Vin-o URGENT! Scapă-ne şi de lupii îmbrăcaţi în mieluşei, dar şi de „MARXIŞTII” îmbrăcaţi în sutane, care ne exploatează, ne mint de îngheaţă apele, ca să ne jupoaie de vii prin pomeni, idolatrii, datini, ritualuri, tradiţii, manipulări, gargare etc! Tu, Prieten al tuturor păcătoşilor, ştii că de la satan întrupat în ei, ni se trag toate relele, căci ei ne spun basme, dar nu ne ridică povara nici măcar cu un deget (Mat. cap.23) Tu eşti Marele şi Adevăratul Preot (Evrei, cap.8)! Pe tine te mai aşteaptă şi Sângele care… Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Ap.6/10)… În zadar îl aşteptăm cu privirea aţintită SUS, dacă mintea este înglodată în plăcerile de o clipă ale senzualităţii de jos… Dacă nu devenim UNA cu mădularele Lui de pretutindeni, cu întruparea şi cu învăţătura Lui; Dacă nu suntem umpluţi cu Plinătatea Duhovnicească, Biblicizaţi, degeaba ne numim creştini! Să nu mai rămânem pocăiţi de formă, cerând câte un munte, un şes, ori alte mofturi (Iosua 14/12-14).” Căutaţi, cereţi, bateţi „(Mat.7/7) şi vi se dechide visteria Împărăţiei lui Dumnezeu, dată dimpreună cu Dăruitorul, care este Totul Totului TOT, nu doar un deal cu daruri…Sir James Clerk Maxwell, fondatorul termodinamicii statistice: „Oamenii de știință, precum și ceilalți oameni, trebuie să învețe de la Hristos”;Sir Michael Faraday, fondatorul electronicii și al electromagnetismului: „Să prețuim privilegiul de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu”;CĂSĂTORIILE HOMOSEXUALE ȘI DECREȘTINIZAREA EUROPEI…Va prezentam cativa piloni pe care se reazama Cerul si Omenirea… LUMINI PESTE VEACURI- de Petru Popovici- Isus a zis: “Voi sunteţi lumina lumii”(Matei 5:14);Papa Francisc invită episcopii acuzați de imoralitate să tacă precum Isus în Vinerea Mare! DECLARAȚIA din AMERICA: “Satana îți vrea copiii!”…  Preoţii ne prostesc din pruncie cu false invăţături şi fotopicturi idolatre, iconate, prin care denaturează Adevărul, Dreptatea, Îndumnezeirea, pentru ca lumea, prin tinerii deformaţi, să devină sclava imaginilor sodomite…” Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au… Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţă lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune,de…”( Rom. cap. 1 )……WATCHMAN NEE: Omul Spiritual…Un aspect al credinței nebăgat în seamă cât trebuie…Unde sau cum poate fi atacat omul? Prin ce au dreptul demonii să ne afecteze?Demonii de perversiune se instalează pe creier suprimând capacitatea unei iubiri firești – Într-o “dragoste” nefirească…Peter Horrobin: Principiul acoperirii spirituale (SA NU UITAM DE PROTECTIA SANGELUI CRISTIC, MAI BUN DECAT SANGELE DE ANIMAL pentru evreii DIN EGIPT… s.n.)Albert Einstein, laureat al Premiului Nobel pentru fizică: „Cu cât studiez mai mult știința, cu atât mai mult cred în Dumnezeu”; Duhul lui Antihrist și glorificarea întunericului; 50% dintre oamenii de știinţă cred în Dumnezeu; 65.4% dintre laureații premiului Nobel cred în Dumnezeu; CRUCEA ȘI PUMNALUL | David Wilkerson – Carte Audio; Pastor american susține că schimbările culturale majore din America sunt o întoarcere spre paganism; Dr. Natalie Bennett: Știința întărește credința în Dumnezeu; Bacteriile – Maeștri constructori de busole;Vasile Astărăstoae SPULBERĂ mitul oamenilor de știință ATEI: DOAR 11% din premianții NOBEL nu cred în Dumnezeu; Ce spune despre rugăciune un laureat al Premiului Nobel pentru medicină; PORTRET: Elie Wiesel – supravieţuitor al Holocaustului, laureat al premiului Nobel pentru pace; Ave Satan: ÎNCHINAREA LA BAAL, ÎN FAȚA OCHILOR NOȘTRI, LA CEREMONIA DE DESCHIDERE A JOCURILOR COMMONWEALTH-ului 2022; Cele mai mari genii ale lumii au mărturisit pe Dumnezeu; Voltaire, filozof și istoric francez, unul dintre cei mai influenți gânditori ai Iluminismului: Toată natura ne strigă că Dumnezeu există; Martin Luther King, Jr., laureat al Premiului Nobel pentru pace: „Orice am face, trebuie să-L punem pe Dumnezeu pe primul plan”; Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură: „Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu”;Viața marelui matematician și astronom Johannes Kepler, un mărturisitor al Creatorului; Adevărul despre condamnarea lui Galileo Galilei de către Biserica Catolică; 15 mari savanți creștini care au crezut în Dumnezeu; Evanghelia după Ioan / Capitolul 14 si Capitolul 15, de J. N. Darby; Trinitatea; Fiul lui Dumnezeu; Vechiul si Noul Testament intr-o fraza; (Pentru oricine  este Una cu el si daca ramane in el,umplut cu Plinatatea Invataturii Dumnezeiesti…) Isus – exemplul nostru ca Predicator – Zac POONEN;Domnul, Neprihănirea noastră, de Charles Spurgeon; Isus – om al durerii, de Martyn Lloyd-Jones; Necazul lui Iacov din Cântarea lui Moise; UMBLAREA ZILNICĂ CU DUMNEZEU, de David Wilkerson (1931-2011);(Acesta e doar un mini- curcubeu  iliescian,multilateral de PeSeDian…) Serialul………… „Auschwitz la Voluntari” continuă! Un nou „lagăr” a fost descoperit!(Inca un SEMN ca se apropie MARTIRAJUL…) Cazul Gheorghe Ursu. Cum să înțelegem uluitoarea conivența a unor magistrați din România cu foștii ofițeri de securitate? Torționarii disidentului Gheorghe Ursu au fost achitați definitiv / „O zi a rușinii naționale” – reacții la decizia instanței supreme; Cum plantau securiştii microfoane în case? Când se folosea parola „Domnul Ilie“ în apeluri şi de ce? Statul își cumpără scule de spărgător: scannere de yale și imprimante 3D de chei; Procesul marii tradari nationale. Maresalul Antonescu in fata istoriei Vol. 1; ALERTĂ PĂRINȚI: Ocultismul și vrăjitoria domină noul film Marvel „Doctor Strange în multiversul nebuniei; Teolog american: creștinii vor fi forțați să accepte ideologia LGBT sau își vor pierde locurile de muncă; Erwin Schroedinger, laureat al premiului Nobel în fizică, mărturisește pe Dumnezeu; Aspecte inedite în cunoașterea științifică a lumii fizice – Partea a 3-a;  Scheletele din dulapul evoluției; Dr. Ed Knorr: „Toate au mult mai mult sens atunci când sunt privite prin prisma biblică”; Scrisoarea a peste 150 de laureaţi Nobel; (Kaghebistii ROMANI sunteaza toate valorile…) Lucian Blaga – poetul interzis; Lucian Blaga, comunismul şi Premiul Nobel; (Dusmanul Poporului Roman…) Lucian Blaga, supravegheat de Securitate; Top 10 citate celebre…de la Voltaire citire; Top 10 citate celebre…de la Confucius citire; Entuziasmul în 10 citate celebre; Oprea a fost achitat,fiindca justitia l-a gasit vinovat pe cel decedat! Gabriel Oprea, achitat definitiv în dosarul DIPI privind achiziția unui autoturism de lux; Un fost agent de informații american dezvăluie sub jurământ că SUA deține „corpuri non-umane și OZN-uri”. Audierea s-a încheiat în urmă cu puțin timp; Revista Time a publicat lista cu cele mai bune cărți ale anului 2022; TOP 10 Cele Mai Vandute Carti pentru Copii din Toate Timpurile; 20 de romane clasice de citit cel puțin o dată în viață;5 tringhiuri amoroase din literature; Anna Karenina de Lev Tolstoi; Crima si Pedeapsa de F.M. Dostoiesvski; Povestea tarfelor mele triste de Gabriel Garcia Marquez; Ecranizări dupa cărţi celebre; Cartea lunii august; Noi declarații halucinante la televiziunea rusă. Un colonel rus în retragere propune ca Rusia să arunce în aer Polul Nord cu arme nucleare; ANALIZA: Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”; Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete – Marin Sorescu; (Interesul VIENEZ poarta fesul PUTINEZ…)„Tu, fericită Austrie, căsătoreşte‑te!” Ioan-Aurel Pop: „Dacă nebunia lui Putin va continua, trebuie să ne gândim foarte serios la apărare”; În statul naţional-ortodox România, cei care muncesc sunt jupuiţi prin taxe şi impozite, Biserica însă este scutită de impozite; Adrian Papahagi (profesor universitar): „Despărțirea de România lui Ceaușescu va mai dura un deceniu sau două. Omul nou, omul recent, homunculul creat în laboratoarele Securității, în școlile de cadre ale PCR, în facultățile unde… Găştile sovietice din interiorul Partidului Comunist Român; Mineriadele – cele nouă mâini stângi ale caracatiţei Ion Iliescu (cea care a îngenuncheat România); Nicolae Ceauşescu – primul rege comunist al României – şi lingăii săi celebri (II); Şpăgile din guvernarea Năstase negociate în stil mafiot; Ion Iliescu, un criminal în libertate… Avertisment al Patriarhului (Kaghebistului miliardar…)Kirill: „Orice dorinţă de a distruge Rusia va însemna sfârşitul lumii”… Rusia face tot ce vrea…Abdourahmane Tchiani s-a autoproclamat lider al Nigerului. Generalul este susținut de șeful mercenarilor Wagner;(Platiti din banii nostri…) Cine se află în spatele azilului groazei din Mureș: doi angajați la Penitenciarul Târgu Mureș și o consilieră la DGASPC! Câți bani au câștigat din închirierea spațiilor în 2022; (Astazo ei, maine-)Un nou azil al groazei. Copii şi adulţi găsiţi într-un beci – erau ținuți printre fecale, muște și mormane de nisip, autorităţile au mai fost în control, dar nu i-au găsit; (Grija fata de niste “” legume”” puse la copt…) Bătrâni ținuți ca într-o seră de legume. Un nou centru clandestin descoperit în Voluntari; ( Rusia a tulburat lumea ,ca sa pescuiasca in ape insangerate …) Putin numește teritoriile vestice ale Poloniei un „dar de la Stalin”; Cărți bestseller: top 18 cele mai citite volume din 2022; Onorată instanță, vă condamn la anii ‘80! „Sentința” mea pentru judecătorii care i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu

 

 

Vin-o URGENT! Scapă-ne şi de lupii îmbrăcaţi în mieluşei, dar şi de „MARXIŞTII” îmbrăcaţi în sutane, care ne exploatează, ne mint de îngheaţă apele, ca să ne jupoaie de vii prin pomeni, idolatrii, datini, ritualuri, tradiţii, manipulări, gargare etc! Tu, Prieten al tuturor păcătoşilor, ştii că de la satan întrupat în ei, ni se trag toate relele, căci ei ne spun basme, dar nu ne ridică povara nici măcar cu un deget (Mat. cap.23) Tu eşti Marele şi Adevăratul Preot (Evrei, cap.8)! Pe tine te mai aşteaptă şi Sângele care… Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Ap.6/10)… În zadar îl aşteptăm cu privirea aţintită SUS, dacă mintea este înglodată în plăcerile de o clipă ale senzualităţii de jos… Dacă nu devenim UNA cu mădularele Lui de pretutindeni, cu întruparea şi cu învăţătura Lui; Dacă nu suntem umpluţi cu Plinătatea Duhovnicească, Biblicizaţi, degeaba ne numim creştini! Să nu mai rămânem pocăiţi de formă, cerând câte un munte, un şes, ori alte mofturi (Iosua 14/12-14).” Căutaţi, cereţi, bateţi „(Mat.7/7) şi vi se dechide visteria Împărăţiei lui Dumnezeu, dată dimpreună cu Dăruitorul, care este Totul Totului TOT, nu doar un deal cu daruri…

 

 

Sir Michael Faraday, fondatorul electronicii și al electromagnetismului: „Să prețuim privilegiul de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu”TIHOMIR DIMITROV 

 

Savanți creștini

1.

„Mă închin înaintea Celui care este Domnul tuturor și sper să aștept cu răbdare venirea Sa și modul Său de a mă elibera conform Cuvântului Său Divin și al promisiunilor mari și prețioase prin care poporul Său este făcut părtaș la natura divină.” (Faraday, așa cum este citat în Jones 1870, Vol. II, 471).

2.

„Cartea naturii pe care trebuie să o citim este scrisă cu degetul lui Dumnezeu.” (Faraday, așa cum este citat în Seeger 1983, 101).

3. Într-una din lecțiile sale (Londra, 7 iulie 1861), Faraday a spus:

„Prin urmare, fraților, ar trebui să prețuim privilegiul de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu dincolo de orice putem avea în această lume. Cu cât vedem împlinită perfecțiunea legii lui Dumnezeu în Hristos, cu atât ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul Său nespus”. (Faraday, așa cum este citat în Eichman 1993, 93-94).

4. În ceea ce privește natura Bisericii contemporane, la una din lecțiile sale sale (7 iunie 1863), Faraday a spus:

„Gândiți-vă pentru o clipă, fraților, la Biserica lui Hristos, ce înseamnă și ce ar trebui să fie. Acolo unde a sunat Cuvântul lui Dumnezeu, acolo poporul Său este atras împreună; în grupurile mici din toată lumea (și putem considera că există mulți astfel de oameni împrăștiați în lume despre care nu știm nimic), spre ascultarea poruncilor lui Hristos.” (Faraday, așa cum este citat în Eichman 1993, 94-95).

5.

„Și, deși gândul la moarte aduce gândul judecății, care este mult mai presus de toate necazurile ce apar din ruperea simplelor legături pământești, el aduce creștinului și gândul Aceluia care a murit, a fost judecat și care a înviat pentru îndreptățirea celor care cred în El”. (Faraday, așa cum este citat în Jones 1870, Vol. II, 424).

Sursa: 50 Nobel laureates and other great scientist who believed in God, ediția electronică. p. 94, Tihomir Dimitrov
Traducător: Cristian Monea

https://facerealumii.ro/sir-michael-faraday/

 

 

https://facerealumii.ro/james-clerk-maxwell-2/

VOLUMUL I

CUVÂNT ÎNAINTE

Încă din copilărie mi-au plăcut biografiile. Le citeam cu plăcere şi le savuram. Caracterele nobile, care au fost bine­cuvântări pentru alţii, stârneau în mine dorinţa şi ruga să devin şi eu folositor şi binecuvântat pentru alţii. Apoi am constatat aceeaşi afecţiune pentru biografii la majoritatea tinerilor; ba chiar şi cei încărunţiţi de zile iubesc o aşa lectură. De aceea, am căutat să lucrez această colecţie de biografii. Din mulţimea mare de lumini ale lui Dumnezeu, aşezate să lumineze într-un loc întunecos, am ales doar câteva spre învăţătură că pentru a lumina nu e necesar să fii bogat, sau învăţat, sau cu o sănă­tate de oţel, ci trebuie să fii aprins de Duhul Sfânt cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru lumea pierdută. Ei au luminat în timpul vieţii, iar prin lucrările lor, prin exemplul trăirii au luminat peste veacuri. La unele biografii am început să lucrez cu 25 ani în urmă, dar abia acum au ajuns să vadă lumina tiparului.

Lucrarea de faţă nu e o traducere, ci o prelucrare după mai mulţi autori pe care i-am consultat. Despre unii sunt lucrări voluminoase, dar eu am căutat să iau doar ce mi s-a părut mai important şi mai folositor. A trebuit să cercetez zeci de volume, însă nu-mi pare rău, munca mi-a fost răsplătită din plin, căci eu însumi am fost inspirat, am primit lumină de la aceste lumini peste veacuri. Şi sunt ferm convins că şi cel în mâna căruia va ajunge această carte, în părtăşia cu sfinţii Domnului, va dori şi el să devină un copil al Domnului: mai sfânt, mai rugativ, mai ascultător de Domnul, mai harnic în măreaţa lucrare la care, prin harul Său, am fost făcuţi părtaşi.

Sufletele ce trăiesc în întunericul păcătoşeniei au nevoie disperată de lumină. Oare vei fi tu unul care să primeşti lumina şi apoi să o împărtăşeşti altora? Vrei tu să fii o lumină aprinsă, chiar dacă trebuie să te topeşti, să te consumi? Eu mă rog ca Domnul, prin Duhul Sfânt, să folosească aceste lumini, ca să te aprindă pentru El. Atunci te vei uni şi tu cu mine în rugă de mulţumire către Dumnezeul oricărui har, care ne-a dat o menire aşa de scumpă, să fim lumini.

Datorez mulţumire şi ajutoarelor pe care mi le-a dăruit Domnul: tânărului Dan Cristea care a dactilografiat această lucrare, fraţilor Victor Dumitrescu şi Vladimir Pahomi care, fără să fie tipografi, au tipărit-o şi multor altora care au muncit, ca tu să o poţi citi. Iar toată gloria să fie adusă Domnului, singurul care o merită.

22 noiembrie 1981

PETRU POPOVICI

CAPITOLUL 4

SAVONAROLA

Tot ceea ce spun istoricii antici despre crimele oribile ale lui Nero şi ale altor împăraţi ai Romei, se poate spune şi despre Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreţiei Borgia. Ba uneori chiar i-a întrecut pe toţi. Răutatea lui a fost colosală. Simonia, câştigul prin exploatarea celor sfinte, şi omoruri erau cele mai mici din păcatele sale. Sub el, starea de corupţie a bisericii devenise îngrozitoare. Dacă nu ar fi dovada grăitoare a faptelor, ar fi de necrezut. Un om, care îşi omorâse pe cele două fiice ale sale, a fost condamnat la moarte, dar în dimineaţa zilei de execuţie fusese pus în libertate pentru plata a 800 ducaţi. La aceasta, un înalt funcţionar al Tribunalului papal a spus în mod calm: “Dum­nezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci ca el să plătească şi să trăiască”.

Niciodată starea morală a lumii creştine, nu a atins o treaptă mai joasă a decăderii. Clasa conducătoare era despotică şi oprimantă, poporul era brutal şi egoist. Şi unii şi alţii erau desfrânaţi şi mişei.

Într-o lume de nelegiuire şi păcat, cine se va ridica să o condamne? Cine îşi va deschide gura să strige împotriva ticăloşiei celor ce-şi ziceau conducătorii spirituali şi deţineau toată puterea? Cultura decadentă a cuprins şi altarele şi amvoanele. S-a făcut o alunecare a predicii spre frumos, spre ceea ce încântă urechea, nu spre adevărul care mişcă inima. S-a dezvoltat o oratorie artificială şi s-a uitat Biblia. Se dădeau citate din clasici şi ilustraţii obscene, dar să placă poporului. Să fie de mirare că se mergea vertiginos spre prăbuşire?

În timp ce Columb descoperi America, locuitorii din Florenţa, Italia, descoperiră în Savonarola pe cel mai mare predicator.

Dacă solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei, lucru­rile ar fi luat o altă întorsătură şi Savonarola, nu Luther, ar fi fost instrumentul de producere al Reformei. Aşa a rămas doar un precursor al Reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a născut la 14 Septembrie 1452, la Ferrara, Italia. El era al treilea într-o familie de şapte copii, cinci băieţi şi două fete. Părinţii au avut o cultură aleasă. Deşi erau doar mijlocaşi ca stare materială, totuşi ei s-au bucurat de o deosebită influenţă la curtea Ducelui de Ferrara. Bunicul său, care i-a dat educaţie în primii ani, era medic renumit la curtea Ducelui. Părinţii săi au in­tenţionat să-l dea la medicină, ca să devină succesorul bunicului său. Dar Dumnezeu a avut alt plan cu el.

De mic copil era retras şi tăcut, jocul nu-l atrăgea prea mult. La şcoală a fost foarte silitor. Ca student i-au plăcut mult artele şi filozofia. L-a studiat pe Aristotel, dar scrierile marelui filozof grec au lăsat dorinţele adânci ale sufletului său nesatisfăcute. Filozofia lui Plato i-a plăcut ceva mai mult. După aceea a citit scrierile lui Augustin şi ale lui Toma d’Aquino. Acestea au fost o adevărată hrană pentru sufletul său. Ele l-au determinat ca de tânăr să-şi predea viaţa sa lui Dumnezeu. Îi plăcea să mediteze, să fie în singurătate. De multe ori se ducea pe câmp sau pe valea râului Po şi acolo uneori cânta, alteori plângea. Când mergea la biserică, în­genunchea şi stătea acolo ore întregi vărsându-şi focul inimii sale tinere lui Dumnezeu. Viciul, stricăciunea, luxul şi belşugul bogătaşilor şi sărăcia lucie, mizeria poporului de rând apăsau greu pe inima lui. Pe lângă acestea, tirania conducătorilor, desfrâul, stricăciunea mare a preoţilor de toate gradele până sus la papa îi umpleau sufletul de durere. Într-una din poeziile sale timpurii, el descrie starea de decădere în cuvintele:

“S-a răsturnat întreaga viaţă

A dispărut virtutea şi orice bine;

Nicăieri nu se zăreşte nici o luminiţă

Iar de păcat nimănui nu-i e ruşine”.

Profunda impresie ce a făcut-o decăderea morală asupra lui i-a produs o tinereţe tristă. El s-a închis în sine, vorbea foarte puţin cu alţii şi mereu se retrăgea în singurătate, unde în faţa lui Dumnezeu îşi descărca tot focul ce ardea în pieptul lui. Acolo ochii lui mari, albaştrii, vărsau lacrimi fierbinţi ce udau pământul unde era proşternut. Rugăciunea era o adevărată uşurare pentru el.

Cam în această vreme, istoricii spun că a avut o scurtă perioadă de destindere. Se îndrăgostise de o tânără florentină din mândra familie Strozzi. Dar totul n-a durat mult, căci fata considerându-se dintr-o familie mai înaltă, el a simţit aroganţa ei şi s-au despărţit. Dezgustat de lume cu păcăto­şenia ei, decepţionat cu privire la viitor din pricina acestei fete,, negăsind pe nimeni care să-i împărtăşească senti­mentele, Savonarola s-a decis să intre într-o mănăstire, să se călugărească.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475, pe când ai lui au fost plecaţi la sărbătorirea Sf. Gheorghe, el îşi luă hainele şi plecă la Bologna şi ceru să fie primit în ordinul călugărilor dominicani. Alegerea acestui ordin a fost probabil influen­ţată de faptul că Toma d’Aquino, scriitorul său preferat, a fost el însuşi dominican. De fapt, el n-a avut pretenţia să fie acceptat ca şi călugăr, ci doar ca ajutor la bucătărie sau la munca din grădină. Acasă lăsase o foaie de hârtie pe care a scris: “Sătul de lume” şi în care arăta că starea de păcătoşenie e ca în Sodoma şi Gomora.

După ce a fost acceptat la Mănăstirea Sf. Dominic, şi şi-a luat în primire chilia sa, Savonarola a scris o scrisoare plină de afecţiune părinţilor săi, cerându-şi iertare pentru faptul că nu a împărtăşit cu ei acest gând al său. El a căutat să se încadreze în disciplina monastică. Iar în ce priveşte rugăciunea şi postul a reuşit să-i întreacă pe ceilalţi. La fel în modestia, umilinţa şi ascultarea sa. Nu la mult timp după intrarea în mănăstire, el fu numit lector, poziţie ce a deţinut-o tot timpul cât a stat acolo. Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici în retragerea la mănăstire, căci şi acolo a ajuns să vadă alte păcate ale călugărilor, şi să audă despre altele şi mai mari ale celor de sus. Indignarea lui şi furia împotriva păcatului a crescut tot mai mult şi simţea nevoia să le denunţe. Şi a făcut aceasta într-un poem al său intitulat: “Ruina bisericii”.

După ce a petrecut şapte ani în acea mănăstire, în 1481, fratele Girolamo s-a mutat la Mănăstirea Sf. Marcu din Florenţa. Oraşul Florenţa era frumos şi poseda o deosebită cultură. În acest oraş numele său a ajuns la mare faimă. Renaşterea italiană era în plină înflorire aici. Familia de Medici, care conducea Florenţa, au stimulat mult Renaşterea mai ales în ce priveşte învăţarea limbilor clasice: latina şi greaca. Ştiind că Florenţa a fost cuprinsă de Re­naştere, Savonarola se aştepta să găsească aici oameni mai curaţi, mai nobili decât în celelalte oraşe. La suprafaţă Flo­renţa era frumoasă, dar curând el constată că sub poleiala de cultură ce o aveau, decăderea şi corupţia erau mult mai mari, locuitorii erau dedaţi festivalurilor, plăcerilor şi nu se gândeau de loc la Dumnezeu sau lucrurile spirituale.

Anul următor la mănăstirea Sf. Marcu, Savonarola a fost numit instructor al novicilor. O mare parte din timpul său era dat pentru studiul Scripturilor. Cu multă ardoare cerceta toate textele, iar porţiuni mari le memora. După câtva timp, el a fost ridicat la rangul de predicator al mănăstirii.

Când a început mai întâi să predice, a avut un succes foarte slab. Vorbirea lui era biblică. El a dispreţuit sofismele, vorbirea dulce, încântătoare, care atrage poporul, dar nu are urmări practice. Din contră, el a căutat să atingă conştiinţa oamenilor, să-i trezească. El era plin de un sentiment că judecata lui Dumnezeu asupra Florenţei se apropie. Uneori era trimis la Brescia, la San Geminiano şi chiar în bisericile din Florenţa. Aici tuna împotriva păcătoşeniei şi a rostit o mie de vaiuri de la amvon. Dar de obicei nu prea era popor cine să-l asculte. Când a predicat prima dată la biserica San Lorenzo din Florenţa, erau prezenţi doar vreo 25 persoane.

În anul 1482 a fost trimis la Reggio d’Emilia să re­prezinte mănăstirea lor la o mare întrunire a călugărilor dominicani. În prima zi, în timp ce călugării discutau dogme, el a stat liniştit. Dar a doua zi, când au ajuns să discute despre disciplină, el s-a aprins şi a început să vorbească cu multă înflăcărare de păcatele bisericii şi ale clerului. Vorbirea lui a produs o adâncă impresie în toţi cei prezenţi.

Întorcându-se la Florenţa, el a început să predice într-o altă catedrală, dar la el venea puţin popor. Cei mai mulţi mergeau la marea catedrală Santo Spirite. Acolo predica un călugăr augustin numit Mariano. Acesta niciodată n-a mustrat păcatele, din contră, lăsa Biblia la o parte şi îşi delecta publicul cu citate din filozofie, din astronomie şi poezie şi toată Florenţa dădea buzna la el să-l asculte. Dar Savonarola nu s-a descurajat. Avea o voinţă de fier. El a zis: “Aceste ornamente elegante vor trebui să dea loc predicării învăţăturii simple, dar sănătoase”. În rugăciune şi în medi­taţie, el stăruia mereu, aşteptând ca Dumnezeu să lucreze. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă cu un călugăr, deodată a căzut într-o răpire: a văzut cerul deschis şi toate calamităţile viitoare ce urmau să vină asupra bisericii au trecut prin faţa sa. Şi i s-a părut că o voce l-a însărcinat să anunţe popo­rul de toate acestea. Din acel moment, el a fost conştient de misiunea sa divină şi a fost umplut cu putere pentru această slujbă. Poporul a început să alerge cu grămada. Denunţările sale erau cu voce de tunet. El a început să facă expuneri asupra Apocalipsei. Groaznicele urgii divine încremeneau poporul. Bărbaţi şi femei au început să fie treziţi. Lacrimile au început să curgă. De multe ori cate­drala răsuna de oftatele, gemetele şi plânsul poporului. Filozoful Pico della Mirandola ne spune cum o predică a lui Savonarola “a făcut să simtă că îi curge o transpiraţie rece pe şira spinării şi părul i s-a făcut măciucă”.

În această situaţie, Savonarola petrecea tot mai mult timp în rugăciune, pentru trezirea Florenţei. Predicile lui erau surprinzător de simple, dar erau biblice, directe şi pasiunea sa aprinsă le făcea să fie irezistibile. Multe din ele nu erau în totul după regulile homileticii sau ale stilului, dar întotdeauna ele atingeau anumite ţinte morale, spirituale. El îndemna pe fiecare să nu ţină la religia formelor, ci “doctrina lui Cristos să fie ceva viu în fiecare şi dacă ar trebui, să fie gata să sufere martirajul Lui”.

Pe la începutul anului 1491, Biserica San Marco a devenit prea mică pentru mulţimile ce veneau să-l asculte. Florenţa era mişcată de predicile lui zguduitoare. Atunci el hotărî să se mute la Domul Florenţei, marea catedrală a oraşului. Aici a predicat timp de opt ani. Pentru a putea ocupa un loc în catedrală, oamenii se sculau la miezul nopţii şi umpleau străzile din jurul catedralei, ca dimineaţa când se deschideau uşile să poată intra. La deschiderea uşilor, poporul încolonat cu cântări de bucurie, intra în Casa Domnului. Predicile le ascultau cu atâta sete încât atunci când se terminau, lor li se părea că abia au început.

Faţa Florenţei a început să se schimbe. Stricăciunea de altă dată, carnavalurile, corupţia, balurile mascate, beţiile au luat sfârşit. Oamenii au început să strige după mila lui Dumnezeu. Datorită predicilor puternice ale lui Savonarola împotriva păcatului, ei şi-au văzut vinovăţia lor şi cereau iertare. Jocurile de noroc, care se vedeau pe toate străzile, au fost interzise. Mulţi din negustorii care au făcut înşelătorii au fost gata să restituie celor păgubiţi mari sume de bani. Pocăinţa florentinilor s-a putut observa şi în aceea că au fost gata să se despartă şi de toate cărţile de stricăciune şi de toate tablourile obscene. Grupe de copii cântând au trecut de la casă la casă şi au adunat tot ce acum poporul considera deşertăciune şi le-au dus în piaţa publică unde au format o piramidă înaltă de peste 20 metri cu o bază de peste 80 metri în circumferinţă şi le-au dat foc. Clopotele catedralei răsunau până departe, iar poporul adunat cânta de bucurie în jurul focului ce le mistuia plăcerile şi delectă­rile de altădată. Chiar seara pe străzi, nimeni nu mai fluiera sau cânta cântări dezmăţate, ci doar imnuri creştine. Florenţa era de nerecunoscut. Aceasta era în anul 1497.

Influenţa mare a lui Savonarola şi schimbarea poporului n-a fost privită cu ochi buni de Lorenzo de Medici care stăpânea asupra Florenţei. El a devenit alarmat. La început a încercat prin mită şi făgăduieli, apoi prin constrângeri şi ameninţări să-l facă pe Savonarola să nu mai denunţe păcatele poporului şi ale conducătorilor, în special ale sale. Dar Savonarola, neînfricat, a continuat să predice cu mai multă tărie. Atunci Lorenzo l-a plătit pe călugărul Mariano, care altădată avea mulţimile Florenţei la predicile sale, să-l atace pe Savonarola. Într-o predică a prezis că atât Lorenzo, cât şi Papa şi regele oraşului Neapole vor muri în decurs de un an. Lucru ce s-a şi petrecut întocmai, în timp ce Lorenzo era pe patul morţii nu a trimis după favoritul său Fra Mariano, ci a trimis un sol la Savonarola să-l cheme să vină la el. Savonarola, care până aici i s-a opus, nu a fost gata să asculte de invitaţie. El a zis solului: “Nu sunt eu omul pe care îl doreşte. Eu nu voi consimţi cu el. Nu e bine să mă duc să-l văd”. Lorenzo a trimis din nou după el şi a promis că e gata să-l asculte orice i-ar cere. Atunci Savonarola a plecat la frumoasa vilă Carregi aşezată într-o grădină cu măslini, unde Lorenzo trăgea să moară. Când l-a văzut, acesta i-a zis: “Sunt trei lucruri care mă aruncă în disperare şi nu ştiu dacă Dum­nezeu mă poate ierta: jefuirea Volterei, despoierea de bunuri a lui Monte della Fanciulle şi masacrul lui Pazzi”.

Savonarola i-a răspuns: “Lorenzo, nu trebuie să disperi. Dumnezeu e milos şi va avea milă de tine dacă eşti gata să faci trei lucruri pe care ţi le cer”. “Care sunt cele trei lucruri?” a întrebat Lorenzo. “Întâi trebuie să ai o credinţă mare şi vie că Dumnezeu poate şi vrea să te ierte,” a zis Savonarola. “Acesta e un mare lucru şi cred aceasta”, a zis Lorenzo. “Al doilea, e necesar ca tot ce ţi-ai însuşit prin acaparare, prin luare cu forţa de la alţii, să fie restituit de tine, iar copiilor tăi să le laşi doar ce a fost al tău să se menţină ca cetăţeni particulari”. Această cerinţă a fost grea, dar după câteva momente de tăcere, a zis: “Da, voi face şi aceasta”.  “Şi ultima, e necesar să restaurezi Florenţei libertatea şi forma de guvernământ popular după obiceiul ei republican”. La auzirea acestei cerinţe, Lorenzo s-a întors cu faţa la perete şi nu i-a dat nici un răspuns. Savonarola, văzând aceasta, s-a sculat şi a plecat.

La un an şi jumătate după moartea lui Lorenzo, Carol al VIII-lea, regele Franţei, a invadat Italia, a jefuit oraşul Neapole şi s-a înaintat spre Florenţa. Cu mult timp înainte, Savonarola le-a proorocit că va veni “un nou Cirus de peste Alpi care va pedepsi poporul pentru păcatele sale”. Acum lumea îngrozită a dat buzna în Domul Florenţei să audă ce le spune Savonarola. În faţa acestei situaţii, Savonarola i-a îndemnat pe toţi să se pocăiască de toate păcatele, iar el a plecat în fruntea unei delegaţii să-l întâmpine pe regele Carol şi să-l roage să cruţe Florenţa. Regele a intrat şi a stat un timp în Florenţa, dar Savonarola l-a înştiinţat să plece, dacă vrea să nu atragă asupra sa mânia lui Dumnezeu. Astfel Carol a părăsit Florenţa.

Într-o duminică din această vreme, când marea catedrală era ticsită de popor, Savonarola, plin de înflăcărare a urcat la amvon şi ridicând crucifixul a strigat cât a putut mulţimii: “Florenţa, iată Acesta este Domnul Universului şi ar vrea bucuros să fie şi al tău. Vrei tu să fie El Regele tău?” La această întrebare, mulţimile au început să strige, unii cu ochii plini de lacrimi: “Trăiască Cristos, Regele nostru!”

Întrucât în timpul invaziei franceze, casa domnitoare de Medici a fost răsturnată, poporul Florenţei discuta ce formă de guvernământ să adopte. Atunci au hotărât ca Savonarola să fie în fruntea guvernului republicii. Florenţa să fie con­dusă după legile lui Dumnezeu. S-au abolit toate torturile, s-a legiferat o forma justă de taxare, s-au interzis jocurile de noroc, s-au acordat anumite favoruri populaţiei sărace, s-au uşurat dobânzile celor ce erau datornici, au fost în­tocmite o seamă de alte legi pentru binele poporului şi a fost înfiinţată o curte de apel. Legile şi forma democratică de guvernământ a Florenţei din acea vreme au servit ca model pentru toate popoarele chiar din epoca noastră modernă.

Dar triumful lui Savonarola a fost de scurtă durată. De multe ori în predicile sale, Savonarola le-a spus ca el are să fie martirizat. El îşi dădea seama ce se petrecea în umbră.

Pe de o parte, partida opozantă a lui Arrabbiati şi parti­zani nepocăiţi ai familiei de Medici au început să se grupeze şi căutau să atragă şi pe alţii de partea lor. Pe de altă parte, Papa Alexandru al VI-lea, denumit Borgia, unul din cei mai desfrânaţi papi, auzind că Savonarola denunţă vehement păcatele clerului şi chiar pe ale papei, s-a gândit să-l cumpere oferindu-i tichia roşie de cardinal. “Tichie roşie? Eu vreau o tichie de sânge!” i-a răspuns Savonarola. Atunci papa a recurs la ameninţări, dar nici acestea nu l-au făcut să tacă. Din contră, parcă mai rău l-au întărâtat. Atunci papa l-a chemat să răspundă de greşelile făcute. Fiindcă acesta nu voi să se supună, a fost învinuit de erezie şi fu excomunicat. Într-o zi, agenţii papei îl prinseră şi-l duseră la Roma. Aici a fost supus celor mai grele torturi. Mielul ajunsese în gura lupului. Se spune că în tortura împletită cu interogatoriul, numai mâna dreaptă i-a fost cruţată ca să poată semna pro­cesul verbal. Toate torturile n-au putut să-l doboare pe cel ce s-a ridicat împotriva păcatului, după cum nici momelile, blidul de linte, odinioară nu l-au putut cumpăra.

În cele din urmă, a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare, iar trupul să-i fie ars. După ce s-a dat sen­tinţa, l-au mai lăsat în viaţa o lună de zile, pe care a trăit-o în celula grea a închisorii rugându-se şi scriind cu dreapta lăsată întreagă, nişte meditaţii de toată frumuseţea la Psalmul 51. Aceste meditaţii le-am găsit la Sibiu prin anul 1946. Erau tipărite în limba română. Iată câteva fraze la versetul: “Ai milă de mine, Dumnezeule!” – “Adâncul păcătoşeniei cheamă adâncul milei. Adâncul înghite adâncul. Adâncul milei înghite adâncul păcătoşeniei”.

Pe data de 23 mai 1498 sentinţa a fost executată. Savonarola împreună cu doi ucenici ai săi, Dominico şi Silvestro, au fost spânzuraţi în piaţa publică din Florenţa, în faţa unei mari mulţimi adunate. Ultimele sale cuvinte au fost: “Domnul meu a suferit atât de mult pentru mine. O, Florenţa, ce ai făcut tu astăzi?” Era însă plin de linişte şi tărie. După moarte, trupurile le-au fost arse.

CAPITOLUL 5

JEROME DE PRAGA

Mulţi din sfinţii Domnului, caractere mai sclipitoare decât briliantele şi mai scumpe ca diamantul, au rămas în umbră, necunoscuţi ca aurul ascuns în întuneric în stratu­rile munţilor. Aşa a fost şi Jerome de Praga. El nu a fost mare lider, dar ca şi Aquila şi Priscila care l-au instruit pe ilustrul Apolo, aşa Jerome l-a aprins pe Jan Hus pentru Dumnezeu. El era cu câţiva ani mai mare ca Hus.

Jerome s-a născut în anul 1360 la Praga. Se pare că părinţii au avut o situaţie bună căci şi-a făcut studiile la Universitatea din Praga. La terminarea studiilor a fost făcut cavaler la curtea Regelui Boemiei. Apoi a făcut o călătorie pe la universităţile din Europa şi s-a oprit la Oxford, unde şi-a continuat studiile. Acolo a făcut cunoştinţă cu învăţătu­rile lui Wycliffe. Fiindcă cunoştea bine engleza, multe din pamfletele lui le-a tradus în limba poporului său. În anul 1407 s-a reîntors la Praga. În secret, a adus cu sine lucrările lui Wycliffe. La Praga a împărtăşit lui Hus noile învăţături. Deşi nu era preot, totuşi fiind un om cu o aleasă cultură, i s-a dat prilejul în multe rânduri să vorbească studenţilor şi poporului la anumite întruniri şi chiar să predice de la amvonul catedralei. Întotdeauna îndemna poporul să se apropie de Dumnezeu fără ajutorul mijlocit al icoanelor, să studieze şi să trăiască Biblia şi denunţa abuzurile şi corupţia ierarhiei bisericii catolice. Împreună cu Jan Hus a lucrat mână în mână la trezirea spirituală a multora.

Când Hus a fost arestat la conciliu din Constanţa, Elveţia, Jerome a plecat la 4 aprilie 1415 din Praga cu gândul să-l poată scăpa. Ajuns la Constanţa a discutat în secret cu mai mulţi din nobilimea Boemiei şi constatând că nu e chip să-l poată scăpa, el s-a adresat împăratului Sigismund al Ger­maniei, care a garantat protecţia lui Hus. El îi scrise că e gata să meargă în faţa conciliului şi să mărturisească pentru Hus, dacă acesta îi asigură protecţia, dar acesta nu i-a dat nici un răspuns; atunci a făcut scrisori şi le-a pus la uşa a o seamă de cardinali, dar nici aceştia nu i-au dat nici un răspuns. Fiind sfătuit că e mai bine să se reîntoarcă în Boemia, el a luat scrisori de la mai mulţi nobili din Boemia care erau la acel conciliu în care atestau că nu a fost primit să depună mărturie la Conciliu. Cu aceste măsuri de precauţiune, el a încercat să se reîntoarcă la Praga. Pe drum, a fost oprit de un ofiţer al ducelui de Sulzbach în localitatea Hirschau din Bavaria, a fost arestat şi întemniţat în castel. Ducele spera să primească unele favoruri din partea conciliului predându-l pe Jerome. El a informat imediat conciliul şi a cerut îndrumări ce să facă cu Jerome. Aceştia i-au cerut să-l trimită în stare de arest la Constanţa. Acolo a fost arun­cat în închisoarea din turnul Constanţei cu lanţuri grele la mâini şi cu picioarele în butuci. El a rămas în acea stare până după arderea pe rug a lui Hus. Torturile au fost foarte grele. Cu picioarele în butuci ridicate sus şi cu capul în jos era ţinut până îşi pierdea conştiinţa, apoi iarăşi îl duceau în celulă. Dus în faţa conciliului şi ameninţat că va fi supus la torturi şi mai grele dacă nu îşi retractează ce a zis şi ce a scris împotriva bisericii Romei, Jerome îngrozit de ceea ce i se întâmplase lui Hus, într-un moment de slăbiciune, a repetat după ei că îşi retrage totul şi că recunoaşte că atât Wycliffe cât şi Hus au fost eretici. Acum i s-a aplicat un tratament mai uşor, dar nu a fost eliberat cum se aştepta el.

Duşmanii lui nu au avut încredere în retractarea făcută, şi-au dat seama că nu a fost din convingere, ci doar din constrângere. Astfel i-au cerut să mărturisească toată erezia de care s-a făcut vinovat. El a spus că o face numai în faţa tuturor. Din nou a fost adus în faţa plenarei conciliului. Atunci spre înmărmurirea tuturor şi spre gloria adevărului, el a renunţat la retractarea făcută şi a cerut permisiunea să pledeze pentru cauza sa. Refuzându-i-se, plin de indignare, el a strigat: “Ce barbarie e aceasta? Timp de 340 de zile am fost deţinut în fel de fel de închisori. Nu există mizerie sau lipsă pe care să n-o fi experimentat. Duşmanilor mei le-aţi acordat timp nelimitat să mă acuze, iar mie îmi interziceţi cea mai mică oportunitate de a mă apăra. M-aţi prezentat ca un eretic fără să aveţi cea mai slabă cunoştinţă de doctrina mea; mă consideraţi ca un duşman al credinţei fără să ştiţi ce cred. Sunteţi un conciliu general şi în mijlocul vostru trebuie să se concentreze toată gravitatea, înţelepciu­nea şi sfinţenia; totuşi şi voi sunteţi oameni şi sunteţi seduşi de aparenţe. Cu cât vă e poziţia mai înaltă, cu atât ar trebui să vă fie grija mai mare să nu deviaţi în nebunie. Cauza pentru care pledez nu e a mea, e cauza tuturor oamenilor, e cauza creştinismului: e cauza care afectează drepturile posterităţii”. În a treia zi de la începerea procesului lui, după examinarea martorilor acuzării, i s-a permis şi lui să se apere. El însă era istovit. Torturile aplicate şi mizeria celulei au fost groaznice. Pereţii erau umezi, aerul înecăcios din cauza murdăriei în care înota. Peste tot roiau mii de păduchi şi alte insecte care căutau să-i sugă sângele. Jerome se gândea că o să fie mâncat de viu aici. Nu putea nici să mănânce, nici să doarmă. Umbla în celulă dintr-un colţ în altul, ca o fiară în cuşcă. Timpul îndelungat ţinut în celula neagră l-a făcut că abia se mai ţinea pe picioare. Dar când i s-a dat să se apere, i s-a aprins verva lui de altădată. El a apelat la simţul de dreptate, de justiţie cu atâta forţă încât se părea că va zdrobi şi pe cei mai înrăiţi duşmani. El a început să dovedească din istorie cum bărbaţi mari şi virtuoşi au fost condamnaţi şi executaţi şi cum generaţiile următoare le-au recunoscut meritele şi le-au dat cinste. El şi-a descris viaţa şi conduita sa curată şi a demonstrat cum şi cei mai sfinţi oameni erau diferiţi de ceilalţi în anumite păreri. A precizat că nemulţumirile sale au fost cu privire la anumite abuzuri ale preoţilor, dar că el crede că biserica trebuie să se îndrumeze în totul după învăţătura Evangheliei, că ea îşi are rolul ei precis şi că nu trebuie să fie prostituată în festivaluri şi alte lucruri nedemne.

Când şi-a terminat pledoaria, conciliul a dat sentinţa de condamnare la moarte. Adevărul nu i-a înduplecat, căci cruzimea şi intoleranţa îi stăpânea pe toţi. Întrucât Jerome nu a fost preot, nu a fost supus la ceremonia degradării, doar că i-au pus pe cap o tichie pictată cu draci roşii. După ce i-au pus-o pe cap, el a zis: “Domnul nostru Isus Cristos când a suferit moartea pentru mine, unul din cei mai mari păcătoşi, a purtat o cunună de spini pe capul Său; pentru Numele Său şi eu sunt gata să port această tichie”. Execuţia a fost amânată cu două zile, căci sperau că se va lepăda de credinţa sa. Cardinalul de Florenţa a căutat să-l convingă să renunţe la toate învăţăturile sale şi să se reîntoarcă la maica biserică catolică. Dar toate stăruinţele sale au fost zadarnice. Jerome a rămas neînduplecat, gata să-şi pecet­luiască crezul cu sângele său.

Atunci l-au dus la locul de execuţie. Pe drum arăta vesel şi a cântat mai multe cântări spre slava Domnului. Când a ajuns la locul unde şi Hus a fost martirizat, el a îngenunchiat şi s-a rugat cu mult foc. Apoi s-a ridicat şi a îmbrăţişat stâlpul la care trebuia să fie legat. Iar când executorul a mers să pună foc lemnelor de la spatele lui, el i-a zis: “Vino şi pune focul aici în faţa ochilor mei, căci dacă mi-ar fi fost frică, nu aş fi venit aici, mai ales că am avut atâtea ocazii să scap”. Când flăcările au început să-l învăluie, el cânta o cân­tare, iar ultimele cuvinte auzite au fost: “Acest suflet în flăcări, Ţi-l ofer, Cristoase, Ţie!”

Lumina Evangheliei adusă de el la Praga însă nu a putut fi stinsă de hotărârile cardinalilor sau a conciliului. Cei ce au urmat învăţăturile Evangheliei vestite de Jerome şi Hus au ajuns să se numere cu zecile de mii, cu sutele de mii. S-au depus eforturi să fie stârpiţi, au fost trimişi soldaţi, regimente întregi, dar husiţii s-au apărat cu mult curaj. Atunci papa împreună cu împăratul Sigismund al Germaniei au trimis în Boemia o armată de 180.000 cruciaţi, dar n-au putut să-i înfrângă pe husiţi. Se spune că luptătorii papei şi ai împăra­tului numai la auzul cântărilor din armata husită fugeau îngroziţi.

Un chibrit mic poate aprinde o mare pădure. Jerome a aprins Boemia pentru Dumnezeu. Vântul nu a stins focul, ci doar l-a purtat mai departe şi l-a făcut să ardă cu mai multă intensitate.

CAPITOLUL 6

JAN HUS

O altă revoltă serioasă împotriva supremaţiei papale a ur­mat în Boemia. Aici încă de prin veacul al IX-lea Biblia a fost tradusă şi serviciile religioase se făceau în limba poporului. Lucrul acesta nu a plăcut papei, de aceea când puterea scaunului papei s-a întărit, Papa Grigore al VII-lea dădu un edict prin care interzicea oficierea serviciilor divine în limba cehă. El spunea că e “bineplăcut lui Dumnezeu cel Atotputernic, ca adorarea să se facă într-o limbă necunoscută şi că nerespectarea acestei reguli a pricinuit multe rele şi erezii”. Prin aceasta se căuta menţinerea poporului în în­tuneric, iar preoţimea să trăiască cum vrea şi să poate lua cât mai mulţi bani cu ajutorul celor sfinte.

Din cauza persecuţiilor crunte dezlănţuite împotriva valdenzilor şi albigenzilor din Franţa şi Italia, o mare parte din aceşti credincioşi sinceri au apucat drumul pribegiei şi au ajuns până în Boemia. Aici, cu toate că n-au avut curajul să predice pe faţă învăţăturile lor evanghelice, totuşi au lucrat în taină şi au păstrat peste veacuri flacăra credinţei adevărate. Aveau înlesnirea că Evanghelia era tradusă în limba poporului. De aceea, nu o dată oameni luminaţi de adevărul sfânt, s-au ridicat, chiar înainte de Hus, şi acuzau cu toată vehemenţa păcatele clerului, decăderea bisericii şi stricăciunea poporului, chemând oamenii sa se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu. Mulţi dintre aceştia au avut să plătească credinţa lor cu moartea de martir.

Într-o aşa stare, în anul 1367, într-o familie simplă s-a născut Jan Hus. Încă din fragedă copilărie a rămas orfan, căci i-a murit tatăl. Mamă sa era o bună credincioasă şi a căutat să-i dea o creştere în temerea de Dumnezeu. A făcut şcoala în comuna sa, apoi întră în universitatea din Praga, unde a fost primit să studieze gratuit din cauza că era sărac. Se spune că mama sa l-a însoţit şi când s-au apropiat de oraş, ea îngenunche alături de băiatul ei şi ceru ca Tatăl orfanilor să-i dea binecuvântarea şi să-i poarte de grijă. O, de ar face părinţii şi azi acelaşi lucru când îşi trimit copiii la oraş la şcoală.

În 1396 termină cu bine universitatea şi fiind binevăzut, e luat ca profesor. Având un deosebit succes, în anul 1401 e numit decan al facultăţii de filozofie, iar în 1403 e ales rector al universităţii. În anul 1402, el intră în tagma preo­ţească fiind hirotonit ca preot catolic al capelei Betleem. Înaintaşul său la capela Betleem a dat mare importanţă predicării Evangheliei în limba poporului. Cu toată opoziţia papei, Hus păstra obiceiul acesta. Amvonul acestei capele avea să-i arate convingerile sale, îndrăzneala sa, tăria sa. Aici învăţă să simtă cu poporul, să se înfrăţească cu ei.

