebările puse. Pavel nu a vrut să spună că femeile trebuie să tacă mai mult decât el pe parcursul întregii întâlniri, mai ales conform instrucţiunilor date câteva versete mai devreme referitoare la proroci:

Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă (1 Cor. 14:30; subliniere personală).

În acest caz, cuvântul „să tacă“ înseamnă „să se oprească temporar din vorbire“.

Pavel i-a învăţat, de asemenea, pe cei care vorbeau în limbi să tacă dacă nu era nimeni care să traducă în adunare:

Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu (1 Cor. 14:28; subliniere personală).

Îi îndemna Pavel pe astfel de oameni să păstreze tăcere completă pe tot parcursul adunări? Nu, doar le spunea să tacă în ceea ce privea vorbirea în limbi pentru care nu exista traducere. Observă că Pavel le-a spus „să tacă în Biserică“, aceeaşi indicaţie pe care le-a dat-o şi femeilor în 1 Cor. 14:34-35. Aşa că de ce să interpretăm cuvintele lui Pavel referitoare la tăcerea femeilor în biserică drept „tăcerea pe tot parcursul adunării“, dar să intepretăm cuvintele referitoare la cei care tulburau ordinea prin vorbirea în limbi ca fiind „o abţinere de la a vorbi în anumite momente specifice din timpul bisericii“?

În final, remarcă că, în pasajul respectiv, Pavel nu se adresa tuturor femeilor. Cuvintele lui îşi găseau aplicabilitatea numai în cazul femeilor căsătorite, deoarece ele erau îndemnate „să întrebe pe bărbaţii lor acasă“ dacă aveau întrebări.[3] Poate că o parte a problemei consta în faptul că femeile căsătorite puneau întrebări altor bărbaţi decât soţilor lor. Un asemenea scenariu ar putea fi cu siguranţă considerat neadecvat şi ar putea denota un anume grad de lipsă de respect şi supunere faţă de proprii lor soţi. Dacă aceasta era problema la care se referea Pavel, acesta ar putea fi motivul pentru care şi-a bazat argumentul pe faptul că femeile ar trebui să fie supuse (soţilor lor, evident), aşa cum spunea Legea încă din primele paginii ale Genesei (vezi 1 Cor. 14:34).

Pe scurt, dacă în 1 Corinteni 14:34-35 Pavel dădea într-adevăr instrucţiuni referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunări, atunci doar le spune femeilor căsătorite să tacă, adică să nu pună întrebări în momente nepotrivite sau într-un mod lipsit de respect faţă de soţii lor. Altfel, ele pot să prorocească, să se roage sau să vorbească.

Celălalt pasaj-problemă

În cele din urmă ajungem şi la cel de al doilea „pasaj-problemă“ aflat în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei:

Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii (1 Tim. 2:11-14).

În mod cert Pavel ştia despre Maria, Debora, Hulda şi Ana, patru prorociţe care au vorbit bărbaţilor şi femeilor în numele lui Dumnezeu, învăţându-i efectiv voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă ştia că Debora, judecător peste Israel, a exercitat un anumit grad de autoritate asupra bărbaţilor şi femeilor. Fără îndoială, ştia că Dumnezeu Îşi revărsase Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, împlinind parţial profeţia lui Ioel că Dumnezeu urma să reverse Duhul Său peste toţi, astfel încât fii şi fiice să prorocească Cuvântul Domnului. Cu siguranţă a ştiut că Isus a desemnat anumite femei să ducă mesajul Său apostolilor bărbaţi. Cu siguranţă îşi aducea aminte de propriile cuvinte de încurajare adresate bisericii din Corint referitoare la femeile care se rugau şi proroceau în timpul întâlnirilor bisericii. În mod cert îşi amintea că le spusese corintenilor că oricare dintre ei putea primi de la Duhul Sfânt o învăţătură pe care să o împartă cu trupul (vezi 1 Cor. 14:26). Atunci ce anume a vrut să comunice când a scris aceste cuvinte lui Timotei?

Observă că Pavel face apel la doi factori din Genesa ca premiză pentru îndemnul lui: (1) Adam a fost creat înaintea Evei şi (2) Eva, nu Adam, a fost amăgită şi s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Primul fapt stabileşte relaţia corectă dintre bărbat şi femeie. După cum ne învaţă ordinea creaţiei, soţul este cel care trebuie să fie capul, învăţătură pe care Pavel o dă în alte scrisori (vezi 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23-24).

Un al doilea lucru pe care îl menţionează Pavel nu este acela de a sugera că femeile sunt mai uşor de amăgit decât bărbaţii, deoarece nu sunt. De fapt, de vreme ce în trupul lui Hristos sunt mai multe femei decât bărbaţi, s-ar putea spune că bărbaţii sunt mult mai probabil uşor de înşelat decât femeile. Din contră, cel de al doilea lucru menţionat dovedeşte că, atunci când ordinea stabilită de Dumnezeu în familie este neglijată, i se deschide o portiţă lui Satan. Adevărata problemă a umanităţii a început în grădina în care relaţia dintre femeie şi bărbat nu era în ordine – soţia lui Adam nu era supusă lui. Probabil că Adam îi spusese soţiei instrucţiunile date de Dumnezeu referitoare la fructul interzis (vezi Gen. 2:16-17; 3:2-3).

Totuşi, ea nu i-a urmat instrucţiunile. Într-un fel chiar a exercitat autoritate asupra lui când i-a dat să mănânce din fructul oprit (vezi Gen. 3:6). În acest caz nu Adam o conducea pe Eva; Eva îl conducea pe Adam. Rezultatul a fost un dezastru.

Biserica – un model de familie

Ordinea intenţionată de Dumnezeu în familie ar trebui în mod categoric ilustrată de biserică. După cum am menţionat mai devreme, este important să nu uităm că, în primii trei sute de ani din istoria bisericii, comunităţile bisericeşti erau mici. Ele se întâlneau în case. Pastorii/prezbiterii/supraveghetorii erau asemenea tatălui unei familii. Această structură a bisericii instaurată de Dumnezeu se asemăna atât de mult unei familiei, şi de fapt chiar reprezenta una, încât conducerea femeii ar fi transmis un mesaj greşit familiilor din interiorul şi din afara bisericii. Imaginează-ţi o femeie pastor/prezbiter/supraveghetor dând în mod frecvent învăţătură într-o biserică în casă, în timp ce bărbatul său o ascultă, supunându-se autorităţii ei. Această perspectivă ar fi fost contrară ordinii stabilite de Dumnezeu în familie şi ar fi oferit instaurat un exemplu greşit.

Iată la ce se refereau cuvintele lui Pavel. Remarcă că ele sunt spuse în contextul apropiat al cerinţelor pe care le are pentru prezbiteri (vezi 1 Tim. 3:1-7), dintre care una este aceea că acea persoană ar trebui să fie bărbat. Ar trebui, de asemenea, remarcat că prezbiterii ar trebui să dea în mod regulat învăţătură în biserică (vezi 1 Tim. 5:17). Cuvintele lui Pavel referitoare la faptul că femeile ar trebui să primească învăţături în tăcere şi să nu li se permită să dea învăţătură sau să exercite autoritate asupra bărbaţilor sunt în mod clar legate de ordinea adecvată în biserică. Ceea ce el descrie ca fiind inadecvat este o femeie care să împlinească parţial sau total rolul unui pastor/prezbiter/supraveghetor.

Asta nu înseamnă că femeile/soţiile, nu pot să se roage, să profeţească, să primească o scurtă învăţătură pe care să o împărtăşească cu trupul lui Hristos sau să vorbească în general în timpul întâlnirii bisericii, în supunere faţă de soţ. Ea poate face toate aceste lucruri în biserică fără a încălca ordinea divină a lui Dumnezeu, aşa cum le poate face şi acasă. Ceea ce i se interzice să facă în biserică nu este nici mai mult nici mai puţin decât ce i se interzice să facă acasă – să îşi exercite autoritatea faţă de soţul ei.

În versetele ulterioare mai observăm, de asemenea, că femeile puteau deţine funcţia de diacon ca şi bărbaţii (vezi 1 Tim. 3:12). Slujirea în biserică în funcţia de diaconiţă sau slujitoare, ceea ce şi înseamnă în realitate, nu încalcă ordinea divină a lui Dumnezeu între soţ şi soţie.

Acesta este singurul mod de a armoniza cuvintele lui Pavel din 1 Tim. 2:11-14 cu ceea ce ne învaţă restul Scripturii. Dintre celelalte pasaje pe care le-am analizat şi în care Dumnezeu a folosit femeile, nici unul nu slujeşte ca model de familie, ceea ce este biserica, şi deci nici unul nu încalcă ordinea instaurată de Dumnezeu. În nici unul nu găsim un model neadecvat de soţii exercitându-şi autoritatea asupra soţilor lor în cadrul familiei. Mai imaginează-ţi o întâlnire restrânsă a mai multor familii într-o casă şi o soţie care se ocupă, dă învăţătură şi supraveghează, în timp ce soţul ei stă pasiv şi se supune conducerii acesteia. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, deoarece intră în contradicţie cu ordinea pe care a stabilit-o în familie.

Totuşi, faptul că Debora a fost judecător în Israel, că Ana le-a vorbit bărbaţilor despre Hristos, că Maria şi prietenele ei le-au spus apostolilor despre învierea lui Isus, nici unul dintre aceste exemple nu transmite un mesaj greşit, nici nu exemplifică în mod neadecvat ordinea pe care a instaurat-o Dumnezeu în cadrul familiei. Întâlnirea regulată a bisericii este un cadru unic în care există pericolul de a se transmite un mesaj greşit dacă femeile/soţiile îşi exercită autoritatea şi îi învaţă în mod frecvent pe bărbaţi/soţi.

În concluzie

Dacă ne vom întreba: „Ce ar putea fi fundamental greşit în implicarea femeilor în lucrare prin slujirea altora dintr-o inimă plină de compasiune şi folosindu-şi darurile date de Dumnezeu? Ce principiu moral sau etic ar putea încălca implicarea lor?“, atunci vom înţelege repede că singurul principiu care ar putea fi încălcat în cazul în care lucrarea unei femei ar nesocoti în vreun fel ordinea stabilită de Dumnezeu între bărbaţi şi femei, soţi şi soţii. În ambele „pasaje problemă“ discutate, Pavel face apel la ordinea divină din cadrul căsniciei ca fiind motivul îngrijorării sale.

Înţelegem astfel că femeile sunt condiţionate în lucrare într-un sens destul de restrâns. În multe alte sensuri Dumnezeu doreşte să folosească femeile pentru gloria Lui şi a făcut acest lucru timp de mii de ani. Scriptura vorbeşte despre multe contribuţii pozitive pe care le-au adus femeile Împărăţiei lui Dumnezeu, dintre care unele au fost deja discutate. Să nu uităm că unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Isus erau femei (vezi Ioan 11:5) şi că femeile sprijineau financiar lucrarea (vezi Luca 8:1-3), ceea ce nu se spune despre nici un bărbat. Femeia de la fântâna din Samaria a vorbit despre Hristos bărbaţilor din satul ei şi mulţi au crezut în El (vezi Ioan 4:28-30, 39). O ucenică pe nume Tabita se spune că „făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii“ (vezi Fapte 9:36). Cea care a uns trupul lui Hristos pentru îngropare a fost o femeie şi Isus i-a poruncit acest lucru atunci când mulţi bărbaţi s-au revoltat (vezi Marcu 14:3-9).

În cele din urmă, Biblia menţionează că femeile au fost cele care L-au plâns pe Isus când acesta Îşi purta crucea pe străzile Ierusalimului, ceea ce nu se spune despre vreunul dintre bărbaţi. Aceste exemple şi multe altele asemenea lor, le încurajează pe femei să se ridice şi să împlinească lucrarea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu. Avem nevoie de fiecare dintre ele!

[1] Ar trebui să observăm, de asemenea, că, de la Adam încoace, fiecare bărbat a fost creat de Dumnezeu după ce a creat femeile care le-au dat naştere acestora. De la Adam încoace, fiecare bărbat a ieşit dintr-o femeie, aşa cum ne reaminteşte şi Pavel în 1 Corinteni 11:11. Cu siguranţă nu s-ar găsi nimeni să susţină că această ordine divină dovedeşte că bărbaţii sunt inferiori mamelor lor.

[2] Îndemnul lui Pavel se adresează „fraţilor“, un termen folosit de 27 de ori în această scrisoare şi care se referă clar la întregul trup de creştini din Corint, nu doar la bărbaţi.

[3] Ar trebui remarcat că, în greaca originară, nu existau cuvinte diferite pentru femeie şi soţie sau pentru bărbat şi soţ. De aceea trebuie să hotărâm în funcţie de context dacă scriitorul vorbeşte despre bărbaţi şi femei sau despre soţi şi soţii. În pasajul studiat Pavel vorbeşte despre soţii, întrucât numai ele îşi puteau întreba soţii acasă.

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_12

///////////////////////////////////////

Femeile din Biblie – meditație asupra a 50 de femei. Biblia despre o femeie și despre femei: semnificația versetelor și a citatelor

Astăzi puteți găsi biserici în care bărbații joacă un rol secundar, iar femeile predică și sunt lideri de închinare. Ei vin în față, țin rugăciuni comune, deschid Biblia și instruiesc congregația. Pentru unii credincioși, această ordine a lucrurilor este norma. Există pasaje din Biblie care vor ajuta la evidențierea rolurilor atât ale femeilor, cât și ale bărbaților în închinare. Le vom revizui astăzi. În prezent, există o anumită tendință în societate, în care rolul femeii devine din ce în ce mai semnificativ. Este greu de observat cum „sexul slab” a crescut recent din ce în ce mai mult copiii singur, își construiește o carieră, poate să bată cui acasă și să se descurce „fără bărbat”. Nu vom discuta despre posibilele cauze. Vreau să notez imediat că nu mă deranjează dacă directorul meu este o femeie. Dar eu sunt împotriva dacă în biserică este un bărbat și o femeie învață. Și apoi voi da argumente în apărarea rolurilor atribuite în biserică. 1 Corinteni 14:33-35 33 pentru că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinei, ci al păcii. Așa [se întâmplă] în toate bisericile sfinților. 34 Soțiile voastre să tacă în biserici, căci nu le este îngăduit să vorbească, ci să fie supuse, precum spune legea. 35 Dar dacă vor să învețe ceva, să-și întrebe bărbații acasă; căci este indecent ca o femeie să vorbească în biserică. (1 Corinteni 14:33-35) Biserica din Corint a fost amenințată cu inovații care nu le-au plăcut lui Pavel. În esență, el îi întreabă pe corinteni dacă sunt fondatorii bisericii creștine? Au ei adevărul Evangheliei? Ei au moștenit tradiția și trebuie să o păstreze, spune Paul. Nu a existat niciodată o persoană care să fi depășit vârsta în care a trăit sau societatea în care a crescut. Pavel, în conceptul său despre locul femeii în Biserică, a rămas fidel ideilor timpului său, cu care a trăit toată viața. Am vorbit deja despre poziția scăzută a femeilor în lumea antică. Problema cu darurile Duhului Merită să acordăm atenție contextului scrisorii lui Pavel către biserica din Corint. Au existat motive pentru care Apostolul a trebuit să scrie două epistole întregi. Acest pasaj se referă la darurile Duhului Sfânt. Aș compara cadourile cu conexiunea wi-fi fără fir a unei persoane cu Biblia, unde informațiile sunt traduse online în diferite limbi. Când a fost nevoie, primii creștini au recurs la acest tip de predicare, deoarece era nevoie de el. Corintul a abundat cu asemenea daruri. După ce a stabilit ceea ce privește chestiunile morale (puteți vedea contextul epistolei), apostolul reglementează utilizarea acestor daruri. Și vedem că în Corint, creștinii au venit cu un fel de manifestare a puterii Duhului Sfânt, la care evident s-au gândit mai mult decât la supunerea lui Hristos. Cu toate acestea, apostolul recunoaște în aceasta puterea Duhului lui Dumnezeu și dă reguli pentru exercitarea ei. Doi sau trei pot vorbi în limbi, dar trebuie să existe un interpret care să vorbească pentru edificarea congregației. În plus, trebuie să vorbească unul după altul, deoarece s-a întâmplat să vorbească toți deodată. Același lucru este valabil și pentru profeți: doi sau trei pot să vorbească, iar pe ceilalți să raționeze, dacă vine cu adevărat de la Dumnezeu. Căci dacă le-a fost dat de Dumnezeu, atunci toți ar putea prooroci, dar unul câte unul, pentru ca toți să învețe (dependența este întotdeauna bună chiar și pentru cei mai înzestrați profeți), pentru ca toți să poată fi mângâiați. Duhurile profeților (adică impulsul puterii în realizarea darurilor) erau supuse îndrumării înțelegerii morale, pe care Duhul le-a dăruit profeților. Ei au fost maeștri în folosirea acestor daruri, în exercitarea acestei puteri magnifice care lucra în ei. Aceasta nu a fost o furie divină, așa cum spuneau păgânii despre inspirația lor diabolică, care i-a nimicit, căci Dumnezeu nu putea fi Dumnezeul dezordinei adunării, ci numai al lumii. Într-un cuvânt, vedem că această putere a fost dată omului în responsabilitatea sa morală; dar tot ceea ce El a dat omului, oricare ar fi puterea dumnezeiască a darului, omul îl folosește pentru slava lui Dumnezeu și deci pentru binele celorlalți, și mai ales al adunării. De menționat, de asemenea, faptul că manifestarea darurilor din secolul I s-a limitat la viața primilor creștini și astăzi nu se mai regăsește în întregime așa cum era odinioară. Astăzi există o Biblie tipărită, internetul, un computer și o versiune electronică a Scripturii. Este suficient să studiezi voia lui Dumnezeu. Femeile din congregații Femeile din congregații trebuiau să tacă: nu aveau voie să vorbească. Ei ar trebui să rămână în ascultare și să nu-i îndrume pe alții. Mai mult, legea a vorbit și despre asta. Ar fi păcat să-i ascult vorbind în congregație. Dacă vor să întrebe despre ceva, pot să-și întrebe soții despre asta acasă. Cu toate darurile lor, Cuvântul nu a venit de la Corinteni și a ajuns nu numai la ei; ei trebuie să se supună ordinii generale a Duhului în adunare. Dacă ei pretind că sunt conduși de Duhul, ar trebui să li se facă să știe că ceea ce le-a scris apostolul sunt poruncile Domnului — aceasta este o afirmație extrem de importantă; poziția responsabilă și serioasă a acestui uimitor slujitor al lui Dumnezeu. Ce combinație de sensibilitate, răbdare și putere! Apostolul dorește ca credincioșii să vină la adevăr și ordine, călăuziți de iubirea lor; nu se teme, dacă este necesar pentru bine, să folosească autoritatea fără să ceară, vorbind parcă direct de la Dumnezeu – acea autoritate, care va fi îndreptățită de Dumnezeu dacă apostolul a fost silit să o folosească împotriva voinței sale. Dacă cineva nu știa că scria cu ajutorul Duhului și cu puterea lui Dumnezeu, atunci aceasta era într-adevăr ignoranță, să fie prezentată ignoranței lor. Oamenii spirituali și sinceri vor să evite astfel de iluzii. Cei care au fost într-adevăr umpluți cu Duhul vor recunoaște că ceea ce a scris apostolul vine cu adevărat direct de la Dumnezeu și este o expresie a înțelepciunii sale. Între timp, un om de pretenții, plasat în această poziție, o va găsi potrivită și va găsi acolo ceea ce îi trebuie. Aici vom lua în considerare importanța acestei afirmații a apostolului cu privire la inspirația epistolelor. Ceea ce a învățat el în detaliu și, de asemenea, despre ordinea adunării, a fost într-adevăr dat de Dumnezeu, a venit în întregime de la Dumnezeu și acestea erau poruncile Domnului. Căci la sfârșitul epistolei către Romani, există aceeași afirmație că prin scrierile profetice Evanghelia a fost răspândită printre neamuri. Apostolul își încheie instrucțiunile spunând că ar trebui să fie zeloși pentru a profeți și să nu interzică vorbirea în diferite limbi, doar că totul trebuie făcut decent și cu decor. Încă câteva versuri O anumită ierarhie în relația dintre familie, adunarea locală și Biserică poate fi urmărită, de exemplu, în următoarele versete: 3 De asemenea, vreau să știți că Hristos este capul fiecărui bărbat, bărbatul este capul soției și Dumnezeu este capul lui Hristos. (1 Corinteni 11:3) 1 La fel și voi, neveste, supuneți-vă bărbaților voștri, pentru ca cei dintre cei care nu ascultă de cuvânt să fie câștigați prin viața soțiilor lor fără un cuvânt, 2 când văd viața ta curată, cu frică de Dumnezeu. 3 Să nu îți fie împletitura exterioară a părului tău, nici podoabă de aur, nici podoabă din hainele tale, 4 dar omul ascuns în inimă este în [frumusețea] nestricăcioasă a unui duh blând și tăcut, care este prețios înaintea lui Dumnezeu. 5 Așa că odată s-au împodobit sfintele femei, care se încredeau în Dumnezeu, ascultând de bărbații lor. (1 Petru 3:1-5) (Cuvintele dintre paranteze pătrate și cursive sunt preluate din versiunea slavonă bisericească) De la femeie începutul păcatului și prin ea toți murim (Sir. 25:27). Căci Adam a fost creat mai întâi, iar apoi Eva. Și Adam nu este înșelat; dar soția, înșelată, a căzut într-o crimă; cu toate acestea, el va fi mântuit prin naștere, dacă va continua în credință, iubire și sfințenie cu castitate (1 Tim. 2:13-15). O soție virtuoasă este o coroană pentru soțul ei, dar o necinstită este ca putrezirea oaselor lui (Prov. 12:4). O soție virtuoasă îi place amuză] soțul ei și umple anii lui de pace (Sir. 26:2). Mâinile coborâte și genunchii relaxați – o soție care nu este fericită [ vă place] soțul ei (Sir. 25:26). Politețea unei soții va mulțumi [ bucura] soțul ei și prudența [ artă] oasele lui o vor îngrăşa (Sir. 26:16). O femeie înțeleaptă își va construi casa, dar o femeie nebună o va distruge cu propriile mâini (Prov. 14:1). Când slabi [ viclean] Este bine ca o femeie să aibă un sigiliu, iar acolo unde sunt multe mâini, încuie-l acolo (Sir. 42:6). Ca soarele care răsare pe înălțimile Domnului, așa este frumusețea unei femei bune în ținuta ei. frumuseţe] casa ei (Sir. 26:20-21). Frumusețea este înșelătoare și frumusețea este zadarnică; dar o femeie care se teme de Domnul este vrednică de laudă (Prov. 31:30). Ca un inel de aur în nasul unui porc, o femeie este frumoasă și nesăbuită [ răutăcios] (Prov. I. 22). blând [ tăcut] o soție este un dar al Domnului și nu există preț pentru o bună maniere [ pedepsit] suflet (Sir. 26:17). Înclinația unei femei către desfrânare este recunoscută prin creșterea [ cota] ochi și pleoapă [ sprancene] ea (Sir. 26:11). Har peste har este o femeie timidă și nu există nicio măsură demnă pentru un suflet cumpătat (Sir. 26:18-19). mare enervare [ furie] – o soție devotată beției și nu își va ascunde rușinea (Sir. 26. 10). Picături neîncetate pe vreme ploioasă [ iarnă] zi și morocănos [ calomnios] soție – egală; cine vrea să o ascundă vrea să ascundă vântul (Prov. 27:16). O soție certată este o canalizare… dar o soție înțeleaptă este de la Domnul (Prov. 19:13-14). Ce este mersul [ ascensiune] de-a lungul nisipului pentru picioarele bătrânului, apoi soția morocănoasă pentru liniște [ tăcut] soț (Sir. 25:22). Ferice de cel ce locuiește cu o femeie înțeleaptă (Sir. 25:11). Este mai bine să locuiești într-un colț de pe acoperiș decât cu o soție certată într-un spațiu spațios [ general] casă (Prov. 21:9). Copiii și clădirea orașului perpetuează numele, dar impecabilul ( imaculat] soție (Sir. 40:19). Un jug de bou care se mișcă înainte și înapoi este rău [ viclean] soție; cel care îl ia este același cu cel care apucă scorpionul (Sir. 26:9). Cine găsește o soție bună a găsit bine tăcere] și a primit har de la Domnul (Prov. 18:22). Așa cum moliile ies din haine, tot așa de la o femeie este înșelăciunea feminină (Sir. 42:13). O soție bună este o fericită [ bun] acțiune [ parte] (Domnule 26.3). Furie [ viclenie] soția își schimbă aspectul și își face fața mohorâtă, ca a unui urs. Soțul ei va sta printre prieteni sincer] a lui și, după ce a auzit despre asta, va suspina amar. Orice mânie este mică în comparație cu mânia unei soții (Sir. 25:19-21). Fericit [ binecuvântat] soțul unei soții bune și numărul zilelor sale este curat (Sir. 26:1). O inimă tristă și o față tristă și o rană [ ulcer] consistent – rău [ viclean] soție (Sir. 25:25). Zhenya … nu da putere asupra ta în timpul vieții tale … Fii principalul lucru în toate treburile tale, nu pune o pată [ viciu] a onora [ glorie] al tău (Sir. 33:19:23). Soția să se teamă de soțul ei (Efeseni 5:33). Sotul nu a fost facut pentru sotie, ci sotia pentru sot. Prin urmare, soția trebuie să aibă pe cap semnul autorității asupra ei (1 Cor. 11:9-10). Domnul Dumnezeu i-a spus soției: … atracție pentru soțul tău [ recurs] al tău și el va domni [ avea] peste tine (Geneza 3:16). Supărare, rușine și mare rușine când o soție prevalează asupra soțului ei (Sir. 25:24). Soția să studieze în tăcere, cu toată smerenia; dar nu permit femeii să învețe și nici să stăpânească peste un bărbat (1 Tim. 2:11-12). Ceea ce este în concordanță cu doctrina sănătoasă: să… iubești soții, să iubești copiii, să fii cast, curat, să ai grijă de casă, bun [ bun], ascultători de soții lor, să nu fie învinuit [ blasfemii] cuvântul lui Dumnezeu (Tit. 2.1, 4-5). Nu-ți da sufletul soției tale, ca nu cumva ea să se răzvrătească împotriva autorității tale (Sir. 9:2). Soții, ascultați de soții voștri, căci bărbatul este capul soției (Efeseni 5:22-23). Nu lăsa să iasă apa, nici răul [ viclean] soție – putere [ îndrăzneală]. Dacă ea nu umblă sub mâna ta, atunci taie-o din carnea ta (Sir. 25:29). Cine alungă o nevastă bună, alungă fericirea, iar cine are o adulteră este nebun și nelegiuit (Prov. 18:23). Nu lăsa o soție inteligentă și bună, căci demnitatea ei este mai de preț decât aurul (Sir. 7:21). Sunt de acord mai bine să trăiesc cu un leu și un dragon [ şarpe], decât să trăiești cu o soție rea (Sir. 25:18). Soții, ascultați-vă de soți… Podoaba voastră să nu fie țesătura exterioară a părului, nici podoabe de aur sau podoabă în haine, ci un bărbat ascuns în inimă în frumusețea nepieritoare a unui spirit blând și tăcut, care este prețios [ valoros] înaintea lui Dumnezeu. Așa că odată s-au împodobit sfintele femei, care s-au încrezut în Dumnezeu, ascultând de soții lor. Așa că Sara l-a ascultat pe Avraam, numindu-l stăpân (1 Pet. 3:1, 3-6). „Și bărbatul nu a fost făcut pentru soție, ci soția pentru bărbat”. (1 Corinteni 11:9) „Și Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; Să-l facem un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18) Scopul creării femeii este foarte clar definit în Scripturi. Dumnezeu a creat-o pe Eva, văzând că Adam nu este bine singur, fără un ajutor corespunzător. Cuvântul „ajutor”, folosit ca descriere a unei femei, este folosit de încă 19 ori în Vechiul Testament și de 17 dintre ele ca ajutor al lui Dumnezeu, ajutor al Duhului Sfânt. Adică rolul de asistent al unui bărbat este un rol important și responsabil. Acesta este un ajutor de care este pur și simplu imposibil de făcut fără, înțelept, blând, lipsit de control. Dumnezeu a luat literalmente femeia din Adam, motiv pentru care suntem atât de diferiți. Bărbații și femeile reflectă diferite fațete ale imaginii lui Dumnezeu. Calitățile lui Dumnezeu revelate într-un om: Forță, Putere, El este formidabil, El este judecătorul, Protectorul. Calitățile lui Dumnezeu revelate într-o femeie: El este Milostivul, Milostivul, Mângâietorul, Frumosul. Isus a ridicat o femeie, femeile L-au înconjurat și I-au slujit. El a arătat în fața lui Dumnezeu valoarea egală a sufletului unui bărbat și al unei femei. Relație bărbat și femeie, care, fiind în armonie, arată marea perfecțiune a planului lui Dumnezeu. Prin urmare, inamicul încearcă în toate modurile posibile să umilească o femeie sau să-i dea o poziție neobișnuită pentru ea. Spiritul de ajutor care este dat unei femei, precum și Duhul Sfânt, este ușor de stins. Nu se va impune, iar omul va rămâne fără sprijinul necesar. Pe de altă parte, inamicul tentează femeia să uzurpe rolul bărbatului de lider responsabil. „El i-a spus soției sale: înmulțindu-ți, îți voi înmulți întristarea în sarcina ta; în boală vei naşte copii; și dorința ta este pentru soțul tău, și el va stăpâni peste tine.” (Geneza 3:16). „atracția” față de un soț este tradusă ca o dorință agresivă de a rezista conducerii lui Adam. Femeile trebuie să fie foarte atente să nu rateze acest atac. Dușmanul a încercat întotdeauna să despartă un bărbat de o femeie, să-l priveze pe un bărbat de sprijinul feminin, fără de care nu-și poate îndeplini destinul. În trecut, esența feminină a fost umilită la starea de „persoană de clasa a doua”. Dar Isus a ridicat-o pe femeie cu dragostea și iertarea lui. În lumea modernă, ei încearcă să impună unei femei un teren neobișnuit pentru joc, unde oricum pierde. Chiar dacă a obținut forme vizibile de succes, o femeie rămâne nefericită dacă frumusețea și feminitatea ei rămân neapreciate și nedescoperite. Fetele nu sunt învățate să fie frumoase și feminine, la școală și la facultate le impun criterii de succes masculine: *puteți, *a ajunge, * victorie. Și, ca urmare, după ce a devenit mamă și a stat cu un copil, trăind cel mai minunat moment, o femeie începe să simtă goliciune, i se pare că viața trece. Și feminitatea este rar creată în familie: Părinții nu le admiră frumusețea. Mamele concurează cu adolescenții. Fetele văd în familie un exemplu de mamă puternică copleșitoare. Foarte des o femeie ia locul unui bărbat în casă și în societate. Ea își asumă responsabilitatea unui protector, șef de casă și lider responsabil, ceea ce este neobișnuit pentru o femeie, și ca urmare devine isteric, tensionat și nefericit, își pierde frumusețea, destinul. Un bărbat, în schimb, își pierde sensul existenței, înconjurat de femei care se pot descurca fără el, care nu au nevoie să fie salvate. Chemarea unei femei în Dumnezeu: să ajute cu frumusețea ei Când spun frumusețe aici, mă refer atât la frumusețea interioară, cât și la cea exterioară. Adevărata frumusețe a unei Femei poate fi revelată pe deplin numai în Dumnezeu. Dar responsabilitatea unei femei este să aibă grijă de inima ei și de frumusețea exterioară. Frumusețea cheamă și atrage. Frumusețea femeii lui Dumnezeu, parcă, invită: „Gustați și cunoașteți cât de bun este Domnul” „Totul va fi bine” este mesajul unei femei care este în dragostea și pacea lui Dumnezeu. În pilde sunt două personaje: doamna „Prostia” și doamna „Înțelepciunea” Femeia care controlează cheamă să ia întreaga lume sub control. Inima ei plină de frică seamănă frică. O femeie plină de pacea lui Dumnezeu te invită să te odihnești și să te încrezi în Dumnezeu. Ea nu are nevoie să se apere, are încredere în Dumnezeu și o invită la comuniunea cu Hristos cu inima deschisă. Această femeie în frumusețea dată de Dumnezeu ne invită să-L cunoaștem pe Dumnezeu, prin comunicarea cu ea atingem mila, tandrețea și bunătatea Lui, Frumusețea Sa. O femeie dezvăluie frumusețea oferindu-și companie, prezență și nu activitate. Fiecare femeie este înzestrată cu o frumusețe captivantă. Dar frumusețea multor femei este profanată. Diavolul urăște și invidiază frumusețea noastră, încearcă să o distrugă încă din copilărie. Dragostea reînvie frumusețea. Dumnezeu vrea să ne dea acest fel de iubire. Sursa frumuseții și armoniei noastre se află în iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Chemarea noastră, ca femei, este să strălucim această lume cu frumusețea noastră, purtând mesajul păcii și iubirii lui Dumnezeu chiar și fără cuvinte. De aceea este atât de important să-ți deschizi inima lui Dumnezeu și să-L lași pe El să o vindece, pentru că „Nu poți străluci când inima ta este frântă” Pentru a dezvălui frumusețea, poți doar să-ți deschizi inima. Avem nevoie de credință – încredere în Dumnezeu că ne-a creat frumoși. Speranță – nu suntem încă ceea ce ar trebui să fim, dar El va duce la bun sfârșit ceea ce a început. Dragoste – încetăm să ne concentrăm pe autoapărare și ne îndreptăm atenția către inimile celorlalți. Oferim frumusețea noastră pentru ca inimile celor care sunt aproape să prindă viață, să fie vindecate și să-L cunoască pe Dumnezeu. Femeile din Scriptură reflectă frumusețea lui Dumnezeu. Estera, care a câștigat cel mai responsabil concurs de frumusețe din generația ei, ne arată frumusețea încrederii în Dumnezeu, ascultarea față de un mentor și sacrificiul de sine de dragul celorlalți. „Și Estera i-a răspuns lui Mardoheu: 16 Du-te, adună pe toți iudeii care sunt în Susa și postește pentru mine și nu mănânci și nu bea trei zile, zi sau noapte; va merge la rege, deși este împotriva legii, și dacă voi muri, voi muri.” Estera 4:15-16 Și Sara, însoțitoarea credincioasă a lui Avraam, care și-a împărtășit credința și rătăcirea necondiționată, și Rebeca, care a plecat într-o țară străină pentru a-l sprijini pe Isaac. Iar Rut este o moabită care a urmat-o pe Naomi din dragoste pentru soacra ei, care nu mai are pe nimeni de care să aibă grijă. Toate acestea sunt exemple de sacrificiu de sine și milă, care arată adevărata frumusețe a inimii unei femei. Și nici una dintre aceste femei frumoase, nu ne putem imagina neîngrijită și urâtă. Frumusețea exterioară a unei femei este, de asemenea, un dar al lui Dumnezeu pentru lume, la fel ca frumusețea inimii ei. În Scriptură, întâlnim imaginea unei femei – profetesa Debora, o femeie care inspiră să-L urmeze pe Dumnezeu până la capăt și să lupte pentru poporul ei. Povestea Deborei este o poveste puțin tristă. Generalului de armată Varak îi este frică să intre în luptă și ea trebuie să meargă cu el, încurajându-l cu prezența și credința ei. Uneori, femeile trebuie să intre într-un gol în care bărbații nu intră. Dar aceasta nu este chemarea ei divină. Femeia din Biblie este o inspiratoare și o mângâietoare, a cărei credință profundă și încredere în Dumnezeu îi oferă lui Dumnezeu un loc pentru a se manifesta pe pământ. Imaginea femeii ideale este Maria, mama Domnului nostru Iisus Hristos. „Îngerul, intrând la Ea, a zis: Bucură-te, Binecuvântat! Domnul este cu tine; Binecuvântată ești tu între femei.” Luca 1:28. Maria a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maica Domnului nostru. Dar ea ar putea refuza! CREDINȚA, Maria L-a cunoscut pe Dumnezeu și L-a iubit, s-a încrezut în Dumnezeu – și aceasta a deschis calea nașterii lui Hristos. Credința unei femei dă mereu naștere vieții adevărate în jurul ei. Imaginează-ți: o fată tânără rămâne însărcinată în afara căsătoriei. Vă puteți imagina cât de tragic a fost în acea societate? Oroarea acestei situații nu poate fi comparată cu modul în care este percepută astăzi, deși în familiile chiar și a necredincioșilor aflați în astfel de situații se apucă de cap. Era în pericol real de a fi expulzată de soțul ei, cu care tocmai era logodită, și lapidată. Ce se întâmplă mai departe? Călătorind în ultima lună de sarcină prin țară, s-au plimbat prin hoteluri. Toată epuizată, ea naște un copil într-un hambar. Apoi, cu un fiu mic, emigrează în Egipt. Avea Mary un motiv să fie nemulțumită de viață?! Dumnezeu are o altă idee despre fericire. Ele nu se potrivesc cu ideile noastre despre fericirea umană simplă. Și aceasta este o problemă, pentru că călătoria în care ne duce Dumnezeu este o călătorie dincolo. Există un conflict în noi între înțelegerea noastră despre fericirea umană simplă și ceea ce crede Dumnezeu despre ea. Pentru că „Gândurile mele nu sunt gândurile tale, nici căile tale nu sunt căile mele…” Ce a simțit, ce a gândit, când iubitul ei Fiu a fost răstignit în fața ochilor ei? Sacrificiu. Acel sacrificiu pe cruce a fost chemarea ei. Mintea: Maria îi spune lui Isus: „nu au avut suficient vin la nuntă, ajută-i pe acești oameni” – ea îl inspiră pe Dumnezeu să înceapă să facă minunile Sale! Compasiunea și rugăciunea femeilor și acum îl determină pe Dumnezeu să facă minuni. Scriptura este cea mai bună carte din lume. Aceasta nu este o carte, este o imagine care se deschide în fața noastră. Îmi imaginez: Iisus Hristos S-a născut, și toate cerurile privesc acolo, atenția întregului univers este pe o peșteră mizerabilă, un adăpost pentru păstori și oi. Putem găzdui acest miracol – Maria cu darul lui Dumnezeu în brațe! Dumnezeu i-a încredințat sufletul lui Hristos. Ce înseamnă asta în univers? Câtă cinste și glorie, ce coroană! „Bucură-te, binecuvântată!” spune Scriptura. Cu toții ne dorim fericirea, dar nu toată lumea vrea să plătească pentru ea. Maria L-a înviat pe Isus – copiii sunt sufletele încredințate nouă de Domnul. Ea a așteptat, a vrut, a știut că El poate schimba totul! Maria CREDE în destinul Fiului Său, l-a păstrat în inima ei. Credința ei a ajutat-o ​​să supraviețuiască răstignirii lui Hristos și L-a văzut înviat. Ea a văzut cum s-a ridicat Biserica lui Dumnezeu, cum a coborât Duhul Sfânt, cum au fost botezați mii. Ea a triumfat în Hristos, viața ei este frumoasă! Frumusețea ei, salvând lumea, strălucește asupra noastră și acum. Rachel este una dintre cele mai faimoase și mai citate femei din Biblie. Soarta ei a fost foarte neobișnuită, combinând succesul și tragedia. Dar, în ciuda tuturor dificultăților din viață, Rahela a ales calea credinței în Dumnezeu și a fost răsplătită din belșug pentru aceasta. Cred că fiecare dintre noi poate învăța o lecție din această poveste, și anume cum să răspunzi atunci când dificultăți neașteptate apar în viața ta. Geneza 29:17 spune: Rachel era frumoasă ca formă și frumoasă la față. Biblia vorbește rar despre frumusețea femeilor. Rachel era foarte frumoasa. S-a remarcat mai ales pe fundalul surorii ei mai mari, care avea probleme cu ochii. Frumusețea, atât acum, cât și atunci, dădea unei persoane privilegii speciale în viață. Presupun că avea mult mai mulți prieteni pe Facebook decât sora ei, iar selfie-urile ei de pe Instagram au primit mii de aprecieri și comentarii… A existat providență divină asupra vieții lui Rahel. Pe lângă faptul că avea o frumusețe teribilă, ea a fost constant și norocoasă în viață. Asa ca, intr-o zi, pascand oile tatalui ei, Rachel a fost la momentul potrivit, la locul potrivit. Mergând la fântâna, care era departe de oraș, a întâlnit un tânăr care stătea zăpăcit și singur. După ce am vorbit, s-a dovedit că acest bărbat macho fuge de fratele său și nu are unde să locuiască. Rachel și-a adus noul iubit la tatăl ei, care în viitor i-a devenit soț. Rachel era foarte iubită de soțul ei. Nu toate femeile sunt atât de norocoase în viață. Nu pentru toate femeile, soțul va fi de acord să lucreze 14 ani în domeniu… Dar soțul ei a făcut-o pentru ea. Biblia subliniază că Iacov a iubit-o atât de mult pe Rahela încât primii 7 ani de muncă i s-au părut ca 7 zile! Dar într-o zi un test a venit în viața lui Rachel. Rachel a experimentat o mare trădare din partea tatălui ei. Imaginează-ți cum a fost totul: o nuntă magnifică, o rochie albă, o mare de invitați, o grămadă de cadouri și urări… Poate că și-au planificat deja luna de miere în Hawaii împreună cu logodnicul lor. Dar aici, seara după nuntă, înainte de a se retrage la hotel, tatăl vine și spune: „Sora ta Leah va merge la hotel pentru noaptea nunții în locul tău…” Cum ai reacționa la un asemenea act de tatăl tău? Lea a furat binecuvântarea Rahelei cu ajutorul tatălui ei, la fel cum Iacob a furat binecuvântarea de la Esau cu ajutorul mamei sale. Povestea de viață a Leei, am descris-o pe blog: „Nu era frumoasă. Soțului ei nu o plăcea. Ea a făcut istorie”. După ce s-a căsătorit, în ciuda rușinii și hype-ului din jurul nunții, Rahela s-a confruntat cu o altă problemă – s-a dovedit a fi stearpă (Geneza 29:31). În același timp, Leah, care i-a furat binecuvântarea, dădea pe lume un fiu după altul… Este greu să vezi că Dumnezeu binecuvântează pe cineva când ai probleme și nu succes în acel moment. Când trecea prin greutăți în viața ei, Rachel avea două căi. Primul este să te închizi, să fii jignit de viață și să crezi că Dumnezeu nu este corect. Iar al doilea este să crezi în continuare în Dumnezeu, în ciuda circumstanțelor, și să te rogi pentru un miracol. Rachel a ales a doua cale. Geneza 30:22 Și Dumnezeu și-a adus aminte de Rahela și a auzit-o (rugăciunea).Dumnezeu și i-a deschis pântecele. Cineva a subliniat pe bună dreptate că nu nevoia noastră îl impresionează pe Dumnezeu, ci credința noastră. Dacă o persoană, trecând prin dificultăți, începe să mormăie, să învinovățească pe toată lumea și să se jignească pe Dumnezeu, atunci el însuși blochează binecuvântarea. Dar dacă o persoană, în ciuda dificultăților, continuă să arate credință și să se roage, atunci el deschide ușa pentru un miracol! Rahela nu numai că a primit un miracol de la Dumnezeu prin nașterea a doi fii, dar a reușit să devină una dintre cele mai proeminente femei din Biblie. Era o legendă. Fiul ei, Joseph, a devenit unul dintre cei mai puternici lideri din lume la acea vreme, salvând întreaga familie a lui Iacov de la foame. Iar numele Rachel a devenit unul dintre cele mai menționate nume feminine din Biblie. Femeile din Biblie provin din seria de emisiuni radio a lui Eunice Priddy pentru femeile din lumea a treia despre cum le iubește Dumnezeu ca indivizi. Acestea sunt poveștile femeilor din Biblie, ale căror vieți servesc drept exemplu pentru credincioși și ca avertisment. Interviurile au fost pregătite să fie scurte; a folosit ilustrații care sunt acceptabile pentru diferite culturi. Aceste reflecții simple asupra caracterului diferitelor femei vor fi o binecuvântare pentru tine. Fie ca Domnul să continue să folosească Cuvântul Său în viețile femeilor din întreaga lume, fie prin radio, fie prin această carte. 1. O FEMEIE BUNĂ: Proverbe 31 2. EVA: Mama tuturor celor vii 3. SARRA: Mama Națiunilor: Partea 1 4. SARRA: Mama Națiunilor: Partea 2 5. Hagar: Victima împrejurărilor 6. SOȚIA LUI LOT: Amintește-ți de ea 7 Rebekah: O femeie manipulatoare 8. LIA: Soție credincioasă 9. DINA: O femeie care a fost atrasă de viața lumească 10. MARIAM: Invidia duce la condamnare 11. FIICA FAROONULUI: Dumnezeu s-a folosit și de ea 12. RAAV: O curvă căreia i s-a schimbat viața 13. AHSA: Mireasă înțeleaptă 14. DEVORAH: Un conducător binecuvântat de Dumnezeu 15. DALIDA: Femeia care a trădat pentru bani 16. NOOMEN: Soacra înțeleaptă 17. RUTH: Femeia care a ales cu înțelepciune: partea 1 18. RUTH: Femeia care a ales cu înțelepciune: partea a doua 19. ANNA: Femeie care se roagă 20. MICOL: Prima soție a lui David 21. ABIGEA: Femeie iubitoare de pace 22. Bat-Șeba: mama regelui Solomon 23. DOUĂ curve: Manifestarea adevăratei iubiri materne 24. REGINA ȘEBEI: A căutat înțelepciunea 25. IZEBELĂ: Regina rea 26. VĂDUVA LUI SAREPTA: O femeie care a dat dovadă de ospitalitate 27. O VADUVA AL CAREI ULEI S-A MULTIPLICAT: O femeie care si-a platit datoriile 28. FEMEIE SONAMITĂ: Gazdă generoasă 29. SLOVA IN CASA LUI NAEMAN: Fata care a reactionat repede 30. JOSABETH: O femeie care a dat dovadă de curaj în circumstanțe dificile 31. ALDAMA: Femeia care a spus adevărul 32. ESther: O regină frumoasă și îndrăzneață: partea 1 33. ESther: O regină frumoasă și îndrăzneață: partea a doua 34. SOȚIA LUI JOB: O femeie care s-a uitat la suferința soțului ei 35. MARIA: Maica lui Isus: partea 1 36. MARIA: Maica lui Isus: partea a 2-a 37. ELIZABETH: O femeie fără vină înaintea lui Dumnezeu 38. ANNA: O văduvă care a slujit lui Dumnezeu 39. SALOME: O femeie care s-a rugat pentru fiii ei 40 FEMEIE SÂNGERĂ: L-a cunoscut pe Marele Medic 41. FEMEIA SIROFENICĂ: A dat dovadă de mare credință 42. FEMEIE FĂRĂ NUME: Cunoscută ca o păcătoasă 43. MARFA: Femeie primitoare 44. MARIA: A făcut ce a putut 45. O FEMEIE Prinsă LA ADULT: O întâlnire neobișnuită cu Isus 46. ​​MARY MAGDALENA: Ea a înțeles sensul iertării adevărate 47. SAFIRA: Înșelător 48. TAVIFA: Ajutor generos 49. RHODA: Servitoare persistentă 50. LYDIA: O femeie de afaceri care a slujit lui Dumnezeu 51. PRISCILLA: Ministerul comun al soțului și soției 52. EVNIKA: Femeia care și-a crescut fiul 53. FEMEIE BUNĂ: Proverbe 31

https://minikar.ru/ro/its-interesting/zhenshchiny-biblii-razmyshlenie-o-50-zhenshchinah-bibliya-o-zhenshchine-i-pro/

///////////////////////////////////////

Șase femei sterpe din Biblie care au născut în cele din urmă.

Sara, soția lui Abraham:

Numele soției lui Abram era Sarai … Dar Sarai era stearpă și nu avea copil , Gen. 11: 29-30.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să părăsească Ur și să meargă în Canaan, a promis că îl va face o mare națiune , Geneza 12: 1. Atunci Dumnezeu i-a spus că de la el va ieși un popor mare ca nisipul mării și ca stelele cerului care nu pot fi numărate; că prin acei oameni va binecuvânta toate familiile pământului: le va da Scripturile, revelația Sa în multiplele precepte și ceremonii bogate în simbolisme și învățături, care ar fi cadrul pentru manifestarea lui Mesia, împlinirea supremă a toată dragostea Sa pentru om.

Avraam și Sara au fost testați

Erau deja bătrâni și, pentru a completa problema aparentă, era și sterilă. Amândoi au fost tentați să creadă că urmașii ar putea veni doar prin Hagar, sluga Sara. Obiceiul era atunci să-i considere pe slujitori ca pe o posesie a patriarhilor și că copiii procreați împreună cu ei erau legitimi. Cu toate acestea, acesta nu a fost planul divin.

Când s-a născut Ismael, Avraam avea deja optzeci și șase de ani. Pedeapsa pentru acest eșec a fost rivalitatea dintre Hagar și Sara și între copiii lor, care a culminat cu expulzarea fetei sclave și a fiului ei. Cu toate acestea, vedem aici mila lui Dumnezeu, promițându-i lui Avraam că de la Ismael o națiune va deveni și urmașul său, Geneza 16: 10-12; 21:13, 18, 20.

După nefericitul lor eșec, credința lui Avraam și Sara a trebuit să aștepte aproape paisprezece ani până la nașterea lui Isaac, fiul legitim al făgăduinței. Patriarhul avea deja o sută de ani. Și totuși, credința lui Avraam a fost dovedită încă o dată, cerându-i lui Dumnezeu să-și sacrifice fiul Isaac. Epistola către evrei afirmă că: Prin credință, Avraam, când a fost încercat, l-a oferit pe Isaac; iar cel care primise făgăduințele i-a oferit singurul său născut, fiindu-i spus: „În Isaac, vei fi numit descendenți; crezând că Dumnezeu este puternic să învie chiar și din morți, de unde în mod figurativ, l-a primit și el din nou, Avea. 11: 17-19.

Mai mult de un bărbat disperat pentru că nu are o familie de soție sterilă a fost tentat să fie necredincios, iar consecințele au fost dureroase. Deși Agar și Ismael au fost obiectul milostivirii lui Dumnezeu și au primit promisiuni, au fost expulzați din casa patriarhală și, foarte posibil, consecințele acestei erori au un impact asupra rivalității etnice, rasiale, politice și religioase dintre evrei și arabi, descendenții respectivi ai lui Isaac și Ismael.

În cazul lui Avraam, Dumnezeu aranjase deja ce avea să facă în timp util. Credința patriarhului a fost pusă la încercare și întărită și, în ciuda eșecului său, a câștigat titlul de Părinte al Credinței. Descendenții lui Avraam și-ar aminti că originea poporului său a fost printr-un miracol: fiul unui bătrân în vârstă de o sută de ani și al unei bătrâne care fusese stearpă toată viața.

2. Rebeca, soția Isaac:

Iar Isaac s-a rugat lui Iehova pentru soția sa, care era stearpă; iar Iehova a acceptat-o; iar Rebecca și-a conceput soția. … Când i s-au împlinit zilele de naștere, iată că erau gemeni în burta lui. … Și Isaac avea șaizeci de ani când a născut , Gen. 25:21, 24, 26.

Isaac, care a moștenit promisiunea că un oraș mare va ieși din el pentru a binecuvânta lumea, a fost testat și când soția sa Rebeca s-a dovedit a fi stearpă ca mama Sara. Pe scurt, nu se spune cât timp l-a copleșit acest obstacol, dar el spune că s-a rugat pentru soția sa, iar Iehova a acceptat-o; iar Rebecca a conceput. O altă minune care ar trebui să le spună urmașilor lor despre Dumnezeu, care își ține promisiunile.