Cu câţiva ani înainte, în Anglia, un preot catolic numit John Wycliffe (1320-1384), profesor la Oxford, a protestat cu toată puterea împotriva purtării scandaloase a că­lugărilor cerşetori şi a superstiţiilor din biserica catolică. El pretindea că toate învăţăturile bisericii care sunt în con­trazicere cu Sfânta Scriptura, singurul izvor de învăţătura pentru creştini, să fie scoase afară. Între acestea se cu­prindeau: celibatul la preoţi, liturghia, purgatoriul, închina­rea la icoane, rugăciunile către sfinţi, folosirea la slujbele religioase exclusiv a limbii latine, ascunderea Bibliei de popor, indulgenţele etc. Wycliffe a tradus Biblia în limba engleză, punând-o în mâna poporului, iar prin o serie de scrieri căută să arate abaterile bisericii de la adevărul Evangheliei. Aceste învăţături au produs multă vâlvă. Un om învăţat din Praga numit Jerome, care fusese prin Anglia, la înapoiere, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Jerome se împrieteni cu Hus şi-i împrumută scrierile lui Wycliffe. Ajuns în posesia acestor scrieri, Hus le studie cu de-amănuntul. El văzuse şi până atunci unele lucrări nepotrivite, dar acum ochii i se deschi­seră şi văzuse toată decăderea bisericii şi adevăratul caracter al papalităţii. Hus adoptă aproape toate vederile lui Wycliffe.

Înainte s-a interesat numai de filozofie şi de teologia scolastică, acum s-a apucat în mod sârguincios de studierea Bibliei. De la amvonul capelei Betleem, cât şi de la catedra Universităţii, Hus începu să denunţe păcatele clerului, lucru care în scurt timp îi atrase mulţi duşmani. Fiind însărcinat să facă o anchetă la o biserică din apropierea oraşului Praga, unde se pretindea din partea unor preoţi catolici că se fac minuni chiar cu sângele lui Cristos, el nu ezită să demaşte toată înşelătoria, distrugând astfel faima acelui loc şi îndemna poporul să nu umble după semne şi minuni, ci să cerceteze Scripturile.

În 1409, papa opreşte folosirea scrierilor lui Wycliffe şi porunceşte arderea lor, oriunde s-ar găsi. Aceasta grăbi conflictul între Hus şi arhiepiscopul său. Hus nu se intimida şi continuă să predice cu mai multă îndrăzneală învăţăturile lui Wycliffe.

Opoziţia eclesiastică crescu zi de zi împotriva lui. În 1410, arhiepiscopul din Praga, gelos pe faima lui Hus şi rănit de atacurile lui, a convins pe papa Alexandru al V-lea că pri­mejdia husită e mare, aşa că acesta publică o “bulă” prin care interzise lui Hus să mai predice şi îl soma să se pre­zinte la Roma în faţa papei. Hus, susţinut de rege, de uni­versitate şi popor nu dădu atenţie invitaţiei, ci merse chiar mai departe. El şi simpatizanţii lui au afirmat că nici papa, nici episcopul nu are dreptul să tragă sabia: că indulgenţele sunt fără valoare, că nu banii, ci pocăinţa condiţionează iertarea, că Statul poate confisca averile bisericeşti care sunt întrebuinţate de preoţi contrar legilor, iar o bulă papală adusă la Praga în 1412, prin care se vestea iertarea păcatelor celor ce vor da bani pentru armata papei, a fost combătută, poporul îndemnat să nu dea bani şi bula arsă.

Fiindcă Hus nu se prezentă în faţa papei, acesta îl judecă şi condamnă pe Hus, iar oraşul Praga e pus sub anatemă. Aşa ceva pe vremea aceea însemna mult. O aşa sentinţă rostită asupra unui oraş băga în groază pe locuitorii lui.

Catolicii erau învăţaţi că papa deţine cheile cerului şi ale iadului, că regiunea anatemizată va fi lipsită de binecuvân­tări, că cei ce mor sunt excluşi de la fericire, până când papa va găsi cu cale să ridice anatema. În tot timpul acesta, bisericile erau închise, serviciile divine erau suspendate, cununiile erau oficiate în curtea bisericii, iar morţii nu se îngropau în cimitir, ci în dunga şanţului sau pe câmpii.

Când trimişii papei au adus sentinţa aceasta la Praga, oraşul se cutremură. Hus era socotit ca fiind cauza tuturor nenorocirilor. Numărul celor ce cereau ca Hus să fie predat papei creştea din zi în zi. Nu i se mai dădu voie să predice la capela Betleem. De aceea el se despărţi de membri săi iubiţi şi se retrase la ţară. Pretutindeni pe unde a ajuns, a predicat Evanghelia. El ţinu întruniri pe câmp. Sute şi mii de oameni se adunară să-l asculte şi erau gata să-i urmeze învăţăturile. El atacă indulgenţele şi spuse oamenilor să nu-şi mai dea banii pe ele, căci nu pot să dea mântuire, proclamă Scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu, ca singura autoritate supremă şi că nici papa, nici împăratul nu trebuie ascultat, dacă poruncile lor nu se potrivesc cu Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, încercarea papei de a înăbuşi lucrarea Evangheliei, mai degrabă a slujit la răspândirea ei. Şi pe acolo îşi aduse aminte de credincioşii de la capela Betleem, care prin el se apropiaseră de Dumnezeu. Spre mângâierea şi lămurirea lor că nu s-a lepădat de adevărul descoperit, aşa cum pretindeau unii, el le-a scris o scrisoare în care spunea: “Să ştiţi că numai îndemnat de învăţătura şi exemplul lui Cristos m-am retras din mijlocul vostru, spre a nu deveni pentru cel cu gânduri rele o pricină de osânda veşnică şi pentru cei buni un motiv de întristare şi persecuţie. M-am retras pentru că preoţii nelegiuiţi să nu poată opri cu desăvârşire predicarea Cuvântului lui Dumnezeu între voi. Nicidecum nu v-am părăsit spre a tăgădui adevărul divin pentru care cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să mor”.

În acest timp, lumea catolică era rău frământată. Trei papi se luptau între ei şi nemaiavând bani pentru susţinerea armatelor lor, au pus în vânzare darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii. Pentru curmarea acestei stări, precum şi pentru introducerea unor reforme în biserică, împăratul Sigismund ceru papei Ioan al XXIII-lea convocarea unui sinod. Sinodul fu convocat şi se adună la Constanţa, Elveţia, în noiembrie 1414. S-au prezentat 18.000 de episcopi, 2.400 cavaleri şi vreo 80.000 particulari veniţi din toate păr­ţile. La acest sinod fu invitat şi Hus ca să se justifice în privinţa învăţăturilor răspândite de el. Împăratul Sigismund îi dădu un bilet de liberă trecere şi îl asigură că nu i se va întâmpla nimic. Regele Boemiei îi dădu şi el un bilet. Cre­dincioşii îi cerură să nu plece ca să nu i se întâmple ceva rău. El îşi dădea seama de primejdie şi totuşi fu gata să plece. Într-una din scrisorile sale adresate prietenilor săi din Praga, el scrise: “Fraţii mei… Eu plec cu un bilet de liberă trecere de la rege spre a mă prezenta înaintea duş­manilor care mă urăsc de moarte. Mă încredinţez deplin Dumnezeului Atotputernic şi Mântuitorului meu. Sper că va asculta rugăciunile voastre arzătoare, ca să pună pru­denţa şi înţelepciunea pe buzele mele, aşa încât să le pot rezista şi să-mi dea Duhul Său Sfânt spre a mă întări în adevăr, astfel încât să pot înfrunta cu bărbăţie ispitele, închisoarea şi dacă va fi necesar chiar o moarte crudă. Isus Cristos Însuşi a suferit pentru aleşii Săi iubiţi. Să ne mirăm oare că ajungem şi noi să suferim cu îndelungă răbdare orice pentru mântuirea noastră? El e Dumnezeu, iar noi făpturile Sale; El e Domnul nostru, iar noi suntem servii Săi; El e stăpânul lumii, iar noi nişte bieţi muritori vrednici de ocară. Cu toate acestea, El a suferit. De ce să nu suferim şi noi? De aceea, iubiţii mei, dacă moartea mea trebuie să contribuie la gloria Sa, rugaţi-vă ca ea să vină repede, şi El să-mi ajute să pot suporta cu credincioşie orice rău, oricare ar fi el. Dar dacă ar fi mai bine să revin între voi, să ne rugăm lui Dumnezeu să mă înapoiez fără pată de la acest Sinod, adică fără să fi suprimat o iotă din adevărul Evangheliei, cu scopul de a lăsa fraţilor mei o strălucită pildă de urmat. Se poate, deci, să nu mai vedeţi niciodată faţa mea în Praga, iar dacă este voia Dumnezeului Atotputernic de a mă reda vouă, atunci să înaintăm cu o inimă hotărâtă în cunoaşterea şi iubirea legii Sale”.

În primele zile la Constanţa, Hus se bucură de libertate deplină. Chiar şi papa îi dădu asigurări că nu i se va întâmpla nimic rău. Dar nu mult după aceasta, în ciuda tuturor de­claraţiilor, el fu arestat din ordinul papei şi aruncat în tem­niţă. Mai târziu a fost transferat într-un castel fortăreaţă, unde a fost ţinut ca prizonier. N-a trebuit să treacă mult timp şi papa însuşi a ajuns şi el în acel castel fortăreaţă, fiind vinovat de păcate mult mai grele decât acelea împotriva cărora vorbea Hus. Ceilalţi doi papi care nu erau de faţă fură destituiţi şi un altul ales în locul lor. Arestarea lui Hus a produs nemulţumiri în rândurile nobililor din Boemia şi a Universităţii din Praga, care protestă cu energie împotriva acestei măsuri. Dar totul a fost zadarnic. Împăratul a fost convins că nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat faţă de un eretic. Tot timpul Hus zăcea în închisoare. Aerul umed şi mucegăit al celulei îl slăbise şi îi provocase friguri. Abia după 7 luni, în iunie 1415, fu adus încărcat cu lanţuri în faţa împăratului şi a cardinalilor spre a fi ascultat. Aici el protestă cu multă îndrăzneală împotriva corupţiei clericilor şi răspunse la învinuirile aduse. Când i s-a cerut, să-şi retracteze învăţăturile sale, el a răspuns că e gata să o facă, dacă i se va dovedi cu Biblia că sunt greşite, altfel şi le menţine.

De la Sinod a fost dus din nou la închisoare. Aici au încercat în tot felul să-l convingă a-şi retrage învăţăturile, dar el a rămas tare. În toate suferinţele, el a simţit puterea lui Dumnezeu care-l susţinea şi-i dădea pace deplină sufle­tului său. Într-o scrisoare adresată unui prieten, el a spus: “Am scris această scrisoare în închisoare cu mâna în lanţuri, aşteptând mâine sentinţa mea de moarte… Atunci când, cu ajutorul lui Isus Cristos, ne vom întâlni în minunata pace a vieţii viitoare, veţi afla cât de îndurător a privit Domnul spre mine şi cât de mult m-a sprijinit în mijlocul crudelor mele ispite şi încercări”.

Când l-au adus pentru ultima oară înaintea Sinodului, erau de faţă acolo împăratul Sigismund, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii, toţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare şi pe lângă ei mulţimea de vizitatori veniţi din toate părţile. Hus refuză să-şi retragă învăţăturile şi să se lepede de credinţa lui. Când i s-a spus să-şi aleagă între a tăgădui învăţăturile sau a suferi moartea, el spuse că preferă mai degrabă moartea. Apoi îndreptându-se spre împărat zise: “M-am înfăţişat înaintea Sinodului, de bună voie, sub protecţia publică şi pe baza cuvântului de onoare al împăratului, care e de faţă”. Acesta roşi de ruşine, dar nu-i mai acordă protecţia lui. El însă nu tremura de frică. Ştia că suferă pentru o cauză dreaptă, că adevărul e de partea lui. Şi credea în biruinţa adevărului Evangheliei, cu toate că el va cădea în luptă. Primise de altfel încre­dinţarea din partea Domnului despre aceasta. Într-un vis el se văzu din nou în capela Betleem din Praga. Aici văzu pe papa şi episcopii săi încercând să şteargă chipurile lui Cristos pe care le pictase pe pereţi. Aceasta îl întrista, dar a doua zi se făcea că mai mulţi pictori se străduiau să refacă tablourile în culori mai frumoase şi chiar mai multe ca număr. Când au terminat lucrarea, pictorii înconjuraţi de o mare mulţime, strigară: “Să vie acum papii şi episcopii, căci nu le vor mai putea şterge niciodată”. El a înţeles că nu e vorba de chipul lui Cristos pictat pe pereţi, ci de inimile oamenilor care formează biserica. Istorisind acest vis, el adaugă: “Susţin ca ceva sigur că chipul lui Cristos nu va mai fi şters niciodată. Au vrut să-l nimicească, dar va fi din nou pictat în toate inimile de predicatori mult mai buni decât mine”.

În ziua de 6 iulie 1415, Sinodul a dat următoarea sen­tinţă: “Jan Hus, ca eretic înverşunat, care a răspândit învăţături false şi agitatoare, înşelând multă lume, şi-a bătut joc de scaunul apostolic şi de sfântă maică biserică, dove­dindu-se incorigibil, se despoaie de demnitatea de preot şi se dă pe mâna tribunalului lumesc”. Sentinţa a fost exe­cutată imediat, rupând de pe el haina de preot. El fu con­damnat la moarte pe rug. Pe cap i-au pus o tichie de eretic făcută din hârtie pe care erau zugrăviţi trei demoni care se luptau pentru capturarea unui suflet. “Cu cea mai mare bucurie, – zise Hus – vreau să port această coroană de dragul tău, o Isuse, care ai purtat o cunună de spini pentru mine”.

După ce l-au degradat public cu o întreagă ceremonie executată de preoţi şi episcopi, care mereu rosteau blesteme, clericii îi spuseră: “Acum predăm sufletul tău diavolului”. La aceasta, Hus răspunse, ridicând ochii spre cer: “Şi eu predau în mâinile Tale, o Isuse, sufletul meu răscumpărat de Tine”.

El fu luat apoi şi condus spre locul de execuţie. O mare mulţime compusă din clerici îmbrăcaţi în odăjdii străluci­toare, ostaşi, locuitori din Constanţa şi musafiri îl însoţiră. El se apropie de stâlp cântând Psalmul 23. Ajuns în faţa stâlpului, el îngenunche şi se rugă, apoi se aşeză lângă stâlp şi călăii trecură lanţul peste pieptul şi pe după gâtul lui legându-l. Înainte de a i se pune focul, mai fu somat încă o dată să se lepede de ereziile lui. “Ce erezii? – strigă Hus – de ce să mă leapăd când nu mă ştiu vinovat de nici o erezie? Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi tot ce am propovăduit nu am făcut cu alt scop decât pentru mântuirea sufletelor de păcate şi de la pierzare şi de acea sunt bucuros să pecetluiesc cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat”. Apoi îndemnă pe cei din jurul său să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Focul fu aprins şi flăcările cuprinseră trupul său. El se rugă cu voce tare: “Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”. Mult timp prin fum şi flăcări se puteau vedea buzele lui mişcându-se şi se putea auzi glasul lui rugându-se lui Dumnezeu. După ardere, cenuşa lui a fost aruncată în Rin, ca nici pământul să nu fie pângărit de rămăşiţele ereticului.

Sinodul din Constanţa adoptă 24 articole contra doctrinei lui Jan Hus. Iată ce spune articolul 23: “Oricine ar cuteza, după sentinţa sinodului, să susţină sau să profeseze ereziile lui Hus şi ale lui Jerome de Praga, va fi condamnat la rug, ca şi căzut în erezie”. Dar toate aceste măsuri departe de a fi putut înăbuşi focul sfânt aprins de Dumnezeu în inimile oamenilor.

Vestea arderii pe rug a lui Hus s-a răspândit în Cehoslo­vacia cu iuţeala fulgerului şi a produs mare tulburare. Un număr de 452 de nobili dintre cei mai de seamă au adresat papei o scrisoare prin care îl încunoştinţau că ei sunt gata a-şi jertfi averile lor şi viaţa, pentru ideile evanghelice ale lui Hus. Împotriva urmaşilor lui Hus s-au luat măsuri dra­conice în executarea hotărârii Sinodului de la Constanţa, dar ei au rezistat. În ziua de 22 iulie 1419, deci după patru ani de la martirajul lui Hus, urmaşii lui s-au adunat pe un munte în număr de vreo 42.000 de suflete şi au prăznuit Cina Domnului după învăţătura Evangheliei şi nu după aceea a bisericii catolice. Când Luther şi-a început lucrarea de reformă, husiţii aveau deja vreo 400 biserici organizate cu peste 200.000 de membrii. “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”.

La 10 iulie 1955, în oraşul Tabor, Cehoslovacia, a avut loc comemorarea a 540 de ani de la moartea lui Hus. Cu acest prilej s-au adunat aici 80.000 de oameni. “Faptele lor îi urmează” (Apocalipsa 14:13).

“Dicţionarul Enciclopedic ilustrat Cartea Românească” de I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, apărut la Bucureşti în 1931, spune că după moartea lui Jan Hus, ideile lui au trecut de teritoriile ocupate de cehi, iar după unii istorici chiar şi în Transilvania şi în Moldova ar fi fost o influenţă şi că numele oraşului Huşi ar fi în legătură cu aceasta.

Istorici şi filologi romani ca N. Iorga, I. A. Candrea, S. Puşcariu, N. Cartojan şi alţii sunt de părere că primele traduceri de texte religioase în limba romană s-au făcut tot datorită acestei influenţe husite. Deci şi poporul nostru a primit binecuvântări spirituale prin Jan Hus. Este viaţa ta o binecuvântare pentru mulţi?

CAPITOLUL 7

THOMAS CRANMER

Thomas Cranmer s-a născut în anul 1489, la Aslacton, Nottinghamshire, Anglia. Se trăgea dintr-o veche familie a normanzilor care a venit aici cu Wilhelm Cuceritorul. Tatăl lui a murit în tinereţe şi el a rămas orfan de mic copil. Când avea 14 ani a fost trimis de mamă sa la Universitatea Cambridge spre a fi educat. După ce şi-a terminat studiile, întrucât era foarte abil, a fost ales ca asistent şi a deţinut această poziţie până la căsătoria sa în 1521. Soţia sa a murit doar după un an de la căsătorie şi el şi-a ocupat din nou postul de asistent. În anul următor a primit titlul de doctor în teologie şi posedând cunoştinţe bogate în teologie a fost ales ca lector de teologie la colegiu şi însărcinat de uni­versitate cu examinarea tinerilor care studiau pentru a de­veni vestitori ai Evangheliei. În timp ce îşi împlinea această slujbă, el a încurajat în mod deosebit studiul Bibliei, studiu foarte neglijat pe atunci.

O ciumă grozavă care bântuia în unele părţi ale Angliei şi chiar în multe părţi ale Europei în acea vreme, a izbucnit la Cambridge imediat după ce şi-a reluat postul în primire. Spre a fi feriţi, el cu câţiva elevi s-au mutat la mănăstirea Walham. Aici l-a întâlnit pe Gardiner şi pe Fox, unul secretarul, iar celălalt duhovnicul regelui Henric al VIII-lea. Cum regele dorea să dea divorţ de regina Catherine de Aragon, Gardiner ca şi Fox l-au întrebat pe Cranmer ce se poate face în privinţa aceasta şi Cranmer i-a sfătuit să scrie universităţilor engleze şi chiar străine spre a le cere părerea în ce priveşte legalitatea divorţului. Sfatul a fost aşa de bine gândit încât Cranmer a fost prezentat regelui, care l-a întrebat îndeaproape asupra acestui subiect şi i-au plăcut aşa de mult vederile sale încât i-a cerut să-şi scrie părerile pe hârtie. După aceea, regele l-a făcut capelan al său şi i-a acordat favoruri de care s-a bucurat tot timpul vieţii regelui.

Apoi Cranmer a fost trimis prin străinătate la Paris, la Roma şi alte oraşe. În timp ce era plecat, arhiepiscopul de Canterbury a murit şi regele se hotărî să-l facă pe Cranmer arhiepiscop. Îi porunci numaidecât să se întoarcă în Anglia. Pe data de 30 martie 1533 a fost făcut arhiepiscop. La consacrarea sa, el primi din partea papei obişnuita bulă, dar el a refuzat să facă obişnuitele jurăminte faţă de papa, fiindcă în călătoriile sale, el a avut mult de-a face cu refor­matorii germani şi a citit cărţile lui Luther. De aceea nu se duce la Roma căci ţinea ascuns faptul că e însurat. Circulau tot felul de legende că o ţine pe Margaret Orlander într-o ladă găurită. Primul serviciu al lui Cranmer – totdeauna gata să asculte de stăpânul său – a fost să acorde divorţul regelui şi al doilea a fost să-l căsătorească cu Anne Boleyn. Întrucât noua regină favoriza Reforma, a avut de câştigat pentru un moment. Dar tragicul sfârşit pe eşafod al nefericitei Anne şi temperamentul schimbăcios al regelui le-a adus mari greutăţi. Duşmanii reformei au prins prilejul şi şi-au reînceput activitatea. Cranmer a fost atacat de Gardiner chiar în Parlament, a fost acuzat şi mai mulţi lorzi din con­siliul privat au cerut regelui să îngăduie arestarea şi întemni­ţarea arhiepiscopului în turnul Londrei. Regele, suspectând motivele lor, după ce citi petiţia, o puse la o parte.

La câteva zile după ce Henric a primit petiţia împotriva lui Cranmer, el porunci să-i pregătească barca spre a face o plimbare pe Tamisa. Când vâslaşii au ajuns cu regele la podul Lambeth, el privi şi văzu pe Cranmer stând pe pod, căci arhiepiscopul auzise trompetele gărzii regale din barcă şi a venit să salute pe rege. Când Henric îl zări pe Cranmer, porunci vâslaşilor să tragă la ţărm. “Ah, capelanul meu, – zise regele către arhiepiscop – vino cu mine în barcă”. Cranmer îl ceru să-i dea voie să-şi ia barca sa şi să meargă în urma regelui. Regele însă îi spuse: “Nu, trebuie să vii cu mine în barcă căci doresc să-ţi vorbesc”. Când regele şi arhiepiscopul s-au aşezat alături în barcă, regele îi zise: “Am veşti din Kent, pentru tine, domnul meu”. Arhiepisco­pul întrebă: “Veşti bune, sper?” “Sunt aşa de bune că eu ştiu acum cine e cel mai mare eretic în Kent” şi zicând aceasta scoase de pe mânecă învinuirile contra arhiepisco­pului şi predicatorilor săi şi-i dădu să le citească.

Când Cranmer citi articolele şi se văzu atacat atât de violent, fu alarmat. El îngenunche la picioare şi-i ceru să însărcineze o comisie care să cerceteze acuzaţiile dacă sunt adevărate. “Într-adevăr, zise regele, aşa mă gândesc şi tu vei fi primul însărcinat împreună cu doi sau trei pe care tu-i vei alege”. “Atunci, zise arhiepiscopul, Măria Voastră veţi gândi că cercetarea nu e sinceră, dacă eu ar trebui să fiu judecător al meu”. Dar el a fost însărcinat în ciuda pro­testului său.

După trei săptămâni s-a văzut că nimic nu se putea do­vedi împotriva lui Cranmer şi că întreaga chestiune era o conspiraţie împotriva arhiepiscopului. Regele îi spuse atunci arhiepiscopului să-i numească 12 sau 16 din ofiţerii şi gentilomii săi care să fie discreţi, înţelepţi şi curajoşi.

Acestora le dădu ordine să cerceteze casele, dulapurile şi camerele tuturor acelora care au fost suspectaţi de a fi conspirat (fie în catedrală, fie în afară) şi aveau ordinul să aducă la rege şi arhiepiscop orice scrieri ar fi găsit la ei. Aceşti oameni au plecat imediat în cercetare şi după 4 ore întregul complot a fost descoperit, găsindu-se scrisori, unele de la episcopul de Winchester şi alţii. Astfel că începutul şi sfârşitul conspiraţiei a fost scos la lumină. Printre alte hârtii, două scrisori au ajuns în mâinile lui Cranmer, care-l denunţau ca eretic: una de la Dr. Thornton din Dover şi alta de la Dr. Barber. Aceştia amândoi au fost găzduiţi de arhiepiscop în casa sa şi îi erau îndatoraţi pentru multe favoruri, dar ei în mod mârşav au conspirat cu Gardiner să-i ia viaţa. Când Cranmer descoperi mârşăvia lor, îi chemă în birou şi le spuse că a fost acuzat în mod fals de unii în care el totdeauna şi-a pus cea mai mare încredere şi le-a cerut sfatul cum ar trebui să-i pedepsească. Ei, fiindcă nu bănuiau că ar fi vorba de ei, îi răspunseră: “Astfel de netrebnici ar trebui spânzuraţi fără nici o cercetare”. Auzind aceasta, arhiepiscopul îşi ridică mâinile în sus şi strigă: “Milostive cerule, în cine să te mai poţi încrede?” Şi-apoi îşi scoase din sân scrisorile şi-i întrebă dacă le cunosc. Când îşi văzură scrisorile lor puse în faţă, au fost năuciţi, au căzut în genunchi şi i-au cerut iertare. Cranmer le spuse că îi iartă, dar să nu se mai aştepte să se încreadă în ei.

După moartea regelui Henric al VIII-lea, fiul sau Edward al VI-lea a fost multă vreme sub influenţa lui Cranmer. Prietenii Reformei au putut să facă multe schimbări în forma de închinăciune a bisericii. Tutorele regelui era Edward Seymour, duce de Somerset, care intenţiona să transforme Biserica Engleză într-una protestantă. Predici au fost compuse de arhiepiscop. Notiţele lui Cranmer asupra Noului Testament au fost traduse şi puse în biserici. Cranmer publică “Biblia Engleză” ajutat de Thomas Cromwell. Tainele erau administrate în amândouă felurile şi liturghia era citită în limba engleză. Ridley, bunul prieten al arhiepiscopului şi unul din cei mai activi luptători pentru reformă, l-a ajutat în formarea a 42 articole de credinţă care au fost revăzute de ceilalţi episcopi şi teologi.

Partizanii reformei au avut însă timp scurt. Edward după o domnie de numai 6 ani a murit. Bărbaţii care au fost cei mai activi în introducerea reformei în închinăciune, au devenit ţinta persecuţiei.

Pe tron se urcă regina Maria şi Cranmer fu arestat, în­temniţat şi în cele din urmă osândit la moarte. El fu condamnat pentru trădare, dar cerând clemenţa, fu iertat, însă spre a satisface invidia lui Gardiner şi propria sa ură amară pentru faptul că a luat parte activă, ajutându-i pe Henric al VIII-lea să divorţeze de mama ei, regina Maria îl acuză de erezie. Prietenii lui Cranmer, care au prevăzut dezlăn­ţuirea furtunii l-au sfătuit să se refugieze în Germania, dar el n-a vrut şi curând a fost arestat şi trimis în turnul Londrei, care era ticsit de prizonieri.

Cranmer a fost aruncat într-o celulă mică cu Ridley, Lathimer şi Bradford. După un timp cei trei au fost scoşi din turnul Londrei şi duşi la Windsor, iar de acolo la Oxford spre a se apăra înaintea unei comisii compuse din cei mai proeminenţi bărbaţi ai universităţilor Oxford şi Cambridge. Dar soarta lor era hotărâtă mai înainte de cercetare. Toţi au fost pronunţaţi ca eretici şi condamnaţi la moarte. Servitorii lui Cranmer, care până aici aveau voie să-i slujească, au fost trimişi acasă şi el singur întemniţat în închisoarea comună de la Oxford.

Cum însă era necesară aprobarea papei spre a da lega­litate sentinţei, o nouă delegaţie a fost trimisă anul următor la Roma şi la înaltul altar al bisericii Sfânta Maria. Cranmer a fost cercetat şi condamnat iarăşi.

După aceasta, episcopul Bonner şi episcopul Thueby au venit de la Londra împuterniciţi să procedeze la aşa-numita degradare a arhiepiscopului. Când au venit la Oxford, Cranmer a fost adus înaintea lor şi ei îi citiră ordinul de execuţie din partea papei. Aici prizonierul era declarat ca neascultător pentru că nu a fost gata să meargă în persoană la Roma spre a răspunde învinuirilor aduse – deşi aceasta nu avea temei, căci episcopii îl ţinuseră întemniţat în Anglia. Ordinul de execuţie spunea că problema a fost cercetată în mod imparţial la Roma, că mărturii de ambele părţi au fost examinate şi că însuşi avocatului arhiepiscopului i s-a permis să-i facă cea mai bună apărare. “Ah – strigă Cranmer auzind acestea – ce minciuni sunt toate acestea? Eu am fost încontinuu în închisoare şi niciodată nu mi s-a permis să am vreun avocat sau apărător aici, acasă, cum se poate să fi avut avocat la Roma?” Când Bonner şi-a terminat citirea, au procedat la degradarea lui. Spre a-l face obiect de batjocură, haina preoţească pe care i-au pus-o pe el, în loc de a fi obişnuita haină scumpă şi ornamentată, era făcută din haine vechi şi zdrenţe, iar ca insultă îi spuseră: “Şefule de Canterbury”. Această ceremonie fiind isprăvită, îl îmbrăcară într-o haină zdrenţuită de simplu muncitor şi-l trimiseră înapoi la închisoare. Aici Cranmer fu păzit ca nu cumva cineva din prietenii lui să vină la el. Atât de mare a fost vigilenţa vrăjmaşilor săi încât o persoană simpa­tizantă a fost luată în custodie de Bonner şi abia aşa a scăpat de cercetări şi suferinţă, căci a trimis lui Cranmer o sumă oarecare de bani, să-şi procure cele necesare.

Cranmer a fost mutat în diferite închisori timp de aproape trei ani. Aici a auzit de martirajul tovarăşilor săi de puşcărie, Ridley şi Lathimer, dar execuţia sa era încă amânată. Între timp s-au făcut toate eforturile spre a-l determina să se lepede. Ca măsură mai blândă l-au mutat din închisoarea sa în locuinţa decanului Bisericii lui Cristos unde au folosit toate argumentele convingătoare să se lepede de credinţa sa. Înfuriaţi de refuzul său, l-au mutat în cea mai grozavă parte a închisorii unde a fost mai înainte şi a fost tratat cu cea mai mare asprime. Trupul bătrânului nu a mai putut rezista acestor torturi şi nu după mult timp, el semnă un formular de lepădare din care redau o parte:

“Eu, Thomas Cranmer, fost episcop de Canterbury, renunţ, urăsc şi detest toate formele de erezie şi rătăcire ale lui Luther, Zwingli, precum şi toate celelalte învăţături care sunt contrare cu doctrina curată şi adevărată şi eu cred constant în inima mea şi mărturisesc cu gura mea singură una biserică vizibilă, sfântă şi catolică, fără care nu este mântuire şi recunosc pe episcopul Romei a fi capul suprem pe pământ pe care îl recunosc a fi cel mai înalt episcop şi papă şi vicar al lui Cristos căruia toţi creştinii trebuie să-i fie supuşi.

Mă supun Bisericii şi capului ei suprem şi Majestăţilor lor Filip şi Maria, rege şi regină al acestui imperiu al Angliei şi tuturor legilor şi ordinelor fiind gata totdeauna să-i ascult ca un credincios supus. Şi Dumnezeu este martorul meu că am făcut aceasta nu pentru favoare şi de teama vreunei persoane, ci de bună voie şi din conştiinţa mea proprie şi spre învăţătura altora”.

Această lepădare a arhiepiscopului imediat a fost tipă­rită şi răspândită în toată ţara. Ca dovadă că era originală era semnată cu numele lui Thomas Cranmer, iar mai jos numele a doi martori, Henry Sidal şi călugărul John de Villa.

Cu toate că făcuse aceasta Cranmer nu avea nici o asi­gurare că viaţa îi va fi cruţată. Regina, care primise şi ea cu bucurie declaraţia lui de lepădare de credinţă nu şi-a schimbat cu nimic gândurile ei de răzbunare pentru partea activă pe care el a avut-o în divorţul mamei ei. Astfel, după ce avuse o şedinţă secretă cu miniştrii ei, hotărî ca ziua execuţiei lui să fie 21 martie 1556. Mai înainte de execuţie, el trebuia să apară în faţa publicului şi să-şi citească per­sonal declaraţia de lepădare de credinţă. În scopul acesta, călugărul spaniol John de Villa a fost trimis la el la închi­soare să-i ceară să facă o copie de pe declaraţia primă şi să o păstreze la el. Cranmer a făcut copie, dar suspectând în ce scop va fi întrebuinţată şi văzând că toate făgăduinţele nu l-au putut scăpa de la rug, el scrie o altă hârtie în care îşi retrăgea lepădările lui şi îşi declara întregul devotament credinţei reformate. Pe aceasta o păstră în sân cu gândul s-o folosească la momentul oportun.

Când a sosit ziua, Lord Williams, Sir Thomas Bridges, Sir John Brown şi alţi judecători şi nobili din consiliul re­ginei au mers la Oxford cu o suită întreagă de urmaşi. De asemenea, o mare mulţime s-a adunat din împrejurimi. Unii se aşteptau să-l audă pe Cranmer cum mărturiseşte cu umilinţă convertirea lui faţă de Roma, alţii printre care erau mulţi din prietenii lui de odinioară, sperau ca arhi­episcopul, care petrecuse o viaţă lungă în studiul şi în predicarea Evangheliei lui Cristos, nu va dezerta acum, ca ultim act al slujbei sale.

Încordarea a fost la culme când Cranmer a fost văzut că e dus între doi călugări de la închisoare la biserica Sf. Maria, înaintea lui mergea primarul oraşului, iar în urma lui erau consilierii municipali. Când au intrat în biserică, lui Cranmer i s-a spus să se urce pe o platformă care a fost ridicată alături de amvon. Cum stătea acolo, în mulţimea curioasă care a umplut biserica, el prezenta un spectacol trist fiecărui ochi care nu era orbit de patimi sau prejudecăţi. El, care a fost arhiepiscop metropolitan şi primat al întregii Anglii, precum şi sfetnicul particular al regelui, acum era îmbrăcat într-un halat jerpelit şi zdrenţăros, cu o pălărie veche pe cap, drept dispreţ al tuturor. Stând acolo în zdrenţele lui, el îşi întoarse faţa către un stâlp de piatră şi ridicându-şi mâinile spre cer se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Preotul care a fost însărcinat să ţină predica cu această ocazie era Dr. Cole, care se sui în amvon şi îşi începu cuvântarea. Numaidecât el se dădu la insulte pline de amărăciune împotriva lui Cranmer, spunând că e unul care a căzut în greşeli vătămătoare şi nu numai că le-a apărat prin scrierile lui şi cu toată puterea lui, dar a atras şi pe alţii să facă aceasta. În încheiere, vorbitorul îndemna pe Cranmer să meargă la moarte într-un duh umilit şi mâhnit. A arătat că dă slavă lui Dumnezeu, că deşi pocăinţa lui a fost înceată, greoaie, totuşi ea a fost sinceră şi că până în cele din urmă el a ajuns să dovedească aceasta semnând lepădarea de credinţă avută şi că s-a întors din rătăcirea lui, devenind un convertit căit la adevărata credinţă. Tot timpul Cranmer a stat pe platformă cu mâinile ridicate şi cu ochii spre cer, dar acum şi-a lăsat mâinile în jos şi a privit spre pământ, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Lacrimile au început să-i brăzdeze faţa şi întreaga înfăţişare arăta o durere şi ruşine adâncă. După ce Cole şi-a terminat cuvântarea, poporul a început să iasă din biserică, dar el îi opri strigând: “Fraţilor, pentru ca nici unul să nu se îndoiască de convertirea şi pocăinţa întemniţatului, îl veţi asculta pe el vorbind. Acum, vă rog, domnule Cranmer, faceţi ceea ce aţi promis şi încunoştinţaţi publicul de adevărata Dumneavoastră mărturisire de cre­dinţă, ca să înlăturaţi orice suspiciune şi ca fiecare de aici să ştie că Dumneavoastră sunteţi un catolic într-adevăr”.

“O voi face cu bucurie” – spuse arhiepiscopul şi scoţându-şi gioarsa de pălărie de pe cap, el vorbi astfel: “Oameni buni, prea iubiţii mei fraţi şi surori în Cristos, vă cer din inimă să vă rugaţi pentru mine Dumnezeului Atotputernic ca El să-mi ierte toate păcatele şi greşelile mele, care sunt multe, fără număr şi întrec orice măsură. Dar un lucru întristează conştiinţa mea mai mult decât toate celelalte, despre care cu voia lui Dumnezeu vă voi vorbi după aceea. Dar oricât de multe şi oricât de mari pot fi păcatele mele, vă rog să vă rugaţi lui Dumnezeu să mi le ierte pe toate” şi zicând aceasta, îngenunche şi se rugă un timp, apoi ridicându-se, zise: “Şi acum, întrucât am ajuns la sfârşitul vieţii mele de pe pământ şi sunt aproape să încep viaţa viitoare, fie împreună cu Cristos în bucurie veşnică, fie în iad pe veci în dureri, vă voi mărturisi adevărata mea credinţă, fără vreo decepţie, căci acest moment nu e ca să ne înşelăm, căci n-are importanţă ceea ce am spus sau am scris în tre­cut”.

“Întâi eu cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcăto­rul cerului şi al pământului şi cred fiecare articol al credinţei creştine, fiecare cuvânt şi propoziţiune învăţată de Cristos, Mântuitorul nostru, de apostolii săi şi de profeţii din Noul şi Vechiul Testament.

Şi să vin acum la marele lucru care îmi tulbură conşti­inţa aşa de mult, mai mult decât tot ce am făcut şi am zis în întreaga mea viaţă şi aceasta este răspândirea unei scrisori contrare cu adevărul, la care renunţ şi o refuz ca lucruri scrise cu mâna mea contrare cu adevărul pe care l-am gândit în inima mea, le-am scris cu teama morţii şi cu gândul de a-mi scăpa viaţa. Renunţ la toate aceste hârtii, semnate cu mâna mea, după degradarea mea, ca false şi neadevărate, căci am scris multe lucruri neadevărate. Şi întrucât această mână a mea a greşit scriind contrar inimii mele, de aceea această mână a mea va fi nimicită, mai întâi pedepsită. Când voi ajunge la rug, ea va fi arsă mai întâi.

Cât despre papa, îl resping ca pe un duşman al lui Cristos, ca pe Anticrist, cu toată doctrina lui falsă. Cât despre taine, eu cred cum am învăţat în cartea mea contra episcopului de Winchester, carte care învaţă atât de adevă­rat doctrina tainelor, încât eu cred că va rămâne până în ziua de apoi”.

Auzind această îndrăzneaţă mărturisire de credinţă, cea mai mare parte din popor erau miraţi şi priveau unii la alţii înmărmuriţi. Dar dacă poporul de rând a fost surprins, preoţii şi teologii ale căror planuri aşa de ticluite s-au pră­buşit, au fost dublu surprinşi şi tot aşa de înfuriaţi. Căci ei aşteptau încrezători să triumfe asupra reformatorilor zdrobindu-i pentru totdeauna după această lepădare publică a conducătorului lor. Dar în loc să aibă o umilă cerere de iertare, el cu atâta îndrăzneală şi-a retras toate tăgăduirile lui şi în mod făţiş s-a dovedit nezguduit în credinţa lui.

S-a dezlănţuit o furtună. Duşmanii lui au început să strige şi să ţipe, unii însă trăgându-l de zdrenţe, l-au oprit înainte de a fi terminat cuvântul şi-l numeau “trădător”, aducându-i aminte de lepădările făcute înainte. Dar acestea toate, după cum ei înşişi îşi dădeau seama, erau nefolosi­toare. Nici un alt tratament nu-i mai puteau face unui om condamnat deja să fie ars, el putea muri doar o singură dată. De aceea nu încetau să strige şi să ţipe că e un fals şi înşelător.

La aceste acuzaţii, Cranmer răspunse: “Ah, domnii mei, nu o luaţi aşa. Totdeauna eu am fost un duşman al falsităţii şi un iubitor al adevărului şi niciodată, decât de groaza rugului, am ajuns prefăcut. Şi zicând acestea, lacrimi au început să-i curgă şiroaie. A căutat apoi să vorbească din nou de taine, de papa, dar unii au strigat: “Opriţi gura rătăcitului! Luaţi-i de acolo!”

Atunci Cranmer a fost coborât de pe platformă şi con­dus la rug de cei doi călugări spanioli: “Ce nebunie – spuseră ei – te-a făcut să cazi iarăşi în rătăcirea aceasta, prin care vei trage multe suflete cu tine în iad?” Lor nu le-a răspuns nimic, ci s-a adresat către tot poporul. După puţin timp, au ajuns la stâlp. Era locul unde au fost marti­rizaţi Lathimer şi Ridley. Acolo a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu. Dar nu a stat mult în rugăciune, ci s-a sculat, şi a dat jos hainele până la cămaşă şi s-a pregătit pentru moarte. Cămaşa îi era lungă până la picioare, care îi erau desculţe. Faţa lui uscată de lunga întemniţare, era acoperită de o barbă mare şi înfăţişarea sa smerită a mişcat toate inimile, atât a prietenilor cât şi a duşmanilor săi.

Atunci, cei doi călugări spanioli de care am pomenit, au început să-l îndemne din nou să se lepede, dar Cranmer, hotărât să rămână statornic, şi-a întors faţa de la ei, dând mână cu câţiva bătrâni care erau în jur, luându-şi rămas bun.

S-a întâmplat însă că vrând să dea mâna cu un bărbat numit Ely, acesta şi-a retras mâna, zicând: “Nu e legal să dai mâna cu un eretic şi îndeosebi cu unul care atât de fals s-a reîntors la părerile lui de care s-a lepădat”. Acest Ely era un student la teologie în colegiul de la Oxford.

Numaidecât a fost adus un lanţ şi pus în jurul lui Cranmer, l-au strâns de stâlp. Lemne şi vreascuri au fost îngrămădite în jurul lui, apoi şeriful porunci să se pună focul. Când lemnele s-au aprins şi focul a început să se înalţe, el a fost văzut de toţi cei ce erau acolo, cum şi-a întins mâna dreaptă cu care a semnat declaraţia de lepădare de credinţă şi o ţinea în mijlocul flăcărilor. Aşa a ţinut-o fără şovăire, încât tot poporul a văzut-o arzând, mai înainte ca flăcările să-i fi atins trupul său. Cu atâta răbdare şi statornicie a în­durat toate torturile extreme încât era nemişcat ca stâlpul de care era legat. Avea ochii pironiţi spre cer şi doar repeta: “Această mână a semnat-o! Această mână nevrednică!” Iar când furia flăcărilor s-a năpustit asupra lui, el a strigat ca şi Ştefan: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”

Astfel a murit Thomas Cranmer în vârstă de 67 ani.

CAPITOLUL 8

BALTHASAR HUBMAIER

Întotdeauna duşmanul de veacuri a urmărit să răpună pe stegarii adevărului, care încolonau mulţimile după ei pe urmele lui Cristos Domnul. Aşa s-a întâmplat şi cu Balthasar Hubmaier.

El s-a născut prin anul 1481 la Friedberg, Bavaria. Nu se ştie nimic clar despre familia sa. Unii susţin că ar fi fost mici agricultori. Încă de timpuriu a fost trimis la o şcoală latină din Augsburg, iar de acolo a mers la universitatea din Friedberg, unde s-a înscris în 1503. Aici a studiat filo­zofia şi teologia cu Fuck, marele antagonist al lui Luther. Studiile sale sârguincioase a trebuit să şi le întrerupă mergând la Schaffhausen ca învăţător spre a-şi câştiga mijloacele necesare pentru a putea termina studiile la universitate. El s-a întors şi şi-a luat diploma în 1511. Înainte de a-şi începe studiile, fiindcă era un tânăr care promitea, toţi l-au sfătuit să urmeze medicina, dar el le-a spus că e hotărât să urmeze teologia, zicând: “Pe ea singură am ales-o, pe ea înaintea tuturor celorlalte”.

La Friedberg, el a întâlnit doi oameni care i-au influenţat mult viaţa lui de mai târziu, Johann Heighelin zis Faber şi Johann Meier. Cel dintâi era student, iar cel din urmă pro­fesor. La o discuţie ce s-a ivit între profesor şi facultate, Hubmaier a apărat cu căldură cauza profesorului şi l-a urmat când acesta s-a mutat la universitatea din Ingolstadt. Aici i s-a dat şi lui o catedră de teologie şi a fost numit pre­dicatorul facultăţii, iar în 1515 a fost numit vice-rector.

În 1516, este chemat predicator al catedralei din Ratisbon. Această mutare l-a scăpat de influenţa profesorului său şi l-a făcut să gândească independent şi să se adâncească în studiu personal pentru cristalizarea de păreri şi con­vingeri. Era un zelos şi adânc cercetător al Scripturilor. În cunoştinţe îl egala pe Luther, dar nu şi pe Melanchton şi Erasmus. Nu i-a trebuit mult şi a ajuns să fie recunoscut ca unul din cei mai elocvenţi predicatori ai timpului său. Iubea viaţa curată şi era evlavios în mod sincer, lucrând cu mare râvnă în sânul bisericii catolice.

Prin 1523 părăseşte catedra şi se duce la Schaffhausen, unde avea mai mulţi prieteni din vremea când fusese învă­ţător. Aici era în plină Reforma elveţiană. Nu peste mult timp îl aflăm preot la Waldshut, peste graniţa Elveţiei, în Austria. În această vreme încă nu era rupt de biserica Romei şi ţinea toate formele catolice în noua sa parohie. Aceasta fie din cauza că nu era convins pe deplin de erorile romano-catolice, fie că sta la îndoială să facă o rupere cu biserica, în nădejdea că poate se va face o trezire lăuntrică.

În mai 1523, merge la Zürich şi intră în strânsă legătură cu Zwingli. Acesta era la începutul lucrării sale ca refor­mator. Se înţeleg bine. Amândoi sunt de acord să facă din Scriptură singura regulă de credinţă şi practică. Hubmaier a înţeles prin aceasta chiar şi părăsirea botezului copiilor. Şi Zwingli a consimţit la aceasta. În unele scrieri şi în predicile sale din această vreme, el nu a ezitat să facă mărturisiri în această privinţă. La o dezbatere publică ce a avut loc la 26 Octombrie 1523 în Zürich, Hubmaier îl asista pe Zwingli, era al doilea după el. De aici înainte, el devine un înfocat luptător al Reformei şi bun prieten al lui Zwingli. Dar n-au trecut doi ani şi Zwingli începuse să bată în retragere cu botezul oame­nilor mari pe baza credinţei, rămânând la botezul copiilor mici.

După disputa de la Zürich, Hubmaier s-a reîntors la Waldshut şi a supus clerului şi decanatului de aici, 18 articole de credinţă în care susţinea printre altele: îndreptăţirea numai prin credinţă, cuminecătura nu e o jertfă, ci numai amintirea morţii lui Cristos, apoi denunţa purgatoriul, icoanele, celibatul preoţilor şi alte erori catolice. Din 30 preoţi, numai trei au avut curajul să treacă de partea lui. Cu toate că nu a avut reuşită cu clerul, căci se temeau să nu-şi piardă pâinea sau chiar viaţa, el reuşi să aibă poporul tot de partea lui. În mod treptat, el începu să-şi schimbe felul de a sluji, întâi citind Evangheliile şi Epistolele în limba germană şi mai târziu dând paharul la toţi cei ce doreau să se împărtă­şească. Din cauza unor aţâţători, acum s-a ridicat o oarecare împotrivire. Văzând aceasta, îşi dădu numaidecât demisia, înainte de Duminica Rusaliilor, dar a fost reales pastor prin voturile aproape unanime ale parohiei.

Auzind despre acestea, episcopul din Constanţa i-a cerut lui Hubmaier să se prezinte la el, dar acesta nu dădu importanţă somaţiei, zicând: “Ar fi pentru mine un lucru prea mic să stau în faţa celui făţarnic”. Dieta Austriei, considerând aceasta o insultă, a cerut predarea lui Hubmaier. Cetăţenii oraşului au refuzat însă cu îndârjire să-l predea pe predicatorul lor. Cu toate acestea, văzând cum clocotea furia catolică împotriva lui, Hubmaier a gândit că e mai bine să părăsească oraşul.

La 16 August 1524, el se refugie la Schaffhausen. Aici s-a apucat şi a scris broşura sa: “Despre eretici şi acei care i-au ars”. Acum a făcut constatarea tristă că Reforma lui Zwingli s-a oprit la jumătatea drumului şi nu s-a întors înapoi până la creştinismul apostolic, de aceea şi-a schimbat părerile despre Zwingli şi l-a părăsit.

În noiembrie 1524 se întoarce iarăşi la Waldshut cu convingerea clară că botezul copiilor e contrar Scripturilor. Dintr-o scrisoare cu data de 16 ianuarie 1525 adresată lui Oecolampadius se vede un argument lucrat cu îngrijire împotriva botezului copiilor mici, arătând că e nebiblic. Tot prin vremea aceasta, el calcă celibatul şi se căsătoreşte cu fiica unui cetă­ţean din Waldshut. Apoi în timpul postului el desfiinţează liturghia pe care până acum o ţinuse în germană. Scoate afară toate icoanele şi altarele din biserici nefiind conforme cu închinarea din Noul Testament. El şi cu ceilalţi preoţi dezbracă veşmintele preoţeşti, întrucât nu găseşte nicăieri scris că Domnul Isus ar fi purtat aşa ceva sau să fi poruncit ca slujitorii Săi să-şi facă îmbrăcăminte, şi nici la apostoli nu a găsit scris ceva în aceasta privinţă. De aici înainte au predicat îmbrăcaţi în hainele lor obişnuite. Toate acestea, precum şi încetarea practicii de a boteza copiii mici, a produs multă vâlvă în popor. Prin predicile sale înflăcărate ceru revenirea creştinilor la adevăratul creştinism. În acest timp însă, cei care deţineau încă şi puterea eclesiastică şi pe cea civilă plănuiau măsuri violente împotriva lui.

Până acum el predicase botezul nu al copiilor, ci al oameni­lor mari, dar el însuşi nu era botezat. Cu alte cuvinte, era un baptist în teorie, dar nu în practică. În primăvara anului 1525, înainte de Paşti, vine din Elveţia la Waldshut un oare­care William Remblin şi prin legătura cu acesta, Hubmaier consimte să fie botezat pe baza mărturisirii de credinţă perso­nală. În ziua de Paşti, Remblin botează pe Hubmaier împreună cu alţi membri din biserica lui. Unii spun ca s-au botezat 60, alţii că 110. Iar nu mult după aceasta, păstorul însuşi a botezat pe 300 de membri din turma sa. Această acţiune îndrăzneaţă a lui Hubmaier a provocat furtună din două direcţii: din partea catolicismului austriac şi din partea reformatorilor elveţieni. El îşi dădea seama de urmări, dar nu le-a dat importanţă. Avea în vedere un singur lucru: să asculte în totul numai de Cuvântul Domnului, oricare ar fi preţul pe care trebuie să-l plătească pentru aceasta. Reforma­torii elveţieni provocată pe Hubmaier la o dezbatere publică ce avu loc la 5 iunie 1525. În urma acesteia, Hubmaier scrie două broşuri în legătură cu botezul: prima, un dialog “Despre botezul copiilor mici” care nu a fost tipărit decât puţin mai târziu în Moravia şi a doua “Despre botezul creştin al cre­dincioşilor”, care a apărut numaidecât şi a avut un mare efect. Zwingli a răspuns cu mare vehemenţa în broşura sa: “Bap­tism, anabaptism şi botezul copiilor mici”. De acum înainte, reformatorii elveţieni deveniră cei mai amarnici împotrivitori şi duşmani.

La Waldshut starea s-a înrăutăţit foarte mult. În oraş s-a ridicat o partidă tare catolică ce favoriza predarea oraşului la austrieci. Hubmaier a văzut că situaţia sa era foarte gravă şi de aceea, împreună cu alţi 45 de aderenţi ai săi şi-au căutat scăparea refugiindu-se la anabaptiştii din Zürich. La 5 decembrie 1525, oraşul a fost capturat de trupele austriece. Nu mult după sosirea sa la Zürich, Hubmaier a fost arestat, întemniţat şi tratat cu asprime. Zwingli căută să-l determine să-şi retragă scrierile, de aceea el personal, precum şi judecătorul Maconius şi alţii, se duseră la închisoare la Hubmaier. Toate vorbele mieroase, momelile, n-au folosit la nimic. S-au întrebuinţat apoi metodele inchizitoriale. După mai multe luni de închisoare, unde nu pătrundea nici raza soarelui, nici lumina lunii, iar pâinea şi apa care nu se întâlneau cu zilele, îi erau singura mâncare, i-au distrus sănătatea. În cele din urmă, Zwingli a reuşit să obţină, prin forţă, de la Hubmaier, făgădu­inţa că îşi va revizui punctele sale de vedere. Astfel la 6 aprilie 1526, a fost scos din închisoare şi dus la marea catedrală unde o mulţime de popor s-a adunat să-l vadă şi să-l audă. Urcat la amvon, după o scurtă introducere, umilit în sine a strigat: “Ei m-au constrâns, mă constrâng pe mine un om bolnav, unul ridicat de pe patul morţii, un exilat, unul care a pierdut totul, să învăţ a altă credinţă”. Văzând că în loc de tăgăduire, agită poporul, l-au oprit şi l-au dus din nou la închisoare şi l-au pus în lanţuri grele. Numai ziua judecăţii, care va scoate tot ce s-a făcut în întuneric, va arăta ce trata­ment i s-a aplicat după aceasta. În cele din urmă, inchizi­torii au venit în faţa poporului cu un petec de hârtie scris de Hubmaier pe care se afla tăgăduirea scrierilor sale. Astfel la 6 iunie 1526 l-au lăsat slobod cu condiţia să părăsească Elve­ţia. Scăpat din lanţuri, el s-a dus la Constanţa şi pe la vechi­le sale reşedinţe, Ingolstadt şi Rotisbon, unde prietenii i-au arătat multă bunăvoinţă. Dar fiindcă nu putea sta aici, el îşi căută azil în Moravia. Cam pe la sfârşitul lui iunie, el ajunge la Nicholsburg. Din cauza prigoanei din Elveţia, mulţi anabaptişti şi-au găsit refugiul în Moravia. Fraţii Lichtenstein, nobili pe a căror moşie se stabilise Hubmaier, erau umani şi toleranţi. Aici el şi-a desfăşurat cea mai rodnică activitate a vieţii sale, cu toate că timpul a fost scurt, doar vreo 15 luni. El şi-a consacrat toate energiile, predicării şi scrisului. Ca evanghelist, predica mereu şi atrăgea mari mulţimi de oameni la ascultarea Evangheliei. Într-un an boteză peste 6.000 de suflete, între care erau şi doi nobili, baronii de Lichtenstein. Astfel mişcarea anabaptiştilor luă un mare avânt şi numărul credincioşilor crescu cu o repeziciune uimitoare. Un istoric din tabăra duşmană socoteşte numărul lor în acest timp la 12.000.

Tot în această scurtă perioadă au fost scrise şi tipărite vreo 15 lucrări deosebite, din care redăm titlurile unora: “Despre Cina Domnului”, “Cartea Săbiei”. “Forma Botezului”, “Libertatea voinţei omeneşti”, etc.

În faţa acestui progres, forţele întunericului nu puteau sta nepăsătoare. Întâi i-au ridicat o împotrivire lăuntrică, Hans Fat, Iacob Wideman, care erau pentru Hubmaier, trimişi ai lui Satan ca Imineu şi Alexandru faţă de Pavel. Apoi prin arhiducele Ferdinand, devenit Marchiz de Moravia, care dădu ordin şi-l arestă pe Hubmaier prin septembrie 1527, împre­ună cu soţia sa şi-i trimise la Viena. Trei luni Hubmaier a fost păzit în închisoare şi teologii catolici împreună cu Faber, colegul său de şcoală, s-au străduit să-l facă din nou catolic. La 3 martie 1528, a fost condamnat la moarte împreună cu soţia sa pentru erezie. Cine însă au fost ade­văraţii eretici? Cei ce se despărţiseră cu totul de păcat şi căutau să se îndrumeze numai după adevărul Evangheliei sau cei ce deţineau puterea şi lăfăiau în toate păcatele, fără să le pese de litera şi duhul Evangheliei? Sentinţa divină îi va arăta în ziua aceea când se va arăta Dreptul Judecător. Dar chiar şi până atunci mintea sănătoasă şi nepărtinitoare îi poate recunoaşte pe slujitorii Dragostei şi pe cei ai Urii.

După şapte zile de la pronunţarea sentinţei, adică la 10 martie 1528, Hubmaier a fost luat şi purtat pe străzile ora­şului Viena, iar călăii rupeau cu nişte cleşte carne din corpul său. Şi cum în clipele de agonie ale Domnului Isus din Ghetsemani, Dumnezeu I-a trimis un înger ca să-L întărească, tot aşa şi pentru Hubmaier, Dumnezeu a făcut ca soţia sa să-i fie îngerul binecuvântat. Tot timpul drumului, ea îl întărea mereu să sufere cu statornicie. Ajuns în piaţa publică, el plecă capul pe butuc şi securea catolică i-l despărţi de trup. Rămăşiţele pământeşti i-au fost arse, iar cenuşa aruncată în Dunăre. Trei zile mai târziu, soţia sa, fiindcă a rămas credincioasă, cu toate cele văzute, a fost aruncată şi înecată în Dunăre.

“Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărtu­risirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).

CAPITOLUL 9

MENNO SIMONS

Dacă dispariţia anabaptiştilor din Germania ar fi fost tot aşa de completă şi în realitate ca şi în aparenţă, lucrul acesta ar fi ridicat o curioasă problemă istorică greu de explicat: încetarea atât de repede a învăţăturii şi practicii evanghelice. Dar cercetătorului istoriei nu-i trebuie mult ca să descopere că anabaptiştii n-au dispărut, ci numai au luat alt nume.

Menoniţii la început se numeau între ei simplu “fraţi”, iar în limbajul comun pe la mijlocul veacului al şasesprezecelea au fost cunoscuţi sub numele de “menoniţi”.

Despre Menno, poreclit Simons, ştim prea puţin, doar ceea ce el ne spune despre sine. S-a născut în Witmarson, Friesland, în 1496 sau 1497. A fost educat pentru preoţie, iar în 1524 a preluat îndatoririle de preot în Pingjum, satul tată­lui său. Un an după aceasta, pe când oficia slujba la altar, i-a venit gândul că pâinea şi vinul de la Cina Domnului nu ar fi trupul şi sângele lui Cristos, dar a lepădat ideea aceasta ca o ispită a diavolului. El s-a temut să studieze Scripturile, ca nu cumva să se rătăcească. Viaţa lui era lipsită de evlavie. După un timp, el a început, totuşi, să studieze Scripturile şi a primit ceva lumină, deşi inima lui încă nu era schimbată. Din fire era pornit împotriva anabaptiştilor.

Pe când era în această stare, Menno a auzit despre mar­tirajul unuia Sicke Freerks sau Friericks, mai bine cunoscut după porecla sa de Snyder, care îl arăta ca şi croitor. La 30 martie 1531, acest credincios a fost condamnat, după cum spune actul judecătoriei: “spre a fi executat prin sabie, trupul său să fie tras pe roată şi capul său pus în ţeapă, fiindcă a fost rebotezat şi stăruie în acel botez”, lucru care a fost împlinit întocmai la Lieuwarden. Sângele sărmanului croitor a produs o ceată de urmaşi ai Domnului, pentru care el a dat cu bucurie tot ce a avut, chiar şi viaţa sa. Martirajul acestuia l-a condus pe Menno Simons, după o lungă şi grea luptă lăuntrică, la o acţiune decisivă.

La început, el a fost doar surprins auzind că acest om a suferit din cauza a ceea ce ei numeau al doilea botez. El a studiat Scripturile, dar n-a putut găsi nimic în ele despre botezul copiilor mici. A consultat apoi pe Luther, Bucer şi Bullinger, dar ei nu l-au ajutat, căci el văzu că argumentele prin care ei susţineau practica botezului copiilor mici nu aveau nici o bază în Scripturi. Cu toate că ajunsese treptat la o cunoştinţă mai deplină a adevărului lui Dumnezeu şi la o îndreptare oarecare a vieţii sale exterioare, totuşi se reţinea de la ceea ce ştia că trebuie să facă. El era fire ambi­ţioasă şi ezita s-o rupă cu biserica în care nădăjduia să-şi creeze cariera şi să ajungă la faimă. Pentru un timp, el a încercat să facă un compromis conştiinţei, predicând adevărul în mod public, de la amvon. În cele din urmă, spune el, cam după nouă luni de aşa predicare, Domnul i-a dat Duhul şi puterea Sa şi atunci el a renunţat la toată onoarea şi reputaţia lumească, s-a despărţit de biserică şi erorile ei, supunându-se de bună voie lipsurilor şi sărăciei, alipindu-se de cei pe care îi duşmănea înainte.

Aceasta a fost cam prin anul 1536 şi se pare că intenţia lui Menno a fost să ducă o viaţă liniştită de cercetător şi scriitor. Dar cam după un an, un mic grup de credincioşi veni la el şi îl îndemnară să-şi aducă aminte de nevoile sufletelor sărace, flămânde, şi să-şi folosească mai bine talentele ce le avea de la Domnul. Ca urmare, el începu să predice Evanghelia şi continuă să facă cunoscut adevărul prin grai şi prin scris până la sfârşitul vieţii sale.

Deşi nu fără dese întreruperi, lucrările sale au fost în mod practic foarte rodnice. La început anabaptiştii erau împăr­ţiţi şi descurajaţi. Cei de la Münster susţineau unele idei cu totul greşite, idei care au provocat o luptă ascuţită, dar greutatea influenţei lui Menno a înclinat balanţa în favoarea curăţiei şi păcii. Împotriva acestor idei, el a scris cartea “Ieşirea de la papalitate”, în care arată cum în mod fals au fost învinuiţi de duşmani că apără doctrinele celor de la Münster, doctrine cu care ei nu se împăcau, ci le respingeau.

Menno a fost un apostol al adevărului, predicând şi înfiinţând biserici de-a lungul Europei de Nord, din Franţa până în Rusia. În ciuda celor mai aspre decrete şi a celor mai sângeroase prigoniri, el şi-a îndeplinit cu credincioşie chemarea şi a găsit întotdeauna, oriunde a mers, oameni gata să asculte Evanghelia. El a întărit un standard de strictă morală, a repri­mat toate tendinţele spre fanatism şi treptat a format pe urmaşii săi, pe menoniţi într-un popor blând, paşnic şi moral. Ei puneau un accent deosebit pe botezul prin cufun­dare al oamenilor mari ce-şi puteau mărturisi credinţa.

Ultimii săi ani au fost petrecuţi în Holstein, unde a şi murit în 13 ianuarie 1561, în vârstă de 66 de ani.

Ca scriitor, Menno a lucrat numeroase volume. În tim­pul celor din urmă 10 ani ai săi, el a întemeiat o tipografie şi şi-a asigurat o largă circulaţie a scrierilor sale. Cele mai mul­te sunt scrise în limba daneză, deşi unele originale au fost scrise în “Oostersch” şi foarte rău traduse în limba daneză. Tipărirea lucrării “Cartea de temelie a adevăratei credinţe creştine”, în 1539, a statornicit învăţătura sa doctrinară pe baze solide. Ea s-a deosebit de teologia reformată numai în susţinerea ideii spirituale despre biserica, ca o comunitate de adevăraţi sfinţi şi urmarea necesară a acestei idei, respingerea botezului copiilor mici.

Menno şi-a datorat viaţa sa lungă şi lucrările sale, pe de o parte faptului că s-a mulţumit să lucreze liniştit şi în umbră, pe de altă parte protecţiei pe care a primit-o în diferite timpuri de la anumiţi principi şi nobili care favorizau învă­ţăturile evanghelice. În câteva rânduri a avut parte de izbăviri deosebite, ce par adevărate intervenţii ale Providenţei pentru el. Fiica sa povesteşte cum un trădător, care s-a învoit ca în schimbul unei sume de bani să-l dea prins negreşit în mâinile duşmanilor, după mai multe nereuşite, într-o zi pe când în tovărăşia unui ofiţer erau în căutarea predicatorului eretic, l-au întâlnit pe Menno. Menno mergea de-a lungul canalului într-o bărcuţă. Trădătorul a tăcut până ce Menno s-a depărtat o oarecare distanţă şi a sărit pe mal ca să-şi scape viaţa. Atunci trădătorul strigă: “Iată, pasărea a scăpat!” Ofiţerul îl înjură, numindu-l nemernic, şi întrebându-l de ce nu i-a spus la timp, acesta îi răspunse: N-am putut vorbi pentru că limba îmi era legată”. Se spune ca autorităţile au fost nemulţumite de acest lucru şi omul care garantă prinderea lui, trebui să-şi piardă capul.

Într-adevăr, acest slujitor al lui Dumnezeu a fost urmă­rit cu multă amărăciune. Guvernatorul din Friesland a publi­cat o proclamaţie cu data de 7 decembrie 1542, în care declara că oricine dă mâncare, locuinţă sau orice fel de ajutor lui Menno sau va avea cărţile lui, trebuie expus la pedepsele de erezie. Aceasta n-a fost o vorbă goală. Chiar mai înainte, în 1539, un oarecare Tjaret Reyndertz sau Reynderson a fost acuzat de greşeala că ar fi găzduit pe Menno în casa sa. Din această cauză a fost întins pe roată şi în urmă decapitat. Aceste prigoniri locale şi edicte fără îndoială erau inspirate de edictul general al lui Carol al V-lea, dat la Bruxelles la 10 iunie 1535, care poruncea ca toţi anabaptiştii sau rebotezaţii şi agitatorii lor să fie daţi la moarte prin foc, toţi cei ce s-au pocăit în mod sincer să fie decapitaţi, iar femeile să fie înmormântate de vii. Buckle în “Istoria civilizaţiei”, soco­teşte că în 1546, 30.000 de persoane au fost date morţii pentru anabaptism numai în Olanda şi Friesland. Şi totuşi se susţine de mulţi istorici că acest decret niciodată nu a fost aplicat în mod general. Dacă ar fi fost, ţara ar fi ajuns aproape depopulată, pustiită.

În ciuda unor astfel de măsuri, bisericile întemeiate de Menno şi conlucrătorii săi au crescut repede ca număr. Creşterea lor poate fi explicată prin două cauze, din care una deja a fost pomenită. Schimbarea numelui a fost mult în favoarea lor. Să fi spus “anabaptist” în acele vremuri provoca acelaşi efect ce-l provoacă pentru noi, cei de azi, strigătul “câine turbat!” A spune “menonit” în cel mai rău caz stârnea un simţământ de curiozitate: ce adică ar putea fi această sectă nouă.

O ramură a menoniţilor, în special cei din Lituania, la invitaţia împărătesei Caterina a II-a, au emigrat în Rusia şi acolo au fondat comunităţi agricole înfloritoare, mai ales în Crimeea. Ei s-au bucurat multă vreme de libertate şi mari favoruri. Abia după 1871, când în urma unui decret imperial i-a văduvit de unele favoruri, ei s-au împrăştiat, emigrând în Olanda, America, şi alte părţi.

CAPITOLUL 10

JOHN MILTON

“Ne întoarcem pentru un moment de la subiectele zilei, să comemorăm cu toată dragostea şi reverenţa, geniul şi gloria lui John Milton, poet, bărbat de stat, filozof, gloria literaturii engleze, campionul şi martirul literaturii engleze”, spunea în secolul trecut Lord Macaulay.

John Milton, prin dragostea faţă de Biblie şi prin studiile sale a devenit profetul şi poetul libertăţii într-o perioadă foarte critică a Angliei.

El avea 17 ani la sfârşitul domniei lui Iacob şi cu el trecem în domnia lui Carol I. El a fost născut în Breadstreet (strada pâinii) Cheapside la 9 decembrie 1608. Tatăl său care se numea tot John Milton a fost fiul unui catolic din Oxfordshire, poate agricultor sau poate subpădurar la pădurea Shotover şi a fost dat afară pentru că şi-a schimbat religia. Astfel, tatăl poetului s-a stabilit la Londra ca notar şi aici a prosperat. El avea gust pentru muzică. În 1601, el a fost unul din cei 22 muzicanţi care au publicat douăzeci şi cinci de poezioare, triumful Orianei. În 1614, când fiul poetului era cam de 6 ani, tatăl muzicant s-a unit cu alţii în întocmirea muzicii pentru “Lacrimile şi plângerile unui suflet întristat”. Şapte ani mai târziu, ca contribuitor la o carte de psalmi, el a armonizat melodiile populare ca “Norwich” şi “York”. Astfel, tatăl poetului avea printre prietenii lui, muzicanţi şi totodată şi înflăcăraţi în cele religioase. Unul din aceştia, Thomas Young din Lankarty, după aceea predi­cator în Suffolk, un bun cunoscător al notelor printre puri­tani, a fost primul învăţător al copilului. Ştim că băiatul a fost foarte dibaci la învăţătură şi tot aşa şi la orgă. La 11 ani scria poezii şi a versificat Psalmii dintre care unul şi azi e cântat în biserică şi Şcoala duminicală. La 15 ani cunoştea latina, franceza, greaca şi puţin ebraica şi italiana.

În 1622, Young, în vârsta de 35 de ani, a plecat la Hamburg să fie acolo pastorul adunării negustorilor englezi, iar elevul său a trecut la şcoala Sf. Pavel, unde dl. Gill era director. Tatăl său a insistat prea mult asupra străduinţelor copilului la învăţătură, lucru care i-a provocat dureri de cap şi a pus baza la slăbirea vederii, căci stătea până târziu la miezul nopţii la lecţii. La şcoala Sf. Pavel a găsit un prieten bun în Charles Diodate, fiul lui Theodore Diodate, un bun medic în Londra, născut la Geneva, fiul unor italieni protestanţi.

Copiii ce au rămas în viaţă în casa lui Milton au fost Ana, cea mai în vârstă, John şi Christofor, care era cu 7 ani mai tânăr decât John.

În februarie 1625, John Milton a fost admis în Colegiul lui Cristos din Cambridge. Aici din pricina curăţiei de inimă, a citirii Bibliei şi a felului cum se păzea de orice păcat, a fost poreclit “Domnişoara lui Cristos”. În 26 martie, el scria din Londra fostului său învăţător Thomas Young, cuvinte pline de căldură: “Cer lui Dumnezeu să mărturisească ce mult vă preţuiesc, ca pe un părinte şi cu ce devoţiune unică v-am urmat întotdeauna în gândire”. A doua zi, 27 martie 1625, a fost ziua morţii lui Iacob I.

La Cambridge s-a întors şi şi-a continuat studiile, 12 zile după urcarea la tron a lui Carol I. În iarna următoare, pri­mul născut al surorii sale, o fiică, a murit de tuse, iar versurile scrise din durerile acestei familii au deschis seria poemelor lui Milton, pe care le-a continuat, scriind elegii în latină. La 26 martie, Milton a absolvit colegiul şi a obţinut diploma de bacalaureat în arte. În acelaşi an, de Crăciun, fiind în vârstă de 21 de ani, el a scris imnul său “În dimineaţa naşterii lui Cristos”. Poate că atunci i-a venit în minte tânărului Milton să formeze o serie de ode pentru marile sărbători ale bisericii creştine, căci la 1 ianuarie, după oda Naşterii a urmat alta, “Circumciziunea”, iar de Paşti a început poemul “Păti­mirea”, din care a scris numai opt strofe şi l-a lăsat. Acest subiect – se spune în notiţă – autorul a găsit că e mai pe sus de anii pe care îi avea când l-a început şi, nefiind mulţumit cu ceea ce a început, l-a lăsat neterminat.

În 1631, la 9 decembrie, ziua sa de naştere, Milton a scris acel sonet “În pragul celui de al treizeci şi treilea an”, care e prefaţa la întreaga lui viaţă de om. Aici se referă la aspectul copilăriei sale, îşi simte mintea sa necoaptă, pro­gresul său prea încet, isprăvile prea mici şi adaugă aceste rânduri de dedicare de sine, cărora a rămas credincios tot restul vieţii sale:

“Totuşi fie puţin sau mult, rapid sau încet,

Faţă de aceeaşi soartă josnică sau înaltă

Spre care mă duce Timpul şi Voinţa cerului:

Totul e, dacă am harul să-l folosesc aşa,

Cum din veci a fost în faţa Marelui meu Stăpân”

Milton s-a dovedit un student exact în arta sa. Acest sonet, precum şi altele scrise de el, au fost adevărate până în cele mai mici detalii în construcţia lor tehnică, adevărate nu numai în aranjamentul rimei, ci în felul de dezvoltare a gândi­rii pentru care a fost inventată structura acestui fel de poem. Sonetul dedicării de sine al lui Milton a fost scris spre sfârşitul vieţii de colegiu. În iulie 1632 şi-a luat diploma cu titlul de M.A. (Maestru al Artelor). La Cambridge, Milton a mai adăugat încă 7 ani de universitate la cei 7 ani de instruire în şcoală. El n-a obosit în studiu, nu a devenit palid, ci floarea tinereţii s-a menţinut mult timp pe înfăţişarea lui foarte senină.

La statură era cu ceva sub înălţimea medie, era subţire, dar drept, viguros şi sprinten, cu părul castaniu deschis, încârlionţat deasupra feţei sale ovale, cu ochii cenuşiu închis. Vocea sa se spune că era delicată şi melodioasă. Tatăl său, care cam prin timpul acesta, retrăgându-se complet de la ocupaţii, s-a stabilit într-o comună de la ţară, Horton, nu departe de Castelul Windsor, şi-a destinat pe fiul cel mai mare slujbei în biserică. Dar Milton a simţit – spune el după aceea – că cel ce ar lua o aşa slujbă trebuie să-şi semneze singur sclavia şi să mai facă o juruinţă pe deasupra; prin acest sentiment, biserica a devenit închisă pentru el. Alegerea lui a fost ca să fie un slujitor al lui Dumnezeu, dar ca poet. Această alegere a produs dojană din partea tatălui său. Într-un poem latin către tatăl său: “Ad Patrem” – scris de Milton la încheierea studiilor universitare, el face aluzie la toate acestea, dar cu multă dragoste şi recunoştinţă pentru educaţia aleasă pe care i-a dat-o.

La cei 7 ani de şcoală şi 7 ani de facultate, Milton a adău­gat încă 7 ani de instruire specială pentru locul său între poeţi. Vreo 6 din aceşti ani i-a petrecut la Morton, de la sfârşitul lui iulie 1632 până în aprilie 1638, apoi au urmat 15 luni de călătorie în străinătate.

Viaţa lui Milton ca scriitor se împarte în trei părţi:

1. Perioada poemelor timpurii, în timpul domniei lui Carol I, incluzând “Alegro”, “Il Penseroso”, “Arcadele”, “Comus şi Licidas”, toate scrise în timpul şederii sale la Horton.

2. Perioada lucrărilor sale în proză, de la 1641 până la sfârşi­tul Comonwealtului.

3. Perioada ultimilor poeme, “Para­disul pierdut”, “Paradisul regăsit”, “Samson”, scrise toate în timpul domniei lui Carol II-lea.

În aprilie 1638, Milton însoţit de un servitor părăseşte Hortonul pentru o călătorie pe continent. Cam prin timpul acesta fratele său mai tânăr, Cristofor, s-a căsătorit şi se pare că a rămas cu tatăl său la Horton. Milton a mers la Paris cu scrisori către ambasadorul englez de acolo prin care a făcut cunoştinţă cu Hugo Grotius, pe atunci şi el ambasa­dor la curtea franceză din partea Suediei, om care era mult mai avansat decât cei din timpul său, un om care făcea planuri pentru pacea lumii, om care pentru convingerile sale religioase arminianiste a fost condamnat de Sinodul din Dort în 1618, la închisoare pe viaţă, de unde a scăpat însă după doi ani. De la Paris, Milton pleacă la Nisa, Genua, Leghorn, Pisa, se opreşte două luni la Florenţa, unde face cunoştinţă cu oamenii învăţaţi de aici. Dar tocmai atunci astronomul Galileo Galilei este aruncat în închisoare. Apoi pleacă la Roma unde se opreşte două luni. De la Roma, Milton, în vârstă de treizeci de ani, pleacă la Neapoli. De aici era să meargă în Grecia prin Sicilia când aşa cum scrie el în “a doua apărare a poporului englez”, “melancolia care a primit-o cu privire la mişcările civile din Anglia, m-au făcut să-mi schimb hotărârea. Socoteam că e josnic să călătoreşti pentru distracţii în timp ce compatrioţii mei acasă se luptă pentru libertate”. Astfel s-a întors înapoi la Roma pentru două luni. Aici a fost atacat pentru credinţa lui, dar s-a apărat cu îndrăzneală. “A fost o regulă – spune el – pe care mi-am pus-o înainte prin aceste locuri, ca niciodată să nu fiu eu primul care să încep vreo discuţie despre religie, dar dacă mi se pune vreo întrebare cu pri­vire la credinţa mea, să o mărturisesc fără rezervă sau teamă”. A trecut apoi iarăşi prin Florenţa, a vizitat Lucea, Bologna, Ferrara, s-a oprit o lună la Veneţia, a trecut apoi prin Verona, Milano, Geneva, Franţa, iar în iulie sau au­gust 1639, după o absenţă de aproape 15 luni, a ajuns acasă. Când s-a întors, a aflat de moartea prietenului sau Charles Diodati, pe care îl plânge în “Epitaful lui Damon”. În urechea lui Diodati, Milton îi şopteşte visul său despre ne­murire.

Cam prin acest timp, poeziile lui au căpătat un colorit mai definit. Şi el, ca şi Spencer, s-a întors la o întrebuinţare spirituală mai înaltă. El a căutat după exemple – spune după aceea în “Motivul conducerii bisericii împotriva lai­cilor” – la Homer, Virgil, Taso şi alţii, precum şi în cărţile poetice ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, îşi căuta planul lucrărilor sale de viitor. Dar aveau să mai treacă ani. Lucrul spre care se avântase sufletul său era să fie câştigat numai “prin rugăciune devotată către Duhul cel veşnic care poate îmbogăţi cu pronunţare şi cunoştinţă, şi poate trimite serafimul Său cu cărbunele aprins de la Al­tarul Său să atingă şi să purifice buzele celui ce îi este plăcut. La aceasta trebuie adăugat citirea selectă şi cu stăruinţă, observarea constantă, pătrunderea în tot ce pare artă şi în afacerile generoase”.

După ce s-a reîntors din călătorie, Milton s-a stabilit în Londra. Aici a luat la el, spre a-i învăţa, pe cei doi fii ai sorei sale, Edward şi John Philips, unul de 9 ani, iar celălalt de 8 ani. În timp ce-şi învăţa nepoţii, în 1640, Milton a schi­ţat planul dramelor sacre, insistând în special asupra dramei “Paradisul pierdut” ca subiect, sugerând de asemenea ca teme “Afram de la Morea” sau “Răscumpărarea lui Isaac”, “Sodoma”, “Baptiştii” precum şi alte subiecte din Istoria Britanică. Între timp şi-a schimbat locuinţa cu una mai mare, unde să-şi poate pune toate cărţile şi mai liniştită. Aici a lucrat din greu. Prin acest timp, 1641, şi-a început a doua parte a vieţii sale literare ca bărbat în plină vigoare la 32 de ani, s-a devotat îndatoririlor zilei, atacând pro­bleme arzătoare care priveau libertatea atât de scumpă lui. Această perioadă a durat 20 de ani, adică până a ajuns la vârsta de 52 de ani. El s-a ridicat cu toată puterea împotriva tiraniei şi a opresiunii sub toate formele ei.

În 1641 se dădea o luptă aprigă pentru şi contra epis­copatului, luptă la care se alătură şi Milton. El îşi publică primul său pamflet “Despre Reformă” ce ataca disci­plina bisericească din Anglia şi cauzele care au împiedecat-o până acum: două cărţi scrise unui prieten. În prima parte argumentează că Reforma bisericii a fost mai mult îm­piedecată de reţinerea ceremoniilor romano-catolice şi prin acordarea de puteri nelimitate episcopilor, iar în a doua argumentează cu date istorice că influenţa politică a prela­ţilor, totdeauna a fost opusă libertăţilor. După acest pam­flet care avea nouăzeci de pagini, a urmat imediat altul mai scurt de 24 de pagini în care, cu dovezi din timpul apostolic, ataca episcopatul. Apoi scoate un al treilea pam­flet prin care, cu o aserţiune potrivită lui, face praf dintr-un pamflet de apărare al unui episcop. Lupta purtată a dus la excluderea episcopilor din Camera Lorzilor. Aceasta ex­cludere îl determina să scrie alte două pamflete în care ple­dează pentru o conducere bisericească, dar nu ca şi aceea a episcopilor care nu era potrivită în forma ei, ci formarea unui prezbiteriu compus din prezbiteri şi diaconi care să conducă treburile bisericeşti. Abia acum, în primele luni ale anului 1642, el îşi semnează pamfletele lui. La începu­tul celui de-al doilea, el îşi afirmă spiritul său ca scriitor în mijlocul disputelor. Datoria îl împovărează. “Desigur – scrie el – fiecărui om paşnic şi de bine îi este neplăcut să jignească şi să supere mulţimile, i-ar plăcea mult mai mult, fără îndoială, să fie mesagerul bucuriei şi al mulţumirii, care este lucrul de căpetenie al întregii omenirii, decât să se împotrivească propriei lor fericiri. Dar când Dumnezeu porunceşte să ia trompeta şi să sufle un semnal de durere, de alarmă, nu stă în voinţa omului ceea ce face. Când Cu­vântul a fost în inima lui Ieremia ca un foc aprins în oasele lui, zadarnic se străduia să tacă, căci nu putea”. Se gândea că dacă sfârşitul bătăliei va fi oprimarea bisericii, cum va putea el să înfrunte la bătrâneţe reproşul glasului lăuntric care mereu îi va zice: “Când a fost timpul, tu n-ai găsit nici un singur cuvânt din tot ce-ai citit sau studiat, să-l foloseşti spre apărarea bisericii?” În acest spirit şi-a continuat Milton scrierile pentru marea cauză a libertăţii, în înfierbântarea luptei de controversă, duşmanii, numai dacă puteau, argumentau cu bătaia şi închisoarea. Dar Milton niciodată n-a recurs la riposte de felul acesta. El nu a luat parte nicide­cum la lupta săbiilor şi nu a scris nici o silabă ca să insufle această luptă. Era împotriva vărsărilor de sânge, şi de aceea, cu toate că nu era regalist, a fost şi împotriva parlamentului, când acesta a dezlănţuit luptele. Fratele său, Cristofor, era regalist, dar diferenţa de păreri nu a stricat buna armonie dintre ei.

Prin mai sau iunie 1643, s-a căsătorit cu Mary Powell, care se trăgea dintr-o familie de regalişti. El avea 35 de ani şi ea abia 18 ani. La început s-au înţeles destul de bine, dar când s-a izbit de prima greutate, încurajată fiind de părinţii ei, ea fuge la casa părintească, de unde avea să se reîntoarcă spre toamnă. Cam prin acest timp, Milton, pe lângă nepoţii săi, a mai luat la învăţătură şi pe alţi copii şi a adus şi pe tatăl său la ei. S-a întâmplat însă că tocmai atunci forţele revoluţionarilor de sub comanda lui Cromwell au slăbit, iar regaliştii au câştigat teren şi s-au întărit. Aşa stând lucrurile, familia Powell nu i-a dat voie soţiei să se întoarcă la Milton, ci au îndemnat-o să se despartă de el. Milton a în­cercat zadarnic să-şi aducă soţia înapoi. Aceste încercări l-au făcut să gândească mult asupra legăturii de căsătorie şi a avut drept rezultat scrierea a două cărţi în 1644 cu privire la “Doctrina şi disciplina divorţului”, cărţi adresate parlamentului.

Dar cea mai de seamă lucrare a sa în 1644 a fost “Areopagitica”, o adevărată pledoarie pentru libertatea cuvântu­lui şi a scrisului. Încă de prin anul 1628, s-a propus o lege care avea menirea să împiedice tipărirea de cărţi. Aproba­rea pentru tipărirea oricărui fel de cărţi se făcea numai de Arhiepiscopul de Canterbury. Camera înstelată a decretat aceasta. Milton s-a ridicat cu toată vigoarea împotriva unei aşa legi care căuta să îngrădească răspândirea ideilor. El cere să se dea voie controverselor, căci ele scot la iveală adevărul. El insista ca Parlamentul – Areopagul de pe vremea lui – să revoce un decret atât de tiran contra presei.

Milton a avut de luptat şi împotriva prezbiterienilor, nu numai împotriva regaliştilor, căci şi ei căutau să impună o domnie spirituală care era diferită numai de nume de aceea pe care o răsturnaseră. Bătălia lui Milton a fost contra ori­cărui despotism din afară, ce tindea să forţeze conştiinţa oamenilor. La această luptă s-au alăturat şi independenţii şi astfel. În adunarea din Westminster au susţinut ca Biblia să fie dată ca regulă de credinţă şi fiecare creştin să-şi scoată din ea adevărul; ca celor ce cred la fel, să li se îngăduie să formeze biserici, să aibă libertatea să-şi aleagă şi să-şi plă­tească păstorii lor. Într-un sonet “Noii violatori de con­ştiinţă sub Parlamentul Lung”, Milton atacă aceasta che­stiune şi Adunarea de la Westminster care căută să folosească sabia “spre a forţa conştiinţa noastră pe care Cristos a eliberat-o”.

La 14 iunie 1645, regele pierde şi ultima bătălie de la Maseby şi Cromwell şi coastele de fier câştiga biruinţa. Regina fuge în Franţa. Ruina regalităţii a pus familia Powell în greutăţi. În timp ce Milton era în vizită la o rudenie, soţia lui vine şi îngenunchează înaintea lui şi îi cere iertare. Ei se împacă şi pleacă împreună acasă. În 1646, lui Milton i se naşte prima fetiţa, Ania. Ea a fost şchioapă. În 1647, i s-a născut a doua fetiţă, Maria şi tot în acel an i-a murit şi tatăl său.

În 1649, după executarea lui Carol I şi abolirea monar­hiei, Milton e numit secretarul latin al Consiliului de Stat, căci latina era limba diplomaţiei pe atunci. Acum ajunge să fie bine cunoscut şi peste notare. În ţară au început să circule pamflete care căutau să-l arate pe rege că a suferit ca martir şi că s-a rugat pentru vrăjmaşii săi. Milton e che­mat şi însărcinat de Consiliul de Stat să scrie răspunsuri acestor pamflete. Unul se susţinea că e jurnalul zilnic pe care regele l-a scris în închisoare. Cu toate că sănătatea îi era şubredă, ochiul stâng îşi pierduse vederea, iar celălalt era ameninţat să ajungă la fel dacă se supune la lucru, Milton e gata să-şi apere ţara, scriind în latină pentru întreagă Europa, cum făcuse mai înainte în engleză pentru conce­tăţenii săi. În timp ce lucra la această apărare, îşi pierde treptat şi vederea ochiului drept. Într-un sonet adresat unui fost elev de al său, el spune: “Totuşi nu argumentez îm­potriva voinţei cerului… ci mă îndrept mereu înainte. Mă întrebi ce mă susţine? Conştiinţa, prietene, că i-am pierdut în apărarea libertăţii, nobila mea însărcinare de care răsună întreaga Europa de la o margine la alta. Deşi orb, acest gând mă poartă mulţumit…”.

Lucrarea de apărare i-a dus faima în Europa. Toţi se întrebau cine e acest Milton? Lucrarea era o argumentare pentru responsabilitatea regilor în contra teoriei despre dreptul divin de a porunci în mod absolut supuşilor lor. În încheiere, Milton îndeamnă poporul englez să-şi com­bată adversarii printr-o sforţare constantă de a întrece toate vorbele rele prin faptele lor bune. Dumnezeu a auzit rugăciunile – spunea el – dar acum trebuie să dovediţi tot atâta dreptate, temperanţă şi moderaţie în menţinerea libertăţii voastre, cum aţi dovedit curaj în eliberarea din sclavie.

În 1650, anul în care a apărut această Apărare a lui Milton, i s-a născut un fiu care după câtva timp a murit. În 1652 i s-a născut a treia fiică, Debora, dar atunci la 2 mai şi-a pierdut soţia.

Întrucât în Europa, în anul morţii soţiei lui a apărut un apel către Europa în limba latină “Strigătul la cer al sângelui regelui împotriva ucigaşilor englezi”, Milton e însărcinat să scrie o “A doua apărare a poporului englez”, lucrare ce apare în 1654, deci după ce Cromwell a fost făcut Lord Protector.

Credinţa lui l-a făcut să sufere în sufletul său alăturea de fraţii săi şi această suferinţă i-a stors poemul “Masacrul de la Piemont”. Ţăranii de acolo care au fost protestanţi au fost omorâţi de soldaţii Ducelui de Savoy, fiindcă au refuzat să-şi schimbe credinţa. În poem el arăta că ei ţineau adevărul curat al primului veac.

În 1654, el e orb complet. Deşii ochii îi erau curaţi, nervul optic a fost atins de boală (amaurosis). Forţarea prea mare a ochilor în studiu se crede că a adus la această boală. În anul 1656, deci după 4 ani de la moartea soţiei, care l-a lăsat cu trei fetiţe mici, cea mai mare de 6 ani, iar cea mai mică abia născută, Milton se recăsătoreşte cu Caterine, fiica căpitanului Woodcock. Anul următor moare şi ea, la naşte­rea primului copil. Într-un sonet cu prilejul morţii ei, Milton spune cum s-au înţeles ei şi câtă grijă a purtat ea de fiicele sale. O noapte după moartea ei, a visat-o că venea spre el cu faţa voalată, de fapt el n-o văzuse niciodată, nu-i cunoştea faţa. În sonetul său el îşi mărturiseşte credinţa în viaţa viitoare, spunând:

“Eu cred că o voi vedea în ceruri

Fără să mai fiu împiedecat de boală”.

Şi în timpul acesta îşi primea salariul, dar redus, ca secretar latin la Departamentul Externelor şi a fost asistat în lucru de Andrew Maxwell.

Dându-şi seama de creşterea puterii Prezbiterienilor şi de amestecul lor în lucruri care nu erau de ei, Milton adresă Parlamentului “Un tratat al puterii civile în treburile bi­sericeşti” arătând că nu e legat pentru nici o putere de pe pământ să constrângă pe alţii în chestiunile religioase. Iar Parlamentului Lung îi adresă “Consideraţiuni cu privire la cele mai bune mijloace pentru înlăturarea profesionis­mului din biserică”, în care argumenta că fiecare păstor să fie susţinut de turma sa, şi să nu fie salariat de Stat.

Când Comonwealtul a căzut şi Carol II-lea a fost reche­mat, Milton a simţit că libertatea e în primejdie şi fără teamă s-a ridicat împotriva reîntronării monarhiei. Prin aceasta el a riscat totul, dar a îndrăznit să spună adevărul aşa cum l-a văzut, întoarcerea regelui a adus lui Milton primejdia morţii. Marele profet al libertăţii a fost adus înaintea Consiliului să răspundă la anumite acuzaţii, apoi a fost aruncat în închisoare, iar copiile scrisorilor lui au fost arse. După câteva timp i se dădu drumul şi el se stabili la Londra, unde se căsători a treia oară la 54 ani. Acum a început să lucreze poemul său religios “Paradisul pierdut” pe care-l plănuise mai înainte de lupta pentru libertate. Cartea împărţită în 10 părţi a fost terminată în 1665 şi a fost publicată în 1667. Pe când era încă în manuscris, el a prezentat lucrarea lui Thomas Ellwood, unul care venea şi-i citea Biblia. Acesta, după ce cercetă acasă manuscrisul, când i-l înapoie îi zise: “Tu ai spus multe de Paradisul pierdut, dar ce ai de spus de Paradisul recâştigat?” Milton stătu pe gânduri mult timp, nu-i dădu nici un răspuns. Dar în aprilie 1667 şi a doua lucrare “Paradisul recâştigat” a fost terminată. Acum o prezentă şi pe aceasta lui Ellwood cu cuvintele: “Ţie ţi se datoreşte aceasta. Tu mi-ai ridicat aceea întrebare când am fost la Chalfont, la care nu m-am gândit înainte”.

Milton şi-a lucrat epica lui atât de sublimă după felul lui Homer şi Virgiliu, luând de la părinţii bisericeşti doctrina îngerilor şi arhanghelilor, precum şi istoria căderii lui Lucifer, după strigătul proorocului Isaia în cap. 14:12-15 împotriva împăratului Babilonului, întrebuinţând metoda aceasta, Milton îl aşează pe Adam între forţele cerului şi ale iadului. Astăzi, de la ediţia II-a din 1674, “Paradisul pierdut” e în 12 cărţi în trei părţi egale. În primele patru cărţi, Cerul, Pământul şi Iadul sunt deschise imaginaţiei. În următoarele patru cărţi avem povestirea lui Rafael despre trecut prin care învăţăm evenimen­tele ce au fost înainte de facerea lui Adam. În ultimele patru avem căderea şi consecinţele ei cu viziunea lui Mihail despre viitor. Aceasta include răscumpărarea omului şi întreaga lucrare a lui Dumnezeu cu el, prin Cristos.

În “Paradisul recâştigat”, în cele patru cărţi Milton reprezintă lucrurile în altă formă. El redă ciocnirea dintre Cristos şi puterile răului în ispitirea din pustie.

În 1671, el scoate un alt volum, “Samson luptătorul”.

Iată cum îşi întrebuinţa el timpul. Vara se scula dimineaţa la ora 4, iarna la 5 şi asculta un capitol din Biblie. Era lăsat apoi singur în meditaţie până la 7. După dejun i se citea şi apoi dicta până la amiază. De la 12 la 1 făcea plimbare sau exer­ciţiu într-un leagăn. La 1 lua masa, apoi până la 6 era ocupat cu muzică, cărţi şi compoziţii. De la 6 la 8 primea vizite şi stătea de vorbă cu prietenii. La 8 lua cina, iar la 9 se culca. În ultima parte a vieţii sale a avut parte de pace, linişte, după atâta trai în lupte, hărţuieli şi istovire. Fiind orb, nu vedea sărăcăcioasa sa locuinţă, nu-şi dădea seama de întunecimea ei, ci îşi găsea desfătarea cântând la harmoniu şi în vizitele prietenilor săi.

În 1674, Duminecă 8 noiembrie, Milton moare în vârstă de 66 ani.

Spre sfârşitul vieţii sale, Milton nu a mai frecventat nici o biserică, fie din cauza că era orb, fie din cauza anumitor dispute şi neînţelegeri pe care aveau baptiştii din Anglia în aceea vreme. Dar a rămas neschimbat în convingerile sale. Despre soţia sa rămasă văduva se ştie că era membră a Bisericii Baptiste din Nantwich Sheshire şi că avea ca păstor pe Samuel Creton (A history of Baptist, Th. Armitage, N.Y. 1887 pagina 547).

Ca baptist, John Milton spunea că şi-a format sistemul său numai din Biblie. Meditaţiile sale asupra textelor Scriptu­rii sunt din cele mai bune. Iar în scrierea sa “Doctrinele creştine”, el combate botezul copiilor, mai bine decât oricare alt scriitor baptist.

Iată câteva lucruri pe care le susţinea cu toată tăria:

1. Biblia ca singura regulă de credinţă. El a avut o contro­versă cu Usher, unul din cei mai învăţaţi prelaţi din acel timp, cu privire la tradiţie şi înaltul prelat a trebuit să cedeze, să abandoneze controversa în faţa argumentelor zdrobitoare prezentate de Milton. El a zis: “Nici tradiţii, nici Sinoade, nici canoane a vreunei biserici vizibile, cu atât mai puţin sentinţele sau hotărârea vreunui judecător sau a unui comitet civil, decât numai Scripturile pot forma judecătorul sau regula finală în materie de religie”.

2. El a accentuat doctrina baptistă despre formarea şi guvernarea bisericii. Spunea că trebuie să fie “O părtăşie a sfinţilor”, o “frăţie” în stare să-şi mărturisească credinţa, să înveţe doctrinele biblice şi capabili de a încerca prin normele Scripturii şi prin Duhul pe orice învăţător sau chiar colectiv de învăţători. O astfel de biserică, oricât de mic i-ar fi numărul, e un corp independent: “E în sine o biserică întreagă şi perfectă în ce priveşte drepturile ei religioase, nu are nici un superior pe pământ, fie persoane, adunări sau uniuni faţă de care i se poate cere să se supună. Slujbaşii ei sunt prezbiterii şi diaconii, iar alegerea slujitorilor aparţine poporului”. Aceasta exclude pe copii de a fi membri.

3. În ce priveşte botezul, susţinea că e o orânduire a Evan­gheliei, că trebuie făcut pe baza de credinţa personală prin cufundare. A protestat energic contra botezului copiilor mici “cum ar putea copii, care nu înţeleg Cuvântul, să fie puri­ficaţi?… căci nu botezul pe din afară ne curăţeşte, ci e mărtu­ria unui cuget curat, cum spuse Petru…. Botezul e de asemenea un vot şi întrucât copiii mici nu pot vorbi, nici nu li se poate cere”.

El a fost un bărbat cu convingeri clare, cu o dorinţă înfocată pentru libertate, cu un curaj de nebiruit, cu o voinţă de fier, cu putere de muncă de titan şi cu o minte sclipitoare de geniu. El e unul din falnicii “cedri din Liban” ai baptiştilor. “Cele două minţi originale – spune Lord Macaulay – care au predominat a doua jumătate a secolului XVII au fost baptiştii John Milton şi John Bunyan. Nu ne temem să spunem că, deşi au fost mulţi guralivi în cea de a doua jumătate a secolului al XVII, totuşi numai două minţi au fost care au posedat facultatea imaginaţiei într-un grad foarte înalt. Unul a produs “Paradisul pierdut” iar celălalt “Călătoria creşti­nului”.

CAPITOLUL 11

RICHARD BAXTER

Richard Baxter a fost unul dintre marii teologi ai veacului al XVII-lea. El s-a născut în Rowton Anglia, la 12 noiembrie 1615. El a fost născut din nou pentru Împărăţia lui Dumnezeu la vârsta de 6 ani şi niciodată n-a ştiut ce însemnează să bea, să chefuiască sau să risipească bărbăţia sa în poftele rele. Puterea lui Dumnezeu a fost aplicată înainte ca influenţele corupătoare ale păcatului să pună stăpânire pe el. A fost salvat din păcat prin Cristos. După înfruntarea mai multor greutăţi, el şi-a făcut studiile pentru preoţi. În anul 1638 a fost hirotonit ca preot în biserica anglicană. În 1640 a luat pastoralul bisericii Kidderminster, unde a slujit până în 1642.

Între timp el şi-a dat seama de greşelile bisericii anglicane şi a îmbrăţişat convingerile puritane, rămânând mai departe la Kidderminster. De acum el aparţinea marei grupări cunoscută sub numele de Neconformişti, fiindcă refuzau să se supună rânduielilor bisericii oficiale. Mai erau numiţi şi puritani fiindcă insistau pentru curăţie, puritate. M. Berg în cartea sa “Cromwell şi epoca sa” spune că „ei cereau să se înlăture din biserică orice urmă de podoabe, icoane, altare, draperii şi geamuri colorate. Ei nu admiteau nici corul, nici muzica de orgă. În locul rugăciunilor citite din liturghie, ei cereau o predică orală, nu le plăcea să facă mătănii atunci când se amintea numele lui Cristos şi nici să închine cu semnul crucii pe cei botezaţi, să se scoale în picioare în timpul citirii Evangheliei, să îngenunche la împărtăşanie, etc”.

La Kidderminster, el şi-a câştigat faima ca predicator puternic în evanghelizări şi în controverse. Moody zice despre el: “Baxter răspândea pe pereţii camerei sale de studiu, suflul rugăciunii, iar după ce fu uns cu ungerea Duhului Sfânt, revărsă peste Kidderminster un râu de apă vie şi aduse sute la pocăinţă”.

În teologie, el a încercat să împace ideile lui Calvin cu cele ale lui Arminius, în ce priveşte predestinaţia.

În politică nu s-a putut împăca nici cu autocraţia lui Carol I, nici cu acţiunile extremiste ale lui Oliver Cromwell. Influenţa lui a fost de partea păcii, iar după Restaurare a fost capelan al lui Carol al II-lea.

Pentru convingerile sale religioase a suferit prigoniri în mai multe rânduri. După promulgarea Actului de Uniformitate în 1622, Baxter părăseşte anglicanismul şi e constrâns să părăsească şi biserica din Kidderminster, retrăgându-se la Acton în Middlesek, unde a scris cele mai multe lucrări ale sale. Lucrarea săvârşită de el ca surghiunit şi scos de sub scutul legilor de autorităţi, a fost mult binecuvântată şi a rămas de o valoare veşnică. Actul de indulgenţă i-a îngăduit să se reîntoarcă la Londra unde a rămas până în 1685, când judecătorul Jeffreys l-a aruncat în închisoare, învinuindu-l pe nedrept de răscoală. A stat în temniţă 18 luni.

Cea din urmă parte a vieţii sale a petrecut-o în linişte şi pace. Dintre neconformişti, el a fost cel mai fertil scriitor şi controversat al vremii. A lucrat peste 160 de scrieri. Din ele, cele mai răspândite şi de mai mare valoare sunt: “Veşnica odihnă a sfinţilor” şi “O chemare către cei neconvertiţi”, cărţi ce au fost traduse în mai multe limbi.

Baxter a fost unul din cei mai mari teologi englezi ce a acumulat cunoştinţe excepţionale fără a avea o pregătire universitară. El e preţuit de toţi ca unul care “Într-un veac furtunos şi împărţit a pledat pentru unitate şi înţelegere, arătând calea spre odihna veşnică”.

Pietismul puritan al lui Baxter a influenţat în mod deosebit pe Philip Iacob Spener, părintele pietismului german.

A murit la Londra în 1691.

CAPITOLUL 12

JONATHAN EDWARDS

Unul din cei mai binecuvântaţi bărbaţi folosiţi de Dumne­zeu în producerea trezirilor spirituale în masă, a fost Jonathan Edwards. Predicile sale tăioase deşteptau sufletele. Şi odată deşteptate, intervenea o criză spirituală, îşi dădeau seama de vinovăţia lor faţă de un Dumnezeu mare şi atotputernic, se înspăimântau, agonizau, se aruncau pe genunchi sau cu faţa la pământ şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei, să le ierte păcatele. Aceasta s-a petrecut cu sute, cu mii de suflete chiar la o singură predică. Conform unor date statistice, Dumne­zeu a trezit prin el a şasea parte din populaţia Americii de pe acea vreme. Această lucrare e cunoscută în istorie ca “marea trezire”.

Jonathan Edwards s-a născut la 5 octombrie 1703 în localitatea East Windsor, Connecticut. Aici tatăl său a fost pastor la Biserica Congregaţională timp de 63 ani. Mamă-sa a fost tot fiică de pastor.

Frământările politice din acea vreme din Europa au in­fluenţat mult situaţia coloniilor din America. Conducătorii religioşi de pe atunci au devenit preocupaţi de situaţia politică, iar treburile religioase şi partea morală au fost lăsate la o parte. Drept urmare, viaţa bisericilor a intrat în declin. Ba chiar au ajuns să adopte o înţelegere denumită “Legă­mântul de jumătatea drumului” prin care cei neconvertiţi erau primiţi în biserică cu drept de a participa la toate lucră­rile, afară doar de dreptul de vot. Aceasta a umplut bisericile puritane cu membri nenăscuţi din nou. Astfel, în loc ca biserica să schimbe lumea, s-a petrecut invers, lumea a schimbat biserica. Duhul lumesc a început să se manifeste pretutindeni. A fost o perioadă de prăbuşire spirituală. Dar tocmai această stare a creat climatul prielnic pentru treziri spirituale. Întunericul gros este înainte de revărsatul zorilor. De aceea cei credincioşi nu trebuie să deznădăjduiască când văd prăbuşirea vieţii spirituale şi culmi ale păcătoşeniei. Din contră atunci trebuie să strige mai mult ca oricând către Dumnezeu şi să strige către păcătoşi să se trezească. Atunci Dumnezeu Îşi ridică un martor, trâmbiţă de argint, prin care Duhul Sfânt face trezirea multora. Aşa a fost în această vreme.

Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: “Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la dis­tanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit.

Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.

Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde “existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că “nici o fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.

De asemenea în tinereţe el a avut o seamă de experienţe spirituale. Odată a citit textul din 1 Timotei 1:17: “A Împăra­tului veciniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”. Atunci a scris: “În sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte. Am îngenuncheat şi am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El, şi m-am rugat cu o deosebită afecţie în privinţa aceasta”.

La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. El deja ştia greaca, ebraica şi latina. Ca copil deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. Convertirea sa a avut loc la vârsta de 17 ani. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoralul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a amorezat de Sara Pierrepont fiica unuia din fonda­torii Universităţii Yale. La 24 ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, în Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său avea pastoralul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.

În anul 1729, murind bunicul său, a preluat toate înda­toririle pastoralului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, apoi mergea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta, el medita asupra subiectului.

Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că “niciodată ea n-a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: “O pereche mai potrivită nu am văzul”. De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.

Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. El ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.

Pe dala de 4 iulie 1735, el se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunai să-l asculte. Când a intrat, poporul fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele, care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: “Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: “El avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. El citea înainte şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sării sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: “Domnule Edwards, ai milă de mine”. Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.

Predica aceea a fost memorabilă. Ea a intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat “Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au începui oftalele şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică: “Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment… Dumnezeu are puterea să arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi întru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poate apăra de puterea lui Dumnezeu.

“Chiar dacă vrăşmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, ei foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?

“Cei răi merită să meargă în iad, merită să fie aruncaţi acolo. Astfel că dreptatea divină nu e o piedică în această privinţă. Ea nu obiectează împotriva folosirii puterii Sale în orice clipă. Din contră, justiţia divină pretinde o pedeapsă cât mai aspră pentru păcatele lor. Sabia dreptăţii atârnă de un fir de păr, deasupra capetelor lor şi numai mâna milei încă o mai reţine.

“De fapt, toţi cei răi sunt pe drumul spre iad. Ei sunt deja condamnaţi la chinul veşnic. Ei nu numai că merită să fie aruncaţi în iad, ci ei au ales să meargă într-acolo. Şi sentinţa Legii lui Dumnezeu i-a osândit ca de iad să aibă parte (Ioan 3:8). Adâncul e pregătit, focul e gata, cuptorul e înfierbântat, gata să-i primească… Cei răi umblă pe scoarţa sfărâmicioasă de deasupra iadului… pe o pojghiţă subţire în unele locuri şi nu ştii când se rupe şi te prăbuşeşti în iad”.

Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcătoşenia lor la membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Unii din diaconii bisericii şi dintre membri, se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început “Marea trezire spirituală”.

Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.

Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave, vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Azi, unii folosesc 10-15 minute pentru pregătire, de aceea nu e mirare că unii ascultători nici la terminarea predicii nu ştiu ce li s-a vorbit. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.

Se spune că Duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul primit era neplăcut poporului. După multă rugă­ciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.

Autorul cărţii “America’s Great Revivals” spune că tre­zirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.

De aici trezirea – ca un foc purtat de vânt – a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa “Oameni care au format America” spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori.

Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii. Ea a început prin Jonathan Edwards.

Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut nici un nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa “Profiluri de lideri ai trezirii” spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea “Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi în biserică, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus. Ceilalţi au montat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoralul bisericii din Northampton.

De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo în pustiu abilităţile sale inte­lectuale, dar acolo în timp de şapte ani el a scris o seamă de cărţi, care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni căci mulţi au fost convertiţi. Deşi a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evanghe­liei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.

Biografii lui sunt de părere că el a fost stimulat în această misiune de David Brainerd, care era să-i devină ginere. Acesta a lucrat între ei până a fost răpus de tuberculoză. După moartea lui, Edwards i-a publicat jurnalul său zilnic, care a devenit o mare binecuvântare pentru mulţi.

O altă fiică a lui Edwards s-a căsătorit cu Timothy Dwight, care a devenit preşedintele Universităţii Yale. După o pre­dică a acestuia, o treime din studenţi au fost convertiţi.

În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. Abia şi-a început activitatea, dar n-a putut face mare ispravă căci la 23 februarie, fiind inoculat contra vărsatului a făcut complicaţii şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.

Biograful Courtney Anderson spune că cei mai mulţi istorici admit că America a avut în secolul al XVIII-lea două minţi strălucite: pe Benjamin Franklin şi pe Jonathan Edwards. Mulţi sunt de părere că în alte împrejurări, Ed­wards ar fi devenit un bărbat de ştiinţă mai mare ca Franklin. Desigur ca filozof şi teolog el a fost fără pereche în vremea sa.

Cu oameni deosebiţi care se lasă în mâna Sa, Dumnezeu e gata să facă lucrări deosebite. Eşti tu cu totul predat Lui?

CAPITOLUL 13

DAVID BRAINERD

Cineva a scris: “O scânteie ce sare din nicovala fiera­rului poate aprinde un oraş. De la o lumină aprinsă pot fi aprinse alte zece mii de lumânări. De la viaţa de rugăciune fără pereche a lui David Brainerd au fost aprinse unele stele strălucitoare pe firmamentul câştigătorilor de suflete”.

Într-o introducere la o scurtă biografie a lui David Brainerd, lucrată de Dr. Oswald Smith, Dr. A. Gordon a scris: “După ce a murit David Brainerd, William Carey a citit viaţa sa şi a plecat în India; Robert McCheyne a citit jurnalul său şi a mers ca misionar printre evrei; Henry Martyn a citit jurnalul său zilnic şi a plecat ca misionar în India”. Oswald Smith la fel mărturiseşte că viaţa lui a fost influenţată de acest om şi de aceea fiului său mai mic i-a dat numele lui.

Cine a fost David Brainerd? Cum a trăit şi ce a lucrat încât a putut influenţa pe alţii chiar şi după moartea sa?

David Brainerd s-a născut la 20 aprilie 1718 în locali­tatea Haddam, statul Connecticut, U. S. A. Tatăl său, Hezechia Brainerd, a murit când el era de nouă ani, iar mamă-sa a murit când era de 14 ani. El a fost al treilea dintre cinci fii şi patru fiice. Rămânând orfan, a făcut cunoştinţă cu greutăţile încă din copilărie. A învăţat să citească, dar n-a putut să continue şcoala. Abia în anul 1738, când a ajuns la vârsta de 20 ani s-a apucat serios de studiu. Era foarte sobru şi strict cu sine însuşi. A studiat cu un profesor, iar după moartea acestuia, a studiat cu fratele său.

Îi plăcea viaţa de evlavie. Mergea la biserică, lua parte la grupuri de rugăciune şi practica zilnic rugăciunea secretă şi deseori postea. Dar nu se bucura de mântuirea sufletului său. Dumnezeu încă nu lucrase la viaţa lui. Totul era doar o religie a eforturilor personale şi îşi zicea că el nu e aşa rău cum zice Biblia.

În iarna anului 1738, într-o duminică dimineaţă, inima lui a fost copleşită cu un simţământ al vinovăţiei sale şi al mâniei lui Dumnezeu. Toată religiozitatea lui a pierit, pre­supunerile sale că e destul de bun s-au dărâmat. L-a cuprins tulburarea şi groaza de mânia lui Dumnezeu. În februarie a pus o zi aparte pentru post şi rugăciune şi toată ziua a stri­gat după mila Domnului, cerându-I să-i arate păcătoşenia sa şi felul de viaţă dorit de Domnul Isus Cristos. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a arătat starea sa de păcat încât a ajuns să n-o mai poate suporta.

“Într-o noapte – scrie el – în timp ce veneam singur spre casă, mi-am văzut păcatele şi m-am îngrozit atât de mult, încât mi se părea că se va deschide pământul sub picioarele mele şi voi fi înghiţit de viu, iar sufletul îmi va merge de-a dreptul în iad, chiar înainte de a ajunge acasă. Când am ajuns acasă, m-am dus imediat la pat, ca nu cumva ceilalţi să observe zbuciumul meu, deşi nu puteam dormi căci mă gândeam că ar fi mare minune dacă nu ajung în iad până dimineaţă”.

În starea aceasta a continuat până în seara de 12 iulie 1739. Îşi dădea seama că toate eforturile sale să se scape de păcat sunt zadarnice, că nu se poate mântui singur. În aceea seară era din nou prin acel loc singuratic, unde i se arătase păcătoşenia, dar de data aceasta revelaţia a fost cu privire la calea mântuirii. O stare de uimire, de admi­raţie a umplut inima lui. Se întreba cum n-a văzut aceasta mai înainte. Acum a înţeles că mântuirea e în totul prin Cristos, primind neprihănirea Lui. Şi se mira de ce lumea întreagă nu vede aceasta? Atunci Duhul Domnului i-a dat lumina Evangheliei şi i-a schimbat viaţa. Şuvoaie de bucurii i-au inundat inima şi o stare de fericire nemaiîntâlnită îi stăpânea fiinţa, atât de zbuciumată altădată.

În septembrie a intrat la colegiul Yale, dar se temea că acolo, în mijlocul multelor ispite, nu va putea trăi o viaţă strict religioasă. Dar toată iarna aceea sufletul său s-a bucurat de o bună părtăşie cu Domnul. Şi mereu sufletul său dorea să petreacă tot mai mult cu Domnul. De multe ori la amiază ieşea afară pe câmp şi acolo, în rugăciune, găsea o dulceaţă de nedescris a comuniunii cu Dumnezeu.

Anul următor făcuse eforturi deosebite la studiu şi slă­bise mult. În luna august începuse să scuipe sânge. Atunci profesorii l-au sfătuit să întrerupă studiile. El i-a ascultat şi s-a dus acasă. Acolo şi-a găsit desfătarea în rugăciune, căci acum avea timp liber să petreacă ore întregi pe genunchi. Şi această stare de bucurie împreună cu odihna şi hrana au influenţat fizicul său încât pe data de 6 noiembrie, refă­cut, s-a întors la studii. În jurnalul său de marţi 9 decembrie, el vorbeşte despre această desfătare în rugăciune: “Ah, o oră cu Dumnezeu întrece infinit toate plăcerile şi desfătă­rile acestei lumi”.

Pe la sfârşitul lunii februarie, studenţii de la Colegiul Yale au trecut printr-o trezire spirituală, datorită predici­lor lui George Whitefield. Ce bucurie a avut Brainerd să vadă pe unii şi pe alţii schimbaţi de Duhul Domnului.

În aprilie 1742 a început să studieze teologia ca să de­vină vestitor al Evangheliei, iar la 29 iulie a fost examinat de o comisie de păstori şi i s-a acordat dreptul să predice Evanghelia.

În fiinţa lui avea închis un foc sfânt. Cu orice preţ, el a dorit să meargă la indienii americani, pieile roşii, să le predice Evanghelia. Pe aceea vreme, indienii erau urâţi de colonişti şi chiar decimaţi. În zadar au căutat unii să-l con­vingă că nu are rost să-şi cheltuiască viaţa pentru nişte sălbatici fără valoare, el a rămas nestrămutat în hotărârea lui de a asculta de această chemare sfântă. Ştia că îl aşteaptă greutăţi, că nici indienii nu iubeau pe colonişti, ci purtau o luptă dârză împotriva lor şi natural nu erau gata să accepte religia albilor. Dar el credea cu tărie că Dumnezeu îi poate schimba şi pe indieni.

Anul următor la 1 aprilie a fost trimis ca misionar la indieni. Câmpul lui de lucru, la început a fost în statul New York, apoi s-a extins şi în statul New Jersey şi în statul Pennsylvania, începutul lucrării între ei a fost foarte greu. El nu cunoştea limba lor şi vorbea numai prin tra­ducere. Ca traducător avea pe un tânăr numit John Wauwaumpequunnaunt. Acesta cunoştea şi limba indiană şi engleza şi scria foarte bine. El era singurul cu care se putea înţelege. Ziua de 20 aprilie, când a împlinit 25 ani, a petrecut-o în post şi rugăciune, mulţumind pentru harul ce i-a fost acordat şi cerând Domnului ca toate necazurile spirituale, întristările şi deprimările lui lăuntrice să-i sfin­ţească tot mai mult sufletul.

Trăind între indieni, el a împărtăşit în totul soarta lor, locuind cu ei într-un wigwam. După câteva timp şi-a construit cu mâinile sale o colibă. A suferit mult din cauza singurătăţii. Nu avea cui să-i împărtăşească durerile sau de la cine să ceară un sfat. Dar starea aceasta l-a făcut să trăiască tot mai mult cu Dumnezeu şi Lui să-I spună totul.

După muncă, la câteva luni el se aştepta să vadă rezul­tate care să-l mângâie, dar nu a fost nici unul. Necazurile, munca pentru facerea colibei, lipsa de hrană potrivită l-au epuizat. Nici pâine nu avea şi nu era nici de unde să o cum­pere. Doar dacă se ducea el sau dacă mergea un altul la oraşul care se afla la 25-30 km depărtare, putea să cum­pere. Dar şi atunci, până ajungea la el, pâinea era acră şi nu o mai putea mânca. Pe la jumătatea lui august a fost foarte bolnav. Nu mai putea nici să se mişte, nici să stu­dieze, dar vorbea despre dorinţa lui intensă după sfinţenie şi o perfectă conformare cu voia lui Dumnezeu. Duminică, 21 august şi-a făcut slujba, dar gândurile i-au fost foarte împrăştiate. La amiază a căzut în faţa Domnului şi a înce­put să scoată gemete din cauza că se simţea uscat, sterp, mort. El a scris în jurnalul său: “Vorbind unor suflete ne­muritoare în felul în care le-am vorbit, m-am simţit vinovat de parcă le-aş fi ucis”. După masă însă, Dumnezeu a bine­voit să-i dea ajutor şi a arătat ascultătorilor săi natura şi necesitatea adevăratei pocăinţe, iar seara a mulţumit Dom­nului.

De fapt, el a avut o inimă foarte simţitoare la nevoile spirituale ale altora. El a acceptat să fie misionar între in­dieni nu pentru că nu ar fi fost chemat să accepte pastora­lul vreunei biserici, ci el a simţit că acolo e chemat de Dum­nezeu să lucreze. Chiar şi după un an de petrecere printre indieni a mai primit chemări de la câteva biserici. Deşi cunoştea necazurile vieţii de misionar, n-a vrut să meargă ca păstor. Ce ar fi fost dacă ar fi ascultat de chemarea oamenilor şi nu de a lui Dumnezeu? Atunci probabil lumea nu ar fi auzit nimic despre David Brainerd.

Greutăţile misiunii sale l-au făcut să fie un om ieşit din comun. Pentru orice lucru, pentru orice problemă, el mer­gea în faţa Domnului. El a devenit un puternic bărbat al rugăciunii. Mergea în pădure şi acolo cu faţa la pământ agoniza pentru sufletele indienilor. Chiar pe timp rece, că­maşa îi devenea udă de transpiraţie în timpul rugăciunii. Uneori petrecea toată noaptea în rugăciune. El era slăbit, dar cerea ca puterea lui Dumnezeu să lucreze prin el.

Indienii au început să-l iubească şi alergau cu grămada să-l asculte. Când termina predica, de multe ori pleca la altă localitate. Drumul îl parcurgea călare pe cal, iar in­dienii mergeau şi ei cu el.

Pe la sfârşitul lui decembrie 1744, el cu traducătorul au plecat la Susquehanna. După ce au trecut printr-un groaznic deşert i-a apucat noaptea într-o pădure. Apoi s-a dezlănţuit o furtuna cu ploaie rece din nord de se părea că-i prăpădeşte. Neavând nici un adăpost şi prin ploaia mare nu puteau să facă nici foc, aşa că s-au hotărât să nu se oprească, ci să meargă înainte, în speranţa că doar vor găsi vreun loc unde să se adăpostească. Altfel li se părea că nu vor mai ajunge dimineaţa. Erau uzi până la piele şi vântul era tare şi rece. Dar un necaz aduce alt necaz. Abia au mai mers puţin şi au constatat că li s-au îmbolnăvit caii şi nu îi mai pot duce. Când au străbătut deşertul în noaptea trecută, fiindcă nu era iarbă, caii au mâncat nişte buruieni otrăvite şi acum li s-a făcut rău. Atunci au coborât şi au mers pe jos până ce, din mila Domnului, au dat peste o colibă făcută din scoarţă de copaci şi au rămas acolo peste noapte.

După ce au străbătut peste 160 km au ajuns la localita­tea respectivă şi au predicat Evanghelia. Aici au întâlnit indieni dintre ascultătorii săi de dincolo care se mutaseră aici. Aceştia s-au bucurat nespus întâlnindu-l. În partea locului a predicat la vreo şapte-opt triburi distincte prin diferiţi translatori. Au petrecut cu ei două săptămâni. Efor­turile făcute, condiţiile grele, de multe ori au trebuit să doarmă pe pământ sub cerul liber, iar timpul fiind rece, Brainerd s-a îmbolnăvit grav: febră mare, dureri groaznice de cap, de intestine cu evacuare de sânge încât i se părea că nu mai scapă. Ajungând la coliba unui indian negustor, a primit îngăduinţa să rămână acolo. Şi fără hrană potrivită, fără medicamente, Domnul l-a ajutat să se facă bine şi după o săptămână a încălecat şi a plecat mai departe să predice şi altora vestea mântuirii. În 30 mai 1745 au sosit înapoi, în această călătorie misionară au străbătut aproape 500 km. Acum era cu totul istovit de puteri.

Psalmistul spunea că “cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie”. Aşa a fost şi în viaţa lui David Brainerd. Ziua de 8 august 1745 a fost ziua când au început trezirile spirituale printre indieni.

Lucrând printre indieni a aflat că există un trib foarte fioros care se năpustea noaptea pe furiş asupra satelor locuite de albi, omorau pe toţi cei care-i întâlneau şi prădau totul. Misionarul se hotărî să meargă să le predice şi lor Evanghelia. Într-o zi şi-a luat câteva lucruri necesare, un cort mic în care să doarmă noaptea şi a plecat. Când a ajuns la marginea acelui trib, el şi-a făcut cortul, şi-a plus lucruşoarele ce le-a adus şi şi-a zis că înainte de a se întâlni cu indienii e bine să petreacă un timp în rugăciune. În timp ce îşi aranja cortul, nişte vânători din acel trib l-au văzut şi s-au dus imediat la şeful tribului şi l-au anunţat că un alb a venit şi şi-a făcut cortul la marginea satului lor. Acesta, înfuriat, chemă pe căpeteniile războinice şi îi informă de îndrăzneala acestui om alb care a cutezat să pătrundă pe teritoriul lor şi şi-a pus cortul fără permisiune la marginea satului lor. Toţi hotărâră că albul acesta trebuie omorât şi câţiva plecară în grabă să împlinească această hotărâre. Indienii nu luptau pe faţă, ci tactica lor era să dea lovituri pe neaşteptate. Aşa au căutat să procedeze şi cu Brainerd. Tiptil s-au strecurat printre tufişuri împrejurul cortului şi aşteptau clipa când omul alb are să iasă din cort ca să-l atace din toate părţile. Dar el nu a ieşit. În mijlocul cortului, el era adâncit în rugăciune. Văzând că nu iese, câţiva s-au stre­curat uşor până la uşa cortului şi au văzut pe omul alb în­genunchiat cu spatele către uşa cortului. Auzeau că vorbeşte tare cu cineva, dar nu vedeau pe nimeni şi îşi ziceau că tre­buie să fie acolo o persoană invizibilă. Brainerd era atât de adâncit în rugăciune pentru suflete acestor indieni încât n-a auzit nici o mişcare a lor. Pe când priveau înmărmuriţi înăuntru deodată zăriră un şarpe mare otrăvitor că se vârî în cort şi în spatele lui îşi ridica capul în sus, părea că acum, acum are să-şi vâre colţii săi în gâtul albului, dar se lăsă jos şi ieşi pe sub cealaltă parte a cortului. Indienii ca împietriţi priviră această scenă. Faptul că albul n-a fost muşcat, era un semn pentru ei că el deţine puteri misterioase. Încet se retraseră, făcură semn şi celorlalţi şi plecară înapoi la şeful tribului căruia îi istorisiră totul. După o vreme, când Brainerd, care se ruga cu ceasurile, şi-a terminat rugăciunea, s-a sculat şi a plecat în sat la şeful tribului. Acesta împreună cu căpeteniile îl primiră bine. El le-a vestit Evanghelia. A petrecut cu ei o vreme. Mai mulţi au fost convertiţi. Atunci i-au povestit planul lor şi cum Dumnezeu i-a îm­piedecat să-l omoare. Ce minunat ştie Dumnezeu să-şi ocrotească copiii Săi!

Încă din luna iunie 1745, Brainerd a observat că Duhul Domnului lucrează la trezirea spirituală a indienilor. Pe de o parte observa că el e folosit cu putere, iar pe de altă parte a văzut la ei o mult mai mare atenţie la ascultarea Evangheliei, o îngrijorare din cauza păcătoşeniei lor, o sen­sibilizare a inimii lor împietrite căci au început să verse lacrimi şi s-a trezit în ei dorinţa după mântuire. Aceasta l-a făcut să se roage şi mai mult.

În dimineaţa de 6 august s-au adunat la el acasă o seamă de indieni şi el le-a vorbit din Evanghelie. Abia le-a spus ceva de starea sufletului lor şi au început să le curgă lacri­mile, iar unii suspinau şi gemeau. După masă s-au reîntors la locul unde el obişnuia să predice. Erau vreo 55 persoane. Le-a citit din 1 Ioan 4:10 “Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Indienii au fost foarte atenţi. Adevărul divin a avut o surprinzătoare influenţă şi au devenit în­grijoraţi de starea lor. Pe 37 din ei i-a podidit plânsul. Şi cu cât el le vorbea despre dragostea plină de milă a lui Dumnezeu, care pentru păcatele lor a trimis pe Fiul Său, pe atât plânsul lor se înteţea. El i-a invitat să vină la acest Dumnezeu, să se apropie de El, dar ei au început să scoată strigăte disperate, căci nu se socoteau vrednici să se apropie de un aşa Dumnezeu. Doi din ei în ziua aceea au primit pacea sufletului. Ei au spus că doresc ca Cristos să le spele inimile lor, să le curăţească. Braţul Domnului s-a arătat minunat în ziua aceea.

Pe data de 7 august a predicat din Cartea proorocului Isaia 53:3-10. Cuvântul a lucrat la inimile lor. Unii s-au aruncat cu faţa la pământ şi strigau după mila lui Dumnezeu. La terminarea serviciului, a constatat că alte două suflete au primit pacea cu Dumnezeu.

În jurnalul său pe data de 8 august el spune: “După masă am predicat indienilor. Erau vreo 65 bărbaţi, femei şi copii. Le-am vorbit din Evanghelia după Luca 16:16-23 şi am avut o libertate neobişnuită în vorbire. În timp ce vorbeam public, s-a observat un deosebit interes, dar când m-am adresat în mod deosebit la unul şi la altul pe care îi vedeam mai îngrijoraţi, puterea lui Dumnezeu părea că s-a coborât asupra adunării “ca vâjâitul unui vânt puternic” şi cu o pu­tere uimitoare a doborât totul înaintea lui.

Am stat mirat la influenţa care a cuprins adunarea şi nu puteam să o compar cu nimic decât cu o forţă irezistibilă a unui puternic torent sau cu un potop ce înghite totul şi cu greutatea şi presiunea sa insuportabilă prăvăleşte la vale şi mătură totul din calea lui. Aproape toţi, de toate vârstele erau plecaţi şi abia puţini au putut să-şi reţină şocul acestei surprinzătoare operaţii. Oameni bătrâni şi femei, care de mulţi ani erau epave ale beţiei şi copii de şase-şapte ani, ca şi persoane de vârstă mijlocie erau în zbucium pentru sufletul lor. Şi am constatat că aceşti copii nu au fost in­fluenţaţi de starea celorlalţi, ci îşi vedeau pericolul lor, răutatea inimii lor, mizeria lor fără Cristos, aşa cum s-au exprimat unii din ei.

Chiar şi cele mai împietrite inimi acum au fost obligate să se plece. Un om de seamă dintre indieni, care înainte se socotea drept şi se gândea că starea lui e bună deoarece cunoştea mult mai mult decât toţi ceilalţi indieni şi care cu o zi înainte cu o mare încredere afirmase că “el e creştin de mai bine de zece ani”, acum a ajuns la o solemnă în­grijorare de sufletul său şi plângea amar. Alt om mai în vârstă, care era un ucigaş, un powwow (un conspirator) şi un beţivan notoriu, de asemenea acum cu multe lacrimi striga după milă…

Toţi se rugau şi strigau după milă în toate părţile casei şi unii pe afară. Frământarea fiecăruia era aşa de mare pentru sine încât părea că nu vede pe cei din jurul lui, ci fiecare se ruga pentru sine. Şi mă gândesc că zbuciumul i-a făcut să se retragă în sine de parcă fiecare ar fi fost singur

Într-un mare pustiu sau că nu se gândeau decât la ei înşişi, la propria lor stare şi fiecare se ruga aparte, deşi erau toţi împreună. Mi se părea că e exact împlinirea proorociei din Zaharia 12:10,11,12 căci era “o jale mare ca jalea din Hadad-Rimon” şi “fiecare plângea deosebit, aparte”. Mă gândeam că e cumva asemănătoare cu ziua manifestării puterii lui Dumnezeu pomenită în Cartea lui Iosua 10:14. Trebuie să spun că niciodată nu am văzut o aşa zi în toate privinţele. A fost o zi în care am stăruit de Domnul ca în aceea zi să zdrobească împărăţia întunericului din mijlocul acestui popor”.

În timp ce se aflau pe genunchi, unii au primit pacea în suflet. Chiar înfăţişarea feţei li se schimba, nu mai erau crispaţi, ci senini şi veseli. Duhul Sfânt îşi făcuse lucrarea în inimile lor. Ei rând pe rând se ridicau de pe genunchi uşuraţi, calmi şi bucuria Domnului curgea din inimile lor. Unii s-au apropiat de prietenii lor care erau încă în zbucium, i-au apucat de mână şi le spuneau ce bun e Domnul Isus, ce dulce e mângâierea pe care El o dă şi îi îndemnau să-şi predea şi ei inima lui Cristos.

Şi încă un caz deosebit s-a petrecut în aceea zi. O tânără indiană, care înainte nici nu ştia că are suflet şi nici nu s-a gândit la aşa ceva, a auzit că ceva curios s-a petrecut printre indieni şi a venit să vadă ce s-a întâmplat. În drum spre ei, s-a oprit pe la locuinţa lui Brainerd. Când i-a spus că are să predice din nou ea a râs, părea că-şi bate joc, dar a mers la indieni.

Când s-a dus să predice, ea era acolo şi înainte de a-şi termina predica, ea a fost cuprinsă de simţul păcătoşeniei ei, era ca străpunsă de o săgeată şi a început să strige. După ce s-a terminat serviciul de închinăciune, ea s-a aruncat cu faţa la pământ, fără să ţină seama de ceilalţi sau să răs­pundă la ce îi spuneau ei, ea striga în rugăciune. Brainerd S-a apropiat de ea şi a auzit-o strigând: “Guttummaukalum-meh wechaumeh kimeleh Ndah” adică “Ai milă de mine, ajută-mă să-Ţi dau Ţie inima mea”. Timp de câteva ore a repetat mereu aceeaşi rugă. Şi David Brainerd îşi încheie jurnalul pe ziua aceea cu cuvintele: “Aceasta a fost cu adevărat o surprinzătoare zi a puterii lui Dumnezeu şi părea îndeajuns să convingă chiar şi pe un ateu de adevă­rul, importanţa şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu”.

A doua zi dimineaţa, a căutat să stea de vorbă personal cu cei ce au primit pacea lăuntrică şi le-a dat anumite îndrumări şi înştiinţări, iar după masa s-au adunat din nou să asculte Evanghelia. Au fost vreo 70 la număr. El le-a vorbit din pilda semănătorului. Toţi au înţeles foarte bine Cuvântul şi el a lucrat în inimile lor. În timp ce predica, două sau trei persoane, sub convingerea păcătoşeniei lor, au început să strige după mila Domnului. Strigătele lor au determinat şi pe alţii să vină la locul de închinăciune. Brainerd a citit pentru toţi textul din Matei 11:28 şi a făcut tuturor invitaţia să vină la Mântuitorul. Toţi, afară de doi sau trei, au început să plângă. Duhul Sfânt le arăta starea lor şi tre­zea în ei dorinţa după mântuire. Toţi cei ce nu erau mântuiţi au început să se roage, să ceară îndurare, fiecare aparte. “Guttummaukalummeh, guttummaukalummeh” adică “Ai milă de mine, ai milă de mine” era strigătul fiecărui suflet.

Pentru cine îi cunoştea, era o scenă minunată să-i vezi pe indienii care până ieri, alaltăieri erau beţivani, idolatri şi dansau, acum stăteau prosternaţi strigând către Dumnezeu. Era o adevărată minune. Cu atâta putere lucra Duhul Sfânt între ei.

Pe data de 10 august s-a dus între indieni şi a început să vorbească celor proaspăt convertiţi, dar s-au adunat mulţi şi toţi erau doritori să audă ce le spunea. A fost o bună atmosferă spirituală. Văzând atenţia lor, a început să le vorbească din Evanghelia după Luca 19:10 “Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. A insistat să-i facă să înţeleagă mila şi purtarea de grijă a lui Cristos. Mesajul i-a trezit şi pe aceştia. Toţi au devenit convinşi de păcatele lor şi au început să plângă căci se gândeau cum ar putea ei, nişte mari păcătoşi să se apropie de un aşa bun Mântuitor. Cei ce cu o zi înainte au avut o slabă convingere, acum se aflau sub un puternic simţ al vinovăţiei şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei. Acum se observa bine starea de pace la cei ce au primit mântuirea şi starea de zbucium la cei nemântuiţi.

Trezirile s-au ţinut în lanţ. El avea întruniri, uneori zil­nic şi predica de la ora 11 până seara la ora 7, doar cu mici pauze. Au urmat apoi o serie de botezuri. Până la 4 noiem­brie 1745 a botezat 47 persoane. Aceste eforturi, lipsa de hrană potrivită, precum şi faptul că de multe ori în călătoriile sale misionare de la un trib la altul dormea pe pământul rece, toate acestea au dus la înrăutăţirea tuberculozei de care suferea. Din zi în zi a devenit tot mai slab. Tuşea era constantă şi avea mari dureri în piept. Duminică 2 noiem­brie 1746 nu a mai putut să predice. Atunci pe lângă dure­rile fizice, au intervenit durerile spirituale pentru credin­cioşii indieni. Nici unul din ei nu ştia să citească Evanghelia. În jurnalul său pe aceea dată, el spune că aceasta l-a îndu­rerat mult mai mult decât durerile cauzate de boală.

Fiind incapabil de a-şi mai îndeplini lucrarea, el se hotărî să plece în New England la prieteni. Luni 3 noiembrie, el merse de la familie la familie să-şi i-a rămas bun. Părea că a primit puteri deosebite pentru aceasta şi a simţit o mare libertate în duhul său. Indienii însă, toţi aveau ochii scăl­daţi în lacrimi. Spre seară a plecat călare şi a mers vreo patru km până la o locuinţă unde a trăit vara trecută. Acolo a dormit noaptea. A doua zi a călătorit până la Woodbridge, iar a treia zi a ajuns la Elisabeth Town. Se gândea doar să petreacă noaptea, dar după o oră i s-a făcut rău şi a fost doborât la pat. După două săptămâni a început să umble pe lângă casă şi abia la 21 decembrie a putut să meargă încet la serviciul de închinăciune. Toată iarna i-a fost foarte rău. În primăvara anului 1747 fratele său Ioan a mers ca misionar la indieni în locul său. Luni 20 aprilie a împlinit 29 ani. Marţi 21 aprilie 1747 simţindu-se ceva mai bine a plecat spre New England şi a ajuns la prietenii săi în East Haddam abia la începutul lunii mai. Pe data de 28 mai a ajuns la Northampton, la casa predicatorului Jonathan Edwards, deoarece era logodit cu Jerusha, fiica de 17 ani a acestuia. Părea refăcut şi a fost în stare să călărească 40 km pe zi. Acolo a intrat sub tratamentul unui medic, dar boala era mult prea avansată ca să se mai poată reface. Jerusha l-a îngrijit în boala lui timp de 19 săptămâni.

Marţi 9 iunie a plecat la Boston unde a stat până către sfârşitul lui iulie când s-a reîntors la Jonathan Edwards. Joi 17 septembrie a fost ultima zi când a mai ieşit din ca­mera sa. De aici înainte a fost doborât cu totul la pat. Unele simptome arătau că moartea se apropie. În aceea seară, el a zis: “O, momentul glorios se apropie! Am dorit să-L ser­vesc pe Dumnezeu în chip desăvârşit. Acum Dumnezeu va gratifica această dorinţă. Cerul meu e să plac lui Dum­nezeu şi să-L glorific, să-I dau totul, să fiu pe deplin devo­tat slavei Sale. Acesta e cerul pe care îl doresc, aceasta e religia mea, aceasta e fericirea mea şi aceasta a fost mereu de când am adevărata religie. Şi toţi care au această religie mă vor întâlni în ceruri.

“Eu nu merg în cer ca să fiu avansat, ci să dau onoare lui Dumnezeu. N-are importanţă unde voi fi aşezat în cer, dacă voi avea un scaun înalt sau jos, ci totul este să-L iubesc, să-I fiu plăcut şi să-L glorific pe Dumnezeu.

Dacă aş fi avut o mie de suflete, toate le-aş fi dat lui Dumnezeu, dar nu mai am nimic să-I dau căci totul e gata. E o mare mângâiere pentru mine să mă gândesc că am făcut ceva pentru Dumnezeu în lumea aceasta. E ceva puţin, dar totuşi am făcut ceva şi îmi pare rău că nu am făcut mai mult pentru El”.

Într-o zi pe când Jerusha plângea văzându-l pe Brainerd cum se stinge, tatăl ei Jonathan Edwards, distins predicator, a zis: “Mulţumesc lui Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca el să moară în casa mea, ca eu să pot auzi rugăciunile sale, să văd consacrarea sa şi să pot fi inspirat de exemplul său”.

Vineri 25 septembrie 1747 a făcut ultima notiţă în jur­nalul său. El a scris: “Astăzi a fost ceva mai mult decât o zi a tăcerii. Oricum, am fost în stare să scriu puţin. Sufletul meu s-a înviorat gândindu-mă la lucrurile de odinioară, la dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu, la plăcerea de a trăi pentru El. O, Dumnezeul meu, vreau să vin mai de grabă la Tine! Grăbeşte, Doamne, ziua aceea, dacă e voia Ta. O, vino, Doamne Isuse, vino curând”.

Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de mâna sa. Se părea că se sfârşeşte în aceea noapte, i-a fost foarte rău, dar a mai avut de suferit până vineri dimineaţă 9 octombrie 1747 ora şase când a plecat acasă la Domnul.

David Brainerd a trăit o viaţă scurtă. La moarte nu avea nici 30 ani, iar ca misionar a lucrat doar trei ani şi jumătate, totuşi a făcut mai mult decât alţii în 70 ani. El a fost o forţă în lucrarea sfântă. Părtăşia sa cu Domnul şi devotamentul său în câştigarea altora pentru Mântuitorul continuă să inspire pe mulţi. Dacă el cu o sănătate atât de şubredă a putut fi folosit de Duhul Sfânt, desigur că El te poate folosi şi pe tine. Dar tu trebuie să răspunzi chemării dumne­zeieşti.

CAPITOLUL 14

JOHN WESLEY

Oamenii mari în cele spirituale şi lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât cunoaştem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum şi împrejurările critice prin care au trecut.

Niciodată religia nu ajunsese la o aşa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăţi a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile şi morala clerului erau îngro­zitoare. Raţionalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuşi faţă de cei de la conducere, indiferent că erau beţivi sau desfrânaţi.

Ca să nu dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână duşmănoasă, las pe un cleric să vor­bească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul 1700 până cam pe vremea revoluţiei franceze, Anglia părea golită de tot bunul… În locurile de sus era întuneric şi întuneric era şi în locurile de jos, întuneric în tribunal, în cazarmă, în parlament şi în judecătorie, întuneric la ţară şi întuneric şi la oraş, întu­neric între cei bogaţi şi întuneric între cei săraci, un întuneric gros, des, religios şi moral, un întuneric care se putea pipăi”.

Dar tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie 1703 John Wesley şi apoi a fost pre­gătit prin o lungă şi deosebită experienţă ca să lupte cu forţe­le întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre nouă­sprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său şi străbu­nicul său au fost preoţi anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie 1709. Susana şi Samuel Wesley şi-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să meargă după el, dar flăcările erau prea mari şi căldura prea puternică. Copilul a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul lui şi să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.

Susana Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte evlavioasă şi bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să înveţe. Era foarte grijulie în educaţia copiilor şi menţinea o disciplină de fier în familie.

Fiecare copil ştia ce are de făcut şi cum să-şi ţină în ordine cărţile, hainele şi celelalte lucruri. Timpul zilei era bine îm­părţit, 3 ore dimineaţa şi 3 ore după masa pentru lecţii. Ea îi învăţa cititul, apoi limba latină, greacă, ebraică, franceză, matematică şi istorie. Culcarea era la oră anumită şi la fel deşteptarea. Punctualitatea avea mare importanţă. Se pare că această disciplină a devenit trăsătură de caracter în viaţa lui John Wesley şi i-a fost de mult folos.

El a fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale bisericii. Era plin de neprihănire perso­nală. În şcoală se hotărî să lupte pentru trezirea sufletelor la o adevărată viaţă creştinească. La vârsta de 21 de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană. La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani şi jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu un an înainte şi numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru citirea Noului Testa­ment în greacă, pentru împărtăşirea de experienţe şi pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru ridicarea morală şi religioasă a studenţilor, pentru ajutorarea săracilor, suferinzilor şi a prizonierilor, precum şi pentru instruirea literară şi religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărţile: “Urmarea lui Cristos” a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” şi “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârşirea creştină” şi “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.

El nici nu se putea gândi că acţiunea lor modestă pentru trezirea păcătoşilor, trezire pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experienţe binecuvântate şi va face din el instru­mentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire religioasă de mare amploare.

După ce şi-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a fost trimis de biserica Angli­cană ca misionar în Georgia, Statele Unite.

La începutul anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeaşi corabie se afla şi o grupă de emigranţi moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:

“La ora şapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a credinţei lor. Despre umilinţa lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea anumitor servicii josnice pentru alţi pasageri, pe care nici unul dintre englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie şi nu voiau să primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” şi “Scumpul lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Şi fiecare zi le oferea ocazia să-şi arate blândeţea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi jos, ei se ridicau iarăşi liniştiţi şi îşi vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpaţi de duhul fricii tot aşa cum erau scăpaţi de duhul mândriei şi al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu care au început serviciul, valurile puter­nice se repeziră şi rupseră în bucăţi principala pânză şi învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile de la punte, de parcă am fi fost înghiţiţi de adânc. Ţipete de groază se auziră printre englezi. Germanii cântau liniştit mai departe. După aceea am întrebat pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” – “Slavă Domnului, nu” – răspunse el. Şi am întrebat: “Dar nici femeile şi nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse blând: “Nu, căci femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte”.

După ce a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor, spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat seama ce duh are şi, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie să-ţi pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul tău că eşti copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins şi nu ştiam ce să răspund. El a observat şi m-a întrebat: “Cunoşti dumneata pe Cristos?” Stătui puţin şi apoi răspunsei: “Eu ştiu că El este Mântuito­rul lumii”. – “Adevărat, – răspunse el – dar ştii dumneata că El te-a mântuit?” – “Sper că pentru aceea a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoşti pe dumneata însuţi?” La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă parte la un serviciu de închinăciune al fraţilor moravieni, serviciu care lăsă o adâncă impresie asupra lui. El mărturiseşte contrastul izbitor dintre serviciul lor divin şi formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simpli­tatea mare precum şi solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada celor 1700 de ani şi m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări unde nu era formalism şi stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de cor­turi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului şi a puterii”.

Experienţa lui Wesley cu fraţii moravieni pe bordul coră­biei, precum şi probarea inimii sale de către Spangenberg cu privire la naşterea din nou şi siguranţa mântuirii, au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieţi şi în mod perma­nent a influenţat nu numai învăţătura sa, ci şi comportarea sa în timpurile de încercare şi persecuţii. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul său:

“Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi cred câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu mi se arate moartea în faţă, căci îndată duhul meu se tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câştig!”

În Marea Britanie, John şi Carol Wesley s-au împrietenit cu “fraţii moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie 1738, Wesley a scris în jurnalul său:

“Mi-am găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar duminică, 5, de necredinţa, de lipsa de acea credinţă, singura prin care putem fi mântuiţi. Imediat mi-a venit gândul “Părăseşte predicarea. Cum poţi predica altora, când tu însuţi nu ai credinţa?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce pot să predic?” El spuse: “Predică credinţa până ce o vei avea, apoi vei predica credinţa fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea acestei noi doctrine, deşi sufletul meu căuta să se reţină de la lucru. Prima persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credinţă a fost un prizonier condamnat la moarte”.

Nu peste mult timp, el însuşi a fost condus la deplina siguranţă a mântuirii. Mărturia sa în această privinţă este conclusivă. În jurnalul său citim:

“Miercuri 3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă con­versaţie cu Peter Boehler. Şi Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, aşa că a văzut clar natura adevăratei credinţe vii, singura prin care “suntem mântuiţi prin har”.

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântu­ire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlneas­că iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit con­ştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.

Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.

Jurnalul său continuă.

“Vineri 26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristeţe din pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupţi cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele şi să-ţi cauţi adăpost în rănile Domnului Isus”.

Convertirea lui John şi Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr. W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creştinismului, lucruri pe care nici instruirea din casa evlavioasă a părinţilor, nici marea universitate, nici vechea biserică şi nici cărţile renu­mite nu l-au învăţat pe Wesley. Acestea sunt: că mântuirea e numai prin ispăşirea făcută de Domnul Isus şi nu prin faptele noastre proprii, că singura ei condiţie e credinţa şi că ea este adeverită cunoştinţei spirituale de Duhul Sfânt.

Aceste lucruri au fost pentru Wesley adevărate descope­riri”.

Câteva extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o lumină deosebită asupra pocăinţei sale. El scria:

“La data de 28 februarie 1738, am călătorit cu fraţii John şi Carol Wesley de la Londra la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El ştie că încă nu-l cunoaşte în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubeşte sincer. Fra­tele său, cu care aţi vorbit adeseori când aţi fost la Londra, este foarte tulburat în gândurile sale şi nu ştie cum să înceapă să înveţe să-L cunoască pe Mântuitorul. L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înţelege totul, dar nu a fost ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru fraţi cu mine, printre care şi pe Wolf să-l vadă şi să-i spună experienţa lor şi să-i arate cum Salvatorul primeşte bucuros şi imediat pe cei păcătoşi. Unul câte unul au început să-i istorisească lui Wesley experienţa lor. Wolf, în special, un nou convertit a vorbit cu multă simţire şi cu mare putere despre harul pe care el l-a primit. Wesley şi cu ceilalţi care erau cu el au ascultat înmărmuriţi. L-am întrebat apoi pe Wesley ce a învăţat din aceste experienţe? El mi-a răspuns că patru exemple au fost prea puţin şi că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest fel în Londra. După puţin timp el se sculă şi zise: “Să cântăm cântarea 456: Sufletul meu înaintea Ta stă proşternut”. În timp ce cântam mereu îşi ştergea ochii plini de lacrimi, şi imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său şi mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credinţă şi că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har. Cum să-şi însuşească el o aşa credinţă? El nu a păcătuit aşa de mult ca alţii. I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare şi l-am încredinţat să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mişcat rugându-mă cu el şi am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune, Wesley a spus că, după ce va primi darul credinţei mântuitoare, nu va mai predica nici un alt subiect decât despre acesta”.

Am mai avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre opoziţia pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoţi drept credincioşi, cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are ade­vărata credinţă mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privinţa aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă şi dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni 1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de ascultă­tori şi a vorbit în aşa fel că toţi au rămas miraţi. Niciodată înainte n-au auzit aşa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”. Toţi bieţii păcătoşi au putut aprecia aceasta, toţi cei ce îşi simţeau mizeria lor proprie. Mulţi au fost treziţi prin această predică!”

Toată viaţa apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credinţa. La vârsta de 86 de ani a vorbit în faţa unei mulţimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt cel mai mare dintre păcătoşi, dar Isus a murit pentru mine!”

Wesley nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăinţa oamenilor în afară de zidurile bisericii. A fost o mare biru­inţă când Wesley s-a ridicat şi a predicat pe mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în aşa numitul locaş sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încre­dinţat că am făcut mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape 20.000 mineri au acceptat mesajul salvării şi au devenit credincioşi. Numaidecât a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea ală­turea de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost şocat privind convertirea oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimţit să predice şi el în aer liber, în faţa a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să… predic săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de suflete au fost convertite. Atunci a învăţat că pentru a mântui sufletele de la pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la Noorfields, iar seara vreo 15.000.

Ca un foc, aşa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol şi cu Whitefield pe oriunde ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o capacitate de o mie de locuri şi nu mult după asta el şi-a mutat aici locuinţa şi cartierul său general.

Într-o zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost convertiţi la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească un locaş de închinăciune care se ridica la 700 de lire şi el avea numai 26 şilingi în mină. Şi cum convertiţii lui erau toţi săraci, popo­rul râdea de gândurile năstruşnice ale predicatorului.

“Niciodată n-o să vedeţi pus acoperişul pe această clădi­re” – zise un batjocoritor.

“Eu sunt de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un mo­tiv de îndoială căci, după cum ea a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este necesar pen­tru terminarea ei”.

“Mare este credinţa ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de temelie şi, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu numai că fusese acoperită, dar şi terminată pentru închinăciune. Şi erau atât de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăşi în mină.

În lucrarea sa a avut şi multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat biruinţă, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moşierul locului care avea mare influenţă asupra minerilor, a dat la câţiva băuturi tari şi, după ce i-a îmbătat, i-a trimis să conturbe şi să împrăştie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu ciomege şi i-a pus sub comanda unui bătăuş numit John Massey. Cu ciomegele ascunse pe sub haine, oamenii aceştia şi-au însoţit şeful la adunare şi aşteptau ca el să dea semnalul şi să înceapă atacul împotriva predicatorul. Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra şefului bandei şi l-a convertit. În cele din urmă bătăuşii au devenit nerăbdători şi unul din ei a strigat şefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?” Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăz­neşte să se atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După aceasta minerii n-au mai îndrăz­nit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al acestei întruniri a fost că şeful bătăuşilor s-a pocăit şi a devenit mare predi­cator.

Altădată, la Falmouth, răzvrătiţii au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart uşa de afară şi mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra acesteia, o fetiţă a început să ţipe: “Vai, ce să facem?” – „Să ne rugăm” spuse Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeţi?” – “Nu, pentru mine e mai bine să stau unde sunt”. Doar câteva clipe şi uşa trosni prăbuşindu-se. Wesley păşi în faţa lor şi spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din voi i-am făcut vreun rău? Ţie? Sau ţie? Şi zicând acestea, el ieşi încet pe uşa sfărâmată în stradă şi început să strige: “Vecini, cetăţeni doriţi să mă auziţi vorbind?” – “Da, da! strigă mulţimea. În câteva momente mulţimea gălăgioasă se linişti şi el se folosi şi de această ocazie să predice Evanghelia.

Procedeul clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuţi puterile întunericului, ale ignoranţei şi ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeieşti, Wesley scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra lui şi când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulţimea se dădea la o parte şi servul lui Cristos pleca în siguranţă de acolo.

O aşa scăpare, Wesley o povesteşte în următoarele cu­vinte: “Mulţi încercară să mă doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraş, zicându-şi că odată ce voi fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în sfârşit am scăpat cu totul din mâinile lor… Deşi mulţi îşi dădeau oste­neala să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reuşiră. Numai unul singur reuşi să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o banc­notă în el, o rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în mai multe rânduri să mă lo­vească cu un ciomag gros de stejar – dacă m-ar fi lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar de fiecare dată lovitura ricoşa în mod misterios, nici eu nu ştiu cum, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbul­zeală, ridică braţul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos şi, netezându-mi capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese schimbată, erau bandiţi oraşului, conducătorii mitocănimei dintre care unul fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urşii…”.

“Cu ce gingaşă solicitudine ne pregăteşte Domnul pe nesimţite pentru îndeplinirea voinţei Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între ochi. Luna trecută am primit o lovitură şi astă seară două, una înainte de a veni în oraş şi alta după ce am ieşit, dar amândouă fură ca nimic, căci deşi un om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, aşa încât sângele începu să curgă, totuşi aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău decât dacă aş fi fost atins cu un pai”.

“Eu am crezut în Cristos şi numai în Cristos pentru mântuire şi am primit asigurarea că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele şi m-a mântuit de legea păcatului şi a morţii”. Acestea sunt cuvintele prin care îşi mărturisea experienţa mântuirii sale.

Nu mult după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea naşterii din nou şi îndreptăţirea imediată prin credinţă. Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George Whitefield, un coleg de la Oxford şi membru de asemenea al acelui mic club religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliţi “metodişti”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziţi de el sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător şi predicator. Când predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a aţâţat mânia unor oameni de nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din partea acelora care îl duşmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori bătut. Dar lucrarea a luat mari pro­porţii. Ajutat fiind de George Whitefield şi de alţii, bisericile metodiste s-au întins în toată ţara, iar la moartea lui John Wesley numărau cam 100.000 de membri.

Dar numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot aşa, cine ar putea înşira rezultatele directe şi indirecte ale vieţii lui? Influenţa vieţii lui a fost ca nişte brazde adânci trase pe caracterul întregii naţiuni. Un mare val de zel religios a miş­cat poporul. Până şi biserica anglicană a fost binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc şi faţa bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghiţit de val. O grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană şi avuse conducerea mai bine de 50 de ani.

Un mare entuziasm moral cuprinse întreaga naţiune. Multe rele fură înlăturate. Instituţii noi începură să ia fiinţă. Din gurile predicatorilor începură să pornească tunete împotriva comerţului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea sclavilor din Indii, care erau consideraţi ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de vestitorii Evan­gheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârşit în anul 1833, câştigând decretarea libertăţii pentru sclavi, precum şi tri­miterea de misionari în India.

John Wesley era un om al rugăciunii şi un sârguincios cercetător al Bibliei. În ultimii 40 de ani ai vieţii sale se scula la ora 4 dimineaţa şi întrebuinţa un ceas sau chiar două în studiul Bibliei şi în rugăciune.

El a murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el a călătorit pe cal peste 350.000 km şi a predicat peste 40.000 de predici. El a scris 233 cărţi. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de seamă e: “O examinare a înţelepciunii lui Dum­nezeu în creaţiune”.