3. Rachel, soția lui Jacob:

Iar Domnul a văzut că Lea era disprețuită și i-a dat copii, dar Rahela era stearpă , Gen. 29:31.

Văzând-o pe Rachel, care nu i-a dat copii lui Iacov, a fost invidioasă pe sora ei și i-a spus lui Iacov: „Dă-mi copii, altfel mor . Geneza 30: 1.

Și Dumnezeu și-a amintit de Rahela și Dumnezeu a auzit-o și i-a dat copii. Și a conceput și a născut un fiu și a spus: „Dumnezeu mi-a luat afrontul”; Și Iosif și-a chemat numele, spunând: ‘Adăugați lui Iehova un alt fiu . ‘ Gen. 30: 22-24.

Rachel, soția pentru care Iacov muncise din greu timp de paisprezece ani pentru unchiul său Laban, era stearpă. Își iubea soțul și voia să-i facă plăcere oferindu-i și descendenților ei. A fost un afront să nu pot concepe. Rachel știa că, despre cealaltă soție și cele două servitoare ale ei, care îi dăduseră deja bărbații, Iacov avea o dragoste specială pentru ea și dorea, de asemenea, să aibă un rol în a-i oferi copiilor care vor îndeplini promisiunea unei mari națiuni. Astfel, în timpul său, Dumnezeu ia acordat să fie mama lui Iosif și Beniamin. Disperat, el își exprimase deja că, dacă nu avea copii, ar prefera să moară.

Pentru marea majoritate a soților, a fi părinți este o parte fundamentală a realizării lor ca oameni și își doresc mult să aibă copii. Unii reușesc, parțial, să devină părinți adoptivi; dar, în general, acest lucru nu îi satisface pe deplin ca fiind părinți biologici.

Căsătoriile fără copii au tot dreptul să se roage și să le roage pe alții să se roage pentru ele, astfel încât Dumnezeu să le acorde binecuvântarea paternității și maternității. Cu toate acestea, ei trebuie să accepte în cele din urmă voia lui Dumnezeu pentru viața lor. El știe ce este mai bine, potrivit lui Rom. 8: 26-28.

4. Soția lui Manoa:

Și era un om din Zora, din seminția lui Dan, care se numea Manoa; iar soția lui era stearpă și nu avusese niciodată copii. Această femeie i s-a arătat îngerul lui Iehova și i-a spus: „Iată că ești stearpă și nu ai avut niciodată copii; dar vei concepe și vei naște un fiu, Colectarea. 13: 2-3.

Iar femeia a născut un fiu și l-a numit Samson. Și copilul a crescut și Domnul a binecuvântat , Joi. 13:24.

Soția lui Manoah era și ea infertilă. Cu toate acestea, Dumnezeu avea planuri pentru ea și soțul ei. El a trimis un înger cu mesajul că va avea un fiu. Omul acesta ar fi ceva special; el va fi separat de pântecele mamei sale cu jurământul nazaritean, separat pentru slujirea lui Dumnezeu. El nu ar trebui să bea vin sau cidru sau să-și tundă părul, așa că mama sa ar trebui să se abțină de la băuturi alcoolice din timpul sarcinii și să nu mănânce nimic necurat. Ca adult, acest om ar fi un judecător asupra Israelului și și-ar elibera poporul de asuprirea pe care i-au provocat-o filistenii.

Îngerul pe care l-au văzut Manoah și soția sa a fost chiar prezența lui Dumnezeu în formă pură.

5. Ana, soția lui Elcana:

Și avea două femei; numele unuia era Anna, iar celălalt, Penina. Și Penina a avut copii, dar Ana nu i-a avut.

Iar rivalul ei a iritat-o, supărând-o și întristând-o pentru că Iehova nu i-a acordat să aibă copii. Așa a fost în fiecare an; când s-a suit la casa lui Iehova, a iritat-o ​​așa; pentru care Ana a plâns și nu a mâncat. Și Elcana soțul ei a spus: ‘Ana, de ce plângi? De ce nu mănânci Și de ce îți este afectată inima? Nu sunt mai bun pentru tine decât zece copii? ‘

Și Ana s-a ridicat după ce a mâncat și a băut în Siloz; și în timp ce preotul Eli stătea pe un scaun lângă un stâlp al templului lui Iehova, ea s-a rugat amarnic Domnului și a plâns din belșug.

Și a jurat, spunând: „Iehova al oștirilor, dacă te hotărăști să privești necazul robului tău și să-ți aduci aminte de mine și să nu uiți de robul tău, dar să-i dai robului tău un copil de sex masculin, îl voi închina Domnului în fiecare zi. din viața lui, și nu brici peste cap ‘ . I Sam 1-2; 6-11 .

Eli a răspuns și a zis: „Du-te în pace și Dumnezeul lui Israel îți va da cererea pe care ai făcut-o.” Și ea a spus: „Găsește harul slujitorului tău înaintea ochilor tăi.” Și femeia a mers pe drumul ei și a mâncat și nu era mai trist.

Și ridicându-se dimineața, s-au închinat înaintea lui Iehova și s-au întors și s-au dus la casa lui din Rama. Iar Elcana i-a devenit soția Ana, iar Iehova și-a amintit-o. S-a întâmplat că, după ce a trecut timpul, după ce a conceput-o pe Anne, ea a născut un fiu și l-a numit Samuel, spunând: Pentru că l-am întrebat pe Iehova.

‘M-am rugat pentru acest copil și Iehova mi-a dat ceea ce am cerut. Îl dedic și lui Iehova; În fiecare zi în care trăiesc, va fi de la Iehova. ‘Și s-a închinat Domnului acolo. I Sam 1: 17-20; 27-28.

Ana, la fel ca Raquel, a suferit de faptul că nu a avut copii de la soțul ei și a suferit batjocura Peninei, rivala ei, cealaltă soție a lui Elcana. Într-o zi și-a vărsat inima înaintea lui Dumnezeu, a cerut un fiu și s-a oferit să i-o dea lui Dumnezeu pentru slujirea Lui. Și s-a ținut de cuvânt. Acel fiu a devenit marele profet Samuel, preot și ultimul judecător al lui Israel, despre care Scripturile spun: Și Samuel a crescut și Iehova a fost cu el și el nu a lăsat niciuna din cuvintele sale să cadă la pământ. I Sam 3:19

6. Elisabet, soția lui Zaharia:

În zilele lui Irod, regele Iudeii, era un preot pe nume Zaharia, din clasa lui Abia; soția lui era din fiicele lui Aaron și se numea Elisabet. Amândoi erau drepți înaintea lui Dumnezeu și umblau de neînțeles în toate poruncile și rânduielile Domnului. Dar nu aveau fiu, pentru că Elisabeta era stearpă și amândoi erau deja bătrâni , Luc. 1: 5-7.

S-a întâmplat că atunci când Zaharia a exercitat preoția înaintea lui Dumnezeu după ordinea clasei sale, după obiceiul slujirii, a venit rândul său să ofere tămâie, intrând în sanctuarul Domnului. Și toată mulțimea oamenilor se ruga în timpul tămâiei. Și un înger al Domnului a apărut stând în dreapta altarului tămâiei. Și Zaharia a fost tulburat să-l vadă și frica a fost copleșită. Dar îngerul i-a spus: ‘Zaharia, nu te teme; pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și soția ta Elisabeta îți va naște un fiu și îi vei pune numele Ioan.

După acele zile, soția sa Elisabeta a rămas însărcinată și s-a ascuns cinci luni, spunând: „Așa a făcut Domnul pentru mine în zilele când se uita la mine ca să-mi iau ocara printre oameni” . Luca 1: 24-25.

Când Elisabet a avut timpul de naștere, a născut un fiu. Și când au auzit pe vecini și rude, Domnul îi arătase o mare milă, s-au bucurat cu ea , Luc. 1: 57-58.

Aceasta este o altă poveste a unei bătrâne sterpe, care la sfârșitul vieții sale a fost binecuvântată cu maternitate.

Zaharia nu a crezut cuvântul îngerului Gabriel și, prin urmare, îngerul i-a spus că va rămâne tăcut până în ziua nașterii fiului său. Când s-a născut și i-a sugerat ca numele lui să fie Zacarias ca tatăl său, limba i-a fost dezlănțuită și a spus că numele lui va fi Juan, așa cum a anunțat Gabriel.

Zaharia și Elisabeta au fost drepți înaintea lui Dumnezeu și au umblat de neînțeles în toate poruncile și rânduielile Domnului. Dar nu aveau fiu, pentru că Elisabeta era stearpă și amândoi erau deja bătrâni. A nu avea copii nu era o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că El îi alesese în prealabil pentru a aduce în lume pe cine avea să fie înaintașul și prezentatorul Domnului Iisus Hristos. Ioan l-a prezentat pe Isus ucenicilor săi ca Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii, Ioan 1:29; și apoi, botezându-l în Iordan, Sfânta Treime a manifestat și a aprobat astfel slujirea lui Isus, Ioan 1:33 și Mat. 3: 16-17.

Cuprins

Sara, soția lui Abraham:

Avraam și Sara au fost testați

2. Rebeca, soția Isaac:
3. Rachel, soția lui Jacob:
4. Soția lui Manoa:
5. Ana, soția lui Elcana:
6. Elisabet, soția lui Zaharia:

https://ro.planetlibre.es/prophetic-spiritual-meaning-cricket

//////////////////////////////////////

Ce putem să învățăm de la aceste femei din Biblie?

Cinci femei din Biblie cu o viață care ne poate inspira.

  Bessie Wong

Aceste femei cu frică de Dumnezeu au trăit în societăți și timpuri total diferite de ale noastre. Dar noi putem învăța surprinzător de multe de la ele.

Lois și Eunice

Stâlpi în templul lui Dumnezeu

Lois și Eunice nu au trăit în vremuri de pace, când femeile erau independente și puteau avea o carieră. Ele erau evreice creștine din primul secol. Ele au trăit sub regimul roman, într-o vreme când și evreii, și creștinii erau persecutați, înrobiți și împrăștiați.

Pavel amintește de ele ca mama și bunica lui Timotei, în epistolele lui și amintește, în mod special, de credința lor sinceră. Asta arată faptul ca Lois a rămas temătoare de Dumnezeu în aceste timpuri dificile și și-a învățat fiica, pe Eunice, să facă la fel. Nu numai că au dovedit sinceritatea în credința lor de-a lungul anilor, dar ele erau exemple vii de evlavie și dreptate pentru Timotei, iar credincioșia lor s-a reflectat mai târziu în viața lui. (2 Timotei 1:5)

Astăzi noi întâlnim situații total diferite față de cele ale lui Lois și Eunice, dar ceea ce contează este cum facem față situațiilor noastre proprii. Facem față îngrijorărilor și presiunilor într-un mod în care cei pe care îi iubim să poată fi martori la o credință de neclintit? Rămânem cu frică de Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi, așa încât cei apropiați nouă să poată să învețe din exemplele noastre din timpul zilei? Dacă facem asta, atunci și noi devenim stâlpi în templul lui Dumnezeu și construim Biserica Lui prin a îi învăța pe ceilalți să facă la fel.

Prorocița Ana

Răspândirea confortului și speranței

Prorocița Ana a fost o femeie care a trăit aproape de Dumnezeu. Ea și-a pierdut soțul când era tânără și și-a dedicat viața numai lui Dumnezeu. Este scris ca la vârsta de 84 de ani, ea L-a întâlnit pe Isus când părinții lui L-au adus la templu, ca și copil, să-L înfățișeze înaintea lui Domnului. Datorită legăturii ei strânse cu Dumnezeu, ea a înțeles imediat că prorociile despre venirea lui Mesia s-au împlinit. Acest lucru, în sine, este extraordinar, pentru că nici chiar cei mai de seamă învățători și preoți ai timpului nu au înțeles cine a fost Isus. Ana a devenit una dintre puținii care au putut da speranță oamenilor care așteptau cu nerăbdare venirea Salvatorului și Mântuitorului lor – pe Mesia. (Luca 2:36-38)

Indiferent de rolul pe care noi îl avem în societate, noi toți avem aceleași oportunități să auzim și să înțelegem voia lui Dumnezeu. Ana a slujit în templul din Ierusalim zi și noapte. Azi, și noi putem trăi aproape de Dumnezeu zi și noapte în inimile noastre, indiferent de unde ne aflăm și de ce facem. Dumnezeu a promis că se va apropia de cei ce se apropie de El. (Iacov 4:8) Atunci noi vom fi capabili să înțelegem voia Lui. De asemenea, și noi putem fi în locul potrivit la momentul potrivit, atunci când Dumnezeu are nevoie de noi să răspândească bucurie, speranță și confort pentru cei în nevoie.

Maria, mama lui Isus

O femeie care a înțeles inima lui Dumnezeu

Poate mulți dintre noi ne întrebăm de ce Dumnezeu a ales-o pe Maria să-L poarte și să-L crească pe Fiul Său. Maria, pe de altă parte, se pare că a înțeles destul de bine motivul. Putem observa asta din răspunsul pe care ea l-a dat când îngerul i-a adus vestea. „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Ea a înțeles că Dumnezeu a ales-o pentru că ea avea gânduri mici despre sine. Apoi ea a slăvit pe Dumnezeu: „pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale; … El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi.” Luca 1:38,46-52.

Ne concentrăm și noi pe a avea gânduri mici despre noi înșine, la fel cum a făcut Maria? Dacă avem gânduri mici despre noi înșine nu însemnă că ar trebui să avem o încredere scăzută în persoana proprie sau dubii dacă Dumnezeu mă iubește. Asta însemnă că noi recunoaștem că tot ceea ce realizăm în viață este prin harul lui Dumnezeu și că noi nu ne lăudăm cu puterea noastră proprie. Smerenia înseamnă că nu punem la îndoială sarcinile pe care Dumnezeu ni le dă de-a lungul vieții, ci le împlinim cu respect și credință. Dumnezeu are nevoie de lucrători care sunt activi în planul Lui de mântuire a oamenilor. Dar la fel ca Maria, noi trebuie să înțelegem că Dumnezeu poate încredința lucrarea Lui doar celor smeriți dându-le har să îndeplinească sarcinile pe care El li le-a pregătit.

Debora

A avea atât credință cât și fapte

Debora a fost cel de-al patrulea judecător al evreilor după moartea lui Iosua. În timp ce aproape toți oamenii păcătuiau împotriva lui Dumnezeu și se închinau la idoli, Debora era credincioasă lui Dumnezeu. Când a izbucnit războiul împotriva Cananiților, ea a înțeles că Israel trebuia să plece la război, deși ei erau depășiți numeric. Barac, cel care conducea armata lui Israel, nu avea credință să-și înfrunte dușmanii cu cei zece mii de oameni pe care îi avea. Dar, el a înțeles că Debora avea o credință și o putere de la Dumnezeu, pe care el nu o avea. De aceea el i-a spui Deborei: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.”

Debora l-a însoțit plină de credință în Dumnezeu. Dar, când erau aproape să înfrunte comandantul cananit Sisera, împreună cu cele nouă sute de care de fier ale sale, Barac a ezitat din nou. Atunci Debora a zis: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.” Ea era convinsă că victoria urma să fie a lor, prin ceea ce Domnul lucrase în inima ei. Prin urmare, ea a acționat fără îndoială sau ezitare. Împreună cu Barac, ea a condus trupele slab echipate ale Israelului către o victorie mare. Și țara a avut pace pentru patruzeci de ani. (Judecători 4)

Dumnezeu Își continuă lucrarea în noi astăzi, conform voii Sale bune, la fel cum El a făcut cu Debora. Poate că simțim că este ceva ce ar trebui să spunem și să facem pentru ceilalți sau este ceva la care noi trebuie să renunțăm. Noi suntem ispitiți să ezităm când nu suntem siguri care vor fi rezultatele. Dar cu aceeași credință ca a Deborei, noi trebuie să acționăm și să ascultăm voia lui Dumnezeu. Atunci vom experimenta că Dumnezeu, care a început în noi această bună lucrare, o va duce la îndeplinire! (Filipeni 1:6)

https://crestinismactiv.ro/ce-putem-sa-invatam-de-la-aceste-femei-din-biblie

////////////////////////////////////////

Păcatul care înşeală Geneza. 3: 1-24 „păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Autor: Ardelean Viorel   

1). Cartea Geneza[1] este o carte a începuturilor şi încă de la început este folosit cuvântul „ bereşit”,  care înseamnă la început. Cuvântul este potrivit  pentru că multe  lucruri care au început acolo cum ar fi „începutul lumii şi al creaţiei, (Geneza 1:1- 25), începutul fiinţei umane, bărbat şi femeia plus căsătoria (Geneza 1:26,2:18-25),   începutul păcatului (Geneza 3:1-7), începutul promisiunii răscumpărării (Geneza 3:8-24),   începutul vieţii de familie (Geneza 4:1-15), începutul civilizaţiei umane (Geneza 4:16,9:29),   începutul naţiunii (Geneza 10:11),   începutul naţiunii alese (Geneza 12:1)”. Autorul Genezei[2]a fost Moise, iar prin educaţia primită de el la curtea lui Faraon, el a fost capabil să scrie şi să citească (Exod 24:4, Deuteronom 31:9, etc.). Istoria Creaţiei provine direct de la Dumnezeu, (Exod 33:11; Deuteronom 34:10),   iar ce a scris despre familii şi genealogii, au folosit  calea orală, iar Moise a consemnat ce a fost primit din generaţiile trecute. Tema Cărţi ne prezintă începuturile, dezvoltă scopul acestora şi narează începutul istoria omenirii. Atunci când se face referire la creaţie, se presupune un Creator care este Dumnezeu revelat în Scriptură. În Geneza 3:15, avem protoevanghelia, promisiunea lui Dumnezeu privind mântuirea omului, dar şi în Geneza 49:10  este prezisă şi faptul că cel care răscumpără va fi un om născut dintr-o femeie (Gen 3:15). Mesajul cărţi[3] ne prezintă puterea Domnului,   planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea în ciuda eşecului, neascultării şi neputinţei omului de a-şi salva sufletul. Simbolismele   se referă la persoana lui Adam care este antetipul lui Hristos, Adam este exponentul rasei umane ce a căzut în păcat pe când Hristos este primul dintre cei mântuiţi[4]. Moartea a intrat în lume prin Adam, iar mântuirea a venit prin al doilea Adam, adică Isus Hristos. Adam cade în ispită pe când Hristos învinge ispita în condiţii mult mai nefavorabile ( Romani 5:19). Adam a fost făcut un suflet viu (Geneza 2:7), dar a murit fizic şi spiritual, pe când Isus este acela care  dă viaţă (1Corinteni 4:15), Adam era făcut din ţărână pe când Isus Hristos  este om și divin în același timp El era  este și va fi în cer. Alte simbolisme sunt „jertfirea lui Isac”, muntele Moria, mielul de jertfă, credinţa în învierea morţilor şi găsim o serie de simbolisme şi în viaţa lui Iosif. Pentateuhul[5]sau legea lui Moise care cuprinde cinci cărţi şi de aici avem numele ebraic „Huma „(cinci”) sau hamia hume Tora “cinci cãrţi ale Torei”, iar cuvântul grecesc folosit este  pentateuhos. Ele au fost mai târziu numite Genesis, Exodos, Levitikon, Arithmoi, Deuteronomion, care sunt titluri elaborate, iar în ebraică numele lor sunt primele cuvinte din cartea Genezei. În poporul Israel Sefer Tora a devenit o valoare sacră și era citită în fața întregului popor, ca de exemplu în timpul reformei lui Iosia.   Pentateuhul  cuprinde istoria lui Israel de la origini până la  Moise. Ca și scop principal Pentateuhul a avut și rolul  de  nara cum a început creaţia, cum a fost făcut omul, căderea în păcat, alegerea unui popor a  lui Dumnezeu şi cum a fost scos poporul Israel din Egipt, cum s-a dat Legea de la Sinai și cum a ajuns poporul în țara făgăduită. Pentateuhul a primit numele și de Hexateuh (șase cãrți) prin argumentata faptului că Pentateuhul se  referă la moștenirea canaanului, pregătirea pentru a intra în țară, iar pentru acest lucru trebuia adăugată și carte lui Iosua.”Pentateuhul începe cu facerea lumii, relatează descinderea descendenței lui Abraham într-un popor, eliberarea acestui popor evreu din Egipt și rătăcirea lui prin deșert și se încheie cu moartea lui Moise în ajunul pătrunderii israeliților spre pământul Făgăduit”. Evreii prin tradiție respectă în mod deosebit și prețuiesc Pentateuhul atât pentru relatarea istorică cât și pentru valoare literală. Textul este copiat cu grijă iar dacă există o literă în plus sau în minus manuscrisul nu mai este valabil, iar dacă un cuvânt nu are sens de vină este neștința omului și nu o greșeală din Tora afirmație făcută de învățători rabinii ce aveau foarte mare  grijă de acest aspect. Adunate împreună cărţile din Vechiul Testament  formează Numele cărţi [6]şi  se numeşte LXX, care este o traducere a Vechiului Testament în limba greacă între anii 285 şi 247  î. Hr, realizată de 72 de preoţi, (de aici numele cărţii),   câte 6 preoţi din toate cele 12 triburi a lui Israel. Şi Isus Hristos, şi Pavel citează din acesta traducere  dândui credit şi valabilitate. Ea a fost tradusă în Alexandria la porunca lui Ptolemeu Philadelphus. Unul din scopurile cărţii este şi acela de a prezenta genealogiile, Adam a fost creat, dar i s-au născut fii şi fiice. Astfel avem  urmașii lui Adam (Gen. 6:10-32)  urmaşii lui Noe  (Gen. 11:10-26),   urmaşii fiilor lui Sem (Gen. 11:27-32), urmaşii lui Terah (Gen. 25:12-18), urmaşii lui Ismael” şi aşa mai departe. De asemenea în ce priveşte Creaţia Tablele  babiloniene încep relatarea creaţiei din haos pe când Biblia prezintă crearea  universul din nimic şi este perfect (Gen 1:31) de asemenea în Tablele babiloniene se susţine faptul că corpurile cereşti sun dumnezei, exista o credinţă politeistă,   zeitățile sunt caracterizate prin aspect pueril şi grotesc, pe când Biblia susţine faptul că corpurile cereşti sunt materie şi există un Dumnezeu măreţ care  a poruncit, a făcut  şi a vorbit, creând universul.   Enumerăm evenimente şi nume importante din cartea Genezei cum ar fi  Creaţia,   Căderea, Potopul, Turnul  Babel,   Avram, Isaaac, Iacob,   Iosiv.    Conţinutul cărţii[7] ne comunică informaţii despre cum a început lumea, într-o formă concentrică, la început foarte comprimată, ca pe parcurs să primim tot mai multe detalii, iar răspunsul cosmogonic ne dă răspuns la întrebările pe care şi le pune fiinţa umană, de unde vin, cine sunt, ce anume este lumea în care ne-am născut, care este raţiunea existenţei speciei umane şi care este destinul nostru. Geneza   este şi o carte istorică şi se poate împărţii în mai multe feluri.   Ea cuprinde protoistoria omenirii în două secţiuni distincte ca evenimente dinainte de cădere (Geneza 1:1 până la Geneza 3:24) şi întâmplări după căderea omului în păcat de la Geneza 4; 1 până  la Apocalipsa. O altă împărţire este Creaţie Cădere şi Răscumpărare, sau cele şapte dispensaţii.   Biblia este o carte care se ocupă în primul rând de salvarea sufletului omului, dar cuprinde şi aspecte tangenţiale. Celelalte cărţi din Biblie nu se pot ignora fiindcă prezintă procesul de mântuirea a oamenilor. Prin cele opt legăminte divine Dumnezeu îşi arată disponibilitatea să refacă un echilibrul dreptăţii. „Iată însă o listă completă a tuturor celor 8 Legăminte divine majore. : (1) Legământul Edenic (Gen. 2:16), (2) Legământul  Adamic (Gen. 3:15), (3) Legământul cu Noe (Gen. 9:16), (4) Legământul Avraamic (Gen. 12:2), (5) Legământul Mozaic  (Exod 20:1-17), (6) Legământul Palestinian (Deut. 30:3), (7) Legământul Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legământul  cel Nou (Evrei 8:8,1Cor. 11:23-25)”.   Revelaţia lui Dumnezeu în istorie este progresivă, prin Revelaţia Generala şi Revelaţia Specială în Hristos, şi în Biblie. De asemenea Dumnezeu  deşi este Infinit şi Perfect, el nu poartă neapărat un nume, totuşi permite oamenilor să vorbească despre El în termeni umani cuvinte numite antropomorfisme. Se pot prezenta câteva din Numele lui Dumnezeu ca YHWH – Iehova, Elohim, Adonai, ca nume  de bază, dar şi nume compuse ca „El-Elion,   Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:19), Iehova Elohim, Domnul Dumnezeu (Gen 15:7),   El-Roi, Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă  (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel, Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen. 33:20)” etc.   Lui Moise Dumnezeu i se prezintă sub forma de Eu sunt, Eu sunt cel ce sunt (Exod 3:11-15). Numele lui Dumnezeu fiind format numai din consoane YHWH, nume sacru şi greu de pronunţat,   a fost înlocuit de multe ori cu Domnul. Numele lui Dumnezeu de obicei se pronunţă Yahweh, iar astăzi ca Iehova care înseamnă „Stăpân” sau „Domn”. Prin Faptul că Dumnezeu  la început Dumnezeu a făcut „Cerurile şi pământul, se neagă Ateismul  Politeismul, Fatalismul, Evoluţionismul, Panteismul, Materialismul, sau alte forme aberante de necredinţă. Locul Genezei în Biblie. Cartea Genezei este o introducere, un prolog în drama mântuirii începând de  la Avram (Geneza 12), şi se termină cu epilogul din Apocalipsa. Prologul are a caracteristică universală, cu privire creaţie (Geneza 1), iar de la un păcat particular, ce înseamnă  răzvrătirea omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2-3), păcatul devine universal (Geneza 4 ), şi este pedepsit prin potop (Geneza 6-9), dar şi după Potop omul se întoarce la natura sa păcătoasă, dar totuși rămâne o rămăşiţă prin care neamul omenesc şi-a continuat viaţa pentru a duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea rasei umane.   Vizavi de păcat Dumnezeu îşi arată Harul Său pentru că Adam şi Eva au fost izgoniţi dar nu nimiciţi, Cain a fost alungat, dar şi însemnat (Geneza 4), iar după Turnul Babel oamenii se împrăştie pe faţa pământului. Ca răspuns la  păcat Dumnezeu îl alege pe Avram, din care va rezulta un popor al Domnului care va aduce pe scena istoriei pe Mesia Unsul Hristosul, care va mântui lumea de păcate. Geneza are şi un aspect teologic în sensul  că semnificaţia teologică este mult mai importantă, Geneza „vorbeşte despre păcat judecată, izbăvire şi o viaţă nouă”, iar semnificaţia teologică poate fi înţeleasă. În altă ordine de idei Pentateuhul[8]conține primele cinci cărți din Vechiul Testament (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom), scrise de Moise și este partea ce mai importantă din Canonul evreilor. Ea este denumită de către evrei și (seper hattora, Cartea Legii)  sau  „hattora” – Legea”, care la originea cuvântului înseamnă și  învățătură sau instrucție. În greacă Pentateuhul ( pentateuchos,   are cinci volume), este  știut și cunoscut și ca ”cele cincimi ale Legii”.   Secole întregi[9] iudeii și creștinii  au acceptat autorul Pentateuhului ca fiind scris de Moise.   ”Ben – Sira (Eclesiasticul 24:23), Filon în ” Viața lui Moise”3:39”, Jhosepus ( Ant 4.326), Mișna (Pirqe Abăth 1.1) și Talmudul ( Baba Bathra 14 b)”, susțin acest lucru. Discuțiile asupra autorului și unității Pentateuhului apar abia  mai târziu în istorie.   În Vechiul Testament[10]referințele la Pentateuh se face sub alte forme în cartea Cronicilor care folosește alte nume  ca și ”Legea (Ezra 10:3, Nemia 8:2,   etc), cartea Legii (Ezra 7:10, Neemia 8:3), cartea Legii lui Moise (Neemia 13:1), Legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu (Daniel 9:11,   Maleahi 4:4)”. Nu știm exact dacă aceste referințe se aplică la întreg Pentateuhul sau la o parte din el, dar acest lucru este mai puțin important fiindcă Pentateuhul exista. În Noul Testament aveam aceleași nume similare pentru Pentateuh, care este un cuvânt mai actul, ca și  ”Cartea Legii (Galateni 3:10); cartea lui Moise (Marcu 12:26), Legea (Matei 12:5; Luca 16:16, Ioan 7:19), Legea lui Moise (Luca 2:22,   Ioan 7:23), Legea Domnului (Luca 2:23-24)”, iar felul în care este prezenta Pentateuhul în Vechiul Testament cât și în Noul Testament ne arată că autorul lui a fost atât Dumnezeu cât și omul.   De asemenea autoritatea lui Dumnezeu și Legea Lui ne sunt prezentate într-o Carte, numită astăzi Biblia. Cuvântul ”Iată-mă- (hinneni)” este folosit în special ca răspuns atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni, iar în Biblie avem numeroase cazuri de genul acesta. Cel mai important aspect al Pentateuhului din perspectiva evreilor în afară de creație, este actul prin care Dumnezeu scoate poporul Israel din Egipt prin care Dumnezeu se descopere ca și Domn și Suveran peste istorie, rolul pe care îl are poporul evreu în istorie și se descopere ca un Dumnezeu care izbăvește și mântuie. Poporul Israel are întipărit în minte această acțiune a lui Dumnezeu, denumit mai târziu și sărbătorit ca și  Sărbătoarea Paștelui. Astfel prin Moise  poporul evreu și-a reevaluat tradițiile și promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avram Isac și Iacob, care a fost într-un anume fel începutul Relevației Divine, ce culminează cu eliberarea din robia Egiptului, formare iudeilor ca  și popor și Legământul Mozaic pe care Dumnezeu îl face cu poporul la muntele Sinai prin cele 10 porunci și încă 613 date prin Moise, cu privire la legi ceremoniale, civile și de igienă pe care poporul trebuia să le respecte având și o structură legalistă (cărțile  Exod Numeri, Deuronom și Levetic). Noi considerăm că Pentateuhul este complet, iar religia poporul Israel se dezvoltă sub aspectul ei ceremonial dar și o înțelegere mai completă a lui Dumnezeu pornind de la Animism și Politeism la Monoteismul etic din vremea prorocilor secolul al – VII – lea B. C, până la conceptul de Domn Suveran din Isaia 40 (cam 700 de ani B. C.) și mai departe până în Noul Testament. Prin Pentateuh[11] poporului Israel i se oferă și etiologia vieți în plan material, dar mai ales spiritual. Ordinea în care evreii îl cunosc pe Dumnezeu este importantă începând de la Domn care izbăvește la Dumnezeu Creatorul și Suținătorul universului dar și conducătorul istoriei. De aici până la înțelegerea Harului lui Dumnezeu (în Vechiul Testament cuvântul folosit este milă și îndurare ”heșed”) nu a mai fost decât un pas dar foarte important. Pentateuhul are un conținut bogat și unitar, consemnează Revelația lui Dumnezeu în istorie, faptele Lui, dar și conducerea Lui Suverană. De asemenea în vechiul Testament avem răspunsul evreilor la cerințele lui Dumnezeu și Legământul Mozaic dintre Dumnezeu și evrei, dar și incapacitatea evreilor  de a răspunde în mod pozitiv la exigența  unui Dumnezeu iubitor. Răspunsul negativ al evreilor este în contrast cu sfințenia și dragostea lui Dumnezeu, fapt care arată incapacitatea omului de a se mântui singur. În mod foarte comprimat se poate face afirmația cu privire la Sfânta Treime faptul că  Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără, Iar Duhul Sfânt are rol de sfințire în viața credinciosului, printre alte lucrări pe care le face. Este un lucru deosebit ca un om atunci când este chemat de Dumnezeu să răspundă cu rapiditate punctualitate și cu promtitudine, care este o însușire ce ține de caracter cu formula Iată – mă – ” hinnen”. Noi de cele mai multe ori inversăm rolurile și apelăm la  Dumnezeu prin rugăciunile noastre dar în necaz, dar atitudinea noastră trebuie să fie  roagă-te, crezi și așteaptă, iar atunci când Dumnezeu cheamă omul la o lucrarea, este minunat să înțelegem chemare Lui și să fim gata în a ne implica în  lucrarea Sa. În Biblia avem exemple de oameni care au fost gată să răspundă chemării lui Dumnezeu, când oamenii au fost chemați  de alți oameni, sau când sunt chemați de Duhul Sfânt în lucrare,   dar cel mai important este faptul că Fiul a fost gata să răspundă prin această formulă Iată – mă:   Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Este potrivit să cunoaștem într-o oarecare măsură și persoanele care au fost gata să răspundă chemării lui Dumnezeu aflate în Biblie. Aplicaţia practică[12], este deosebită în sensul că Geneza ne indică existenţa din eternitate a lui Dumnezeu, şi faptul că a creat lumea şi pe om. Autorul nu apără ci afirmă existenţa lui Dumnezeu, iar toţi oamenii indiferent de cultură, naţionalitatea, limbă, timp istoric, sau alte elemente în care trăiesc, sunt responsabili în faţa Creatorului. Datorită păcatului din Geneza capitolul trei, suntem separaţi de Dumnezeu, dar dintr-o naţiune numită Israel Dumnezeu prin Hristos îşi duce planul de mântuire a tuturor oamenilor care este pus la dispoziţia întregii omeniri. Ne putem încrede într-un Dumnezeu care a creat Universul, cerul şi pământul, ca va avea grijă de noi şi  avem nenumărate exemple în Biblie. Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Romani 8:28  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său”. Acest lucru înseamnă încrederea credinciosului în Dumnezeu și în Isus Hristos.

2). Căderea. Dumnezeu a creat universul pământul şi pe om       ca şi coronă creaţiei. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Omul a fost aşezat în Grădina Eden ca să o lucreze şi să o păzească dar urmează dezastrul neascultării omului de Dumnezeu. . Geneza 3:1  Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le fãcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevãrat: „Sã nu mâncaţi din toţi pomii din grãdinã?” Din acest moment începe drama umanităţii, de 6000 de ani încoace şi încă nu s-a terminat. În Geneza găsim explicaţia divină cu privire la căderea umanităţii în păcat, neputinţa omului de a se reabilita singur, efectele păcatului şi fuga omului de Dumnezeu[13]plus  atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul sau naţiunea căzută în păcat. De asemenea  este prezentată drama omenirii care încercă să ascundă păcatul personal, sau naţional,   dar găsim şi Harul lui Dumnezeu care dă soluţia pentru păcat care este Isus Cristos, promisiunea din  Geneza 3:15  „Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”  Căderea omului în păcat[14] din Geneza cap 3, s-a produs datorită neascultării omului faţă de Dumnezeu,   dar şi înşelăciunii „veţi fi ca Dumnezeu”  prin care au pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu „În acest prim păcat este prezentă esenţa oricărui păcat, după ce a fost ispitit să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat… ? ,” omul este condus la necredinţă „Nu vei muri” şi apoi la neascultare ei „au mâncat”. Păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, iar ca şi consecinţă, apare aspectul vinovăţiei, Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu şi se despart de El în plus apare blestemul care se răsfrânge asupra celor implicaţi Adam şi Eva, Şarpele dar şi pământul.   Diavolul[15]a întins o cursă omului pentru ca să strice lucrarea lui Dumnezeu. Aici în momentul ispitirii lui Adam şi Eva se ridică o serie de întrebări,”De ce Ispitire”. Unul din răspunsuri este că ispitirea nu poate aduce omul  decât la maturizare şi dezvoltare spirituală, sau la cădere şi distrugere. Omul nu a fost creat robot, ci fiinţă liberă responsabilă de gând, acţiune şi faptă,   a primit porunci de la Dumnezeu şi trebuia să se supună lui Dumnezeu. O altă întrebare  este de ce Dumnezeu a pus acolo doi pomi interzişi, iar răspunsul este că omul era o fiinţă creată care trebuia în permanenţă să conştientizeze acest lucru. Mai erau şi alţi pomi în grădină din care omul putea să mănânce. Deci omul a fost responsabil de alegerea lui şi a căzut în neascultare, a fost blestemat dar  a antrenat şi întreaga rasă umană Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Un personaj malefic intră în Grădina Edenului, sau era deja acolo, sub formă de Şarpe, iar nu ştim decât faptul că Dumnezeu a îngăduit  ca prima pereche de oameni să fie ispitiţi. Şi în timpul lui Pavel şi astăzi,   Satana poate îmbrăca mai multe forme „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” Imagini despre Satana[16] le găsim în cartea lui Isaia 14 şi Ezechiel 28.   În continuare   Satana o atacă pe Eva. Gen 3:2-3 „Femeia a răspuns şarpelui: Putem să mâncăm din rodul  tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi”.   Satana s-a apropiat de femei, care nu a primit direct porunca de la Dumnezeu, dar  o ştia de la Adam. Femeia este mai deschisă la dialog şi comunică mai uşor ca şi bărbaţii. „Chiar şi astăzi femeile sunt primele care au disponibilitatea spre orice mişcare religioasă. Multe din mişcările religioase au femei ca fondatori”, apropo de mişcarea feministă care ia amploare. Satana a fost foarte subtil şi începe cu a semăna îndoială în inima femeii. “Chiar a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” şi îi trezeşte curiozitate. Legea[17] divină, primul Legământ dat părinţilor noştri a fost călcat de Adam şi Eva şi mai târziu de poporul ales (Osea 6:7) şi au căzut  într-o stare de păcat şi mizerie spirituală. Deşi Eva[18] îi răspunde Şarpelui, Satana continuă atacul  Gen. : 4-5 „Atunci şarpele  a zis femeii: Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.   Satana pune la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de om  divinitatea, neprihănirea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel Satan înlocuieşte cuvintele lui Dumnezeu cu cuvintele sale. Credinţa duce la ascultare de Dumnezeu dar necredinţa duce la neascultare şi dezastru spiritual. Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, ori Romani 11:30  După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum. Inima lui Adam şi Eva, s-a întors de la Dumnezeu spre ei înşişi şi au vrut să fie ca şi El, fapt imposibil şi au călcat porunca dată de Domnul.   v. 6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Diavolul se adresează simţurilor umane  “Pomul era bun de mâncat”, factorul psihologic „pomul era plăcut de privit”, iar apoi trece în dimensiunea spirituală “Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea.” Adam a fost ispitit în Grădina Eden, pe când Isus a fost ispitit în pustie după un post prelungit. Contrastele sunt foarte mari. Satan apelează la nevoile care ţin de trup, după 40 de zile de post, apoi la bunuri materiale, un apel la minte, iar apoi îl invită pe Isus: “Aruncă-te de pe templu!”, dar Isus îl contracarează cu Scriptura, şi Diavolul a plecat o vreme de la El. Satana foloseşte aceleaşi tactic şi astăzi şi în cele mai multe cazuri are câştig, şi aproape toţi cădem la acest examen. „Ioan scrie: “Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl. Ci din lume.” Este vorba de textul din Prima epistolă a lui Ioan capitolul 2 versetul 16. “Pofta firii pământeşti” este tocmai prima ispită a Diavolului – pomul era bun de mâncat. Pofta ochilor – pomul era plăcut de privit. Lăudăroşenia vieţii – pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea”. Persoanele[19]  care au păcătuit au fost părinţii omenirii  Adam şi Eva dar mai întâi a păcătuit Eva şi apoi Adam  (1 Timotei 2:13,14). Isus[20] a spus că păcatele vin din inima omului, şi acolo Satan ţinteşte cu săgeţile sale. Prin această metodă a îndepărtat lumea de Dumnezeu, Creatorul, le spune că vor cunoaşte binele şi răul, dar rezultatul a fost căderea omului în păcat şi consecinţele respective. v. 7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi, au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele, şi nu reuşesc să facă binele. Apare complexul de vinovăţie pe care numai Dumnezeu îl poate înlătura şi să dea iertare pentru că omul a păcătuit împotriva Lui. Dar nici Adam nici Eva nu au recunoscut păcatul au încercat să-l ascundă, şi au dat vina unul pe altul. Tot aşa este şi omul religios, face ritualuri, merge la biserică şi este foarte evlavios dar nu se simte vinovat. Omul a fost ispitit să se îndoiască de Dumnezeu prin metodele amintite mai sus. Satana lucră din exterior spre inima imului, iar în contrast Dumnezeu începe din interior cu inima omului. „Creştinismul nu este o religie, Creştinismul este Cristos”, cu tot ce presupune acest lucru, adică Naşterea,   învăţăturile Sale, lucrările Lui, Jertfa de pe Calvar, Învierea şi Înălţarea la cer în postura de Mare Preot care face o slujbă de împăcare sus în cer. În discuţia dintre Isus şi Nicodim se arată necesitatea Naşterii din Nou. Şi fariseii erau foarte religioşi şi mândrii de ce anume făceau, dar aveau o inimă murdară. Această stare este o practică contemporană şi oamenii fac toate lucrurile, exerciţii religioase, dar nu mărturisesc păcatul din inima lor. Din[21] acel moment omul a deveni o fiinţă creată stricată, depravată şi, coruptă, omul a încetat să mai fie om şi să trăiască spre gloria lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om Ymago Dey, a avut capacitatea de a avea părtăşie cu Creatorul dar a pierdut  acestă însuşire.  Ne întoarcem[22] în Geneza 3:8,4:9, care este foarte important pentru istoria omenirii, înşelaţi de Diavol, Adam şi Eva au călcat porunca lui Dumnezeu, iar relaţia cu Dumnezeu s-a schimbat în mod radical. Geneza 3:8  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. 9  Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?”.   Adam este un om pierdut şi Dumnezeu este acela care îl caută pe Adam, dar el se disculpă  10  El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” 11  Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”. Adam nu-şi mărturiseşte păcatul dă vina pe femeie  şi o face responsabilă pe Eva.   v. 13 Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ”Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele  m-a amăgit, şi am mâncat din pom.” Femeia face la fel şi dă vina pe Şarpe, este un cerc vicios,   aşa cum în societatea modernă de astăzi nu mai sunt vinovaţi ci victime, care au nevoie de milă şi compasiune, dar nu de pocăinţă. „În această situaţie, atitudinea lui Dumnezeu este promptă” v. 14 Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Acestă judecată a Şarpelui are efecte ample, intense şi pline de gravitate pentru umanitate. Dar urmează versetul în care este cu privire le Venirea lui Isus Cristos ca şi Mântuitor v. 15 Vrăjmăşie  voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Accentul este pus pe victoria finală a lui Dumnezeu, pe faptul că va fi o perioadă lungă de luptă, dar şi că va fi o închinare falsă ce va curge în istorie alături de adevărata închinare ( Geneza 3 : 15. b). În  capitolul 4 din Geneza[23] se conturează istoria omenirii, apar efectele păcatului (Cain şi Abel, dar prinde formă şi planul de mântuire al omului prin alegerea lui Avram. Dacă ne întoarcem puţin în Geneza v. 18 Cain s-a împreunat cu nevastă-sa: ea a rămas însărcinată şi  născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi apus numele acestei cetăţi numele fiului său Enoh. „ De atunci încoace oameni fac la fel, construiesc străzi, oraşe si apoi le dau numele lor sau a celor iubiţi. Chiar şi în creştinism ceea ce priveşte misiunile şi lucrările creştine avem organizaţii, misiuni, şcoli care poartă numele unor persoane. Oamenilor le place să facă aceasta fie că sun creştini sau fac parte din ordinul lui Cain. Dar ceea ce avem aici este începutul urbanizării. Cain construieşte un oraş şi-i pune numele fiului său. Oraşele au devenit una din cele mai mari probleme ale omenirii. Cu toate că cei mai mulţi anunţă o moarte a oraşelor   oamenii aleargă tot mai mult către acestea „ . Deşi[24] omul a căzut în păcat, au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu în el, astfel omul  face căutări ştiinţifice, dezvoltă cultura, face artă etc, dar pe de altă parte el este veşnic nemulţumit, o dovadă al caracterului pervers din inima omului. Din istorie ştim că progresul au adus mai mult rău decât bine. Omul este animat de sentimente egoiste nu iubeşte oamenii, nici pe Dumnezeu şi chipul lui Satan este în imprimat în el din cauza căderii omul cunoaşte binele şi răul, dar nu are puterea să facă binele. Căderea  primilor oameni în păcat au avut efecte psihologice descris în cartea Romani cap 1:18 şi mai departe în care se arată că oamenii chiar dacă sunt păcătoşi refuză adevărul cu răutate. Faptul că suntem creaturile Lui, ordinea din univers, conştiinţa noastră este o problemă de recunoaştere şi refuz ( Psalmul 19:1-19…). Condamnarea omului este că iubeşte întunericul, iar nerecunoştinţa l-a adus  la mândrie intelectuală, zadarnică. Romani 1:21  fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Oamenii se cred înţelepţi dar Biblia spune că sunt nebuni. Depărtarea omului de Dumnezeu, nu îl face mai puţin religios, iar căutarea devine fără sens şi degradantă. Drumul pe care îl urmează este superstiţii, idolatrie răutate, vicii, rele sociale individuale  şi universale care afectează aproapele  şi naţiuni, se naşte ura şi mizerie morală prin care nu mai suntem oameni cu demnitatea de creatură a lui Dumnezeu Romani 1:25  căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Există o doctrină[25]  în post modernism despre cădere omului în păcat, în care se contrazice concepţia  despre om, care afirmă că specia umană s-a ridicat din ignoranţă, la culmi ale înţelegerii religioase. Dar semnificaţia omului căzut în păcat îşi regăseşte identitatea doar în relaţia cu cel care l-a  creat, Dumnezeu prin Isus Cristos şi omul primeşte un scop precis în viaţă, o cale către paradis şi părtăşia cu Dumnezeu. Există o dezvoltare istorică a evenimentul despre căderea omului în păcat şi efectele sale, Augustin la începutul secolul V contrazice erezia pelagiană, care reapare şi astăzi sub alte forme „Pelagianismul, cu proclamarea întregii capacităţi a omului, a reapărut în învăţăturile Socinianismului din secolul al 16-lea şi al 17-lea, şi continuă să existe sub masca religiei umaniste moderne”. Biserica Romano Catolică afirmă că prin cădere omul a pierdut „darul supranatural al neprihănirii originale care nu i-a aparţinut de drept fiinţei sale umane, ci a fost ceva dat de Dumnezeu în plus (donum superadditum), iar consecinţa este că, în urma Căderii, omul a rămas în starea sa naturală în care a fost creat (in puris nacuralibus), aspect care induce ideea că omul neregenerat poate contribuii la mântuirea personală (semi-pelagianism, sinergism), fiind o caracteristică  a cooncepţiei  teologice despre despre om şi Har. Biblia spune cu totul altceva. În Teologia liberală se neagă evenimentul căderii fiecare om fiind propriul Adam „În mod asemănător, anumite forme de filozofie existenţialistă modernă – care este în esenţă o respingere a obiectivismului istoric – sunt gata să folosească termenul „cădere” sau „stare de cădere” pentru a descrie starea subiectivă în care se găseşte omul în mod pesimist”. Dar în Biblia căderea este un eveniment precis, ce a avut consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire şi aşa se explică Întruparea lui Cristos sub aspect soterologic. Azi se aşteaptă a doua venire a lui Cristos, parousia, când lumea va fi judecată pentru veşnicie şi va începe o nouă creaţie „cerurile noi şi cu un pământ nou în care va locui neprihănirea, va fi instaurată potrivit cu scopul Imuabil, neschimbător al Dumnezeului atotputernic”  (Faptele Apostolilor 3:20… Romani 8:19.2 Petru 3:13, Apocalipsa 21-22) Prin Harul lui Dumnezeu tot ce s-a pierdut prin Adam s-a  refăcut prin Cristos.