CAPITOLUL 15

GEORGE WHITEFIELD

Unul din cei mai vajnici şi înflăcăraţi vestitori ai Evan­gheliei din secolul al XVIII-lea a fost George Whitefield. El s-a născut la 27 decembrie 1714 şi era fiul unui hangiu din Glouchester, Anglia. El era al şaptelea copil. Tatăl său a murit când el era doar de doi ani. Opt ani mai târziu mamă-sa s-a recăsătorit. La vârsta de 15 ani a fost luat de la şcoală, ca să poată munci la curăţenia hanului. Fiindcă afacerea a mers prost, la han a rămas fratele mai mare, iar ei s-au mutat la Bristol. De aici merge ca servitor la Cole­giul Pembroke, Oxford. Continuă şcoala, apoi facultatea. Încă din prima parte a vieţii de elev, el a dovedit bune calităţi actoriceşti. Îi plăceau piesele teatrale pentru copii şi îşi juca rolul excelent. Din când în când mergea pe la adunarea credincioşilor din localitate şi asculta predica, apoi venea la han şi le expunea celor ce erau acolo predica, imitându-l pe bătrânul Cole. Talentul dramatic înnăscut în el părea că îl va face unul din cei mai mari actori ai Angliei. A primit chiar şi câteva medalii.

Adeseori stătea seara până târziu şi citea Biblia, dar Duhul Sfânt nu săvârşise naşterea din nou. Când s-a dus la Oxford, datorită mediului, a devenit ateu. Prietenii săi l-au târât în păcate. Dar aceasta a fost o perioadă scurtă. Au urmat stări de frământare şi pocăinţă. A început să postească de două ori pe săptămână, să se împărtăşească în fiecare Du­minică, se ruga de mai multe ori pe zi, dar sufletul său nu avea pacea. Adeseori gemea ore întregi pe patul său sau cu faţa la pământ cerând izbăvirea. Se vedea stăpânit de mândrie şi a început să lupte împotriva ei. Purta mănuşi grosolane de lână, o haină peticită şi încălţăminte murdare, dar nici acestea nu i-au adus descătuşarea. Plângea şi sufle­tul îi era îndurerat.

Prin vremea aceasta, Charles Wesley i-a împrumutat o carte intitulată “Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului”. Aceasta avea să-i dea lumină că lucrurile exterioare, for­mele, ceremoniile nu pot mântui sufletul omului, că adevă­rata religie e unirea sufletului cu Dumnezeu, în acest timp se uneşte cu un grup de tineri plini de râvnă numiţi “metodişti”, grup înfiinţat de către Wesley cu vreo trei ani înainte. El era format din 15 persoane şi a fost ca un mic aluat ce dospeşte toată frământătura. În cadrul grupului de metodişti, Whitefield a desfăşurat o activitate frumoasă între bolnavi şi săraci. Aici leagă prietenie cu John Wesley.

Decăderea spirituală din această vreme era mare. Puri­tanismul era luat în derâdere de lorzi şi damele bogate, care nu se ruşinau să umble beţi pe stradă ziua-n amiaza mare. Jocurile de noroc era ocupaţia nobilimii engleze. Un predicator convertit era rar ca o cometă. Preoţimea îşi petrecea timpul la vânătoare de vulpi şi la banchete. Ja­furile şi asalturile pe stradă erau la culme. După ce se în­sera, londonezii nu mai îndrăzneau să iasă din case decât în grupe şi bine înarmaţi. Iată cum descrie cineva starea spirituală din aceea vreme: “Sub dominaţia Bisericii re­cunoscută de Stat, Anglia suferise un declin religios care se deosebea foarte puţin de păgânism. O religie a naturii era studiul privilegiat al clerului şi cuprindea şi cea mai mare parte a teologiei lor. Clasele mai înalte îşi băteau joc de pietate şi se lăudau a fi mai pe sus de ceea ce ele numeau fanatism. Clasele de jos zăceau într-o ignoranţă grosolană şi erau dedate la tot felul de vicii, în timp ce biserica nu avea nici curajul, nici credinţa necesară pentru a sprijini cauza ruinată a adevărului”.

La vârsta de 20 ani George Whitefield a fost convertit. El a auzit pe cineva spunând că Isus după ce a strigat “Mi-e sete”, curând I s-au sfârşit toate durerile. El a prins ideea aceasta, s-a dus în camera sa, s-a aruncat pe pat şi a înce­put să strige în rugăciune: “Doamne, mi-e sete! Mi-e sete!” Cu adevărat îi era sete de izbăvire, sete de o altă viaţă şi Dumnezeu a avut milă de el. Până aici, prin posturi lungi, că uneori abia mai urca treptele, prin împărtăşanie, prin binefaceri, muncă intensă în spitale, prin lupte şi înfrânări încercase să câştige mântuirea, dar n-a primit-o, acum şi-a îndreptat privirile spre Cristos Domnul ca un istovit şi însetat şi viaţa i-a devenit schimbată, a primit pacea sufle­tului şi inima i s-a umplut de bucurie. El zice: “Dar, o, ce bucurie, bucurie negrăită, bucurie copleşitoare şi plină de glorie a umplut sufletul meu când mi-a fost înlăturată po­vara păcatului şi un simţământ al dragostei iertătoare a lui Dumnezeu, cu o deplină asigurare a credinţei s-a revărsat în sufletul meu sărman”. După această experienţă, pentru totdeauna el a avut clară învăţătura că mântuirea e numai prin credinţă în jertfa Domnului Isus Cristos, nicidecum prin religiozitate şi eforturi personale. Şi căuta să spună tuturor lucrul acesta. La început fraţii Wesley n-au putut pricepe învăţătura cu privire la naşterea din nou. Ei au plecat ca misionari în America şi abia după doi ani când s-au reîntors înapoi, au ajuns şi ei să cunoască mântuirea prin credinţă şi lucrarea de înnoire a vieţii prin Duhul Sfânt. Într-o predică a sa ţinută duminică dimineaţă 13 septem­brie 1741, deci la câţiva ani după convertire, căutând să-i trezească pe cei ce se credeau buni, religioşi, striga îm­potriva religiozităţii fără Cristos, arătând cum oamenii ajung înşelaţi cu sufletul. Ştia aceasta din propria sa viaţă, şi el trecuse pe aici. Dar să-l lăsăm pe el să ne mărturisească: “Pentru voi care sunteţi liniştiţi, trebuie să fiu un fiu al tune­tului şi, o, de v-ar trezi Dumnezeu măcar şi prin tunet! Eu ştiu din trista mea experienţă ce înseamnă a fi legănat şi adormit de o pace falsă. Multă vreme am fost legănat, multă vreme mă credeam creştin, în schimb nu ştiam nimic despre Domnul Isus Cristos. Eu am mers mult mai departe decât mulţi alţii. Obişnuiam să postesc de două ori pe săptă­mână, mă rugam uneori de nouă ori pe zi, mă împărtăşeam în fiecare Duminică şi totuşi eu nu ştiam nimic despre Cristos Isus în inima mea, nu ştiam că trebuie să fiu o făptură nouă, nu ştiam nimic despre o religie lăuntrică în sufletul meu”.

După ce s-a predat cu totul Domnului, viaţa i-a devenit cu totul schimbată. De acum îşi dădea bine seama de deo­sebirea între starea celui mântuit şi a celui nemântuit. El spunea ascultătorilor săi: “Cei mai mulţi dintre voi dacă şi-ar examina inima, ar trebui să mărturisească adevărul că Dumnezeu niciodată nu le-a grăit “Pace vouă”. Voi sunteţi copii ai diavolului, dacă Cristos nu este în voi, dacă Dumnezeu încă nu v-a grăit pace. Sărmane suflet! În ce stare de blestem te afli! Nu aş vrea să fiu în locul tău nici pentru zece mii de lumi”.

După pocăinţă a căutat să trăiască o viaţă de sfinţenie în toate privinţele. Nu se putea împăca cu acei creştini care trăiau ca şi lumea. El cerea o despărţire totală de orice păcat. Spunea că acum Isus e rănit în casa prietenilor săi. Era îndurerat când se gândea că El sufere mai mult din cauza prietenilor decât din cauza duşmanilor. El consideră acum că cel mai mare blestem pe un popor sau o naţiune este să aibă conducători religioşi, nenăscuţi din nou, orbi, fireşti, reci.

La vârsta de 21 ani, pe data de 20 iunie 1736, a fost ordi­nat ca diacon de Dr. Benson, episcopul de Glouchester. Episcopul avea ca regulă să nu ordineze pe nimeni înainte de a împlini 23 ani, dar pentru Whitefield, fiindcă au cerut mulţi care l-au ascultat predicând să-l ordineze, el a fost gata să facă aceasta.

După ordinare s-a dus din nou la Oxford să-şi termine studiile. Pentru duminica, primise o invitaţie de la un prie­ten ca să-l înlocuiască timp de două luni într-o parte cam obscură a Londrei. El a acceptat invitaţia, dar când s-a dus şi l-au văzut aşa tinerel, cei din parohia respectivă au cam strâmbat din nas. După ce l-au auzit însă predicând au fost foarte satisfăcuţi şi mulţimi au venit la biserică încât nu mai aveau locuri. Când a revenit acasă prietenul său, el a trecut la Bristol şi a predicat acolo de câteva ori. Prin predicile sale despre naşterea din nou a stârnit atâta vâlvă în oraş încât şi celelalte grupări religioase, care ieşiseră de la Anglicani şi se numeau Neconformişti, au venit să-l asculte.

În 1736, el şi-a luat licenţa la Oxford. Deja ajunse cu­noscut ca bun orator. Poseda un dar de vorbire genial şi peste tot mulţimile alergau să-l asculte. Dar aceasta a tras asupra lui gelozia celorlalţi preoţi.

Din Georgia, U.S.A., fraţii Wesley i-au scris: “Vino şi ajută-ne aici unde secerişul e atât de mare şi lucrători atât de puţini”. Whitefield a consimţit să plece, dar autorităţile i-au spus că se poate îmbarca abia după 12 luni. În timpul acesta predica ici colo. Când a spus Bisericii din Bristol intenţia sa de a merge în Georgia, mulţimi mari după pre­dică, l-au urmat plângând acasă, iar în ziua următoare a trebuit să le vorbească de la ora şapte dimineaţa până la miezul nopţii. În ziua când trebuia să plece cu corabia spre America, au sosit fraţii Wesley din America înfrânţi şi des­curajaţi. În grabă John Wesley a scris o notă: “Simt că Dumnezeu nu ar vrea să te duci”. Dar tânărul de 22 ani a ascultat de o altă voce care îi spunea să plece, şi s-a îmbarcat. Drumul până în America pe vremea aceea a durat două luni. În timpul călătoriei, Whitefield a ţinut în fiecare dimineaţă servicii de închinăciune pe puntea corăbiei, într-o zi în mijlocul Atlanticului s-au întâlnit cu alte două corăbii şi au avut un serviciu cu toţi împreună.

În America a stat până în anul următor, 1739, când s-a reîntors în Anglia şi împreună cu fraţii Wesley a început să lucreze cu Evanghelia la trezirea spirituală a Angliei. De fapt, când fusese în America, el a citit un tractat al lui Jonathan Edwards despre treziri şi a zis: “Desigur acesta e lucrul Domnului pentru mine”. Atunci s-a devotat să fie evanghelist.

În anul 1741, după înapoierea din a doua călătorie în America, Whitefield s-a căsătorit cu Elizabeth James. La două săptămâni de la căsătorie, a plecat din nou în lucrare. Deşi a trebuit să stea mult singură, soţia i-a fost foarte cre­dincioasă şi de mare ajutor în lucrarea sa.

La început, şi el ca şi Wesley, plin de înflăcărare, pre­dica de pe amvoanele bisericii oficiale mântuirea prin credinţă. Şi mâna binecuvântată a Domnului era cu el. Mulţi­mile se adunau cu grămada ca să-l asculte. Numaidecât ceilalţi clerici se ridicară împotriva lor, îi izgoniră din biserică şi nu le mai dădură voie să predice de la amvoanele bisericii oficiale. Doar ici colea mai aveau acces în câte o biserică mai mărginaşă.

Într-o Duminică după amiază, văzând că vreo o mie de oameni nu puteau să intre în clădirea bisericii unde voia să predice, lui Whitefield i-a venit gândul să predice în aer liber. Cei câţiva prieteni cărora le-a împărtăşit gândul acesta nu l-au încurajat de loc, ci socoteau că este un gând nebu­nesc. Totuşi, el era hotărât să-şi pună planul în aplicare duminica viitoare. Dar cum nădejdile lui au fost înşelate, căci au venit ascultători destul de puţini, el le-a vorbit de la amvon. Acest gând, care devenise o hotărâre şi o dorinţă, a ajuns să fie realizat nu peste mult timp. Punându-i-se pie­dici de a predica în bisericile din B. pentru orfelinatul lui W., s-a dus să predice minerilor, pentru întâia oară într-o sâmbătă după amiază şi s-a aşezat pe un munte. A vorbit din Matei 5:1-3 la câţi au venit să-l asculte. Erau mai mult de două sute. În jurnalul său el spune numai atât: “Binecuvântat să fie Dumnezeu că s-a rupt gheaţa şi am ieşit la câmp! Unii, poate, mă vor mustra. Dar nu au motiv. Nu mi se dă voie să vorbesc de pe amvoane şi sărmanii mineri pier din lipsă de cunoştinţă”. De acum avea un amvon pe care nimeni nu i-l putea lua şi inima lui se bucură mult de acest mare har. În ziua următoare, în jurnalul lui spune: “Fiindcă toate uşile bisericilor îmi sunt închise acum – şi chiar dacă ar fi deschise nu pot să încapă nici jumătate din cei ce vin să asculte – la trei după amiază m-am dus printre mineri. Dumnezeu ne-a arătat multă bunăvoinţă, dându-ne o zi frumoasă şi s-au adunat aproape două mii de oameni. Am vorbit şi am lămurit textul din Ioan 3:3 timp de aproape un ceas”. După două zile în acelaşi loc a predicat la o mul­ţime de patru sau cinci mii de oameni. Soarele care stră­lucea cu putere şi marea mulţime care stătea în jurul său într-o tăcere înfricoşată, formau un tablou care l-a umplut de o “sfântă admiraţie”. Într-o altă duminică următoare, biserica unui sat i-a deschis uşile şi s-au strâns mulţi oameni. Întâi a cântat în biserică, iar după acea a predicat în cimitirul de lângă biserică. La ora 4 a plecat în altă parte. Deşi era luna februarie, vremea era neobişnuit de blândă şi moale, soarele tocmai apunea arătându-şi toată strălucirea. Oamenii care voiau să vadă şi să audă pe predicator umpluseră copacii şi gardurile. A vorbit timp de un ceas cu glas destul de tare ca să-l audă toţi şi a predicat cu bucurie. El scrie în jurnalul său: “Binecuvântat să fie Domnul, focul s-a aprins, niciodată porţile Locuinţei morţilor nu o să-l poată stinge”. În vremea aceasta, el părăsise rugăciunile din carte şi pre­dicile scrise. A început să se roage din inimă şi să vorbească liber, cum îi da Duhul.

Şi cine ar putea spune ce simţea el când se vedea în­conjurat de mulţimi uriaşe, mulţimi ce crescuseră de la două sute la peste douăzeci de mii? Ce efect avea predica lui asupra acestor ascultători! Iată ce spune el: “Neavând o neprihănire a lor de care să se lepede, minerii erau bucu­roşi să audă despre Isus, prietenul păcătoşilor, care venise să cheme la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Am observat mai întâi că sunt mişcaţi văzând dâra albă făcută de lacrimile care le curgeau din belşug pe obrajii, care erau negri când ieşeau din minele de cărbuni. Multe sute dintre ei au fost încredinţaţi de păcat, lucru ce a dus, cum s-a adeverit în chip binecuvântat, la o întoarcere serioasă. Toţi puteau să vadă schimbarea deşi unora le-a plăcut s-o pună pe seama oricărei alte pricini decât pe seama lui Dumnezeu. Fiindcă aceste lucruri erau noi şi începusem să predic fără pregătire, aceasta dădea naştere la multe lupte lăuntrice. Uneori când erau înaintea mea douăzeci de mii de oameni, mi se părea că n-am nimic de spus nici lui Dumnezeu, nici lor. Dar niciodată n-am fost părăsit cu totul şi adeseori am cunoscut într-un chip binecuvântat ce a vrut Domnul să spună prin cuvintele: “Din el vor curge nuri de apă vie”. Cerul descoperit deasupra capului meu, vederea câmpurilor verzi şi a multor mii de oameni, unii în trăsuri, alţii călare, iar alţii în copaci, uneori mişcaţi până la lacrimi, lucru la care se adăuga solemnitatea apropierii serii, toate acestea însemnau prea mult pentru mine, şi mă copleşeau”.

În predică el era plin de vigoare, putere şi simţire. Fiind exclus de la amvoanele bisericii, el predica în aer liber, în corturi şi hale, pe câmp, în livezi şi cimitire. Totdeauna aceste servicii erau ţinute la alte ore decât acelea ale bise­ricii oficiale. El predica o Evanghelie a bucuriei şi a simţirii, plină de cântare şi mişcare. Poporul se mişca încoace şi încolo în timp ce el vorbea, ca holdele coapte legănate de vânt.

La unele predici ale lui Whitefield din mulţimile de oameni ce îl ascultau, au fost cazuri când două mii de suflete se ridicau mărturisind că doresc să fie mântuite, iar câteodată nu era nici unul.

Despre “marea trezire” făcută de Dumnezeu prin White­field, Spurgeon pomenea cu adâncă admiraţie în nenumă­rate predici ale sale. Iată o frântură: “Nu aţi auzit niciodată de marea trezire făcută sub Whitefield? Să luăm de exemplu acea de la Camslang. El predica unei mari mulţimi adunate pe care nici o clădire nu o putea cuprinde. În timp ce pre­dica, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat asupra poporului şi unul după altul au căzut în genunchi de parcă ar fi fost loviţi de cineva. În cele din urmă s-a socotit că nu mai puţin de trei mii de suflete se aflau strigând în acelaşi timp sub convingerea păcatului. El predica acum tunând ca Boanerges, apoi mângâind ca Barnaba, iar Evanghelia s-a răspân­dit atât de mult încât nici o limbă nu poate spune marile lucrări pe care le-a făcut Dumnezeu sub acea predică a lui Whitefield. Nici chiar predica lui Petru de la Rusalii nu a egalat-o”. El a făcut şapte călătorii pentru evanghelizări peste ocean în America şi străbătând ţara de la un capăt la altul el a contribuit mult la marea trezire, dând un impuls deo­sebit mişcării începută prin predicatorul Jonathan Edwards. Aici a avut şi unele din cele mai mari mulţimi adu­nate pentru ascultarea Evangheliei, uneori ridicându-se la câteva zeci de mii de ascultători. Charles Forbes Taylor spune că în America, Whitefield a predicat la un popor mai mare decât oricare altul, fără ajutorul microfonului sau radioului. S-a socotit că uneori întrunirile sale au depăşit cifra de 70.000 persoane care stăteau în aer liber, în timp ce acest vestitor înflăcărat proclama mesajul despre Cristos cel răstignit. Avea o voce clară şi sonoră. El a fost numit Demostene al amvonului. Vocea lui putea fi auzită pe Dru­mul Bristolului la un km depărtare pledând cu minerii din Kingswood, ca să se pregătească spre a se întâlni cu Dum­nezeul lor. El împreună cu Wesley au revărsat asupra na­ţiunii un puternic val de evlavie, care ca şi un torent a dobo­rât totul în calea lui. Ei au strălucit deasupra ţării ca un fulger în noaptea întunecoasă, făcând pe oameni să se mire de unde au venit şi cine sunt. Împlinind o lucrare aşa de mare, atât înlăuntru cât şi în afară, Evanghelia a ajuns să fie predicată cu multă putere şi vigoare”.

El căuta să prindă orice ocazie spre a vorbi oamenilor de mântuirea lui Dumnezeu. Un foc lăuntric îl mâna mereu la aceasta. Odată a trecut pe lângă un loc unde se făceau curse de cai şi unde erau adunaţi vreo 10.000 de oameni. Plin de îndrăzneală sfântă, a zis: “Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă duc să atac pe diavolul în însăşi întăriturile sale”. A păşit pe teren, le-a predicat Evanghelia în câteva minute, apoi i-a lăsat să se uite la alergările de cai. Chiar dacă ar fi fost dat afară, pentru el nu ar fi fost ceva ruşinos. Fusese dat afară de la atâtea amvoane ale bisericii anglicane, nu ar fi considerat mare lucru să fie dat afară şi din hipodrom. Dar a avut reuşită.

Altădată, în ziua de Anul Nou 1740, fiind prin South Carolina, Statele Unite, a zărit undeva o horă, numaidecât a mers în mijlocul lor şi a început să le spună: “Diavolul se bucură de fiecare pas pe care voi îl faceţi”. Dansatorii se opriră din dans, muzica a încetat, iar el le-a predicat Evanghelia.

Pentru îndrăzneala sa şi pentru felul cum îşi făcea lucra­rea a avut multe de suferit. Preoţimea anglicană nu s-a mulţumit că l-au dat afară din biserici, ci acum alarmaţi că aduna mii de suflete şi în predicile sale, Whitefield ataca vehement corupţia lor, ei instigau anumite persoane să-l atace. Astfel nu odată, în timp ce predica afară în aer liber, a fost împroşcat cu ouă clocite, uneori a fost bătut, altădată a fost atacat cu cuţitul şi a primit împunsături. La Boston a fost rănit rău cu o piatră. Într-o zi, în timp ce se afla în cameră, a intrat un huligan să-l omoare, dar l-a văzut proprietăreasa şi a strigat după ajutorul vecinilor, care au venit şi l-au scăpat. Dar toate acestea, departe de a-l înspăimânta, din contră îl înflăcărau tot mai tare, căci vedea în ele ura diavolului şi minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Vicarul de Bideford a înştiinţat poporul să nu meargă să-l asculte pe Whitefield fiindcă e rătăcit, dar a doua zi 10.000 s-au dus să-l asculte. Chiar nobilimea se aşeza la picioarele sale şi-i sorbeau cuvântul.

El predica cu putere şi zugrăvea adevărurile spuse cu scene ce păreau vii în faţa ochilor lor. Odată vorbea despre un orb care, fără să ştie, mergea spre marginea unei prăpăstii. Portretizarea a fost atât de dramatică încât atunci când a spus că a atins marginea, Lordul Chesterfield, care era prezent, a sărit în picioare şi a strigat: “O, Dumnezeule, s-a pră­buşit!” Altădată a predicat marinarilor şi le descria o fur­tună pe mare, cum rupe catargul şi corabia e gata să se scufunde. A făcut o pauză, apoi a strigat: “Ce urmează?” Toţi marinarii au sărit ca arşi şi au strigat: “Lansăm barca de salvare! Lansăm barca de salvare!” Faimoşii actori englezi Garrick, Foote şi Shuter îl ascultau cu mare plăcere. David Garrick a zis: “Aş da o sută de galbeni numai să pot spune “Ah!” cum spune Whitefield”. Mulţimile se topeau în plâns la predicile lui. La Cambuslang, lângă Glasgow în Scoţia, unde erau ceva sub 100.000 de ascultători, timp de o oră şi jumătate au fost scăldaţi în lacrimi. Atunci vreo 10.000 au fost convertiţi. Subiectele sale favorite au fost: “Naşte­rea din nou” şi “Judecata cea din urmă”. Prin ele, Duhul Sfânt a trezit mii şi mii de suflete. Oamenii îşi vedeau pă­cătoşenia lor, îşi plângeau păcatul şi primeau mântuirea lui Dumnezeu.

Când a vizitat America, se spune că celebrul predicator Jonathan Edwards, prin care s-a făcut marea trezire spirituală din secolul al XVIII-lea, ascultându-l nu-şi putea reţine plânsul. La fel distinsul bărbat de stat Benjamin Franklin era adânc impresionat de predicile lui. Unii susţin că atunci când a ţinut evanghelizări la Universitatea Harward toţi studenţii au fost convertiţi. La Philadelphia a pre­dicat de pe treptele tribunalului mulţimii ce se adunase în piaţa din centru. Erau vreo 30.000 de persoane, după soco­telile lui Benjamin Franklin. Pentru evanghelizările sale în acest oraş a fost construit un mare auditoriu, care a fost prima structură a Universităţii Pennsylvania. Tot lui i se datorează înfiinţarea Facultăţilor din Darmouth, Princeton şi Brown. El a contribuit la avansul marii treziri spirituale din America, începută prin Jonathan Edwards.

Whitefield a fost neobosit în lucrare. O putere sfântă îl întărea mereu. Munca intensă îi era o desfătare. Nu mult după convertire, a fost doborât de o boală. În febra mare se gândea că moare, dar o negresă credincioasă care îl îngrijea îi spuse: “Nu, Domnule Whitefield, nu veţi muri. Mai sunt încă mii de suflete care trebuiesc aduse la Cristos. Păstraţi-vă moralul ridicat, căci trebuie să trăiţi, nu să muriţi. Stăpânul dvs. are încă un lucru pe care trebuie să-l faceţi”.

Spurgeon spune despre el, căutând să arate munca ce a depus-o, în următoarele cuvinte de apreciere: “În viaţa lui Whitefield, nu-l poţi găsi în multe rânduri plângându-se de lipsa de credinţă – sau dacă a făcut-o, a fost când a pre­dicat numai de nouă ori pe săptămână, nicidecum nu s-a plâns când a predicat de 16 ori pe săptămână”. El a fost omul care a stat înaintea a 20.000 şi predica, iar convertiţii şi-i număra cu miile chiar la o singură predică, omul care a îndurat persecuţii şi totuşi a rămas neclintit, omul de care lumea nu era vrednică, omul care a trăit pentru cei din jurul său şi în cele din urmă a murit pentru cauza lor”.

Când îi studiezi viaţa, te uimeşte puterea de titan a lui Whitefield. Fiziceşte era de 1,65 m cu înfăţişare frumoasă, dar cam firav, cu plămâni slabi, însă cu o voce ce putea fi auzită de la un kilometru şi jumătate. În prima parte a lu­crării, rareori predica mai puţin de 16 ori pe săptămână. S-a calculat că a predicat 18.000 de predici în timp de 34 ani. Uneori a predicat şi de 4-5 ori pe zi. Nu e mirare că s-a îmbolnăvit de astmă. El nu avea o minte atât de logică ca Wesley, dar era plin de înflăcărare. Serviciile sale erau pline de viaţă şi entuziasm. Unii l-au criticat că în predicile sale uneori se abătea de la subiect, se rătăcea. El calm le-a răspuns: “Dacă oamenii se rătăcesc ca nişte oi, eu la fel trebuie să mă rătăcesc să-i caut”.

Fiindcă în predicile sale înflăcărate numea clerul “con­ducători orbi”, a întâmpinat o mare împotrivire. În 1739 deja au apărut vreo 49 publicaţii contra lui. În lucrul său a fost mult ajutat de Contesa de Huntington care a primit cu entuziasm convingerile lui şi i-a oferit oportunitatea de a predica nobilimii şi clerului. Cu banii ei a contribuit la ridicarea caselor de rugăciune, la susţinerea predicatorilor şi la fondarea unui seminar pentru instruirea păstorilor şi evangheliştilor.

“Am rugat pe Dumnezeu să mă facă un creştin extra­ordinar”, scria Whitefield în jurnalul său, şi Edwards spune despre el: “În duh, în rugăciune şi în muncă neobosită, în iubire pentru Cristos, în serioase şi necontenite eforturi de a câştiga pe oameni din păcatele lor la Domnul, el a fost exact cum ceruse în rugăciune: un creştin extraordinar”.

Avea o natură înflăcărată şi dramatică. El şi-a dat seama că spre a fi slujitor al lui Cristos trebuie să fii la dispoziţia unei Puteri irezistibile, să depinzi de Voinţa Lui, a cărui Suveranitate nu poate fi mulţumită cu nimic mai puţin decât predarea întregii fiinţe.

Verdictul aproape universal e că în puterea dramatică şi declamatorie, el n-a avut nici un rival în timpul său şi nici un superior în celelalte veacuri. Predicile lui înflăcă­rate ţâşneau ca nişte limbi de foc din convingerile sale arzânde, iar gesturile erau fără greşuri, în toată frumuseţea şi naturaleţea lor. Avea o extraordinară măsură de tact care-l făcea ca orator să se adapteze numaidecât la carac­terul şi dispoziţia auditoriului şi poseda un entuziasm fier­binte, molipsitor, care, ca un torent, dobora orice piedici din cale.

Toate aceste caracteristici aparţineau laturii exterioare a slujbei sale şi se poate spune că fără ele, campaniile sale de evanghelizare în aer liber probabil n-ar fi avut acelaşi succes. E bine însă să ne dăm seama de felul cum el a privit oportuni­tatea. Pentru el, Anglia era teatrul unei mari bătălii, a unui grozav război, care trebuia purtat cu tot armamentul de către cei credincioşi, altfel ziua avea să fie pierdută şi sufletele la fel pierdute pe veci. El nu s-a bazat pe retorică, nici pe dibă­cia dramatică. Pe acestea le folosea doar aşa cum a zis Pavel: “M-am făcut tuturor totul, ca oricum să mântuiesc pe unii din ei”. Prin ele şi-a câştigat ca admiratori pe Garrick, David Hume, Benjamin Franklin, Lordul Chesterfield şi pe Contesa Huntington. Avea însă calităţi lăuntrice. O dragoste adâncă pentru cei păcătoşi îl mistuia şi-l făcea neastâmpărat. Nimeni până la el n-a coborât la mineri şi la cei oropsiţi care se zbăteau în mizerie. Vocea lui, uneori aspră, alteori înăbuşită în lacrimi a fost o solie divină pentru ei. Şi mai avea un curaj neînfricat. El a înflăcărat mulţimile, a trezit credinţă şi a inspirat idealuri nobile unui popor întreg.

Printre lucrările cele mai de seamă scrise de el sunt: “Istoria creştină” sau o privire generală asupra progresului Evanghe­liei în Anglia, Wales, Scoţia şi America, o serie de predici şi lucrări autobiografice.

Lucrarea sa în cele două continente a ajuns la sfârşit pe data de 30 septembrie 1770. Cu o zi înainte, un prieten l-a sfătuit să se oprească de la predicarea Evangheliei. Era în Nowburyport, Massachusetts, în cea de a şaptea călătorie în America. “Domnule, nu mai eşti bun de nimic, decât să te aşezi în pat” i-a zis prietenul. “Cu adevărat” zise Whitefield. Apoi bătu din palme şi privi spre cer zicând: “Doamne Isuse, sunt obosit în lucrul Tău, dar nu de lucrul Tău. Dacă nu mi-am terminat lucrul mai lasă-mă odată să vorbesc despre Tine, să pecetluieşti adevărul Tău, să vin acasă şi să mor”. Seara a predicat din textul: “Cercetaţi-vă să vedeţi dacă voi înşivă sunteţi în credinţă”. Între altele el a zis: “Soarele meu a răsărit şi prin ajutorul cerului am dat lumină multora. Acum e spre apus… o, nu, e să răsară la zenitul gloriei nemuritoare… Trupul meu e epuizat, dar duhul meu se întăreşte. Ce mult aş vrea să predic veşnic pe Cristos. Dar mor să fiu cu El”. Din cauza obiceiului său să se scoale la ora 4, el şi-a trimis ascul­tătorii acasă, şi la ora 10 s-a dus să se culce.

Pe la ora 2 noaptea a făcut o criză de astmă. După ce s-a mai liniştit a început să se roage pentru cei nemântuiţi, pentru copiii orfani ce-i îngrijea la Betezda. Pe la ora 6 dimineaţa a murit pe genunchi rugându-se. Şi-a încetat munca şi a mers să-şi primească răsplata.

CAPITOLUL 16

JOHN KNOX

“Mă tem de John Knox mai mult decât de o armată de 20.000 soldaţi”, spunea regina catolică Maria Stuart a Scoţiei. Istoricul Kenneth Scott Latourette în cartea sa: “A History of Christianity”, retipărită la Londra în 1964, la pagina 770 spune că Knox a fost un lider de seamă al Reformei în Scoţia. Nu se ştie precis anul naşterii, dar se presupune anul 1505, iar ca localitate se dă Haddington sau Giffordgate, lângă Haddington, la răsărit de Edinburg, Scoţia. Părinţii săi au fost simpli muncitori, dar fiindcă lui i-a plăcut să înveţe, după ce a terminat şcoala elementară, a fost trimis la Universitatea din Glasgow.

Pe aceea vreme Scoţia nu era unită cu Anglia, care de­venise protestantă, ci prin înrudirea regală era aliată cu Franţa, de aceea catolicismul era dominant ca forţă politică, dar era cu totul ruinat din punct de vedere spiritual. Chiar catolicii George Johnson, Jerome Hamran şi M. Domenica, care au compus un manual de istorie bisericească “The Story of the Church” tipărit la New York în 1940, având cuvenita aprobare eclesiastică, recunosc că starea religiei în Scoţia a devenit foarte rea, că lipsea disciplina în mănăstiri, că îmbogăţirea bisericii a aţâţat lăcomia nobililor, că poporul de rând nu mai avea nici un zel pentru interesele bisericii şi nici un respect faţă de preoţi.

Pe de altă parte, când oamenii pierd suportul, încearcă să se menţină la putere oprimând drastic orice persoană care îndrăznea să cugete, să creadă sau să vorbească altfel decât ei. Aceasta era starea de lucruri pe când Knox era student la Glasgow. Când a isprăvit studiile universitare a fost hirotonisit ca preot. El a devenit un ucenic al lui George Wishart, care a fost un puternic propovăduitor al Reformei. În anul 1546, Wishart a fost condamnat pentru ideile lui şi ars pe rug. După moartea acestuia, Knox şi alţi câţiva au continuat să predice Evanghelia şi învăţăturile pro­testante. O mulţime răsculată a omorât pe cardinalul Beaton. Atunci Knox şi alţi protestanţi s-au refugiat în castelul St. Andrews. Dar răsculaţii scoţieni ajutaţi de marina franceză, au capturat castelul şi Knox a fost luat ca prizonier, dus în Franţa şi pedepsit ca sclav la galere. Aceştia erau puşi în lanţuri şi biciuiţi ca să vâslească mai repede. După 19 luni, în 1549, la intervenţia regelui Edward VI, a scăpat şi s-a reîntors nu în Scoţia, ci în Anglia căci acolo Reforma era în plină înflorire sub Edward VI. La scurt timp a devenit capelanul regelui. În Anglia şi-a desfăşurat activitatea aproape cinci ani.

Când Maria Tudor, o catolică înflăcărată, a devenit regină a Angliei, în anul 1553, Knox s-a refugiat la Frankfurt, unde a fost păstorul unor refugiaţi englezi. A trecut apoi la Geneva în Elveţia, unde a petrecut câţiva ani cu Calvin, însuşindu-şi doctrinele lui. Aproape zece ani a stat în acest exil voluntar. Prin 1555 s-a căsătorit cu Mariorie Bowes din Northumberland cu care era logodit de pe vremea când era în Anglia.

În 1559 s-a reîntors în Scoţia şi a ajutat la revolta pro­testantă împotriva Mariei de Guise, care era regentă a fiicei sale Maria, regina Scoţiei. Predicile sale pline de elocinţă ţinute la Pert şi la St. Andrews au câştigat mult popor de partea lui. Totuşi n-au putut înlătura regenţa, căci era supor­tată de trupele franceze. Knox a apelat la guvernul englez să intervină. Astfel cu ajutorul lor şi datorită faptului că regenta a murit în 1560, iar trupele franceze s-au retras din Scoţia, partida protestanţilor a ajuns să controleze guvernul. Parlamentul întrunit în ziua de 1 august a decis ca păstorii bisericii protestante să întocmească o mărturisire de credinţă. Knox a fost însărcinat să redacteze această mărturisire. Pe baza ei, la 17 august, parlamentul a votat ca religia Scoţiei să nu mai fie cea catolică, ci cea protestantă.

Knox era înalt de statură, robust, cu o privire pătrun­zătoare, foarte hotărâtă în acţiunile sale neînfricat în lupta pentru adevăr, vehement împotriva papalităţii şi înflăcărat în predicarea Evangheliei. El dorea cu ardoare mântuirea Scoţiei. Nu se putea mulţumi văzând pe compatrioţii săi că purtau doar numele de creştin, dar trăiau în toate păcatele. Prigoana, greutăţile, viaţa de sclav la galere, l-au învăţat să recurgă la Dumnezeu cu toate problemele. Într-o seară un prieten al său a venit la el, dar nu l-a găsit în casă. Ieşind în curte s-a uitat să vadă unde este Knox, dar nu l-a găsit. L-a aşteptat căci presupunea că trebuie să apară de undeva. Deodată, în liniştea serii, în grădină a auzit un strigăt sfâşietor: “Doamne, dă-mi Scoţia sau mor! Doamne, dă-mi Scoţia sau mor!” El era la rugăciune, agoniza îngenunchiat pentru mântuirea poporului său. Nu e mirare că Dumnezeu l-a folosit în chip deosebit.

Odată în chip miraculos Dumnezeu l-a silit să se mute de la locul lui obişnuit lângă geam sus la etaj. Un simţământ neînţeles presant era să plece de acolo şi abia a coborât, că un glonţ a şi spart geamul şi a trecut în zidul celălalt. El a fost scăpat în chip miraculos.

În anul 1560, Maria Stuart a ocupat tronul Scoţiei şi a domnit până în 1567. John Haverstick în cartea sa “The Progress of the Protestant” tipărită la New York în 1968 la pag. 53 spune că regina a vrut să se mărite cu prinţul Don Carlos al Spaniei şi să impună din nou catolicismul în Scoţia. Odată a izbucnit în lacrimi către Knox zicând: “Ce vrei să faci cu căsătoria mea? Sau cine eşti tu în acest Commonwealth?” La aceasta el răspunse: “Sunt un supus născut aici, Madam. Nu sunt şi nici nu voi fi niciodată nici Conte, nici Lord, nici Baron aici, totuşi Dumnezeu – oricât de abject aş fi în ochii tăi – m-a făcut să fiu un membru profitor al acestei ţări”.

În 1565 ea s-a căsătorit cu Lordul Darnley, tot un catolic. Knox a fost într-o continuă luptă cu ea. În toate ocaziile, el folosea Biblia ca pe o sabie cu două tăişuri. Văzându-l neînduplecat, ea a poruncit arestarea lui pentru trădare, dar tribunalul l-a achitat. Într-o altă ocazie, ea l-a invitat pe Knox la palat şi i-a zis: “Crezi că supuşii pot să se împot­rivească prinţilor?” La aceasta predicatorul răspunse calm: “Dacă prinţii îşi depăşesc limitele, Madam, poporul li se poate împotrivi, ba chiar poate să-i alunge”. – “Presupun – zise ea – că supuşii mei ascultă mai mult de tine decât de mine”. – “Nicidecum, Majestate, noi toţi trebuie să fim supuşi lui Dumnezeu şi Bisericii Sale” iar după mai multe discuţii, la despărţire, el a zis reginei: “Aş vrea să fiţi binecuvântată în Scoţia, cum a fost Debora în Israel”.

Dar Maria Stuart avea căile ei, nu căile Domnului. Un complot urzit împotriva soţului ei, care s-a soldat cu moartea lui, la care se pare că şi ea a fost complice şi căsătorirea ei în grabă cu altul a revoltat pe scoţienii protestanţi şi a provo­cat furia lorzilor. Ea a fost forţată să abdice în favoarea fiuluiei, aşa cum zisese Knox. Din Scoţia, ea a trecut în Anglia unde după puţin a fost întemniţată, apoi decapitată.

Knox a căutat să ajute la consolidarea guvernului. El a fost neobosit în lucrarea sa. Pentru ziua încoronării copilului rege, el a fost însărcinat să ţină predica ocazională.

Viaţa lui Knox a fost o luptă împotriva religiei formale, împotriva tuturor relelor şi o străduinţă continuă pentru aplicarea adevărurilor Evangheliei în viaţa bisericii şi în viaţa personală.

El a murit în anul 1572. Înaintea morţii a zis: “Trăiţi în Cristos! Trăiţi în Cristos şi atunci carnea n-are ce să se teamă de moarte”. Pe mormântul lui Knox se află săpate cuvintele: “Aici zace omul care niciodată nu s-a temut de o faţă de lut”.

CAPITOLUL 17

GEORGE MÜLLER

Nici prin gând nu le putea trece soţilor Müller în anul 1805 când se născu copilaşul George, că el va deveni un instrument deosebit de valoros în mâna lui Dumnezeu şi că prin el vor fi revărsate binecuvântări ce aveau să pună în uimire chiar şi pe cei mai necredincioşi oameni. Copilaşul plăpând avea să devină “Părintele orfanilor”, omul care fără bani în buzunar, fără o societate de binefacere în spatele său şi fără să ceară vreodată cuiva ceva, ci doar numai prin credinţă în Dumnezeu, singurul la care apela, a întreţinut şi crescut mii de orfani şi a zidit cinci corpuri de clădiri pentru orfelinate.

El s-a născut în Germania la 27 septembrie, 1805 din părinţi protestanţi, dar a apucat cărările păcatului până la vârsta de 21 de ani. Viaţa de decădere şi stricăciune i-a ruinat nu numai sufletul, ci şi trupul. Cu sănătatea rău zdruncinată – scuipa chiar sânge – în timp ce era student la Universitatea din Halle, el intenţiona să devină teolog, dar nu avea nici măcar o Biblie. În anul 1825 a fost zdrobit în inima sa şi s-a întors la Dumnezeu printr-o predică şi rugăciune a unui negustor în casa căruia se predica Evanghelia.

După pocăinţă, el a făcut cunoştinţă cu o tânără care îi fură sentimentul. Sub influenţa ei, el slăbi în credinţă. Cercetarea Bibliei şi frecventarea bisericii le lăsă la o parte. Şi poate ar fi ajuns rău de tot, dacă conştiinţa lui nu ar fi fost trezită de exemplul unui tânăr bogat care renunţase la toate bunurile sale şi plecase ca misionar în Persia. Puterea acestui exemplu îl mustră pe el, care, din pricina unei fete, era gata să-L pără­sească chiar şi pe Dumnezeu şi lucrul său. Numaidecât rupse prietenia cu aceea tânără şi se predase fără rezerve Domnului.

Din clipa aceea o mare schimbare s-a făcut în viaţa lui. În râvna sa înflăcărată, el era gata să-şi părăsească studiile spre a deveni vestitor al Evangheliei şi misionar. Stăpânit de aceste gânduri, după ce îşi termină studiile teologice, în 1828, el plecă în Anglia, unde intră în relaţii cu o societate misionară pentru vestirea Evangheliei printre evrei şi se hotărî să plece la Bucureşti. Mai întâi se apucă însă de studiul limbii ebraice. Dar fiindcă nu se putea împăca cu anumite principii ale lor, George Müller părăsi aceasta societate şi astfel nu mai veni la Bucureşti. Dar dorul de a deveni misionar îl nutrea mereu. Ar fi vrut să meargă în depărtări şi să spună paginilor despre dragostea mare a lui Dumnezeu. Ca să fie mai sigur de aceasta, el trage la sorţi şi sortul îi iese să meargă. Mai încearcă încă o altă cale. Pune la loterie şi îşi spune că dacă câştiga e semn că trebuie să plece. Şi câştigă, dar nu poate pleca, căci Dumnezeu îl împiedică prin tatăl său care nu-şi dă consimţământul, iar fără acest consimţământ Societatea Misionară nu-l primeşte. Mai târziu, el îşi dă seama şi se căieşte că a folosit asemenea mijloace spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Viaţa lui de mai târziu e o dovadă clară că Dumnezeu a avut un alt plan măreţ pentru el. Pripeala noastră ne face uneori să o luăm înaintea planului divin. El dorea să devină folositor într-un fel, dar Dumnezeu, care Îşi are căile Sale ascunse, a vrut altfel, şi când omul a consimţit, şi-a împlinit cu putere vrerea Sa.

De acum încolo, el se dedică propovăduirii Evangheliei şi îngrijirii copiilor orfani. Timp de 8 ani a predicat în capela Eben-Ezer din Bristol. Apoi pe data de 6 iulie 1832, George Müller, ajutat de Henry Craik, început lucrarea în capela “Betesda” din Bristol. Erau de tot şapte persoane. Cei doi posedau o înaltă cultură şi erau adânciţi în studiul Scripturilor, mai ales Craik cunoştea ebraica şi greaca, deci studia Scrip­tura în original. Müller nu a fost mare în oratorie, dar a fost mare în rugăciune. În urma lucrării lor, numărul credincioşi­lor crescu mereu, încât după 41 de ani – în anul 1873 – erau peste o mie de membri. Până aici, clădirea în care se întruneau pentru închinăciune era închiriată, dar în acest an ei cumpărară clădirea cu suma de 1500 lire sterline. La prăznuirea centenarului care s-a ţinut la Bristol în aceeaşi capelă “Betesda” pe data de 6 iulie 1932, la serviciul de dimineaţă, printre alte mărturii a fost şi aceea a unui misionar din India care se pocăise cu cincizeci de ani înainte în capela “Be­tesda”. El îl cunoştea bine pe George Müller. După ce istorisi cum fraţii bătrâni l-au primit şi înconjurat cu o dra­goste părintească, el adăugă: “Nu-mi aduc aminte să fi avut pe vremea aceea mari predicatori, dar aveam nişte adevăraţi păstori!”

George Müller era un sincer cercetător al Evangheliei, cu dorul de a trăi adevărul ei, oricât de mare ar fi fost riscul unei aşa trăiri. Iată un exemplu foarte grăitor în privinţa aceasta, mărturisit de el însuşi:

“În aprilie 1830, aflându-mă la Sidmouth (aproape de Bristol) ca să predic Evanghelia, trei surori în Cristos – dintre care una era botezată – vorbeau în apropierea mea despre acest lucru”. Pe vremea aceea, el încă nu a fost bote­zat pe baza mărturisirii credinţei sale personale.

“Domnul a binevoit ca să-mi descopere însemnătatea acestei observaţii – spune George Müller – astfel că îndată ce mi-am făcut timp, am început să cercetez temeinic, re­citind Noul Testament în întregime, rugându-mă stăruitor lui Dumnezeu ca să mă lumineze. De abia am început cer­cetările, şi o mulţime de pricini împotrivitoare mi se ridi­cară în minte:

1. Faptul ca oameni sfinţi şi luminaţi ai lui Dumnezeu, din pricina acestei chestiuni – a botezului în apă – s-au des­părţit între ei, oare nu dovedeşte aceasta că este cu nepu­tinţă de a ajunge la un rezultat mulţumitor acum, în starea de nedesăvârşire a Bisericii? – La aceasta am răspuns: “Pentru că Duhul Sfânt este călăuza credincioşilor, astăzi ca şi altădată, cum nu aş ajunge eu oare să cunosc gândul Domnului (1 Corinteni 2.11-16) asupra acestui punct, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său?”

2. Foarte mulţi din prietenii mei se împotrivesc botezului credincioşilor (a oamenilor mari) şi doar puţini sunt bote­zaţi, aşa că dacă eu mă voi hotărî pentru botez, ei îmi vor întoarce spatele! – La aceasta am răspuns: “Chiar dacă toţi oamenii ar trebui să mă părăsească, ce-mi pasă, când eu ştiu că Domnul Isus mă primeşte!”

3. Dacă tu te botezi, cu siguranţă vei pierde jumătate din ajutorul material pe care credincioşii ţi-l dau pentru nevoile tale! – La acest gând mi-am zis că “atât timp cât voi rămâne credincios Domnului, El nu va îngădui să fiu lipsit de nimic”.

4. Au să te numească baptist! Au să te socotească ca pe unul din ei, cu toate că tu nu aprobi tot felul lor de a fi”. La aceasta am răspuns: “Dacă mă botez, nu însemnează căeu trebuie să urmez toate punctele acelora care botează şi ei pe credincioşi.

5. Iată sunt mai mulţi ani de când tu predici Evanghelia. A te boteza acum, însemnează a mărturisi în public că până acum ai fost în rătăcire”. – “Răspunsul meu asupra acestui punct a fost că este mai de preţ a mărturisi o rătăcire decât a rămâne în ea”.

6. Chiar dacă botezul în apă al credincioşilor este după Sfânta Scriptură, întrucât el trebuie să urmeze imediat după întoarcerea omului la Dumnezeu, acum este prea târziu ca să te mai botezi!” – La aceasta mi-am răspuns că mai bine este să asculţi mai târziu poruncile Domnului Isus decât niciodată”.

Apoi el continuă: “Domnul a binevoit în marea Sa milă, a-mi da voinţa de a asculta învăţăturile Cuvântului Său în­dată ce le înţelegeam. Am urmat deci cu cercetările mele asupra botezului în apă, în condiţiile voite, adică cu acest gând bine hotărât: “Voi face voia Ta!” De aceea n-am zăbo­vit să înţeleg care este învăţătura lui Dumnezeu. Voi spune aici în treacăt că Cuvântul Domnului din Evanghelia după Ioan 7:17 “Dacă cineva voieşte să facă voia lui Dumnezeu, va cu­noaşte…”. a fost pentru mine desluşirea minunată a mai multor învăţături şi sfaturi privind prea sfântă noastră cre­dinţă.

Şi încă odată, făgăduinţa “Cine caută, află” s-a împlinit întocmai şi cu George Müller care în chip sincer căută adevărul cu privire la botez. Iată ce spune el în aceasta pri­vinţă: “Luând hotărârea de a fi ascultător, de îndată ce voi avea lumina în mine, nu mi-a trebuit mult ca să înţeleg că botezul în apă este rânduit numai pentru cei ce vin la cre­dinţă, iar după Sfânta Scriptură, el trebuie să fie făcut prin scufundare. Citatul care în chip mai deosebit m-a încredinţat de primul punct este Faptele Apostolilor 8:36,38, iar acela care m-a ajutat mai mult să înţeleg pe al doilea este Romani 6:3-5. Deci, curând fui botezat, lucru care mi-a pricinuit o mare pace. De atunci, niciodată nu mi-a părut rău de hotărârea luată”.

După botez a scris o carte “Despre botezul în apă”, în care spune: “Dacă în Cuvântul lui Dumnezeu poate fi un adevăr mai bine şi mai lămurit arătat, apoi acela este adevă­rul cu privire la botezul în apă, care este rânduit numai pentru cei ce mai întâi cred în Evanghelie şi se întorc la Dumnezeu”.

În anul 1830, la 7 octombrie, el se căsători cu sora tânărului care, prin exemplul de renunţare la bogăţii şi plecarea sa ca misionar în Persia, l-a trezit din starea lui. Pe ea o chema Maria Groves. Acum nu a mai procedat la alegerea tinerei cu uşurătatea de altă dată. El spune: “Dum­nezeu mi-a îngăduit să nu fac pasul acesta decât după ce m-am rugat şi m-am gândit bine, şi am fost deplin încredinţat că era mai bine să mă căsătoresc. N-am avut niciodată ocazia să-mi pare rău de pasul acesta şi de alegerea pe care am făcut-o, dimpotrivă doresc să fiu cu adevărat recunoscă­tor faţă de Dumnezeu că mi-a dat o astfel de soţie”. Cu ea a convieţuit în deplină armonie timp de 40 de ani. După moartea ei, el scrie: “Dumnezeu îmi dăduse nevasta cea mai de preţ, cea mai plăcută şi cea mai sfântă. Ce binecuvân­tare a fost ea pentru mine, nici un cuvânt n-ar putea-o spune”. Ea a fost un ajutor potrivit pentru el şi o adevărată mamă a copiilor orfani.

Spre a-l îndruma pe George Müller la lucrarea de în­grijire a orfanilor, Dumnezeu s-a slujit de o carte. Ce rol binecuvântat poate avea o carte bună! Ea a trezit în el dorul de a deveni părinte al copiilor rămaşi fără părinţi. Cartea conţinea biografia germanului A. H. Francke, care cu vreo 128 ani înainte întemeiase în Germania câteva azile ce au fost întreţinute din ajutoarele primite ca răspuns la rugăciu­nile sale. Această idee a fost ca o scânteie ce i-a aprins viaţa. Numaidecât s-a dus în Germania şi a petrecut două luni la un aşezământ întemeiat de Francke. Acolo a văzut pe de o parte nevoile mari ale celor fără ajutor şi pe de altă parte, cum oamenii credinţei pot deveni adevăraţi administratori ai lui Dumnezeu spre satisfacerea acestor nevoi. Şi el dorea să devină un astfel de administrator.

Din jurnalul său zilnic, constatăm că acum nu mai e pri­pit. El se cercetează serios înaintea Domnului. El scrie: 28 noiembrie 1835. “M-am rugat mult în toate zilele din săptămâna aceasta cu privire la casa de orfani, cerând mai ales Domnului să-mi ia cu totul gândul acesta, dacă nu-l încuviinţează. Mi-am cercetat iarăşi cu grijă inima cu privire la pricinile care mă călăuzesc în lucrarea aceasta şi sunt din ce în ce mai încredinţat că planul meu vine de la Dumnezeu”.

Numai după multă cercetare de sine, ca nu cumva să fie pornită din duh de mândrie sau dorinţa după slavă deşartă, el e gata să ia hotărârea. În însemnarea din 2 de­cembrie, 1835, el scria: “Azi dimineaţă, m-am dus la fr. Cardecott, cerând în chip deosebit Domnului să binevoiască să se slujească de el ca să-mi cerceteze inima: căci, fiindcă nu doresc decât slava lui Dumnezeu, aş fi foarte mulţumit să se slujească de fratele ca să-mi facă cunoscut dacă nu-mi încuviinţează planul. Fratele şi sora Cardecott, dimpotrivă, m-au îmbărbătat mult. Ca urmare, am făcut azi cel dintâi pas, punând să se tipărească nişte cartoane ca să dau de ştire că la 9 decembrie va fi o adunare de obşte ca să arăt fraţilor gândurile mele cu privire la Casa orfanilor, cu dorinţa de a cunoaşte mai lămurit voia lui Dumnezeu în această privinţă”. Iar la 5 decembrie scria: “Astă seară, citind Scrip­turile, m-au izbit cuvintele următoare: “Deschide-ţi gura larg şi ţi-o voi umplea” (Psalmul 81:10). Până azi nu mă rugasem niciodată cu privire la banii şi oamenii care ne-ar trebui pentru aşezământul nostru. Din clipa aceasta, mi-a fost dat să pun în legătură cuvintele acestea cu Casa Orfa­nilor; am cerut Domnului: un local, 25.000 lei şi oameni bine înzestraţi ca să îngrijească de copii”. În ziua de 7 de­cembrie a primit cel dintâi ban pentru casa orfanilor.

Primul orfelinat îl deschide la 6 aprilie 1836, într-o casă mobilată luată cu chirie, unde primeşte 30 orfane. Şi aceasta, fără să aibă fonduri, fără un comitet sau organizaţie care să-l susţină. El a păşit la acţiune, s-a bazat în totul pe făgă­duinţele divine ale Cuvântului Sfânt şi Dumnezeu a onorat credinţa sa cu binecuvântări din plin. La toate cererile sale, Domnul îi răspundea în chip minunat.

După 8 luni, închiriază pe aceeaşi stradă o altă casă şi deschide al doilea orfelinat cu 36 copilaşi orfani. Şi cum cererile erau multe şi el nu le putea satisface, după alte 9 luni deschide şi al treilea orfelinat cu alţi 36 orfani.

Acţiunea de binefacere a lui George Müller, care a în­grămădit atâţia orfani pe o stradă, a produs supărarea vecinilor. Cineva îi semnalează aceasta printr-o scrisoare tri­misă la 30 octombrie 1845. După ce cugetă şi se roagă pentru această chestiune, îşi dă seama că vecinii sunt în­dreptăţiţi, ba chiar şi starea orfanilor pleda pentru mutarea lor de aici. Ei aveau nevoie de aer şi de un loc mai larg unde să poată fugi, să se poată juca. Aici nu aveau. De aceea se hotărăşte să zidească nişte clădiri noi afară din oraş. Se roagă pentru aceasta şi are o experienţă frumoasă în legă­tură cu obţinerea unui teren pe un preţ mai redus. Aici construieşte clădirea Nr.1 în valoare de 400.000 lei şi a fost terminată în iunie 1849, având loc pentru 140 fete, 80 băieţi şi 80 copilaşi.

Cum cererile pentru a primi orfani veneau prea multe şi el cu durere nu le putea satisface, se hotărî să înceapă a doua clădire. Din mai 1851 începu adunarea darurilor. La 12 noiembrie 1857 deschide Casa Orfanilor Nr. 2 pentru 400 orfani. Clădirea a costat vreo 500.000 lei. Apoi clădeşte casa Nr. 3 pentru 450 orfani cu peste 600.000 lei, care e deschisă la 12 martie 1862. Şi fiindcă nici aceasta clădire nu a putut satisface cererile atâtor orfani care soseau, el începu strângerea sumei de 1.200.000 lei pentru clădirile Nr. 4 şi 5. Fiecare pentru 450 orfani care sunt terminate la 5 noiembrie 1868 şi 6 ianuarie 1870.

Cine ar putea pricepe responsabilitatea mare care apăsa umerii acestui bărbat? Familia lui numeroasă nu se com­punea din 10 copii, ci în anul 1870 numărul lor a ajuns la 2250 orfani plus 112 slujbaşi. Şi nu trebuie să ne închipuim că întotdeauna treburile au mers bine. Au trecut de multe ori prin crize care au durat uneori nu numai câteva zile, ci chiar luni. Iată câteva notări: “Chiria de 49.320 lei, trebuia plătită la 29 septembrie 1838, dar n-am avut bani. A doua zi, 30 septembrie a fost duminică. Luni au sosit mai multe daruri care au îngăduit să se dea câte 1250 lei fiecărei case de orfani. Suma de 1250 lei era tocmai cât trebuia pentru nevoile pe o zi, iar în casă au mai rămas 49320 lei, exact cât trebuia pentru chirie, nimic în plus, nimic în minus”.

“13 septembrie, 1838. Ajutorul n-a sosit încă. Am găsit azi dimineaţă că trebuie numaidecât să fac cunoscut tovară­şilor de lucru, fraţi şi surori, starea fondurilor şi să le dau îndrumări ca să nu facă datorii. Ne-am rugat împreună şi adunarea noastră a fost din cele mai fericite. Păreau toţi îmbărbătaţi”.

“Am voi să putem pomeni toate aceste izbăviri când ajutorul, uneori foarte mic şi întârziat, nu era totuşi niciodată cu un ban mai puţin decât ne trebuia nici cu un minut mai târziu de ceasul cerut de buna rânduială a casei”.

“La 8 februarie, seara (1842). Casele de adăpost erau mai sărace ca oricând; nu era nici măcar cu ce să se cumpere laptele a doua zi. La 9 februarie, deci, ajutorul trebuia să vină înainte de ceasul 8 dimineaţa, altfel Domnul nu era proslăvit. Însă a doua zi la ceasurile 7, un negustor din Bristol se ducea la biroul lui; era foarte zorit şi făcuse chiar un km, când simte nevoia să dea ceva pentru orfani.

“Nu pot acum – îşi zicea el – mă voi duce deseară”. Îşi urmă deci drumul spre banca lui. Însă neliniştea îi creştea; ea îl sileşte să se oprească şi să ia drumul spre azile. N-a făcut însă 100 de metri pe calea aceasta că se gândeşte la trebu­rile grabnice care îl aşteaptă la birou. “Cu neputinţă – îşi zice el – trebuie să mă duc la treburi”. Şi iată-l că apucă din nou drumul spre birou. Însă chemarea lui Dumnezeu răsună mai tare ca oricând în inima lui: “Nu aştepta până deseară, du-te îndată!” Şi iată-l că schimbă drumul pentru a doua oară şi se grăbeşte, bate la poarta orfelinatului, în­tinde 75 lei slujbaşului şi o şterge”.

“Cititorul – zice Müller – să-şi închipuiască sarcinile noastre. Mai mult de 2000 inşi de hrănit în fiecare zi! Cheltuiala în privinţa aceasta e mare. Dar orfanii nu tre­buiesc numai hrăniţi, trebuie să-i îmbraci, să le speli şi să le dregi hainele, ceea ce costă multe zeci de mii de lei pe fiecare an. Încălţămintele! Gândiţi-vă numai la încălţăminte! Ne trebuiesc 6000 de perechi de încălţăminte pe an. În fiecare an ne sosesc sute de orfani noi şi trebuie să-i în­zestrăm cu tot ce le e necesar. Sute pleacă ca ucenici, slugi, elevi, pedagogi, etc, şi trebuie să le facem rost de zestrea întreagă. Pentru fiecare ucenic avem de plătit 330 lei stăpânului; şi băieţii care ne părăsesc ca să se facă ucenici sunt foarte mulţi. Pe lângă aceasta toate cheltuielile pentru drum. Mai avem apoi cheltuielile pentru întreţinerea a cinci clă­diri – dar ele erau mai de grabă cinci şiruri de clădiri – foarte mari în care sunt mai mult de 1700 ferestre mari şi 500 săli. Vă puteţi gândi la cât se ridică în fiecare an numai cheltuielile de tencuit, văruit, zugrăvit, felurite întrebuinţări. Apoi câte mii de lucruri: pentru albituri, pentru masă, pentru spălat, paturi, etc., şi toate acestea de ţinut în bună stare. Apoi curăţitul, dresul, înnoirea mobilelor din 500 de săli! Unii copii sunt bolnavi; unii mor: alte cheltuieli”.

“Gândiţi-vă iarăşi la acel numeros stat major: inspec­tori, gospodari, gospodine, institutori, institutoare, per­sonal medical, ajutoare de tot felul, cu o leafă care trebuia căpătată de la Dumnezeu pentru fiecare”.

“Afară de astea, dări grele de plătit; apoi pe fiecare an cheltuieli mari aduse de împrejurări neobişnuite. Însă e de ajuns atât ca să vă dea o slabă idee de îndatoririle faţă numai de lucrarea orfelinatelor. Totuşi, totul se face uşor, căci în toate lucrurile privim spre Acela care este nespus de bogat”.

Aceste crize însă nu l-au slăbit în credinţă, ci l-au întărit mai mult. E adevărat că avea strângeri de inimă, gândindu-se la miile de guri care aşteaptă hrana şi la sărăcia din cămara de alimente, dar toate acestea l-au învăţat şi mai mult să atârne de Domnul. “Niciodată – zice el – n-am simţit starea de faţă a Domnului mai bine ca în clipele când, după gustarea de dimineaţă, n-aveam nimic pentru masa de la amiază, sau după masa de amiază, n-aveam nimic seara pentru ceai. Domnul dădea tot ce trebuia, fără ca vreun om să fi ştiut ceva din nevoia noastră. Totul vine de la Dom­nul, fără să cer cuiva ceva, nici direct nici indirect. Prin harul lui Dumnezeu aş vrea mai bine să trec prin cele mai mari greutăţi şi prin cele mai mari lipsuri, de cât să fac o cerere cuiva, în afara Dumnezeului cel viu… căci n-aş vrea să slăbesc cu nimic dovada pe care trebuie s-o dăm, anume că ajunge să ne încredem în Dumnezeul cel viu.

În însemnările lui din 26 mai 1874 scria: “În aceste vremuri din urmă, îmi vine mereu în gând faptul următor: o lucrare care cere 1.000.000 lei pe an şi nici un mijloc de a avea bani în mână! 2200 inşi nu numai de hrănit, ci şi de întreţinut în totul: de îmbrăcăminte, de încălţat, de încăl­zit, de luminat, de îngrijit de tot ce le trebuie în viaţă şi tu să n-ai nimic; 189 misionari de ajutat şi nimic în casă! 100 de şcoli (cu 9000 elevi) de întreţinut în totul şi să n-ai nimic pentru ele! Aproape patru milioane tractate şi zece mii exemplare din Sfânta Scriptură de trimis pe an şi tu să nu ai un ban! Însă Dumnezeu m-a călăuzit să întind lucra­rea aceasta şi care a întreţinut-o timp de 40 ani, Dumnezeul pe care mă bizui, va purta de grijă şi nu va îngădui să fiu dat de ruşine”.

Cine ar putea înţelege starea acestui bărbat când scria: “…şi să n-ai nimic”? Angrenat într-o lucrare aşa de mare, uriaşă, iar la un moment dat să nu ai nici un ban în casă! Lucrarea mare ne arată curajul credinţei lui, iar faptul că nici în cele mai mari nevoi nu recurgea la ajutorul omenesc ne arată atârnarea lui deplină de Domnul. El avea un Dum­nezeu viu şi atotputernic care, e adevărat, îl proba uneori, dar nu l-a lăsat niciodată de ruşine. Pe seama cărei în­tâmplări oarbe ar putea pune cei ce nu cred în Dumnezeu realizările lui George Müller? Cum pot ei explica o aşa viaţă? Nici cea mai sclipitoare raţiune nu poate soluţiona aşa probleme cum le-a avut George Müller decât numai Dum­nezeu. În el se încredea copilăreşte şi Lui îi cerea totul. Ba chiar a mers mai departe. El îşi verifica îndeaproape că rugăciunile îi sunt ascultate. De mai multe ori primise din partea unui negustor din Londra, pe care nu-l cunoştea, suma de 2500 lei. Odată, aflându-se în mare nevoie de bani, Müller cere lui Dumnezeu bani, şi cere în mod deosebit să pună pe inima negustorului gândul să-l ajute. A doua sau a treia zi negustorul trimite un nou cec de 2500 lei cu următoarele cuvinte: “Scumpul meu domn, cred că într-o înrâurire din partea lui Dumnezeu asupra mea, vă trimit cecul acesta”… “Cred – îşi zice Müller – şi acum sunt ascultat de două ori. Dumnezeu îmi trimite bani şi mi-i trimite prin omul pe care I-am cerut să-l întrebuinţeze”. Se mai putea îndoi el de existenţa Dumnezeului celui viu care răspunde prompt rugăciunilor?

Bizuirea lui pe Dumnezeu a determinat şi pe alţii la acest lucru. Într-o scrisoare primită la 5 iulie 1880 din Noua Zeelandă cu 125 lei se spunea: “Anul trecut am locuit la Bristol în faţa ferestrelor caselor dumneavoastră a căror vedere ne înnoia mereu credinţa. Am fost atunci opt luni fără lucru, neprimind decât 8 lei şi 75 bani pe săptămână pentru familia mea şi pentru mine. Dar Dumnezeu nu a îngăduit niciodată să fim în nevoie. Când lucrurile păreau mai negre, cele o mie de ferestre ale dumneavoastră lumi­nate seara erau “o mie de făgăduinţe” cum zicea soţia mea, şi pot să adaug: ele au adus o mie de ascultări”.

Iată câteva caracteristici de seamă ale acestui mare băr­bat:

El a fost un adânc cercetător al Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar de a două zi după convertire, el a avut o dorinţă mare după citirea Bibliei, dorinţă care nu l-a părăsit până la moarte. În fiecare zi se scula dis de dimineaţă să cerceteze Cuvântul. Mai întâi de toate la el era Biblia. Într-o scrisoare trimisă Societăţii Biblice pentru Britania şi Străinătate în 1897, el spunea că a citit Biblia mai mult de 200 ori, de 4 ori pe an timp de 69 ani.

El a dat ascultare deplină voii lui Dumnezeu. Dorea în chip sincer să cunoască în toate voia Lui. Era gata să lepede orice prejudecăţi, să se despartă de orice dorinţe personale şi să accepte în totul voia Lui. Nu voia să facă un pas fără El. Căuta să-I împlinească voia până în cele mai mici amănunte. Iată regulile lui în căutarea voii lui Dumnezeu:

1. “Dacă vreau să aflu care este voia Domnului trebuie să mă încredinţez mai întâi că voia mea a fost adusă la supu­nere deplină, adică nu păstrez nici urmă de voinţă proprie în ascunzişurile inimii… Voia Domnului nu ni se descoperă decât când suntem pe deplin hotărâţi să o facem.

2. Caut apoi să nu mă las furat de simţiri care m-ar putea amăgi. Pentru aceasta caut serios în Scriptură îndemnul care îmi trebuie. Nu mă mulţumesc cu un îndemn care mi s-ar părea mie “al duhului”, până nu cercetez amănunţit Cuvântul, ştiind bine că între Cuvântul scris şi între îndem­nurile Duhului e întotdeauna potrivire.

3. Abia după aceea pun în cântar împrejurările ca să le cercetez în lumina Cuvântului şi sub înrâurirea Duhului Sfânt.

4. În sfârşit, mă rog lui Dumnezeu cu toată căldura să-mi arate voia Lui. În felul acesta, prin rugăciune, prin cerce­tarea Cuvântului, prin întrebuinţarea dreptei judecăţi, ajung la înţelegerea lucrurilor potrivite cunoştinţei şi staturii mele duhovniceşti şi în deplină linişte, pornesc la lucru într-un duh de rugăciune”.

El a fost puternic în credinţă. Îl lua pe Dumnezeu pe cuvânt şi se bizuia în totul pe făgăduinţele Lui. Păşea cu îndrăzneală pe cărarea minunată a credinţei şi niciodată nu a fost dat de ruşine. Viaţa şi lucrările lui constituie o do­vadă că Dumnezeu Îşi ţine cuvântul dat.

El a fost stăruitor în rugăciune. Cu toate lucrurile, el venea înaintea lui Dumnezeu ca un copil înainte tatălui şi îi cerea până primea. Andrew Murray în cartea sa “Viaţa de rugăciune” spune: “După cum Dumnezeu a dat pe apostolul Pavel ca exemplu în viaţa de rugăciune pentru creştinii din toate timpurile, tot aşa a dat pe George Müller în aceste zile din urmă ca o dovadă pentru biserica Sa, cum în mod minunat şi chiar literal, El ascultă totdeauna rugăciu­nile”. Când a fost odată întrebat cu privire la ascultarea rugăciunilor, el a răspuns: “Există cinci condiţii pe care tot­deauna mă angajez să le îndeplinesc şi îndeplinindu-le am asigurarea răspunsului la rugăciunea mea:

1. Nu am nici o umbră de îndoială, fiindcă sunt asigurat că Domnul vrea să-i mântuiască “căci El vrea toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2:4) şi noi avem asigurarea că “dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1 Ioan 5:14).

2. Eu nu am pledat niciodată pentru mântuirea lor în numele meu, ci în numele binecuvântat al scumpului meu Domn Isus şi numai bazat pe meritele Lui (Ioan 14:14).

3. Eu totdeauna cred cu tărie că Dumnezeu vrea şi e gata să asculte rugăciunile mele.

4. Eu nu ştiu în mod conştient să mă fi dedat la vreun păcat, căci “dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inimamea, nu m-ar asculta Domnul” când Îl chem (Psalm 66:18).

5. Am stăruit cu credinţă în rugăciune mai mult de 52 de ani pentru câţiva şi voi stărui până voi primi răspuns (Luca 18:7).

În 1880, el scria: “În noiembrie 1844, am început să mă rog pentru cinci tineri”. El îşi avea lista lui de rugăciune. După 18 luni, trei s-au convertit, doi însă nici în 1897, după 53 ani nu erau întorşi la Dumnezeu, dar el stăruia încă să se roage. Unul s-a întors în anul 1898 după moartea lui George Müller.

EI trăia într-o pace adâncă. Din fire era iritabil. La în­ceput, chiar faptul că o soră l-a ţinut mai mult de vorbă, l-a enervat rău, dar pe măsură ce a înaintat în experienţa cu Dumnezeu, a ajuns calm şi plin de pace în toate încercă­rile grele prin care a trebuit să treacă. Era o adeverire că harul şi pacea se înmulţesc prin cunoaşterea Domnului Isus (2 Petru 1:2).

El a fost un harnic câştigător de suflete. Era însetat după mântuirea păcătoşilor. Uneori mergea din casă în casă să spună oamenilor vestea bună. Apoi trimitea în cartierele sărace anumite persoane spre a le citi Biblia. Această pa­siune după sufletele pierdute l-a mistuit până şi la bătrâneţe. Între 70 şi 87 ani, adică între anii 1875 şi 1892 el face 17 călătorii misionare. Astfel cutreieră Anglia, Franţa, El­veţia, Germania, Olanda, Canada, Statele Unite, Spania, Italia, Austria, Boemia, Polonia, Egipt, Palestina, Turcia, Grecia, Rusia, India. Acest jar care îl purta în piept, l-a făcut să câştige peste 30.000 de suflete pentru Domnul.

El a fost un rob smerit. Niciodată nu a căutat să se scoată pe el în evidenţă. Nu-şi asuma niciodată un merit personal, ci era dornic de proslăvirea Stăpânului său.

În chemarea sa a fost neobosit până în seara zilei de 9 martie 1898, când a ţinut ora de rugăciune din casa de orfani Nr. 3, cerând să se cânte una din cântările sale pre­ferate:

“Acolo sus o nenumărată mulţime

În cântările ei de laude, cântă Numele lui Isus

Ea respinge orice merite personale,

“Dar vesteşte numai lucrarea lui Isus”

iar a doua zi dimineaţă la ora 7 a plecat fără dureri şi sufe­rinţe la Domnul şi Mântuitorul său pe care L-a slujit cu atâta elan şi a cărui glorificare a urmărit-o mereu.

CAPITOLUL 18

JOHN SMYTH

Prima parte a vieţii lui John Smyth e obscură. Se ştie doar că a studiat la Universitatea Cambridge, Anglia cu renumitul profesor Francis Johnson şi şi-a primit diploma prin 1593. Henry C. Vedder în cartea sa “O scurtă istorie a baptiştilor” spune că Smyth a fost hirotonit ca preot în biserica anglicană de către episcopul Wickham din Lincoln. Pe data de 27 septembrie 1600 a fost însărcinat cu păsto­rirea parohiei din Lincoln. El era foarte inteligent şi în­zestrat cu o minte cercetătoare. Studiind Biblia el a ajuns să îmbrăţişeze convingerile puritanilor. Aceasta a dus la un conflict cu autorităţile. Astfel pe data de 13 octombrie 1602, el a fost destituit din slujba de preot, dar documentele arată că el totuşi a funcţionat până în 1605. Atunci s-a mutat la Gainsborough, unde şi-a câştigat existenţa practicând medicina.

La Gainsborough el a găsit o parohie neglijată. Vicarul Jerome Phillips primea salariul, dar nu se ostenea să ţină servicii sau să se îngrijească de nevoile spirituale ale mem­brilor. Smyth, fără să stea mult pe gânduri, a vorbit cu popo­rul şi au început să aibă servicii de închinăciune. Ei l-au ales ca păstor, dar episcopul n-a vrut să-i dea recunoaşterea şi l-a condamnat aspru pentru zelul şi îndrăzneala sa de a aduna poporul la închinăciune.

Desărcinat din slujire, el s-a apucat din nou de studierea Bibliei. După nouă luni de mari frământări lăuntrice. În 1606 el a părăsit biserica oficială şi a trecut de partea sepa­ratiştilor. Separatişti se numeau cei ce au acceptat Reforma şi nu mai recunoşteau autoritatea bisericii anglicane, ci se întruneau separat pentru închinăciune. Ei căutau să trăiască viaţa curată conform învăţăturilor evanghelice. La Gains­borough el a adunat pe câţiva care împărtăşeau aceleaşi idei şi a format cu ei o biserică. El a fost numit învăţătorul bisericii, căci ei aveau o reacţie faţă de numele de preot. Între membrii de seamă ai acestei biserici au fost Thomas Helwys şi John Murton, care mai târziu au ajuns bărbaţi de seamă în viaţa bisericească. Ei au constatat că în locali­tatea vecină, Scroby, doar la câţiva kilometri se afla o altă grupare, de separatişti printre care se aflau William Bradford, William Bewster şi John Robinson, care au emigrat în America şi au devenit conducători de frunte. În această perioadă separatişti au început să apară peste tot în gru­puri tot mai numeroase. Starea de păcătoşenie şi decădere din sânul bisericii oficiale şi stricăciunea din viaţa preoţilor a făcut pe tot mai mulţi să-şi dea seama de abaterea de la învăţăturile Evangheliei. Era un fel de trezire şi revenire la creştinismul primitiv.

Această înmulţire a separatiştilor a stârnit furia regelui Iacob I. El porunci ca toţi să se conforme cu biserica ofi­cială sau să părăsească ţara. O violentă persecuţie s-a pornit împotriva tuturor separatiştilor. Mulţi au fost aruncaţi la închisoare. Chiar şi soţia lui Thomas Helwys a fost întem­niţată în castelul York. Atunci John Smyth a scris o carte numită “Principiile şi concluziile cu privire la biserica vizi­bilă”. În ea declara că “Biserica e o părtăşie vizibilă a sfin­ţilor… uniţi prin legământ cu Dumnezeu şi unii cu alţii, să folosească în mod liber lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, conform Cuvântului, pentru edificarea lor mutuală şi spre gloria lui Dumnezeu”.

În prima parte a anului 1608 Smyth cu biserica lui, pre­cum şi alţi separatişti au fugit din cauza persecuţiei în Olanda, s-au stabilit la Amsterdam şi au format a doua biserică engleză. Smyth era învăţătorul lor şi se întreţinea şi aici din practicarea medicinii. Prima biserică engleză la Amsterdam a fost formată tot din separatişti care s-au refugiat aici încă din anul 1593 şi aveau ca păstor pe Francis Johnson, care a fost profesorul lui Smyth la Cambridge. Gruparea din Scroby au fugit şi ei în Olanda, au stat puţin la Amsterdam, apoi s-au stabilit la Leyden. Aceştia mai târziu au emigrat în America, îmbarcaţi pe corabia Mayflower.

În Amsterdam, Smyth a ajuns în contact cu învăţăturile teologului Arminius care susţinea că mântuirea e pentru toţi cei ce o primesc, în contrast cu Calvin care susţinea că mântuirea e numai pentru cei aleşi. La fel a ajuns să cunoască învăţăturile anabaptiştilor menoniţi care s-au refugiat în mare număr în Olanda. Smyth din nou a luat Biblia şi a cer­cetat-o cu de-amănuntul. Concluziile lui au fost că da, mân­tuirea e pentru toţi păcătoşii care sunt gata să se pocăiască şi să creadă, iar în legătură cu botezul copiilor mici, şi-a dat seama de netemeinicia lui. În tot Noul Testament el nu a găsit nici un singur verset în care să se arate că ar fi fost botezat vreun copil mic. Din contră a constatat că întâi păcătosul trebuie să primească mântuirea, să fie născut din nou prin Duhul Sfânt, să-şi mărturisească cu gura sa cre­dinţa şi abia după aceasta poate fi botezat; că biserica tre­buie să fie formată din membri născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturisirii credinţei lor. Aceste convingeri biblice el le-a împărtăşit grupului său. Apoi în 1609 a scris un tractat cu aceste adevăruri ale Noului Testament, în con­trast cu practica bisericii oficiale. Tractatul l-a intitulat: “Caracterul fiarei”.

De fapt încă din 1608 găsim că relaţiile dintre cele două biserici separatiste engleze au fost rupte datorită divergenţelor de păreri. Acum John Smyth în înţelegerea cu grupul său au făcut un pas mai îndrăzneţ. Au dizolvat biserica lor care era formată pe baza semnării unui legă­mânt şi au format o nouă biserică, după modelul bisericii primare, formată pe baza mărturisirii de credinţă şi a bote­zului. Întrucât nici unul nu era botezat, Smyth s-a botezat pe sine apoi a botezat pe Thomas Helwys şi pe alţi 36 membri. Aceasta a fost prima biserică baptistă despre care există documente precise. Mai sunt încă vreo 10 biserici baptiste care îşi pretind întâietatea fiindcă au existat cu mult înainte. Astfel la Hill Cliff a luat fiinţă în 1522, la Eythorne, Coggeshall şi Braintree în 1550 şi altele, dar nu avem nici un document precis despre ele, doar în vreo două cazuri există o evidenţă arheologică: baptistiere dezgropate care au fost folosite pentru botezarea oamenilor mari, nu a copilaşilor.

Despre biserica baptistă a lui Smyth avem o relatare a lui Robinson, pastorul separatiştilor de la Leyden. Iată ce a scris el: “Dl. Smyth, Dl. Helwys şi ceilalţi au dizolvat biserica lor de odinioară, au tăgăduit-o şi s-au întrunit pentru a forma o nouă biserică pe baza botezului… Dl. Smyth s-a botezat întâi, apoi a botezat pe Dl. Helwys şi pe restul care au făcut mărturisire personală”.

Chiar Smyth a considerat că e necesar să explice celorlalţi pasul acesta. Într-o “Epistolă către cititor” el a scris:

“Către oricine iubeşte Adevărul, salutare. Poate părea cu totul curios ca un om să-şi schimbe adeseori religia şi nu poate fi socotit ca ceva recomandabil la un om să facă multe alteraţii şi schimbări în chestiuni de aşa greutate cum sunt cazurile de conştiinţă şi dacă statornicia se cere în ceva e în religie”. El a căutat în această scrisoare să arate celorlalţi separatişti doctrina botezului, care l-a determinat să se separe de ei.

“Deci, aceasta e întrebarea: dacă botezul copilaşilor poate fi valabil, da sau nu; şi dacă persoana fiind botezată ca şi copilaş nu trebuie să renunţe la acel botez fals şi să-şi asume adevăratul botez al lui Cristos, care trebuie ad­ministrat persoanelor care îşi mărturisesc credinţa lor şi păcatele lor, aceasta fiind controversa între noi şi separatişti. Considerând ce este botezul, un copilaş nu e cu nimic mai capabil pentru botez decât orice altă vieţuitoare neraţională şi insensibilă. Căci botezul nu e o spălare cu apă, ci e bote­zul duhului, mărturisirea cu gura şi apoi spălarea cu apă”.

În continuare el arată că “adevărata biserică” trebuie să fie fondată nu numai pe separarea de biserica oficială a Angliei, ci pe principiul botezului, după ce s-a petrecut pocăinţa şi mărturisirea păcatelor. Iar celor ce ridicau chestiunea succesiunii apostolice, el le răspunse că adevărata succesiune apostolică nu e aceea a rânduielilor exterioare şi a organizaţiilor vizibile, ci a credinţei şi practicii adevărate. Afirma cu tărie că oamenii, clerul, trăind în păcat, au pierdut de mult această succesiune.

După formarea acestei biserici, Smyth şi cu Helwys au întocmit o Mărturisire de credinţă. Toate afirmaţiile erau susţinute cu texte biblice. În ea tratau crezul cu privire la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, inspiraţia Bibliei, starea de păcat, mântuirea, botezul, Ziua Domnului, precum şi principiul libertăţii de conştiinţă, că statul nu poate im­pune cuiva ce să creadă sau ce să nu creadă.

În anul 1611, Regele Iacob I a dispus tipărirea Bibliei cunoscută şi azi ca versiunea King James. Ea a fost folosită de Smyth pentru răspândirea învăţăturilor sale.

După câtva timp John Smyth s-a alăturat menoniţilor, iar cu conducerea bisericii a rămas Thomas Helwys. În anul 1611 membrii bisericii s-au înţeles împreună să se reîntoarcă în Anglia. În anul 1626 în Anglia existau cinci biserici baptiste cu un număr total de 150 membri. În 1644 au fost 47 biserici baptiste.

John Smyth a rămas în Olanda unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit în anul 1612.

CAPITOLUL 19

ROGER WILLIAMS

Roger Williams a fost fondatorul primei biserici baptiste în America. El a fost un vajnic luptător pentru deplina libertate de conştiinţă, fiecare om să fie liber să creadă ce vrea şi pentru separarea bisericii de stat.

El s-a născut în Londra, Anglia, în anul 1603. Tatăl său avea o prăvălie de haine bărbăteşti. Casa lor era în Piaţa din faţa închisorii Newgate, locul unde autorităţile executau pe cei condamnaţi la moarte pentru credinţa lor. Ca băiat, Roger mărturiseşte că a văzut multe execuţii. În timp ce gloata adunată la un aşa spectacol râdea şi îşi bătea joc de bieţii condamnaţi, în el s-a dezvoltat un simţământ de milă faţă de cei martirizaţi şi de scârbă de cei ce îi torturau şi executau fără pic de simţ uman pe cei a căror singură crimă era că nu credeau ca ei. Probabil că acele scene în­fiorătoare l-au făcut să devină unul din marii luptători pentru libertatea de conştiinţă.

Prin relaţii de familie din partea mamei, tânărul Roger a ajuns în contact cu persoane influente în viaţa politică a Angliei. Mamă-sa se trăgea din renumita familie Pemberton, prieteni buni cu Sir Edward Coke, unul din marii avo­caţi ai acelei vremi. Dându-şi seama că Roger e talentat, acesta l-a pus sub instruirea unui profesor să înveţe steno­grafia. Când Roger a fost de 18 ani i-a asigurat o bursă de studii. Când Sir Edward a fost însărcinat de rege să fie Şeful Justiţiei, el l-a angajat pe tânărul Roger ca secretar-stenograf al Camerei înstelate. Zi de zi înaintea acestei Curţi de Justiţie erau aduşi bărbaţi, femei şi adeseori copii acuzaţi de crime religioase. Roger transcria toate acuzele aduse împotriva acelor persoane numite eretice. Nedreptatea pedepsirii pentru refuzarea unor principii religioase impuse de stat, pentru tăgăduirea a ceea ce conştiinţa lor nu putea accepta, a dezvoltat în el o dârzenie intensă de a lupta împotriva oricărei intoleranţe. Îşi zicea că trebuie să vină ziua când să poată apăra dreptul fiecăruia de a-şi urma conştiinţa sa în chestiunile religioase.

Sir Edward a continuat să-i asigure bursa la Colegiul Pembroke din Cambridge pe care l-a absolvit în 1627. Ca student, Roger a participat la multe discuţii dintre Sir Edward şi William Laud, episcopul Londrei, iar mai târziu arhi­episcop de Canterbury, care era un înverşunat duşman al puritanilor şi al calviniştilor. Şeful Justiţiei se opunea unor asemenea păreri, iar Roger lua mereu partea şefului său apărând cauza puritanilor.

El a continuat încă doi ani la Universitatea Cambridge studiind teologia şi limbile: greaca, ebraica, latina, germana şi franceza. La terminare, era cunoscut ca un elocvent pre­dicator, un dibaci purtător de dispute şi un rebel faţă de o religie impusă de stat. El a fost luat ca şi capelan al casei lui Sir William Masham. Datorită acestei poziţii, a ajuns să cunoască pe Oliver Cromwell şi pe alte persoane mar­cante.

El a făcut propunere de căsătorie unei tinere de viţă nobilă, dar fiind refuzat de părinţi, s-a căsătorit cu o servitoare din casa Masham numită Maria Barnard. Prietenii l-au criticat pentru această alegere, dar Maria s-a dovedit o soţie ideală pentru viaţa sa supusă atâtor încercări în anii tulburi de mai târziu.

Cu mare dezamăgire şi amărăciune, Roger a văzut pe Sir Edward, şeful lui, degradat din porunca regelui Iacob şi trimis la închisoarea din Turnul Londrei. Şi zile mult mai rele aveau să urmeze după urcarea pe tron a regelui Carol I. Acesta dădu toată puterea arhiepiscopului Land spre a pri­goni pe credincioşi puritani. Prin 1630 campania de exter­minare a tuturor celor ce nu mai erau catolici a atins culmea. Mulţi au fost arestaţi, amendaţi, mutilaţi şi uneori execu­taţi. Cu aprinsa indignare, Roger a fost martor la tratamen­tul crud aplicat lui Dr. Alexander Leighton, un predicator puritan de mare influenţă. Iată sentinţa dată de arhiepisco­pul Land:

“Condamnat la închisoarea Flotei pe viaţă şi să plă­tească o amendă de zece mii de lire sterline, înalta Comisie trebuie să-l degradeze din slujba lui; să fie adus apoi la stâlpul infamiei la Westminster în timp ce judecătorii îşi vor lua locul acolo şi el să fie biciuit public; după biciuire să fie ţinut la stâlpul infamiei un timp potrivit, să i se taie o ureche, să i se despice una din nările nasului, să fie în­semnat în faţă cu fierul roşu cu literele SS semănător de sediţie, adică de răscoală; apoi să fie dus înapoi la închi­soare şi după câteva zile să fie pus din nou la stâlpul infamiei în cartierul Cheapside; acolo să i se despice cealaltă nară a nasului şi să i se taie cealaltă ureche, iar după aceasta să fie închis într-o celulă strâmtă pentru tot restul vieţii sale”.

Nu e mirare că privind la aşa torturi şi schilodiri, în Roger s-a stârnit îndârjirea de a lupta împotriva unor aşa pedepse sălbatice date pentru diferenţe de păreri în cele religioase. Atunci el s-a identificat cu separatiştii baptişti şi a scris un mişcător protest pe care l-a adresat arhiepiscopului Land, în care prin cuvinte tăioase dădea grai nemuritoarei sale opoziţii faţă de orice intoleranţă religioasă.

Vai, câte nu au avut de îndurat fraţii noştri! Sentinţa dată de arhiepiscop arată cruzimea ce o avea în inima sa şi reliefează tăria de credinţă a condamnatului.

Episcopul când a citit protestul lui Roger a poruncit ca autorul să fie arestat şi adus la judecată. Dar acesta calm s-a hotărât să nu cadă victimă în ghearele unei fiare cu mitră pe cap, ci să lupte mai departe fugind în Olanda. Pe vremea aceea mai mulţi baptişti şi quakeri au luat drumul pribegiei. Dar Roger n-a fugit în Olanda căci primi o invitaţie urgentă de la biserica puritanilor din Boston, America, să devină predicatorul lor. Astfel la 8 decembrie 1630, în secret, el se îmbarcă cu soţia pe o corabie din Bristol să meargă în America. În jurnalul guvernatorului John Winthrop din Massachusetts pe data de 5 februarie 1631, ni se spune că a dat un bun venit corăbiei Lion sosită în portul Boston cu douăzeci de pasageri, şi pomeneşte cu numele pe patru pasageri dintre care doi sunt Roger Williams – păstor – şi soţia lui. Alături de guvernator erau mai mulţi reprezen­tanţi a bisericilor din Massachusetts care au venit să întâmpine pe noul păstor, căci auziseră de elocinţa lui şi că a ales exilul spre a scăpa de furia celor ce-l urmăreau. În Boston era nevoie de păstori cu pregătire şi acest bărbat înalt, in­teligent, în vârstă de 28 ani era un răspuns la rugăciunile lor.

La Boston, Roger se aştepta să găsească la puritani bise­rica despărţită de stat, dar oamenii erau tot cu mentalitatea veche că statul trebuie să suporte religia şi să sancţioneze pe cei ce nu cred ca ei. Când a aflat aceasta, Roger a refuzat să accepte postul oferit. El era pentru deplina separare a bisericii de stat şi avea intenţia să poarte mai departe torţa libertăţii de conştiinţă.

La început au vizitat mai multe localităţi din Massachusetts şi au găsit la Salem un grup care au emigrat din Anglia în 1628 şi care s-au separat de cei din Boston pentru aceleaşi motive pentru care Roger n-a acceptat pastoratul. Acolo a predicat şi membrilor le-a plăcut. Ei i-au cerut să rămână păstorul lor şi el a acceptat.

“Conform legii divine – spunea Roger – ofiţerii coroanei nu au nici un drept să se amestece în felul cum să se închine o persoană”. Aceasta a înfuriat pe demnitarii de la Boston. Ceva mai mult, Roger a mers printre indienii din Narragansett, le-a predicat şi lor şi le-a spus că Marele Spirit a fost Creatorul şi Tatăl omenirii, că El poartă de grijă de copiii Lui şi doreşte ca toţi oamenii să se trateze ca fraţi.

Aceşti indieni au vândut terenul celor din Boston, dar coloniştii nu puteau concepe să fie fraţi cu indienii. De aceea, aceste afirmaţii ale lui Roger i-a înfuriat şi mai mult. Timp de şase luni l-au hărţuit într-una pe Roger, dar acum l-au ameninţat cu arestarea. Din această cauză, el îşi ia soţia şi se refugiază la Plymouth, unde e primit ca păstor asistent. Aici a stat doi ani. Guvernatorul William Bradford lua parte şi el la această biserică şi avea o deosebită preţuire pentru tânărul păstor. În mai multe rânduri, Roger s-a dus la indienii Massasoits să-i înveţe Evanghelia. Şeful şi vitejii lui l-au primit bine şi le plăcea de el căci îi iubea ca un frate şi le spunea că toţi suntem copiii Marelui Spirit. El a făcut cu ei un tratat de prietenie, lucru ce a avut mare impor­tanţă ceva mai târziu.

În vara anului 1633, el a primit o chemare oficială să se reîntoarcă la Salem ca păstor. El a acceptat cu bucurie, şi s-au mutat din nou la Salem. Aici li s-a născut primul lor copil. Fiindcă el vorbea tot mai mult împotriva intoleranţei religioase, autorităţile au devenit tot mai dârze contra lui, hotărâte să-l amuţească. Se pare că datorită atitudinii lui, Tribunalul pe data de 14 mai 1634 a dat o ordonanţă prin care cerea ca toţi să depună jurământul faţă de autorităţi. Prin aceasta voiau să lichideze orice opoziţie. Oricine re­fuza, era pedepsit cu expulzarea. Fiindcă Roger nu a fost gata să dea ascultare ordonanţei, pe data de 19 octombrie 1635 s-a dat o sentinţă împotriva lui să fie exilat, dar i s-a dat oportunitatea să renunţe la părerile sale. A doua zi, plenul de judecată s-a adunat să-l asculte. În faţa lor, Roger a declarat: “Eu voi fi gata nu numai să fiu legat şi exilat, ci chiar să mor în Noua Anglie pentru convingerile mele şi pentru adevăr aşa cum îl văd eu”.

Tribunalul i-a acordat şase săptămâni de pregătire ca să părăsească colonia. Apoi, fiind iarnă, i-au prelungit termenul până primăvara. O seamă de prieteni veneau seara, după ce se întuneca, să-şi exprime regretul lor pentru această situaţie. Printre aceştia a fost şi Henry Vane, junior, fiul unui renumit bărbat de stat din Anglia, care mai târziu i-a fost de mult folos.

Într-o zi un prieten i-a adus în secret vestea de la guver­natorul Winthrop că autorităţile din Boston se pregătesc să-l aresteze şi să-l trimită legat în Anglia cu o corabie. Fiindcă nu dorea să ajungă în Anglia, Roger îşi făcu un plan să fugă la indienii din Narragansett. După ce s-a în­noptat, şi-a îmbrăcat hainele groase căci era iarnă, a luat ceva de mâncare, şi a sărutat soţia şi copilul şi a plecat. Un viscol cu lapoviţă pătrundea până la os. El a luat-o spre sud-vest peste holde, prin păduri cu zăpadă mare. Era în luna ianuarie 1636. Târziu noaptea, obosit fiind, a căutat să rupă crăci de brad şi să-şi facă un culcuş la un loc mai adăpostit. De-odată a auzit ceva în urma lui. Întorcându-se a zărit pe servitorul său credincios că i-a călcat pe urme şi l-a găsit.

În aceeaşi seară, Magistratul şef a poruncit căpitanului Wainwright să treacă cu corabia de la Boston peste golf la Salem să-l aresteze noaptea pe Roger Williams, să-l pună în cătuşe spre a fi dus în Anglia. Căpitanul a executat or­dinul, dar nu l-a mai găsit pe Roger, căci acesta plecase.

A doua zi, Roger şi-a continuat drumul ocolind tribul feroce al Pequoţilor şi în sfârşit după 14 săptămâni de pribegie, mult timp fără pâine, a ajuns la indienii Narragansett. Aceştia l-au primit bine ca pe un frate. El era extenuat de puteri şi aproape îngheţat. Indienii i-au dat hrană şi adăpost şi l-au rugat să rămână ascuns la ei. Mai târziu soţia şi alţi membri ai bisericii din Salem s-au unit cu el în exil. Prin luna iunie, Roger cu câţiva din aceştia cu o canoe au mers pe râu şi au trecut de partea cealaltă. Acolo au găsit un puternic izvor cu apă rece. Locul acesta îi fusese dăruit de Şeful Massasoit. În timpul iernii, s-a iscat o neînţelegere între doi şefi de trib şi era cât pe-aci să înceapă război, dar Roger s-a dus şi la un şef şi la celălalt şi a mijlocit pacea. Drept recunoştinţă Massasoit i-a dat pământul de pe malul estic al râului Seekonk. Atunci Roger a luat hotărârea să înfiinţeze o colonie, unde toţi cetăţenii să se bucure de o deplină libertate religioasă. Fiind sfătuit de guvernatorul Winthrop din Plymouth că şi colonia din Massachusetts are pretenţii la acel teren, Roger a cumpărat de la Canonicus, un indian foarte temut, un mare teren în partea de vest a râului Mooshussuc şi acolo au început să-şi clădească lo­cuinţe. Era la o depărtare de 43 km de la Atlantic şi 72 km de la Boston. Noua colonie a fost numită Providence, ca mulţumire pentru mila providenţială a lui Dumnezeu faţă de el, oraş providenţial de scăpare pentru toţi cei asupriţi şi prigoniţi din pricina credinţei lor. El a anunţat că noua colonie va avea un guvern civil, dar nu va avea nici o auto­ritate în cele religioase, ci fiecare se va închina în felul lui, sau dacă vrea va fi liber să nu se închine. Acesta a fost pri­mul oraş cu deplină libertate de conştiinţă, şi cu biserica separată de stat.

Atunci au început să se mute la Providence toţi cei hărţuiţi din Boston şi din Massachusetts, chiar şi câteva familii de evrei din New Amsterdam. Astfel Roger a pus la îndemână tuturor exilaţilor şi refugiaţilor din pricina tiraniei un pământ al libertăţii.

După trei ani, Roger Williams s-a hotărât să organizeze o biserică conform principiilor evanghelice, după modelul bisericii primare, o biserică ai cărei membri să fie botezaţi prin cufundare pe baza mărturisirii credinţei lor. Astfel într-o zi din luna martie au hotărât să aibă primul botez în apa rece a râului. Roger încă nu era botezat pe baza credinţei sale, de aceea el a fost primul care a păşit în apă şi a fost botezat de Ezechiel Holliman, un fost membru al bisericii din Salem, apoi Roger a botezat pe alţi unsprezece. Aşa a luat fiinţă prima biserică baptistă din America. La înce­put serviciile religioase s-au ţinut în casa lui Roger, dar mai târziu au clădit o casă de rugăciune. Aceasta a fost prima casă de rugăciune baptistă din America. După câtva timp, în 1640 el şi-a dat demisia din pastoral şi s-a retras din această biserică, dar a rămas cu conducerea coloniei.

Noua colonie a crescut. Apoi s-a format o nouă locali­tate numită Newport şi altele au urmat. Atunci colonia a luat denumirea de Rhode Island. Roger Williams a în­tocmit un act care a devenit de o uriaşă însemnătate istorică. E documentul cu privire la libertatea de conştiinţă şi la separarea bisericii de stat. Iată conţinutul:

“Noi a căror nume sunt semnate mai jos, dorind să locuim în oraşul Providence, promitem numai în lucrurile civile să ne supunem în ascultare activă sau pasivă la toate ordi­nele sau învoirile care vor fi făcute pentru binele public al tuturor, într-un fel ordonat, prin consimţământul major al locuitorilor prezenţi, a capilor de familii incorporaţi în acest oraş şi a altora când vor fi admişi aici”.

Desigur atunci când Roger şi ceilalţi au semnat acest document n-au putut prevedea că peste un veac şi jumătate, cele patru cuvinte “numai în lucrurile civile”, aveau să fie acceptate ca parte fundamentală a constituţiei Statelor Unite.

Roger nu s-a mulţumit să vadă libertatea de conştiinţă asigurată prin legi în statul Rhode Island, ci a căutat să urmărească aplicarea acestor legi. Odată la consiliul lor, cineva a propus o lege cu privire la sărbătorirea Duminicii şi interzicerea lucrului în aceea zi, dar Roger s-a opus unei aşa legi spunând că aceasta e o chestiune de conştiinţă, deci fiecare e liber să o sărbătorească sau să nu o sărbătorească.

Roger Williams nu avea decât 35 ani când a dat lumii acest nou model de libertate a conştiinţei. El a fost un băr­bat cu o voinţă puternică, pătruns de dorinţa de libertate pentru toţi, stăpânit de un spirit al păcii şi fără gând de răz­bunare. În urma unui atac dat de cei din Boston asupra indienilor, triburile Pequoţilor s-au unit cu cei din Narragansett să dea năvală asupra albilor şi să-i stârpească. Aflând despre aceasta, cei ce l-au condamnat altădată, acum au apelat la Roger să intervină spre a-i linişti pe indieni. Numai datorită eforturilor lui, coloniştii au fost cruţaţi de un mare măcel. La fel ori de câte ori în tratativele lor cu indienii aveau nevoie de un bun translator, Roger era chemat să-i ajute şi niciodată el nu i-a refuzat.

În 1643, Roger a fost trimis la Londra să obţină re­cunoaşterea coloniei lor. Acum Sir Henry Vane care era membru al Parlamentului i-a fost de mult ajutor. El i-a aranjat întâlniri cu Oliver Cromwell, cu Milton şi alţi înalţi demnitari din acea vreme. În sfârşit pe data de 14 martie 1644 Parlamentul Lung a recunoscut noua colonie Rhode Island şi a dat coloniştilor dreptul să-şi formeze propriul lor guvern şi să-şi facă legile lor, iar Roger a fost recunoscut ca preşedinte al coloniei. În acest document întocmit de Roger şi aprobat de Parlament, era precizată forma democra­tică de guvernământ prin cuvintele: “Din popor, prin popor şi pentru popor”.

După obţinerea recunoaşterii, Roger s-a întors în America şi a fost întâmpinat de colonia lui cu mari ovaţii. Chiar şi indienii cu trupurile vopsite cu roşu, albastru şi galben pentru paradă, iar şefii de trib împodobiţi cu specifica lor coroană de pene strălucitoare au venit să-l întâmpine. Când el a ajuns pe ţărmul celălalt al râului, 14 canoe albe şi galbene s-au dus înaintea lui şi l-au trecut peste râu. Când a debarcat, indienii au scos un prelung salut “Ua, ua, ua!” apoi l-au luat pe umeri şi l-au dus până în faţa Mariei, soţia sa. Roger a fost copleşit de această manifestare a dragostei. El le-a împărtăşit reuşitele sale şi s-a bucurat că e din nou în mijlocul lor la Providence.

Azi în oraşul Providence se află un mare parc ce poartă numele lui Roger Williams, iar figura lui imortalizată în piatră priveşte spre oraşul care a devenit un liman al libertăţii pentru toţi cei asupriţi. Clădirea bisericii baptiste de un stil arhitectu­ral colonial pentru biserica ce a înfiinţat-o el, serveşte şi azi ca locaş de închinăciune.

El a zis: “Nici preţul, nici banii n-au putut procura Rhode Island. Rhode Island a fost procurată prin dragoste”.

El a murit în anul 1684.

CAPITOLUL 20

ZINZENDORF

După martirajul prin ardere pe rug a marelui reformator din Boemia, Jan Hus, “fraţii” au avut de îndurat veacuri de persecuţii. Mulţi dintre ei au pecetluit cu sângele lor mărturia despre dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea prin Isus. Întemniţările, torturile, schingiuirile, i-au determinat în 1722 pe mulţi să-şi părăsească casele lor părinteşti şi să fugă în Germania, unde un tânăr nobil le-a acordat azil pe moşiile sale din Saxonia. Acestei aşezări, colonie de refugiaţi credincioşi, i-au dat numele “Herrnhut” (Paza Domnului). Tânărul nobil era contele de Zinzendorf, omul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru o mare trezire spirituală şi mântuirea multora. Biserica fraţilor moravieni a primit prin el un nou suflu, a cunoscut vremuri de înviorare şi de ridicare spirituală şi de multă rodnicie.