3). Păcatul / natură şi consecinţe.  Dar ne întoarcem puţin şi vorbim despre om şi  păcat[26], aici găsim mai multe perspective cu privire la rolul fiinţei umane ca: omul ca maşină, ca animal, omul ca şi fiinţă sexuală,   ca fiinţă economică ca o marionetă a universului, ca fiinţă liberă, ca fiinţă socială şi concepţia creştină despre om, dar nu ca şi om păcătos fapt ce însemnă o negare a păcatului.   Este[27] important să ne uităm la concepţia creştină despre om în care Biblia ne spune că a fost creat după Chipul şi asemănarea lui. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Gândirea creştină este cea mai aproape de adevăr Biblia ne arată că avem preţ în ochii lui Dumnezeu. [28] Matei 10:28 – 31  Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă…… 31  Deci să nu vă temeţi; voi Sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii,   aspect prins şi de David. PsalmiI 8:4  îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? 5  L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. 6  I-ai dat stăpânire peste lucrurile mânilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui,   ori şi David  recunoaşte cât de minunat este numele lui  Dumnezeu pe tot pământul. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om de dă câteva aspecte importante ca 1. omul fiind creat nu are o natură independentă el fiind o fiinţă contigentă şi este legat de voinţa Creatorului şi acest lucru ne arată şi motivul existenţei lui, (Să lăudăm pe Dumnezeu) este un semn al identităţii sale şi există cineva care este Superior omului. 2 Omul face parte  din creaţie este o fiinţă inteligentă şi are un început fiind creat în ziua a  şasea. 3. Omul are totuşi un loc unic în creaţie, pentru că Dumnezeu şi-a trimis Fiul ca să primim mântuire pentru că am păcătuit. 4. există o fraternitate între oameni indiferent de culoarea pielii sau alte considerente de aceia avem cele 10 porunci din Vechiul Testament şi cele 2 porunci din Noul Testament. 5. omul  nu are un loc suprem în univers, se poate face comparaţia cu îngerii, dar are Chipul lui Dumnezeu în el, fapt care îi dă o deosebită valoare. 6. omul are limitări precise şi tot ce realizează nu se datorează lui ci faptul că Dumnezeu a pus în el capacitatea de a face colibe oraşe, zgârie nori, poduri, etc. Mai sunt şi alte aspecte, care ţin de concepţia creştină despre om ca Omul trebuie tratat ca o unitate,   el este o fiinţă complexă,   Evanghelia face apel la om  ca un întreg, trup suflet şi duh nu există o parte a omului rea în sine, trupul nu este ceva rău, dar păcatul a afectat şi sufletul, şi alte aspecte. De asemenea avem universalitatea umanităţi în care sunt cuprinse toate rasele, ambele sexe sărăci sau bogaţi, cei bătrâni, cei nenăscuţi, cei necăsătoriţi. Atunci când ne referim la Chipul  lui Dumnezeu în om, Yamgo Dey[29], se poate observa câteva aspecte. El are un caracter universal, nu a fost pierdut în totalitate în urma căderii,   se prezintă  egal în toate persoanele, nu are  şi nu este corelat cu nici un factor variabil, are ca aspect cu ce este omul, nu cu ce face, omul poate să-şi îndeplinească destinul, bun sau rău, în urma alegerii, el poate interacţiona cu alţi omenii, fiind o fiinţă socială şi este liber să gândească, să mediteze, să aleagă. Ca şi exemplu îl avem pe Isus Cristos care a avut o părtăşie perfectă cu Dumnezeu, a ascultat de El chiar şi ca Jertfă de Ispăşire, a manifestat dragoste faţă de oameni, intenţia lui Dumnezeu fiind de a recrea ce s-a pierdut şi omul să creeze o relaţie de părtăşie cu El. Ca şi implicaţii, fiind făcuţi după asemănarea Lui Dumnezeu atributele transmisibile le, avem şi noi, dar la nivel uman, trebuie să ne modelăm prim credinţă şi faptă după Chipul lui Isus Cristos, şi experimentăm umanitatea cu adevărat doar atunci când avem o relaţie cu El. Munca atunci când eşti creştin nu mai e un blestem, viaţa omului este ceva sacru, de aceea este interzisă uciderea, iar posibilitatea asemănării cu Creatorul este posibilă prin Isus Cristos. Dacă ne întoarcem la momentul căderii discutăm puţin ce este Păcatul[30]. Este destul de dificil să foloseşti o terminologie pentru păcat pentru că sunt o mare varietate de cuvinte folosite în ambele Testamente care definesc păcatul.   În limba ebraică sun patru rădăcini ale cuvântului ht*,   cu derivatele respective care  redă ideea de a nu lovi ţinta (Judecători 20:16), dar  fără să aibă un sens moral. Cuvântul[31]a fost mutat şi a primit un sens religios care are ca şi sens tot ratarea ţintei care înseamnă neascultarea de Dumnezeu. Acest lucru înseamnă deja o abatere morală religioasă care indică relaţia dintre Dumnezeu şi om (Geneza 20:9). De asemenea substantivul hatat*t,   este un termen care indică jertfa pentru păcat (Levitic 4, passim), indică relaţia dintre două persoane în cazul acesta o abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu (Exod 20:20, Osea 13:2, etc.) iar ps*, indică răzvrătire sau „revoluţie”, de asemenea însemnă şi o răstălmăcire deliberată Isaia 24:1, Plângerile 3:9).    În alte contexte religioase înseamnă săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5,2 Samuel 24:17) folosind cuvântul  avon,   care subliniază comiterea unui rău în mod voit (Geneza 44:16, Ieremia 2:22), dar şi la consecinţe ale păcatului (Geneza 4:13, Isaia 53:11).   Există şi alte cuvinte ca sagah care însemnă greşeală,    sau rasa, comiterea unui rău (2 Samuel 22:22, Neemia 9:33) şi amal, ce indică o pagubă făcută altei persoane (Proverbe 24:2, Habacuc 1:13). În Noul Testament principalul termen pentru „păcat este hamartia (şi derivatele lui), , cu înţelesul de a greşii, a rata ţinta, în contextul religios este echivalent cu încălcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46, Iacov 1:15,1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul în Romani 5 şi 8, în care îl prezintă ca şi un principiu care guvernează viaţa omului (Romani 5:1,6:12,7:17,8:2). În greacă avem termenul de paraptoma, cu sensul de eroare. Noul Testament dă o semnificaţie puternică cu sensul de nelegiure sau călcarea Legii (Efeseni 2:1, Matei 6:14…). Mai avem cuvinte ca parabasis  cu înţeles similar, „călcare de lege”, „a trece dincolo de norma acceptată” (Romani 4:15, Evrei 2:2).  Asebeia este probabil cel mai profund termen pe care NT îl foloseşte pentru păcat şi este traducerea curentă în LXX a termenului, care înseamnă absenţa evlaviei, (Romani 1:18,2 Timotei 2:16), Alţi termeni sunt anomia, fărădelege, ce înseamnă un dispreţ faţă de lege (Matei 7:23,2 Corinteni 6:14), kakia şi poneriasunt care exprimă depravarea morală şi spirituală (Faptele Apostolilor 8:22, Romani 1:29, Efeseni 6:12), alt cuvânt indică asocierea termenului poneria cu Satan, cel rău,  ho poneros (Matei 13:19,1Ioan 3:12).  Adikia, cuvânt clasic pentru un rău făcut aproapelui, tradus şi prin „nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), apare şi termenul enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29,1Corinteni 11:27), şi opheilema, „datorie” (Matei 6:12). Păcatul este indiferetn de denumire îndreptata împotriva lui Dumnezeu ( Psalmul 51:4, Romani 8:7). El este o încălcare a ceea ce cere Dumnezeu şi în esenţa lui este o contrazicere a lui Dumnezeu. Deci nu se poate afirma neştiinţa omului cu privire la păcat. Dacă ne uităm la natura păcatului[32]  se pot enumera senzualitatea, care sunt faptele cărnii luat literal, Galateni 5:19 „ …. şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. egoismul,   care  este o  atenție exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți şi înlocuirea lui Dumnezeu, cu altceva. Exodul 20:3  „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”,   iar dumnezeii de azi sun banul sexul şi puterea, dar mai există şi alte forme de necredinţă,    iar ca şi Consecinţele Păcatului[33],   ele sunt multiple cel mai grav este că umanitatea căzut în dizgraţia divină care este legată de mânia divină şi omul s-a temut de Dumnezeu, se ascunde şi aşteptă  revărsarea ei. Romani 1:18  mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. Ea s-a abătut asupra lui Adam şi Eva peste  Şarpe şi peste pământ, prin blestem.   O altă consecinţă este vina, care vine din conştiinţa noastră şi este de natură juridică. Ezechiel 5:6  Dar el s-a răzvrătit împotriva legilor şi poruncilor Mele, şi s-a făcut mai vinovat decât neamurile şi ţările de primprejur; căci a nesocotit legile Mele, n-a urmat poruncile Mele. În urma căderii în păcat ne aşteaptă moartea fizică, ne întoarcem în ţărână, Geneza 3: 19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce. ” dar mai grav moartea spirituală  care este deosebită prin faptul că suntem despărţiţi de Dumnezeu, Romani 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru,   iar dacă nu ne refacem relaţia cu Dumnezeu  prin Cristos, pe acest pământ urmează Iadul ca şi moarte şi pedeapsă eternă. Apocalipsa 20:15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. Enumerăm efecte  care se produc asupra păcătosului, ca înrobirea, Ioan 8:34  „Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului, fuga de realitate, oameni refuză să se  gândească la moarte deşi judecata este ceva real. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, negarea păcatului, Ieremia 8:6  „Căci Eu Sunt cu luare aminte, şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; nici unul nu se căieşte de răutatea lui, şi nu zice: „Ce am făcut?”, insensibilitatea, 1 Ioan 3:17  „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”, egocentrismul,   ce este o concepție filozofică și etică ceva real ce considera individul „eul” ca centru al întregii lumi şi  neastâmpărul.   Isaia 57:21  „Cei răi n-au pace” zice Dumnezeul meu. Efectele se răsfrâng şi asupra celorlalţi  oameni sub aspectul competiţiei, ceea ce înseamnă şi rivalitate incapacitatea de a simţi unii cu alţii, Filipeni 2:3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. 4  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora, respingerea autorităţii, umane sau divine Isaia 1:2  Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea, şi  incapacitatea de a iubi, ce afectează relaţia noastră cu  semeni  şi cu Dumnezeu. Sub alte forme[34] căderea omului în păcat, a afectat omenirea prin intrarea răului în lume şi moartea fizică şi trupească a afectat întreaga umanitate şi destinul ei (Romani 5.12). Efectele căderii  au fost că omenirea s-a separat de Dumnezeu, părtăşia cu El a fost întreruptă (Genesa 3:8-10), şi nu mai poate fi restaurată decât prin Cristos (2 Corinteni 5:21) din pricina căderii moartea a devenit o realitate pentru toată creaţia care geme (Romani 8.22, NTLR), şi aşteaptă ca Cristos să o scape de efectele ei. „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23) Şi mai rău, nu numai că murim, dar dacă murim fără Cristos, experimentăm moartea veșnică.” Alt efect al căderii este scopul pentru care am fost creiați, acela de al glorifica pe Dumnezeu  (Romani 11:36,1Corinteni 6:20, Psalmul 86:9). Dragostea față de Dumnezeu este esența moralități și a umaniătății, iar opusul acestora este alegerea sinelui ca bine suprem. Egoismul este esența căderii, după uni comentatori, din care rezultă toate celelalte nelegiuri săvârșite împotriva lui Dumnezeu. Ne uităm la calitățile și realizările noastre și ne minimalizăm eșecurile. Se umblă după favoruri suntem oportuni în viață, atenți la nevoile noastre, iar cele ale semenilor noștri le ignorăm 1 Ioan 3:17  Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Ca scop în viață ne punem pe noi în locul lui Dumnezeu  şi dovedind necredincioșia noastră. În momentul când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el și-a atras asupra lui pedeapsa morții fizice și spirituale, care s-a răsfrânt și asupra tuturor urmașilor lui.   Pavel amintește și el acest fapt 1 Corinteni 15:22  Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”. El mai afirmă bisericii din Corint ”dumnezeul veacului acestuia a orbit mintea necredincioșilor, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4, traducere liberă). În contrast Isus afirmă că ”Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. ” (Ioan 12:46). Scopul mântuirii este ca oamenii să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea  Satanei la Dumnezeu (Fapte 26:18). De asemenea căderea omului în păcat a generat o stare de depravare, „însemnați cu fier roșu în însuși cugetul lor” (1 Timotei 4.2), cu o minte întunecată din punct de vedere spiritual pentru că au respins adevărul (Romani 1.21), iar o minte păcătoasă este potrivnică lui Dumnezeu. Doar prin regenerarea Duhului Sfânt și prin moartea lui Cristos pe cruce omul se poate împăca cu Dumnezeu prin Har divin

4). Revelaţia / Dumezeu se descopere ca şi Creator.   Ideea[35]revelaţiei însemnă actul prin care se descoperă sau se face cunoscută divinitatea, iar termenul folosit este „a revela”, din lat.  revelo ebr.  gala şi a celui gr.  apokalypto (subst.  apokalypsis,)”, care corespunde  cu gala din LXX şi din Noul Testament. Această idee din Biblie intenţionează să descopere un Dumnezeu Creator[36] în care ne sunt revelate „puterea, gloria, natura, şi caracterul, voinţa, calea şi planurile Lui – pe scurt, pe Sine Însuşi, pentru ca oamenii să-L cunoască” Termeni au o utilizare profană, dar aduşi în context religios primesc un caracter sacru, astfel termenii au un dublu statut. (2 Corinteni 3:13 ….). Mai există termeni  ca  apokalypto şi apokalypsis, phaneroo, a manifesta, epiphaino „a arăta” epiphaineia, „manifestare, deiknuo, „a arăta”,  exegomai  (Ioan 1:18),  chrematizo, „a povăţui, a dojeni, a avertiza, substantiv, chrematismos, „răspuns al lui Dumnezeu”, Romani 11:4). „Revelaţia are două puncte centrale: (1) scopurile lui Dumnezeu; (2) persoana lui Dumnezeu”.   a. Revelaţia are caracter imperativ şi normativ, cu un caracter obligatoriu cu privire la credinţa şi conduita umană. Omul nu poate fi condus de ficțiune, imaginație, invenție, închipuire, născocire, plăsmuire, cu privire la divinitate ci de credinţă şi de conformare conştientă pentru că Dumnezeu s-a descoperit suficient (Deuteronom 29:29). Dumnezeu le spune cine este El ce a făcut şi ce va face dar şi ce anume cere de la oameni.   El s-a descoperit lui Noe Avram şi Moise (Geneza 6:13-21, lui Avram Gen. 12:1,15:3-21,   17:15-21,18:17…. (prin  teofanie) lui Moise … Exod 3:7-22), ulterior a dat porunci dar şi promisiuni poporului   evreu în cadrul unui Legământ condiţionat în care omul şi naţiunea îşi au parte de responsabilitate. (Exod 20 1-26,   Deuteronom 4:13… 28 etc,   Psalmul 78:5… 149:9). Dumnezeu descopere scopurile Sale prorocilor (Amos 3:7), iar Isus Cristos le spune ucenicilor „„tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15, Efeseni 3:3-11). Isus  le promite Duhul Sfânt, îi descopere lui Pavel „taina” planului Său etern în Cristos (Efeseni 1:9, … 3:3-11),” şi lui Ioan evenimentele viitoare (Apocalipsa 1:1). Dumnezeu le dezvălui planul de mântuire, Pavel numeşte Evanghelia  „adevărul” în contrast cu rătăcirea şi minciuna (2 Tesaloniceni 2:11-13,2 Timotei 2:18)” Aceasta este originea expresiei „adevăr revelat” folosită în teologia creştină pentru a nota ceea ce le-a spus Dumnezeu oamenilor despre Sine. b. În momentul în care Dumnezeu de descopere oamenilor îi confruntă cu Sine, pentru că revelaţia nu este doar o informare ci obligă omul la un răspuns oameni (Geneza 35:7, Exod 6:3, Numeri 12:6-8, Galateni 1:15…). Această lecţie se învăţă din teofaniile din Vechiul Testament (Exod 3:2. . 19:11-20, Ezechiel 1, etc.), fiindcă mesagerul este Dumnezeu care este autorul acestor mesaje. Centrul doctrinei revelaţiei este Biblia, prin adevărul scris, ca revelaţie divină, activitatea lui Dumnezeu, care este o comunicare dată oamenilor cu privire la El pentru ca omul să se refacă relaţia cu Creatorul „în acelaşi timp, inspiraţia au definit-o ca o împuternicire dată de Dumnezeu de a scrie totul în mod real”. ( Daniel 2:19,22, 28…, 47,7:1, etc). Mulţi teologi nu acceptă adevărul revelat ci doar faptul istoria este  că Dumnezeu  imprimă o anumită direcție de mișcare în istorie şi îi face pe oameni conştienţi de acţiunile Sale ori El cere şi are cerinţe, de la istoria răscumpărării  aşa cum este prezentat în Scriptură. Din punctul de vedere biblic Dumnezeu se descopere prin acţiunile Sale prin cuvinte în scop soteorologic „înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15,1 Corinteni 10:11,   Romani 15:4),”  ce dă lumină oamenilor în orice loc şi timp şi posibilitatea ca oamenii să discernă autoritatea Revelaţiei.   (Matei 16:17,2 Corinteni 4:6). Aceste aspecte trebuie să fie combinate deşii par contradictorii ele sunt complementare pentru a „acoperi” întregul domeniu al conceptului biblic cu privire la revelaţie cu privire la eternitatea, la puterea şi la gloria Lui (Romani 1:20,   Psalmul 19:1), bunătatea Sa faţă de oameni (Faptele Apostolilor 14:17), Legea Lui morală (Romani 2:12….), cererea Lui ca oamenii să  se închine şi să  se supună (Romani 1:21), aspect ce nu fac decât să-i lase pe oameni „fără nici o scuză” pentru „nelegiuirea şi răutatea” lor (Romani 1:18-20).” În ziua judecăţii Revelaţia este o necesitate pentru că numai Dumnezeu are puterea de a mântui şi a reface relaţia omului cu El pentru că Dumnezeu ne vorbeşte despre Lege şi Judecată, (Romani 2:14, … 1:32), nu numai de mântuire.   Omul are nevoie de o iluminare lăuntrică spirituală pentru că sunt prin natura lor căzută păcătoşi. Iudeii au avut parte de Revelaţie prin multe aspecte în primul rând Legea dată de Dumnezeu prin Moise, care ia îndreptat spre Cristos dar lu-a respins pentru că aveau un văl pe ochi şi nu au înţeles  (2 Corinteni 3:14…).   Cu aşa de multe desrcoperiri în creaţia lui Dumnezeu la judecată nici un om nu se va putea dezvinovăţi, sau să afirme că nu ştie despre un Creator. Dumnezeru se descopere ca şi salvator  În Vechiul Testament Revelaţia dată de Dumnezeu oamenilor nu este o simplă informare, ci are un conţinut, ca şi bază în cadrul religios al poporului Israel Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avram (Geneza 17:1…), care defineşte relaţia omului cu Dumnezeu,   conţinând promisiuni dar şi obligaţii, fiind un Legământ condiţionat. Dumnezeu şi-a făcut numele cunoscut Iahve în poporul lui Israel „(Exod 3:11-15,6:2, , , prin exegeză, cf. J. A. Motyer,  The Revelation of the Divine Name, 1960) a fost o mărturie a relaţiei Sale”.   Prin Numele Său[37] El a spus tot ce reprezintă persoana Sa, puterea şi Gloria Lui. El  se angajează singur cu privire la bunăstarea poporului, având ca şi scop o relaţie cu poporul Său, binecuvintează pe Avram şi toată seminţia lui, ca mai târziu să fie binecuvântate toate neamurile pământului prin Cristos. El s-a descoperit unei colectivităţi cu un scop de răscumpărare fiind Domn şi Suveran a lui Israel şi al istoriei pentru realizarea acestei escatologii a Legământului cel Nou. Dumnezeu s-a arătat ca şi Împărat pe muntele Sinai, unde a arătat puterea salvatoare când a scos pe evrei din Egipt, a dat Lege lui Moise (Exod 19:3-8,   Exod 20:1-17,   Deuteronom 33:4….), legi care trebuiau să fie respectate (Exod 19:5,   Levitic 26:3… Deuteronom 28). Legile au fost puse în Decalog, chiar de către Dumnezeu (Exod 24:12-18,   31:18,   32:15…), iar ulterior au fost dictate (Exod 34:27… Deuteronom 31:9… Exod 24:7). Mai târziu Legea a fost atribuită lui Moise (Osea 8:12), având ca şi bază inspiraţia divină, iar preoţii au avut o responsabilitate permanentă de a învăţa poporul Legea lui  Dumnezeu, cele 10 porunci plus 613, legi  ce reglementau aspectul igienic, social şi religios. (Deuteronom 31:9… Neemia 8:1. . Hagai 2:11… Maleahi 2:7…). Revelaţia are un conţinut în  Vechiul Testament cu scop soteoriologic, astfel Dumnezeu interzice evreilor să practici vrăjitoria, farmecele, orientare şi practică pe care o aveau popoarele din Canaan, (Deuteronom 18:9 …), şi să caute călăuzire la Dumnezeu (Isaia 8:19). El le promite proroci în gura cărora va pune cuvintele Lui (Deuteronom 18:18,   Ieremia 1:9, Ezechiel 2:7, Numeri 22:35), pentru călăuzire în viaţa de credinţă. (Deuteronom 18:15…). Prorocii lui Israel aveau de îndeplini o lucrare vitală ce constă în a rosti Cuvântul lui Dumnezeu înainta împăraţilor, a poporului îndemnând la pocăinţă, dar şi ameninţând cu judecata lui Dumnezeu, pe moment dar şi sub aspect escatologic. „(Este posibil ca prorocii să mai fi avut şi rolul de prevăzători, de bărbaţi care au putut să dea răspunsuri de la Dumnezeu oamenilor care puneau întrebări specifice cu privire la călăuzire şi la viitor „(1 Samuel 9:6… 28:6-20,1 Împăraţi 22:5…vezi A. R. Johnson,  The Cultic Prophet in Ancient Israel, 1944).” Un alt fel de călăuzire înainte de exil este tragerea la sorţi (Urim şi Tunim), îndeplinită de preoţi (Deuteronom 33:8… 1 Samuel 14:36-42,).” Îndrumarea poporului primeşte şi alte forme cu caracter general date de „înţelepţi”, şi erau considerate ca şi cuvinte care vin de la Dumnezeu (Proverbe 1:20). Poporul Israel cunoaşte multiple forme ca manifestări teofanice a cunoscut Gloria lui Dumnezeu ” ( Exod 16:10,   Numeri 16:19,   1 Împăraţi 8:10… Ezechiel 1 etc.), dar şi vijelia şi mânia Sa,   (Psalmul 18:6-15), evreii  s-au bucurat de prezenţa „feţei” Lui care a inspirat pe cei credincioşi (Psalmul 11:7,   16:11,   17:15,51:11). în Relaţia Vechiului  Testament se pune accent pe următoarele aspecte „a) unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Conducător al tuturor lucrurilor b) sfinţenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleşitoare care îl separă de om – Majestatea, măreţia şi puterea  Lui pe de o parte, şi puritatea, dragostea faţă de neprihănire precum şi ura faţă de nelegiuire, pe de altă parte c) credincioşia legământului Lui, răbdarea, compasiunea, şi loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale faţă de poporul cu care a încheiat un legământ”. Dumnezeu se descopere ca şi Judecător.   Revelaţia era necesară pentru că Dumnezeu este drept, dumnezeu se despere pe Sine, pentru ca  oamenii  să-L cunoască. Dumnezeu[38] este Transcendent, un atribut divin, iar în această stare de existenţă era aşa de departe de omul căzut încât omul nu avea posibilitatea să-l vadă (Ioan 1:18,   1 Timotei 6:16, Exod 33:20) nici să-L găsească în urma căutării (Iov 11:7 ) şi nici să-I ghicească gândurile (Isaia 55:8…). Din acest motiv era necesară Revelaţia. Avem ideea de Revelaţie[39], pentru că Adam şi Eva înainte de cădere vorbeau cu Dumnezeu (Geneza 2:16), dar acum omul este păcătos, iar capacitatea de a vedea lucrurile spirituale au fost reduse la extremă de către Satan (2 Corinteni 4:4),   şi de starea păcătoasă a omului  (1Corinteni 2:14).   Mintea omului este posedată de propria ”înţelepciune”, imaginaţie sau alte forme de gândire contare învăţăturii date de Dumnezeu (Romani 1:21… 1 Corinteni 1:21). Este peste puterile oamenilor să-l perceapă pe Dumnezeu indiferent de forma în care El se prezintă omului, de fapt Pavel spune că Dumnezeu se descopere în Creaţia Sa şi providenţă (Romani 1:19… Faptele Apostolilor 14:17, Psalmul 19:1) şi în conştiinţa omului  (Romani 2:12-15,1:32). Dar Dumnezeu nu face presiuni pentru se generează idolatrie, iar mintea omului păcătos care este perversă are o  înclinare spre rău,   o plăcere (patologică) de a face rău, de a provoca suferință și de a se bucura de suferința altuia, etc stinge lumina şi se întoarce la întuneric. Romani 1:23…. Ioan 1:5). Acest aspect nu duce omul la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la o viaţă evlavioasă iar Revelaţia Generală trebuie să ducă Glorie lui Dumnezeu (Romani 1:20, Psalmul 19:1-2), bunătate faţă de oameni (Faptele Apostolilor 14:17), la Legea morală a lui Dumnezeu (Romani 2:12 …), şi cere oamenilor închinare şi supunere (Romani 1:21), iar cei care refuză pe Dumnezeu, îi lasă pe oameni” fără mici o scuză pentru „nelegiuirea şi răutatea” lor (Romani 1:18-20). Această nevoie de implicare a lui Dumnezeu ţine de un alt atribut numit  Imanenţă, care deşi este opusul Transcedenţei are suport Biblic. Necesitate Revelaţiei merge dincolo de Adam pentru că păcatul s-a efectuat prima dată în cer făcut de către  Satan şi îngerii lui, ori numai Dumnezeu poate oferii mântuire oamenilor. „Revelaţia lui Dumnezeu prin creaţie şi prin conştiinţă vorbeşte despre lege şi despre judecată (Romani 2:14…. 1:32), însă nu despre iertare.” Dumnezeu oferă în Biblia o proclamaţie pe care o face El, pentru că omul căzut are nevoie de lumină spirituală, în caz contrar inima păcătoasă a omului perverteşte revelaţie şi se închină la altceva. Iudeii  au avut Revelaţiea milei lui Dumnezeu în Vechiul Testament, care ia îndrumat spre Cristos dar majoritatea lor nu au înţeles (2 Corinteni 3:14…), , şi au căzut în legalism (Romani 9:31). Din acestă pricină era necesară Revelaţia Specială în Vechiul Testament şi în Noul Testament prin Cristos şi apostoli. Chiar şi lui Pavel i se întâmplă acest lucru şi ne atrage atenţia asupra acestui fenomen despre „Evanghelia creştină înainte de convertirea lui – şi a încercat să o nimicească până când „Dumnezeu a găsit cu cale… să descopere în mine pe Fiul Său” – în, adică printr-o iluminare lăuntrică, – abia atunci a recunoscut-o Pavel ca fiind cuvântul lui Dumnezeu” Exista  o necesitate a iluminării divine pentru a descoperi oamenilor realitatea, autoritatea şi semnificaţia Revelaţiei Speciale în mod obiectiv pe care numai Dumnezeu putea să o facă, avem destule exemple în Vechiul Testament prin care dumnezeu ajută ca oamenii să-şi modeleze viaţa conform voinţei Lui (Psalmul 119:12,27, etc, Ieremia 31:33….). Revelaţia are un Conţinut[40], iar în „ Noul Testament este subliniată de învăţăturile lui Cristos scrise de evanghelişti (Matei 11:25, Ioan 3:3… 6:44…), de ucenici şi de Pavel. În Noul Testament Isus  Cristos şi apostolii sunt aceia care transmit noua Revelaţie Specială care corespunde cu cea a lui Moise şi a prorocilor cu privire la Mesia, Împărăţia Cerurilor dar cu bătaie lungă, escatologică. Dumnezeu din Vechiul Testament este descoperit prin Întruparea lui Cristos prezenţa Duhului Sfânt cu scop de răscumpărare a oamenilor. Cele trei Persoane din Trinitate lucrează împreună (Efeseni 1:3-14, Romani 8). În istoria omenirii, după Întruparea lui Cristos potrivit cu planul lui Dumnezeu avem două evenimente descrise ca şi act al revelaţiei în  „viitor (apariţia lui Anticrist, (2 Tesaloniceni 2:3-17), şi a doua venire a lui Cristos, numită de noi şi parousia. Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos din Noul Testament ne spune că „„… Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1….),   are un caracter final şi ultimul cuvânt adresat omului prin Scriptură. Prin ce a făcut şi a învăţat Isus, prin caracterul de slujire Isus l-a revelat  pe Dumnezeu (Ioan14:7-11). Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte. Fiul purta Chipul lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 4:4, Coloseni 1:15; Evrei 1:3),   era Logosul Întrupat,  Cuvântul care exprimă gândirea lui Dumnezeu este Isus (Ioan 1:1…), în care locuieşte divinitatea deplină  (Coloseni 1:19,). Isus Cristos este înţelepciunea lui Dumnezeu mântuitor  şi Mijlocitor (1Timotei 2:5), prin care omul poate să primească salvare (1 Corinteni, 1:30). Evreii au respins Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos de  două ori odată prin faptul că nu l-au recunoscut ca şi Mesia a doua oară la Rusalii. Prin Revelaţia lui Dumnezeu în Cristos Pavel afirmă „taina” voinţei lui Dumnezeu de a mântui Biserica, de a restaura universul, ţinută ascunsă până la Întrupare. (Romani 16:25,1Corinteni 2:7-10, Efeseni 1:9, Coloseni 1:19.). Dumnezeu desparte zidul dintre evrei şi neamuri (Romani 3:29… Galateni 2:15-3,   Efeseni 2:11-14) desfiinţează cultul ebraic preoţesc şi sacrifical (Evrei, cap 7 şi 10) şi oferă mântuire tuturor  oamenilor. Romani 10:12  În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă”. Oamenii pot accepta sau refuza oferta de mântuire a  lui Dumnezeu prin Cristos dar cu consecinţe veşnice. Reluând firul se ridică o întrebare[41] este ce anume sunt Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială şi care este diferenţa dintre ele. Revelaţia generală  se referă la adevăruri general / universale  prin care oamenii pot să-l recunoască pe Dumnezeu în natură. Revelaţia Specială ţine de supranatural cu intervenţia directă a lui Dumnezeu sau a agenţilor Lui. Cu referire la Revelaţia Generală avem mai multe referinţe. Psalmul 19:1-4 declară: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” Din observarea universului se descopere existenţa, ordinea şi complexitatea, minunea creaţiei şi puterea lui Dumnezeu. Revelaţia Generală este prezentată  şi în cartea  Romani 1:20: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți”,   iar în faţa Creatorului nimeni nu are nici o scuză de a nega aceste adevăruri.   Astfel se poate da o definiţie a Revelaţiei Generale care este „„revelația lui Dumnezeu față de toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile, care demonstrează existența lui Dumnezeu și faptul că El este inteligent, puternic și transcendent.” Revelaţia Specială este modul în care Dumnezeu a ales să se descopere în mod miraculos, prin vise, viziuni teofanii, dar cel mai important este prin             Isus Cristos şi Cuvântul scris. Biblia ne indică multe ocazii de teofanii (Geneza 3:8,18:1, Exodul 3:1-4,   34:5-7) și faptul că Dumnezeu le vorbește oamenilor prin vise (Geneza 28:12,37:5,   1 Împărați 3:5, Daniel 2) și viziuni (Geneza 15:1; Ezechiel 8:3-4, Daniel 7,   2 Corinteni 12:1-7). Biblia este una din formele Revelaţiei Speciale prin care în mod miraculos autorii Scripturii au înregistrat mesajul lui Dumnezeu, El le-a permis autorilor s-şi păstreze personalitatea şi stilul. Au fost 40 de autori diferiţi care au scris Biblia cam într-o 1500 de ani Cuvântul lui Dumnezeu este viu (Evrei 4:12), inspirat de folos şi suficient (2 Timotei 3:16-17). Dumnezeu a lăsat să fie scris adevărul despre El fiindcă conoştea slăbiciune, lipsa de acurateţe şi fidelitate a comunicări orale şi nu dorea o interpretare greşită a Scripturii pentru cei care îl căutau cu adevărat. Şi aşa oamenii sunt părtinitori şi avem o mulţime de religii care îndoctrinează omul. Ca şi „Forma supremă de revelație specială este în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu a devenit o ființă umană (Ioan 1:1,14) iar  Evrei 1:1-3 rezumă aceasta cel mai bine: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri, prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte.” Dumnezeu a luat formă umană  prin Întruparea persoanei lui Isus Hristos, pentru a Se identifica cu noi, pentru a ne învăţa, a oferi un model, s-a smerit până la moarte pe Cruce (Filipeni 2:6-8),   pentru ca noi să primim mântuire astfel „Isus Hristos este „revelația specială” supremă a lui Dumnezeu”

5). Legaţi de timp şi spaţiu [42].   Potrivit  cu dexonline timpul este durată, o perioadă, măsurată în ore, zile etc. , care corespunde desfășurări unei acțiuni, unui fenomen,   a unui eveniment o scurgere succesivă de momente, un interval, răstimp, răgaz, dar există şi alte definiţii în funcţie de specialitatea de care este legat.   Dumnezeu la  creaţia spus. Geneza 1:14  Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii.   În altă ordine de idei timpul este mersul înainte în mod continuu şi nedefinit al existenţei şi a evenimentelor, care se derulează într-o succesiune ireversibilă din trecut spre viitor. El este un concept fundamental în fizică şi filozofie. Măsurarea evenimentelor diferă şi ţine de contextul în care sunt definite, în fizica clasică timpul este un continuu, dar în fizica cuantică se sugerează  că există timpul doar continuu spaţiu – timp, aspect care este disputat. În filozofie „timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens.” În ambele cazuri definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă şi grea. „Timpul este o mărime fizică abstractă”, datorită faptului că este legat de mulţi factori, aşa cum am spus. Elemente de funcţionare sunt durata scursă între două evenimente, dar care pot fi foarte diferite ca deplasarea lumini, rotirea pământului,   etc  şi trebuie pornit de la punctul zero şi să avem un criteriu de măsurare instrumente plus o persoană inteligentă care are capacitatea să facă acest lucru. Sunt evenimente care pot să fie simultane sau să existe diferenţe. Instrumentul folosit acum este ceasul, iar un eveniment are un punct fix pe axa timpului. Există  un sens al scurgerii timpului care este definit de „sensul termodinamic, sensul în care crește entropia „sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul și nu ne amintim viitorul, sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune. Dumnezeu îl întreabă pe cel care îşi strigă dreptatea. Iov 37:18  Poţi tu să întinzi cerurile ca El, tari ca o oglindă turnată? Biblia ne spune Geneza 1:1  ”La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”,  deci există un început, un prezent și un viitor, iar timpul are o direcție clară. Ca și[43] o confirmare a ce spune Scriptura în cartea Genezei oamenii de știință au descoperit faptul că universul a fost creat printr-o explozie inițială originară, de energie și lumină. Dar lucru curios nu doar ”universul are un început în spațiu și timp”, dar ”origine universului a fost de asemenea un început pentru  spațiu și timp”,   și se afirmă faptul  că ”spațiul și timpul nu au existat înainte de Univers.” Oamenii de știință nu pot explica acest lucru. În cazul acest trebuie să se accepte o cauză non – materială sau spirituală.   Acesta cauza spirituală  are o existență care nu depinde de legile fizice. Deci Creatorul universului a fost o Ființă eternă, spirituală și cu putere de creativitate  ce nu se poate imagina. La început a fost gândirea și apoi materia, exact ce spune Biblia. Oamenii au calculat timpul în toate epocile, nu este ceva nou, grecii credeau că timpul este circular, semnificaţia cercului era existenţa timpului însăşi, ei nu erau interesaţi de trecut, nu îi interesa viitorul, iar salvarea era ieşirea din acel cerc. Evenimentele  aveau un caracter ciclic, existenţa trupească era considerată un blestem, eliberarea se făcea prin gândire raţională. În religiile orientale există conceptul de reîncarnare „ într-o altă viaţă”, iar în S. F, se discută despre călătorii în viitor sau în trecut, dar Biblia este fără echivoc Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Foarte mulţi oameni se amăgesc singuri, cu o religie sau o filozofie care îi duce la moarte. În concepţia biblică[44] cuvintele referitoare la timp trebuie legate de contextele în care sunt utilizate. În cazul acesta la evrei se foloseşte expresii ca timpuri şi vremuri, ei măsurau trecerea timpului prin calendar, Iulian şi Gregorian, iar evreii aveau un calendar ebraic, ce sugerează că au fost folosite de anumite vremuri potrivite pentru un eveniment sau o acţiune. Astfel[45]cel mai utilizat cuvânt este„ ’et (Eclesiastul 3:1. .). Pentru o folosire caracteristică),   zeman are acelaşi înţeles.  mo‘ed  derivă de la o rădăcină care înseamnă „a hotărî” sau „a stabili dinainte” şi este folosit pentru perioadele naturale cum sunt luna nouă (Psalmul 104:19) şi sărbătorile rânduite (Numeri 9:2).” La fel şi  alte sărbătorile sunt ficsate de către Dumnezeu, sau la  o ocazie, o împrejurare, sau moment oportun (Deuteronom 11:14, Psalmul 145:15, Isaia 49:8, Ieremia 18:23). În Noul Testament avem cuvântul gr.  kairos (Luca 19:44, Faptele Apostolilor 17:26, Tit 1:3,1 Petru 1:11). În Biblie nu se pune accentul pe o continuitatea abstractă a timpului ci pe conţinut şi momente date de Dumnezeu în istorie în care timpul are un caracter care este liniar, scopul lui Dumnezeu (care este în afara timpului) este  o împlinire a lucrurilor ca să se întoarcă la început de unde a plecat (Grădina Eden, Adam şi Eva înainte de cădere). În biblie se pune accent pe vremuri, momente în care Dumnezeu îşi duce scopurile la îndeplinire. Dumnezeu ca şi Suveran cunoaşte acele vremuri dar nici chiar Fiul când a fost Întrupat nu a cunoscut ziua şi ora împlinirii (Marcu 13:32) cu referire la parousia. Acest aspect se referă la întreaga planetă, la o naţiune sau mai multe dar şi la persoană la singular Psalmi 31:15  Soarta mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei! Un alt aspect este Eternitatea, în „ebraică există cuvintele ‘ad şi ‘olam care indică un timp îndelungat sau un timp îndepărtat, cum este cel care pune capăt vieţii omului (1Samuel 1:22-28) sau vârsta munţilor (Geneza 49:26). Aceste cuvinte nu pot fi aplicate lui Dumnezeu fiindcă nu este limitata de timp.   Psalmi 132:13  Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: 14  „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit. Absenţa unor limite temporale sunt legate de atributele şi natura lui Dumnezeu  de Harul Lui, faţă de poporul ales (Ieremia 31:3, Osea 2:19). În Nou Testament este folosit termenul aion cu referire la durata vieţii unui om sau la un trecut îndepărtat (Luca 1:70) sau viitor  (Marcu 11:14). Mai există expresia eis tous aionas ton aionon ( Galateni 1:5),   care descrie o serie din perioadele lumii „veci de veci”. „Dumnezeu este descris de asemenea ca fiind activ pro ton aionon, „mai înainte de veci” (1Corinteni 2:7). Dumnezeu este descris ca şi divin şi nemuritor în „ebr.  ’olam este folosit în sensul spaţial al „lumii” – vezi traducerea VA a termenului aion, de ex. (Marcu 10:30, Efeseni 1:21).” Dintre toate vremurile Dumnezeu este acela care alege un moment decisiv „S-a împlinit vremea” (Marcu 1:15), există un scop bine definit. Efeseni 1:9  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, 10  ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.”, era un moment prielnic  (2 Corinteni 6:2), pentru Întruparea lui Cristos şi pentru creştini  (Efeseni 5:16, Coloseni 4:5). Atenţia se concentrează ulterior pe momentul Morţii şi Învierii lui Isus Cristos (Matei 26:18, Ioan 7:6). Diferenţa de aşteptare a evreului şi a creştinului diferă fiindcă poporul evreu aşteptă o intervenţie esenţială a lui Dumnezeu în viitor pe când creştinii percepe momentul decisiv în trecut „odată pentru totdeauna”. Noi trăim vremurile de pe urmă (Faptele Apostolilor 2:17, Evrei 1:2; 1 Ioan 2:18; 1 Petru 1:20). În Noul Testament există o modificare contemporană,   o împărţire a iudaismului într-o epocă prezentă şi una viitoare. De asemenea se prevede un punct de tranziţie dintre cele două vremuri (Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 1:2,   1 Ioan 2:18,1 Petru 1:20). Există pe de altă parte o aşteptare a împliniri sub aspect soteorologic, pe care a făcut-o Cristos, dar şi o aşteptare a lumii din veacul viitor (Efeseni 1:14 Evrei 6:4-6, Galateni 1:4). Ioan spune că deja avem viaţă veşnică, lucru perfect adevărat (Ioan 3:36) şi cu privire la învierea credincioşilor (Ioan11:23-25), dar este o suprapunere a celor două epoci, iar Pavel are şi el vede şi el acest aspect (1 Corinteni 10:11). Au fost creştini care au susţinut că Dumnezeu poate fi cunoscut mai bine prin filozofie, dar se descopere un dumnezeu diferit faţă de  Dumnezeul Scripturii. Alţi creştini neagă că Dumnezeu este atemporal, influenţaţi de platonism şi neoplatonism şi că nu se implică în istoria lumii contrazicând conceptul de Imanenţă, un atribut care ţine de natura divină a lui Dumnezeu. „Totuşi, prin doctrina sa despre anticipare NT trece dincolo de o simplă antiteză dintre această lume şi lumea viitoare, dintre „acum” şi „atunci”. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu este îngrădit de timp şi spaţiu 1 Timotei 1:17,2 Petru 3:8  „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani Sunt ca o zi”. Dumnezeu[46] este infinit fiind în afara timpului a spaţiului şi nu este limitat de acestea, aspect care ţine de Transecedenţă,   (Isaia 6:1) un alt atribut divin ce ţine de Natura lui Dumnezeu. Există şi alţi termeni, atribute netransmisibile ca omniştienţă, omnipotenţă, omniprezenţă etc. Transcendeţa şi Imananţa[47] sunt atribute divine care nu sunt date şi omului dar pe de altă parte atributele comunicabile le experimentăm şi noi, dar la nivel mul inferior, uman. [48] Aceste sunt atribute amintite anterior sunt necomunicabile, dar cel comunicabile  ca sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră dar la nivel uman, pe când toate atributele lui Dumnezeu sunt la modul absolut. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă  şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi astfel atotesistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa. El este acela care a adus în existenţă materia, energia, spaţiul şi timpul. Pentru noi care suntem fiinţe limitate este greu de înţeles şi de conceput. Dumnezeu este atât imanent cât şi transcendent prin însăşi realitateSa, atât Isaia cât şi Pavel vorbesc despre aceste calităţi ale lui Dumnezeu (Isaia 6 şi Fapte 17). Pavel la Atena afirmă atât imanenţa cât şi transcendenţa lui Dumnezeu. (Fapte 17:24-28 ). [49] Dumnezeu este o cauză, necauzată şi cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză. Afirmaţia  Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14), se compară cu Eu Sunt  din învăţăturile lui Hristos despre Sine (Ioan 8:58). [50] Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană ce are calităţi naturale care ţin de măreţia Sa şi atribute morale transmisibile legate de bunătatea Sa.   Trinitatea există din Veşnicie Dumnezeu Tată, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, egale în esenţa lor. În relaţia cu omul dragostea iese în evidenţă deşi atributele lui Dumnezeu sunt egale, de aceea ne este greu să înţelegem mânia şi dreptatea lui Dumnezeu în contrast aparent cu bunătatea Sa dar trebuie să le acceptăm. Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu sunt două concepte  care există într-o permanentă  tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece  sunt o caracteristică  a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat  a urca peste, sau a traversa un obstacol. Sensul religios al transcendenţei este acela  că Dumnezeu e „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”. [51] Au fost multe încercări de a explica Transcedenţa lui Dumnezeu, în toate direcţiile posibile dar fără rezultat. Accentul greşit  aplicat conceptului de transcendenţă,   şterge semnificaţia Dumnezeului creator în lumea naturală.   Hegel a căutat să învingă această imprecizie, dar cu un foarte mare preţ pentru reprezentările biblice”. [52] Eroarea a constat în refuzul de a accepta revelaţia din Scriptură. Biblia dă o imagine clară despre prezenţa lui Dumnezeu, în ambele ipostaze. De asemenea percepţia omului este întunecată din pricina căderii în păcat, iar Biblia ne declară  orbi spirituali. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Dumnezeu este văzut ca „deasupra lumii” prin faptul că este Creatorul, (Fap. 4:24), păstrătorul (2 Petru 3:5-7) şi conducătorul ei (Apoc. 10:5-7). Nici o prezentare a  conceptului de Transcendenţă şi  Imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul  omului. Dumnezeu este singura  sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de  profeţii evrei. Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, Încarnarea Logosului, toate acestea presupun Imanenţa divină  (Ioan 1:14).   Crezuri teologic ale Bisericii primare afirmă  acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare Imanenţă a lui   Dumnezeu. [53]  Dumnezeu  a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt,   să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare Astfel Moise devine modalitatea prin care Dumnezeu dă  Legea poporului Israel  (Ex. 20:1-17).   În  perioada lucrării lui Cristos,    sunt prezentate   trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său din care redăm una. Marcu 1: 10  Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise, şi Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel.   Sursa autoritară şi ultimă a mesajului este şi rămâne Dumnezeul Transcendent (Gal. 1:11). [54] Oamenii chiar dacă acceptă conceptul de transcendenţa, îl caută în alte direcţie. Chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi  nu l-a găsit pe Dumnezeu. [55] Henry nu este de acord cu Pascal care  foloseşte termenul de „dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul”. Termenii în cauză nu coincid în nici un caz cu Dumnezeu din Scriptură. [56] Conceptul de transcendent din scrierile sale timpurii trece dincolo  neoplatonism, ca şi dincolo  Augustin, sau reformatori”. La început Barth îl descrie pe Dumnezeu ca Suveranul suprem al lumii,   dar apoi el îl detaşează  de orice gândire şi experienţă umană şi spune că nu poate fi cunoscut sub aspect cognitiv. El neagă Transcendenţa lui Dumnezeu, iar  misterul, atracţia, fascinaţia faţă de ceva la care omul nu poate să ajungă, nu înseamnă  şi credinţă. În ciuda respingerii seculare, doctrina transcendenţei continuă să  fie o atracţie puternică pentru  teologia şi filozofia modernă, dar nu orice prezentare a ei poate fi  acceptată,   ca iluminare constructivă a ordinii eterne. „Recuperarea sacrului, nu e neapărat un câştig total al teologiei biblice.”[57]  Şi în mediul creştin o interpretare greşită a textelor care ne vorbesc despre atributele lui Dumnezeu, lansează credinciosul pe o direcţie falsă, care la rândul ei va genera o închinare falsă. Post-modernismul modern, prin accentul său deformat pe revelaţia universală şi specială, a comprimat întru-n mod vulnerabil discuţia despre divinitatea transcendentă,   teologia dialectică şi existenţială au  enunţat un „cu totul Altul”, un Dumnezeu diferit de cel din Scriptură. S-a afirmat că descoperirea divină nu comunica nici o lămurire obiectivă valoroasă despre realitatea şi manifestare lui Dumnezeu, ci mai degrabă a deşteptat o atitudine de ascultare. Negarea acestor atribute divine nu aduce beneficii spirituale, ci din contră omul se scufundă în abisurile necredinţei. Transcendenţa şi Imanenţa sunt atribute ale divinităţii  care nu se aplică şi omului doar Biblia îl prezintă doar pe Dumnezeu posedând aceste calităţi. Aceste două atribute sunt creionate în paginile Scripturii ca şi calităţi ale unui Dumnezeu Suveran. Omniştienţa[58] înseamnă că Dumnezeu are o cunoaştere nelimitată, El cunoaşte inima omului şi   evenimentele  viitoare. Versetele despre Omniştienţa lui Dumnezeu sunt multe redă doar unul. 1 Ioan 3:20  „ori în ce ne osîndeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile”.   Prin cunoaşterea lui Lui nelimitată se califică ca şi conducător şi Judecător peste toate lucrurile, El ştie ce se va întâmpla sau ce s-ar putea întâmpla,   iar omul nu poate ascunde păcatul de El.   Psalmi 139:3  Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Un alt atribut este Omnipotenţa ce însemnă că puterea Lui este nelimitată. El îşi duce la îndeplinire voia suverană, Voia Sa povăţuitoare prin care îndeamnă oamenii la pocăinţă şi voia Sa hotărâtoare  prin care nimeni şi nimic nu poate zădărnicii planurile Lui. Avem multe exemple biblice Psalmul 115:3  „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” sau la întrebarea ucenicilor Isus le răspunde „Cine poate atunci să fie mântuit?” (Matei 19.25), Isus spune: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19.26). Omniprezenţa înseamnă că Dumnezeu este prezent în toate locurile şi nu ai cum să te ascunzi de El, nefiind limitata de timp şi spaţiu. El a existat înainte de a fi creată lumea, materia timpul, spaţiul pe care le-a adus în fiinţă. „El nu are început sau sfârşit şi nu a fost un timp în care El nu a existat şi nici nu va exista vreun timp în care va înceta să existe Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Acest atribut divin este legat de Transcendeţa lui Dumnezeu, care este mult peste creaţia Sa şi independent de ea. Omul nu are cum să înţeleagă acest aspect doar ia cunoştinţă de el. Prin Revelaţia Generală (Creaţia şi conştiinţa noastră),   şi Revelaţia Specială (Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Biblia, şi Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Isus Cristos), El s-a descoperit omului pentru a ne mântui prin Isus Cristos. Acest atribut se numeşte Imanenţă, iar Dumnezeu se implică în creaţia Sa pentru al duce pe om de la moarte la viaţă. Este absolut necesar să Preţuim timpul[59]. (Autor Igor Opincă. Fără album, tematica Atenţionări şi Sfaturi, resursă adăugată de Repalov Veaceslav în 20/09/2018).  Pentru a medita în linişte, singuri cu Dumnezeu dacă dorim să înţelegem voia Sa cu privire la un lucra sau mai multe, inclusiv la viaţa noastră. Aşa a făcut Isus. Luca 6:12  În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu, înainte ca să ia o decizie, a chemat ucenicii şi a ales 12 pe care ia numit apostoli. În viaţa lui Isus se găsesc multe personaje care Isus au stat singuri în rugăciune pentru a afla voia lui Dumnezeu. „Hudson Taylor, un misionar-muncitor tânăr din China”, el dorea să meargă în teritoriile nu de pe coastă ci în interior şi a renunţat la medicină (1865) şi a început să caute resurse pentru lucrarea de Evanghelizare care a rămas  responsabilitatea sa. În timpul unei plimbări la malul mării i-a venit în gând “Deci, dacă ne supunem Domnului, atunci El este responsabil, ci nu noi! Tu Doamne, Tu poartă de grijă! Mă supun poruncii Tale, sunt slujitorul Tău, merg înainte, Îți las Ție rezultatele”. Din acel moment a primit linişte şi pace. Dorinţele iau fost împlinite şi Dumnezeu ia deschis uşa pentru a vesti Evanghelia. “Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui!” (Psalmii 105:4). De asemenea timpul trebuie Folosit cu înţelepciune[60].   (Autor Igor Opincă. Fără album, tematica Atenţionări şi Sfaturi, resursă adăugată de Repalov Veaceslav în 20/09/2018) Una din modalități de a oferi Domnului tot ce e mai bun  este să-ți folosești cu înțelepciune timpul!  (Efeseni 5:15-16) „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” Lumea în care trăim ne influenţează în sensul negativ, nimeni numai are timp şi de multe ori timpul este folosit pentru relaxare odihnă, interese personale sau pentru propria noastră plăcere. Este de datoria noastră să câştigăm bani pentru întreţinerea familiei. Eclesiastul 3:1  „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui,”  dar trebuie păstrat un echilibru şi pentru hrana spirituală de fiecare zi. Pavel vede în Atena că  mulţi îşi petreceau timpul pentru a afla noutăţi şi a le discuta (Faptele apostolilor 17:21), iar noi stăm pe internet multe ore, la televizor, la jocuri video, etc.   Astfel se pot foarte bine neglija nevoile duhovniceşti, cădem în plasa Diavolului, iar păcatul ne înfoşoară uşor. Noi suntem aceia care decidem ce este mai important în viaţa de creştin. (1Tesaloniceni 1:2-3)  „Mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; 3  căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos!”. Din această pricină trebuie să ne punem întrebare ce face zilnic. „“lnclude graficul meu zilnic, citirea Bibliei, cugetarea asupra Cuvântului Lui Dumnezeu și rugăciunea?” (Psalmii 77:12,1 Tesaloniceni  5:17). Sau alt aspect „“Îmi pun timp deoparte pentru a mă pregăti, pentru întrunirile creștine? Încurajez la ele pe alții, susțin pe cei slabi, mângâi pe cei cu inima slabă?” (Psalmii 122:1, Evrei 2:12). O altă întrebare este dacă pot să schimb o direcţie sau o împrejurare pentru a vesti Evanghelia celor pierduţi 1 Tesaloniceni 1:9  „Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, 10  şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare”. Sau poate din păcate sunt un credincios pasiv, care este consumator de programe bisericeşti, aspect deosebit de grav.  „Doamne! Ajută-mă să folosesc în cel mai bun mod timpul, pe care mi l-ai dat, în aceste zile rele! În numele Lui Iisus Hristos te rog, amin.” De asemenea avem exemple când în timpul luptei noastre fizice sau spirituale trebuie să Nădăjduim în Domnul[61](Autor:  Igor Opincă  |  Album:  fără album  |  Tematica:  Atentionari si Sfaturi  Resursa adăugata de Repalov Veaceslav in 27/08/2018). În Vechiul Testament găsim pe fii lui Rubem din seminţia lui Manase, oameni intruiţi şi viteji care au făcut mers la război împotriva hagareniţilor, cu Ietur, cu Nafiş şi cu Nodab. Ei au câştigat pentru că în timpul bătăliei au strigat către Domnul, au crezut în El şi au fost ajutaţi (1Cronici 5). De aceia şi creştinii în momentele de cumpănă nu trebuie să ne bizuim doar pe noi înşine  ci să apelăm prin rugăciune la Dumnezeu. Făcând acest lucru recunoaştem putere şi  măreţia lui Dumnezeu şi faptul că depindem de El.   Psalmul 127:1 este scris: “Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte”. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne pregătim armura pentru luptă Efeseni 6:11 –18  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. 12  Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti……18  Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii. „Tată ceresc! Iartă-mă pentru momentele, când m-am încrezut în mine, m-am bizuit pe abilitățile mele, experiența personală sau posibilitățile altor oameni. Ajută-mă să experimentez  sărăcia în duh, și dă-mi o nevoie profundă pentru binecuvântarea Ta, pentru ca să fiu prudent și pentru toate mulțumitor”.