E minunată grija pe care o desfăşoară Dumnezeu faţă de unii pe care îi alege pentru lucrări speciale. După cum albinele pentru o viitoare matcă creează o botcă mai mare şi îi dau o alimentaţie specială, tot aşa şi Dumnezeu creează condiţii şi împrejurări speciale pentru unii aleşi ai Săi.

Contele Nikolaus Ludwig von Zinzendorf s-a născut în 26 mai 1700 la Dresda. La numai şase săptămâni după naşterea sa i-a murit tatăl, iar mama s-a recăsătorit. Copilul a fost lăsat în grija bunicii şi a unei mătuşi. Amândouă erau femei foarte evlavioase şi bune prietene cu Spener, întemeietorul pietismului german, om inspirat de Baxter. Ele i-au dat copilului o educaţie aleasă, care a determinat întregul curs al vieţii sale; şi toate ispitele şi momelile pe care le poate aduce lumea unui tânăr bogat, talentat şi cu titluri, nu l-au putut abate de la calea lui. Se distinge printr-o evlavie precoce.

Încă la vârsta timpurie de patru ani, el a făcut următorul legământ: “Scumpe Salvator, fii al meu şi eu voi fi al Tău!” El şi-a ales ca motto al vieţii sale faimoasa mărturisire: “Am o singură dorinţă: ea e Cristos şi numai Cristos”. Din vremea copilăriei şi a anilor de şcoală, avem următoarea mărturie: “Eu nu numai că am fost ferit de a săvârşi păcate mari, dar în multe cazuri am reuşit ca pe acei ce încercau să mă ducă pe cărări greşite, să-i fac să îngenuncheze împreună cu mine şi astfel pe unii din ei i-am câştigat pentru Cristos. Acesta a fost cazul nu numai la şcoală, ci chiar şi la universitatea pe care am urmat-o şi în călătoriile pe care le-am făcut de atunci. În timp ce eram la Universitate, făceam exerciţii fizice, căci le socoteam folositoare. Dar niciodată nu mi-am permis să dansez sau să iau parte la întruniri compromiţă­toare de băieţi şi fete, fiindcă le consideram rele şi păcătoase. Îmi plăceau distracţiile, dar de îndată ce simţeam că mi se ridică în suflet afecţii nedisciplinate, mă simţeam osândit. Sufletul meu în întregime tindea încontinuu spre cruce. Cu fiecare pe care îl întâlneam, vorbeam despre acest subiect”.

La zece ani a început şcoala de gramatică fondată de Franke la Halle, iar la 17 ani a fost admis la Universitate. El dorea mult să devină un vestitor al Evangheliei, dar întreaga familie, fiind oameni cu titluri, au considerat că ar fi o înjosire pentru ei ca el să apuce o aşa slujbă şi l-au dat să studieze dreptul, ca să poată urma cariera tatălui său de consilier şi ministru de stat.

Terminând cursurile universitare, avea să-şi completeze educaţia prin călătorii şi vizite în ţări străine. Dar pretutindeni dorinţa supremă de dragoste şi părtăşie cu Cristos cel răstignit îl controla mereu. Vizitând galeria de picturi din Düsseldorf şi privind picturile, atenţia i-a fost frapată de un tablou “Ecce Homo”, ce reprezenta suferinţele lui Cristos Domnul şi dedesubt avea cuvintele:

“Aceasta am făcut Eu pentru tine. Ce faci tu pentru Mine?”

Tabloul era lucrat de un pictor credincios numit Stenburg. După trezirea sa spirituală prin citirea Noului Testament, pictorul dorea să împărtăşească şi altora bucuria pe care o primise. Dragostea pentru Mântuitorul îi umplea inima. Dar el nu putea să predice. El ştia doar să picteze. După mai multă rugăciune, i-a venit gândul să lucreze acest tablou pe care îl dăruise galeriei de picturi din oraşul său. Adesea Stenburg stătea în colţul sălii cu picturi şi se ruga ca Dum­nezeu să lucreze la inimile celor ce se opreau în faţa tabloului său.

Când Zinzendorf se opri în faţa acestui tablou, sorbit de frumuseţea lui şi străpuns de cuvintele lui, l-a privit timp îndelungat. Un fior negrăit îi stăpânea sufletul. Căzuse noaptea şi el nu se putea despărţi de acest tablou, până ce păzitorul sălii veni să-l înştiinţeze că sunase pentru închiderea sălii. Tânărul conte plecă cu părere de rău. A doua zi se duse la Paris. Îşi aranja afacerile şi apoi se puse în slujba Domnului cu viaţă, titluri, avere; cu tot ce avea şi tot ce era, voia să trăiască spre slava Celui ce a făcut totul pentru el. Inima lui s-a alipit de Isus cel răstignit şi apoi toată viaţa nu a vrut să mai ştie altceva decât pe Cristos şi pe El răstignit. În toate acţiunile sale, el a căutat să răspundă la întrebarea: “Dar tu ce faci pentru Mine?” După aceasta, tânărul conte a scris unui prieten al său: “Dacă obiectul trimiterii mele în Franţa a fost să mă facă un om al lumii, eu declar că aceştia sunt bani aruncaţi, căci Dumnezeu în bunătatea Sa, va păstra în mine dorinţa să trăiesc numai pentru Isus Cristos”. În Paris, o ducesă i-a spus odată: “Bună seara, conte, ai fost seara trecută la operă?” “Nu, madam – răspunse el – nu am timp pentru operă”. “Ah, sclipitoare nenorocire!” exclamă el părăsind acest mare oraş.

Reîntors acasă, Francke, fostul lui profesor, îi oferi să devină succesorul baronului Canstein în Casa Biblică din Halle, lucru care ar fi fost după plăcerea lui, dar din nou la stăruinţele rudelor, declină această ofertă şi acceptă postul de consilier juridic pe lângă regele Saxoniei. La scurt timp s-a căsătorit şi rudele aşteptau ca tânăra contesă să-l poată abate de la dorinţele lui pentru o viaţă de evlavie, dar şi ea avea de asemenea o instruire în pietate şi deci împărtăşea vederile soţului său. La început, gândul lui nu a fost să se retragă din biserica lutherană, ci să grupeze pe cei cu adevărat credincioşi. Curând se convinse că nu putea face aceasta şi se găsi tot mai interesat şi legat de “Unitas fratrum”, Unitatea frăţească, denumire pe care o purtau credincioşii refugiaţi la Herrnhut. Astfel, el îşi părăsi slujba de la Dresda în 1727 şi se stabili la Berthelsdorf, unindu-se cu moravienii.

Refugiaţii la Herrnhut erau de diferite credinţe: lutherani, reformaţi, baptişti. Prima parte a anului 1727 a fost petrecută în frământări. Chestiuni doctrinare cu privire la predestinaţie, la botez, sfinţire, etc., ameninţau să împartă adunarea. Pe atunci Zinzendorf avea 27 de ani. Ceea ce a putut face el a fost să-i unească la rugăciune şi aceasta i-a adus la o trezire deosebită şi la o unitate deplină prin Duhul Domnului, încă cu puţin mai înainte a început să dea îndrumări spiri­tuale unei clase de nouă fete între 10 şi 13 ani. Totuşi, cu toate străduinţele, nu a putut vedea trăsături de viaţă nouă la ele. Cu cât căuta să le spună mai mult despre Domnul Isus Cristos, cu atât ele păreau mai nepăsătoare. Văzând aceasta, el a început să se roage fierbinte ca Dumnezeu să le dea harul şi binecuvântarea Sa. Ce spectacol! Un tânăr nobil, talentat, sănătos, bogat, să-l vezi îngenunchiat, luptându-se în rugăciune pentru alţii. În ziua de 16 iulie, inima lui a fost copleşită de durere şi, îngenunchiat, a vărsat râuri de lacrimi în mijlocul bisericii. Această rugăciune a produs un efect extraordinar asupra celorlalţi. Un număr de fraţi s-au unit cu el în rugăciune. Au hotărât ore speciale când fiecare, oriunde s-ar afla, să se roage pentru trezirea lor şi a altora, precum şi zile deosebite de rugăciune când adunaţi împreună îşi vărsau inimile înaintea Domnului. Ziua de 13 august 1727 a fost o zi de răspuns la rugăciunile lui Zinzendorf şi a fraţilor moravieni, o zi de experienţe deosebite cu Dumnezeu. Pe când erau la Cina Domnului s-a făcut o revărsare a Duhului. Apoi a urmat trezirea tineri­lor şi predarea vieţii lor Domnului.

Matthew Henry în comentariul său asupra lui Zaharia 12:10 “Voi turna… un duh de îndurare şi rugăciune”, spune că “Dumnezeu când intenţionează să dea o mare îndurare poporului Său, primul lucru e că îi pune pe rugăciune”. Aşa a fost şi cu mişcarea începută de Zinzendorf între “fraţii moravieni”. Şi aceste întruniri pentru rugăciune au durat din 1727 mai mult de 100 de ani. Ele sunt cunoscute sub numele de “ora de mijlocire”.

Zinzendorf avea un dar deosebit de conducător. Din nişte membrii simpli ai bisericii din Herrnhut s-au ridicat bărbaţi de seamă, diaconi, evanghelişti, păstori şi misionari. Cu vreo 50 de ani înainte de începerea misiunilor moderne pentru străinătate prin William Carey, biserica moravă avea deja misionari în ţările păgâne. În 1731 contele Zinzendorf a mers la Copenhaga spre a lua parte la încoronarea Regelui Christian VI şi aici a auzit de la unii de starea spirituală a celor din Groenlanda. Venind acasă, el a istorisit fraţilor cele auzite. Aceasta a produs o adâncă impresie asupra bisericii, care avea vreo şase sute de membri, dar n-au trecut imediat la o acţiune. Tot la Copenhaga, unii din însoţitorii contelui au întâlnit un negru din Indiile de Vest, care le-a descris starea de acolo. Acest negru i-a vizitat după aceea la Herrnhut. Aceasta i-a înflăcărat şi în doi a aprins dorul de a vesti Evanghelia acestor sărmani sclavi. Era un olar Leonhardt Dober şi un tâmplar David Nitzschmann. Aşa se face că cinci ani după trezire, adică la 10 ani de la venirea lor aici, ei au deschis misiunea în Indiile de Vest, iar în anul următor au trimis trei misionari în Groenlanda. Revista misionară a fraţilor moravieni Periodical Accounts (Rapoarte periodice) l-a inspirat pe Carey şi la o conferinţă a baptişti­lor, el a trântit revista pe masă şi a spus cuvintele: “Uitaţi-vă ce au făcut moravienii! Noi nu putem urma exemplul lor şi, în ascultare de Stăpânul nostru ceresc, să mergem în lume şi să predicăm Evanghelia la păgâni?” Binecunoscutul isto­ric german al misiunilor protestante spune despre lucrarea fraţilor moravieni: “Această bisericuţă în 20 de ani a înfiinţat mai multe misiuni decât întreaga Biserică Evanghelică în 200 de ani”.

O altă latură a influenţei lui Zinzendorf a fost văzută în trezirea lui John şi Carol Wesley, întemeietorii metodismului.

El a trăit o viaţă umilă. Cu toate că era conte, era frate cu toţi săracii. El predica Evanghelia în toată simplitatea, dar cu o putere deosebită. Atât cântările cât şi predicile erau pline de Cristos şi ispăşirea Sa. În una din scrisorile lui Zinzendorf găsim următoarea declaraţie: “Metoda noastră în proclamarea mântuirii e aceasta: Să arătăm fiecărei inimi pe Mielul plin de dragoste care a murit pentru noi şi, deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre; să-L arătăm fiecăruia ca Dumnezeu al său, Mijlocitor al său între om şi Dumnezeu, Exemplu al său, Frate al său, Mângâietor al său, Sfătuitor al său, Mântuitor al său, pe scurt Cristos e totul în toate. Prin predicarea sângelui Său şi a dragostei Sale până la moarte şi încă moarte de cruce, şi niciodată, fie în predică, fie în discuţie de argumentare, să nu ne abatem nici măcar pentru un sfert de ceas de la Mielul, plin de dragoste, să nu pomenim nici o virtute care să nu fie în El, din El şi bazată pe El, să nu predicăm nici o poruncă afară de credinţa în El, nici o altă justificare decât aceea prin ispăşirea sa pentru noi, nici o altă sfinţire decât privilegiul de a nu păcătui mai mult, nici o altă fericire decât de a fi mai aproape de El, de a gândi la El, de a face plăcerea Sa, nici o altă viaţă decât în El”.

Predicile lui erau cristocentrice. Acest mesaj evanghelic l-a vestit oamenilor de toate rangurile şi în jumătate din ţările Europei, precum şi printre coloniştii din America. El a fost un mare evanghelist.

Despre Zinzendorf ca predicator, noi avem următorul tablou descris de unul din contemporanii săi, contele Schrautenbach: “El cu greu citea alte cărţi afară de Biblie. Nici­odată nu şi-a scris predicile, dar efectul lor a fost foarte mare… Convingerile personale puteau fi simţite în toate cuvintele sale. Vocea lui era plină, plăcută, sonoră şi capabilă de expresii şi modulări fine, atât în vorbire cât şi în cântare. Viaţă, suflet şi armonie se observa în tot ce spunea şi făcea. Înfăţi­şarea sa era sublimă şi în stare de o mare expresibilitate, avea fruntea lată şi amplă, ochii albastru închis, plini de foc şi de continuă mişcare. Buzele îi erau bine formate şi uşor închise. Privirea îi era ageră şi pătrunzătoare. Era respectuos faţă de fiecare cu care avea de-a face, deşi toţi simţeau şi cunoşteau superioritatea lui”.

El a avut de suferit multe prigoniri din pricină că a fost foarte activ. Fiind principalul turburător al împărăţiei dia­volului, toate săgeţile au fost îndreptate spre el, dar niciodată n-a dat înapoi. Din contră, îi încuraja şi îi îndruma pe fraţii săi de slujbă să fie trezitori de suflete, predicatori ai trezirilor, orice i-ar costa. Într-una din predicile sale către lucrătorii Evangheliei, el a spus: “Fiecare predicator să fie deplin asigurat că, dacă vrea să se bucure de o viaţă uşoară şi toate lucrurile să decurgă liniştit în biserica sa, acolo nu se vor petrece treziri şi convertiri. Căci imediat ce acestea se petrec, diavolul se agită”.

“Într-o biserică apostolică, un mod blând de a învăţa e potrivit. Dar dacă într-o adunare de credincioşi şi necredincioşi nu sunt “fii ai tunetului”, nici Ilie, poporul va adormi”.

“Stilul predicilor pe care mulţi sunt forţaţi să-l asculte e prea filozofic, rece, logic, abstract şi rezervat; un predicator, spre a fi cu adevărat plin de succes, trebuie să fie îndrăzneţ, puternic prin Dumnezeu, spre a doborî întăriturile, să răstoarne izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, şi orice gând să-l facă rob ascultării de Cristos. El trebuie să doboare orice împotri­vire, să sfărâme falsele fabricate ale formalismului şi a personale, să prăbuşească, să ardă şi să nimicească orice temelie rea împreună cu tot ce s-a clădit pe ea, căci făcând aşa e posibil să clădească o casă spirituală Domnului”.

Suma şi substanţa Evangheliei pe care o predica poate fi văzută din următoarele fraze luate aproape la întâmplare dintr-una din predicile lui Zinzendorf:

“Creştinii sunt poporul lui Dumnezeu, născuţi prin Duhul Sfânt, ascultători de El, aprinşi de focul Său, sângele Lui e gloria lor”.

“Ca să predici bine, priveşte trei lucruri înainte de fiecare predică: întâi la păcătoşenia ta personală, apoi la adânca nenorocire umană din jurul tău şi trei la dragostea lui Dumne­zeu în Cristos. Astfel, golit de tine însuţi şi plin de compăti­mire faţă de semenii tăi, tu poţi fi învrednicit să împarţi mângâierea lui Dumnezeu sufletelor”.

“Eu sunt, ca totdeauna, un biet păcătos, un captiv al dra­gostei divine ce aleargă alăturea de carul Său de biruinţă şi nu am nici o dorinţă să fiu altceva toată viaţa mea”.

“Întreg pământul e al Domnului, sufletele oamenilor sunt ale Lui, eu sunt dator tuturor”.

“În orice fază şi grad al vieţii noastre spirituale, al creşterii şi al slujbei noastre, sângele lui Isus e indispensabil”.

“Duhul vine la noi prin calea sângelui pentru deplina mân­tuire”.

“Sângele lui Cristos nu e numai remediul suveran pentru păcat. El e de asemenea şi hrana principală a vieţii creştine”.

La început Zinzendorf n-a avut intenţia să părăsească biserica lutherană, ci a adoptat metoda lui Spener şi a organizat pe fraţi ca biserică în biserică. Dar trezirea făcută a produs turburare bisericii lutherane, care s-a plâns guvernului. Clerul a susţinut că dacă conducătorul va fi înlăturat, credincioşii de la Herrnhut vor fi asimilaţi de biserica de stat. Astfel s-a ajuns în 1736 ca el să fie exilat, izgonit din ţară. Câţiva ani de exil i-a petrecut în America, unde a lucrat printre germanii din statele New York şi Pennsylvania şi la fel printre indienii americani. O caracteristică a comunităţilor înfiinţate de el era colectivizarea bunurilor materiale, aveau toate de obşte, un fel de comunism primar. Mai târziu în 1749, el a fost rechemat în ţară unde s-a bucurat cu fraţii săi de care a fost despărţit atâta timp.

De la el au rămas predici, lucrări doctrinare şi devoţionale, precum şi un mare număr de cântări religioase.

Valurile trezirii de la Herrnhut au ajuns până departe şi influenţa a fost atât de binecuvântată. În anul 1760 când familia şi prietenii stăteau în jurul viteazului luptător şi lucrător al Evangheliei ce se afla pe patul morţii, el le-a spus: “Eu merg la Mântuitorul meu. Sunt gata. Nu mai e nimic care să mă împiedice acum. Nu vă pot spune cât de mult vă iubesc pe toţi. Cine ar fi putut crede că rugăciunea mijlocitoare a lui Isus “ca ei să fie una” s-ar fi putut împlini în chip aşa de izbitor între noi! Eu am cerut primele misiuni printre păgâni şi mi-au fost date. Nu suntem noi ca în cer? Domnul şi robii săi se înţeleg unii pe alţii. Eu sunt gata!” Câteva ore mai târziu, în timp ce ginerele său citea binecuvântarea din Vechiul Testament “Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Sa peste tine şi să se îndure de tine. Domnul să-şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea”, acest om scump al lui Dumnezeu a adormit în Domnul, plecând la casa sa veşnică.

La înmormântarea lui au luat parte peste 4000 de per­soane, printre care erau predicatori moravieni veniţi din Olanda, Anglia, Irlanda, Groenlanda şi America de Nord. Pe piatra de la mormântul lui sunt săpate cuvintele: “Aici zac rămăşiţele nemuritorului om al lui Dumnezeu, Nikolaus Ludwig, Conte şi Domn de Zinzendorf şi Pattendorf, care prin harul lui Dumnezeu şi slujba sa neobosită a devenit lucrătorul Bisericii Fraţilor, renăscută în acest al XVIII-lea veac. El a fost născut la Dresda în 26 mai 1700 şi a intrat în bucuria Stăpânului său la Herrnhut în 9 mai 1760. El a fost rânduit să aducă roadă şi roada lui să rămână”.

CAPITOLUL 21

JOHANN GERHARD ONCKEN

Dr. J. H. Rushbrooke din Anglia, fost secretar al Alianţei Mondiale Baptiste, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la botezul lui Oncken, a scris un articol despre el care a fost publicat în revista “Farul Creştin” Nr. 8 din 15 aprilie 1934, revista baptiştilor din România ce se tipărea la Arad. El spunea: “Farmecul personalităţii sale, elocvenţa sa, puterea sa de organizare, curajul şi înţelepciunea sa în persecuţii, călătoriile sale întinse în ţară şi în străinătate şi deasupra tuturor zelul în succesul său de a dobândi pe oameni la Cristos şi în a-i trimite să câştige pe alţii, toate acestea sunt părţi din istoria unei vieţi care ar trebui să fie cunoscută mai bine de cum este. El a fost în adevăr un dar al lui Dumnezeu pentru continentul Europei şi pentru lume şi nici un baptist modern, afară de Carey, nu se poate asemăna cu el ca fondator al unei mişcări puternice şi vaste. Botezul său a însemnat o nouă epocă în istoria frăţietăţii noastre”.

Johann Gerhardt Oncken s-a născut la 26 ianuarie 1800 în localitatea Varel din Germania. Din cauza invaziei fran­ceze sub Napoleon, asupra Germaniei, tatăl său a fugit în Anglia unde a murit, iar copilul a rămas cu bunică-sa. Când a ajuns la vârsta de 14 ani, un negustor din Scoţia a fost pe la bunică-sa şi văzându-l pe băiat că e drăguţ, bine dezvoltat şi inteligent, a zis: “Vreau să fac om din acest băiat. El are nevoie de un tată şi eu am să fiu ca un tată pentru el”. Băiatul tocmai fusese confirmat în biserica lutherană. Pe aceea vreme, în Germania se obişnuia ca băieţii să meargă să facă ucenicie pentru a învăţa o meserie, aşa că bunica lui a consimţit ca băiatul să plece. Prima întrebare a negustorului către băiat a fost dacă are o Biblie. Întrucât băiatul a răspuns că nu are, primul lucru din partea negustorului a fost să meargă să-i cumpere o Biblie.

Plecând în Scoţia cu negustorul, acesta a căutat să-l in­troducă în ale negustoriei. Aşa se face că a ajuns să călăto­rească prin toată Scoţia, prin Anglia, prin Franţa şi Germania. În aceste călătorii de afaceri, el a ajuns să facă multe cunoştin­ţe şi prin contactul cu mulţi a ajuns să aibă abilitatea de a cunoaşte oamenii, ceea ce i-a fost de mare folos mai târziu. În Londra a intrat în legătură cu o familie de credincioşi care l-au ajutat să cugete mai adânc la starea sufletului său. Ei s-au rugat mult pentru mântuirea sufletului său. Era prin anul 1820, când odată l-au adus la biserica metodistă unde a ascultat o predică, care l-a determinat să se pocăiască.

După ce s-a predat Domnului, el a început să mărturi­sească altora pe Mântuitorul. Pentru el a fi mântuit însemna a mântui pe alţii. Aceasta a devenit lozinca vieţii sale. Din banii lui a procurat tractate religioase pe care le împărţea altora. Rudeniilor sale şi prietenilor le scria lungi scrisori prin care căuta să vorbească sufletului lor despre mântuire. Primul suflet câştigat pentru Cristos a fost un tânăr. Societatea de tractate “Continental Society” aflând de activitatea lui l-a angajat ca misionar şi l-a trimis la Hamburg. Deci din 1823 îl găsim din nou în Germania. Prima predică, Oncken a ţinut-o la 4 ianuarie 1824. Textul său a fost Isaia 55:1 în faţa a 18 ascultători. Între ei a fost C. F. Lange, care s-a pocăit şi a devenit unul din colaboratorii săi de mai târziu. După şapte săptămâni de predicare a Evangheliei localul de adunare nu mai putea cuprinde poporul care venea să-l asculte. Fiindcă era tinerel, poporul îl numea predicatoraşul. El predica la Hamburg şi la Bremen. Mai multe suflete au fost convertite. Aceasta însă a stârnit ostilitatea bisericii oficiale. Raţionalis­mul german a pus stăpânire şi pe minţile preoţilor, aşa că aproape toţi erau atei. Lucrarea lui Oncken i-a provocat la ură şi numaidecât s-a pornit prigoana împotriva lui. El a trebuit să predice prin pivniţe şi să se mute dintr-un cartier în altul ca să scape de urmărirea poliţiei. În mai multe rânduri a fost prins şi aruncat în închisoare. Deseori a trebuit să plătească amenzi mari pentru că a predicat Evanghelia. Dar Oncken a fost un lucrător neînfricat. Toată ziua alerga într-o parte şi alta şi distribuia Biblii. Odată a trimis pe cineva să-i mai aducă Biblii de la depozitul de literatură religioasă. Pastorul lutheran când a auzit că iarăşi îi trebuie Biblii a zis: “Dar ce face acesta cu atâtea Biblii? Le mănâncă? Nu am să-i mai dau”. Aşa stând lucrurile, Oncken se duse el personal. Când îl văzu pastorul, îl întrebă: “Dumneata eşti cel ce predică prin pivniţe, prin gherete şi peste tot? Blestemată predicare! Cine ţi-a spus să predici?” Fără să se intimideze, Oncken răspunse: “Domnul Isus Cristos mi-a poruncit să predic”. Atunci pastorul lutheran sări de pe scaun şi strigă înfuriat: “Dracul ţi-a poruncit”.

Şi aceasta, pe lângă multe altele, îi spunea lui Oncken că dreptul lui de a predica Evanghelia îi era tot mai restrâns. De aceea se hotărî ca tot mai mult timp să dea răspândirii Bibliei tipărite. În 1828, el făcu legătură cu Societatea Biblică din Edinburg şi cu ajutorul lor, în timpul vieţii sale, el a tipărit şi distribuit peste două milioane de Biblii şi Nou Testamente. În casa sa a deschis o librărie pentru vânzarea lor. Apoi a înjghebat o tipografie şi o editură care există şi astăzi în Germania. În timpul celui de al doilea război mondial casa de editură şi tipografia au fost bombardate, dar clădirile au fost reconstruite şi lucrarea merge înainte.

În familia lui s-a născut primul copilaş. Datorită studi­erii Bibliei, Oncken a ajuns la convingerea că botezul copiilor mici nu are nici un temei biblic, că Cristos Domnul nu a poruncit aşa ceva, porunca Lui prevede că întâi omul trebuie să creadă Evanghelia, or copiii mici nu pot să creadă. A căutat în Faptele Apostolilor şi nu a găsit nici un caz unde să fi fost botezaţi copiii mici. În Faptele Apostolilor 16:33 se spune despre temnicer că a fost botezat cu toţi ai lui, dar imediat în versetul următor se spune că s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu. Dacă ar fi fost copii ei nu s-ar fi bucurat şi ei nu ar fi crezut. Deci versetul acesta arată că în casa temnicerului au fost persoane care au înţeles ce le-a spus apostolul Pavel, au crezut, au fost botezaţi şi s-au bucurat de acest lucru.

În urma acestui studiu, el s-a convins că nu trebuie să-şi boteze copilaşii, dar totodată şi-a dat seama că botezul lui ca şi copilaş nu are nici o valabilitate biblică şi că ar trebui să fie botezat acum om mare. El nu avusese nici un contact cu baptiştii şi nu cunoştea nimic despre doctrina lor cu privire la botezul celor ce se pocăiesc de păcatele lor şi cred în Domnul Isus ca Mântuitor, totul era doar în urma cercetării Bibliei. Aceste convingeri a căutat acum să le împărtăşească şi celorlalţi credincioşi! Iată ce a scris el însuşi în privinţa aceasta:

“Cam prin vremea aceasta (1828) am devenit convins pe deplin din studiul Scripturilor (căci eram complet necunoscă­tor de sentimentele baptiştilor) despre botezul celor cre­dincioşi şi despre natura bisericii creştine. Eu şi câţiva convertiţi care au văzut acelaşi adevăr, acum aşteptam după cineva care să fi urmat pe Domnul în această orânduire, ca astfel să fie calificat să ne boteze pe noi şi astfel să formăm o biserică. Dar pentru aceasta a trebuit să aşteptăm cinci ani lungi, deşi am cerut atât în Anglia cât şi în Scoţia… În 1834 (22 aprilie) o grupă mică de şapte credincioşi vâsleau pe frumosul fluviu Elba în orele liniştite ale nopţii spre o insu­liţă; acolo am coborât în apă şi am fost înmormântaţi cu Cristos în botez… A doua zi ne-am format o biserică iar eu am fost ales ca păstor”.

Acesta e un extras dintr-un tractat tipărit de Oncken la Hamburg intitulat “Triumful Evangheliei”. Pe vremea aceea nu se găsea nici un singur baptist în Germania ca să-i poată boteza. După multă rugăciune ca Dumnezeu să le trimită pe cineva care să săvârşească botezul, un baptist american numit Barnas Sears, profesor la Institutul Literar şi Teologic Hamilton, a mers pentru ceva studii în Germania. Oncken a ajuns să facă cunoştinţă cu el şi i-a spus dorinţa lor. Din pricină că Oncken pentru convingerile şi activitatea lui mereu era urmărit de poliţie, au hotărât să meargă în secret la miezul nopţii să fie botezaţi în Elba. “Deşi afară era întuneric – scria Oncken – înlăuntrul nostru era lumină”.

După ce s-a aflat aceasta, valul de prigoană s-a înteţit mult mai rău. La început au căutat să se scape de ei. L-au chemat pe Oncken şi i-au spus că îi dau voie să plece cu familia în America, numai să părăsească Germania. Oncken a refuzat o aşa ofertă şi a căutat să lucreze pentru răspândirea Bibliilor. Doi din cei botezaţi au devenit bune ajutoare. Primul, Julius Kobner era un evreu danez, fiu de rabin, avea o bună voce; al doilea, Gottfried Wilhelm Lehman era plin de zel. Kobner a devenit bun poet şi compozitor de cântări.

Fiindcă Oncken n-a acceptat oferta să plece, la scurt timp a fost arestat împreună cu Kobner şi amândoi au fost arun­caţi în închisoarea de stat Winserbaum din Hamburg. Ca şi temniţa în care a stat Bunyan, şi aceasta era lângă un pod. Kobner a fost pus într-o celulă deasupra lui Oncken. Acolo în celulă Kobner a început să cânte, Oncken i-a recunoscut vocea şi s-a unit cu el în slăvirea Domnului. Pe pod s-au adunat mai mulţi credincioşi din biserica lor, dar curând au fost împrăştiaţi de poliţie şi n-au mai îndrăznit să vină, căci podul era supravegheat de poliţie.

Celula lui Oncken era întunecoasă şi umedă, căci pe două părţi curgea apă. Aerul era înecăcios cu miros de mucegai. Oncken s-a îmbolnăvit aici şi n-a mai scăpat de ea toată viaţa. Cu toate durerile în trup, el a avut o stare înaltă în închisoare. Starea inimii sale poate fi înţeleasă mai uşor din ceea ce el a scris în jurnalul său zilnic: “De îndată ce a fost plecat gardianul, am căzut pe genunchi mulţumind şi binecuvântând pe Domnul care m-a găsit vrednic să sufăr întemni­ţarea pentru Numele Său. M-am simţit bine şi fericit şi m-am rugat pentru convertirea celor ce mă prigoneau”. Pentru aceasta în repetate rânduri, Oncken a stat de vorbă cu directorul închisorii şi i-a vorbit despre mântuire. Dorea să fructifice chiar şi timpul petrecut în puşcărie.

Oncken a suferit numeroase arestări şi întemniţări. Chiar şi când era în libertate mereu se ştia sub ameninţarea arestării pe neaşteptate. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă în parc pe malul fluviului Elba cu câţiva prieteni ai săi, o femeie necunos­cută se apropie şi îi şopti la ureche: “Dragonii sunt la intrare în parc şi aşteaptă să ieşiţi spre a vă aresta”. Imediat fugi ca o căprioară în partea opusă, sări gardul şi coborî la malul râului. Acolo zări un alt prieten al său că era cu barca. “Domnul te-a trimis aici să mă scapi” – zisese el urcându-se în barcă. În multe rânduri, el a văzut chiar mâna lui Dumnezeu care l-a scăpat de urmăritorii săi.

În ciuda persecuţiei, biserica baptista din Hamburg a crescut. În anul 1838 biserica avea 75 membri şi alte trei biserici au fost formate. Aceasta a înfuriat şi mai mult pe clericii lutherani care s-au plâns Senatului. Senatul a dat dispoziţii poliţiei să împiedice întrunirile baptiştilor. Astfel, persecuţii şi mai severe au avut loc cu întemniţări şi mari amenzi. În mai 1840 a fost întemniţat patru săptămâni, iar la eliberarea lui a trebuit să-şi vândă bunurile din casă spre a putea plăti amenda. Lui Oncken i s-a interzis să mai parti­cipe la vreun serviciu de închinăciune. Aceeaşi interdicţie s-a aplicat şi membrilor familiei sale, iar membrilor bisericii li s-a cerut să-şi boteze copiii la biserica lutherană şi pro­prietatea era cât pe aici să fie confiscată. Ei au fost trataţi ca oameni fără drepturi. Toate aceste măsuri au provocat o seamă de proteste din Anglia şi America.

Tot prin această vreme, Oncken a fost numit ca misio­nar al bisericilor baptiste din America pentru Germania şi Europa. Puţini şi-au dat seama atunci că ei însăşi aveau să fie ajutaţi prin lucrarea lui Oncken. E de ajuns să fie pomenit un singur caz: Oncken a botezat pe bunicul lui Dr. Herbert Gezork. Emigrând în America, Dr. Gezork a devenit unul din cei mai de seamă preşedinţi ai Convenţiei Baptiste Americane şi directorul Seminarului Teologic Baptist Andover Newton, cel mai vechi seminar baptist.

În anul 1842 prigoana a încetat din cauza unui mare incendiu care a distrus o treime din oraşul Hamburg şi a lăsat fără case vreo 20.000 familii. Oncken, care abia ieşise din închisoare, a pus la dispoziţia sinistraţilor locaşul de închinăciune, cele trei etaje, şi toate dependinţele Casei Baptiste pentru găzduirea şi hrănirea unui mare număr de sinistraţi. Această acţiune de binefacere a schimbat cu totul atitudinea Senatului şi opinia publică faţă de baptişti. După aceasta, baptiştii din Hamburg nu au mai fost prigoniţi. Cei din Germaniei au mai avut de îndurat, căci abia în anul 1850, în noua constituţie, s-a recunoscut libertatea reli­gioasă. Munca neobosită şi suferinţele lui Oncken nu au fost zadarnice.

Oncken a fost un bărbat cu iniţiativă şi bun organizator. El a constatat nevoia de pregătire a predicatorilor. Astfel a pus bazele Seminarului Teologic Baptist din Hamburg, unde predicatorii bisericilor baptiste din Germania au putut să primească educaţia teologică. Chiar şi baptiştii din România au avut parte de binefacerile acelui seminar, căci în anul 1909 tânărul frate Constantin Adorian din Bucureşti a plecat şi a studiat la acel Seminar. Apoi Oncken a organi­zat Casa predicatorilor pensionari, a văduvelor şi a orfanilor.

El a fost animat de un înflăcărat spirit misionar. A călătorit în toată Germania predicând Evanghelia. La fel a crescut şi pe toţi membrii bisericii sale ca fiecare să fie un vestitor al Evangheliei. Motto-ul său era “Fiecare baptist un misionar”. Într-una din călătoriile sale misionare în străină­tate, Oncken a fost întrebat câţi misionari are în Germania şi el a răspuns: “Şapte mii”. – “M-aţi înţeles greşit, am dori să ştim numărul misionarilor, nu al membrilor”. – Oncken răspunse: “Şapte mii! La noi în Germania fiecare baptist e un misionar”. Aşa se explică faptul că de la cei şapte membrii, după 50 de ani numărul baptiştilor în Germania a ajuns la 32.000 membrii.

De asemenea, el a călătorit mult în afara Germaniei pentru predicarea Evangheliei. În octombrie 1839, însoţit de Kobner a mers la Copenhaga, a predicat Evanghelia, apoi a botezat 11 persoane formând prima biserică baptistă din Copenhaga, Danemarca. În 1840 a făcut o altă călătorie în Danemarca şi a botezat alte nouă persoane în insula Langeland. În 1845 el a botezat trei în Olanda şi a fondat o biserică baptistă în Amsterdam. În 1847 a botezat pe F. O. Nilsson care a format prima biserică în Suedia. În 1858, când cu ocazia unui congres, Oncken a mers în Suedia, acolo se aflau deja 70 biserici baptiste cu 3000 membrii. El nu a putut merge în Austria şi Ungaria, dar a trimis acolo pe alţi fraţi. Primul botez la Viena, a avut loc la 28 Octombrie 1847. Karl Johann Scharschmidt, baptist german mutat la Bucu­reşti în anul 1856, a fost botezat tot de Oncken în anul 1845. La Bucureşti această familie a predicat Evanghelia la alţi germani şi câteva suflete au fost convertite la credinţa lor. Atunci ei au cerut lui Oncken să trimită pe cineva la Bucureşti spre a-i boteza. Oncken nu a putut satisface această cerere imediat. Abia în 1863, el a trimis pe August Liebig, care a botezat patru persoane în Dâmboviţa. Deci, în mod indirect, Oncken a avut un rol în predicarea Evangheliei la Bucureşti.

În 1869 Oncken în vârstă de 69 ani, a făcut o călătorie misionară la Petrograd în Rusia. Călătoria a fost destul de grea. Vagoanele de cale ferată nu aveau arcuri şi nici scaune, ci stătea cu genunchii la gură pe podeaua vagonului, iar noaptea dormea în vagon pe nişte paie. La Odesa a sosit extenuat de puteri. El a vizitat pe fraţii baptişti care au fost botezaţi de el în anul 1864. În Rusia a săvârşit mai multe botezuri noaptea. Din Rusia, drumul înapoi l-a făcut prin România. El s-a oprit la Cataloi în judeţul Tulcea, unde se afla o biserică baptistă germană. De la Cataloi a plecat la Bucureşti. Aici a ţinut câteva servicii de evanghelizare, a dat îndrumări şi a stimulat lucrarea sfântă. De la Bucureşti a mers la Braşov, la Cluj, Budapesta şi Viena, apoi s-a întors acasă la Hamburg.

Lucrarea misionară a lui Oncken nu s-a mărginit numai la Europa. El a trimis pe predicatorul Hugo Gutsche în Africa de Sud şi acesta întemeie la 18 decembrie 1867 prima biserică baptistă. În februarie 1870 a trimis ca misionar în China pe Konrad Baschlin. Chiar şi în America de Nord a întreprins o călătorie misionară între 19 aprilie 1853 şi 27 august 1854.

Oncken a purtat grijă nu numai unei biserici vii în oraşul Hamburg, ci a construit şi un frumos locaş de închinăciune cu o capacitate de 1400 locuri. La serviciul de inaugurare ce a avut loc pe data de 17 aprilie 1867, C. H. Spurgeon a ţinut predica ocazională.

Când s-a apropiat de 80 de ani, după o aşa muncă isto­vitoare, el a scris: “Sănătatea mea s-a dus şi suferinţele mele fizice nu pot să facă altceva decât să doresc să plec la Domnul şi Mântuitorul meu, să-L văd în toată gloria”. Dar nu a plecat până la 2 ianuarie 1884.

Pe piatra de la mormântul lui Oncken sunt săpate cuvintele din Efeseni 4:5 “Un Domn, o credinţă, un botez”. Monu­mentul a fost ridicat de biserică “în amintirea neuitatului lor păstor”.

CAPITOLUL 22

1. GH. PAVLOV

Baptiştii români datorează baptiştilor ruşi chiar unele înce­puturi istorice la noi în ţară, cum e în Delta Dunării biserica din Tulcea. Această biserică baptistă e una din cele mai vechi din România. Ea a fost întemeiată de câţiva ruşi şi germani veniţi din Ucraina. Predicatori din Odesa cercetau adeseori această biserică. Dacă căutăm să împingem istoria mai în trecut, descoperim că baptiştii de pe meleagurile noastre au avut legături cu baptiştii din Rusia chiar de prin secolul XVI, potrivit codicelui de la Novgorod.

Unul care a iubit pe români şi a dorit mântuirea lor, străduindu-se pentru aceasta să înveţe limba română, a fost predicatorul misionar Vasilii Gureevici Pavlov. El s-a născut în anul 1854 dintr-o familie săracă din oraşul Tiflis. Tatăl său, un simplu birjar, avea un câştig aşa de modest că abia putea să-şi întreţină familia. Astfel datorită acestei situaţii, Vasilii Gureevici fu dat încă de mic ca ucenic la un magazin de ceai. Carte a învăţat puţină şi aceasta doar pe apucate. Fiind dotat cu un spirit de iniţiativă, când a ajuns mare a căutat să-şi completeze puţina sa învăţătură şi să-şi dezvolte puterea sa de gândire. Datorită acestui fapt a ajuns un adevărat auto­didact. Când a fost de 16 ani printr-o împrejurare a ajuns la biserica baptistă din Tiflis, unde ascultând Cuvântul lui Dumnezeu s-a convertit şi nu după multă vreme, în anul 1870 a fost botezat.

După puţin timp, s-a apucat să vestească Evanghelia prin împrejurimi, apoi cercul lui de lucru a fost mereu lărgit până ce a călătorit întreaga Rusie, de la un capăt la celălalt.

În lucrarea sa a avut parte de bucurii şi succese, dar nu a fost scutit nici de suferinţe şi greutăţi. Poliţia ţaristă era veşnic pe urmele lui. A fost arestat de nenumărate ori. A colin­dat multe puşcării şi cu mâinile în lanţuri, era purtat dintr-o parte în alta ca un hoţ şi criminal. Odată a fost condamnat la opt ani de deportare, într-un loc unde datorită greutăţilor şi-a pierdut soţia şi copiii.

Cum în Rusia se găseau o mulţime de naţionalităţi con­locuitoare, iar în el era dorinţă aprinsă de a le vesti Evanghelia, adevărul lui Dumnezeu în limba lor, Pavlov s-a apucat şi a învăţat următoarele limbi: gruzină, armeană, tătară, turcească, persană, greacă, cehă, polonă, bulgară, arabă, franceză, engleză şi română.

Puţini bărbaţi din timpul lui, s-au putut măsura cu el în această muncă uriaşă pe care a dus-o pentru cauza lui Cristos şi mântuirea păcătoşilor. Focul Duhului Sfânt ce i-a cuprins fiinţa l-a făcut să nu cunoască oboseala în a învăţa spre a putea fi de folos altora. Nici distanţele mari, nici amenin­ţările, nici suferinţele nu l-au putut împiedeca din lucrarea la care se simţea chemat.

El a trecut din viaţa aceasta la Domnul în aprilie 1924, în vârstă de 70 ani, în oraşul Baku.

CAPITOLUL 23

GEORGE TRUETT

Unul din cei mai talentaţi lucrători din prima jumătate a veacului al XX-lea a fost George Truett. El a fost supranumit “Spurgeon al Americii” şi “Clopoţelul de argint”, din cauza vocii atât de sonore şi pătrunzătoare. Avea nişte ochi foarte ageri care te străfulgerau. Era de statură înaltă, foarte impunător şi grozav de serios.

El s-a născut în munţi. Mama lui a fost una din cele mai credincioase femei şi iubitoare care au trăit vreodată pe pământ. Dr. L. R. Scarborroug povesteşte în cartea sa “A search for souls” (O cercetare pentru suflete) că odată a ţinut serviciu de evanghelizare într-un sat şi la urmă a cerut tuturor celor întorşi la Dumnezeu să se ridice de pe scaun şi să meargă să strângă mâna celor ce i-au influenţat mai mult să primească mântuirea. A urmat o scenă glorioasă. Unii s-au dus la păstor, alţii la conducătorul Şcolii Duminicale, alţii la învăţători, soţi la soţiile lor, copii la părinţii lor. În stânga lui se afla o bătrânică tăcută, îmbrăcată modest. Ea nu a vorbit niciodată în public. Nu a fost nici învăţătoare în Şcoala Duminicală şi nici nu avea o slujbă în biserică. Avea mai bine de 75 de ani. În faţa ei s-a format un lung şireag. Unii îi strângeau mâna, alţii o îmbrăţişau plângând de bucurie. Lucrul ei perso­nal, dragostea faţa de cei pierduţi şi mărturia ei despre Cristos i-a câştigat. Aceea bătrână nobilă a fost mama lui Truett. Ea şi-a crescut copilul în frica de Dumnezeu şi drago­stea pentru cei pierduţi. În legătură cu pocăinţa sa, el istori­seşte în cartea sa “Am vrea să vedem pe Isus” următoarele: “Să iau o foaie din viaţa mea, cum eu am căutat pe Domnul? Ani de zile l-am căutat pe Mântuitorul. Eu nu cred că a fost o zi în toţi acei ani din copilărie până la bărbăţie, când să nu-L fi căutat mai mult sau mai puţin pe Mântuitorul. Dar ce concepţii greşite aveam despre calea cum pot fi mântuit! Eu cred acum, când studiez Scripturile şi studiez experienţa şi studiez experienţa mea proprie, că dacă cineva în orice vreme din acei ani ar fi venit la mine şi mi-ar fi arătat doar atât: “Dacă tu eşti gata aici şi acum să te predai pe tine însuţi şi tot ce ai lui Isus Cristos, să fii al Lui pentru veci şi să-L primeşti pe El să fie al tău”, mi se pare acum că dacă vreunul mi-ar fi arătat această cale, într-un moment eu m-aş fi decis pentru Cristos”. Cu toate că nu a fost cine să se ocupe de el, în cele din urmă a ajuns de a înţeles calea şi s-a predat Domnului. După aceea a căutat în mod deosebit să se ocupe de mântuirea altora.

Prima lucrare mare făcută de Dr. Truett a fost o colectă pentru Universitatea Baylor din Texas. Atunci faima lui de predicator s-a răspândit în toate părţile. Prima Biserică Baptistă din Texas l-a chemat să fie predicator. Mai bine de 40 de ani a lucrat aici şi astfel a zidit sufleteşte cea mai puternică biserică baptistă din lume. La fiecare predică a sa se sculau suflete şi treceau înainte pentru a se devota lui Cristos. În biserica sa, el ţinea botez în fiecare Duminecă seara. În 1934, biserica număra 6453 de membri, iar în 1944, 6670.

Cineva spunea că pe Dr. Truett îl caracterizau cel puţin patru lucruri:

1. Convingeri puternice. Cunoştea bine adevărul Sfinte­lor Scripturi şi învăţăturile ei le credea cu toată inima. Un ateu a mers odată să-l asculte. După ce i-a auzit predica, a spus: “Ce puternic crede omul acesta ce spune! Am să vin să-l mai ascult”. Şi convingerile puternice l-au molipsit. Ateul s-a pocăit. Dr. G. Truett credea cu toată inima ceea ce spunea.

2. Iubire fierbinte pentru suflete. Pe deasupra tuturor lucrurilor, Dr. Truett a fost un zelos câştigător de suflete, un puternic evanghelist. Pasiunea vieţii sale a fost să vadă păcătoşii întorcându-se la Dumnezeu. Acesta a fost motivul dominant al vieţii sale. Într-o seară, după predică, s-a apro­piat de un tânăr frământat ce a rămas în urmă şi i-a zis: “Ce ai face dacă Isus Cristos în persoana ar sta aici lângă tine, încât să-L poţi vedea, să poţi pipăi şi să-I vorbeşti faţă în faţă? Şi dacă El ţi-ar face această propunere deosebită: “Tinere, cu toate păcatele şi temerile tale, cu îndoielile şi greutăţile mentale şi morale sau de orice alt fel, dacă cu ele toate, tu te-ai preda Mie pe deplin şi pentru veci, Eu te-aş mântui şi păzi”, ce ai răspunde?” Cu ochii scânteietori, el zise: “M-aş preda Lui”.

3. Puterea personalităţii. Dr. Truett avea o personalitate impresionantă, cuceritoare. Nişte ochi magnetici în care era greu să priveşti, o faţă impunătoare şi o prezenţă covârşitoare. Păcătoşii îşi dădeau seama că se află în faţa unui om al lui Dumnezeu.

4. Putere în vorbire.Toţi au recunoscut că a fost cel mai mare predicator baptist al timpului său, un orator de forţă. De aceea a fost supranumit “Clopoţelul de argint”, însă puterea nu era numai în frumuseţea frazelor, în dulceaţa graiului şi în farmecul personalităţii. Când îl auzeai vorbind, simţeai că e un om stăpânit de puterea lui Dumnezeu, că Duhul Sfânt vorbeşte prin el, că ceea ce spune e rupt din suflet. De aceea predicile sale nu numai că încântau şi pro­duceau admiraţie, ci zguduiau sufletele, trezeau conştiinţa păcătoşilor şi îi făceau să vină la crucea lui Cristos cu pocăinţă şi credinţă.

El credea cu tărie că numai Cristos poate corespunde nevoilor adânci ale lumii. La o conferinţă a lucrătorilor Evan­gheliei fără pregătire teologică, organizată de Societatea laicilor baptişti în oraşul Dallas, Texas unde s-au adunat peste trei mii de delegaţi, el a spus la încheierea lucrărilor conferinţei, într-o cuvântare strălucită, următoarele: “Ade­vărata temelie a omenirii e cunoştinţa, nu ignoranţa. Oamenii sunt frânţi de roata păcatului. Lumea sângerează. Nevoile ei sunt urgente. Există o singură doctorie: Isus Cristos. Lumea, prin schimbările economice, financiare, educaţionale morale şi religioase e la răscrucile drumului. Există o singură ieşire din această dilemă: Isus Cristos. Evanghelia lui Isus nu poate fi înlocuită cu nimic. Cristos stă în mijlocul lumii încurcate şi dezorientate şi spune: “Încercaţi-Mă! Urmaţi-Mă şi vă voi scoate din întuneric”. Lăsaţi ca această să fie o oră de predare pentru noi toţi. Dacă vom întrupa în vieţile noastre dragostea lui Cristos, vom cuceri lumea pentru El”.

Lucrarea de mântuire a celor pierduţi care o purta pe inima sa, căuta cu toată înflăcărarea să o aşeze şi pe inimile altora. Odată a spus următoarele despre baptişti: “Trebuie să predicăm ori să pierim; să aducem suflete la Cristos ori să devenim cadavre; să fim o forţă misionară ori să devenim un câmp de misiune pentru alţii”. Cu o altă ocazie a spus: “Nevoia supremă a lumii e evanghelizarea. Orice ucenic al lui Cristos trebuie să fie un lucrător al Lui şi cu El. Să plătim preţul, oricât de mare ar fi, de a înfăptui în fiecare biserică idealul pe care îl prezintă Pavel în epistola sa către Efeseni. Să începem o mare cruciadă pentru a da fiecărui membru de lucru în lăţirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ!”

El a fost un bun inspirator şi organizator al lucrării evan­ghelice. În 1929, din iniţiativa lui s-au adunat bani şi s-a clădit o biserică baptistă la Nazaret, Palestina. În 1937 bap­tiştii din statul Texas au avut o retragere spirituală la care au luat parte 1250 de predicatori. Dr. Truett a fost în mijlo­cul lor. Retragerea a avut loc pe Muntele Seminarului din Forth Worth. Ceasuri întregi de rugăciuni în lacrimi şi în lupte cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii, au petrecut aceşti predicatori. Se spune că niciodată în viaţa de orator, Dr. Truett n-a fost mai măreţ ca aici. De pe munte, ei s-au pogorât hotărâţi să aducă statul Texas la Cristos. Statul e îm­părţit în 17 ţinuturi şi în fiecare ţinut au fost plănuite 700 evanghelizări.

În 1935, Dr. Truett a ţinut o săptămână de evanghelizare în biserica sa, în care timp 110 suflete s-au predat lui Cristos.

În 1939, el a condus mai multe servicii de evanghelizare la Universitatea Baylor din Waco, Texas. Aceasta e o uni­versitate baptistă şi se ocupă mult de starea spirituală a stu­denţilor. Din cei 2250 de studenţi, aproape trei sferturi şi-au predat viaţa lor Domnului Isus Cristos.