 6). Păcatul care amăceşte. . 2 Corinteni 11:3  Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. Isus Cristos a lăsat ucenicii în lume, Biserica ce a luat naştere la Rusalii  şi este tot în lume, dar Până la seceriş[62], vrăşmaşul a semănat şi neghină, iar grâul şi neghina cresc împreună.   Se face politică bisericească, poliţie bisericească, politică eclesială pe care uni creştini o numesc „dragoste faţă de fraţi” sau „Fund raising” – unduirea sub bătaia vântului”. Pentru unii  creştini sponsorul din America sau alte părţi este numi sperietoare de ciori. Ea  nu este frumoasă dar e utilă, ori Cuvântul lui Dumnezeu spune „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” O dogmă religioasă nu te face să te simţi împlini, dar în biserici mulţi se mulţumesc cu vorbe fără conţinut ei sunt  credincioşi fără  evlavie.   (2 Petru 2:15-17)  Oamenii aceştia Sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului.   Isus spune cu privire la neghină şi grâu. Matei 13:30  Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grînarul meu.” Un alt aspect este să vedem oamenii, dar bârna din ochii noştri îi acopere Luca 6:41  De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? , ce este un pericol evident pentru credincios, dar nici singurătatea nu este bună fiindcă nu mai există aspectul părtăşiei. Dumnezeu a pus credincioşii şi Biserica în lume, dar sub călăuzirea Duhului Sfânt, iar noi trebuie să fim firul de grâu care să facă rod iar problema neghine este rezolvată de îngeri Matei 13:39  Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, Sunt îngerii. 40  Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Iar acest lucru se va întâmpla la seceriş. (M. Teor).   Sunt mute aspecte în viaţa credinciosului, între-un fel se îmbracă pentru serviciu, altfel pentru a merge la biserică şi altfel când se duce la relaxare şi să facă Poze pe plajă[63]. Acolo păcatul este o primejdie şi mai mare  iar păcatul pândeşte la uşa inimi noastre.   Printre alte lucruri, există un fotograf  ce are siluete umane sau alte forme din carton, pe faţă erau desenate frumos, aveau o gaură în care cel care voia să facă poza îşi băga capul şi scotea poza respectivului dar cu alt trup. Din păcate pe spate cartoanele erau murdare şi trebuia să te speli serios ca să fiii curat. Deşi  poza era frumoasă nu-ţi ieşea din minte murdăria de pe spatele cartonului. Dacă stăm în faţa unei oglinzi şi unii fac des acest lucru, ne vedem frumoşi, dar există o mască în spate iar întrarea se pune „ce masca să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?”. Sunt persoane care au albume întregi cu astfel de poze, cu imagini bune dar în spate se ascunde murdăria mai ales la cei tineri care sunt mai vulnerabili şi vine o zi în care cei care îl cunosc spun „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun Este o realitate a momentului faptul  că Biserica a fost infectată[64] (Autor A, W. Tozer, album Credinţa dincolo de raţiune, Tematica Meditaţii, resursă adăugată de flori dinamarcieni în 15/01/2015).   „Niciodată în istorie nu a fost o vreme în care oamenii să fie buni, dar au fost timpuri când oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor”.  Astăzi acele timpuri au trecut, creştinismul a degenerat, se fac glume despre căile păcătoase ale firii, multe roade fireşti se găsesc în inima credinciosului şi a bisericii  care le tolerează, etica noastră biblică lasă foarte mult de dorit, dar unii rând şi se amuză de acest aspect, în momentul în care filozofia morală a unei întregi generaţii devine aşa iar „credincioşii” şi oamenii îşi expun şi admiră răutatea şi putreziciunea din inimă, doar pentru a fi lăudaţi, alţii în mas – media, dar Dumnezeu nu-şi va opri mânia Sa, dar şi noi cei în cauză vom putrizi din interior. „Dacă aceasta e tot ce putem vedea, aş spune:  „Slavă lui Dumnezeu pentru Mireasa pură a lui Hristos care oglindeşte lumina Lui în toiul acestui întuneric actual!”  Din păcate Biserica[65] în loc să plutească deasupra aceste lumi în loc să fie curată, barca este fisurată iar apa murdară a lumii pătrunde în ea. Deşii  creştinii văd standardele morale ale bisericii locale din care fac parte majoritatea nu se simt deranjaţi de acest lucru. Influenţe din biserică şi din lume sunt aşa de mult împletite, încât este greu să le deosebeşti una de alta. Ca şi pe timpul lui Ioan cei care conduc sunt foarte convinşi că totul este bine, bisericile au şi ele o tradiţie chiar dacă negăm acest lucru, iar în biserică trebuie „să ne simţim bine”, dar se pune întrebarea Dumnezeu este acolo? Isaia 6:5  Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”.   Bisericile au o caracteristică a unui pustiu, afară de vorbe şi programe religioase nu mai găseşti nimic acolo. Convertiţii dacă există sunt „la inutilitatea şi goliciunea unei biserici compromise”, nu pot fi mai buni decât conducătorii sau biserica locală. Dacă ar apărea un Ioan al zilelor noastre biserica ar fi tulburată dacă nu şi mai rău. „În comparaţie cu ceea ce ar trebui să fie o biserică, cât de multă dezordine este în vieţile noastre – dezordine spirituală în vieţile şi inimile noastre! Câtă risipă este!”. Referinţa se face la risipa darurilor pe care Dumnezeu le-a pus în noi, a abilităţilor noastre, a timpului şi a vieţii fiecărui dintre noi. Ne este greu să recunoaştem starea în care se află creştinismul actual, sau starea noastră de creştini, inima noastră este o „ grădină sau o pustie”, iar dacă este un pustiu, nimic nu ajunge la o maturitate în Cristos.  „Te întreb, ce îi vei arăta Domnului ca urmare a slujirii tale?   Cât este de tragic ca un om să fi fost „născut din nou” şi totuşi, să nu aibă roadă pe care să o prezinte pentru credinţa lui creştină.   Cât este de tragic să-ţi trăieşti viaţa fără să fi făcut ceva cu adevărat pentru Hristos!” Trebuie să ne ferim de păcat  şi să avem o ţintă clară Evrei 12:1  Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”, în caz contrar ne amăgim singuri. Sunt mute aspecte în viaţa credinciosului, între-un fel se îmbracă pentru serviciu, altfel pentru a merge la biserică şi altfel când se duce la relaxare şi să facă poze pe plajă. . Din cauza căderii omului în păcat, moartea devine o realitate şi  întreaga creaţia a fost supusă morţii. Mor plantele, animalele, orice fel de vieţuitoare a pământului şi „Întreaga creație geme” (Romani 8.22, NTLR), . Ea aşteaptă momentul în care Cristos să o elibereze de efectele morţi. Nimeni  nu poate scăpa de moarte. „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23), dar şi mai rău dacă omul moare şi nu s-a împăcat cu Dumnezeu, vom experimenta moartea veşnică, adică Iadul. Un alt efect al căderii este scopul pentru care am fost creaţi, acela de al glorifica pe Dumnezeu[66] şi să ne bucurăm pentru totdeauna. (Romani 11:36,1 Corinteni 6.20, Psalmul 86.9). Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este esenţa eticii, moralităţii şi a bunătăţii. Ceea ce este contrar este alegerea sinelui suprem, egoismul, din care rezultă celelalte fapte nelegiute care se fac împotriva lui Dumnezeu. David recunoaşte acest lucru. Psalmi 51:4  „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta”. În esenţa lui păcatul este o întoarcere spre sine a omului aspect confirmat de viaţă în care ne ascundem eşecurile, le minimalizăm, dar umblăm după favoruri speciale şi ne lăudăm cu realizările noastre. Suntem foarte atenţi la nevoile şi dorinţele noastre în timp ce ignorăm nevoile celor din jurul nostru. Ne punem noi pe „tronul” vieţii noastre în timp ce „uzurpând  Tronul şi rolul lui Dumnezeu”. În momentul în care Adam a ales să nu mai asculte de Creator, el şi-a pierdut inocenţa şi a atras asupra lui pedeapsa morţii fizice şi spirituale, iar mintea ia fost întunecată de păcat. Aşa se întâmplă şi cu păgânii: „Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate.” (Romani 1.28). Ei nu mai pot să vadă lumina Evangheliei lui Cristos. Isus afirmă „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12.46). Pavel aminteşte şi el acest lucru „Odinioară eraţi întuneric; dar acum Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5.8) Scopul mântuirii este „ca să le deschizi [necredincioșilor] ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26.18). Prin cădere s-a generat o stare de depravare, iar oamenii sunt însemnaţi cu „fierul roşu” în cugetul lor (1Timotei 4:1-2)  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, 2  abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor”. În  acestă stare mintea nu mai este capabilă să discernă şi să aleagă voia lui Dumnezeu Romani 1:21 „fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22  S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit”, ori o minte întunecată de păcat nu va recunoaşte niciodată Harul divin. Romani 8:7  „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”.   Doar Duhul Sfânt poate convinge omul de păcat şi îl poate regenera din starea de cădere.   Dumnezeu din dragoste pentru noi şi-a Trimis Fiul pe Cruce că să facă Ispăşirea pentru întreaga omenire, făcând astfel posibilă împăcarea omului cu Dumnezeu şi  să aibă împreună cu El viaţa veşnică. „Ceea ce s-a pierdut la Cădere este recuperat la cruce.” Un alt aspect şi rezultat al căderii este Utilitarismul[67]  o altă formă în care omul îl respinge pe Dumnezeu, iar esenţa  este conceptul de plăcere sau durere la modul propriu. Orice lucru este  „bun” dacă se măreşte plăcerea şi durerea se reduce durerea, fiind o filozofia a rezultatelor centrată pe om. Este o filozofie de tip hedonist, iar ca origine utilitarismul poate fi urmărit înapoi în timp până la Epicur filozof grec în Grecia antică „Diogenes[68] Laertios menționează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea și accesibilitatea stilului și a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori,  Catheismul celor 40 de sentințe (Kyriai doxai) și fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă dintre lucrările sale,  Peri physeos (Despre natură). Filosofia lui Epicur este construită din trei părți: Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals, Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii şi  Ethika (Etica), ce tratează despre condițiile vieții fericite. Ordinea acestor trei părți este importantă, ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filozofiei, care are ca fundament fizica, ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit”. Ca şi şcoală de gândire  actuală utilitarismul este atribuit lui Jeremy Bentham, filozof britanic. Utilitarismul are probleme  pentru că se concentrează doar pe rezultate. Biblia[69] ne învaţă că omul se uită la ce izbeşte privirea dar Dumnezeu se uită la inima omului ” (1Samuel 16.7). O faptă bună făcută cu intenţie rea  nu este plăcută lui Dumnezeu, ori toţi trebuie să ne înfăţişăm în faţa lui Dumnezeu pentru judecată. O altă problemă a utilitarismului  este o concentarea pe plăcere în opoziţie cu ce este cu adevărat bine„. Potrivit Bibliei, Dumnezeu dă definiția pentru ce este bine (Psalmul 86:5,119.68) și devreme ce Dumnezeu nu Se schimbă (Iacov1.17), nici definiția binelui nu se schimbă ea este obiectivă, nu subiectivă. Bunătatea este un atribut divin, dat parţial şi oamenilor, iar dorinţele omului au fluctuaţii cu trecerea timpului şi riscăm să avem doar plăcere uitând de bine sau fapte bune. . „un exemplu sunt „persoanele dependente de droguri, care experimentează droguri din ce în ce mai puternice, ca să obțină aceeași senzație”. A treia problemă este evitarea durerii care nu  este rea întotdeauna în sine, (o operaţie care te vindecă) iar omul învaţă din greşeli. A fugii de durere este o naivitate, fiindcă Dumnezeu este interesat de sfinţenia noastră  mai mult decât fericirea pe acest pământ. (Leviticul 11:44,1 Petru 1:15-16). De asemenea Biblia ne spune că trebuie să avem bucurie când trecem prin încercări. (Iacov 1.2-4), ele duc la a fi perseverent în credinţa noastră. La suprafaţă utilitarismul apare frumos, şi chiar aşa? cine doreşte cu adevărat să sufere, dacă nu se poate şi cine nu ar dori să uşureze suferinţa oamenilor, ca  exemplu medici dar se poate şi fără suferinţă care nu este obligatorie (Evrei 11:33-35).   Biblia ne arătă că există ceva mai mult decât viaţa pe acest pământ, iar cine trăieşte doar pentru viaţa de pe pământ va fi dezamăgit (Matei 6:19). Pavel aminteşte şi El faptul că necazurile de pe pământ nu pot fi comparate cu gloria viitoare (2 Corinteni 4:17),   iar  ce este acum este trecător „Ținta noastră trebuie să fie maximizarea gloriei din cer, nu viața noastră de pe pământ”. Neîmplinirea omului este că fiecare are în el Un gol în forma lui Dumnezeu[70],   ce nu poate fi umplut cu surogate. Această idee este susţinută că orice persoană are în el, un spaţiu  „gol în sufletul/duhul/viața sa care poate fi umplut doar de Dumnezeu, numit de noi „Golul în forma lui Dumnezeu” aspect ce se referă la faptul că inima omului doreşte şi  sufere prin natura lui  spre altceva, transcendent iar Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei (Eclesiastul 3:11), iar această dorinţă, acest gol poate fi umplut numai de Dumnezeu. Oameni ignoră acest gol şi încercă să îl umple cu altceva, ori prorocul spune condiţia inimi noastre. Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. La fel spune şi Solomon „Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeași soartă au toți. De aceea și este plină inima oamenilor de răutate și de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc…” (Eclesiastul 9:3,5:10  „Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată din argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!” Noul Testament întăreşte această idee „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună” (Romani 8:7) şi Dumnezeu îi judecă, totuşi oamenii nu se supun (Romani 1:18-22),   şi se închină la altceva decât la Dumnezeu.   Există tot felul de surogate ca afaceri, sport familie, etc, dar  oamenii rămân neîmpliniţi fiindcă golul rămâne şi nu se poate înlocuii cu altceva decât cu Dumnezeu. Pe termen scurt omul poate fi fericit, dar Solomon afirmă că toate lucrurile  că toate lucrurile sunt  deşertăciune, fapt ce ne indică că a umblat după astfel de lucruri dar omul a rămas neîmplinit. Cine cunoaşte viaţa lui Solomon înţelege despre ce este vorba, iar la încheierea învăţăturilor  lui afirmă „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Doar dacă ai o relaţie personală cu Dumnezeu acest gol se umple şi omul respectiv se simte împlini, fiindcă are părtăşie cu Creatorul lui. Aşa a fost atunci şi tot aşa este şi azi, iar oamenii se amăgesc singuri. Din păcate destinaţia finală este Iadul. 

7). Şoapta din grădină.  poate îmbrăca multe forme  şi a început de la Adam şi Eva (oare a zis Dumnezeu?), şoaptă ce răsună şi azi la urechea credinciosului una din ele este Aroganţa umană[71] (Autor Ştefan F. Tohatan, fără album, tematica diverse, resursă adăugată de stohatan în 05/05-2008).   Unul  dintre motivele pentru care omul se opune lui Dumnezeu este aroganţa umană[72], iar un exemplu foarte cunosc fiind exemplu Titanicu-lui, în care peste 1500 de oameni  au murit în apele reci din oceanul Atlantic, vaporul despre care oamenii au spus că „nici Dumnezeu nu-l poate scufunda”. Condiţiile de navigaţie şi viteza erau nepotrivite, pentru o cursă transatlantică. El s-a lovit (zgâriat) de un aisberg, sub linia de plutire, apa a năvălit cu putere, vasul s-a înclinat şi apoi s-a rupt în două s-a scufundat luând cu el vieţi umane. Supravieţuitoare care era atunci doar o copilă a concluzionat şi ea  despre  Titanic „”… . un monument al arogantei umane… ” Din păcate aroganţa umană nu se reduce la dezastre maritime sau aeriene, sau alte calamităţi ale naturii,   ci şi faptul că pentru că mândria  ia costa pe mulţi oameni veşnicia respingând cuvântul lui  Dumnezeu. . Isus avertizează faptul că trebuie să fim smeriţi. Matei 18:2: „Isus a chemat la El un copilas, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis: ” Adevarat va spun ca daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca un copilas, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor”. Din nefericire majoritatea oamenilor merg pe  ideea că „Motto-ul nostru este „Pot sa mă descurc singur”. Acest lucru este o înşelăciune, ei fac o evaluare greşită, cea corectă o face Dumnezeu. Dumnezeu şi declară, Romani 3:10  după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar 11  Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” Nu  suntem pregătiţi pentru impact, cu sfinţenia lui Dumnezeu, avem impresia greşită că nu ne vom scufunda, dar ne pândeşte pericolul unei  tragedii veşnice. Diavolul stă la pândă 1 Petru 5:8  Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Există multe feluri de mândrii, ca mândria religioasa, mândria unui nume, mândria unei imagini a unui prestigiu, mândrie spirituală etc… care ne împiedică să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Isaia 2:12  Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: Apostolul Pavel ne spune că nu se poate să ne descurcăm singuri. Romani 5:6 Pavel spune „… pe cand eram noi inca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita a murit pentru cei nelegiuiti… pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi… „.   Dar avem această veste bună că Isus Cristos a murit pentru noi, ca şi Jertfă pentru păcat, fiindcă plata păcatului este moartea. Dumnezeu în dragostea Sa a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi,   l-a Înviat din morţi, iar noi suntem chemaţi nu cu sentimente de atotsuficienţă de sine sau aroganţa umană ci să admitem cu nu avem posibilitatea  de a ne mântui singuri şi Cristos este singura noastră speranţă pentru o viaţă vecinică sus în cer. Trebuie să renunţăm la eu-l personal care ne creează aşa de multe probleme spirituale şi să privim la Isus. Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Prin credinţa în El, suntem feriţi de judecata lui Dumnezeu şi trecem direct de la moarte la viaţă. „Domne ajută necredinţei mele” (Stefan Tohatan). Atunci când refuzăm a crede în Dumnezeu ne facem zeităţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum s-a făcut în vechime de păgâni sau cum se face astăzi într-o lume care se crede avansată şi se poate vorbi de  Zeii vechi şi noi[73]care ne stăpânesc viaţa. În trecut  Efesul era un important oraş din imperiul Roman, avea ca şi zeiţă pe Artemis la greci şi  se numea Diana la romani, cu temple, preoţi jertfe, etc. Templul zeiţei Artemis era considerat una din cele şapte minuni ale lumii  din antichitate, loc de pelerinaj, dar era şi o sursă de venit deloc neglijabilă a oraşului. Exista o bancă comercială, din care se împrumutau chiar şi împăraţii, acolo totul era de vânzare. În plan spiritual mântuirea se obţinea uşor, prim cumpărarea de mici statuete  din argint ce înfăţişau pe Artemis sau templul. Desfrânarea era la modă dar şi mai rău, existau taverne, şi hanuri, iar prostituatele îşi vindeau trupul, „sexul fiind considerat drept act de închinare”.   În acest loc apostolul Pavel vorbeşte despre un Zeu nou, Isus Cristos, şi a scandalizat oraşul pentru prin vestirea Evangheliei lui Cristos, predica falimentul celor care confecţionau idoli. Astfel „exorcişti şi vrăjitori, argintari, prostituate şi bancheri, toţi ar fi ajuns în şomaj tehnic dacă urmau învăţătura sa.  Argintarul Dimitrie a aţâţat norodul la răscoală, „Mare este Diana Efesenilor!” dar a fost potolit de logofătul cetăţi, iar de acolo Pavel a  plecat în Macedonia. Din păcate şi astăzi avem acelaşi fenomen prin care „micii demoni”, ne ajută să uităm de Cuvântul lui Dumnezeu şi au apărut tot felul de idoli  moderni, ei sunt mai mult sau mai puţini vizibili, dar  fac acelaşi rău. Ei sunt frumoşi la prima vedere, îmbracă diferite forme, puterea banul, sexul, sau altele şi le avem în inimă şi minte  zilnic în locul lui Dumnezeu. A fost o zi în care Isus Cristos atârnat pe Cruce, a iertat un tâlhar, dar Isus privea şi în viitor şi aşteptă ca noi să privim la El pentru a primi iertare şi împăcare cu Dumnezeu. „Isus Cristos este totul”, sau nimic şi este înlocuit cu idoli  puşi în locul lui Dumnezeu „familie, casă, masă, jocuri video, muzică, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(ă), somn, maşină, cruciuliţa, Kenvelo, fitness, biserica, arta, cariera, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viata căldicică şi o mântuire ieftină”. Întrebarea care este valabilă pentru noi este „Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?”. Romani 12:1  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.   (Marius Bădescu). În învăţătura creştină etica şi starea credinciosului este dictată şi văzută de Dumnezeu, dar asistăm la aspecte deloc plăcute în plan moral.   Avort rasism discriminare sexuală şi Cristos[74]. (Autor Jhon Piper, album, tematică diverse adăugată în 22/06/2007, sursă originală http: //www. desiringgod. org/). Faptul că există rasism discriminare, rase umane sau alte forme false care ne despart vine în contradicţie cu Isus Cristos care vede egalitatea dintre oameni făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,   Ymago Dey.   Galateni 3:28  Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus. Atunci când ne referim, la discriminare sexuală, căsătorii interasiale, sau avort, de cele mai multe ori sunt respinse, pentru că fiecare „rasă” se consideră dominantă. Copiii rezultaţi din căsătoriile dintre albi şi negri afro-americani, sau albi şi asiatici, nu sunt suficient de albi şi aduc ofensă rasei „superioare”. Mai există un aspect la fel de monstruos în care fetiţele sun omorâte în mod sistematic de-a lungul istoriei fiind considerate inferioare bebeluşilor de sex masculin. Dar şi în multe civilizaţii, copiii care erau slabi şi nu erau apţi de luptă erau zdrobiţi de stânci sau lăsaţi să moară de foame (spartanii). Dacă e să definim termenii de „discriminare sexuală, tot aşa este definit şi rasismul, se acceptă că există diferenţe între sexe, ele sunt semnificative, dar sunt complementare şi se face o sumă a calităţilor şi valorilor dintre bărbaţi şi femei, fiindcă este la fel de bine să ai o fetiţă sau un băiat, fiindcă ambii au valoare în ochii lui Dumnezeu. Toţi sunt păcătoşi şi pentru toţi a murit Cristos şi reflectă meritul lui Dumnezeu în mântuire în egală măsură. Dumnezeu caută lideri smeriţi pentru familiile lor şi lideri sprituali în biserici. Lucrul cel mai rău este avortul fiindcă răneşte „rãneşte femei, rãneşte prunci, rãneşte bãrbaţi, rãneşte societatea, şi îi aduce dezonoare lui Dumnezeu” Milioanele de avorturi din lume sunt un rezultata al rasismului şi a discriminării sexuale. Dacă ne întoarcem la poporul evreu, după moartea lui  Iosiv, egiptenii au luat Cele patru mãsuri radicale progresive în (Exod 1:1-22). Gruparea etică dominantă erau egiptenii care au luat măsuri  esenţiale şi radicale împotriva etniei lui Israel.   Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat care nu l-a cunoscut pe Iosiv, iar faraonul afirmă că „Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi”, ei nu erau egipteni, erau o altă etnie, aveau o altă cultură, se înmulţeau, fapt ce însemna o ameninţare pentru egipteni. Împotriva acestei ameninţări s-au luat măsuri indirecte ca a. Egiptenii iau făcut sclavi Exod 1:11-12.”Şi au pus peste ei isprãvnicei, ca sã îi asupreascã prin munci grele. Astfel a zidit el cetãţile Pitom şi Ramses, ca sã slujeascã de hambare lui Faraon. Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel”. Acestă măsură[75] nu a adus la rezultatele aşteptate. b. Egiptenii au făcut robia mai grea. Exod 1:13-14.”Atunci Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au fãcut viaţa amarã prin lucrãri grele de lut şi cãrãmizi, şi prin tot felul de lucrãri de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau sã le facã, erau fãrã nici un pic de milã”. c. Împăratul dă poruncă ca moaştele evreilor să ucidă toţi copiii de parte bărbătească. Exod 1:15-16.”Împãratul Egiptului a poruncit moaşelor Evreilor, numite una Şifra şi cealaltã Pua, şi le-a zis: „Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângã femeile Evreilor, şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacã este bãiat, sã-l omorâţi; iar dacã este fatã, s-o lãsaţi sã trãiascã”. Ca şi ţintă era o reducere a numărului de bărbaţi, dar moaştele au refuzat să îndeplinească acestă poruncă, iar împăratul trece la o altă măsură şi mai drastică. d. Faraonul porunceşte ca copiii evrei de parte bărbătească să fie ucişi. . Exod 1:22.”Atunci Faraon a dat urmãtoarea poruncã la tot poporul lui: Sã aruncaţi în râu pe orice bãiat care se va naşte, şi sã lãsaţi pe toate fetele sã trãiascã”. Măsura nu a dat roadele scontate fiindcă la ieşirea poporului din Egipt erau 600 000 de mii de bărbaţi în Israel. Se pot face câteva observaţii cu privire la situaţia de atunci şi acum în privinţa avorturilor. a La început faraonul a practicat infanticidul mascat, care comparat cu ce se face astăzi nu există nici o diferenţă de ordin moral. b. Infanticidul   mascat a fost selectiv, fiind ucişi doar băieţii, acest lucru se întâmplă şi azi din diferite motive sau în perioade diferite. c. Infanticidul a fost impus de din motive etnice „să faceţi acest lucru numai evreilor”. Azi există un sait pe internet denumit Purificarea Etnică în care prin jocuri video alergi prin ghetou împuşti negrii şi evreii care sau ascuns şi dacă poţi îi arunci în aer. d. Dumnezeu a răsplătit faptul că moaştele au călcat porunca împăratului.”Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au fãcut ce le poruncise împãratul Egiptului: ci au lãsat pe copiii de parte bãrbãteascã sã trãiascã. Împãratul Egiptului a chemat moaşele şi le-a zis: „Pentru ce aţi lãsat pe copiii de parte bãrbãteascã sã trãiascã?” Moaşele au rãspuns lui Faraon: „Pentru că femeile Evreilor nu Sunt ca Egiptencele; ele Sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei.” < > Dumnezeu a fãcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la numãr. Pentru cã moaşele s-au temut de Dumnezeu, Dumnezeu le-a fãcut case.” e. Dacă ne uităm  la ce s-a întâmplat  vedem Scriptura ne dă o înţelegere a rãutãţii şi atrocitãţii infanticidului mascat, şi anume avortul. El este un rezultat al rasismului şi discriminării sexuale.   Ne întoarcem şi vom da exemple despre Avort şi discriminare sexuală şi la alte popoare, unul din exemple este   Maharashtra.   ”Într-un spital, în perioada iunie 1976 – iunie 1977,700 de indivizi au încercat stabilirea prenatalã a sexului copilului. Din aceşti fetuşi, s-a stabilit ca 250 să fie de sex masculin iar 450 de sex feminin. În timp ce toţi fetuşii de sex masculin au fost pãstraţi în viaţã, 430 din cei 450 de fetuşi de sex feminin au fost avortaţi. (Miller 1985)”.   În China şi în India asemenea sau dat legi pentru restricţionarea avortului în scopul selecţiei, dar practicile continuă.   ”China a întărit legile cu privire la numărul de copii pe care îi poate avea un cuplu casatori… făcând astfel şi mai clar de ce [avortul pentru selecţia sexului] şi infanticidul copiilor de sex feminin a devenit atât de relevant… Într-adevăr se poate observa o creştere alarmantã a numărului de sate atât din India cât şi din China cu urmãtoarea caracteristicã, exprimatã astfel prin gura unui sãtean local: „Anul trecut s-a nãscut o singurã fatã în satul nostru – toţi ceilalţi au avut bãieţi” (Kristof 1993,1)”. Sătenii nu e arată preocupaţi ce se întâmplă peste 20 de ani când băieţii îşi vor căuta neveste ci îi interesează cine să îi ajute la munca câmpului şi nici cine va continua spiţa de neam. Fetiţele care sunt avortate în ţările vestice, cu efect negativ, este o practică care creşte în dimensiune, iar argumentul persoanelor implicate  nu are justificare. Mişcarea feministă este pro-avort în mod declarat dar în mod ciudat nu se opun selecţiei naturale a sexului „din moment ce fetiţele sunt aproape întotdeauna avortate”.   Un alt aspect este avort şi rasism, şi denumim aşa pentru că „Planned parenthood”, este o organizaţie cu cele mai multe avorturi din  SUA, fondată de Margaret Sanger, care este o rasistă. Împotriva acestei practici Corinne Cords, membrã a bisericii Betleem,   a făcut o lucrare  pro-viaţã[76] numitã „Self Evident Truth” Ea a studiat implicaţiile rasismului a lui Margaret Sanger în „Planned Parenthood”, iar Randy Alcorn a fãcut acelaşi lucru în editorialul sãu „Eternal Perspectives”. Un[77] alt personaj Sangers ia susţinut pe eugenişti (eugenetica, „rasa pură a fost practicată şi de nazişti), el s-a declarat în favoarea  sterlizării preferenţiale pentru a reduce numărul de negrii.   „Marvin Olasky spune:   că „< >” lui Margaret Sanger din anii 1930 a fost mult lãudată pentru munca depusã în răspândirea contraceptivelor în rândul celor de care eugeniştii se temeau cel mai mult.” Din datele şi sursele obţinute Planned Parenthood” nu a renunţat la acestă practică, o industrie care a ucis  peste 10 000 000 de copii negi din 1973 încoace. Numai rasiştii se bucură de această statistică îngrozitoare. Astfel „Populaţia afro-americanã din America reprezintă 14% din întreaga populaţie. Dar bebeluşii afro-americani reprezintă 33% din totalul vieţilor pierdute prin avort (74% în Washington DC, 62% în Mississippi, 52% în New York City, 50% în Georgia”. Nu se poate afirma că   nu este genocid.   De  asemenea avortul pentru minorităţi nu a avut un efect şi „nu va sluji cauzei egalităţii la fel de mult cum slujeşte cauzei supremaţiei celor de culoare albă, a celor sănătoşi şi bogaţi”. Crima tot crimă rămâne, dar Dumnezeu a dat viaţă şi nimeni nu are dreptul să ia viaţa altei persoane, în cazul nostru fiind bebeluşii. Aceste fapte au fost O provocare pentru creştinii afro-americani de a conduce, dar care ar trebui  să se dezmeticească şi să conducă această ţară, fiindcă avortul este tot aşa de rău ca şi cum ai fi sclav. Mulţi albi nu s-au implicat în mişcarea pro – viaţă, fiind indiferenţi la prejudecăţile rasiale, tot aşa cum mulţi lideri nu au mai crezut în divinitatea lui Cristos.   Dacă lucrurile bune, Scriptura se adună, tot aşa se întâmplă cu ce este rău şi care te desparte de Dumnezeu.   „Oh, mai degrabă sã dãm mâinile – negri, albi, asiatici, hispanici, indieni – şi sã spunem împreunã cu glas rãspicat: este o cale mai bunã spre libertate decât cea a uciderii pruncilor!”. Ne întoarcem în Egipt la momentul uciderii copiilor când se naşte Moise, care urma să fie eliberatorul poporului Israel, Dumnezeu în suveranitatea Sa are grijă de Moise care creşte la curtea faraonului şi scoate poporul din Egipt, el fiind salvatorul unui viitor popor. Cu mult mai mult s-a Născut Isus Fiul lui Dumnezeu care este salvatorul lumii întregi, El a supravieţuit uciderii pruncilor din Betleem, a trăi o viaţă desăvârşită a Murit şi a Înviat din morţi pentru ca noi să avem o mântuire veşnică. Calea spre cer este Isus Cristos. O altă întrebare este  Ce spune Biblia despre avort? [78]. Ea nu  abordează în mod specific problema avortului, dar după cele spuse anterior este pro-viaţă prin  anumite texte care reflectă din plin acest lucru. Ieremia 1:5  „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” De asemenea Psalmul 139:13-16,   ne arată implicarea activă a lui Dumnezeu în formarea bebeluşilor înainte de a se naşte. La fel în cartea (Exodul 21:22-25), cel care provoacă moartea unui copil când femeia este însărcinată primeşte aceeaşi pedeapsă ca şi când comite o crimă. Dumnezeu consideră copilul nenăscut o fiinţă umană. David afirmă şi el. Psalmi 139:13  Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Omul  este făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27; 9:6). iar a ucide este o ofensă adusă lui Dumnezeu. O întrebare care se ridică în zilele noastre este ce se întâmplă în caz de viol / incest, fapte oribile, dar care se întâmplă.   Uciderea copilului este o greşeală, pentru că poate fi dat la adopţie unei familii care iubeşte copiii, şi îl creşte ca şi cum ar fi mama lui. Copilul nu trebuie pedepsit cu moartea pentru faptele tatălui. O altă problemă este când viaţa mamei este în pericol, dar acest aspect în care se poate face avort este abia de 0,01 din cazuri. Dar dumnezeu poate face miracole şi să păzească atât viaţa femeii cât şi a copilului. Decizia aparţine soţilor, ei trebuie să se roage pentru înţelepciune (Iacov1:5)  Multe femei recurg la avort pentru aşi păstra silueta de „miss” în proporţie de 94% sunt alte motive, decât pericol de moarte pentru mamă sau copil. Multe cupluri nu doresc copilul conceput de ei, aspect de o răutate care nu se poate imagina, chiar şi în cazuri de mare sărăcie, avortul nu trebuie să fie prima opţiune. Ca şi o încurajare pozitivă, pentru femeile care au făcut avort, prin pocăinţă autentică toate păcatele pot fi iertate. (Ioan 3:16, Romani 8:1, Coloseni 1:13  El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, 14  în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. Acest aspect este valabil şi pentru medicii care au făcut avort. Una alt  aspect care este primejdios pentru creştini şi influenţează Biserica sunt Pericolele postmodernismului? [79] „Postomodernismul este o filozofie în care se afirmă că nu există un adevăr absolut în materie de religie sau spiritualitate”, fapt care contrazice atributele naturale ale lui Dumnezeu. Postodmernişti afirmă că adevărul poate fi adevărat pentru tine dar nu şi pentru mine, în care avem o gândire  cu un real pericol, şi nu vorbim despre lucruri banale ci de probleme care ţin de adevăr viaţă sau moarte veşnică. Postmodernismul este o reacţie faţă de promisiunile eşuate ale modernismului, folosit în raţiunea umană care voia să facă o lume mai bună şi un loc mai bun pe Pământ. Una din credinţele modernismului au fost că există absoluturi, iar postmodernismul, elimină această idee în ştiinţă  şi religie şi spiritualitate, se întoarce spre un relativism care se legă de fiecare persoană în mod separat. Avem deja de a face cu o spirală descendentă în care se respinge adevărul absolut. Astfel se pierde deosebirea dintre religie şi credinţă  şi spiritualitate şi apare un pluralism religios în care dispare obiectivitatea şi nimeni nu mai poate pretinde că religia lui este falsă sau adevărată vizavi de alte religii. În postmodernisma adevărul este relativ, fiind un rezultat a multor generaţii în care predomina gândire filozofică. Acest lucru a început de la Augustin, până la Reformă, în care umanitatea a încercat ca omul să fie înălţat mai sus în centrul  realităţii. Luând perioadele istorice la rând găsim „un arbore familial”, Renașterea ar fi bunica modernismului și Iluminismul ar fi mama lui. Afirmația „Gândesc, deci exist”, a lui Renee Descartes, personifică începutul acestei epoci”. În cazul acesta Dumnezeu nu mai este în centrul adevărului ci omul, sub această formă de gândire păguboasă. Iluminismul a impus modelul ştiinţific asupra tuturor aspectelor vieţi cu pretenţia de adevăr.   El a afirmat faptul că „informațiile ștințifice pot fi înțelese, definite și apărate în mod obiectiv.” Un  exponent al Iluminimului a fost un Kant. „Filosoful care a contribuit la ideea adevărului relativ a fost prusacul Immanuel Kant și lucrarea lui Critica rațiunii pure, care a apărut în 1781”. El argumentează că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este imposibilă şi s-a creat o separare între ”fapt„ şi „credinţă”, chestiuni care nu au nici o legătură cu religia. În problemele spirituale numai ştiinţele empirice au dreptul să vorbească despre adevăr. Astfel Biblia în gândirea acestor filozofi a fost scoasă din domeniul adevărului şi a lucrurilor sigure. Problema de fond este deja că omul nu mai are la ce se raporta, şi bâjbâie în căutarea lui cu privire la apariţia vieţii, scopul omului, sau destinul şi rostul lui pe acest Pământ sau alte aspecte principale.   Din modernism s-a trecut la postmodernism şi la „ideile lui Frederick Nietzche. El „a susținut „perspectivismul”, care spune că toată cunoașterea (inclusiv știința) e o chestiune de perspectivă și interpretare.” Filozofi au clădit mai departe filozofia lor pe ideile lui Nietzche, ca exemplu Foucault, Rorty și Lyotard, şi l-au respins pe Dumnezeu şi religia în general. Respingerea unui adevăr absolut este „o respingere a unei metanarațiuni (un adevăr care transcende toți oamenii și toate culturile”, (Lyotard) astfel războiul filozofic împotriva unui adevăr obiectiv, a avut ca şi rezultat o împotrivire a postmodernismului faţă de orice se declara absolut, o gândire care respinge un adevăr inerant cum este Biblia. Un alt aspect al postmodernismului este pierderea discernământului. Teologul Toma de Aquino afirmă că „E sarcina filosofului să facă distincții.” Ce a vrut de Aquino să spună e că adevărul depinde de capacitatea de a discerne – priceperea de a deosebi „asta” de „cealaltă” în domeniul cunoașterii. Dar dacă adevărul obiectiv şi absolut nu există, se rămâne la o problemă de interpretare personală, şi atunci Biblia nu mai are un singur autor, ci oameni cu diferite interpretări considerate adevărate. În cazul acesta omul nu mai are un standard  şi etică la care să se raporteze şi se creează o situaţie haotică, referindu-se la religie şi credinţă. Ne uităm în jur la multitudinea de secte şi religii şi nu ne mai mirăm. Un alt pericol este pluralismul în care dacă adevărul absolut nu mai există, nu se mai poate face deosebirea dintre ce este rău sau bun toate credinţele şi religiile sunt considerate valide şi adevărate mergându-se spre ecumenism[80]. Pentru această formă de gândire este folosit termenul de „pluralismul filosofic”. În acest caz nici-o o religie nu are dreptul la pretenţia de adevăr şi să afirmă că celelalte religii sau false sau inferioare, iar conceptul de erezie dispare. „D. A. Carson evidențiază îngrijorările mediului evanghelic conservator cu privire la ceea ce vede ca fiind pericolul pluralismului: „În cel mai sobru mod mă întreb uneori dacă nu cumva fața urâtă a ceea ce menționez ca fiind pluralism filosofic e cea mai periculoasă amenințare la adresa Evangheliei de la apariția ereziei gnostice în secolul II.” Aceste pericole ale postmodernismului în care adevărul este relativ, piederea discenământului şi pluralismul filozofic sunt un pericol real pentru creştinism  şi trebuie să dai un răspuns acestei provocări.   Răspunsul la pericolul postmodernismului. Creştinismul afirmă că există absoluturi, că  se poate discerne între adevărat şi fals, ce este corect sau greşit cu privire la afirmaţiile despre religie, spiritualitate şi Dumnezeu iar orice afirmaţie contrară este incorectă. Dar adevărurile nu stau pe temelia Postmodernismului, Iluminam sau altceva şi bazele lor se prăbuşesc în confruntarea cu creştinismul.   Creştinismul afirmă că există adevăr absolut iar Isus Cristos a fost trimis să facă acest lucru Ioan 18:37  „Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. „Da” a răspuns Isus. „Eu Sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu,” deşi  postmodernismul negă problema adevărului, ei spun că „nici un adevăr nu trebuie afirmat”, iar poziţia lor se autoanulează. Filozofii lor scriu cărţi şi aşteaptă ca cititorii să le îmbrăţişeze ca şi adevăruri. Mai  simplu „Când cineva spune că nu există adevăr, el îți cere să nu-l crezi. Așa că nu-l crede, spunea un profesor. În al doilea rând există diferenţe semnificative între credinţa creştină şi celelalte credinţe, iar cei care afirmă că  distincțiile semnificative nu există, în realitate ei nu se obosesc să facă aceste deosebiri. Dacă o fac afirmă ce cred ei despre adevăr despre afirmaţiile creştinismului. Postmoderniştii  aşteaptă ca cititori să ajungă la concluziile filozofilor cu privire la ce au scris şi corectează pe aceia care interpretează intenţia lor, iar în acest caz poziţile lor, deci îşi anulează singur poziţia pentru că şi ei se grăbesc să facă deosebirea dintre adevărat şi fals. Creştinismul face afirmaţia că universul este adevărat şi arată starea omului căzut în păcat un Dumnezeu care ne iubeşte şi Jertfa lui Crtistos care aduce mântuire. Orice om despărţit de Dumnezeu prin păcat are nevoie de mântuire.  ”Când Pavel s-a adresat filosofilor stoici și epicurieni pe Colina lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” (Fapte 17.30), el nu face afirmaţia că acest adevăr este valabil pentru el dar nu  poate nu este adevărat pentru voi, ci este o poruncă care vizează întreaga omenire. În privinţa filozofiei pluralismului în care toate religiile au un statut egal Biblia corectează fiindcă mântuirea vine numai prin Jertfa lui Cristos, care rămâne în ultima instanţă o problemă de credinţă. Creştinul are dreptul de a afirma că ceva este adevărat sau fals şi că adevărul absolut există. Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.  „Creștinul trebuie să prezinte adevărul lui Dumnezeu cu dragoste și pur și simplu să-l întrebe pe orice postmodernist mâniat de afirmațiile exclusiviste ale creștinismului: „Așadar am ajuns dușmanul tău prin faptul că îți spun adevărul?” (Galateni 4.16). Diferitele afirmaţii ale unor creştini despre filozofie, că este bună sau rea că ajută sau nu ajută credinţa creştină, trebuie să fie pe loc secundar, prioritatea este vestirea Evangheliei celor car nu-l cunosc pe Dumnezeu, iar mai departe lucrarea rămâne în mâna Duhului Sfânt.   Rămân în mintea filozofilor, a omului obişnuit, şi a celui care nu ştie carte întrebări esenţiale cum ar fi ce semnificaţia are rolul lui pe pământ, de unde vine ca şi specie umană, şi destinul în viitor.

8). Care este rostul vieţi? [81] omului pe acest pământ, care este scopul vieţii, împliniri sau neânpliniri, ce este semnificaţia vieţii, de unde venim şi care va fi sfârşitul omului sau a speciei umane, doar ţărână sau şi ceva dincolo de moarte, fiindcă există o nenplinire în această viaţa iar specia umană face eforturi pentru aşi depăşi poziţia, a transcede statutul de om, dar  nu reuşeşte sunt întrebări pe care fiecare om le pune. Atunci când privim în urmă, la întrebarea ce este justificarea vieţii omului pe acest pământ, unii nu se gândesc la aşa ceva, dar alţii se uită înapoi  şi descopere ani în care au luptat fără să-şi atingă scopul şi descopere goliciune şi ani irosiţi pentru zile şi scopuri care nu s-au împlinit. Ca şi scopuri umanitatea urmăreşte succesul în afaceri, o sănătate bună, relaţii şi plăceri sexul, filantropia şi altele dar majoritatea au mărturisit un sentiment de gol pe care nu au reuşit să-l umple. Solomon în cartea sa Eclesiastul, recunoaşte că totul este deşărtăciune,   „Deşertăciune a deşertăciunilor„ deşi avea palate bogăţii, faimă.   A avut aproape tot ce şi-a dorit, precizând faptul şi trăgând o linie  „sub soare”, o limitare la viaţa existentă pe acest pământ.   Se pune întrebarea de ce există acestă deşertăciune şi gol în inima noastră iar răspunsul este că la creaţie Dumnezeu a pus ceva în noi ce nu putem experimenta aici pe pământ iar Solomon dă unul din răspunsuri „Eclesiastul 3:1 „… a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Noi suntem conştienţi de faptul că „acest “aici-şi-acum” nu înseamnă totul”. În cartea Genezei descoperim că Dumnezeu ne-a creat după Chipul şi asemănarea Sa, Yamgo Dey. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”  Deci dintre toate vieţuitoarele omul este cel mai apropiat de Dumnezeu, chiar dacă este o fiinţă căzută în păcat şi a făcut ca blestemul lui Dumnezeu să se abată pe om şi peste Pământ. Totuşi rămân lucruri care sunt adevărate cum ar fi. „(1) Dumnezeu a făcut omul o fiinţă socială (Geneza 2:18-25), (2) Dumnezeu i-a dat omului o ocupaţie (Geneza 2:15), (3) Dumnezeu a avut comuniune cu omul (Geneza 3:8), şi (4) Dumnezeu i-a dat omului stăpânirea asupra pământului (Geneza 1:26). „Semnificaţia acestor adevăruri, stă în faptul că Dumnezeu a intenţionat ca omul să refacă părtăşia cu el. Acest lucru nu se poate întâmpla decât prin Jertfa lui Isus Cristos. În cartea Apoalipsei evenimentele arată sfârşitul lumii, Dumnezeu va distruge cerul şi pământul şi va fi creat un cer nou şi un pământ nou Apocalipsa 21:1  Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Înainte de acest lucru omenirea va fi judecată „Însă unii dintre oameni vor trebui să fie judecaţi şi declaraţi nedrepţi şi astfel să fie aruncaţi în Lacul de Foc (Apocalipsa 20:11-15),” pentru a suferii o veşnicie întreagă. Dar cei credincioşi vor locui împreună cu Dumnezeu şi ei vor fi copiii Lui şi aşa se închide cercul (Apocalipsa 21:7). Această comuniune va fi veşnică, iar Dumnezeu a creat o  singură cale prin care se obţine fericirea veşnică prin Isus Cristos. Apocalipsa 1:5  „şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său”. Adevărul este că Dumnezeu a creat omul pentru părtăşie şi comuniune, iar refacerea acestori stări în care intră  este rostul vieţii este restaurat prin Isus Hristos şi este singura cale prin care omul se poate împăca cu Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:12, Ioan 14:6). Viaţa veşnică se obţine prin pocăinţă, persoane în cauză nu mai doreşte să trăiască în păcat iar Cristos prin Duhul sfânt o face o persoană nouă. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfân. Scopul adevărat al unei persoane este să-l aibă pe Isus ca şi mântuitor să înveţe din Cuvântul Lui, părtăşie în rugăciune să trăiască în ascultare de poruncile Lui  să vestească Evanghelia şi altor persoane. Cu toate greutăţile vieţii Isus spune  “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30). “Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10b). “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24-25). “Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).” Versetele citate sunt un îndemn dar şi o alegere, ne putem ghida după voinţa proprie sau ideile noastre dar rezultatul va fi o viaţă fără sens. Suntem împliniţi dor în comuniune cu acela care nea creat cu Dumnezeu „A-L privi pe Dumnezeu lucrând  DIN PRIMUL RÂND nu este pentru creştinii de Duminică. Ei nu au plătit un astfel de preţ. A-L privi pe Dumnezeu lucrând DIN PRIMUL RÂND este pentru ucenicii adevăraţi, dedicaţi din toată inima lui Hristos, care au renunţat în a-şi urma propriile dorinţe în viaţă astfel încât să poată să urmeze scopurile lui Dumnezeu în vieţile lor.” Creştinii amintiţi mai sus au plătit un preţ, au devenit robi a lui Cristos şi pot experimenta viaţa împreună cu El. Dintr-o stare de păcat refacerea relaţiei se face doar prin convertire. Ca şi răspuns pentru o evanghelie falsă[82] (13 APRIL 2019   Samy Tuțac), afirmăm că  în Scriptură avem Evanghelia lui Dumnezeu, şi prin puterea lui oricine crede în Isus Cristos este mântuit. Evanghelia îl prezintă pe Isus ca şi Rege  Mare Preot, şi Domn ca şi autoritate supremă. Evanghelia prezentată este cristocentrică şi vesteşte centralitatea lui Cristos în tot Universul. „El este Domnul, iar noi trebuie să venim și să ne dedicăm Lui, să ascultăm de El când ne vorbește ca Domn”. Prin această Evanghelie, avem pace, bucurie, sănătate, sau boală dar mai ales binecuvântări cereşti „Această evanghelie care-l predică pe sărmanul Isus, cerșetorul, care stă în frig și bate la ușa inimilor noastre, este o formă de evaziune. Tot o formă de evaziune este și evanghelia “eliberării” de duhuri, propovăduită de profeți falși ieșiți din garanție”. Cine crede nu face un favor lui Dumnezeu (unii „creştini” se cred centrul universului) şi predică o falsă evanghelie. Dumnezeu este în centru universului iar noi gravităm în jurul Lui şi trebuie să îi dăm ascultare. „Dacă deci Îl mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” Pavel avertizează. Galateni 1:9  „Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”  (blestemat) Această Evanghelie a Împărăţiei  Cerurilor mărturiseşte despre Isus Cristos ca Domn şi produce o transformare radicală în viaţa noastră o înnoire a minţii, iar orice altă formă este o evaziune şi înşelătorie. (Samy Tuțac).

9). Veghere şi pocăinţă.  [83]. În Vechiul Testament avem două cuvinte prin care e exprimă termenul de pocăinţă, sau echivalentul acestora ele fiind („a-i părea rău”, „a se răzgândi”) şi (cu sensul de „a se întoarce înapoi, a se reîntoarce”. Cuvântul  naham este utilizat  cu privire la om în (Exod 13:17; Iov 42:6; Ieremia 8:6), , dar şi la Dumnezeu în contextul distrugerii relaţiilor dintre om şi Dumnezeu. În mod concret când omul se depărtează de Dumnezeu  spune „îi pare rău de răul”, dorind o readucere a omului pe calea dreaptă omul suportă consecinţele păcatului, el se poate întoarce de la căile sale rele spre Dumnezeu, sau să ajungă mult mai rău (Geneza 6:6… 1 Samuel 15:11, Ieremia 18:10). În dragostea Sa Dumnezeu primeşte pocăinţa şi în ultimul moment, El se întoarce de la judecată la iertare (Ieremia 18:8, Iona 3:9 …), iar importanţa unui mijlocitor între om şi Dumnezeu este subliniată în („Exod 32:12-14 şi Amos 7:3,6). Cu toate că nu putem pune la îndoială fermitatea cu care va judeca Dumnezeu păcatul (Numeri 23:19,   1 Samuel 15:29, Psalmul 110:4; Ieremia 4:28; Ezechiel 24:14; Zaharia 8:14), deşi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine ca şi un Dumnezeu care judecă păcatul, şi o face (Numeri 23:19; 1 Samuel 15:29; Psalmul 110:4, Ieremia 4:28; Ezechiel 24:14, Zaharia 8:14), El s-a revelat pe Sine şi ca un Dumnezeu al dragostei, milei şi  îndurării, cu privire la poporul necredincios, lui Dumnezeu îi pare rău de răul pe care trebuie să-l facă pedepsind păcatul şi poporul ales „(Exod 32:14, Deuteronom 32:36, Judecători 2:18,1Cronici 21:15, Psalmul 106:45, Ieremia 42:10, Ioel 2:12, … Iona 4:2). Dumnezeu cheamă la pocăinţă  care este o chemare sub starea de dependenţă a lui Dumnezeu dar şi la respectarea Legământul mozaic legământ condiţionat care a fost călcat de poporul evreu. Acest gen de chemări sunt numeroase înainte ca poporul  să fie dus în robie din ambele Regate de Nord şi de Sud. Pedeapsa nu porneşte dintr-o dorinţă de răzbunare (Amos 4:6-11), ci  din dorinţa să aducă la pocăinţă. Comiterea răului se amplifică dacă nu intervine Dumnezeu.   Expunerea acestor idei le găsim în (Osea 6:1-3 şi 14:1-2), în care speranţa alternează cu „disperarea” (Isaia 3:5,7:10), „pasajul din (Osea 11:1-11) fiind deosebit de mişcător”. La fel  sunt speranţele prorocului Isaia date prin numele pus fiului său „Şear-Iaşub, („o rămăşiţă se va întoarce”, (7:3; vezi, de asemenea, 10:21…).” La fel sunt cererile lui Ieremia (Ieremia 3:1-4-: 4, . . 15:15-21),   în care prorociile sunt amestecate cu disperarea prorocului    (Isaia 6:10, Ieremia 13:23). Sunt numeroase şi puternice expresiile care Domnul cheamă omul şi naţiunea la pocăinţă (Deuteronom (30:1-10,1 Împăraţi 8:3. . 2 Cronici 7:14, Isaia 55:6-7. . Ioel 2:12-14). Exemplele sunt numeroase, avem model clasic de pocăinţă a unei naţiuni a fost cazul când Iosua a condus poporul la pocăinţă (2 Cronici 34-33). În Noul Testament cuvintele traduse pentru pocăinţă sunt  în greacă metanoeo şi metamelomai, cu semnificaţia „a se răzgândi”, deci „a regreta, a-i părea rău”, avem  exemplul din pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18:13),    Matei 21:29, şi Luca 17:4 („îmi pare rău”) iar cel mai explicit în (2 Corinteni 7:8-10). Modul în care Noul testament foloseşte aceste cuvinte sunt influenţate de Vechiul Testament, în care pocăinţa este o schimbare radicală a vieţii unui om în raport cu relaţia sa cu Dumnezeu. „De aceea cea mai bună traducere a verbului metanoeo este deseori „a converti”, adică „a se întoarce îndărăt” (*CONVERTIRE). Acest lucru ne ajută de a înţelege de ce Ioan Botezătorul a cerut botezul atât celor păcătoşi cât şi celor neprihăniţi, botezul fiind un act hotărâtor în care persoane respectivă se întoarce de la modul vechi de trai şi se încrede în acele care urma să vină (Matei 3:2,   Marcu 1:4, Luca 3:3,8, Faptele Apostolilor 13:24,   19:4). Şi Isus face chemarea la pocăinţă a oamenilor ( Matei 6:12,   Matei (4:17,12:41), ca mai târziu să ofere posibilitatea mântuiri prin Cruce. Natura  radicală este bine subliniată în Pilda fulului risipitor (Luca 15:11-24), „Caracterul ei condiţionat este vizibil în Pilda fariseului şi a vameşului – pocăinţă înseamnă ca o persoană să recunoască faptul că nu are nici un merit înaintea lui Dumnezeu şi să se bazeze pe îndurarea lui Dumnezeu fără să încerce să se scuze sau să se justifice înaintea Lui (Luca 18:13).” „Întoarcerea înapoi” la viaţa de dinainte este arătată în întâlnirea dintre Isus şi tânărul bogat, caracterul ei condiţionat   în contrast cu Zacheu (Luca 19:8). În Matei 18:3 ni se indică în mod clar că cine doreşte să se pocăiască trebuie să-şi mărturisească păcatul şi imaturitatea înaintea lui Dumnezeu incapacitatea de a trăi fără El şi să recunoască dependenţa sa de Dumnezeu în mod total. Chemarea la pocăinţă  dar şi promisiunea iertării apare în Luca şi la predicarea primilor creştini (Faptele Apostolilor 2:38,3:19). Cuvântul „metanoeo este suplimentat de epistrepho „(a se întoarce înapoi, a se reîntoarce”   Faptele Apostolilor (9:35,),” unde  metanoeo însemnă mai mult, iar epistrepho înseamnă întoarcere la Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 3:19; 26:20). Aceşti doi termeni pot fi luaţi separat, dar în acelaşi timp fiecare termen poate indica ambele sensuri. (Faptele Apostolilor 11:18,1 Tesaloniceni 1:9). Pocăinţa este darul lui Dumnezeu dar şi responsabilitatea omului (Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18). Prorocul Isaia este amintit (Isaia 6:9-10) de mai multe ori ca şi o explicaţie a eşecul omului de a se pocăi (Matei 13:14, Marcu 4:12, Faptele Apostolilor 28:26 …). De asemenea în cartea Evrei se arată importanţa pocăinţei iniţiale (Evrei 6:1), în timp ce se pune la îndoială posibilitatea pocăinţei  a doua oară (Evrei 6:4-6; 12:17). Alte  pasaje din Bibliei sunt mai categorice şi afirmă faptul că credincioşii trebuie să se pocăiască (2 Corinteni 12:21, Iacov 5:19… 1 Ioan 1:5,   2:2,   Apocalipsa 2:5,21… 3:3,19). În predicarea primilor creştini subiectul pocăinţei şi al iertării era dominant.   Pavel foloseşte destul de rar aceste două concepte, şi ele nu apar în Evanghelia lui Ioan fiindcă „că ambele concepte spun răspicat că viaţa creştină începe cu afirmarea pozitivă a *credinţei”.   În altă ordine de idei se poate pune întrebarea  de Ce este pocăinţa şi de ce este necesară pentru mântuire? [84]. În Noul Testament  termenul este înţeles pentru mulţi ca pocăinţă este „întoarcerea de la păcat”, dar definiţia bibică a pocăinţei este schimbarea minţii cuvântul folosit fiind metanoia, iar Biblia ne vorbeşte de o pocăinţă reală care implică şi schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Pavel a firmă Faptele Apostolilor 26:20  “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Cartea Faptele Apostolilor se focalizează pe pocăinţă spre mântuire având numeroase texte. (Faptele Apostolilor 2:38,3:19, … 26:20). În contextul celor spuse de Pavel pocăinţa, schimbarea minţii este legată de Persoana lui Isus Cristos. La Rusalii Petru cheamă oamenii la pocăinţă (Fapte2:38), în al recunoaşte pe Isus ca şi Mesia (Faptele Apostolilor 2:36), ca şi “Domn şi Cristos”  Îndemnul lui Petru este să treacă de la actul respingerii lui Cristos  „voi l-aţi răstignit” la acceptarea lui  ca Mântuitor. În acest fel pocăinţa este înţeleasă ca şi “două părţi ale aceleiaşi monede”, pentru că nu ai cum să-ţi pui credinţa în Isus Cristos dacă nu ţi-ai schimbat gândirea cu privire la El,   şi ce a făcut, adică  Jertfa de pe Calvar. Cu alte cuvinte  „Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El”. Este important să înţelegem faptul că pocăinţa nu  este o lucrare a omului pentru a câştiga mântuirea pentru că nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre Sine (Ioan 6:44)”. De asemenea în Fapte 5:31 şi 11:18  ni se spune că pocăinţa vine de la Dumnezeu şi este posibilă doar prin Harului Lui. „Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4)”. Este un fapt imposibil ca să se producă o schimbare a minţii fără să ducă şi la schimbarea faptelor, a conduitei şi a comportamentului. De aceea Ioan Botezătorul mustră pe acei care nu au fost sinceri „Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). Cel care s-a pocăit cu adevărat va avea o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17, Galateni 5:22-24 ). „Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Iisus Hristos”. Mai trebuie să adăugăm faptul că credinţa este mare sau mică, iar pocăinţa este un proces în sensul apropieri tot mai mult a celui convertit  de Dumnezeu. Biblia ne îndeamnă la fapte bune ca un rezultat al convertiri. Tit 2:7  şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie. Pocăinţa este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt în inima păcătosului, El este acela care convinge omul de păcat. De asemenea în viaţa de credinţă omul trebuie să fie tot timpul atent la atacurile lui Satana 1 Petru 5:8  Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.

10). Concluzii. Noi avem azi sus în cer pe Isus Cristos, care face o slujbă de Mare Preot şi Mijlocitor între om şi Dumnezeu fiindcă şi dacă suntem mântuiţi nu ne ridicăm la standardele de sfinţire cerute de Dumnezeu iar dacă ne întoarcem la cartea Geneza ea este o carte a începuturilor cu referire la creaţie, fiinţa umană,   începutul păcatului dar şi începutul promisiuni răscumpărări promise de Dumnezeu. Cartea ne prezintă puterea lui Dumnezeu în ciuda eşecului şi neascultării omului de Creator. În carte avem simbolisme, Adam fiind antetipul lui Cristos. Moartea şi despărţire omului de Dumnezeu a venit prin Adam dar mântuirea a venit prin Cristos. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Adam a fost creat de Dumnezeu, dar cade în ispită şi antrenează întreaga rasă umană în păcat, pe când Cristos deşi ispitit în condiţii mult mai puţin favorabile iese biruitor fiind un exponent al mântuirii. Din cele opt legăminte divin amintim Legământul Edenic şi Legământul Adamic care sunt condiţionate în care Adam şi Eva îşi aveau partea lor de responsabilitate şi trecând peste celelalte Legăminte divine ajungem la Noul Legământ din cartea Evrei. Căderea omului în păcat a fost aşa de cumplită (depravare totală) încât dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit prin Revelaţia Generală şi Specială, omul nu şi-ar fi recunoscut niciodată Creatorul. Astfel Dumnezeu infinit şi perfect se descopere sub multiple forme în Revelaţia Specială una din cele mai evidente este descoperirea făcută lui Moise unde îşi spune şi numele ca YHWH – Iehova, Elohim, Adonai, ca nume  de bază, dar şi nume compuse ca „El-Elion:   Dumnezeul Cel Prea înalt, etc. YHWH este format numai din consoane, un nume dificil de pronunţat  şi este înlocuit cu Domnul sau Yahweh, iar astăzi ca Iehova care înseamnă „Stăpân” sau „Domn”, El-Roi, Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă  (Gen. 22:14) El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic  El Olam – Dumnezeul Etern  şi alte nume. Ele este Domnul Creaţiei a făcut cerurile şi pământul care neagă categoric Ateismul, Politeismul, Fatalismul, Evoluţionismul, Panteismul, Materialismul, sau alte forme aberante de necredinţă. În Geneza avem  drama căderi în care păcatul se amplifică şi devine universal,   este prezentată istoria răscumpărări  din planul lui Dumnezeu ce se derulează cu un epilogul din Apocalipsa. Cartea Genezei ne vorbeşte despre vorbeşte despre păcat judecată, izbăvire şi o viaţă nouă. Vechiul Testament şi Noul  Testament ne indică faptul că autorul Genezei este Dumnezeu şi omul, iar Dumnezeu este acela care cheamă oameni în lucrarea Sa.   Iată-mă- (hinneni)” este folosit în special ca răspuns atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni, iar în Biblie avem numeroase cazuri de genul acesta. Dumnezeu se descopere lui Avram, Isac şi Iacob din care rezultă poporul ales care îl va aduce pe scena istoriei pe Mesia Unsul Cristosul în care Fiul lui Dumnezeu a fost gata să răspundă prin această formulă: Iată – mă:   Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”.   Geneza ne indică existenţa eternă a lui Dumnezeu, creaţia omului iar toţi oamenii indiferent de cultură, naţionalitatea, limbă, timp istoric, sau alte elemente în care trăiesc sunt responsabili în faţa Creatorului de faptele lor, după moarte vor merge la judecată cu o destinaţie precisă Iadul sau Cerul.   Reluăm ideea de un început în care Dumnezeu creează omul Ymago Dey, îl pune în grădina Eden cu un scop precis să o lucreze şi să o păzească dar şi interdicţia de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dar   acolo era Şarpele care ispiteşte pe Eva şi pe Adam, ei cad în ispită  calcă porunca lui Dumnezeu şi începe drama umanităţii de 6000 de ani care încă continuă. Omul îşi ascunde păcatul personal sau naţional aşa cum a făcut Adam şi Eva. În cartea Genezei  găsim explicaţia răului din lume, atitudinea lui Dumnezeu faţă  de omul păcătos sau naţiuni păcătoase şi Harul lui Dumnezeu concretizat prin promisiunea a restaurării omului după Ymago Dey din (Geneza 3:15), care are o dublă semnificaţie ce constă şi dintr-o închinare adevărată care curge în istorie paralel cu o închinare falsă. Satana s-a apropiat de femeie prin înşelăciune şi a pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu  „oare”, din care a rezultat  necredinţa, şi neascultarea. La modul concret păcatul este o răzvrătire a omului, a fiinţe create împotriva Creatorului. Ca şi consecinţă apare aspectul vinovăţiei, despărţirea omului de Dumnezeu, moartea fizică şi spirituală plus blestemul aruncat asupra Şarpelui, a omului a femeii dar şi a pământului. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra întregii rase umane.   Prin ispitirea permisă de Dumnezeu omul se maturizează spiritual sau cade de la credinţă. Omul nu s-a mai centrat pe Dumnezeu ci pe el însuşi şi dorea să fie ca şi Dumnezeu, lucru imposibil. Dumnezeu nu a creat roboţi ci oameni cu  care dorea să aibă părtăşie  dar omul şi-a ales în mod dezastruos destinul. Satana s-a apropiat de femeie care este mai comunicativă, a discutat cu Şarpele,   chiar şi azi mişcările religioase sunt conduse de femei ce poartă numele a celor care a fondat-o, ex mişcare feministă  răsfrântă şi în religie, dar la fel sunt multe secte religioase cu bărbaţi fondatori  ce poartă numele lor. Credinţa în Dumnezeu duce omul la ascultare de El  dar necredinţa duce la dezastrul spiritual. Pentru aşi atinge scopul Pavel avertizează că Satana se poate preface în înger de lumină. Diavolul s-a adresat simţurilor umane Pomul era bun de mâncat”, factorul psihologic „pomul era plăcut de privit”, iar apoi trece în dimensiunea spirituală “Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea” Am vorbit deja despre Ispitirea lai Adam şi a lui Cristos şi contrastele dintre primul Adam şi al doilea Adam. Ioan afirmă şi el că „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl. Ci din lume”. Nici Adam nici Eva nu-şi recunosc păcatul şi aruncă pisica în curtea vecinului, aşa cum fac mulţi creştini astăzi, oameni religioşi care fac ritualuri, merge la biserică şi sunt foarte evlavioşi dar nu se simt vinovaţi. Diavolul  atacă din exterior inima omului în contrast cu Dumnezeu care începe procesul de restaurare a omului din interior. În discuţia dintre Isus şi Nicodim se arată imperativul Naşterii din Nou.   Creştinismul nu este o religie ci este Cristos cu tot ce presupune acest lucru de la Întrupare, lucrarea şi învăţăturile date de El prin ucenici şi apostoli, Jertfa de pe Calvar, Moartea şi Învierea, arătările de după Înviere şi Înălţarea la cer. Fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus se credeau buni, erau religioşi şi mândri dar aveau o inimă murdară incompatibilă pentru a intra în Împărăţia cerurilor, se înşelau singuri aşa cum mulţi creştini o fac astăzi. Adam şi Eva nu-şi recunosc păcatul, şi astăzi oamenii sunt victime dar nu vinovaţi de păcatul lor, tot  o autoînşelare.   În capitolul 4 din cartea genezei se arată urmările păcatului (Cain şi Abel), iar păcatul se amplifică (Geneza 4:23  Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ….”, şi culminează cu Potopul. Cain a construit o cetate, şi ia pus numele fiului său,   iar civilizaţie este şi acum construită pe crime şi corupţie, deşi oraşele sunt corupte oamenii aleargă la ele şi pun nume de oameni la oraşe străzi sau alte edificii omul fiind centrat pe el însuşi. La fel se întâmplă în creştinism unde diferite fundaţii, şcoli, organizaţii poartă numele fondatorului. Din istorie cunoaştem faptul că progresul   omenirii a adus mai mult rău decât bine, un exemplu este fisiunea nucleară  din care a rezultat bomba atomică. Căderea a avut efecte psihologice în care se arată faptul că deşi oamenii ştiu că sunt păcătoşi refuză adevărul Evangheliei din răutate. Avem şi o doctrină istorică despre căderea omului în păcat în care postmodernismul afirmă că omul s-a ridicat din ignoranţa religiei, contrazicând Biblia care afirmă că restaurarea omului se face numai prin Cristos. La începutul creştinismului după unirea Bisericii cu Statul au apărut erezii ca erezia pelagiană, care reapare  în secolele 16-17 sub denumirea de socinianism şi continuă sub masca religie moderne. Biserica Catolică afirmă că omul poate contribui la mântuirea sa negând în acest fel Jertfa universală şi completă a lui Cristos (semipelegialismul).   În   Biserica ortodoxă  tradiţia este pusă mai înaltă ca şi Scriptura. Mult mai rău teologia liberală îl „dezbracă” pe Cristos de atributele divine, bisericile se golesc şi trece 100 de ani până îşi revin. La fel şi filozofie existenţialistă modernă respinge termenul de cădere şi o percepe sub aspect optimism, deci omul se poate ajuta singur. Biblia în contras cu părerile diferitelor filozofii, sau idei religioase afirmă consecinţele dezastruoase datorită căderi,   şi explică Întruparea lui Cristos sub scop soteorologic, păcatul este pedepsit, iar azi se aşteaptă a doua venire a lui Cristos, parousia, când vine ca şi judecător şi va începe o nouă creaţie. Astfel  Prin Harul lui Dumnezeu tot ce s-a pierdut prin Adam s-a  refăcut prin Cristos. Biblia afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om după Chipul şi asemănarea Sa, acest lucru îi dă valoare, dar cei care refuză adevărul lui Dumnezeu văd omul în alte posturi cu privire la rolul fiinţei umane ca omul ca maşină, ca animal omul ca şi fiinţă sexuală, , ca fiinţă economică ca un   rol  de marionetă a universului, ca fiinţă liberă, ca fiinţă socială, etc. Isus Cristos reafirmă valoarea sufletului şi face Jertfa pentru păcat pentru a salva omenirea, iar David în psalmul 8 vede omul ca şi o cunună a creaţiei „şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste”.  Omul este o fiinţă contigentă  dependentă de Creator şi se arată motivul existenţei omului de al lăuda pe Creator şi faptul că există ceva superior omului, el face parte din creaţie şi are un început fiind creat în ziua a şasea, după cădere Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să facă răscumpărarea omului din păcat. Ca şi fiinţă creată are limitări precise şi tot ce realizează se datorează faptului că Dumnezeu a pus această capacitate în el începând de la o simplă colibă la zgârie nori sau rachete spaţiale. Evanghelia face apel la un întreg din care este compus omul, trup şi suflet, de asemenea există un aspect universal legat de umanitate în care sunt cuprinse toate rasele, ambele sexe sărăci sau bogaţi, cei bătrâni, cei nenăscuţi, cei necăsătoriţi. Deşi omul a căzut în păcat au rămas urme ale Ymago Dey în om, omul poate să gândească, să aleagă destinul veşnic fiind o fiinţă socială.   Un exemplu este Isus Cristos care deşi era om a avut părtăşie cu Dumnezeu, iar credincioşii prin credinţă în El şi atributele transmisibile puse în om poate la rândul lui să aibă părtăşie cu Dumnezeu doar prin Isus Cristos. Munca nu mai este un blestem, este interzisă uciderea semenului tocmai faptului că suntem creaţi de Dumnezeu. Trecem peste termenii care definesc păcatul şi ne uităm la natura păcatului după cădere enumerând senzualitatea, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu cu sinele propriu şi altele. Ca şi consecinţe pentru păcat se pot enumera în primul rând dizgraţia divină, vina, moartea fizică şi moartea spirituală, iar dacă omul nu se împacă cu Dumnezeu în timpul vieţii vor fi despărţii de Dumnezeu o veşnicie în Iadul cel veşnic.   Ca şi efecte ale păcatului se pot amintii înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia (chiar şi în Biserică), rivalitatea,   incapacitatea de a simţii cu semenii, incapacitatea de a iubi alţi oameni, lista este lungă, iar rezultatul este condamnarea divină adică Iadul, cu suferinţa veşnică şi despărţirea totală de Dumnezeu. Dragostea față de Dumnezeu este esența moralități iar opusul acestora este alegerea sinelui ca bine suprem. Restaurarea omului nu se poate face decât prin Jertfa lui Cristos care înseamnă pocăinţă.   Pavel face o afirmaţie „Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate.” (Romani 1.28), iar în contrast Isus spune ”Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. ” (Ioan 12.46). Deci scopul mântuirii este ca oamenii să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea  Satanei la Dumnezeu (Fapte 26.18). Afirmam faptul că Revelaţia Generală şi Specială au fost necesare pentru că omul a căzut atât de jos încât sub nici o formă nu mai ave cum să-şi recunoască Creatorul. Prin Revelaţie se descopere un Dumnezeu Creator în care ne sunt descoperita „puterea, gloria, natura, şi caracterul, voinţa, calea şi planurile Lui – pe scurt, pe Sine Însuşi, pentru ca oamenii să-L cunoască”. Prin Revelaţie se descopere  scopurile lui Dumnezeu şi Persoana lui Dumnezeu. El s-a descoperit în suficientă măsură cu un caracter normativ  şi obligatoriu cu privire la conduita umană. El le spune oamenilor cine este şi ce va face, astfel Dumnezeu se descopere lui Noe, Avram, Moise, sub diferita forme, una este teofania prin care se descopere lui Moise şi dă porunci poporului ales în cadrul Legământului mozaic (legământ condiţionat) care cuprinde cele 10 porunci şi încă 613 cu privire la viaţa socială, religioasă şi aspecte de igienă în care poporul evreu îşi are partea lui de responsabilitate. În Noul Testament Isus reafirmă voinţa lui Dumnezeu, scopurile Sale, le promite ucenicilor Duhul Sfânt şi le spune despre evenimente viitoare. Cel mai important este planul de mântuire a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, adevărul revelat în contrast cu minciunile Satanei. În momentul în care Dumnezeu se descopere el obligă omul la un răspuns pozitiv sau negativ ce are consecinţe veşnice. În toate cazurile Dumnezeu este Mesagerul Însuşi  iar centru Revelaţiei este Cuvântul scris de origine divină cu scopul de a reface relaţia eu – Tu cu Creatorul. Chiar şi prin literatura de înţelepciune Dumnezeu îşi exprimă voinţa Sa, prin care oamenii primesc lumină şi percep autoritatea Revelaţiei. Dumnezeu este bun, au atribut divin, dar Biblia ne vorbeşte şi despre mânia şi judecata lui Dumnezeu, astfel în ziua judecăţii oamenii nu mai au nici o scuză pentru respingerea lui Dumnezeu şi răutatea lor. Dumnezeu se descopere oamenilor, le vorbeşte despre iertare, Lege şi Judecată. Iluminarea lăuntrică a Duhului Sfânt îi convinge pe oameni că sunt păcătoşi şi au nevoie de mântuire. Iudeii deşi erau poporul ales îl resping pe Cristos de două ori pentru că aveau un văl pe ochi, şi nu au înţeles mesajul divin. Încă din vechime Dumnezeu îşi descopere numele YHWH, înlocuit cu Domnul, dar şi prin nume compuse, unor personaje biblice. Aşa s-a descoperit lui Avram, face Legământ cu el, lui Moise, le dă legile amintite mai sus şi se angajează pentru bunăstarea poporului şi cu scop de răscumpărare, prin sistemul de jertfe în contul Jertfei lui Cristos. Revelaţia are un conţinut în  Vechiul Testament cu scop soteorilogic, astfel Dumnezeu interzice evreilor să practici vrăjitoria, farmecele orientale pe care o aveau popoarele din Canaan. Preoţii  aveau responsabilitatea de a învăţa poporul Legea dată de Dumnezeu prin Moise la Sinai, ea trebuia citită odată la 7 ani. Prorocii deşi se presupune că colaborau cu preoţii aduceau un mesaj de la Domnul de pace, sau judecată cu privire le evenimentele actuale dar şi viitoare, ei vorbeau în faţa norodului şi a împăratului. Poporul Israel cunoaşte multe forme de teofanii, vise sau vedenii prin care vede gloria lui Dumnezeu, se bucură de prezenţa lui dar cunoaşte şi mânia lui Dumnezeu. În Vechiul Testament se pune accentul pe unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Conducător al tuturor lucrurilor,   se pune accent pe sfinţenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleşitoare care îl separă de om şi credincioşia Legământului Lui, răbdarea, compasiunea, şi loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale faţă de poporul cu care a încheiat un Legământ.   Din cauză căderii în dragostea Sa  Dumnezeu se descopere pentru că în final va fi judecătorul creaţiei Sale. Aici apar doua aspecte ce ţin de natura lui Dumnezeu Transcendenţa, în care se afirmă că Dumnezeu este aşa de sus încât omul  nu are cum să-l vadă, săi ghicească gândurile, iar pe de altă parte avem atributul Imanenţei prin care Dumnezeu se implică în viaţa omului, popolului evreu şi în toată istoria fiind Domn peste creaţie. Ambele atribute divine au suport biblic. Se poate aminti Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire şi Voia Sa hotărâtoare prin care îşi duce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Dumnezeu nu face presiuni asupra omului cu privire la pocăinţă, fiindcă inima perversă a omului se întoarce spre idolatrie, răul se amplifică sub aspect patologic, şi de la lumină se întorc la întuneric. Iudeii au avut din plin parte de Revelaţia lui Dumnezeu, dar din cauza necredinţei a învăţăturilor rabinice legaslismului nu îl recunosc pe Mesia şi îl resping. Un exemplu este Pavel care a încercat să nimicească Evanghelia lui Cristos şi pe creştini până la convertire. Cea mai completă formă a Revelaţiei este momentul în care Dumnezeu s-a făcut om Logosul Întrupat. Cristos în scop mântuitor. Astfel Evanghelia are un conţinut care cuprinde Logosul Întrupat, relatările ucenicilor despre învăţăturile Lui, semnele şi minunile, Jertfa de pe Cruce, Moartea şi Învierea, arătările de după Înviere, Înălţarea la cer şi poziţia pe care a ocupă acum de autoritate şi putere ca Împărat, Mare Preot  şi Mijlocitor. „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”. El a desfiinţat sistemul de jertfe cultul preoţesc fiind El Însuşi Mare Preot ca prin Sângele Lui să avem mântuire. El a făcut voia Tatălui Său. Isus a venit prima dat ca şi act al Revelaţiei, promite Duhul Sfânt ca înlocuitor, dar avertizează şi de apariţia anticristului şi a doua Sa venire ca şi judecător numită de noi şi Parousia. Dumnezeu desparte zidul dintre evrei şi neamuri „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Ca şi o mică concluzie Revelaţia generală  se referă la adevăruri general / universale  prin care oamenii pot să-l recunoască pe Dumnezeu în natură, iar Revelaţia Specială ţine de supranatural cu intervenţia directă a lui Dumnezeu sau a agenţilor Lui. Cu referire la Revelaţia Generală avem mai multe referinţe. Psalmul 19:1-4 declară: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” Din observarea universului se descopere existenţa, ordinea şi complexitatea, minunea creaţiei şi puterea lui Dumnezeu. Revelaţia Generală este prezentată în cartea  Romani 1:20: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți”,   Revelaţiei Generale care este, „revelația lui Dumnezeu față de toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile, care demonstrează existența lui Dumnezeu și faptul că El este inteligent, puternic și transcendent.” Revelaţia Specială este modul în care Dumnezeu a ales să se descopere în mod miraculos, prin vise, viziuni teofanii, dar cel mai important este prin Cristos  şi prin a ne indică multe ocazii de teofanii Biblia este una din formele Revelaţiei Speciale prin care în mod miraculos autorii Scripturii au înregistrat mesajul lui Dumnezeu. Cu privire la descoperirea de Sine a lui Dumnezeu Biblia a fost scrisă de 40 de autori diferiţi pe o perioadă de 15000 de ani şi nimeni nu poate face aşa ceva decât Dumnezeu. Noi suntem  Legaţi de timp şi spaţiu. Geneza 1:14  Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii.    Atunci cînd Dumnezeu a luat hotărârea să creeze universul, venind din eternitate,  a adus în fiinţă prin Cuvânt  și dar nu doar universul are un început în spaţiu timp şi energie, dar se afirmă că spaţiul şi timpul  nu au existat înainte de Univers. Ştiinţa nu poate explica acest lucru şi trebuie să accepte o cauză non –  materială sau spirituală. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. Ca și o confirmare a ce spune Scriptura în cartea Genezei oamenii de știință au descoperit faptul că universul a fost creat printr-o explozie inițială originară, de energie și lumină. A existat un punct zero de care omul nu s-a putut apropia. Acesta cauza spirituală  are o existență care nu depinde de legile fizice. Deci Creatorul universului a fost o Ființă eternă, spirituală și cu putere de creativitate  ce nu se poate imagina. La început a fost gândirea și apoi materia, exact ce spune Biblia. Timpul este o durată, perioadă dintre două evenimente mai apropiate sau depărtate, deşi este o măsură abstractă se poate măsura fiind un concept fundamental în filozofie. Potrivit cu cele spuse mai sus el are un început, şi o direcţie clară spre viitor. Măsurarea lui se face şi în funcţie de domenii, în fizica clasică timpul este un  continuu dar în fizica cuantică este sugerată ideea că timpul este doar continuu spaţiu – timp, aspect disputat. Există un sens al scurgerii timpului  cu aspect liniar și avem „sensul termodinamic, sensul în care crește entropia, sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul și nu ne amintim viitorul, și sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune. Grecii credeau că timpul este circular, în religiile orientale se crede în reîncarnare ”o altă viață”, în S. F. oamenii discută despre călătorii în trecut sau în viitor, dar Biblia afirmă în mod categoric Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Mulți oameni de alte religii se amăgesc singuri și merg la moarte. Pentru măsurarea timpului în epoca modernă este folosit ceasul și există calendare Iulian Gregorian iar evreii au propriu calendar ebraic. Biblia nu pune accentul pe o continuitate a timpului ci pe scopurile lui Dumnezeu în istorie, în cazul omului restaurarea lui așa cum a fost în Eden înainte de cădere. Un moment al istorie este Dumnezeu întrupat Isus Cristos care rupe istoria omenirii în două. Nu există limite temporale care se aplică lui Dumnezeu,   descris ca veșnic și divin, Transcendența care ține de natura lui dar și Imanența prin care revarsă Harul lui peste poporul ales și peste toată omenirea. Transcendeţa şi Imananţa sunt atribute divine care nu sunt date şi omului dar pe de altă parte avem atributele comunicabile le experimentăm şi noi, dar la nivel mul inferior, uman.   Imanenţa este un atribut necomunicabil pe când sentimentul de milă sau dragoste există şi în fiinţa noastră sunt atribute comunicabile. Când vorbim despre Dumnezeu în termeni de esenţă  şi substanţă, aceştia sunt practic sinonimi astfel atotexistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază voinţa Lui ci pe natura Sa. Atenţia se concentrează ulterior pe momentul Morţii şi Învierii lui Isus Cristos. Creștinii așteaptă pe Cristos să vină a doua oară, pe când evreii încă îl așteaptă pe Mesia, fiindcă l-au respins pe Cristos.    Mulţi creştini în condiţia sa de muritor s-a bazat şi pe alte lucruri, exemplu pe filozofie, dar a căzut în erezie şi a perceput un Dumnezeu diferit de cel al Scripturii, fiind influenţat de platonism şi neoplatonsm. Nici Hegel nu acceptă Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu ca fiind simultane. Transcendeţa nu poate veni din interiorul omului chiar şi Plotin, adeptul transcendenţei în Sus, a ratat ţinta şi  nu l-a găsit pe Dumnezeu. Henry nu este de acord cu Pascal care  foloseşte termenul de „dumnezeul filozofilor” ce desemnează Fiinţa, Absolutul, Cauza Primă, Temeiul, Unul, sau elemente ca Începutul, Sfârşitul, Adâncul, Înălţimea, cu alte cuvinte „Altul”,  dar nicidecum un Dumnezeu al Scripturii, Dumnezeu este o cauză, necauzată şi cum spunea Toma de Aquino „ El este Prima Cauză. Afirmaţia  Eu Sunt cel ce Sunt ( Exod 3:14),   se legă de ce spune Isus ce se compară cu Eu Sunt   din Vechiul Testament şi din învăţăturile lui Hristos despre Sine. (Ioan 8:58). Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană ce are calităţi naturale care ţin de măreţia Sa şi atribute morale transmisibile legate de bunătatea Sa.   Deşi atributele morale ale lui Dumnezeu sunt egale în relaţia Sa cu umanitatea atributul transmisibil dragostea iese mai mult în evidenţă,   creştinii uită uşor de dreptatea, mânia şi judecata lui Dumnezeu pentru păcat. Percepţia omului este întunecată şi din pricina căderii în păcat Biblia ne declară orbi spirituali. Dumnezeu este singura  sursa a monoteismului etic proclamat de către Moise şi de  profeţii evrei. De asemenea Revelaţia specială prin Cuvânt, profeţiile sau miracolele, inspiraţia Bibliei, Încarnarea Logosului, toate acestea presupun Imanenţa divină  (Ioan 1:14).   Crezurl teologic ale Bisericii primare afirmă  acţiunea iniţiatoare şi răscumpărătoare prin Imaneţa  a lui   Dumnezeu.   Dumnezeu  a coborât printre noi, creaturile care odată s-au răzvrătit, au primit şansa ca prin acţiunea Duhului Sfânt,   să poată comunica iarăşi cu El. Dumnezeu a „împrumutat” limbajul uman, ca omul să aibă posibilitate de comunicare. Dumnezeu comunică cu Moise, se dă Legea poporului Israel iar în perioada lucrării lui Cristos,    sunt prezentate   trei ocazii în care Dumnezeu a vorbit din ceruri pentru al face cunoscut pe Fiul Său. Ultima sursă de autoritate este Dumnezeu. Din păcate şi în mediul creştin negarea acestor atribute divine aduce la o percepţie falsă despre Dumnezeu, care va genera o închinare falsă. Post-modernismul a deformat Revelaţia Generală şi Specială  şi  a enunţat „un cu Altul” dar nicidecum manifestarea lui Dumnezeu creaţie şi istorie, iar negare unui Dumnezeu al Scripturii duce omul în abisurile necredinţei. Dacă vrem să-l cunoaştem pe om cu adevărat trebuie să acceptăm un Dumnezeu al Scripturii chiar dacă nu înţelegem tot. Prin Revelaţia Generală (Creaţia şi conştiinţa noastră),  şi Revelaţia Specială (Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Cristos şi Biblia, El s-a descoperit omului pentru a ne mântui prin Jertfa lui Isus Cristos. Din cauza vieţii scurte a omului  70-80 de ani trebuie să preţuim timpul, şi să alocăm cât mai mult timp de rugăciune, citirea Cuvântului şi meditaţie ca model îl avem pe Domnul Isus care şi-a petrecut mul timp în rugăciune pentru a înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la activitatea noastră de creştini în vestirea Evangheliei. Faptele Apostolilor 10:31  şi a zis: „Cornelie, rugăciunea ta a fost ascultată, şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile tale. Pentru acest lucru trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu. “Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui!” (Psalmii 105:4), de asemenea deşii este secolul vitezei, având multe lucruri de făcut în domeniul laic timpul trebuie folosit cu înţelepciune Efeseni 5:15-16) „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” Solomon afirmă că Eclesiastul 3:1  Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui, iar noi trebuie să păstrăm un echilibru între munca noastră, odihna necesară şi hrana spirituală zilnică, dar în nici un caz să fim creştini pasivi de suprafaţa pierzând timpul cu activităţi nefolositoare, a stăm pe internet multe ore, la televizor, la jocuri video, etc.   Deşi suntem copiii lui Dumnezeu avem lupte spirituale şi în acele momente este necesar să nădăjduim în Domnul. Avem exemplu în Vechiul Testament când fiii lui Ruben au purtat război  împotriva lui hagareniţilor, cu Ietur, cu Nafiş şi cu Nodab, şi au strigat către Domnul obţinând victorie. Pavel ne îndeamnă Efeseni 6:11–18,11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului. Dumnezeu ne-a pus în lume pentru a fi lumină şi sare răspândind Evanghelia lui Cristos. Dar Satana este activ.   2 Corinteni 11:3  Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. Aşa cum păcatul a amăgit prima pereche de oameni tot aşa a înşelat poporul ales şi pe mulţi creştini astăzi iar creştinii adevăraţi sunt în biserica locală alături de creştinii fireşti, ori până la seceriş grâul şi neghina cresc împreună. Se face politică bisericească, poliţie bisericească, politică eclesială pe care uni creştini o numesc „dragoste faţă de fraţi”. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune  „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Şi găsim fraţi care rostesc vorbe fără conţinut şi o totală absenţă a evlaviei. Isus spune „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grînarul meu. ,” acest lucru se va întâmpla la final. (M. Teor). Avem exemplu paiului şi bârnei ce se aplică în viaţa reală şi noi vedem paiul. Este un lucru din păcate adevărat ca biserica a fost infectată, altă dată oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor, dar azi creştinismul a degenerat, se fac glume despre căile păcătoase ale firii, multe roade fireşti se găsesc în inima credinciosului şi a bisericii  care le tolerează, morala noastră biblică lasă foarte mult de dorit, dar unii rând şi se amuză de acest aspect, în momentul în care filozofia morală a unei întregi generaţii devine aşa iar „credincioşii” şi oamenii îşi expun şi admiră răutatea şi putreziciunea din inimă, doar pentru a fi lăudaţi sau să ajungă în mas – media, dar ei sunt putrezi din interior este o stare deplorabilă. Biserica este ca şi o barcă care pluteşte deasupra lumii, dar din păcate ia apa murdară a lumii care intră în ea. Majoritatea creştinilor nu se simt deranjaţi de acest lucru iar influenţele sunt aşa de împletite că  e greu să faci o deosebire. Ca şi în timpul lui Cristos cei care conduc au convingerea că totul este bine  iar în biserică trebuie să ne simţim „bine”, dacă Dumnezeu este prezent fiindcă „Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”.   La o biserică compromisă credincioşii nu pot fi mai buni decât cei care o conduc. Există o dezordine în viaţa spirituală a bisericii şi în viaţa multor credincioşi care nu au o destinaţia clară a vieţii lor  nu există maturitate în Cristos „Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, trăind altfel decât după standardele Scripturii amăgirea este mare. Îmbrăcămintea noastră constă mai ales în funcţie de ceea ce facem sau unde ne ducem, dacă mergem la mare avem o îmbrăcăminte adecvată pentru aşa ceva. Acolo se fac poze pe plaje, iar păcatul este prezent la uşa inimi noastre. Printre alte ispite există un fotograf ce are siluete umane din carton frumoase la exterior, şi o gaură unde îţi introduceai capul, (trucuri fotografice), dar spatele cartonului este deosebit de murdar, şi ai de lucru ulterior pentru a fi curat. Poza iese frumoasă, dar în mintea noastă persistă murdăria din spatele cartonului. Întrebarea este dacă ne uităm în oglindă, arătăm de multe ori bine, dar cum arătăm cu adevărat în „spatele cartonului” la o raportare a ceea ce spune Scriptura cum arătăm? Ne ascundem, purtăm o mască, dar într-o zi cunoscuţii, rudele, părinţii vor spune „păcat de el”, murdăria va ieşi la iveală, iar curăţirea se face doar prin Sângele lui Cristos. Din pricina căderii omului în păcat moartea este o realitate pentru tot ce are viaţă şi  „Întreaga creație geme” şi aşteaptă izbăvirea. Dacă omul moare neîmpăcat cu Dumnezeu, va experimenta moartea a doua şi Iadul cel veşnic. Noi am fost creaţi cu scopul de al glorifica pe Dumnezeu pritr-o binecuvântare veşnică. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este esenţa eticii, moralităţii şi a bunătăţii. Ceea ce este contrar este alegerea sinelui suprem, egoismul, din care rezultă celelalte fapte nelegiuite care se fac împotriva lui Dumnezeu. David, apostolul Pavel recunosc că păcatul este  făcut în primul rând înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este o întoarcere spre sine a omului aspect confirmat de viaţă noastră, noi pe „tronul” vieţii noastre în timp ce „uzurpând  Tronul şi rolul lui Dumnezeu”. Tot aşa se întâmplă şi cu păgânii „„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate” Isus afirmă „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” Scopul mântuirii este „ca să le deschizi [necredincioșilor] ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu”, dar oamenii care refuză să facă acest lucru şi sunt „însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor”. În acestă stare nu mai este posibil să cunoşti voia lui Dumnezeu „21  fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Duhul, Sfânt este acela care poate convinge omul că este păcătos şi să se întoarcă la Dumnezeu. „Ceea ce s-a pierdut la Cădere este recuperat la cruce.” O altă formă de necredinţă şi amăgire este utilitarismul, o filozofie centrată pe om care în  esenţa ei are conceptul de plăcere sau durere la modul propriu. Este de tip hedonist, începând în istorie încă de la Epicur filozof grec, şi este preluată de filozoful britanic Jeremy Bentham. Etica  se bazează pe filozofie pe fizică şi cunoscând natura înţeleptul poate fi fericit. Utilitarismul are problemă că se concentrează doar pe rezultate, dar Biblia ne arată că omul se uită la ce izbeşte privirea dar Dumnezeu se uită la inima omului. Definiţia binelui şi plăcerea sunt definite de om într-un fel, şi de Dumnezeu în altă manieră dar în mod diferit şi obiectiv şi concret. Bunătatea este un atribut divin transmisibil, dat parţial şi omului, dar avem instabilitate între a face bine ca să simţim plăcere, şi fuga de durere şi uităm de şi facem numai bine pentru a ne simţi confortabili, dar devenim dependenţi de binele proprie, exemplu fiind persoanele care consumă droguri. Evitarea dureri nu este rea în sine, poate fi o operaţie făcută de medici care te vindecă, dar Dumnezeu este interesat mai mult de sfinţirea noastră decât neapărat fericirea pământească. Biblia ne spune că trebuie să trecem prin bucurie şi încercări, care sunt teste ale credinţei şi ne face perseverenţi în credinţa noastră. Cine trăieşte doar pentru acestă viaţă va fi dezamăgit Iacov 1:2  „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, 3  ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”. La suprafaţă utilitarismul apare frumos, nimeni nu doreşte suferinţă, dar Biblia ne arată că nimic nu se poate compara cu o gloria viitoare, iar ţinta noastră trebuie să fie cerul şi fericirea pe acest pământ Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Omul  fără Dumnezeu rămâne o fiinţă neîmplinită fiindcă în inima lui este un gol în forma lui Dumnezeu, ce nu poate fi umplut cu surogate. Este acolo un spaţiu gol în suflet, duhul şi viaţa omului, care nu se poate complecta decât de Dumnezeu. Din acestă pricină omul doreşte mereu altceva, depăşirea condiţiei umane, Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei, dar mulţi oameni ignoră acest lucru. Ieremia afirmă despre inima omului că Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? , Solomon afirmă că totul este deşertăciune Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată din argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune! , iar Noul Testament întăreşte acest lucru Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Pe oamenii care nu se supun îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, ei se închină la alte lucruri, iar surogatele ca afaceri, sport familie, etc, nu sunt viabile iar  oamenii rămân neîmpliniţi fiindcă golul rămâne şi nu se poate înlocuii cu altceva decât cu Dumnezeu. Doar o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu prin Jertfa lui Cristos restabileşte relaţia eu –Tu, dintre fiinţa creată şi Dumnezeu.   A te amăgi singur „calea cea largă” este un drum sigur către Iad. Şoapta din Grădina Edenului, este o realitate actuală. aşa cum la urechea lui Adam şi Eva,   s-a şoptit cuvântul „oare a zis Dumnezeu” tot aşa răsună şi acum la urechea fiecărui om, felurite îndoieli sub diferite forme pentru a ne îndepărta de Dumnezeu. Credem că prin păcatul arogonaţei umane ne descurcăm în toate situaţiile singuri, dar nu este aşa, un exemplu a fost Titanicul despre care oamenii au declarat în mândria lor că nici Dumnezeu nu-l poate scufunda şi acum zace pe fundul oceanului Atlantic. El avea peste1500 de oameni la bord, bărcile de salvare era doar jumătate din câte ar fi trebuit să fie. Condiţiile de navigare nu erau potrivite pentru o cursă transatlantică, nu era pregătit suficient pentru condiţiile maritime grele, un aisberg, la zgâriat, şi a făcut o spărtură  sub linia de navigaţie lungă cam de 1000 de metri, vasul a luat apă şi s-a scufundat luând în adâncuri multe vieţi umane. Din nefericire mândria omului face pe mulţi oameni să respingă cuvântul lui Dumnezeu iar Isus avertizează că trebuie să fim smeriţi „Isus a chemat la El un copilas, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis: ” Adevarat va spun ca daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. „Motoul multor oameni este „pot să mă descurc şi singur” dar acest lucru este o amăgire fiindcă evaluarea corectă şi obiectivă o face Dumnezeu „Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. Nu suntem destul de pregătiţi de impact în luptă cu Diavolul şi ne pândeşte pericolul unei tragedii veşnice. „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Există multe feluri de mândrii, ca mândria religioasa, mândria unui nume, mândria unei imagini a unui prestigiu, mândrie spirituală etc… care ne împiedică să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. „Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: Apostolul Pavel   afirmă şi el „… pe cand eram noi inca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita a murit pentru cei nelegiuiti… pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi… ” trebuie să renunţăm la aroganţă să ne smerim fiindcă Cristos este singura noastă posibilitatea de a ne feri de mânia lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra Fiului pe Cruce. Doar prin El trecem de la moarte la viaţă veşnică. Şi în  vechime şi acum se poate vorbi de zeii vechi şi noi care ne stăpânesc viaţa sub diferite forme. Un exemplu este oraşul Efes din imperiul roman, patronat de  o zeiţă numită Artemis, la greci sau Diana la romani, care stăpânea oraşul cu tot tacâmul, templu preoţi jertfe etc. Templul era considerat una din cele 7 minuni ale lumii, era un loc de pelerinaj, avea o bancă comercială, fiind o sursă de câştig al oraşului, se fabricau mici statuete de argint ce reprezenta zeiţa sau templu,   iar desfrânarea era la modă, existau taverne şi hanuri în care prostituatele îşi vindeau trupul „sexul fiind considerat drept act de închinare”.   În acest loc a predicat Pavel Evanghelia lui Crtistos,   dacă era primită  oraşul pierdea câştigul material. Argintarul Dimitrie se răscoală „mare este Diana efesenilor” iar Pavel pleacă de acolo. Din păcate şi astăzi avem zeii noştri, banul puterea şi sexul, şi alţii poate mai puţin vizibili dar care produc tot aşa de mul rău şi iau locul lui Dumnezeu în inima noastră. Isus Cristos trebuie să fie totul în inima noastră 1 Corinteni 2:2  Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit, nu punem pe primul rând familia, casa, masa, jocuri video, muzică, pornografie, internet, filme, prieteni, cărţi, baruri, cumpărături, iubit(ă), somn, maşină, cruciuliţa, arta, cariera, avere, televizor, cafea, zâmbete şi lacrimi, o viata căldicică şi o mântuire ieftină. Pe ce altar ne depunem jertfa de zi cu zi a lui Dumnezeu sau a lui mamona? . „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Dacă ne uităm la starea omeniri morala este departe de etica creştină şi vedem avorturi, rasism, faptul că există aşa de multe diferenţe vine în  contrast cu ce spune Biblia   „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. În discriminarea rasială sau avort şi copii rezultaţi din căsătorii ineterasiale, copiii afro-americani sau albi, asiatici,   avem diferenţe copiii nu sunt suficient de albi şi aduc ofensă rasei superioare  ca şi rasa ariană promovată de nazişti. Un aspect groaznic este faptul că fetiţele sunt omorâte în mod sistematic de-a lungul istoriei şi lăsaţi în viaţă bebeluşii masculini. Dar ca şi în acest caz de exemplu spartanii ucideau fără nici o remuşcare copii care nu erau apţi  de luptă. Dar în faţa lui Dumnezeu ori fiinţă are valoare,   El face suflete oamenilor şi pentru fiecare a murit Cristos. Avortul răneşte femei bărbaţi  ucide copiii şi aduce dezonoare lui Dumnezeu, iar dacă ne întoarce la momentul în care poporul evreu era robi în Egipt, faraonul care nu cunoştea pe Iosiv se iau patru măsuri radicale. Ca şi grupare  dominantă erau egiptenii iar evreii erau mulţi la număr, Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi, erau o altă etnie, altă cultură şi erau o ameninţare pentru egipteni chiar în postura de robi. Faraonul ia măsuri, iau făcut  sclavi, au făcut robia mai grea, se dă poruncă moaştelor să ucidă toţi copiii de parte bărbătească,   dar ele refuză, iar porunca se înăspreşte Exodul 1:22  Atunci Faraon a dat următoarea poruncă întregului său popor: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.”. Vedem că de la infanticidul mascat s-a trecut la cel selectiv, să fie ucişi numai băieţii, şi aceştia să fie evrei din motive etnice. Măsurile luate nu au avut un rezultat pentru că la ieşirea poporul evreu din Egipt erau 600 000 de bărbaţi apţi de luptă.   A exista un sait numit denumit Purificarea Etnică, un joc video în care alergi prin ghetou şi omori negrii şi evrei iar dacă poţi îi arunci în aer. „Frumoasă” sursă de inspiraţiei pentru tineretul de azi.   Prin avort şi alte atrocităţi comise înţelegem răutatea infaticidului mascat ce este avortul, el fiind rezultatul rasismului şi discriminării rasiale, practicat de majoritatea popoarelor. Întru-n spital în perioada iunie 1976 – iunie 1977,700 de „cercetători”? au încercat să stabilească prenatalã a sexului copilului. În timp ce toţi fetuşii de sex masculin au fost păstraţi în viaţã, 430 din cei 450 de fetuşi de sex feminin au fost avortaţi. (Miller 1985)”. În China sau dat legi pentru oprirea avortului, sa stabilit câţi copii poate să aibă un cuplu de oameni căsătoriţi, etatizare, dar legea nu se respectă. Atât în India şi China în sate sunt preferaţi băieţii care pot să muncească, un exemplu  este  săteanul care afirmă  fără să se gândească cu cine se vor căsătorii copii lor „Anul trecut s-a ascut o singurã fatã în satul nostru – toţi ceilalţi au avut bãieţi” (Kristof 1993,1)”. Şi în Vest fetiţele sunt avortate fără o justificare clară, deşi mişcarea feministă  deşi este pro- avort în mod ciudat se opun selecţiei matinale ale sexului fetiţele sunt aproape totdeauna avortate. O altă latură  negativă este avortul şi rasismul denumit  aşa pentru că „Planned parenthood”, este o organizaţie ci cele mai multe avorturi di USA Margaret Sanger, fiind o rasistă, Sangers ia susţinut pe eugenişti (eugenetica, „rasa pură a fost practicată şi de nazişti), el s-a declarat în favoarea  sterlizării preferenţiale pentru a reduce numărul de negrii. Ca şi reacţie Corinne Cords, membrã a bisericii Betleem,   a făcut o lucrare  pro-viaţã numitã „Self Evident Truth, iar Randy Alcorn a fãcut acelaşi lucru în editorialul sãu „Eternal Perspective”. Industria avorturilor a ucis  peste 10 000 000 de copii negi din 1973 încoace. Astfel „Populaţia afro-americanã din America reprezintă 14% din întreaga populaţie. Dar bebeluşii afro-americani reprezintă 33% din totalul vieţilor pierdute prin avort (74% în Washington DC, 62% în Mississippi, 52% în New York City, 50% în Georgia”, un adevărat genocid. Acest lucru a fost o provocare pentru creştinii afro-americani de a conduce şi să vadă realitatea, avortul fiind  la egalitate în ceea ce priveşte răul cu sclavagismul. Din păcate mulţi albi au rămas indiferenţi la mişcarea pro viaţă, la prejudecăţile rasiale tot aşa cum nu au mai crezut în divinitatea lui Cristos. În mas- media toţi ajung în Rai fie că este vorba de filme sau viaţa reală fapt care este o amăgire. Răul se adună dar şi binele şi au existat voci care au exclamat „Oh, mai degrabã sã dãm mâinile – negri, albi, asiatici, hispanici, indieni – şi sã spunem împreunã cu glas rãspicat: este o cale mai bunã spre libertate decât cea a uciderii pruncilor!”. Dumnezeu a avut grijă de Moise în Egipt şi a urmat exodul, scoţând poporul din robia egipteană, tot aşa El la protejat pe Isus care urma să fie salvatorul lumii.   Biblia  deşi nu are o abordare specifică a avortului  este pro- viaţă având texte în sensul acesta. Ieremia 1:5 ne spune că Dumnezeu ne cunoştea înainte ca să ne fi întocmit în pântece. Asemenea Psalmul 139:13-16,   ne arată implicarea activă a lui Dumnezeu în formarea bebeluşilor înainte de a se naşte. De asemenea în cartea (Exodul 21:22-25), cel care provoacă moartea unui copil când femeia este însărcinată pedeapsa este aceeaşi ca şi când comite o crimă. Copilul care încă nu s-a născut este o fiinţă umană Psalmi 139:13  Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Omul este făcut după Chipul şi asemănarea lui  Dumnezeu ucidere copiilor este o ofensă la adresa Lui. În caz de viol, incest, sau alte lucruri oribile copilul nu trebuie pedepsit pentru păcatele părinţilor şi poate fi dat la o dopţie unei familii creştine. Una din probleme este când viaţa mamei este în pericol, dar aceste exemple sunt rare, 94 % sunt alte motive „ ex ca să rămână cu o siluetă de „miss” iar multe cupluri nu doresc copilul conceput de ei, aspect de o răutate care nu se poate imagina,   ori chiar şi în cazuri de mare sărăcie, avortul nu trebuie să fie prima opţiune. Biblia ne încurajează prin versete, El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, 14  în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. Aceste aspecte sunt valabil şi pentru medicii care au făcut avort.   Dacă în Iluminism ca mişcare ideologică şi culturală se urmărea „iluminarea maselor” sec LVII-XIX, în ţinuturile Europei America de Nord şi de Sud, şi se urmărea crearea unei societăţi raţionale şi înlăturarea dogmelor religioase de fapt burghezia avea nevoie de forţă califică pentru revoluţia industrială, în modernism, sec IX, tradiţia a fost refuzată, „Artiștii abstracți, inspirați de mișcarea impresionistă și de lucrările lui Paul Cézanne și Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât și forma – nu reprezentarea lumii naturale – sunt elementele esențiale ale artei vizuale.” Sub alt aspect  „Wassily Kandinsky,  Piet Mondrian și Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca și aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcția pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Acești artiști moderniști au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale și materiale, arta va trece de faza materialistă și va intra într-una spirituală,” în perioada respectivă încă existau absoluturi la care omul se putea raporta. În  post-modernism nu mai există un absolut ci se trece la relativism în materie de religie sau spiritualitate. Negând absoluturile, post-modernişti neagă atributele naturale ale lui Dumnezeu. Post-modernişti afirmă că adevărul poate fi adevărat pentru tine dar nu şi pentru mine, în care avem o gândire  cu un real pericol, şi nu vorbim despre lucruri banale ci de probleme care ţin de adevăr. Astfel se pierde deosebirea dintre religie şi credinţă  şi spiritualitate şi apare un pluralism religios în care dispare obiectivitatea şi nimeni nu mai poate pretinde că religia lui este falsă sau adevărată vizavi de alte religii. În post – modernism adevărul este relativ, ideea a început de fapt de la Augustin până la reformă, înălţând omul mai presus de realitate în centru fiind omul nu Dumnezeu.   Un reperezentant a fost  Renee Descartes,   iar a Iluminismului a fost un Kant. „Filosoful care a contribuit la ideea adevărului relativ a fost prusacul Immanuel Kant și lucrarea lui Critica rațiunii pure, care a apărut în 1781”. El argumentează că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este imposibilă şi s-a creat o separare între ”fapt„ şi„credinţă”, chestiuni care nu au nici o legătură cu religia cunoaşterea şi ştiinţa fiind prioritare. Biblia este scoasă în afara ecuaţiei din domeniul adevărului. De fapt în aceste momente omul orbecăieşte în aflarea adevărului iar ştiinţa şi toată cunoaşterea este o problemă de interpretare. Filozofii au clădit mai departe filozofia lor pe ideile lui Nietzche, ca exemplu Foucault, Rorty și Lyotard, şi l-au respins pe Dumnezeu şi religia în general şi nu mai există un adevăr obiectiv la care să te raportezi. Pierderea discernământului este un alt rezultat al acestei filozofii păguboase, aspect care a început încă de la teologul Toma de Aquino, în acestă situaţie Biblia nu mai are un singur autor ci oamenii o interpretează cum doresc Nici Reforma nu a scăpat total de aceste influenţe şi dacă ne uităm în jurul nostru vedem mulţimea de secte şi religii înţelegem pericolul post-modernismului. Un alt aspect este pluralismul religios/filozofic, iar dacă adevărul absolut nu mai există toate religiile sunt bune şi nu se mai poate deosebirea  între fals şi adevărat şi se tinde către ecumenism. Aceste pericole ale postmodernismului în care adevărul este relativ, piederea discenământului şi pluralismul filozofic sunt un pericol real pentru creştinism  şi trebuie să dai un răspuns acestei provocări. „D. A. Carson evidențiază îngrijorările mediului evanghelic conservator cu privire la ceea ce vede ca fiind pericolul pluralismului: „În cel mai sobru mod mă întreb uneori dacă nu cumva fața urâtă a ceea ce menționez ca fiind pluralism filosofic e cea mai periculoasă amenințare la adresa Evangheliei de la apariția ereziei gnostice în secolul II”. La acest gen de pericol este necesar un răspuns. În primul rând creştinismul afirmă că există absoluturi, că se poate discerne ce este adevărat sau fals, iar afirmaţiile despre Dumnezeu sunt contrare şi incorecte. Creştinismul afirmă că faptul că există un adevăr absolut Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Când Pavel s-a adresat filosofilor stoici și epicurieni pe Colina lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”, dar mulţi oameni nu vor acest lucru şi se ascund în spatele diferitelor ideologii sau filozofii. Jertfa lui Cristos,   rămâne în ultima instanţă o problemă de credinţă ce duce la mântuire.   Deci rămân în mintea filozofilor, a omului obişnuit, şi a celui care nu ştie carte întrebări esenţiale cum ar fi ce semnifcaţia are rostul vieţii lui pe pământ, de unde vine ca şi specie umană, şi destinul în viitor, dar întrebările fără un răspuns. Fiecare om mai mult sau mai puţin pune întrebarea filozofică care este rostul vieţii pe acest pământ, care este semnificaţia vieţii, de unde venim şi ce este dincolo de moarte. Fiind neîmplinit în acestă viaţă efemeră omul face eforturi disperate de a-şi depăşi condiţia, dar fără de folos, ei se uită  înapoi şi  descopere anii irosiţi pentru scopuri care nu s-au împlinit. Majoritatea oamenilor vor „succesul în afaceri, o sănătate bună, relaţii şi plăceri, sexul, filantropia şi altele dar majoritatea au mărturisit un sentiment de gol pe care nu au reuşit să-l umple”. Solomon recunoaşte că tot ce este sub soare e deşertăciune „Deşertăciune a deşertăciunilor„ deşi avea palate bogăţii şi faimă.   Eclesiastul 4:8  „Un om este singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii, şi nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu, şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău”. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei şi ne face conştienţi că există ceva dincolo de moarte, binecuvântare sau blestem. În cartea Geneza Dumnezeu a făcut omul după Chipul şi asemănarea Sa, într-o relaţie de părtăşie şi deşi omul a căzut în păcat, au rămas câteva aspecte valabile şi după cădere. Dumnezeu l-a făcut pe om o fiinţă socială,   ia dat o ocupaţie, Dumnezeu a avut comuniune cu omul, şi ia dat în stăpânire asupra pământului pământului, dar nu să îl strice. Aceste adevăruri ne indică faptul că Dumnezeu intenţionează să refacă părtăşia cu omul aşa cum a fost în Eden, El va distruge cerul şi pământul şi va crea altele noi, dar înaintea acestor lucruri omenirea va fi judecată, cei necredincioşi vor merge în Iadul cel veşnic şi doar aceia care au crezut şi şi-au spălat hainele în Sângele Mielului vor fi în cer cu Dumnezeu şi aşa se închide cercul. Restaurarea omului nu se poate face decât prin Jertfa lui Cristos  nu prin eforturi proprii. Tit 3:5  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt. Isus afirmă “Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10b). Fără promisiunile Lui viaţa noastră nu are sens şi suntem împliniţi doar în părtăşie cu cel care ne-a Creat. Creştinii de Duminică nu au nici o şansă, pe când creştinii adevăraţi au plătit un preţ au devenit robi a lui Cristos şi pot experimenta viaţa împreună cu El.   Evanghelia lui Cristos este Evanghelia Împărăţiei Cerurilor se prezintă puterea lui Dumnezeu pentru ca oricine crede în Cristos să fie mântuit. Biblia îl prezintă pe Cristos ca Împărat, Mare Preot şi Mijlocitor, ca Domn şi Stăpân cu o autoritate supremă.   Evanghelia este cristocentrică iar noi trebuie să vestim această Evanghelie. Apostolul Pavel: „Dacă deci Îl mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani10:9) Din păcate apar şi false evanghelii în care omul se pune în centru universului iar „creştinii care se pocăiesc” nu fac nicidecum un favor lui Dumnezeu ci se osândesc singuri. Apar tot felul de evanghelii false dar Pavel avertizează Galateni 1:8  „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Samy Tuțac)  Conform titlului  credinciosul trebuie să fie într-o permanenţă stare de veghere, pocăinţa fiind un proces iar primejdiile de a cădea sunt reale 1 Petru 5:8  „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. În Vechiul Testament termenul de pocăinţă echivalează cu a-i părea rău”, „a se răzgândi”,   sau  „a se întoarce înapoi, a se reîntoarce” în contextul distrugerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu sau poporul evreu şi Domnul, iar da că nu o face suportă consecinţele şi ajunge şi mai rău. Dragostea lui Dumnezeu primeşte omul la pocăinţă în ultimul moment şi se întoarce  de la judecată la iertare. El  s-a descoperit pe Sine ca şi un Dumnezeu al dragostei, a milei şi îndurării faţă de poporul ales ce cheamă poporul la pocăinţă într-o stare de dependenţă totală faţă de El, dar şi în contextul Legământului mozaic făcut cu poporul şi care a fost călcat. Aici se poate aminti Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul sau poporul la pocăinţă şi Voia lui Dumnezeu hotărâtoare prin care indiferent de voinţele oamenilor sau a demonilor îşi duce planul la îndeplinire. El o face înainte ca ambele Regate de Nord şi de Sud să fie duse în robie. Apocalipsa 21:22  În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei. Din cauza neascultării poporul evreu suportă consecinţele care sunt teribile. Trebuie să înţelegem faptul că Dumnezeu poate să îşi schimbe hotărârea cu privire la pedeapsă sau binecuvântare 2 Cronici 7:14  „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara”, dar nu-şi schimbă natura Sa de Dumnezeu drept şi sfânt. În Noul Testament semnificaţia cuvintelor sunt cam aceleaşi „a se răzgândi”, deci „a regreta, a-i părea rău”, ex este pilda vameşului şi a fariseului ce înseamnă o schimbare radicală a vieţii în raport  cu relaţia dintre om şi Dumnezeu. Termenul înseamnă şi convertire, de aceea Ioan botezătorul cheamă la pocăinţă şi face botezul atât celor păcătoşi cât şi neprihăniţi fiindcă este un act  decisiv a persoanei respective de la modul vechi de trai la unul nou şi să se încreadă în Mesia care urma să vină. Pocăinţa adevărată este ceva radical, avem pilda fiului risipitor în contrast cu pilda vameşului şi fariseului, dar cel mai bun exemplu este Pilda tânărului bogat în contrast cu Zacheu. Cine doreşte cu adevărat să se pocăiască trebuie să-şi mărturisească păcatul înaintea lui Dumnezeu, neputinţa de a şi rezolva singur păcatul şi a trăi într-o totală dependenţă de Dumnezeu. Primii creştinii chemau oamenii la pocăinţă şi iertarea lui Dumnezeu pocăinţa este darul lui Dumnezeu dar e şi responsabilitatea omului. De asemenea în cartea Evrei se arată importanţa pocăinţei iniţiale şi se pune la îndoială posibilitatea pocăinţei  a doua oară Evrei 6:4-6. Şi în alte pasaje se afirmă în mod categoric faptul că credincioşii trebuie să se pocăiască, pocăinţa şi sfinţirea  fiind un proces continuu. În primul rând se arată că în viaţa creştină există aspectul pozitiv al pocăinţei şi al iertării. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii întoarcerea de la păcat dar să fie ceva real Matei 7:16  „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? făcând fapte vrednice de pocăinţa lor”. Cartea Faptele  Apostolilor este focalizată pe  pocăinţă şi mântuire legate de Persoana lui Isus Cristos şi al recunoaşte pe Isus ca Domn şi Mântuitor. În predica lui Petru l-a Rusalii el atacă în mod direct  pe evrei „voi l-aţi răstignit” şi îi îndeamnă pe oameni să-l accepte pe Isus ca şi Mântuitor. Indiferent cum pui problema pocăinţa înseamnă un om nou în Cristos „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Ea  este o lucrare  a omului şi al lui Dumnezeu care atrage oamenii la el  şi se face prin Harul Lui. Nu se poate admite o pocăinţă fără o schimbare a minţii respectiv a conduitei, comportamentul omului şi a faptelor lui.   De aceea Ioan a mustrat  pe cărturari şi farisei „Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră.”  De asemenea trebuie să avem capacitatea da a face fapte bune după convertire „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”. Pocăinţa este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt în inima păcătosului, El este acela care convinge omul de păcat, sau poate respinge oferta Mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos cu consecinţe veşnice. Veghere în viaţa creştină este un lucru esenţial pentru că Geneza 4:7  Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Amin

11). Bibliografie

Studiu introductiv în Legea  Istoria și Poezia Vechiului Testament de VASILE TALPOŞ EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait www. theophilos. 3x. ro

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/cartea-geneza. html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBILICĂ  de  ERNEST AEBI

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps: //cristytepes. wordpress. com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Las_Vegas

Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/pentateuh. html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,      Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/pentateuh. html

Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-genesa. html

Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

Sait http: //www. voxdeibaptist. org/pacatul_si_caderea_Gill. htm

Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 Editura „Cartea Creştină”  Oradea  1998.

Sai http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/revelatie-generala-speciala. html

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Timp

MĂREŢIA CREŞTINISMULUI  de DINESH D, SOUZA  Editura Imago Dei, Oradea 2011

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/timp. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Dumnezeul-infinit. html

Lucrare de Licenţă. Importanţa Conceptului de Suveranitate al lui  Dumnezeu în scrierile  lui Carl F. Henry de Ardelean Viorel

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de WAYNE GRUDEM, Editura Făclia, Oradea 2004

PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ  de Henry Clarence Thiessen

1. F. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6

NORMAN, GEISLER   Filozofia Religiei,    Editura „Cartea Creştină” Oradea 1999.

Sait https: //www. resursecrestine. ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu

Sait https: //www. resursecrestine. ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune

Sait https: //www. resursecrestine. ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu Autor Igor Opincă

Sait https: //www. resursecrestine. ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune Igor opincă

Sait https: //www. resursecrestine. ro/studii/179842/in-timpul-luptei-nadajduiti-in-domnulIgor Opincă 

Sait http: //publicatia. voxdeibaptist. org/literatura3_ian05. htm M. Teor

Sait https: //www. resursecrestine. ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor:  A. W. Tozer

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Las_Vegas

Sait https: //www. resursecrestine. ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor:  A. W. Tozer 

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/utilitarismul. html

Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Epicur#Scrieri

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/utilitarismul. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/utilitarismul. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu. html

Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

Sait stiricrestine. ro Zeii vechi şi noi – Stiri Crestine. ro Marius Bădescu

Saithttps: //www. resursecrestine. ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper 

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/avort. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/pericolele-postmodernismului. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/rostul-vietii. html

Sait http: //www. baptist-tm. ro/evanghelia-imparatiei-lui-dumnezeu-un-raspuns-evanghelicilor-care-au-luat-o-pe-ulei/ Samy Tuțac

Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/pocainta. html

Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/pocainta-mantuirea. html

ARDELEAN VIOREL

 [1] STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT  pag 60

[2] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2011/11/cartea-geneza. html

[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBILICĂ  de  ERNEST AEBI pag 7-80

[4] n b. – acest lucru este impropriu spus pentru că Hristos a realizat mântuirea,   fiindcă se arată umanitatea lui Isus. 

[5] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps: //cristytepes. wordpress. com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[6] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait www. theophilos. 3x. ro

[8] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/pentateuh. html

[9] Dicționar Biblic pag 1001

[10] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. ro/2012/08/pentateuh. html

[11] Dicționar Biblic pag 1006

[12] Sait http: //www. gotquestions. org/Romana/cartea-genesa. html

[13] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[14] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

[15] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[16] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[17] Sait http: //www. voxdeibaptist. org/pacatul_si_caderea_Gill. htm

[18] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[19] Sait http: //www. voxdeibaptist. org/pacatul_si_caderea_Gill. htm

[20] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

[22] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[24] Sait Itinerar Biblic http: //www. twrro. ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[25] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

[26] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag 399 

[27] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag 412-415

[28] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag 412-415

[29] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag  449-153                                                  

[30] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag  489-558

[31] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag  489-558

[32] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag  138 – 141

[33] Millard,   Erickson   Teologie Creştină,  Volumul 2 pag   525- 540

[34] Saithttp: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

[35] Sai http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

[36] Saithttp: //dictionarbiblic. blogspot. com/2011/11/caderea. html

[37] Sai http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

[38] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

[39] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

[40] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/revelatie. html

[41] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/revelatie-generala-speciala. html

[42] Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Timp

[43] Măreția creștinismului pag 136 – 140

[44] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/timp. html

[45] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2013/04/timp. html

[46] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Dumnezeul-infinit. html

[47] Lucrare de Licenţă. Importanţa Conceptului de Suveranitate al lui  Dumnezeu în scrierile  lui Carl F. Henry de Ardelea Viorel

[48] GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY   pag 162

[49] Dicţionar Biblic pag 351

[50] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ  de Henry Clarence Thiessen pag 89

[51]  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.

[52]  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 37.

[53] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 38- 39.

[54] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag.   54.

[55] Norman N, Geisler  Filozofia Religiei, pag 50-52

[56] Norman N, Geisler  Filozofia Religiei, . pag 47.

[57] Norman N, Geisler  Filozofia Religiei,  42-45.

[58] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/Dumnezeul-infinit. html

[59] Sait https: //www. resursecrestine. ro/cugetari/181297/pretuiti-timpul-cand-sunteti-doar-voi-si-dumnezeu  Igor Opincă

[60] Sait https: //www. resursecrestine. ro/studii/180580/folositi-va-timpul-cu-intelepciune Igor Opincă.

[61] Sait https: //www. resursecrestine. ro/studii/179842/in-timpul-luptei-nadajduiti-in-domnul Igor Opincă

[62]  Sait http: //publicatia. voxdeibaptist. org/literatura3_ian05. htm M. Teor

[63] Sait https: //www. resursecrestine. ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor:  A. W. Tozer 

[64] Sait http: //publicatia. voxdeibaptist. org/literatura3_ian05. htm M. Teor

[65] Sait https: //www. resursecrestine. ro/eseuri/132876/biserica-a-fost-infectata Autor:  A. W. Tozer 

[66] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/caderea-afecteaza-omenirea. html

[67] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/utilitarismul. html

[68]  Sait https: //ro. wikipedia. org/wiki/Epicur#Scrieri

[69] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/utilitarismul. html

[70] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/gol-forma-lui-Dumnezeu. html

[71] Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

[72] Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/40179/aroganta-umana Stefan Tohatan

[73] Marius Bădescu – Timisoara www. stiricrestine. ro Zeii vechi şi noi – Stiri Crestine. ro

[74] Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper 

[75] Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper 

[76] Sait https: //www. resursecrestine. ro/predici/39908/avort-rasism-discriminare-sexuala-si-cristos John Piper 

[78] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/avort. html

[79] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/pericolele-postmodernismului. html

[80] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/pericolele-postmodernismului. html

[81] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/rostul-vietii. html

[82] Sait http: //www. baptist-tm. ro/evanghelia-imparatiei-lui-dumnezeu-un-raspuns-evanghelicilor-care-au-luat-o-pe-ulei/ Samy Tuțac

[83] Sait http: //dictionarbiblic. blogspot. com/2012/08/pocainta. html

[84] Sait https: //www. gotquestions. org/Romana/pocainta-mantuirea. Html

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/188096/pacatul-care-inseala-geneza-3-1-24-pacatul-pandeste-la-usa-dorinta-lui-se-tine

////////////////////////////////////////

Cunoaște-ți vrăjmașul, de  Zac Poonen

Cuprins

DE CE TREBUIE SĂ ÎŢI CUNOŞTI VRĂJMAŞUL

ORIGINEA LUI SATAN

ÎNŞELĂCIUNEA LUI SATAN

DE CE NU L-A NIMICIT DUMNEZEU PE SATAN

METODELE LUI SATAN

ÎNFRÂNGEREA LUI SATAN

A- | A+

DE CE TREBUIE SĂ ÎŢI CUNOŞTI VRĂJMAŞUL

Vreau să vă arăt câteva adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu pe care mulţi dintre voi, tinerii, poate niciodată nu le-aţi cunoscut până acum. Aceste realităţi se referă la vrăjmaşul sufletului nostru.

Aţi auzit foarte multe despre mântuire şi despre ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi. Însă probabil că nu aţi auzit multe despre Satan, fiindcă celor mai mulţi predicatori nu le place să predice despre acest vrăjmaş.

Vreau să vorbesc despre Satan, deoarece Biblia, în 1 Petru 5:8 , ne spune următoarele: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” .

Unul dintre cele mai importante principii ale războiului este să îţi cunoşti vrăjmaşul. Dacă eşti în război şi ai o mulţime de informaţii despre inamic, aceste informaţii te vor face puternic şi lupta va fi mult mai uşoară pentru tine. Dacă, în schimb, ştii foarte puţine despre duşmanul tău atunci bătălia va fi cu mult mai grea.

Sau, folosind o altă ilustrare, dacă ştii dinainte toate întrebările care îţi vor fi puse la un examen, atunci examenul respectiv va fi unul foarte uşor pentru tine.

În viaţa creştină se întâmplă exact la fel. Dacă îţi cunoşti vrăjmaşul, poţi să-l învingi şi să fii mai mult decât biruitor în fiecare ispitire.

Sunt mulţi creştini care se luptă din răsputeri de-a lungul întregii vieţi, încercând să-L urmeze pe Isus, dar care eşuează. Cred că una dintre principalele cauze este că ei nu cunosc mai nimic despre vrăjmaşul lor.

Cunoaştem cu toţii importanţa cercetărilor medicale. Datorită cunoştinţelor din acest domeniu, în generaţia noastră s-au vindecat milioane de oameni de diferite boli şi multe vieţi au fost salvate de la o moarte prematură. Însă omenirea nu ar fi avut aceste beneficii dacă oamenii de ştiinţă nu ar fi făcut toate cercetările posibile în legătură cu vrăjmaşii corpului omenesc, descoperind metodele prin care aceşti duşmani atacă corpul uman. Numai printr-un studiu intensiv a bacteriilor şi a viruşilor, a duşmanilor sănătăţii, s-a ajuns la îmbunătăţirea sănătăţii omului. Prin studiu, cercetătorii au descoperit anumiţi compuşi chimici prin care i-au putut distruge pe duşmani şi i-au putut îndepărta din corpul omenesc.

Principiul care este valabil în legătură cu sănătatea corpului nostru fizic este valabil, cu atât mai mult, în cazul omului nostru lăuntric, duhovnicesc. În mod similar, dacă vrem să-l scoatem pe vrăjmaşul duhului nostru din poziţia lui strategică, pe care şi-a ocupat-o în viaţa noastră, iar apoi să ne păstrăm duhul neîntinat pentru Dumnezeu, avem nevoie să studiem şi despre acest vrăjmaş, care este Satan.

Biblia ne dă o mulţime de informaţii despre Satan. De fapt, imediat după ce ne spune că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, următoarea persoană despre care ne vorbeşte Biblia este cea a lui Satan. Biblia nu ne spune nimic despre ce au făcut Adam şi Eva în grădina

Edenului. Însă, deja pe primele pagini, ne spune că Satan a venit în grădină, aducând păcat şi confuzie, şi curmând părtăşia pe care o aveau Adam şi Eva cu Dumnezeu.

Cauza tuturor păcatelor, a violenţelor şi a relelor care există astăzi în lume se află acolo, în acea intrare a lui Satan în Eden (Geneza 3).

De ce ne vorbeşte Biblia despre Satan imediat după istoria creaţiei bărbatului şi a femeii? Deoarece Dumnezeu vrea ca noi să ştim despre Satan şi să fim vigilenţi. Am văzut că Satan „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” . Dacă ziarele ar raporta că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi hoinăreşte pe străzile oraşului tău, te-ar ajuta să ştii în ce zonă se află leul, pentru a putea evita zona respectivă? Bineînţeles, aceasta ar fi o informaţie vitală pentru tine. În acelaşi mod, dacă ştii zonele în care este activ Satan, cunoaşterea aceasta te poate ajuta să eviţi o mulţime de probleme.

Mulţi credincioşi trec în mod frecvent prin perioade de descurajare. Trebuie neapărat să înţelegem bine un adevăr, şi anume: că descurajarea nu vine niciodată de la Dumnezeu, ci vine întotdeauna de la diavol. În mod similar rivalitatea, violenţa, ura, invidia, amărăciunea, calomnierea, văicărelile, cârtirile, revolta împotriva autorităţilor şi orice altă formă de rău vin întotdeauna de la Satan. Pentru a putea birui toate aceste rele în viaţa noastră, trebuie să fim bine informaţi cu privire la vrăjmaşul nostru.

În Noul Testament, deja pe primele pagini, ni se dau informaţii despre Satan. Imediat după ce ni se relatează faptul că Isus a fost botezat în apă şi uns de către Duhul Sfânt, citim că Satan I s-a împotrivit în pustie şi L-a ispitit.

Prin faptul că ambele Testamente ne vorbesc – deja în primele capitole – despre vrăjmaş, putem vedea măsura importanţei pe care o acordă Biblia descrierii activităţilor lui Satan. De ce este atât de important să ne spună despre Satan de la bun început? Pentru ca noi să nu putem spune că n-am ştiut de viclenia sau de puterea amăgitoare a vrăjmaşului sufletelor noastre.

Este important să cunoşti, încă din tinereţe, lucrurile privitoare la vrăjmaşul tău, deoarece, odată ce ţi-ai dat bine seama ce spune Biblia despre Satan, îţi vei conduce viaţa cu mare atenţie şi, spre deosebire de mulţi oameni, nu-ţi va mai fi niciodată frică de diavol.

Mulţi se tem de Satan, fiindcă ei nu cunosc ceea ce ne învaţă Scriptura despre el. Deoarece ei nu ştiu că Domnul nostru, Isus, l-a învins pe Satan la crucea Golgotei, ei se tem de oamenii care practică magia neagră, care fac vrăjitorii împotriva lor, etc. Însă din momentul în care ochii tăi vor fi deschişi, spre a vedea ceea ce a înfăptuit Domnul pentru noi toţi, la cruce, nu îţi va mai fi niciodată teamă de Satan.

În adunările creştine, Satan încearcă uneori să distragă atenţia oamenilor prin comportamentul bizar al unor oameni posedaţi de demoni, aşa cum a făcut-o şi în sinagogile în care a predicat Isus. Însă lui Satan nu trebuie să i se permită niciodată să facă acest lucru. Odată s-a întâmplat şi în adunarea noastră că, în timpul unei conferinţe de studiu biblic, un om posedat de demoni s-a târât pe culoar ca un şarpe, înspre amvon, încercând să tulbure adunarea. Când demonul a fost mustrat în Numele lui Isus, omul a căzut imediat într-un somn adânc chiar acolo, pe podea. După ce s-a terminat studiul biblic, când noi toţi am spus „Amin”-ul final, omul s-a trezit, iar noi am vorbit cu el. Nu aveam de gând să-i

permitem lui Satan să întrerupă studiul nostru biblic prin vreunul din agenţii lui.

La o altă conferinţă creştină mare, ţinută în aer liber, un om a început dintr-odată să danseze în faţa amvonului, dând parcă impresia că prin acest gest aproba ceea ce se predica în faţă. Când i-am cerut prin translator să se aşeze, el a continuat ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Atunci noi am mustrat demonul din el în Numele lui Isus şi, ca urmare, omul a plecat înapoi la locul său şi a stat acolo liniştit.

Da, demonii trebuie să se supună atunci când li se porunceşte în Numele lui Isus, deoarece toate puterile întunericului sunt în cunoştinţă de cauză în privinţa înfrângerii lor de către Isus, la Calvar.

Este important de ştiut că în minunatul Nume al lui Isus Hristos există o putere colosală; şi aceasta deoarece Isus l-a înfrânt pe Satan la crucea Golgotei. Nu trebuie niciodată să te temi de Satan. Numai când nu îţi cunoşti vrăjmaşul trăieşti cu teama că ţi-ar putea face ceva; dar el nu te poate atinge dacă Îi permiţi lui Isus să fie Domnul întregii tale vieţi – fiindcă, aşa cum am spus, Satan a fost complet golit de orice putere atunci când Isus l-a înfrânt la cruce.

ORIGINEA LUI SATAN

Ştim că Dumnezeu a existat din veşnicii. Biblia începe cu afirmaţia: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1). Acestea sunt primele trei cuvinte ale Bibliei. Ele se referă la veacurile din veşnicia trecută – veşnicie atât de îndepărtată, încât mintea noastră nici măcar nu o poate înţelege, deoarece mintea noastră poate gândi numai în temenii unor mărimi fizice, cum este şi timpul. Dumnezeu însă a existat înainte de a fi început timpul.

Satan însă nu a existat înainte de începerea timpului. Satan este o fiinţă creată. Aceasta să însemne oare că Dumnezeu a creat o fiinţă rea? Nu. Aceasta ar fi fost imposibil. Dumnezeu nu poate crea vreodată ceva rău. Tot ce creează El este desăvârşit. Chiar Adam şi Eva, când au fost creaţi, au fost desăvârşiţi. În acelaşi fel, şi Satan când a fost creat era desăvârşit. La acel moment era cunoscut ca„Luceafăr strălucitor [Lucifer] , fiu al zorilor” (Isaia 14:12). Acest nume are acum o conotaţie rea, însă nu a fost aşa în veşniciile trecute, când a fost creat Lucifer.

El a fost creat ca un lider al îngerilor, pentru a-i conduce pe aceştia în închinare înaintea lui Dumnezeu. Când a fost creat, Dumnezeu i-a dat multe abilităţi şi puteri supranaturale. Ulterior însă, Lucifer a căzut în păcat şi a devenit Satan.

Satan are încă şi astăzi acele puteri, pentru că

Dumnezeu nu i le-a luat înapoi când Satan a decăzut.

Poate ne mirăm de faptul că Dumnezeu nu a luat înapoi acele puteri de la diavol; şi poate ne întrebăm: de ce? Motivul este acela că, de regulă, Dumnezeu nu ia înapoi darurile pe care le-a dat. Chiar şi noi, fiinţele umane, nu luăm înapoi un dar pe care l-am dat cuiva – chiar dacă acea persoană se întoarce, la un moment dat, împotriva noastră!

Astfel, Satan foloseşte acea putere pentru a face rău oamenilor; de aceea oamenii care intră în contact cu el pot face lucruri supranaturale, prin vrăjitorie.

Cu privire la Satan este scris: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor [acela era numele lui – cel strălucitor], fiu al zorilor!” (Isaia 14:12).

Ca lider al îngerilor, Lucifer era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. De ce a căzut el de acolo? Cauza este arătată în următoarele două versete: „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu (…) voi fi ca Cel Prea Înalt’. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor” (Isaia 14:13-15) .

Lucifer a fost mai înzestrat şi mai frumos decât toţi ceilalţi îngeri, şi a avut mai multe abilităţi supranaturale în comparaţie cu ei. El i-a condus pe îngeri în închinare înaintea lui Dumnezeu – până când mândria, această otravă, a intrat în inima lui. Atunci el a început să gândească: „Numai o Singură Persoană este deasupra mea şi această Persoană e Însuşi Dumnezeu. Voi prelua conducerea şi voi domni, la fel de bine, şi peste El.”

Acest gând, care i-a venit în inimă, a fost unul cu-adevărat stupid. Cum ar fi putut el, vreodată, să urce deasupra Creatorului său? Însă aşa este Satan – total necugetat în multe dintre lucrurile pe care le gândeşte şi

le face, chiar dacă este atât de deştept!!! Asemenea lui, mulţi oameni deştepţi din întreaga lume fac o mulţime de lucruri complet absurde din punct de vedere spiritual. Cu cât studiem mai mult despre Satan, cu atât vom vedea, mai mult, cât de stupid este el în multe dintre lucrările pe care le face.

Lucifer nu s-a mulţumit cu locul în care l-a pus Dumnezeu. El vroia să avanseze, înspre locul în care credea că va putea obţine închinarea tuturor! Şi reţineţi: el nu a afirmat că va face aşa, ci a început doar să aibă astfel de gânduri, în inima sa; citim aceasta în versetul 13.

Însă Dumnezeu se uită la inima noastră şi El S-a uitat şi la inima lui Lucifer şi a văzut scopul urmărit de acea inimă.

Există o diferenţă între ispită şi păcat.

La început ispita vine ca un gând, în minte. Totuşi,păcătuim numai atunci cândacceptăm acel gând şidecidem, în inima noastră, să acţionăm în conformitate cu el. Dacă, din contră, respingem imediat gândul acela, nu păcătuim (Iacov 1:14-15).

De exemplu: ai avut vreodată un gând rău, de a întreprinde ceva cu scopul de înjosi o persoană în faţa altora, pentru ca tu însuţi să apari o persoană mai bună?

Ştii care a fost prima persoană care a avut un astfel de gând? Lucifer. Pe cine a vrut el să înjosească? Nu pe îngeri, pentru că pe ei îi avea deja în subordine. El a vrut să-L înjosească pe Dumnezeu. Deci a-i înjosi pe oameni ca tu să urci în vârf este chiar spiritul lui Satan.

De ce spun că trebuie să îţi cunoşti vrăjmaşul? Pentru că, atunci când un astfel de gând intră în mintea ta, trebuie să îl identifici imediat pe vrăjmaşul tău, care

tocmai încearcă să pătrundă. Leul care răcneşte este pregătit să te devoreze.

Nu sunt necesari mulţi ani pentru ca Arhanghelul din gradul cel mai înalt să devină diavol. Nu. E necesar doar un singur moment. Lucifer nu a căzut treptat, încetul cu încetul. Nu.A căzut ca un fulger, aşa cum a spus Isus – într-o clipită (Luca 10:18). Cu un moment înainte, el a fost „cel strălucitor”. Însă imediat ce a început să nutrească gândul că va deveni ca Dumnezeu, el a devenit diavolul.

Cât durează până când un înger devine demon? Nici măcar o secundă. Doar un moment. Cât durează până când o persoană cu adevărat bună devine ca diavolul? Doar un moment. Atâta tot. Amintiţi-vă mereu de adevărul acesta.

Un alt pasaj din Scriptură care ne vorbeşte despre originea lui Satan este Ezechiel 28. Acolo îl vedem pe Satan numit „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:12). În spatele conducătorilor acestei lumi se află puteri ale întunericului şi, la acea vreme, în spatele conducătorului Tirului era Satan însuşi; iar Domnul i-a vorbit lui Satan care îl manipula pe acel conducător.

Domnul îi aminteşte lui Satan de timpul când a fost în grădina Edenului (Ezechiel 28:13). Aceasta ne arată că Lucifer a fost în Eden înainte de Adam şi Eva; şi Domnul îi reaminteşte lui Satan cum a fost el „fără prihană în căile lui, din ziua când a fost creat până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în el” (versetul 15).

Inima lui Lucifer s-a înălţat, în primul rând, datorită frumuseţii lui. Se înalţă vreodată inima ta când te uiţi în oglindă şi vezi cât de bine arăţi comparativ cu alţii? Apariţia acestui sentiment să fie un avertisment pentru tine. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru darurile bune pe care ţi le-a dat. Nu este nimic greşit să ai o înfăţişare

frumoasă, însă e total greşit să ai mândrie datorită acestei înfăţişări, fiindcă atunci deschizi uşa lui Satan.

Un alt motiv al mândriei lui Lucifer a fost inteligenţa lui. Ştiai că Satan este cel mai deştept dintre toate fiinţele create? Nu e nimic greşit să fii inteligent. Ne putem folosi inteligenţa pentru slava lui Dumnezeu. Însă nu avem nici un drept să fim mândri datorită ei. Nu este vorba că ar trebui să considerăm inteligenţa noastră un handicap, în slujirea Domnului. Nu. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru inteligenţă şi pentru frumuseţe, dar nu fii niciodată mândru datorită acestora.

Al treilea motiv al îngâmfării lui Lucifer a fost acela că, dintre toate fiinţele create, el avea poziţia cea mai înaltă. Lucifer a eşuat în a recunoaşte faptul că toate aceste trei motive ale mândriei lui – frumuseţea, inteligenţa şi poziţia – erau de fapt daruri primite de la Dumnezeu. În privinţa acestei recunoaşteri eşuează multe dintre fiinţele create – şi mulţi dintre cei care cad sunt creştini. În acest mod, Satan obţine un punct de sprijin în viaţa lor şi prin acesta, în final, îi distruge.

Vedem, astfel, că toate păcatele din lume provin din atitudineamândriei. Nu crima sau adulterul le-a cauzat, ci mândria. De aceea, iertarea păcatelor şi mântuirea au venit tocmai prin atitudinea opusă, prin cea a smereniei lui Isus. Calea care duce la zădărnicirea tuturor planurilor viclene ale lui Satan este cea a smereniei.

Tot în Lucifer vedem şi originea spiritului de nemulţumire cu privire la propria-i soartă. Dacă am putea privi la această lume din punctul de vedere al lui Dumnezeu am putea vedea cum lumea este plină de oameni nemulţumiţi cu soarta lor, care tot timpul au ceva de care să se plângă, care mereu cârtesc – adică oameni care au un mod de raportare asimilat de la Satan.

Atitudinea de răzvrătire împotriva autorităţii provine, şi ea, din spiritul lui Lucifer. Exista o Singură autoritate pe care o avea Lucifer deasupra lui – aceea a lui Dumnezeu – dar nici pe aceea nu a suportat-o, ci s-a revoltat împotriva ei. El dorea să fie deasupra acelei Autorităţii şi, în acest scop, dorea să-L denigreze pe Dumnezeu.

Vedem noi, oare, manifestarea acestui spirit în rasa umană? De unde provin acele lupte sângeroase pentru putere în diferite ţări, dacă nu din spiritul de răzvrătire împotriva autorităţii? De asemenea, multe dintre conflictele de muncă din fabrici sunt cauzate de aceeaşi atitudine. Iar în zilele noastre, acest duh de răzvrătire i-a cuprins nu numai pe studenţi, dar şi pe elevii din şcoli şi se manifestă chiar şi prin copii mici, în familie.

Toate acestea sunt un semn sigur al faptului că lumea se înrăutăţeşte. Lipsa de respect faţă de profesori şi faţă de părinţi, şi chiar faţă de fraţii prezbiteri din biserică, este un fenomen des întâlnit în multe locuri în zilele noastre.

Nu uita niciodată că aceasta e atitudinea care a cauzat transformarea celui mai bun înger într-un diavol; şi acest spirit poate schimba şi astăzi un băiat bun sau o fată bună, într-un diavol.

Dumnezeu nu face pe nimeni rău, niciodată. Noi înşine ne facem răi, atunci când ne deschidem faţă de spiritul lui Satan.

În legătură cu Lucifer, aş dori să mai reţineţi un ultim aspect. Când a căzut, nu a căzut singur. A avut tovărăşia acelora pe care a reuşit să-i corupă. Citim în Apocalipsa 12:4 că Satan în momentul căderii „trăgea după el” o treime din îngeri. Aceştia, la rândul lor, după ce asimilaseră ideile lui Satan, i se alăturau prosteşte în atitudinea mândriei, a nemulţumirii şi a răzvrătirii.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Acolo unde o persoană este rea, nu se mulţumeşte să rămână în starea aceea de una singură. Vrea să tragă după sine în mizerie şi-n răutate şi pe alţii. De la o „rădăcină de amărăciune”, care este într-o persoană, pot fi „tulburaţi şi întinaţi mulţi”, dacă acei mulţi nu veghează (vezi Evrei 12:15).

ÎNŞELĂCIUNEA LUI SATAN

În Geneza capitolul 3 vedem atacul lui Satan şi putem învăţa multe despre tactica pe care o adoptă el în ofensivă. Ni se spune acolo că „şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului”. Satan a intrat în acel şarpe (la fel cum s-a întâmplat şi în ţinutul gadarenilor, când demonii pe care i-a scos Isus din omul îndrăcit au intrat în porci), iar Satan i-a vorbit Evei prin şarpe şi a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină’?” Când Eva a răspuns că restricţia se referea numai la pomul din mijlocul grădinii şi că porunca avea legătură cu un pericol de moarte, Satan a afirmat contrariul Cuvântului lui Dumnezeu spunând: „Hotărât că nu veţi muri …”

Observaţi cum vine Satan: întâi de toate, el pune

sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu.

La fel vine şi la noi. El pune întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu cu-adevărat că nu e voie să procedezi aşa? Dar ce e rău în a face asta? Aceste porunci biblice sunt învechite. Ele au fost scrise pentru acel timp şi pentru acea cultură în care a trăit Pavel. Mai mult ca sigur că Dumnezeu nu a vrut ca noi, cei din secolul douăzeci şi unu, să interpretăm acele interdicţii în mod literal, etc., etc.”

Întâlnim tineri şi bătrâni care pun mereu astfel de întrebări, fără ca ei să-şi dea seama, câtuşi de puţin, că au

devenit purtătorii de cuvânt ai lui Satan. Chiar şi atunci când cugetul lor îi sensibilizează, că ceva este greşit, continuă să se bazeze pe propria lor argumentare şi iscodesc mereu, căutând posibilitatea comiterii unor fapte care sunt interzise de Dumnezeu.

Când există anumite porunci sau când anumite lucruri sunt interzise de Dumnezeu, în Cuvântul Său, putem fi siguri că El are motive bine întemeiate pentru emiterea acelor porunci sau acelor interdicţii. Satan însă întotdeauna ne face să ne întrebăm dacă Dumnezeu chiar s-a referit la aceasta, etc.

Care e scopul final spre care ţinteşte Satan atunci când ne face să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu? Exact acelaşi care a fost şi în cazul Evei – de a ne îndepărta de Domnul şi de a ne face să ajungem într-o stare în care Dumnezeu ne va respinge şi ne va alunga din prezenţa Lui, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Adam şi a Evei.

Odată, Isus a spus că Satan este un hoţ. Satan nu fură bani, pentru că ştie că banii n-au nicio valoare în veşnicie. El fură numai ceea ce are valoare veşnică

– în primul rând sufletele oamenilor. Isus a mai spus în continuare că Satan nu numai că fură, dar mai apoiucide şi distruge ceea ce a furat (Ioan 10:10). În acelaşi verset, Isus a precizat că, prin contrast, El a venit să ne dea o viaţă abundentă.

Nu este uimitor faptul că din mulţimea celor peste 6 miliarde de oameni, care trăiesc astăzi în lume, mai mult de 99% preferă să creadă minciunile lui Satan şi să-l asculte pe el decât să creadă în Isus Hristos şi să se supună Cuvântului lui Dumnezeu? Aici putem vedea cât de teribilă este activitatea lui Satan prin care înşală masele largi de oameni, convingând-i că nu este grav să nu te supui Cuvântului lui Dumnezeu.

Când oamenii beau alcool pentru prima dată, fumează prima ţigară sau încep să ia droguri (ca heroina sau cocaina) crezi că îi avertizează Satan că aceste practici le vor distruge trupul şi mintea, aici pe Pământ, iar în final, în veşnicie, le va trimite sufletul în Iad unde vor fi chinuiţi în veci de veci? Nu. El nu le spune adevărul, deoarece informarea lor corectă i-ar trezi la realitate. Le spune ceea ce le place oamenilor să audă: că va fi ceva nostim, ceva distractiv, ceva de dorit. Aşa a lucrat şi în cazul Evei.

Aşa înşală el, în zilele noastre, milioane de tineri din întreaga lume. Indiferent dacă e vorba de comiterea unor păcate sexuale sau de furt, sau de altceva, Satan spune: „Ce-i rău în asta? Nu te lua după ideile demodate din secolul nouăsprezece”, etc. Când îţi apar astfel de gânduri, inoculate de Satan, să fii foarte atent. El vrea să te nenorocească. Acela e scopul lui final.

Vedem în versetul 6, din Geneza capitolul 3, că de-ndată ce Eva „a văzut că fructul era bun de mâncat”, trupul ei a fost atras înspre acel pom. Acel fruct oprit are multe reprezentări echivalente în secolul douăzeci şi unu. În viaţa de zi cu zi constatăm că trupurile noastre sunt atrase de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu continuă, spunând că Eva a constatat faptul că pomul era şi „plăcut de privit”. Constatăm că multe din lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a interzis sunt plăcute ochilor noştri.

Se spune mai departe că Eva a găsit atrăgător pomul şi pentru ceea ce promitea fructul acelui pom intelectului ei. A văzut fructul ca pe ceva care ar putea să o facă înţeleaptă. Mintea noastră, de asemenea, este atrasă de multe lucruri pe care le-a interzis Dumnezeu. Fii foarte atent când trupul şi mintea îţi sunt atrase de ceva despre care conştiinţa îţi spune că este greşit.

Sunt sigur că în acel moment conştiinţa Evei i-a spus clar că ceea ce intenţiona să facă era greşit. Ştia foarte bine că Dumnezeu îi spusese să nu mănânce din acel fruct. Însă acţiunea ei practică care a fost? Deoarece atât trupul, cât şi mintea ei doreau fructul, ea s-a convins pe sine însăşi că nu era nimic rău în a-l mânca. Şi-a ucis astfel conştiinţa, a luat fructul şi l-a mâncat.

Ce a realizat Satan prin faptul că a determinat-o pe Eva să păcătuiască? Cu mult timp în urmă, Satan însuşi căzuse din prezenţa lui Dumnezeu. Odată devenit rău, el era hotărât să-i facă răi şi pe alţii. Iar acum, acelaşi fenomen are loc şi în rasa umană: când un om face ceva rău, el nu se mulţumeşte să rămână singur în răul pe care l-a comis. El vrea să-i facă şi pe alţii să înfăptuiască răul acela.

Aş dori să-i încurajez pe toţi tinerii să citească cartea Proverbe din Scriptură. Aceasta e, într-adevăr, o carte bună pentru fiecare dintre voi. În Proverbe 1:10 ni se spune: „Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat de ei!”

Satan a devenit rău şi a vrut să o atragă şi pe Eva în căderea lui. Iar când Eva a devenit părtaşă acelui spirit otrăvitor, ea a vrut să îl atragă în cădere şi pe soţul ei. Aşa că a luat un alt fruct şi i l-a dat soţului ei.

Aşa s-a multiplicat răul în lume de-a lungul secolelor. Un om devine rău şi îi atrage şi pe alţii în căderea lui.

Iată de ce trebuie să fim vigilenţi întotdeauna. Uneori Satan vine la noi ca un leu care răcneşte. Dacă ar veni întotdeauna ca un leu care răcneşte l-am recunoaşte cu uşurinţă. Însă el nu vine mereu în felul acesta. Uneori vine într-un mod linguşitor, ca un „înger de lumină” (2 Corinteni 11:14); şi atunci trebuie să fim noi cu-adevărat precauţi.

Gândiţi-vă la momentul în care Isus le-a spus ucenicilor Săi că El urma să sufere şi să moară pe cruce, iar Petru I-a răspuns: „nu, Doamne, nu lăsa să ţi se întâmple aşa ceva”. Ce a făcut atunci Isus? S-a întors imediat şi i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano” (Matei 16:23). El a recunoscut faptul că sugestia de a evita moartea pe cruce era glasul lui Satan, chiar dacă glasul acela venea prin Petru.

Isus ştia că El trebuia să meargă la cruce, deoarece crucea era singura Cale prin care păcatele oamenilor puteau fi iertate. Însă Petru nu vedea clar adevărul acesta. El a fost bine intenţionat, dar nu şi-a dat seama că, în acel moment, cel care vorbea prin el era Satan care încerca să-L oprească pe Isus de la moartea Sa răscumpărătoare. Da, Satan poate să vină la noi chiar printr-un prieten apropiat şi să ne sugereze ceva care, omeneşte vorbind, pare a fi un sfat plin de afecţiune şi bun. Aşa că trebuie să fim vigilenţi tot timpul.

Cea mai importantă parte a omului nostru lăuntric este conştiinţa; şi este de o importanţă vitală, pentru fiecare dintre noi, să ne dorim cu ardoare o conştiinţă sensibilă – una care să ne dea avertismente puternice, chiar şi la greşeli mici.

Uitaţi-vă la tălpile picioruşelor unui bebeluş. Cât sunt ele de moi şi de delicate! Comparaţi-le cu tălpile propriilor voastre picioare. Câtă diferenţă! Ale voastre au devenit aşa de tari. Poate fi la fel şi în cazul conştiinţei voastre.

Când v-aţi născut aţi avut o conştiinţă delicată – exact ca acele tălpi gingaşe ale unui bebeluş; aceasta era sensibilă chiar şi la cel mai mic rău pe care-l făceaţi. Însă, pe măsură ce aţi crescut, aţi început să spuneţi minciuni, să înşelaţi, să furaţi lucruri, să-i răniţi pe alţii în multe feluri, să copiaţi la lucrările de control la şcoală, să vă

răzvrătiţi împotriva părinţilor voştri şi să faceţi multe alte lucruri rele. Aţi început, astfel, să vă ucideţi conştiinţa până când ea a devenit tare şi insensibilă la păcat – asemenea tălpilor picioarelor voastre.

Prin apostolul Pavel, Scriptura ne îndeamnă „să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” (2 Corinteni 2:11) .

Satan a venit atât de ingenios la Eva, ispitind-o cu ceva ce arăta atât de atrăgător, iar în final a distrus-o. Astăzi Satan vine în acelaşi mod, pentru a ne distruge: nu numai cu lucrurile pe care le-am menţionat, dar şi cu forme mult mai directe de închinare satanică. El duce oamenii în rătăcire prin vrăjitorie, prin diverse jocuri pe calculator (cum ar fi „Închisori subterane şi diavoli”), prin chemarea duhurilor celor morţi, prin astrologie, prin horoscoape, prin ghiciri în palmă, etc., etc. Prin toate aceste mijloace, Satan încearcă să acapareze mintea şi inima oamenilor.

Idolatria, de asemenea, îi aduce pe oameni în legătură cu Satan, deoarece în spatele fiecărui idol este un diavol (vezi 1 Corinteni 10:19-20) – chiar dacă acel idol are un nume inofensiv ca „Pruncul Iisus”, „Maica Domnului” sau un alt nume înşelător. Dumnezeu urăşte idolatria tocmai datorită contactului care se realizează, prin ea, între om şi Satan şi ne porunceşte să evitămorice formă a închinării la idoli (Exodul 20:4-5; 1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21).

O altă metodă prin care Satan întinează minţile tinerilor este cea a filmelor video şi a programelor de televiziune. Când vedeţi toate acele scene de sex şi de violenţă nu aveţi, după aceea, visuri de noapte în legătură cu acele scene? În urma vizionării vă alegeţi atât cu coşmaruri înfricoşătoare, cât şi cu vise murdare. Prin

aceste căi, diavolul vă penetrează mintea atât cu frică, cât şi cu fapte obscene, astfel încât el vă poate distruge, treptat, întreaga viaţă.

Dacă Eva, simţindu-se ademenită să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, L-ar fi chemat în ajutor pe Dumnezeu, succesiunea evenimentelor ar fi fost complet alta.

Când am devenit creştin, la vârsta de 19 ani, am ştiut că nu trebuie să mai merg niciodată la vreun film. Într-o zi însă au venit prietenii mei cerându-mi să merg cu ei la cinematograful din baza navală (unde lucram), la un film. Atunci am observat că nu aveam curajul să le spun că, datorită faptului că devenisem creştin, nu voi mai merge la film cu ei. Aşa că m-am dus cu ei, însă pe tot parcursul drumului, până am ajuns la cinematograf, m-am rugat Domnului în inima mea, spunând: „Doamne, te rog, ajută-mă. Scapă-mă din această situaţie. Eu nu vreau să merg la film.” Când, în sfârşit, am ajuns la cinematograf, la intrare era pus un afiş care anunţa că filmul nu putea fi vizionat în seara aceea, deoarece nu primiseră încă rola filmului. L-am lăudat pe Domnul, pentru că mi-a răspuns într-un mod atât de minunat la rugăciune. Însă Domnul mi-a vorbit după aceea, spunându-mi: „Te-am ajutat de data aceasta, însă data viitoare tu vei fi acela care va trebui să spui ‚Nu'”. Eram atât de încurajat de răspunsul miraculos pe care mi-l dăduse Dumnezeu la rugăciune, încât următoarea dată, când au venit prietenii să mă cheme la film, am putut spune cu uşurinţă: „Nu”.

Când Dumnezeu a venit în grădina Edenului şi le-a vorbit lui Adam şi Evei, confruntându-i cu păcatul lor, l-a blestemat pe Satan, spunându-i: „sămânţa ei [a femeii] îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Această dublă zdrobire a avut loc la

Golgota. Isus Hristos a fost născut dintr-o femeie şi a

„zdrobit capul” lui Satan, prin victoria Sa definitivă, la Calvar; iar Satan a „zdrobit călcâiul” lui Isus, prin piroanele care L-au ţintuit pe Isus pe cruce.

Vedem, astfel, că Geneza 3 se termină cu un mesaj al speranţei, şi anume: că Satan nu va stăpâni peste om pentru totdeauna. Isus a venit şi l-a înfrânt pe Satan. Din această cauză, Isus poate să-i elibereze acum pe toţi oamenii de sub stăpânirea lui Satan.

Fiind conştient de înfrângerea vrăjmaşului, tu trebuie să iei acum atitudine şi să nu îi mai permiţi vreodată lui Satan să aibă vreun control asupra vieţii tale. Conştiinţa ta care a ajuns nesimţitoare poate deveni din nou sensibilă, ca a unui copilaş, dacă crezi că Isus Hristos, murind pe cruce, a anulat orice putere a lui Satan asupra ta.

Biblia îl numeşte Pârâş (Acuzator) pe Satan (Apocalipsa 12:10) . El va continua să te acuze în legătură cu eşecurile şi păcatele tale din trecut, chiar dacă ai mărturisit acele căderi lui Dumnezeu, poate chiar de sute de ori până acum. Singura modalitate prin care poţi birui acuzaţiile lui Satan este prin mărturisirea tuturor păcatelor înaintea lui Dumnezeu şi prin credinţa că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis – că te va curăţa pe deplin prin sângele lui Isus vărsat pentru tine la cruce (vezi 1 Ioan 1, versetele 7 şi 9). Principala metodă prin care Satan îi hărţuieşte pe copiii lui Dumnezeu este acuzaţia. Pentru a-l birui pe Acuzator trebuie să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu este nevoie de multiple mărturisiri ale aceluiaşi păcat. De îndată ce ţi-ai mărturisit păcatul O SINGURĂ DATĂ, Dumnezeu este credincios să te ierte imediat. Iată cum îl poţi birui pe Satan la momentul prezent:

spunându-i că TOT trecutul tău a fost şters prin sângele

lui Hristos (vezi Apocalipsa 12:11).

Isus a murit nu numai pentru a-ţi ierta păcatele, ci şi pentru a te elibera de sub autoritatea lui Satan, care te-a înrobit prin atât de multe obiceiuri rele. Aminteşte-ţi: capul lui Satan a fost zdrobit cu desăvârşire de către Mântuitorul tău.

Aleluia!

DE CE NU L-A NIMICIT DUMNEZEU PE SATAN

Pentru început, să vedem ce anume îl degradează pe om, reducându-l până la nivelul unui animal?

Răspunsul îl găsim în atitudinea omului, de a fi interesat numai de nevoile lui trupeşti şi de existenţa lui materială. Care sunt interesele unui animal? Mâncarea, odihna şi satisfacerea sexuală – cam asta e tot ce îl interesează. Iar când un om este interesat numai de aceste lucruri putem să spunem că el a decăzut la o stare care este specifică animalelor.

Însă Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a fi doar un altfel de animal. Pe de altă parte, vedem că nici educaţia nu îl face pe om superior animalelor, deoarece chiar şi oamenii cu multă educaţie se comportă câteodată ca animalele.

Există o parte lăuntrică în noi care este mai profundă chiar şi decât mintea noastră. Această parte se numeşte duh sau spirit. Duhul nostru ne face conştienţi de Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat cu o

voinţă liberă. El i-a dat omului libertatea de alegere.

Când Lucifer a fost creat ca înger, şi el a fost înzestrat cu libertatea de alegere. De aceea a putut el să spună: „mă voi ridica deasupra tronului lui Dumnezeu”.

Existau multe alte făpturi create de Dumnezeu care nu aveau voinţă liberă. Stelele şi planetele, de exemplu. De mii de ani, planetele din sistemul nostru solar nu s-au revoltat niciodată împotriva legilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ele nu au libertatea de alegere. Pe de altă parte, planetele nu pot deveni copii ai lui Dumnezeu. Pentru ca cineva să devină un copil al lui Dumnezeu, el trebuie să fie creat cu voinţă liberă ca să poată alege ceea ce vrea, într-un mod spontan.

Însă pericolul libertăţii de alegere este că poţi folosi această libertate pentru propria ta plăcere şi pentru a fi neascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost dispus să-Şi asume acest risc, deoarece El dorea copii ascultători; şi aici Satan are un anumit rol în planul lui Dumnezeu.

Tot haosul, confuzia, bolile şi răul din lume sunt rezultatul direct al nesupunerii omului faţă de Dumnezeu şi a ascultării de diavol în grădina Edenului.

Atunci ne putem întreba: „Dacă Satan este cauza fundamentală a tuturor problemelor din lume, atunci de ce nu-l distruge Dumnezeu pe Satan?”

Ei bine, sper să avem măcar atâta încredere în Dumnezeu, încât să acceptăm ideea că înţelepciunea Lui e mai mare decât a noastră. Înţelepciunea noastră este ca o ceşcuţă de apă, în timp ce a lui Dumnezeu este ca un ocean.

Putem fi siguri că Dumnezeu, dacă i-a permis lui Satan să existe şi să fie activ pe Pământ, trebuie să aibă un motiv bine întemeiat pentru aceasta.

De fapt, Dumnezeu face ca activitatea rea a lui Satan să fie întoarsă înspre realizarea anumitor lucrări bune în sfinţii Lui. De aceea îi permite lui Satan să existe.

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite lui Satan să fie cauza atâtor rele, pagube şi suferinţe pe Pământ este acela că oamenii, ca o consecinţă a acestor rele, se vor întoarce la Dumnezeu. Ţinând seama de egocentrismul în care se află omul, în urma căderii în păcat, putem stabili cu uşurinţă o prognoză a comportamentului uman în condiţiile în care viaţa pe Pământ ar fi foarte confortabilă: fără boli, suferinţe, sărăcie sau mizerie. Este foarte probabil că în acele condiţii nu s-ar găsi nici un om care, cel puţin, să se gândească la Dumnezeu!

Tot ce permite Dumnezeu are un scop. Citim în Vechiul Testament că în pustie israeliţii, atunci când au uitat de Dumnezeu, au fost muşcaţi deodată de şerpi veninoşi. Atunci ei s-au întors imediat la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a vindecat (Numeri 21). Nu a fost oare folositoare prezenţa acelor şerpi veninoşi, ca să-i determine pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu?

Am auzit despre experienţa pe care a avut-o un om de afaceri, care cândva fusese aproape de Dumnezeu. Însă, pe măsură ce afacerea lui prospera, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Prezbiterii bisericii i-au vorbit în mod repetat şi au încercat să-l întoarcă înapoi la Domnul. Însă el era prea ocupat cu afacerea lui. Într-o zi, un şarpe veninos l-a muşcat pe cel mai mic dintre fiii lui şi copilul a ajuns grav bolnav. Chiar şi doctorii au renunţat la orice speranţă. Atunci tatăl a devenit foarte îngrijorat şi a trimis după unul din prezbiterii bisericii ca să se roage pentru copil. Prezbiterul respectiv era un om înţelept. A venit şi s-a rugat astfel: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai trimis acel şarpe să-l muşte pe copilul acesta – pentru că eu n-aş fi putut să conving familia aceasta să se mai gândească la Tine; dar ceea ce n-am putut eu face în şase ani, a făcut acest şarpe într-un moment! Acum, că ei şi-au

învăţat lecţia, Doamne, vindecă-le, te rog, copilul şi ajută-i să nu mai aibă niciodată nevoie de şerpi care să le aducă aminte de Tine.”

Sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu până când, într-o zi, ei se trezesc că au fost internaţi de urgenţă la spital cu cancer. Apoi, dintr-o dată, ei încep să se gândească la Dumnezeu şi se întorc la Hristos şi sunt născuţi din nou. Bolile incurabile, bolile cronice, sărăcia şi multe alte rele din această lume sunt toate folosite de Dumnezeu pentru a-i întoarce pe oameni de la păcatele lor, ca locuinţa lor veşnică să fie Cerul. Aşa foloseşte Dumnezeu tocmai lucrările rele ale lui Satan pentru a scoate suflete din ghearele lui, asigurând acelor suflete mântuirea pentru veci de veci. Astfel demonstrează Dumnezeu, din nou şi din nou, faptul că răul produs de Satan se întoarce, în final, împotriva lui Satan însuşi.

De asemenea în viaţa noastră, a credincioşilor, Dumnezeu întoarce lucrările rele ale lui Satan înspre curăţirea şi sfinţirea noastră.

Gândiţi-vă la exemplul focului. Ştim că, de-a lungul istoriei, milioane de oameni au murit arşi de foc. Cu toate acestea nimeni nu s-a oprit vreodată din folosirea focului, deoarece gătirea mâncării şi funcţionarea automobilelor, avioanelor, utilajelor, etc., se face cu ajutorul focului. Focul este folosit şi pentru curăţirea aurului – acesta nu ar putea fi curăţit prin nicio altă metodă. Aşadar, focul poate avea utilizări foarte bune.

De asemenea, gândiţi-vă la electricitate. Milioane de oameni au murit electrocutaţi. Putem afirma cu certitudine că electricitatea este foarte periculoasă. Cu toate acestea ştim cu toţii că ea poate fi pusă în slujba unor scopuri foarte utile. Aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Satan.

Adam şi Eva, când au fost creaţi, erau inocenţi. Pentru a ajunge să fie sfinţi trebuiau să facă o alegere; şi pentru a face o alegere ei trebuiau să fie ispitiţi – ca să poată refuza neîncrederea faţă de Dumnezeu şi pofta, alegând, în schimb, încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi stăpânirea de sine. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu i-a permis lui Satan să intre în grădina Edenului şi să îi ispitească.

Crezi că ar fi fost dificil pentru Dumnezeu să îl împiedice pe Satan să intre în acea grădină? Nu, deloc. Însă, fără ispitire, Adam nu ar fi putut deveni sfânt. Ar fi rămas inocent pentru totdeauna .

Există o mare diferenţă între inocenţă şi sfinţenie. Inocenţa este ceea ce vezi într-un copilaş. Dacă vrei să ştii cum a fost Adam când a fost creat, uită-te la un copilaş – inocent şi neştiutor în ce priveşte binele şi răul.

Un copil mic este inocent, dar nu este sfânt, nu este desăvârşit. Pentru ca să devină desăvârşit, acel copil va trebui să crească şi să facă anumite alegeri, refuzând răul şi alegându-L pe Dumnezeu.

Numai atunci ne dezvoltăm caracterul când, în mintea noastră, refuzăm să cedăm în faţa ispitei. Tu ai ajuns să fii ceea ce eşti, datorită alegerilor pe care le-ai făcut până acum în viaţa ta.

Dacă alţi oameni din jurul tău sunt mai buni decât tine, aceasta se datorează faptului că ei au luat decizii mai bune pentru viaţa lor decât deciziile pe care le-ai luat tu pentru viaţa ta. Noi toţi facem alegeri în fiecare zi – şi acele alegeri determină ceea ce vom deveni în final.

În grădina Edenului, Eva a făcut o alegere. Practic,

prin decizia luată, ea a spus în mod implicit următoarele:

„Mai degrabă îmi satisfac dorinţele trupeşti şi accept ceea

ce-mi oferă Satan decât să fiu limitată de restricţiile pe

care mi le-au impus poruncile lui Dumnezeu. Vreau să fiu liberă.”

Însă a devenit liberă? Nu. Ea a devenit o sclavă a lui Satan. Numai ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne poate face cu adevărat liberi.

În acea zi, în Eden, Adam şi Eva au luat o decizie foarte importantă care a produs efecte pe termen lung, atât pentru toată durata vieţii lor, cât şi pentru cea a generaţiilor următoare. Toate deciziile au consecinţe – uneori consecinţe care, din nefericire, îi afectează şi pe urmaşii noştri. Adam şi Eva, ca urmare a deciziei lor, au trăit experienţa amară de a fi îndepărtaţi din prezenţa lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii lor.

Aşa că, să nu-ţi imaginezi că nu au importanţă acele mici alegeri din viaţa ta cotidiană şi nu te gândi că nu vei culege în viitor roadele atitudinilor şi faptelor pe care le semeni acum în ogorul vieţii tale. Dumnezeu va permite să fii încercat şi ispitit; şi în acest scop îl lasă liber şi activ pe Satan.

Permiteţi-mi să vă arăt un exemplu din Vechiul Testament, din cartea lui Iov. În capitolul 1 citim despre o conversaţie care a avut loc în Cer între Dumnezeu şi Satan. Această conversaţie a afectat într-un mod dramatic experienţa de viaţă a lui Iov. Din acest exemplu, noi putem învăţa multe despre lucrările lui Satan.

În Iov 1:6 citim că într-o zi fiii lui Dumnezeu (îngerii) au venit să se prezinte înaintea Domnului. Satan a venit şi el printre ei. Dumnezeu l-a întrebat de unde vine.

Ascultaţi răspunsul lui Satan. El a spus că a vizitat diferite locuri de pe Pământ. Ştiaţi că Satan este activ în lumea aceasta chiar şi acum?

Mulţi oameni trăiesc cu ideea că Satan locuieşte în Iad. Dacă ar fi adevărat, atunci n-ar putea să ne tulbure pe noi, aici pe Pământ.

Satan însă nu locuieşte în Iad.

Biblia ne învaţă că există trei ceruri. Primul cer este ceea ce noi numim „spaţiu cosmic”. Al treilea Cer este prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (2 Corinteni 12:2). Când Satan a fost îndepărtat din prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu (al treilea Cer), el a fost dat jos în al doilea cer (Efeseni 6:12), şi nu în Iad. Din al doilea cer, el are libertatea să vină oricând pe Pământ. De aceea a putut el să vină în grădina Edenului; şi de aceea el şi demonii lui pot veni pe Pământ chiar şi astăzi.

Biblia spune că Satan dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând oameni pe care să-i devoreze. El caută tot timpul să ispitească tinerii, pentru ca aceştia să facă alegeri greşite. Astfel, Satan vrea să pătrundă în viaţa lor ca să-i jefuiască de puritatea, de sinceritatea şi de integritatea lor şi să le distrugă astfel caracterul, iar în final să-i ia cu el în chinurile veşnice ale Iazului de Foc.

Iată de ce cutreieră Satan de jur-împrejurul Pământului.

Poţi fi sigur că Satan îi ţine pe oameni sub observaţie; pe fiecare om în parte. Te-a urmărit din copilărie şi a căutat tot timpul să te ispitească să faci răul şi să faci alegeri greşite, ca să te poată nenoroci. El a fost acela care ţi-a şoptit să copiezi la lucrările de control, să porţi duşmănie împotriva altora, să spui minciuni părinţilor şi profesorilor tăi, să furi lucrurile altora, să citeşti cărţi obscene, etc.

În cartea Iov vedem, mai departe, că Dumnezeu i-a spus lui Satan: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi

curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” . Aşa cum era de aşteptat, Satan ştia totul despre Iov. De fapt, Iov era numărul unu pe „lista neagră” a lui Satan. Aşa că Satan a răspuns, spunând: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara” (Iov 1:8-10) .

Aici avem o lecţie minunată pe care o putem învăţa: Dumnezeu pune un zid protector în jurul copiilor Săi – un zid triplu: în jurul trupului lor, în jurul familiilor lor şi în jurul posesiunilor lor.

Este un privilegiu binecuvântat de care ne putem bucura, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, de a avea ridicată în jurul nostru această gardă care ne asigură protecţie divină în cele trei domenii. Scriptura ne spune în Proverbe 18:10 că Numele Domnului este un turn tare, în care cel neprihănit poate fugi şi poate găsi protecţie. Există o siguranţă enorm de mare în Numele lui Isus. Satan nu se teme de nici un alt nume decât de Numele lui Isus Hristos, Persoană care l-a înfrânt la crucea Golgotei. Când viaţa noastră este predată lui Hristos, putem folosi Numele Lui pentru a ne împotrivi lui Satan. Biblia spune:

„Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” .

Citim mai departe, în cartea lui Iov, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să îl atace pe Iov, provocând daune sănătăţii, familiei şi posesiunilor lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a deschis câte puţin, pentru o vreme, fiecare dintre zidurile protectoare, pentru a-i permite lui Satan să intre şi să-l încerce pe Iov. De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Pentru ca Iov să poată „ieşi curat ca aurul” (Iov 23:10). După ce s-a terminat încercarea, citim că Iov a devenit un om mai smerit şi mai evlavios, având caracterul curăţit de toată autoîndreptăţirea pe care şi-o atribuise înainte.

Din acelaşi motiv ne lasă Dumnezeu şi pe noi să fim încercaţi: pentru ca, din aceste încercări, să ieşim mai curaţi, mai smeriţi, mai evlavioşi, mai iubitori şi mai buni, mai milostivi şi mai puţin autoîndreptăţiţi; deci mai asemănători cu Însuşi Isus.

Prin urmare, văzând cum agresiunile satanice sunt întoarse înspre binele copiilor lui Dumnezeu, putem înţelege că, dacă raportarea noastră este cea corectă, Satan nu poate face altceva decât să servească unui scop foarte util – acela de sfinţire a vieţii noastre.

Toate acestea ne învaţă cel puţin două lucruri:

În primul rând : fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu se poate atinge niciodată de vreun copil al lui Dumnezeu – nici de trupul lui, nici de familia lui şi nici de posesiunile lui.

Iar în al doilea rând: oricând i se permite lui Satan să ne atingă sau să ne rănească în vreun fel, aceasta are întotdeauna scopul ca noi să putem deveni mai asemănători cu Hristos, mai liberi de lucrurile temporare, pământeşti şi cu mintea mai mult îndreptată înspre Cer.

Nu-i aşa că e o mare încurajare pentru noi să ştim că Tatăl nostru Ceresc are controlul deplin, chiar şi asupra acţiunilor rele pe care le întreprinde Satan împotriva noastră?

Vreau să vă spun vouă tuturor, tinerilor, că, dacă vă predaţi viaţa lui Dumnezeu, veţi avea întotdeauna acest zid de protecţie triplu în jurul trupurilor, a familiilor şi a posesiunilor voastre. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satan nu va putea trece prin nici unul dintre aceste ziduri; şi oricând i se va permite lui Satan să pătrundă, puteţi fi siguri că aceasta va fi înspre binele vostru.

Vedem deci că Biblia ne dă o învăţătură clară despre Satan şi despre lucrările lui – nu ca să ne înspăimânte, ci ca să ne ajute să vedem scopul pentru care Dumnezeu îl lasă pe Satan să existe.

METODELE LUI SATAN

Dacă tu, ca persoană tânără, nu ştii cum să i te împotriveşti diavolului în viaţa ta, această neştiinţă nu numai că îţi poate nenoroci viaţa pe acest Pământ, dar, mai mult decât atât, îţi poate distruge şi destinul veşnic. Satan nu va aştepta ca tu să te maturizezi, înainte de a porni atacurile împotriva ta . El a început deja să atace şi este activ chiar acum. Aşa că este de-o importanţă vitală pentru tine să cunoşti cât mai multe despre metodele lui.

Din nefericire, majoritatea oamenilor îşi formează

o idee despre diavol fiind inspiraţi mai degrabă din reclamele de la televizor decât din învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ei se gândesc la Satan ca la un personaj hidos, inofensiv de altfel, cu coarne, cu gheare şi cu o coadă verde în formă de furcă. Însă nicăieri în Biblie nu citim că Satan ar avea o formă aşa de respingătoare. Satan este duh, o persoană din lumea spirituală, şi este mult prea şiret pentru a veni într-o asemenea formă care să-i facă pe oameni s-o ia la fugă dinaintea lui. Dacă ar veni aşa, cum ar putea el să-i ducă pe oameni în rătăcire?

Din contră, Satan este o persoană necinstită, care se aseamănă mai mult cu un şarlatan; el îţi câştigă mai întâi încrederea iar apoi te înşală. Biblia spune că Satan

„se preface într-un înger de lumină” – într-unul deosebit de atrăgător – şi pentru că el vine ca „înger de lumină” este numit cel „care înşeală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9).

Permiteţi-mi să vă iau ca exemplu practicile de karate. Majoritatea oamenilor cred despre karate că este doar o formă a artelor marţiale, o metodă de autoapărare, etc. Însă adevărul întreg este altul. Exact ca yoga, care pare a fi doar un exerciţiu fizic şi care îi atrage însă pe oameni la idolatrie (învăţându-i să se închine Soarelui), în acelaşi fel şi în spatele practicii karate sunt forţe demonice. Există anumiţi demoni care sunt ataşaţi acestei practici, karate, şi eu am văzut manifestarea lor atunci când m-am rugat pentru oameni posedaţi de demoni. Însă, când aceşti demoni intră în oameni, ei se prezintă întotdeauna ca mesageri inofensivi ai unor lucruri aparent bune, cum ar fi autoapărarea.

În grădina Edenului, Satan a venit la Eva într-un mod fermecător şi foarte îmbietor. Dacă ar fi fost respingător, Eva ar fi fugit de el.

Observaţi faptul că atât la începutul Vechiului Testament, cât şi la începutul Noului Testament apare scena ispitirii de către Satan: ispitirea lui Adam şi Eva, la începutul Vechiului Testament (Geneza capitolul 3) şi ispitirea lui Isus, la începutul Noului Testament (Matei capitolul 4). Acest fapt ne arată importanţa pe care o acordă Biblia cunoaşterii de către noi a metodelor vrăjmaşului.

Dacă vom urma exemplul lui Adam şi Eva, în modul în care s-au confruntat ei cu Satan, vom cădea în mod sigur, dar dacă urmăm exemplul lui Isus, în modul în care S-a confruntat El cu Satan, vom birui.

Imediat după ce Isus a fost botezat în apă şi uns de Duhul Sfânt, chiar înainte de a începe lucrarea Sa publică, primul lucru pe care-l citim este că El a fost dus de Duhul Sfânt în pustie ca să fie ispitit de diavolul (Luca 4:1).

Este într-adevăr uimitor faptul că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus să-l întâlnească pe diavol. Cineva s-ar putea gândi că Duhul Sfânt îi conduce pe oameni numai pe vârfuri de munte, pentru a le da viziuni şi revelaţii despre Dumnezeu şi despre Cer!!! Da, El ne conduce în astfel de locuri, dar El ne conduce şi în locuri unde putem fi ispitiţi de Satan.

Bineînţeles că Duhul Sfânt nu ne va călăuzi niciodată în locuri care sunt dăunătoare pentru noi. Putem astfel înţelege, din acel singur verset al Scripturii (Luca 4:1), că ispitirile, dacă le biruim, sunt folositoare pentru noi. Altfel, Duhul Sfânt nu L-ar fi dus pe Isus în pustie pentru a fi ispitit de Satan şi nu ne-ar călăuzi nici pe noi în situaţii în care să fim ispitiţi. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, dar El permite să fim ispitiţi de Satan.

Satan:

Observaţi momentul, temporizarea, ispitirilor lui

El a venit la Isus chiar după ce Isus postise timp de

patruzeci de zile şi nopţi, când El a fost flămând. Satan încearcă să ne atace tocmai atunci când suntem extenuaţi din punct de vedere fizic sau când avem parte de unele presiuni mentale sau emoţionale în viaţa noastră.

În al doilea rând, observăm că Satan a venit la Isus după ce Domnul fusese uns cu Duhul Sfânt şi auzise vocea de aprobare din Ceruri. De aici învăţăm că Satan vine să ne ispitească de îndată ce am avut o perioadă de mari binecuvântări din partea lui Dumnezeu.

Deci haideţi să fim vigilenţi la diversele tactici ale lui Satan. După ce Dumnezeu ne-a binecuvântat într-un mod extraordinar, Satan va veni să ne testeze, încercând să ne înalţe în mândrie. Sau, când am căzut la un examen, când suntem bolnavi sau epuizaţi fizic, el va veni să ne testeze, încercând să ne cufunde în descurajare.

Ambele stări, pe care încearcă să ni le inducă Satan, au scopul de a ne face să păcătuim.

Ca un mare avantaj, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat deja, astfel că putem cunoaşte dinainte uneltirile şi vicleşugurile lui Satan. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cum anume dă târcoale Satan şi cum atacă, ce fel de momente şi împrejurări foloseşte, cum îşi ademeneşte victimele şi ce le propune. Scriptura ne arată cum au fostînşelaţi alţii şi cum a biruit Isus.

Care sunt fronturile de atac ale lui Satan?

În primul rând, vedem că el L-a ispitit pe Isus prin dorinţele Sale trupeşti, legitime. Satan i-a sugerat lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să devină pâini”.

Aşa vine Satan şi la noi. Ne ispiteşte să ne satisfacem nevoile trupeşti legitime, prin modalităţi nelegitime. Însă Isus a fost vigilent şi a răspuns:

„Este scris…”

Cu mii de ani înainte de acest incident, când Satan a venit la Eva, el a pus sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Oare a zis Dumnezeu…?”.

Ştiai că există o singură carte în lume pe care Satan o urăşte din toată inima? Este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Şi de ce o urăşte? Pentru că ea ne descoperă cum s-a transformat el, din Lucifer în Satan, îi demască toate vicleşugurile şi, lucrul cel mai important: ne spune totul despre înfrângerea lui definitivă la crucea Golgotei, precum şi despre judecarea lui finală, când va reveni Hristos pe Pământ.

De aceea urăşte Satan Biblia şi încearcă mereu, prin toate mijloacele, să-i împiedice pe oameni s-o citească; astfel că oamenii, decât să citească Biblia, mai degrabă citesc un roman sau o comedie. Vrăjmaşul ştie că

acele romane şi comedii nu te pot ajuta să ieşi biruitor asupra lui, pe când Biblia dispune de acest potenţial.

Când a venit Isus pe Pământ, El S-a făcut om, ca noi, şi „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 2:17; 4:15). De ce? Pentru a putea fi un exemplu pentru noi. Pentru ca porunca „Vino după Mine!” să fie una accesibilă pentru noi.

Iar în incidentul ispitirii Lui în pustie, care este exemplul pe care îl putem urma? Acela de a rosti numai Cuvântul lui Dumnezeu când suntem ispitiţi de Satan. Isus nu a stat la taifas cu Satan, aşa cum făcuse Eva. El nu a purtat o discuţie despre faptul că avea sau nu nevoie de hrană pentru trupul Său sau despre calitatea mâncării, despre necesitatea ei, etc. El a fost preocupat numai de ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său.

Dragii mei prieteni, vreau să vă spun că, dacă trăirea voastră, în viaţa de zi cu zi, va fi bazată pe acest principiu unic, care spune: „Vreau să ştiu ce anume a spus Dumnezeu în Cuvântul Său în privinţa lucrurilor aflate în discuţie! Numai acest Cuvânt este autoritatea finală pentru mine”, atunci întotdeauna îl veţi birui pe Satan, aşa cum l-a biruit Isus. De fapt, ca răspuns la toate cele trei ispitiri, cu care a venit Satan, Isus a citat Cuvântul lui Dumnezeu.

Aici vedem contrastul dintre Eva şi Isus. Atitudinea lui Isus a fost următoarea: „Cuvântul lui Dumnezeu pentru sufletul meu este cu mult mai important decât orice hrană pentru trupul meu”. Sau, cu alte cuvinte: „Nevoia de hrană nu este aşa de importantă ca nevoia de a citi, a înţelege şi a împlini Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta e semnificaţia faptului că Isus, ca răspuns la ispitirea lui Satan, a citat Scriptura din Vechiul Testament: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” .

„Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” , dragii mei prieteni tineri? Primul principiu, prin care îl putem birui pe Satan, este acesta: Apreciem Cuvântul lui Dumnezeu la justa Lui valoare şi îl considerăm mai important pentru noi decât satisfacerea ORICĂROR nevoi trupeşti – fie de alimentaţie, fie de natură sexuală, fie de orice altă natură. Dacă nu adopţi această poziţie, chiar de la început, atunci cu siguranţă că vei fi înşelat, mai devreme sau mai târziu.

Poţi fi sigur că diavolul îţi va spune că este mai important să îţi mănânci mâncarea decât să citeşti Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi; şi sunt mulţi credincioşi care îl cred pe diavol.

Una dintre dovezile faptului că ei cred ceea ce le spune Satan este următoarea: ei nu uită niciodată şi îşi fac timp să ia masa (chiar de trei sau de mai multe ori pe zi), dar adeseori uită sau sunt prea ocupaţi să citească şi să cugete la Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine a realizat această lucrare de înşelare a credincioşilor, făcându-i astfel slabi? Fără îndoială că însuşi Satan. Ce exemplu remarcabil avem în Isus care, chiar şi după ce a postit patruzeci de zile, a simţit totuşi că era mai important pentru El să împlinească un Cuvânt venit de la Dumnezeu decât să Îşi satisfacă nevoile trupeşti de nutriţie.

Nu-i de mirare că aceia care acordă locul întâi Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor au o trăire biruitoare, fără lacune. Apostolul Ioan le-a scris tinerilor (în 1 Ioan 2:14): „sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” . Este imposibil să-l biruieşti pe Satan în vreun alt mod. Vreau să vă încurajez pe toţi să citiţi şi să cugetaţi la Scripturi în fiecare zi.

Haideţi să ne uităm acum la a doua ispitire.

Aici Satan L-a ispitit pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului şi să pretindă împlinirea

făgăduinţei de protecţie din partea lui Dumnezeu. Era o ispită care-L îndemna să facă ceva spectaculos şi astfel să-Şi câştige admiraţia mulţimilor, care se aflau jos în curte şi care L-ar fi văzut coborând nevătămat în mijlocul lor. Ceea ce I-a sugerat Satan lui Isus era de fapt un şiretlic prin care vrăjmaşul ar fi vrut să-L determine pe Isus să se sinucidă.

Satan te va ispiti adesea să faci ceva spectaculos pentru a obţine aclamaţiile altora sau, poate, pentru a-ţi da ifose că eşti o persoană importantă, etc. Observaţi că Satan a citat lui Isus chiar din Scriptură, spunând: „este scris: ‘El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră'” .

Aminteşte-ţi că Satan e în stare chiar să-ţi citeze din Scriptură, dacă în acest fel te poate duce în rătăcire; şi dacă nu cunoşti ceea ce învaţă cu-adevărat Scripturile, te va înşela.

„Fă ceva spectaculos în Numele lui Hristos”, sugerează Satan. S-a întâmplat adesea că creştinismul a fost vorbit de rău, datorită faptelor stupide comise de numeroşi credincioşi, care citau Scripturile şi Îl ispiteau pe Dumnezeu.

De exemplu, există credincioşi care, având motivaţii greşite, cum ar fi dorinţa de a avea un renume că trăiesc prin credinţă, aplică într-un mod mecanic atitudinea de a nu lua nici un tratament când sunt bolnavi. Ei, neavând în inima lor o credinţă autentică venită prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, doar îşi imaginează că „cred”. Aşa ceva este exact ca şi cum ai sări de pe Templu, aşteptând ca îngerii să-ţi asigure protecţie supranaturală! Ei încearcă să forţeze mâna lui Dumnezeu, dar în final mor în bolile lor; iar Numele lui

Isus Hristos este hulit printre neamuri, care rămân cu ideea că creştinismul este o religie de un fanatism stupid.

Iar Satan stă în umbră şi râde că a reuşit să atragă încă un credincios în cursa sinuciderii, nu prin luarea unei otrăvi, ci refuzând să combată otrăvurile din organismul său prin mijloacele naturale create de Dumnezeu. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu, care ar fi putut fi folositori în lucrarea Împărăţiei Lui pe Pământ, au fost ademeniţi în acest mod şi duşi la moarte de către Satan.

Diavolul îi ispiteşte mereu pe oameni să facă ceva prostesc, ceva care este contrar spiritului şi învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu sau să facă ceva spectaculos. Numai prin smerenie îl biruim pe Satan – printr-o ascultare smerită de Dumnezeu, când nu căutăm în niciun fel vreo slavă pentru noi înşine.

Când Satan I-a citat lui Isus din Scripturi, Isus a citat, ca răspuns, un alt pasaj din Scripturi. El a spus: „De asemenea este scris: ‘Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău'”. Nu trebuie să Îl ispitim pe Dumnezeu făcând lucruri prosteşti, stupide sau inutile, aşteptându-ne apoi ca Dumnezeu să ne protejeze de urmările unor astfel de nebunii!

Iar acum, în final, a treia ispitire.

Aici, în cele din urmă, Satan a ajuns la ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – închinare. El i-a spus lui Isus:

„Dacă te vei arunca la pământ înaintea mea şi te vei închina mie, îţi voi da toată slava acestei lumi”.

Slava acestei lumi constituie o ispită colosală pentru fiecare dintre noi – bani, popularitate, onoare, poziţie socială, putere, etc. Iar diavolul spune: „Care dintre acestea ai dori să fie ale tale? Spune-mi, iar eu ţi le voi da. Doar pleacă-te, măcar puţin, înaintea mea şi ţi le voi da pe toate”.

Îţi va spune: „Vrei să iei acest examen? Vrei să fii primul din clasă? Îţi voi da ceea ce vrei. Doar pleacă-te înaintea mea – oferă o mită şi obţine întrebările dinainte, mituieşte-l pe profesor şi obţine nişte note mai bune, copiază la examen…”, etc.

Acestea sunt modalităţi prin care mulţi se închină

lui Satan în zilele noastre.

Este oare important pentru voi, tinerii, să ştiţi despre aceste tactici ale lui Satan? Cu siguranţă. Trebuie să ştiţi că, atunci când copiaţi la un examen, vă închinaţi în mintea voastră înaintea lui Satan, spunând, în mod implicit, următoarele: „Mă voi supune ordinelor tale, Satan. Când voi fi în sala unde se dă examenul, voi avea în buzunar o fiţuică”.

Există multe metode ingenioase de copiere la examene, pe care tinerii le-au descoperit în aceste zile – fiindcă Satan este foarte abil şi îşi oferă toate vicleşugurile pentru a-i „ajuta” pe cei care vor să trişeze.

Dacă Satan i-a oferit slava acestei lumi lui Isus, crezi că ţie nu ţi-o va oferi? Iar pe măsură ce înaintezi în vârstă vei descoperi că Satan îţi va face multe alte propuneri nemaipomenite. Sunt oameni care semnează declaraţii false, sunt necinstiţi în activităţile financiar- contabile şi se angajează în activităţi de escrocare – toate acestea doar pentru a câştiga nişte bani în plus, pentru a câştiga mai multă popularitate sau pentru a se căţăra la o poziţie mai înaltă pe scara socială a acestei lumi.

Diavolul le spune mereu oamenilor: „Spuneţi-mi ceea ce vreţi! Eu vă voi da acele lucruri”. Pentru astfel de ispite, Isus are un singur răspuns. El spune: „Pleacă, Satano! Căci este scris: ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti'” (Matei 4:10).

Cât de minunat este faptul că avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne avertizeze în privinţa tuturor

acestor planuri rele ale lui Satan. Cât de binecuvântaţi sunteţi voi, tinerilor, că puteţi învăţa toate acestea la o vârstă aşa de fragedă!

Ce ai de gând să faci, când eşti ispitit să câştigi ceva din această lume şi constaţi că pentru obţinerea acelui lucru trebuie să îţi sacrifici caracterul? Aminteşte-ţi de ceea ce i-a spus Isus lui Satan şi urmează exemplul lui Isus; răspunde şi tu prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt ţi L-a descoperit şi pe care tot El ţi-L pune pe inimă în acea situaţie concretă.

Când Satan te ispiteşte, spunându-ţi: „’Nu fi prea neprihănit…’, nu e necesar să spui adevărul în acea chestiune. Spune o mică minciună şi poţi câştiga ceva în această lume”, atunci tu îndrăzneşte şi răspunde-i:

„Pleacă Satan! Nu te voi asculta. Este scris ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’ . Sunt, şi voi rămâne, hotărât să-L urmez pe Isus”.

Satan de multă vreme îşi doreşte ca alţii să i se închine. De aceea a vrut el să fie ca Dumnezeu – deoarece ştia că toată închinarea din Univers se îndreaptă către Dumnezeu. Vroia ca toţi ceilalţi îngeri să i se închine lui. De asemenea, el a vrut ca şi rasa umană, provenită din Adam, să i se închine; şi, ceea ce este şocant, el a vrut ca până şi Isus să i se închine!!!

Când Satan a încercat să-L corupă pe Isus, toate manevrele lui diabolice au rămas fără rezultat, însă acele manevre nu rămân la fel de nefolositoare şi în cazul multor oameni din zilele noastre – de fapt, prin tertipurile sale, Satan a reuşit să-i corupă pe cei mai mulţi dintre ei – chiar pe mulţi, foarte mulţi credincioşi, care-şi încalcă convingerile pentru obţinerea unor profituri pământeşti.

Astăzi sunt milioane de oameni care se închină lui

Satan. Ei nu-şi dau seama că, atunci când dau curs

păcatelor sau acţionează împotriva cugetului lor, ei de fapt îngenunchează înaintea lui Satan. Şi de ce fac asta? Ca să câştige ceva din slava acestei lumi.

Când vrei succesul, popularitatea sau puterea – poate succesul la un examen, faima numelui tău la şcoală ori o anumită poziţie în ierarhia socială – Satan va veni la tine şi îţi va spune: „Îţi voi da eu ceea ce vrei. Acum fă asta. Fă aia. Du-te şi spune asta. Mergi şi fă cealaltă…”

Iar tu ştii foarte bine că tot ce îţi sugerează este rău. Însă mergi, totuşi, înainte şi faci ceea ce îţi spune Satan, închinându-te astfel înaintea lui.

Crezi că te mai poţi numi creştin când faci astfel de lucruri? Categoric: nu. Nici unul nu este creştin dintre aceia care îngenunchează înaintea lui Satan.

Ce trebuie să facem, dacă în anii care au trecut ne- am plecat genunchii înaintea lui Satan? Trebuie să ne pocăim de toate acele situaţii în care am făcut-o, să dăm înapoi ceea ce am furat sau obţinut prin fraudă şi să-i cerem lui Isus să ne ierte şi să ne cureţe.

Haideţi să facem aceasta fără întârziere, ca nu cumva Satan să continue să mai aibă controlul în viaţa noastră.

ÎNFRÂNGEREA LUI SATAN

Acum vreau să vă împărtăşesc ceva despre

înfrângerea lui Satan.

În nici una dintre cărţile de istorie a lumii nu scrie despre cea mai grozavă bătălie care a avut loc vreodată pe acest Pământ. Această luptă s-a dat la crucea Golgotei, când Isus, prin moartea Sa, l-a înfrânt pe Satan, prinţul acestei lumi.

Unul dintre pasajele Scripturii pe care n-ar trebui să-l uitaţi niciodată în viaţă este cel din Evrei 2:14-15. Sunt sigur că lui Satan nu i-ar plăcea ca tu să cunoşti acest pasaj biblic. Nimănui nu-i place să audă despre propria sa înfrângere sau despre propriul lui eşec; tot aşa nici lui Satan nu-i place. Iată pasajul:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El [Isus] însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte [prin moartea Lui pe cruce] , să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

Prin moartea Sa pe cruce, Isus l-a făcut pe diavol fără putere. Cu ce scop? Ca noi să fim eliberaţi, pentru totdeauna, din robia lui Satan şi din robia fricii cu care acesta ne ţinea legaţi toată viaţa. Temerile pe care le au oamenii în lume sunt multiple: teama de boală, teama de sărăcie, frica de eşec, frica de oameni, teama de viitor, etc.

Însă cea mai copleşitoare dintre toate acestea e frica de moarte. Orice altă frică este mai mică decât frica de moarte.

Frica de moarte conduce automat la frica de ceea ce se va întâmpla după moarte. Biblia ne învaţă foarte clar că aceia care trăiesc în păcat vor merge, în final, în Iad – în locul pe care l-a rezervat Dumnezeu acelora care nu se pocăiesc.

Diavolul, de asemenea, împreună cu cei care, pe acest Pământ, au fost înşelaţi de el şi duşi în păcat, va fi chinuit şi el în vecii vecilor, în Iazul de Foc.

Isus a venit pe Pământ să ne mântuiască de acest Iad veşnic, luând asupra Lui pedeapsa pentru păcatele noastre. Totodată, El a distrus puterea pe care o avea Satan asupra noastră, astfel că vrăjmaşul niciodată nu ne mai poate face vreun rău.

Vreau să ţineţi minte cu toţii, toată viaţa, acest adevăr: DUMNEZEU VA FI ÎNTOTDEAUNA DE PARTEA VOASTRĂ ŞI ÎMPOTRIVA LUI SATAN.

Acesta e un adevăr atât de glorios, care mi-a adus atâta încurajare, mângâiere şi biruinţă, încât doresc mă duc în orice loc din lume şi să-l vestesc fiecărui credincios.

Biblia spune: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7) . Numele lui Isus este Acela de care Satan va fugi întotdeauna.

Imaginea pe care o au în minte majoritatea creştinilor este aceea a unui Satan care-i vânează încontinuu, astfel că întreaga lor viaţă este o fugă continuă dinaintea vrăjmaşului. Însă această imagine este exact opusă acelei imagini pe care ne-o învaţă Biblia.

Ce credeţi? Satan era înfricoşat când avea de-a face cu Isus, sau nu? Ştim cu toţii că Satan era înspăimântat când a trebuit să stea înaintea Mântuitorului nostru. Isus este Lumina lumii, iar prinţul întunericului a trebuit să dispară dinaintea Lui.

Ei bine, dragii mei prieteni tineri, permiteţi-mi să vă încredinţez de faptul că Satan se teme, de asemenea, de fiecare credincios care se ridică cu autoritate divină împotriva lui, în Numele Domnului Isus Hristos.

Isus le-a spus ucenicilor Săi că l-a văzut pe Satan căzând din Cer. Isus a descris acolo şi asemănarea acelei căderi, spunând că, atunci când l-a alungat Dumnezeu, Satan a căzut „ca un fulger” (Luca 10:18). De asemenea, în pustie, când Isus i-a poruncit: „pleacă, Satano”, acesta din urmă a dispărut din prezenţa lui Isus cu aceeaşi viteză, în mod fulgerător. Iar când noi, astăzi, ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus, el va fugi şi dinaintea noastră, tot cu viteza fulgerului. Întunericul fuge dinaintea luminii.

Lui Satan îi este teamă de Numele lui Isus. Îi este teamă să-i fie amintit faptul că Isus este Domnul. Oamenii posedaţi de demoni nu vor mărturisi că

„Isus Hristos este Domnul” , nici faptul că Isus „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” .

Există putere în Numele lui Isus Hristos: puterea de a scoate orice demon şi de a-l determina pe oricare dintre diavoli să fugă de la tine cu viteza fulgerului. Să nu uiţi asta niciodată.

Vreau să vă încurajez, tinerilor, ca, oricând în viaţă vă veţi afla într-o dificultate sau vă veţi confrunta cu probleme „fără ieşire” sau cu situaţii care îi „lasă pe oameni fără grai”, să chemaţi Numele Domnului Isus.

Spuneţi-I: „Doamne Isuse, eşti de partea mea, împotriva diavolului. Ajută-mă acum.” Iar apoi, întoarceţi-vă către Satan şi spuneţi-i: „Mă împotrivesc ţie, Satan, în Numele lui Isus”. Vreau să vă spun că Satan va fugi imediat de la voi, deoarece Isus l-a înfrânt la cruce. Satan nu are nici o putere împotriva ta, când tu umbli în lumina lui Dumnezeu şi i te împotriveşti în Numele lui Isus.

Evident că Satan nu vrea ca tu să afli despre faptul că el a fost înfrânt în mod definitiv şi de aceea te-a împiedicat mereu, de atâta timp, să auzi şi să asimilezi acest mesaj al victoriei. Din aceeaşi cauză i-a oprit Satan şi pe cei mai mulţi dintre predicatori să predice despre înfrângerea lui.

Vreau să ştiţi cu toţii în mod clar că Satan a fost înfrânt, odată pentru totdeauna, de către Domnul Isus Hristos la cruce. Nu trebuie să te mai temi vreodată de Satan. El nu îţi poate crea probleme. Nu te poate vătăma. Te poate ispiti. Te poate ataca. Însă, dacă te smereşti, te supui lui Dumnezeu şi umbli tot timpul în lumina Lui, atunci harul lui Dumnezeu care este în Hristos te va face mereu biruitor asupra lui Satan. Există o imensă putere în Lumină. Satan, prinţul întunericului, nu poate rezista niciodată pe tărâmul luminii.

Dacă Satan are putere asupra multor credincioşi, aceasta se datorează faptului că ei nu umblă în Lumină, ci în întuneric: trăiesc în păcate ascunse, nu-i iartă pe cei care le-au greşit, sunt invidioşi pe alţii, urmăresc în viaţa lor anumite ambiţii egoiste, etc. Astfel, Satan obţine un drept de stăpânire peste ei. Altfel nu i-ar putea atinge.

Niciodată să nu fii superstiţios, asemenea oamenilor din această lume. Ei se tem să facă anumite lucruri în anumite zile – cum ar fi, de exemplu, în ziua de 13 a lunii dacă ziua respectivă cade vinerea. Unii oameni se sperie când văd o pisică neagră trecând prin faţa lor.

Alţii verifică poziţia Lunii pe cer ca să determine care ar fi perioada nefastă, încercând să evite orice activitate importantă în acea perioadă.

De unde provin astfel de temeri superstiţioase? De la Satan. Isus a venit să ne elibereze de orice fel de frică. Nu trebuie să ne mai temem niciodată de nimic din această lume. Toate superstiţiile sunt de la diavol.

În cartea Apocalipsa ni se spune că într-o bună zi Isus va reveni, îl va lega pe Satan şi îl va arunca în Adânc, iar apoi Isus va domni pe acest Pământ o mie de ani. După acea perioadă, Satan va fi dezlegat, pentru puţină vreme, cu scopul de a arăta tuturor că el nu s-a schimbat nici după această lungă perioadă de detenţie. Atunci Satan va începe din nou să-i înşele pe oameni pe Pământ, însă pentru ultima oară. Atunci se va mai evidenţia şi faptul că nici rasa umană, provenită din Adam, nu s-a schimbat – nici chiar după ce a fost martoră la cei o mie de ani de pace sub domnia lui Isus Hristos.

Atunci Dumnezeu Se va ridica la judecarea lui Satan şi îl va arunca în Iazul de Foc pentru vecii vecilor. Iar toţi aceia care au trăit în păcat, care şi-au plecat genunchii înaintea lui Satan şi care s-au supus mai degrabă lui decât Cuvântului lui Dumnezeu, vor merge şi ei împreună cu Satan în Iazul de Foc.

Iată de ce predicăm noi această Evanghelie a înfrângerii lui Satan. E poate cel mai important adevăr pe care trebuie să-l audă credincioşii în aceste vremuri.

Însă reţineţi faptul că, dacă nu umblaţi în curăţie de inimă nu veţi avea nici o autoritate asupra lui Satan. Iar dacă nu învăţaţi să biruiţi acuzaţiile lui, prin sângele lui Hristos, nu puteţi fi executori efectivi ai sentinţei divine care a declarat înfrângerea diavolului. Nu îl puteţi birui pe Satan nici dacă iubiţi lumea, deoarece el este prinţul şi fruntaşul acestei lumi. De asemenea, nu puteţi

triumfa asupra lui dacă iubiţi vreun lucru sau vreo persoană pe acest Pământ mai mult decât pe Dumnezeu (vezi Apocalipsa 12:11).

Aş vrea deci să vă îndemn, tinerilor: nu-i daţi voie în niciun fel diavolului să vă murdărească vreodată mintea.

Dacă mintea voastră e întinată, nu veţi putea folosi eficient Numele lui Isus împotriva lui Satan. Numele lui Isus nu este o formulă magică care ar trebui repetată mereu pentru a vă feri de rele. Nu. Trebuie ca mai întâi să vă supuneţi lui Dumnezeu. Numai atunci va avea loc fuga diavolului de la voi, concomitent cu împotrivirea voastră. Însă diavolul nu se va teme de voi dacă nu supuneţi lui Dumnezeu toate domeniile din viaţa voastră.

Deci predaţi-vă complet viaţa lui Hristos – chiar acum – şi hotărâţi-vă că veţi trăi de-acum înainte, întru totul, numai pentru El.

Pot să vă asigur că peste douăzeci de ani veţi fi mulţumitori că aţi urmat această învăţătură a Cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai aţi auzit-o. Iar într-o bună zi, când veţi sta la Scaunul de Judecată al lui Hristos şi vă va veni rândul să daţi socoteală Domnului de viaţa voastră, veţi fi şi mai mulţumitori.

Fie ca Domnul să vă ajute să trăiţi în aşa fel, încât să nu aveţi niciun regret când veţi ajunge la sfârşitul călătoriei vieţii voastre pământeşti. Amin.

Cine are urechi de auzit, să audă.

https://romanian.cfcindia.com/ro/books/know-your-enemy

///////////////////////////////////////

Isus, pâinea vieţii

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a

1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…

„Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit „biserica” lui Isus de urmaşii carnali!

* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)

* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum „L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…

Ioan 6:37-39 „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va „vedea o sămânţă de urmaşi”, „va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, „înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: „nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află „în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci „primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, „în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 „Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi „pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)

Deci, El te va păstra „dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!

Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? („Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! („Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice („nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

„Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

„Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

„Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

„Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

„Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

„Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

„Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

„Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

„Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?

„Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

„Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

„Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

„Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?

„Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! „? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

„Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

„Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

„Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

„Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

„Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: „Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

„Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

„A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

„Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

„Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

„Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

„Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…

„Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia („cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

„Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

„O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

„Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

„Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

„Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

„Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

„Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice

„A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

„Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: „Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

„Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

„Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

„Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

„Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

„Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

„Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

„După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

„Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

„Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

„Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) „ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…

„că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) „dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) „…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) „ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut „(4:15) „ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o „piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului: „skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT „skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă „piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte „piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este „cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

https://www.rcrwebsite.com/john32.htm

//////////////////////////////////////////

Întruparea cuvântului

(Ioan 1:14)

Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

O recapitulare a studiului anterior:

– „Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos” (Ioan 1:6-13)

– Ioan Botezătorul, Un martor al Luminii (6-9)

– Tragedia respingerii lui Isus Hristos (10-11)

– Condiţia numirii noastre, „copii ai lui Dumnezeu” (12): prin a-l primi pe Isus

– Cine ne dă dreptul de a ne numi aşa? Sau ce dă dreptul unui om să se numească aşa (13). Vedem că Ioan nu porneşte de la premiza că toţi sunt copii ai lui Dumnezeu, din vreun motiv sau altul. Biblia se opune acestei idei preconcepute, cum am văzut în Mat.3 şi Ioan 8. Dumnezeu se opune iluziilor în acest sens. Poţi însă să ai acest drept! Primeşte-l pe El!

– Dovezi interne ale naşterii din nou.

Introducere:

Acum Ioan ne iniţiază într-un alt mister al Dumnezeirii. Uniunea celor două naturi într-una singură. Până acum ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne prezintă umanitatea Lui. Iată cum se formulează cele două crezuri fundamentale ale Bisericii Creştine: Isus este cu adevărat Dumnezeu şi este om cu adevărat. El este om cu desăvârşire şi este cu desăvârşire, Dumnezeu. Cum aceste două naturi (realităţi) se combină într-una singură rămâne încă misterios, dar aceasta nu ar trebui să ne retină de la a cerceta încarnarea Lui, în detaliu, pe cât posibil într-un singur studiu, fiindcă numai în încarnare se realizează acest miracol nemaiauzit.

Nu putem neglija această sarcină, deoarece aşa cum ne-a demonstrează istoria, alţii vor încerca să o explice în feluri care conduc la confuzie şi eroare. Studiind întruparea lui Isus, studiem din nou Persoana Sa şi intenţia noastră ar trebui să fie să-l ştim cât mai bine. Să cunoaştem cât ne spune că se poate cunoaşte despre El această carte: Biblia. Greşind în domeniul „cristologiei”, un om chiar dacă are concepţii corecte în oricare alt domeniu biblic, nu poate fi un creştin pentru că pur şi simplu nu-l cunoaşte pe adevăratul Hristos şi crede o doctrină a unuia fals!

Explicaţii alternative ale încarnării

Ebionism – separa dumnezeirea de Persoana umană a lui Isus – doar un om!

Docetism – părea om, dar nu era în realitate om. Separaţia dintre umanitate şi dumnezeire

Gnosticism – Isus avea un trup dintr-o substanţă spirituală nu din materie. (o fantomă!). Cele două elemente, uman şi divin nu se aflau în Persoana Lui. Separarea atât a dumnezeirii cât şi a umanităţii..

Arianism – Arius, prezbiter al Bisericii din Alexandria (trăit 256-336).Fiul a fost creat!? Aparţinea creaţiei nu dumnezeirii!

Explicaţii greşite ale felului în care cele două elemente, uman şi divin s-au combinat în Persoana Sa:

Apolinarianism – (310-390 AD) Apolinarius, suporter entuziast al lui Atanasie…La încarnare, Dumnezeu Fiul …locuinţă într-un trup omenesc, în locul sufletului omenesc. Nu poseda o natură umană completă: tendinţă docetică.

Nestorianism – Nestorius, în 428 Arhiepiscopul Constantinopolelui. Dorind să conserve umanitatea lui Isus a susţinut separarea celeor două naturi în Persoana lui Hristos, punând la îndoială unitatea Persoanei Lui. Zădărnicea încarnarea şi periclita mântuirea! În 431, înlăturat din post şi devine un zelos misionar.

Eutichianism – Eutichius, oponent înverşunat al nestorianismului, a susţinut cu tărie unitatea Persoanei lui Hristos, încât acesta să fie în loc de două naturi diferite o singură natură compusă. Un fel de a treia fiinţă amalgamată, nici om cu adevărat şi nici Dumnezeu cu adevărat!

Condamnat la Sinodul de la Constantinopole în 448 dar reabilitat, (dubios) în Efes în 449.

Pe vremea aceea…ebionism, docetism, gnosticism, arianism, apolinarianism, nestorianism, eutichianism….Astăzi?

Fiindcă nu se mai putea continua aşa în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon pentru a pune capăt disputelor. Acolo s-au formulat expresiile care constituie bazele oricărei declaraţii ortodoxe de credinţa cu privire la Persoana lui Hristos, de atunci încoace. Formula de bază ar suna, din engleză, cam aşa:

„…noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu…perfect în Dumnezeirea Lui…perfect în Umanitatea Lui…având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceaşi) făptură cu noi…arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare…proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).

Aceasta este Întruparea: uniunea într-o singură persoană (hypostasis), a unei naturi complet umane şi a uneia complet divine.

La Calcedon, Biserica a exprimat această uniune: cele două naturi devin una în unica existentă/făptură a lui Isus Hristos. Această formulă străveche afirmă că deşi în uniunea hipostatică fiecare din aceste naturi şi-au păstrat proprietăţile esenţiale, a existat totuşi o comuniune veritabilă între cele două naturi astfel încât proprietăţile uneia i-au fost comunicate celeilalte.

1 Tim.3:16

„Si fără îndoială, mare este taina evlaviei (religiei noastre)…cel ce-a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă!”

După unii, întruparea un mit…

O idee nouă

Cuvântul folosit în greceşte pentru „am văzut” este „theasthai”. Este utilizat de foarte multe ori în NT cu referire la vederea fizică propriu-zisă. Prin aceasta Ioan ne spune că acest Cuvânt a venit pe pământ în forma unui om şi a fost văzut de ochi omeneşti. E ca şi cum el ar spune: „Dacă vreţi să vedeţi acel cuvânt creator, cum este el, atunci priviţi la Isus din Nazaret”.

Acesta este saltul în gândirea oamenilor pe care întruparea lui Isus Hristos l-a făcut. Pentru lumea greacă acest lucru era de neconceput fiindcă la ei Dumnezeu nu s-a atins de creaţie, iar aici Ioan spune că Dumnezeu s-a întrupat! Dumnezeul distant de creaţie, să ia forma unui om? Ce spune Ioan e prea mult pentru filozofia greacă a vremii, dar este ceea ce Isus a fost şi înseamnă pentru el!

Trupul o temniţa? O misiune de salvare foarte deosebită

Pentru greci trupul era o temniţa în care spiritul era închis. Să le spui că Dumnezeu de bunăvoie a venit într-un trup era o idee şocanta pentru ei.

– Filozoful grec Philo din Alexandria a spus că, „Dumnezeu nu s-a coborât la noi şi nici nu a ajuns să depindă de necesităţile trupului”.

– Marele împărat roman, stoicul Marc Aureliu îşi exprima dispreţul său fată de trup în comparaţie cu spiritul. „Dispreţuiţi trupul, carnea şi oasele, reţeaua complicată de nervi, vene şi artere – alcătuirea trupului supusă putrezirii”, spunea el.

– Mai târziu, sfântul Augustin spunea că înainte de convertirea lui i-a citit şi i-a studiat pe marii filozofi păgâni ai vremii dar de la nici unul nu a putut să audă aşa ceva: şi anume că Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor a luat trupul unei fiinţe făcute de El pentru îndeplinirea planului Său mântuitor. Trebuie să recunoaştem că este ingenios! Să ia trupul uneia dintre creaturile pe care vrea să le salveze? Asta, misiune de salvare!

Aceasta este împlinirea vremii care a venit despre care Pavel vorbeşte în Gal.4:4, când „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. Atunci Dumnezeu a ales să treacă la împlinirea planului Său de mântuire. Prima acţiune din această misiune de salvare a fost întruparea Cuvântului Său.

Aceasta este minunea şi surpriza ideii şi actului întrupării: că Dumnezeu putea şi devenea trup; că Dumnezeu intra în această viată pe care noi oamenii o trăim limitându-se în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-l poată vedea şi să nu moară. (doar aşa puteau să-l „vadă”!). Creatorul apărea în mijlocul creaţiei Sale într-un fel în care aceasta să-l poată vedea şi cunoaşte. De aceea aproape de încheierea acestei misiuni El a putut spune cu satisfacţie: „Am făcut cunoscut numele Tău, oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6) fiindcă întrupat a putut face acest lucru cu succes.

Renumele prost al cărnii

Tocmai pe vremea când firea pământească îşi făcuse un renume prost, lui Dumnezeu îi vine ideea de a-l trimite pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Să se supună limitărilor ei şi slăbiciunilor ei.

Întruparea a fost şi mai uluitoare dacă privim la cuvântul folosit de Ioan pentru a descrie întruparea sau venirea în trup: „sarx”. Acesta este cuvântul folosit de nenumărate ori de Pavel pentru a descrie „carnea” sau „firea pământească”. Ideea că Logosul a îmbrăcat firea pământească (natura umană) cu toate slăbiciunile ei era scandaloasă. A aplica această idee lui Dumnezeu era ceva la care minţile lor reacţionau cu oroare. Din această cauză s-a născut în biserică grupul docetist („dokein” – a părea). În prima sa epistolă Ioan se adresează şi mai direct acestui grup: 1 Ioan 4:1….

„Preaiubiţilor să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după acesta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist… „

Pentru Ioan aceasta era o negare a adevărului Evangheliei. Isus a fost pe deplin Dumnezeu dar a fost şi om pe de-a întregul. A posedat natura divină dar aici vedem că a îmbrăcat-o şi pe cea umană. E bine să conservăm neatinsă ideea dumnezeirii lui Isus Hristos dar să nu uităm că el s-a făcut trup, pentru a plăti în locul nostru pe cruce şi a realiza mântuirea noastră! În întruparea lui Isus îl vedem pe Cel Atotputernic venind în ajutorul celor neputincioşi, trăind o viată ca a lor, dar pe placul Lui, ca şi noi de atunci încolo să facem la fel.

Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu

Că prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al lui Dumnezeu Scriptura ne-o aminteşte de mai multe ori:

În Evrei 2:14: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”

Evrei 10:5 „…căci este cu neputinţa ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când El intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”. Atunci am zis: „Iată-mă (în sulul carţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

1 Ioan 4:2 „Isus Hristos a venit în trup”

în 1 Tim.3:16 Isus este numit „cel ce-a fost arătat în trup”

Pentru a înţelege mai bine în ce „s-a băgat” Isus prin întruparea Sa, să privim la,…

Limitările fiinţei omeneşti

„Ce este omul?” a fost întrebarea din mintea lui David, psalmistul (Ps.8). Dar să ne întrebăm şi noi ce-a devenit Isus prin a se întrupa/încarna?

Din punct de vedere biologic, omul este un mamifer vertebrat. Din ordinul primatelor. Din clasa: homo. De specia: sapiens. Corpul său este alcătuit din organe, ţesuturi, celule şi protoplasmă.

Din punct de vedere chimic, omul este alcătuit în cea mai mare parte din apă, dintr-o cantitate apreciabilă de carbon, din diferite cantităţi de fier, calciu, magneziu, fosfor, sulf, şi săruri minerale.

Din punct de vedere psihic, are capacităţi intelectuale şi emoţionale, voinţa şi diverse instincte.

Poate uneori să alerge foarte repede şi să sfideze pentru puţin forţa gravitaţionala sărind în sus. Cu braţele poate realiza diferite alte forme dar toate lipsite de viată. Este limitat de timp, spaţiu şi materie. Viata pe care o are este extrem de fragilă şi este chinuit de o mulţime de boli. De asemenea, psihic vorbind este bântuit de o mulţime de probleme şi de griji care-i pot răpi somnul sau îl pot face ineficient. Are vise şi aspiraţii, din care foarte puţine şi rareori se împlinesc în timpul scurtei sale existente. Acesta este, pe scurt omul.

Acum să ne gândim că toate acestea au devenit parte a fiinţei Domnului Isus Hristos. Destul de şocant, da? Ce ne spun acestea despre EL?

Noi avem un Mântuitor care a trăit ce trăim noi, a suferit ce suferim noi, a plâns pentru ceea ce noi plângem, a mâncat ce mâncăm şi noi, care a trăit ca un om în adevăratul sens al cuvântului! De aceea, venind la El atunci când greşim nu reacţionează scârbit şi dezgustat de ceea ce noi am făcut. Nu poate fi luat prin surprindere de prostiile nostre şi nu răspunde iritat. Când el a fost tăiat, a sângerat, când a fost trist a plâns, când i-a fost foame stomacul l-a durut, când i-a fost frig a tremurat, când inima I s-a oprit a murit.

Fiindcă a fost om, a simţit slăbiciunea noastră, dar fără a ceda păcatului. A rezistat dezlănţuirii ispitei împotriva Lui.

De ce s-a întrupat Hristos? Ce vrea Dumnezeu prin întruparea Lui?

126. Ilustraţia „soldatului de plumb” a lui C.S.Lewis din cartea lui „Creştinismul redus la esenţe”, pag.124-126. Splendidă ilustraţie!

Atunci putem să ne întrebăm, De ce s-a întrupat Hristos?

– pentru ca să ne mântuiască (!) dar mai pentru ce?

– pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. („La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului” (John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,

– pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.

(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)

Citate:

„Fiindcă Hristos este om, el poate ispăşi pentru el şi poate simţi împreună cu el. Fiindcă Hristos este Dumnezeu ispăşirea săvârşita de El are valoare absolută iar unirea omului cu Dumnezeu pe care astfel o realizează este desăvârşită” (John Blanchard)

„El a luat chipul unui rob în timp ce a păstrat chipul lui Dumnezeu (în Filip.2, nu se spune că a renunţat la acesta). Este exact ceea ce face posibilă mântuirea noastră şi o realizează”

(William Hendricksen)

Miracolul încarnării

Încarnarea este cea ce C.S.Lewis numeşte „Marele Miracol” al Creştinismului. Este capitolul central al dramei mântuirii. Iată cum îl descrie el:

„Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării…Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la acele nouă luni care preced naşterea umană…si apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă de haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă acesta şi întreaga creaţie, noul univers”.

Semnificaţia întrupării (Charles R. Swindoll)

„Plonjonul” în umanitate prin întrupare ne sugerează răscumpărarea. Coborârea unui Dumnezeu sfânt, singurul Dumnezeu adevărat la condiţia unor fiinţe înstrăinate de el şi duşmănoase Lui. Înseamnă recuperarea naturii umane ce a căzut în degradarea păcatului. Înseamnă în cei mai simpli termeni, uniunea dintre Dumnezeu şi umanitate în persoana lui Isus Hristos. Uniunea aceasta a avut loc în clipa zămislirii din fecioară când cele două naturi s-au întâlnit miraculos, devenind inseparabile dar totuşi neamestecate (vezi Luca 1:31-35). În această unire misterioasă, o dumnezeire neştirbită s-a învestmântat într-o umanitate pură. Coegal, coetern şi coexistent împreună cu Tatăl, Isus era cu desăvârşire Dumnezeu şi cu desăvârşire om! La întrupare, Dumnezeu a „plonjat” în întunericul în care zăcea creaţia Lui şi a devenit un om. (pentru a-l reface pe om să fie om).

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu…Si Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1, 14)

Manualul salvatorului

Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar…

Noi, „salvatorii” altor specii? Noi, care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte, „Manualul Salvatorului” cred că principiul de bază ar trebui să fie, pentru a salva trebuie să devii ceea ce vrei să salvezi. De aceea, salvatorii mineri cred că sunt cei mai aproape de adevăr. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine!

De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? În primul rând, nu devin broaşte şi nu cred că le-ar place să devină!

O doctrină aplicabilă

Doctrina întrupării lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret nu este o doctrină moartă, care nu se poate aplica. Doctrina uniunii celor două naturi, umană şi divină în încarnarea lui Isus nu înseamnă oare că:?

Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).

Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)

Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)

De aceea, Lui să-i cerem iertare.

El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.

Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenta lui Dumnezeu!

Concluzie: Trupurile noastre din instrumente, unelte ale păcatului, devin trupuri ale vieţii!

De aceea, amintiţi-vă de exclamaţia de disperare a lui Pavel, din Romani 7: 24, „O nenorocitul de mine cine mă va salva din acest trup de moarte?” Pavel se vede condamnat de lege şi de păcătoşenia lui. Fără speranţa şi fără şansa. Însă în întruparea lui Isus vedem răspunsul la marea deznădejde a lui Pavel. Într-un trup ca al lui (Pavel), Isus a condamnat moartea şi a distrus puterea păcatului. Acest trup poate acum deveni un trup al vieţii, fiindcă Isus a venit în trup.

Opera Camelot

În piesa de operă Camelot, regele Arthur descoperă infidelitatea reginei Guinevere cu Lancelot, cel mai de încredere cavaler al regelui. După lege ea era considerată vinovată şi condamnată la arderea pe rug. Regele Arthur se vede prins între dragostea lui pentru regina lui şi responsabilitatea lui fată de lege. Mordred, fiul nelegitim al regelui, dă glas situaţiei disperate în care se afla regele.

„Arthur, ce dilemă magnifică! Las-o să moară şi se va termina cu tine! Dacă vrei însă, las-o să trăiască şi vei fi un nelegiuit! Ce vei face, Arthure? O vei ucide pe regină sau ucizi legea?”

Cu lacrimi în ochi, Regele Arthur apare la fereastra castelului pentru a urmări execuţia. Călăul aşteaptă semnul din partea regelui pentru a aprinde rugul pe care se afla regina lui. În durerea lui, însă acesta întârzie.

„Nu pot! Nu pot! NU pot să o las să moară!”

La care Mordred, dispreţuitor îi răspunde: „Eşti om la urma urmei, nu? Slab şi neputincios!”

Spre deosebire de Regele Arthur, Isus nu este „slab şi neputincios”. El este om dar este şi Dumnezeu. El îşi lasă regatul Său ceresc cum ne spune Filipeni 2:5-7, ia chipul unui om şi moare în locul nostru, cei condamnaţi de lege pentru infidelitate la arderea pe rug. El este acel Rege care a avut puterea renunţării la toate onorurile şi plăcerile unui rege şi să ia locul miresei Sale (2 Cor.8:9). Făcând aceasta, El a satisfăcut atât cerinţa legii necruţătoare cât şi a dragostei divine! şi nu s-a oprit aici. După cea plătit în locul reginei Sale, a înviat şi îi pregăteşte un loc mai frumos unde într-o bună zi, o va duce!

Aplică!

Imaginează-te pe tine însuti în locul acelei infidele trădătoare. şi suntem. Ne-am trădat menirea noastră de fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Lui pentru a fi ai Lui. L-am părăsit şi am trăit după plăcerea noastră. Legea lui ne-a ajuns din urmă şi acum ne vedem condamnaţi de ea. Ne aflăm la stâlpul infamiei înaintea unui întreg univers care ne priveşte cu dispreţ. Ne merităm pedeapsa şi totul atârnă de un gest! Dar culmea, cel de la care se aşteaptă gestul aprobator al execuţiei noastre, se coboară din Palatul lui şi se pune în locul nostru plătind pentru păcatele altora! Ce altceva ai putea face la acest gest decât să cazi la pământ şi să-l numeşti Domnul şi Mântuitorul tău?

Scena întrupării

Cea mai frumoasă şi mişcătoare scenă a întrupării o avem în Filipeni 2:5-7:

Isus a făcut 7 paşi în jos…

Aici umilinţa divină licăr este în lumina supusă a întrupării, învăluită în umbrele unei alte lumi. Creatorul s-a supus de bunăvoie legilor Universului pe care tocmai El l-a creat. A renunţat la independentă şi a devenit dependent. A renunţat să mai fie cel căruia I se slujea pentru a deveni cel ce slujea.

Ca şi Dumnezeu,

Golindu-se de Sine Însuşi, Fiul nu şi-a pierdut divinitatea. Devenind un om, nu a ajuns să fie mai mic/puţin decât Dumnezeu. În schimb în mod voluntar a renunţat la auturile divinităţii Sale şi puterea de Dumnezeu pentru a deveni om.

Ca şi Om,

Deşi a trăit pe deplin întreaga experienţa umană, Isus era incapabil să facă vreo două lucruri, fiindcă era şi Dumnezeu: să-l asculte pe Satana şi să păcătuiască. Atunci Evrei 4:14-16 ne arată ce fel de relaţie ar trebui să avem cu Isus (Aplicaţie! „Să ne apropiem”! Evrei 4:14-16)

Beneficiile practice ale întrupării logosului

Întruparea Logosului, din nou, nu este o doctrină care să rămână în sferele înalte ale gândirii teologice. Ea s-a realizat cu un scop practic precis.

„Carnea” sau „firea pământească” fac aluzie la slăbiciunea omenească. şi despre Isus se spune în 2 Cor.13:4 că „a fost răstignit prin slăbiciune” şi că a fost „omorât în trup” (1 Petru 3:18), pentru a ne aduce la Dumnezeu.

Prin întruparea lui Isus, Dumnezeu osândea păcatul (Rom.8:3…) în chiar reşedinţa de care el de folosea: îl osândea în firea pământească, pentru ca astfel ceva minunat şi irealizabil altfel să fie acum posibil pentru noi: porunca Legii încălcată de noi în firea pământească să fie acum împlinită de noi. Cum? Prezenţi încă în firea pământească, dar conducându-ne după alte principii de viată! Alte „instincte”! Cele ale Duhului Sfânt! (vezi, referinţa).

În trup El a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor.5:21) pentru ca noi să fim (incredibil! noi?) neprihănirea Lui Dumnezeu în El. şi asta în timp ce suntem încă în trup!

şi iată încă o idee care ar fi mult pe placul lui Ioan: 2 Cor.13:4: „Într-adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, suntem slabi în El (din cauza cărnii noastre), dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viată cu El fată de voi.” Cu El, noi putem fi plini de viată!

Concluzia:

Deci, El s-a întrupat pentru ca:

1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.

În Isus, viata lui Dumnezeu s-a revărsat din abundentă asupra tuturor celor ce cred.

De aceea, Isus s-a întrupat, ne spune teologia NT. Ce nebuneşte să nu profităm de aceste beneficii.

Tot ceea ce am făcut până acum a fost să studiem prima parte a versetului 14: „Si Cuvântul s-a făcut trup”. N-am văzut ce însemnă, „a locuit printre noi”, „plin de har şi de adevăr”, „Si noi am privit (1 Ioan 1!) slava Lui (vezi Exod, Moise), o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.

„a locuit printre noi” – şi la propriu şi la figurat! Vecin cu ei şi om ca ei. Ce ziceţi dacă îl aveţi pe Dumnezeu, vecin de palier. Stă la ap.25?! E aproape? Da! Ei bine asta vrea să spună. Că prin întrupare Dumnezeul cel Veşnic s-a apropiat de noi.

Mai exact cuvântul este „şi-a făcut cortul”, „a tăbărât”. Cortul din pustie al iudeilor era o umbră a realităţilor lui Dumnezeu. O reprezentare materială a marelui adevăr al încarnării

„Si noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”

Divinul Fiu s-a făcut carne. Cel Atotputernic s-a arăta pe pământ sub chipul unui neajutorat copil al unor oameni (gândiţi-vă la aceasta!: că a trebuit hrănit! Nu putea să se hrănească singur, trebuia schimbat de haine, nu putea singur, trebuia ajutat să umble, nu putea să o facă singur, etc. E şocant! Prin contrast putem înţelege de ce Dumnezeu s-a coborât atât de mult: pentru ca să ne înalte pe noi nespus de mult!

„Si noi am privit slava Lui”

Cum? Să vadă slava lui Dumnezeu? Cum? Aceaşi slavă care era a Celui ce I s-a arătat lui Moise pe munte I se arată şi lui Ioan. Dar de data aceasta învăluită/învestmântat într-un trup parcă pentru a-i proteja pe oameni de expunerea la ucigătoarea revelare a slavei lui Dumnezeu, dar minunea minunilor, arătându-le oamenilor toată această slavă, odată ce-l privesc pe Isus Hristos.

În VT această slavă se arată câteodată. (Ex.16:10; 24:16; 40:34; 1 Regi 8:11). O slavă ce nu se putea privi cu ochiul liber de muritori. Era doar uneori vizibilă. Însă în Hristos aceasta rămâne cu noi. Ioan 17:22 „Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una”.

Ioan ne spune că a văzut acea slavă în trupul unui om. Al Omului Isus! Slava aceasta, înfăşurata în învelitoarea vie a trupului lui Isus Hristos.

Nu este aceasta mărturia apostolilor? Vezi 2 Petru 1:16, 1 Ioan 1:1; 4:14 („văzut” cuvânt cheie), cu referire directă la Transfigurare.

https://www.rcrwebsite.com/john6-s.htm

//////////////////////////////////////////////////////////////

Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos

(Ioan 1:6-13)

https://www.rcrwebsite.com/john.htm

Ideile principale ale pasajului:

1. Ioan Botezătorul: Un martor al Luminii (v.6-9)
2. Venirea lui Isus Hristos (v.10-13) (Tragedia respingerii)

– Cum îl primim?

– Condiţia numirii noastre, copii ai lui Dumnezeu (v.12)

– Cum Devenim copii ai lui Dumnezeu (v.13)

1. Ioan botezătorul: un martor al luminii (v.6-9)

6. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume.

Ioan botez.- Primul vestitor al mântuirii: ce privilegiu!!

Ioan a fost un om cu o misiune exactă – El a venit ca să mărturisească despre Isus Hristos – El a fost un personaj unic având o misiune unică – Este ultimul dintre profeţii VT şi primul creştin – Isus îl numeşte cel mai mare dintre cei născuţi din femei (vezi, Mat.11:11) – A avut privilegiul de a-l prezenta primul pe Isus Hristos, atât Israelului cât şi lumii întregi!!

Ioan avea un caracter deosebit: o viaţa simplă – locuia în deşert – o haină („parpalacul”) din păr de cămilă – un regim alimentar deosebit: lăcuste şi miere sălbatică (crocant şi dulce!?)

– unul dintre cele trei personaje ale Bibliei care au făcut „jurământul nazireatului” pe toată durata vieţii lor. Samuel, Samson (care a eşuat penibil) şi Ioan. Alţii l-au ţinut temporar, dar Ioan, pe viaţă!

Misiunea sa exactă era de a mărturisi. El nu a fost doar un simpatizant, sau un „avocat” care să prezinte dovezi ce confirmă adevărul spuselor sale, ci a fost un „martor”. El pur şi simplu a spus ceea ce-a ştiut despre Isus Hristos şi a făcut-o cu intenţia de a-i aduce pe păcătoşi pe un drum cât mai scurt la Isus. De a face o proclamaţie directă a Mesiei poporului lui Israel.

Ioan Botezătorul a frânt tăcerea de aprox. 400 de ani dintre VT şi NT. Din această cauză se pare că unii i-au acordat o prea mare prioritate atribuindu-i un loc care se cuvenea doar lui Isus. Unii comentatori biblici cred că prin ceea ce a scris, apost. Ioan a dorit să-l reaşeze pe Ioan Botezătorul la locul cuvenit; să fie Înaintaşul lui Isus, Glasul care anunţa venirea Lui. Nu el era Acela dar era Glasul Lui! Deosebita lui autoritate profetică a produs o puternică impresie asupra tuturor. La un moment dat chiar şi asupra lui Irod despre care care se spune că-l asculta cu plăcere, dar care în cele din urmă i-a tăiat capul (Marcu 6:20-21)!

Această puternică impresie se datorează modului exemplar în care şi-a îndeplinit misiunea şi datorită consacrării lui în slujba Lui Isus. El reprezintă pentru noi un model al mărturiei creştine.

Aplicaţie:

Şi noi avem astăzi o misiune foarte exactă, aceea de a-l face cunoscut lumii pe Domnul nostru. Avem de asemenea un mesaj foarte clar şi foarte direct: Evanghelia – vestea morţii Lui pentru păcatele noastre şi a învierii Sale ca dovadă a îndreptăţirii noastre.

Pentru a ne îndeplini cu succes misiunea noastră, am primit de la Dumnezeu putere. Dar în timp ce la Ioan vedem că această putere l-a dus la sacrificiul total, la noi nu pare să aibe acelaşi efect!

* Cum folosim această putere de a-i fi martori, putere despre care se vorbeşte în Fapte 1?

* Până unde duce sacrificiul nostru în continuarea acestei lucrării începute de Isus şi după înălţarea Lui la cer, încredinţată nouă, ucenicilor Săi din toate veacurile?

* Până la ce nivel de devotament îi permitem să ne aducă puterii de a fi martori ai Săi?

Pe Ioan Botezătorul l-am văzut dând totul pentru onorarea misiunii lui. Se poate spune despre el că a fost un om”dezlănţuit” în slujba lui Dumnezeu!

* Se poate spune acelaşi lucru despre noi?

A trăit o viaţă necompromisă şi a lăsat un mesaj inconfundabil: L-a făcut cunoscut lumii pe mântuitorul. Şi-a îndeplinit misiunea cu mare succes. În ciuda, pierderii propriei vieţi pe care n-a considerat-o dragă.

* Pot din cuvintele noastre (mesajele noastre) să-l cunoască oamenii pe Isus Hristos?

S-a exclus pe sine!

Pe Ioan Botez. nu-l vedem niciodată preocupat să atragă atenţia asupra lui însuşi. Preocuparea faţă de sine este absentă din mărturia lui. Ba dimpotrivă, a spus că „El (Isus) trebuie să crească, iar el (Ioan Botez.) să se micşoreze” (Ioan 3:30).

Omul îmbrăcat cu ceea ce noi am numi astăzi „o şubă” şi care mânca şi trăia ca un pustnic, ca un adevărat monah, nu a dorit să se laude lumii cu nici unul dintre aceste aspecte ale vieţii sale…Pe când alţii din zilele noastre fac tocmai opusul!

Exemplu: (vezi, oribilul exemplu de marţi seara de la emisiunea TV „Viaţa Spirituală” în care Titi Dincă, prezentatorul, a „precizat” de câteva ori că un invitat avea 43 de ani trăiţi într-o mănăstire iar celălat monah, 20 şi ceva!)

Dacă a trăit aşa, Ioan nu a făcut-o ca să atragă lauda şi recunoaşterea oamenilor, ci ca să sugereze dăruirea lui în slujba lui Dumnezeu, devotamentul şi sacrificiul necesar pentru îndeplinirea chemării de creştin. El nu ţinea cu tot dinadinsul ca oamenii să ştie câţi „ani de pustie” el are la activ. Dorea fierbinte să-l ştie şi să-l primească pe Isus. El, Isus, este „cel ce vine din cer” şi care „este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi” (3:31). Acestea au fost cuvintele lui!

Pentru ca toţi să creadă prin el…

El nu a trăit pentru el, ci pentru Isus. A trăit într-un fel în care să toţi să „creadă” în Isus prin el.

* Facem noi tot ce putem pentru ca oamenii să creadă în El prin noi? Gândiţi-vă în acest moment la câteva lucruri ce le-aţi fi putut face şi prin care toţi puteau să creadă în El, dar nu le-aţi făcut.

* Sunt lucruri pe care dacă le-aţi face, toţi ar crede în El prin voi? Fără îndoială că sunt. Faceţi-le şi veţi deveni cel mai bun motiv pentru ca oamenii să-l accepte pe Isus! Dacă nu le faceţi, îşi vor scuza necredinţa cu ceea ce voi n-aţi făcut!

Ilustraţie: Cineva a spus că creştinii sunt fie cel mai bun motiv ca oamenii să-l primească pe Isus, fie scuza ca să nu-l primească!! Eşti tu un motiv sau o scuză?

Prin noi?

Nu-i aşa că dacă s-ar spune că noi mărturisim despre Hristos pentru ca toţi că creadă în El prin noi, primul gând care ne vine în minte este „prin noi”? Că ne închipuim la amvoane înaintea mulţimilor de păcătoşi cărora le predicăm cu putere? Dar acea putere pentru ca ei să creadă în El nu rezultă atât din ceea ce spunem, ci din cât de devotaţi suntem în particular!

* Se poate spune, în Petroşani, sau în ţara mea, a venit un om trimis de Dumnezeu (nu de o biserică anume!): care este numele lui? Există un asemenea om? Vrem să-l cunoaştem! Cine este acela?

Ioan botez. A predicat pocăinţa şi a trăit pocăinţa. Se poate spune la fel depre noi?

Exemplu:

„În timp ce un misionar creştin vorbea unui grup de femei hinduse, una dintre acestea s-a îndepărtat în tăcere. La scurt timp s-a întors înapoi şi părea să asculte cu şi mai mare atenţie ca înainte. „De ce ai plecat în mijlocul predicii mele?” a întrebat-o misionarul. Ea i-a răspuns: „Am fost atât de interesată de lucrurile minunate pe care le spunea-i încât m-am dus şi l-am întrebat pe servitorul tău dacă trăieşti ce spui. El a spus că o faci. Aşa că m-am reîntors aici să aud mai multe despre Isus!”

1. Venirea Lui Isus Hristos (10-13)

10. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu l-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Drama respingerii Lui

Data trecută am văzut care este cea mai triumfătoare declaraţie a scripturii. Vers.5 – „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”. Vers.11 ne spune că, „A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit”! Ce ne spune aceasta?

Imaginaţi-vă cum Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în casa unor oameni, a stat la masă cu ei, a umblat cu ei, a stat în barcă cu ei, sau a mers la Templu împreună cu ei. Cum a trăit în acelaşi oraş cu oameni care nu l-au primit. El s-a aflat în lume, printre oameni. Au ştiut ei cine este El? De unde venea? Ei nu l-au recunoscut şi nu l-au cinstit ca atare. Nu şi-au dat seama cine a stat la masa lor, cu cine au umblat pe drum, cine este Cel ce-a venit printre ei. Mai mult decât atât, nu l-au primit în inimile lor. Nu i-au acordat recunoaşterea spirituală care I se cuvenea!

Lumea a fost atât de inconştientă de prezenţa Lui încât nu şi-a dat seama pe cine avea în mijlocul ei. Păcatele i-au împiedicat pe oameni să-şi dea seama cine era printre ei. Iar atunci când El le spunea cine era, nu credeau! Nici până astăzi nu-l cred!

S-a aflat în lume, în mijlocul creaţiei Sale şi a creaturilor Sale şi totuşi acestea nu l-au recunoscut. Vedem, marea, vântul, pământul, moartea, dracii, recunoscându-l şi ascultându-l necondiţionat, dar cu câteva excepţii nu-i vedem şi pe toţi oamenii facând la fel! Cum de s-a putut aşa ceva? Ce i-a împiedicat pe aceştia să-l primească? Dintre toate animalele doar omul este dotat cu înţelepciune şi gândire. Singurul dotat cu personalitate. Şi totuşi el, omul, cununa creaţiei Lui este cel ce nu l-a primit! Nu este aceasta cea mai mare tragedie? El a venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.

Exemplu: E ca şi cum un tată nu este recunoscut ca tată de chiar proprii lui copii de sânge, pe care i-a făcut, pe care i-a crescut, i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a educat şi i-a făcut oameni. Când vedem lucrul acesta petrecându-se oamenilor îl numim nerecunoştinţă. Dar Însuşi Dumnezeu S-a aflat în mijlocul lor. Lui îi datorează existenţa şi ei nici măcar nu vor să recunoască cine este! Şocant!

De aceea, cu cât mai şocant este să ştii că cel respins, refuzat şi nerecunoscut nu este un tată pământesc, ci chiar Tatăl ceresc. Dumnezeu, Creatorul acestor fiinţe nerecunoscătoare şi neprimitoare, înstrăinate şi ostile Lui, sunt ignorante faţa de prezenţa Lui în mijlocul lor din pricina stării lor de păcat în care s-au născut şi în care trăiesc toţi.

Inconştienţa unei lumi întregi faţă de Creatorul ei este nespus de mare. Ce contează o minoritate de credincioşi, dacă ne gândim la cât de mulţi l-au respins? Că a fost respins de poporul Său şi i-au fost cei mai neprimitori chiar cei ce erau de un trup cu el? Această tragedie nu poate fi compensată de faptul că alţii au crezut, sau de faptul că Creştinismul a ajuns să se răspândească în lume devenind chipurile, o religie mondială. Majoritatea creştinilor cu numele nu-l cunosc şi nu l-au primit nici ei. În multe biserici, El este un Necunoscut. Ignoranţa faţa de Dumnezeu domină încă.

Recunoaşterea lor a Lui Isus a mers până acolo încât să admită că era un om. Doar un simplu om. Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele? Doar Dumnezeu poate ierta păcatele! Ei nu vedea înaintea ochilor decât un om.

Dar, Isus deşi făcea aceasta tocmai pentru a le demonstra că este mai mult un om, nu a fost recunoscut ca atare. La fiecare sugestie a Lui sau declaraţie directă cum că ar fi Dumnezeu, ei au reacţionat violent. L-au considerat doar un învăţător, cel mult un profet, un lucrător de miracole, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu Fiul!! Nu ştiau cine este, de unde vine, ce vrea de la ei. Avea o naştere suspectă, o copilărie neobişnuită, deşi după toate aparenţele era un om normal. În cele din urmă şi-au finalizat neacceptarea eliminându-l dintre ei răstignindu-l pe cruce. Acela a fost singurul loc din univers pe care I l-au repartizat şi de unde au crezut că nu-i mai poate incomoda şi stânjeni în necredinţa şi-n păcatul lor. Acolo se află şi astăzi pentru cei mai mulţi, dar nu cred că nu-i incomodează! Cred că sunt chiar foarte stânjeniţi în conştiinţele lor în timp ce-şi văd de păcate.

Drama respingerii Lui Isus Hristos este şi mai amplificată când ne gândim că limba originală ne sugerează că El a venit „acasă” la El, la ai Săi. Leon Morris oferă această ilustraţie:

„Un om epuizat de muncă vine pe drumul către casă. Obosit, dar bucuros că truda acelei zile s-a încheiat se îndreaptă nerăbdător către căminul său drag. Paşii i se precipită pe măsură ce se apropie de casa lui. În sfârşit, vede casa cea dragă. Bagă mâna în buzunar pentru a scoate cheia… dar aceasta nu este de găsit! Nici o problemă! Familia lui este acasă. Ajuns la uşă sună la sonerie. Sună o dată, de două ori, de trei ori… şi tot aşa o vreme. Nimeni nu-i deschide. Ai Săi sunt în casă şi-şi dau seama că el aşteaptă afară la uşă. Perdeaua de la fereastră se mişcă un pic iar ochi pe care el îi cunoaşte atât de bine, îl privesc cu suspiciune, lăsându-l să stea în pragul uşii închise. Ce ilustraţie stupidă spuneţi? Este exact ce i-au făcut oamenii lui Isus!

Este ceea ce oamenii continuă să-i facă şi azi!”

Condiţia numirii noastre, copii ai Lui Dumnezeu (v.12)

„Dar tuturor celor ce l-au primit”, indică existenţa unor excepţii. Celor care l-au recunoscut şi l-au primit în vieţile lor Dumnezeu le-a făcut un mare favor: I-a primit în familia Lui.

Condiţia aşadar, este primirea Lui, credinţa în numele Lui!

Foarte important de reţinut: Dreptul de a ne numi „copii ai Lui Dumnezeu” este un drept dat doar de Dumnezeu!

Poţi să ai acest drept doar atunci când…

Când,

Eşti născut din Dumnezeu primindu-l pe Fiul Lui, Isus,

Eşti născut din Dumnezeu prin voia Lui,

Poţi să te numeşti copil al Lui Dumnezeu. El îţi dă atunci acest drept!

Acest drept aparţine doar acelora care s-au născut din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Nu este al nimănui altcuiva! Nici a celor născuţi din sânge, nici a celor născuţi din voia firii lor şi nici a celor născuţi din voia vreunui om.

Condiţia numirii noastre, „copii ai Lui Dumnezeu” – ver.12: „Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”

Te naşti din Dumnezeu prin a-l primi pe Fiul Său. Aceasta este o condiţie de îndeplinit şi un act conştient ce se aşteaptă de la noi pentru a avea dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Merită observat că apost. Ioan nu pleacă de la premiza că toţi sunt deja copii ai lui Dumnezeu!

Cine porneşte de la o astfel de premiză ajunge la iluzii!

Ce este o premiză?

Premiză – 1. o deducţie bazată pe o idee preconcepută, formată mai dinainte (uneori neverificată); 2. o presupunere ce se bazează pe ceva ce în mod automat se consideră adevărat (fără ca neapărat să fie aşa); 3. o concluzie ce porneşte de la un argument considerat din start ca fiind adevărat.

Iluzie – 1. aparenţă înşelătoare, datorită perceperii denaturate a realităţii; 2. speranţă, dorinţă neîmplinită; 3. amăgire.

A-şi face iluzii – a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile

Un exemplu de actualitate – Trist

Biserica Ortodoxă Română este notorie la noi pentru practicarea iluzionismului în grija „pastorală” pentru suflete (deşi nu este doar cazul ei, ci şi a multora neo-protestante). Cum adică? Foarte simplu, pornind de la premiza că toţi sunt creştini, că poporul român s-a născut creştin şi că este creştin de 2000 de ani(!?), acesta se iluzionează cu privire la realitate şi la adevărata lui stare spirituală ce se poate simplu constata doar coborând în stradă. Biserica aceasta îi consideră creştini şi credincioşi pe români chiar de când s-au născut, adică copii ai lui Dumnezeu, pe oameni care niciodată nu au luat decizia personală de a-l primi conştienţi pe Fiul lui Dumnezeu în vieţile lor şi care nu sunt născuţi din Dumnezeu, ci doar din sânge, din voia firii lor, sau din voia vreunui om, fie el pastor, sau patriarh. Aceasta este o gravă eroare ce le oferă oamenilor un sentiment fals de siguranţă în sânul grupării care-i consideră ca atare. Cei ce acceptă de la sine şi gratuit această iluzie, îşi pun în pericol soarta lor eternă!

Apostolul Ioan, autorul evangheliei nu porneşte de la o astfel de premiză. Dimpotrivă, o neagă vehement. Ioan nu susţine ideea preconcepută că oamenii îl au pe Isus şi ca prin urmare că ar fi copii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut o astfel de idee preformulată s-ar fi amăgit singur şi n-ar fi avut rost să mai scrie ca oamenii să creadă şi crezând să aibe viaţa (vezi, 20:30-31). În schimb, el spune că oamenii devin copii ai lui Dumnezeu doar îndeplinind nişte condiţii foarte exacte (adică, să-l primească pe Isus) şi doar trecând printr-o experinţă foarte necesară (adică, să se nască din Dumnezeu, vezi, cap. 3). Biblia se opune cu tărie acestui fel de premize şi de idei preconcepute. Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor şi saducheilor care veneau să primească botezul lui, dar care nu făcuseră încă roade vrednice de pocăinţă,

„să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam” (Mat.3:8-9).

De aceea, putem vedea că Biblia se opune iluziilor de acest fel!

Sau, pe Isus îl vedem încercând să alunge iluzia iudeilor că ar fi slobozi şi nu robi ai păcatului, sau dorind să spulbere deducţia pripită că ei ar fi fiii lui Avraam doar fiindcă sunt sămânţa lui când în realitate faptele lor îi recomandau ca avându-l drept tată pe diavol !! Putem vedea aceasta în dialogul pe care Ioan îl relatează în cap. 8, de la v.30 la 44.

Aşa cum ne-a spus-o vers.11, lumea nu l-a cunoscut şi nu-l cunoaşte, oamenii nu l-au primit şi nu-l primesc nici astăzi. Oamenii se nasc ignoranţi faţă de Dumnezeu. De aceea, cei ce vor să fie copiii Lui, trebuie să-L primească – care este un act de voinţă şi conştient – pe Fiul Lui, pe Isus. Nu, „să primească” un botez, de mic sau de mare, nu, să primească o credinţă, ortodoxă sau alta, nu să primească dreptul de membru al unei biserici sau al alteia, ci să-L primească pe El, pe cel ce este mântuitorul!

Cine le dă dreptul?

După aceea, cel ce dă dreptul unor oameni să se numească copii ai lui Dumnezeu nu poate fi altul decât Dumnezeu! Nimeni altul, fie el popă, pastor sau predicator şi nimic altceva, fie religie, tradiţie, moştenire, nu îndreptăţeşte pe un alt om să se numească copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce eliberează „autorizaţie de creştin”(?!). Mulţi poartă ilegal acest nume şi şi-au falsificat dreptul de a-l purta. Ei şi-au asumat acest drept de altundeva, şi nu Dumnezeu le-a dat! Îşi bazează presupunerea lor că sunt copiii Lui pe altceva decât că l-au primit în inimile lor pe Isus şi cred în Numele Lui pentru mântuirea şi iertarea lor. Aceştia sunt nişte bastarzi spirituali! Cred că pot să-şi aroge acest drept fiindcă aparţin unei anume biserici sau frecventează o anume adunare creştină. Că au o credinţă mai deosebită decât a altora. Din păcate toate aceste temeiuri nu-i justifică să se numească „copii ai lui Dumnezeu” cum i-ar justifica dacă l-ar primi pe El. Aceste presupuneri forţate nu aduc o pace deplină a conştiinţei că poartă cu îndreptăţire numele de „creştin” fiindcă l-au primit personal pe Cristos. Nu pot să înlocuiască nici recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a legitimităţii lor ca şi copii adevăraţi ai Lui. Aceşti oameni sunt de compătimit! Fie ca Dumnezeu să nu le dea linişte sufletelor lor şi conştiinţelor lor până ce nu primesc acest drept direct de la El!

* Cine îţi dă „dreptul” ţie să te numeşti copil al lui Dumnezeu?

* Ce te face să crezi că eşti creştin? Faptul că într-o zi l-ai primit conştient pe Isus Hristos şi crezi în Numele Lui, sau presupunerea că eşti deja creştin fiindcă te-ai născut creştin, te-ai botezat în apă, sau te-ai alăturat unei adunări creştine?

Cum devenim copii ai Lui Dumnezeu? Prin naştere din Dumnezeu! (v.13) Nu este nimic mai important în viaţă decât să ştii că îl cunoşti pe Isus Hristos! Să ai asigurarea că întreţii o autentică relaţie personală cu El. Pentru a ajunge să afli cu siguranţă aşa ceva este nevoie să începi cu o onestă examinare de sine. Altfel spus, cu o confruntare de sine. Dacă eşti un creştin adevărat atunci vei fi încurajat şi mişcat de privilegiul ce ţi s-a acordat: de a-l cunoaşte pe El! Dar dacă nu eşti creştin cu adevărat, atunci trebuie să profiţi de această ocazie pentru a-ţi descoperi adevărata ta condiţie spirituală. Dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu eşti un copil al Lui şi nu mergi în ceruri! În acest caz nevoia ca tu să iei o decizie de a-l primi pe Isus este mai mult decât evidentă!

Dovezi ale naşterii „din nou”, „de sus”, sau „din Dumnezeu”

Ne vom afla acum în căutarea „dovezilor interne” ale naşterii din nou, ale înfierii noastre de către Dumnezeu. Există şi „dovezi externe”: viaţa de zi cu zi, exemplul personal, etc., dar pentru liniştea noastră această dovadă se află în noi şi o putem găsi.

Câteva „dovezi interne” ale naşterii tale din nou.

Când eşti născut din Dumnezeu sunt câteva lucruri care se petrec lăuntric în tine. Devii un copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu îţi dă dreptul să te numeşti aşa, dar nu o declară cu o voce audibilă lumii din jurul tău! Aşadar cum ştii că eşti copil de Dumnezeu? Iată câteva din „dovezile interne” (Danny Bond – Pacific Hills Church) ale devenirii tale:

Rom.8:15-16

„Şi voi n-aţi mai primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava! adică, Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”

Galat.4:6

„Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată! „

Avem aceeaşi apropiere şi intimitate cu Dumnezeu pe care a demonstrat-o Isus. În Marcu 14:36, expresia folosită de Isus în rugăciunea Sa din gradina Ghetsimani sugerează apropiata relaţie personală pe care El o avea cu Tatăl: „Ava, adică Tată („Daddy”,”Tati”,”Tăticule”)…depărtază de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu”.

Astfel, o „dovadă internă” este să vezi la tine aceaşi intimitate cu Dumnezeu pe care am văzut-o la Isus. Întreabă-te…

* Există aceeaşi naturaleţe în relaţia ta cu Dumnezeu care există normal într-un copil care nu este nevoie să fie convins că-i aparţine tatălui său?

Crezi că mai este necesar să-l convingi pe Gabriel că Teo este tatăl lui? Nu, pentru că i se pare atât de natural să fie! O ştie şi chiar dacă eu aş nega-o el încă ar crede-o! (Vezi, explicaţia lui Danny! Aflat într-o mulţime de străini aceasta spune „ştiam, simţeam că între toţi acei oameni/bărbaţi şi tatăl meu exista o diferenţă!” Relaţia lui cu tatăl său i se părea mult diferită de cea cu alţi oameni.) Ai un natural sentiment, sau simţământ de apartenenţă la Dumnezeu?

În cazul unui creştin acest sentiment este imposibil să apară fără lucrarea Duhului Sfânt, după cum am văzut mai sus. În acelaşi timp este adevărat că această mărturie interioară nu poate fi falsificată şi înlocuită de nici una din religiile lumii, sau de vreun truc al oamenilor religioşi.

De asemenea, un creştin adevărat posedă un simţământ de apartenenţă nu numai lui Dumnezeu dar şi celor ce sunt la rândul lor copiii Lui. Este una să nu te simţi aproape de unii, dar alta să simţi că le aparţii. Că ai ceva în comun cu aceştia. De câte ori nu vi s-a întâmplat să simţiţi că aveţi ceva în comun cu un necunoscut? Nouă ni s-a întâmplat de câteva ori. Odată la Bucureşti într-un restaurant, în „săptămâna de miere” (n-am avut parte de „o lună”!), pe când ne reîntorceam de pe Litoral am cunoscut nişte „necunoscuţi” doar bănuind că aveam ceva în comun. Într-adevăr, şi ei erau creştini! Altă dată, tot reîntorcându-ne de la mare ne-am cunoscut în tren cu un cuplu din Târgu-Mureş care lucrează la o editură creştină, cu care nu aveam nici o lagătură, decât tricourile! Alteori, ştii pur şi simplu că deşi nu te vezi cu unii ai un fel de asigurare cu privire la aceştia şi o căldură care-ţi cuprinde sufletul numai când te gândeşti la ei. Vrei să fii împreună cu ei, vrei să fii cu cei ce sunt ai Lui.

Înţelegem atunci de ce unora nu le pasă prea mult să vină duminica la biserică! Nu simt cu tărie că ne aparţin sau că noi le aparţinem. „Ai mei”, „de-ai noştri”; aţi observat că avem expresia „cei din biserica mea”, „cei din biserica noastră”? (1 Ioan 5:1-3) Ştiţi cum de mici ne căutăm grupul căruia să-i aparţinem? Ei bine, dacă nu ai asemenea relaţie cu creştinii, nu doar dintr-o anume biserică, ci cu creştinii în general, ar trebui să te îngrijorezi! Dar ai speranţă. Poţi ajunge la capătul căutării tale!

1 Ioan 3:1-5

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El”

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

////////////////////////////////////

Centenar Valeriu Gafencu: suferinţă, trăire în duh şi jertfă pentru Hristos