În 1934, el a luat parte la centenarul lui Spurgeon săr­bătorit la Londra, iar după sosirea sa în America, a fost invitat de Consiliul federal al tuturor bisericilor protestante ca pe data de 3 mai 1934 să fie vorbitorul principal la săr­bătorirea centenarului lui Spurgeon în America.

El a fost nu numai un mare predicator, ci şi un bun con­ducător. De aceea la Congresul Alianţei Mondiale Baptiste, ţinut la Berlin în 7 august 1934, el a fost ales preşe­dintele Alianţei. După ce s-a săvârşit alegerea, el s-a ridicat şi a mărturisit smerit că nu se simte destoinic pentru această onoare şi răspundere. “Dar dacă iubirea faţă de marea familie baptistă este calificarea pentru a primi această slujbă, atunci o am pe aceasta” – spuse el. Apoi a dat celor 12 mi­lioane de baptişti, câţi erau pe atunci în lumea întreagă, următorul cuvânt de ordine: Libertate – îngăduinţă – ser­viciu. În cuvântarea de închidere a congresului a spus: “Bap­tiştii trebuie să-i dea lui Cristos ce au mai bun. Trebuie să întărim bisericile locale. Ele sunt organizaţii libere şi de sine stătătoare. Nimeni nu trebuie să stăpânească peste ele, afară de Cristos. Dar libertatea nu trebuie să ne despartă. Ultimul cuvânt în vocabularul baptist nu este libertate, ci dragoste. Această dragoste trebuie să facă pe bisericile lui Cristos să conlucreze împreună.

În mesajul său de Anul Nou în 1935, în calitatea sa de predicator al Alianţei Baptiste mondiale, el a propus trei scopuri vitale:

1. “Să înălţăm neîncetat primul nostru scop de a dobândi suflete la Cristos ca Mântuitorul lor personal. El e singura speranţă şi singurul ajutor adevărat pentru toate nevoile omenirii”.

2. “Să luptăm cu toată inima ca să punem pe fiecare membru al bisericii baptiste la lucrul rânduit de Cristos în Împărăţia Sa”.

3. “Şi deasupra tuturor, să fim hotărâţi ca de aici înainte să plătim preţul, oricât de scump ar fi, pentru a deveni po­căiţi şi creştini, aşa cum trebuie să fim. Înaintea oricărei alte probleme, să luptăm ca să întrupăm în vieţile noastre învăţătura şi spiritul lui Cristos. Să trăim numai şi numai pentru El, aşa încât vieţile noastre să devină o mărturie atotcuceritoare despre puterea transformatoare a Evan­gheliei Sale”.

El susţinea că Cristos trebuie să fie Domnul absolut al vieţii. Credinciosul trebuie să aparţină cu tot ce are lui Cristos, deci predarea să fie 100%. Într-o duminecă după ce a insistat pentru aceasta într-o predică, în faţa unor cre­dincioşi ce se ocupau cu creşterea vitelor, unul din ei i-a strâns mâna şi l-a invitat să facă o plimbare cu el, căci are să-i spună ceva. Truett s-a învoit şi au plecat împreună. Au urcat spre munte mai bine de un km fără să spună o vorbă. Se vedea pe el că e frământat şi Dr. Truett aştepta ca el să rupă tăcerea. În sfârşit, ajunşi într-un loc, fratele se opri şi zise cu respiraţia întretăiată: “Doresc să vă rugaţi o rugăciune de dedicare pentru mine”. Şi apoi continuă printre suspine: “Niciodată până azi nu am ştiut că sunt răspunzător faţă de Isus şi de proprietatea mea. Nu sunt de mult timp credincios, nu am auzit multe despre El şi nu ştiam prea mult ce aşteaptă El de la mine. Niciodată n-am ştiut până ce aţi predicat azi, că aceste mii de vite, că fiecare corn al lor, pe care eu ziceam că sunt ale mele, nu sunt în mod real ale mele, ci aparţin lui Cristos şi că eu sunt un simplu administrator, un econom al Său. Niciodată până azi n-am ştiut aceasta. Şi niciodată n-am ştiut că holdele acestea despre care eu ziceam că sunt ale mele, nu sunt ale mele, ci ale Lui. Acum, zise el, doresc să îngenunchez aici şi să-I spuneţi Domnului pentru mine că vreau să-mi iau locul meu, că accept slujba de econom, că vreau să fiu ad­ministratorul Său peste bunurile Sale. Şi apoi mă voi ruga şi eu”. Au îngenuncheat împreună şi, în timp ce Dr. Truett se ruga fierbinte, fratele îi întărea rugăciunea cu suspine şi cuvinte de consimţire. După ce a zis “Amin”, fratele a mai aşteptat câteva minute până ce a putut să spună câteva cu­vinte. Apoi a zis: “Doamne, oare nu sunt acum în stare să-Ţi dau de asemenea şi pe cel preaiubit pentru care mă rog de atâta timp? Nu sunt în stare acum să Ţi-l dau Ţie? Deodată cu toate celelalte, Ţi-l predau şi pe el Ţie. Salvează-l pentru gloria Ta. Ţi-l dau Ţie azi pentru veci de veci!” Apoi s-au întors tăcuţi acasă. Seara au plecat la biserică pentru evanghelizare. Nici nu a predicat zece minute, Dr. Truett, şi deodată un tânăr dezmăţat ce stătea la o margine a mulţimii de o mie de oameni, se ridică şi zise: “Nu pot să aştept până ce omul îşi termină predica, să vă spun că eu am găsit pe Domnul!” Era băiatul tatălui care se predase cu totul Dom­nului.

Truett a fost foarte puternic şi în rugăciune. La congre­sul mondial baptist ţinut la Berlin în 4-10 august 1934 el a încheiat cu rugăciune, cerând binecuvântarea lui Dum­nezeu peste fiecare credincios din orice colţ al pământului. Un predicator care a luat parte la congres, spunea că cel mai măreţ lucru la acest congres a fost această rugăciune. “În adevăr, spunea acest predicator, Truett e mai tare în rugăciune chiar decât în predici”.

El punea deosebit preţ pe citirea Cuvântului lui Dumne­zeu în public. Cerea să fie o linişte solemnă, nimeni să nu umble, să nu mişte. Îl citea rar şi puternic, încât fiecare din miile de ascultători să-L poată auzi.

Un accent deosebit punea pe citirea literaturii şi a re­vistelor de către fiecare membru. O mie de abonamente erau din biserica sa la revista “Baptist Standard”. El spunea: “Eu nu sunt mulţumit dacă membrii noştri nu citesc revista noastră”.

Cu toate că a fost unul din cei mai puternici predica­tori ai veacului nostru, Dr. Truett nu a neglijat nici lucrarea personală, ci o mare parte din timp o consacra căutării celor pierduţi, atât în biserică cât şi în afară. Avea un deo­sebit tact să se apropie de ei, le arăta limpede calea mân­tuirii şi insista să o urmeze fără zăbavă.

În 1936, ca preşedinte al Alianţei, el a făcut o călătorie misionară în jurul lumii, în 1937, când Ministerul Cultelor din România a dat o decizie să asuprească baptiştii din ţara noastră, Dr. Truett fiind atunci în Anglia. În calitatea ce o deţinea ca preşedinte al Alianţei, a făcut o vizită ministrului României de la Londra, arătând îngrijorarea baptişti­lor din lumea întreagă cu privire la noua decizie şi la felul cum sunt trataţi credincioşii în România. Tot în acelaşi an, 31 iulie, 1 şi 2 august 1937 a vizitat ţara noastră, luând parte la un congres ce s-a ţinut în sala Vox din Bucureşti.

Dr. Truett a fost ales în trei rânduri preşedinte al Alianţei Mondiale Baptiste şi a activat în această funcţie timp de 5 ani. El a fost ordinat ca păstor în anul 1890 la Biserica Baptistă Waco, Texas. În 1897 a fost ales ca păstor al Pri­mei Biserici Baptiste din Dallas, Texas. Pe atunci avea 700 membrii. Aici a slujit în mod neîntrerupt timp de 47 ani. În timpul acesta biserica a crescut la 7800 de membrii. El a murit în anul 1944.

CAPITOLUL 24

KAGAVA

1. Gezork, care după anul 1930 a făcut o călătorie în jurul globului timp de doi ani şi jumătate spre a cunoaşte diferitele câmpuri de misiune creştină, în cartea sa “Lumea aşa cum am văzut-o” scrie următoarele despre Kagava:

“Era ultima mea zi în China. În dimineaţa următoare trebuia să plec mai departe în India. Şedeam la masa de prânz în casa Dr. Lina, rectorul universităţii baptiste din Shanghai. Cu toate că se discuta cu privire la mine, chiar în limba engleză, nu putui să contribui mult la convorbiri, fiindcă eram şi de data aceasta nevoit să mănânc cu beţişoarele chinezeşti (în loc de furculiţă). Asta îmi cerea toată atenţia.

Un comesean mă întreabă dacă ştiu că Kagava din Japonia e la Shanghai, luând parte la o conferinţă a conducătorilor creştini din China. Într-o clipă am uitat de beţişoare şi de farfuria cu orez. Kagava e aici? Omul despre care am auzit atâta în America şi despre care tinerii japo­nezi mi-au istorisit cu înflăcărare, omul pe care doream să-l văd mai mult decât pe capetele încoronate. “Acum ori niciodată” îmi ziceam. Numaidecât mi-am luat rămas bun, deşi aşa ceva era cu totul împotriva obiceiurilor de pe acolo. Am renunţat la toate planurile mele pentru ultima după amiază la Shanghai şi căutam să dau de urma lui Kagava în oraşul milioanelor. În sfârşit, seara am reuşit să dau de el, pe când se întorcea de la conferinţa şi se îndrepta spre o mare întrunire japoneză unde trebuia să vorbească. Nu voi uita niciodată aceste scurte minute petrecute cu el într-o bodegă întunecoasă, unde îşi lua în grabă modesta lui cină.

Dar cine este Kagava? Întrebaţi pe oricine în Japonia, fie creştin, budist, sau ateu şi afară de cazul că daţi peste cineva prea neştiutor de ce se întâmplă în ţara lor, oricine vă va spune multe despre Kagava. Acest japonez nearătos, cam de 45 ani, cu faţa zâmbitoare, cu părul negru, cu ochii iubitori sub nişte ochelari mari, este azi unul din bărbaţii cei mai cu influenţă din viaţa religioasă şi socială din Japonia şi Asia Orientală.

Istoria lui Toyohico Kagava sună aproape ca un roman, căci chiar el este romantic. Te pune în uimire de ce poate să facă Cristos şi azi din cei care-L urmează. La vârsta de 12 ani a fost trimis de tatăl său, care era înalt funcţionar în guvernul japonez, la un templu budist ca să înveţe de preot. Le ştia regulile pe din afară, dar astea nu l-au putut mulţumi. S-a îndreptat apoi către învăţătura lui Confucius, dar nici aceasta nu a liniştit inima lui căutătoare de adevăr.

Pocăinţa lui. Iată ce declara el în ceea ce priveşte converti­rea lui: “Am luat parte la o clasă de limba engleză. Tatăl meu murise, iar fratele meu îmi spuse: “Poţi să înveţi limba engleză, dar să te păzeşti să nu devii creştin”. Eu doream însă să trăiesc o viaţă curată. Atunci am început să mă rog. În felul meu copilăresc, tot ce ştiam să spun era: “Fă-mă, Doamne, un om mare ca şi Cristos!” Dumnezeu a răspuns acestei rugăciuni şi mi-a dat darul sfinţeniei. Am fost con­vertit la 14 ani, în timp ce luam parte la un studiu biblic. La 15 ani am fost botezat. Eu respect pe Buddha şi pe Con­fucius, dar ei n-au puterea vieţii. Când a venit Cristos la mine, am fost reînnoit. Am primit o nouă viaţă. Fără Dumnezeu, eu sufeream şi plângeam. Dar când s-a revărsat puterea lui Dumnezeu peste mine, totul s-a înnoit. Cristos e izvorul vieţii!” Înrâurirea hotărâtoare nu i-a venit nici prin predici, nici prin scrierile creştine, ci prin viaţa dezinteresată, plină de jertfă a unui misionar creştin cu care se împrietenise.

Începutul lucrării. Familia lui Kagava suferea de tuber­culoză, în urma căreia fratele lui a murit. Când era student de 21 ani, Kagava s-a dus la doctor, care i-a spus că pro­babil nu va mai trăi decât un an. De aceea, el se hotărî să-şi cheltuiască ultimul an al vieţii sale în lucrări de dragoste creştinească. Pentru aceasta s-a instalat într-o mahala a marelui port Kobe, acolo unde în cuibul mizeriei celei mai crunte mişună săracii săracilor, cerşetorii, beţivii, târfele, jucătorii de cărţi şi hoţii, gunoiul societăţii. Pentru câţiva bani a închiriat o colibă mică de tot. A întins pe jos singura lui mobilă: rogojina. Încet, încet câştiga încrederea noilor săi vecini că trăieşte întocmai după cele spuse în predica de pe munte. Împărţea ultimul său bănuţ, da ultima sa oca de orez oricui venea să-i ceară ceva. În orele libere îşi câştiga pâinea zilnică lucrând cu mâinile sale. Se ducea pe la cei bolnavi, la cei părăsiţi de toţi. Le curăţă camera, le gătea de mâncare. Aduna copiii de pe maidane în jurul său, se juca cu ei şi le istorisea despre Isus. Seara, lângă coliba lui, predica celor amărâţi ai soartei. Cine mai văzuse aşa ceva în iadul de acolo? Unii îl ocoleau bănuitori, alţii râdeau de el, iar alţii profitau de bunătatea lui şi-l lăsau lefter de tot ce avea.

Printre ei putem vedea pe Izu, un cerşetor care, cu o punc­tualitate de admirat, se prezenta la masa fratelui nostru să-şi primească porţia de orez. Puteam vedea pe Kodera, jucătorul de cărţi, care vroia bani cu forţa, ameninţându-l cu revolverul. Un beţiv îi rupse lui Kagava patru dinţi lovindu-l cu pumnii. Dar se puteau vedea şi de cei care îi pricinuiau bucurie. Un fost puşcăriaş înţelesese din ce în ce mai mult pe Dumnezeul care iartă şi poate schimba ini­mile. O fată decăzută a început o viaţă nouă. O bătrână îl iubea ca pe fiul ei. Ea căuta prin gunoaiele oraşului şi aduna cartofi pe care îi aducea lui Kagava şi apoi, strălu­cind de bucurie, se uita cum el îi gătea şi-i mânca. Copiii se agăţau de mânecile lui cârpite când ieşea pe uliţă şi-l rugau: “Hai, domnule învăţător, joacă-te cu noi!”

Anul care trebuia să fie ultimul din viaţa lui a trecut, şi el se simţea mai bine prin regimul dus, decât dacă ar fi fost într-un sanatoriu. Îşi zicea că nici nu mai are timp să moară, faţă de câte avea de făcut. Nenorociţii din toată ţara aveau nevoie de el. De aceea s-a apucat să scrie istoria vieţii sale sub titlul: “Dincolo de hotarul morţii”. În ea mărturiseşte cum s-a întors la Dumnezeu, apoi îşi povesteşte întâmplă­rile de prin cartierele cele mai mizerabile. Cartea produse multă vâlvă. În câteva luni s-au vândut mai multe ediţii ale ei. A ajuns să fie una din cele mai citite cărţi din Japonia. Pe neaşteptate ajunsese om vestit. Cu toate acestea, el şi-a continuat acelaşi fel de trai: iubea şi se jertfea slujind seme­nilor săi. Tot pentru ajutorarea lor a pus şi condeiul, căci nu reţinea nimic din marile venituri provenite din vânzarea cărţilor lui. Una după alta, cărţile lui îşi croiesc drum până în coliba cea mai umilă, mişcând inimile şi mâinile a mii de japonezi. Ziarele îi ofereau rubrici ca el să scrie tot ce vrea în ele cu privire la lucrarea ce-i stăpâneşte inima. Acum avea pentru aceasta un întreg stat major de lucră­tori.

Kagava şi viaţa socială. Prin ceea ce a făcut, Kagava a ajuns să ia parte activă şi la viaţa oficială a poporului său. Îşi înălţa glasul contra marelui capitalism care tiranizează Japonia modernă. El lupta pentru dreptatea socială. Mijlo­ceşte între stăpân şi muncitori. E un fel de socialist, dar adevărat creştin. A refuzat să fie ales ca preşedinte al parti­dului muncitoresc de acolo, nevrând să se vâre în murdăria politicii obişnuite. Totuşi numele lui Kagava ajunge să ţină loc de program politic. Administraţiile oraşelor, parla­mentul şi autorităţile, toţi ţin cont de acest neobosit pre­dicator al dreptăţii şi nu-şi mai pot întoarce faţa de la acest protestator împotriva mizeriei din mahalale. Scrierile şi luptele lui Kagava au avut şi sfârşit un efect asupra opiniei publice şi atacurile lui au prăbuşit zidurile nepăsării. În 1926, Statul, mişcat de cuvintele şi scrisorile lui Kagava a în­ceput să se ocupe îndeaproape de prefacerea mahalalelor celor şase mari oraşe ale Japoniei. În timp de şase ani totul s-a schimbat. În locul colibelor s-au ridicat blocuri munci­toreşti. Drumurile s-au transformat în străzi pavate şi insta­laţiile de apă merg la fiecare casă. S-au amenajat parcuri speciale pentru copii.

În 1923, când s-a produs cutremurul acela mare şi o treime din capitala imperiului, ce avea o populaţie de peste 5 milioane de locuitori, a fost distrusă, la fel liniile de tramvaie, telefoanele şi căile ferate, s-a organizat o comisie de reconstruire. Primul ministru a fost preşedintele comisiei. Kagava, care cu câţiva ani înainte a fost urmărit de autorităţi, a fost chemat acum să ia parte în comisie. El singur a fost ales din popor, ceilalţi toţi erau oamenii guvernului. El a trimis o solie către ţară în care arăta că primeşte să lucreze cu guvernul, dar cu condiţia să nu pri­mească nici un salariu. De ce să primească leafă când ţara are nevoie de atâta refacere? – zicea el. El a vrut să facă un serviciu în care să fie jertfă.

În birourile autorităţilor a venit în hainele lui de mun­citor. Primul lucru a fost să vadă locurile unde oamenii trăiau în mizerie. Programul propus de el pentru reconstruire a fost aşa de vast, aşa de modern şi de plin de înţelepciune, că a primit aprobarea primului ministru. După cinci luni de lucru a reuşit să introducă o nouă lege, ca muncitorul ajuns fără lucru să aibă o asigurare. Lucrarea lui pentru Japonia a fost salutată de toţi muncitorii.

El a luptat şi contra relelor sociale, a viciului, a patimei sexuale, a fumatului. A fost cel mai harnic conducător în societatea pentru lecuirea leprei şi în cea pentru combaterea tuberculozei. Acest luptător cu idei şi idealuri şi cu forţa sa spirituală biruieşte în luptă. Guvernul a luat măsuri pentru stârpirea leprei, înfiinţând mai multe spitale izolate. La fel s-au luat toate măsurile pentru combaterea tuberculozei. Mişcarea antialcoolică era în plină creştere. Prin 1939 erau 53 sate care au adoptat prohibiţia, iar 2 milioane oameni au devenit membri într-o organizaţie antialcoolică.

Kagava ca predicator. El şi-a început lucrarea de pre­dicator al Evangheliei în anul 1909, ca evanghelist de maha­lale. Când a fost la Oslo în 1936, la al 12-lea congres mondial al Şcolii Duminicală i s-a făcut o primire entuziastă. A treia zi, vorbind în faţa congresului despre Şcoala Duminicală şi evanghelizare, printre altele el a spus: “Când am început în 1909 evanghelizarea mahalalelor, un prieten de al meu, predicatorul Hachihama, m-a sfătuit să mă ocup mai mult de mântuirea copiilor din mahalale decât de a adulţilor. Dar m-am gândit eu că dacă îmi sacrific timpul mai mult pentru copii decât pentru adulţi mai e de aşteptat încă zece ani sau chiar 15 până ce voi putea înfiinţa o biserică în mahala. Am încercat să formez o biserica bună convertind pe beţivii şi pungaşii mahalalelor, depunând străduinţe deosebite în această lucrare. Dar, acum după mai bine de 26 ani, am constatat că copiii au devenit criminali, beţivi, fete prostituate, iar pungaşii şi beţivii pe care căutam să-i convertesc au rămas tot aşa de răi ca şi atunci. Trebuie să mărturisesc că am făcut o serioasă greşeală în metodele mele de evanghelizare. Dacă depuneam mai multă energie în evanghelizarea copiilor mahalalelor, care probabil i-ar fi condus la Cristos, eu aş fi avut mult mai mult succes în ridicarea celor din mahalale. Probabil că i-aş fi putut con­duce la Cristos, cu ajutorul lui Dumnezeu, mult mai uşor, în loc de a-i lăsa să devină criminali. Prin eforturile lor apoi, poate mulţi din părinţii lor ar fi venit la Cristos”.

El punea deosebit accent pe educaţia creştină. În pri­vinţa aceasta el a spus: “Când Pavel a constatat la Efes că evanghelismul obişnuit nu are efect, el şi-a schimbat tehnica. S-a dus la o şcoală şi acolo a început să ţină lecţii şi cu această metodă a schimbat întreaga atmosfera a Efesului. Când gheaţa este groasă, noi trebuie să o spargem, să facem o gaură în ea spre a putea scoate apa. Educaţia religioasă e singura metodă de a da găuri în gheaţă”.

Cea mai mare pasiune a lui Kagava a fost aceea de a-L face cunoscut pe Cristos. El a fost un apostol înflăcărat al Împărăţiei lui Dumnezeu. Se scula dis de dimineaţă, ca şi învăţătorul său şi când muncitorii plecau spre fabrică, el îi conducea cu o lanternă. Mergând, le predica şi pe faţa lui curgeau lacrimi. Aceşti fii ai muncii, exploataţi, păcă­toşi, au trezit simţirea lui cea mai adâncă. Cu multe lacrimi le spunea despre Tâmplarul din Nazaret, despre Fiul lui Dumnezeu, care şi El a muncit. Le spunea despre un Dum­nezeu care de la începutul timpului şi până acum nu a încetat să muncească.

În 1927, s-au adunat într-un mare congres conducătorii celor trei religii mari ale Japoniei. Erau cam două mii de oameni, reprezentanţii Şintoismului, Budismului şi Creşti­nismului. Preoţii şintoişti îşi făceau apariţia în hainele lor scumpe, lungi şi ornamentate. Urmaşii lui Buddha, într-o strălucitoare ţinută, căutară să se impună prin cuvântul lor şi prin îmbrăcămintea lor, nu mai puţin scumpă ca a şintoiştilor. Fără uniforme printre ei se pierdeau, îmbră­caţi în haine negre, predicatorii şi misionarii creştini. În numele lui Cristos se pare că nu a venit decât un singur om, într-un corp plăpând şi îmbrăcat într-o haină simplă de salahor. Din rândurile din urmă se desprinse această figură care păşi pe marea tribună. O clipă de emoţie, o clipă de tăcere şi Kagava a început să vorbească. El a descris starea chinuită a muncitorilor de toate categoriile sociale. Această lume de nevoiaşi, de suferinzi se pare că a avut un singur reprezentant aici şi acela a fost rupt din inima lor: era Kagava.

El spuse: “Ei sunt flămânzi, n-au unde să-şi plece capul. Pentru acei ce n-au nici casă, nici masă, ce ajutor se află nu­mai în a le predica? Dumnezeu cere milă, nu ceremonii. A sosit timpul când preoţii templelor şi păstorii bisericilor trebuie să se trezească din somnul lor şi să stea faţă în faţă cu realitatea”.

“Voi, budiştilor, citiţi din nou scripturile voastre şi găsiţi în ele spiritul care a mişcat pe pionierii voştri. Dacă nu puteţi descoperi şi reîntrupa spiritul lor, atunci înfăşuraţi din nou sulurile şi le trimiteţi înapoi în India, de unde le-aţi adus”.

“Voi, şintoiştilor, dacă nu puteţi pricepe şi înfăptui viziunea care împinge spre serviciu pentru cei mai slabi, pentru cei nenorociţi, ce rost mai au riturile voastre nume­roase şi pompoase?”

“Şi voi, creştinilor, nu vă e ruşine că zidiţi biserici mari şi costisitoare şi nu urmaţi Omului născut în iesle şi îngropat în mormântul altuia?”

În urma cuvântării sale, el a fost dat afară din congres, dar s-a dus singur pe drumurile Japoniei, mărturisind cu putere despre Profetul din Galileea şi despre jertfa Sa mântuitoare şi ispăşitoare.

El nu se putea împăca cu religia catedralelor şi a ceremo­niilor. “Religia clădirilor măreţe – spunea el – e ceva care îţi sfâşie inima. Religia care clădeşte oameni şi nu temple este mult mai de preferat. Din această cauză resping tot ce găsesc în legătură cu religia arhitecturii impunătoare. Sub straşina catedralei se află partea cea mai mizerabilă a mahala­lei. Înaintea palatului religios, armata comercianţilor face paza. Nu există nimic mai de compătimit ca religia care nu are altceva decât temple şi edificii. Religia adevărată trebuie să intre în birou, să meargă pe stradă, să pătrundă în fabrică, în invenţie, în laborator, să meargă în excursie cu noi, în munca noastră, în recreaţia noastră şi chiar în somnul nostru”. După el, viaţa nu poate fi împărţită în secţii, ci creştinismul trebuie să ocupe fiecare parte a vieţii. El aplica exemplul lui Cristos în toate împrejurările vieţii. Cristosul lui Kagava n-a pierdut nimic din spiritul lui de jertfă. El a fost gata să jertfească totul ca să înalţe pe om. Evanghelia lui nu este uşoară. Crucea este partea centrală în religia lui.

El s-a gândit că toate lucrurile nu-şi vor atinge ţinta până ce nu vor fi un milion de creştini în Japonia. Pe atunci erau abia 300.000 creştini. El a organizat “Mişcarea Împărăţiei lui Dumnezeu”. Ţinta mişcării era: “Împărăţia lui Dumnezeu este o societate creştină”. Lozinca lui a fost: “Să împărţim cu alţii slujba şi jertfa”. El a întrebuinţat toţi predicatorii, toţi păstorii şi toţi membrii bisericilor creştine. A fost o ade­vărată bătălie spre a evangheliza fiecare grup şi fiecare clasă socială. În armata lui a avut 5000 predicatori laici. A început cursuri biblice pentru a câştiga participarea laicilor în mişca­rea aceasta. Ei au atins 12.000 sate unde n-au mai fost predi­catori creştini. Au publicat o revistă care a fost organul oficial al mişcării. El dorea Japonia pentru Cristos. Pentru realizarea acestui gând a mai lăsat la o parte alte lucrări şi a pus tot accentul pe vestirea Evangheliei. Neobosit, colinda ţara în lung şi lat şi oriunde ajungea, mulţimile se adunau cu grămada să-l asculte.

Avea o voce puternică în volum. Când a fost la Oslo a vor­bit în marea sală a congresului, fără ajutorul microfonului.

Vocea îi era plăcută şi cu accente deosebite asupra unor pasaje. Iar gesturile lui îi dădeau o elocvenţă deosebită. Auditorii săi erau cuceriţi de sufletul lui cald. Era extrem de rapid în mişcări. Avea o înfăţişare senină, iar în dosul ei e o vitalitate copleşitoare, pulsând o forţă care l-a făcut una din cele mai dinamice personalităţi creştine a veacului nostru. El vorbea liber. Cu toate că avea schiţa, nu se ţinea în mod rigid de ea. Belşugul energiei sale îl făcea ca într-o singură zi să se apuce de atâtea lucrări, pe care alţii le-ar face abia într-o săptămână. Dis de dimineaţă predica pe stradă, lucră­torilor, care aşteptau în faţa porţilor de fabrici. Pe urmă mergea la tot felul de întâlniri, unde ţinea conferinţe, apoi dicta secretarilor săi. Chiar şi pe la miezul nopţii mai putea fi găsit în mijlocul vreunei grupe de studenţi şi discuta cu ei problemele religioase.

În viaţa privată. Kagava a fost căsătorit şi a avut trei copii. Când copiii au crescut puţin mai mari, s-a mutat din coliba în care locuia, pentru că starea lor fizica şi morală erau în primejdie. Din capete de materiale rămase de la reconstrui­rea caselor după cutremurul cel mare, el şi-a clădit o casă japoneză cu mâinile proprii. Astfel l-a costat o sumă minimă de bani.

El era foarte darnic. Era aprins de spiritul de jertfă. Nimic nu era prea mult pentru el. În multe seri se întorcea acasă fără palton, căci întâlnea în drum pe cineva dezbrăcat şi tre­murând de frig şi i-l dădea. A preferat să trăiască în sărăcie neagră pentru a alina suferinţele şi nevoile altora. La cărţile pe care le tipărise avusese un câştig de peste 16 milioane lei, dar fiecare bănuţ a fost cheltuit în cele trei azile. El susţinea că suferinţa cauzată de lipsa banilor e mai uşoară de purtat decât grija care însoţeşte acumularea lor.

Altă caracteristică a lui era modestia. Niciodată nu a făcut lux. Îmbrăcămintea lui era cât se poate de simplă. Şi cu toate că a ajuns aşa de renumit, niciodată nu şi-a dat aere, ci a rămas acelaşi credincios modest, urmând în totul pilda lui Cristos, Domnul său. Dr. Franklin, directorul Seminarului Baptist din Chester USA şi fost misionar în Japonia, poves­teşte în chip interesant prima lui întâlnire cu Dr. Toyohico Kagava. “L-am anunţat că doresc să-i fac o vizită” – spunea Dr. Franklin. M-am pregătit să dau faţă cu un om mare. Aşteptam mişcat clipa când mi se va da harul să întâlnesc pe unul dintre cei mai admiraţi oameni de pe pământ. Am ajuns la casa lui. La poarta casei sale a ieşit un tânăr să mă invite înlăuntru. Era un băiat slab, cu faţa stinsă şi foarte modest îmbrăcat. Am ajuns înlăuntru şi aşteptam ca acum să întâlnesc pe Kagava. Spre marea mea surpriză, băiatul de la poartă îmi spuse: “Eu sunt Kagava, pe mine aţi venit să mă vedeţi?”

Kagava era un om care a studiat foarte mult. Era un cititor nemăsurat. Profesorul lui din America a rămas uimit când au studiat împreună problema evoluţiei şi Kagava i-a prezentat o listă de 42 cărţi pe care le citise în legătură cu acest subiect: “A citi o carte este ca şi cum te-ai ridica pe un munte. Eu vreau să fiu un excursionist pe Alpii gândirii luminate”, a spus Kagava.

În trupul său, el era foarte plăpând. Era mic de statură şi măcinat de mai multe boli. Plămânii îi erau infectaţi, inima îi era mereu ameninţată. Ochii îi erau pe cale de a orbi cu totul. Iată cauza: într-o seară pe când se găsea acasă, a venit un cerşetor beat, cu un pumnal în mână, plătit de cârciumari ca să-l omoare, fiindcă le lua clientela. Kagava s-a găsit prea de multe ori în pericole de felul acesta, ca să se înspăimânte. Şi fiind convins că nu trebuie să se împotrivească cu rău la răul ce i se face, a izbutit să înduplece pe criminal ca mai întâi să doarmă. Cum nu avea două paturi, l-a culcat în patul său în care încăpeau cu greu două persoane. Fiind deci prea înghesuit lângă oaspetele său, s-a molipsit de la acesta de o boală de ochi. Dimineaţa, acela s-a trezit ruşinat de cele plănuite în ajun. După aceasta a trebuit să stea luni de zile ochii legaţi. Într-o cameră întunecoasă. “E incomod, nu-i aşa?” – îi spuse cineva. “Ce-i incomod?” – “Orbirea Dvs.!” – “Da, dar este incomod şi faptul că oamenii n-au aripi, nu-i aşa? Însă inventându-se avioanele acestea, înlocuiesc aripile. Tot aşa este şi cu ochii de afară. Dacă îţi pierzi vederea este foarte uşor să inventezi ochii lăuntrici. Dumnezeu e însăşi lumina. Dacă lucrurile din afară sunt acoperite în întu­neric, lumina este ascunsă în odăiţa interioară a sufletului meu. Lumina eternului Dumnezeu străluceşte mereu”. Dar cu toate ameninţările împotriva sănătăţii sale, el era cu capul neaplecat şi cu inima fără frică, înfrunta viaţa în plinăta­tea ei. Puternic în credinţă că este nemuritor chiar pe pământ, până nu-şi va sfârşi misiunea, el zicea: “Voi păşi până la sfâr­şitul celui din urmă kilometru şi acolo dacă trebuie să cad, voi cădea bucuros. N-am nici o dorinţă să mor pe patul meu!”

El era o fire foarte simţitoare. Şi în această privinţă se asemăna cu Domnul Isus care a zis: “Mi-e milă de popor”. Inima lui era ca o harfă eoliană ce vibrează la orice adiere. Sentimentele sale puternice erau adânc mişcate la vederea suferinţei. În 1937, din pricina războiului chino-japonez, venitul lui Kagava din vânzarea cărţilor sale a încetat. Nu mai putea ajuta pe alţii aşa cum dorea. Dar şi atunci, în timp de război, el a continuat a propovădui mesajul Prinţului Păcii. La una din întrunirile sale, el a stat tăcut, cu capul plecat mult timp, iar când a vorbit, a zis: “Acesta care stă aici nu-i Kagava, e numai umbra lui. Adevăratul Kagava e colo, în China, cu mamele suferinde şi cu copiii mutilaţi, lăsaţi fără adăpost de război”.

Taina vieţii sale era în legătura lui cu Dumnezeu. Fratele acesta a prins secretul puterii de nesecat. În fiecare dimineaţă se scula la orele 4 şi înainte de a auzi zgomotele zilei, el îşi petrecea un ceas cufundat în rugăciune mută, în asculta­rea glasului de sus. Sufletul lui era deosebit de simţitor la chemările dragostei lui Dumnezeu. Părtăşia cu Dumnezeu era viaţa lui. Toate hotărârile vieţii şi toate viziunile lui, care au avut atâta influenţă, se datorau momentului în care sufletul său a tras la o parte cortina care-l despărţea de Cel nevăzut şi a vorbit cu Dumnezeu. El folosea mult postul, meditaţia şi rugăciunea îndelungată. Dorinţa sufletului adevărat este de a se sătura nu de mâncare, ci de Dumnezeu. El este izvorul puterii. Un singur lucru putea să tulbure liniştea sufletului său. Acesta era simţirea adâncă atunci când privea la iubirea adevărată a lui Cristos, căutând să salveze lumea pierdută.

Pentru Kagava fiecare tufiş era o catedrală, fiecare piatră un altar, fiecare muncă o predică, fiecare faptă o rugăciune, fiecare respiraţie o nouă predare lui Dumnezeu care aşteaptă închinăciunea pretutindeni.

CAPITOLUL 25

HENRY MOORHOUSE

Pentru unii, mântuirea e o experienţă liniştită, plăcută, binecuvântată, ca cea a lui Corneliu. Pentru alţii e cu şocuri mari, e o smulgere din valuri năprasnice şi aşezarea pe stâncă, e ridicare din prăbuşire, e salvare chiar de la sinucidere, cum a fost cea a temnicerului din Filipi. Cam aşa a fost şi pocăinţa lui Henry Moorhouse.

El s-a născut în anul 1840 în Ardnich. Tinereţea sa a fost o trăire în toate păcatele. La 20 de ani el era beţiv şi cu totul înrăit. În mai multe rânduri a fost aruncat în închisoare. Dorea fericirea, dar a constatat că păcatul l-a nenorocit.

Zbuciumat în suflet, cu remuşcări în conştiinţă, vedea că nu mai poate trăi aşa. Atunci s-a hotărât să se sinucidă. Într-o seară a luat pistolul şi a plecat. La o intrare întunecoasă într-o clădire s-a oprit, şi-a scos pistolul să-şi tragă un glonţ în cap. Dar chiar în acel moment a auzit o voce citind pilda fiului risipitor. Sus la etaj în acea clădire era o sală de rugăciune şi cum uşa era deschisă, iar vestitorul Evangheliei începuse să citească textul, pe el cuvântul l-a săgetat. S-a oprit şi gândul că şi el ar putea fi primit de Tatăl, l-a făcut să vâre pistolul înapoi în buzunar şi să urce la etaj. A ascultat predicarea Evangheliei, dar mântuirea a primit-o abia după câteva săptămâni, când un pompier credincios l-a făcut să creadă şi să înţeleagă textul din Romani 10:9,10. Atunci şi-a predat viaţa sa Domnului.

Imediat după pocăinţă, el a început să aplice cuvintele din Romani, adică să-l mărturisească pe Cristos ca Domn. Dădea tractate, vorbea cu trecătorii şi uneori predica la colţuri de stradă. Fiindcă nimeni nu i-a sugerat vreo metodă de studiu şi vorbire, el a învăţat să se ţină în totul de Biblie. A savurat-o şi s-a îmbibat de ea până în măduva oaselor. În patru ani a devenit o lumină puternic strălucitoare. Mergea peste tot şi predica Evanghelia. Oameni din toate straturile sociale stăteau fermecaţi înaintea lui. Dumnezeu a început să-l folosească cu putere. El a fost supranumit “Băiatul predicator”. Prin vestirea clară a Evangheliei, mulţi au ajuns să cunoască mântuirea lui Dumnezeu, iar zelul său înflăcărat a aprins pe mulţi vestitori ai Evangheliei.

Chiar despre Moody se spune că nu ar fi devenit aşa mare predicator dacă nu ar fi cunoscut pe Moorhouse. Prin anul 1867, fiindcă Moody ajunsese epuizat, soţia sa motivând că pentru bronşita ei, l-a silit să facă o călătorie peste ocean în Anglia. Dar ni se spune că ea avea în vedere nu bronşita ei firească, ci bronşita lui spirituală. Ea ştia că acolo sunt ade­văraţi giganţi spirituali, mari bărbaţi ai credinţei şi spera că prin contactul cu ei se va reaprinde şi el.

În timpul acelei călătorii, la Dublin l-a întâlnit pe Moor­house. El citise despre “băiatul predicator”, dar nu-l cunoş­tea. Într-o zi, i s-a prezentat singur şi i-a spus că ar vrea să predice în biserica sa. Fiindcă părea băiat de 17 ani, era încă nebărbierit, Moody s-a gândit că nu poate să predice, de aceea a evitat să-i dea un răspuns clar. Moorhouse ar fi vrut să vină cu el în America, dar Moody nu i-a spus data plecării.

La câteva săptămâni după ce Moody a ajuns acasă la Chicago, s-a pomenit cu o scrisoare de la Moorhouse în care îi comunica că a sosit în America şi că e gata să predice la Chicago. La aceasta, Moody i-a răspuns că dacă e în drum spre vest, poate da şi pe la el. La acest răspuns rece, Moody considera că nu îl va mai vedea. Dar planurile Domnului sunt altele decât ale noastre. Nu a trecut mult şi Moorhouse i-a scris din nou că e încă în America şi că e gata să vină la Chicago să predice, bineînţeles dacă va vrea şi Moody lucrul acesta. A urmat un alt răspuns şi mai rece: “Dacă din întâm­plare vii spre vest, abate-te şi pe la mine”. La câteva zile, Moody a primit o scrisoare în care Moorhouse îl anunţa: “Joi seara voi predica la Chicago”. Cum pentru joi şi vineri Moody trebuia să plece undeva, a spus unora din bătrâni că e vorba să vină un tânăr englez care ar vrea să predice, dar el nu-l credea capabil, totuşi să-l încerce. În caz că nu poate, vineri seara vor avea numai ora de rugăciune.

Sâmbătă dimineaţa când s-a reîntors Moody, prima vorbă către soţie a fost întrebarea: “Ce v-a vorbit tânărul? Cum îi place poporului?” – “Foarte mult – i-a răspuns soţia – a predicat de două ori din Ioan 3:16. El predică puţin diferit de tine. El spune celor mai păcătoşi că Dumnezeu îi iubeşte”. – “Atunci el a greşit”, ripostă Moody, dar soţia îl potoli spunându-i: “Cred că vei fi de aceeaşi părere cu el când îl vei auzi, căci tot ce vorbeşte, el dovedeşte cu Cuvântul lui Dumnezeu”. Duminică dimineaţa când s-a dus la biserică, Moody a observat că fiecare şi-a adus Biblia cu el ceea ce era un lucru neobişnuit înainte. Când a fost să citească textul, Moorhouse a zis: “Preaiubiţii mei, dacă deschideţi la Evan­ghelia lui Ioan 3:16 veţi găsi textul meu”. A ţinut o predică extraordinară, fără s-o împartă pe puncte, el a luat versetul întreg şi a căutat să dovedească că în toate timpurile Dumne­zeu a iubit lumea, parcurgând Biblia de la Geneza la Apo­calipsa. “Niciodată până atunci – spunea Moody – nu am ştiut că Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult. Inima începu să mi se frângă şi nu mi-am putut reţine lacrimile. Cuvintele lui au fost ca o veste bună dintr-o ţară îndepărtată, le-am sorbit. Şi aşa a făcut şi mulţimea”. Luni seara a avut acelaşi text şi s-a luptat să dovedească mulţimii iubirea lui Dumne­zeu. Marţi seara toţi credeau că şi-a epuizat textul dar el a deschis iarăşi la Ioan 3:16 şi a insistat asupra faptului că nu după moarte, ci acum fiecare poate avea parte de dragos­tea lui Dumnezeu şi de viaţa veşnică. A şaptea seară când a urcat la amvon, toţi aveau ochii pironiţi spre el. El a început astfel: “Toată ziua am căutat după un text, dar nu am putut găsi unul mai bun ca Ioan 3:16” şi a predicat a şaptea predică din acelaşi text. A excelat. În încheiere a zis: “Prietenilor, am încercat timp de o săptămână să vă spun cât de mult vă iubeşte Dumnezeu, dar n-am putut face acest lucru cum trebuia cu limba mea gângavă. Dacă aş putea lua scara lui Iacov să mă sui la cer şi aş chema pe arhanghelul Gavril, care stă în faţa Celui Atotputernic, să-mi spună cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea tot ce ar putea să-mi spună ar fi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Astfel tânărul Moorhouse, printr-un singur verset a răstur­nat întreaga concepţie a lui Moody. “Până atunci – spune Moody – obişnuiam să predic că Dumnezeu stă la spatele păcătosului cu o sabie cu două tăişuri, gata să ia capul păcătosului. Acum predic că Dumnezeu stă la spatele păcătosului cu dragostea şi că păcătosul fuge de Dumnezeu”.

Zelul înflăcărat, năvalnic, al lui Moorhouse era alimen­tat de la izvorul vieţii, iar predicile lui erau un fel de ţâşnire, ca un torent ce copleşea totul. Cuvântul lui Dumnezeu locuia din plin în el, iar el îl dădea poporului. El a lucrat fără răgaz în vestirea Evangheliei. Îşi dădea seama cum în ceasul tragic al vieţii sale numai Cuvântul lui Dumnezeu l-a salvat, şi dorea ca acest cuvânt să-i salveze pe toţi.

Cu toată sănătatea lui şubredă, el a făcut patru călătorii misionare în America. În 1879 sănătatea lui a fost zdrunci­nată. Doctorii i-au spus: “Trebuie să încetezi de a predica”. – “Cât voi trăi dacă nu mai predic?” întrebă el. “Probabil vreo 18 luni”. – “Iar dacă continui?” – “Poate vreo 9 luni”. – “Bine – zisese el – atunci eu aleg 9 luni şi voi predica pe Cristos atât cât pot”.

La 25 decembrie 1880, el a plecat la Domnul său să-şi prezinte omagiul său Aceluia care ne-a iubit aşa de mult şi pe care L-a predicat timp de 20 de ani cu toată ardoarea sufletului său. Viaţa sa a fost o vestire a lui Dumnezeu către cei păcătoşi şi o mijlocire către Dumnezeu pentru cei păcă­toşi. Despre el se spune că a fost omul prin care Dumnezeu a mişcat milioane de suflete. Şi tu poţi fi un aşa instrument în mâna lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 26

GIPSY SMITH

Gipsy Smith a fost predicatorul ţigan pe care Dumnezeu l-a folosit în chip binecuvântat pentru mântuirea multor suflete.

“Eu am fost născut în ţinutul Essex din Anglia. Sunt născut dintr-o rasă căreia i se zice Romany Chi sau Romany Chel. Însă în mod sigur nimeni nu ştie seminţia din care ne tragem. Noi nu avem patria noastră pe pământ şi totuşi suntem cam vreo trei milioane împrăştiaţi pe tot pământul. Noi vorbim cu toţii o singură limbă, oriunde ne-am afla. Şi în America, când întâlnesc ţigani, vorbesc cu ei limba în care m-am născut. Majoritatea dintre noi vorbeşte totodată şi limba poporului în care trăim.

“Tatăl meu în limba engleză se numeşte Cornelius Smith şi, ca şi mine, are nume curat ţigănesc. Mama mea, la fel, se trage dintr-o bandă ţigănească. Chiar şi acum, tata şi unele rudenii ale mele umblă din loc în loc prin Anglia, Franţa şi alte părţi ale Europei de Sud. Pe unele rudenii nu le-am văzut de câţiva ani.

Până la vârsta de 16 ani, am trăit ca oricare copil de ţigan, călătorind din loc în loc, mai cu seamă prin Anglia. Călă­toream cu trăsuri şi unde ne ajungea noaptea poposeam în corturile noastre, întocmai cum călătoresc ţiganii nomazi.

Cât despre credinţa ţiganilor, ei toţi cred într-o fiinţă divină, totuşi nu sunt creştini, căci majoritatea poporului nostru nu ştie citi şi scrie.

Istoria convertirii mele ar fi prea lungă să o spun toată, dar o spun pe scurt. Mama mea a murit când eram în vârstă de 16 ani. Eu am primit inspiraţie prin frumoasa conducere a tatălui meu căci, după moartea mamei mele, tatăl meu prin greutăţi a devenit un aşa creştin, încât cu oricine se însoţea, în scurt timp acela primea o viaţă nouă. Când am predicat mai întâi, nici nu am ştiut să citesc, nici să scriu. Educaţia am primit-o din Biblie, ajutându-mă cu dicţionarul Webster şi cu Dicţionarul Biblic al Prof. Eadie. Acum predic de vreo 30 de ani şi am călătorit în toate cele cinci continente. De copil am predicat mai mult în Insulele Britanice. Oamenii ziceau: “Să mergem să auzim pe ţiganul predicând”. Alţii întrebau: “Cine-i ţiganul?” – la care li se răspundea: “E Domnul Smith”.

Această scurtă autobiografie a făcut-o Gipsy Smith în predica ţinută la inaugurarea Tabernacolului din Indianapolis, în ziua de duminecă 13 martie 1921 şi a fost publicată în revista “The Indianapolis Star”.

Generalul Booth, comandantul Armatei Mântuirii i-a ce­rut să părăsească cortul şi să devină evanghelist. El a acceptat. Atunci a fost prima noapte când a dormit într-o casă. Dimi­neaţa i s-a părut că e în închisoare. El a avut să înveţe multe pentru a trăi ca ceilalţi. Până atunci, el niciodată nu a mâncat cu cuţitul sau furculiţa. Dar s-a adaptat uşor la noul fel de viaţă.

Adeseori în predicile sale Gipsy Smith povestea cu lacrimi în ochi cum tânărul Sankey, marele cântăreţ, împreună cu Moody, marele evanghelist, şi-au pus mâinile pe capul lui şi i-au zis: “Facă Domnul un predicator din tine, copile”. Ei se aflau cu cortul în pădurea Epping din Anglia, iar Moody şi Sankey în drum spre localitate, au trecut prin această pădure. Când au ajuns la corturile ţiganilor, s-au oprit şi le-au predicat şi acestora despre dragostea lui Dumnezeu, ară­tată în Cristos Domnul jertfit pe cruce. După ce le-an predi­cat, ei au plecat mai departe, dar Gipsy Smith, copil, a vrut să-i însoţească puţin prin pădure. Ajungând la o distanţă bunicică de corturi, ei s-au oprit şi au cerut copilului să îngenuncheze, iar ei s-au rugat ca binecuvântarea Domnului să vină peste acest copil de ţigan. Puţin şi-au dat ei seama ce fac. Dar gestul lor a săpat o amintire neştearsă în mintea copilului şi Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea.

După ce s-a predat Domnului, Gipsy Smith a fost cuprins de un dor fierbinte pentru mântuirea altora. O persoană de care a căutat să se ocupe în mod deosebit a fost unchiul său.

I-a vorbit acestuia dar a fost luat în râs. A mai încercat încă în câteva rânduri, dar unchiul său nu voia să-l asculte. Atunci tânărul, pentru un timp, nu i-a mai spus nimic, ci a început să se roage intens pentru mântuirea unchiului său. Făcea ce făcea şi iar mergea şi se ruga. Din cauza deselor îngenuncheri, pantalonii i s-au rupt în genunchi. Într-o zi, văzându-l, unchiul său l-a ocărât că şi-a rupt pantalonii în genunchi. Gipsy Smith, după o clipă de tăcere l-a privit pe unchiul său în ochi şi, izbucnind în plâns, i-a spus unchiului că pantalonii s-au rupt, rugându-se pentru sufletul lui. Aceasta a zdrobit inima împietrită a unchiului şi l-a făcut să se predea şi el Domnului. A fost un început binecuvântat. Dorul acesta a fost un jar aprins de Dumnezeu care l-a mistuit toată viaţa şi a făcut din el, un ţigan dispreţuit, bărbatul de valoare în lucrarea de vestire a Evangheliei.

În 1878 s-a căsătorit cu Annie Pennock, o tânără conver­tită la predicile lui ţinute la Whitby. După căsătorie s-au mutat la Huli.

În dorul lui pentru mântuirea altora, curând după conver­tirea sa, el se înrola să lucreze într-o misiune creştină sub W. Booth. Aici s-a distins prin râvna sa şi a ajuns la rangul de căpitan. În 1882 părăseşte această organizaţie, lucrând ca evanghelist, fără să facă parte din vreo confesiune. El a condus evanghelizări de trezire spirituală în bisericile tuturor confesiunilor mari protestante. A făcut mai mult de 30 călătorii în Statele Unite ale Americii. În 1939 a predicat în marea catedrală Sf. Ioan din New York la mai mult de 6000 persoane. Afară de aceste călătorii, el a înconjurat globul pământului de două ori în călătoriile sale evanghelistice.

Odată, pe când era tânăr, s-a întâlnit cu Dr. Luke Wiseman şi cu Dr. Samuel Chadwick. După ce au discutat despre cei pierduţi şi au privit starea lor grozavă, ei s-au aruncat pe genunchi şi au făgăduit solemn că atât cât Dumnezeu le va da suflare, ei vor vesti Evanghelia.

În 1921, a fost chemat pentru o serie de evanghelizări în oraşul Indianapolis din America. Pentru acest scop au ridicat o clădire denumită “Tabernacolul” care avea o capacitate de 8000 de locuri, în campania de evanghelizare, s-au unit un număr de 140 de biserici ale mai multor confe­siuni din acel oraş. Inaugurarea Tabernacolului s-a făcut în ziua de 13 martie 1921, şi prin aceasta a început şi seria de evanghelizări.

Sosirea lui Gipsy Smith în acest oraş a fost anunţată pentru sâmbătă 12 martie orele 13:50. O mulţime de peste 3000 de persoane îl aştepta la gară. Când a sosit, mulţimea a început să cânte în cor “Din adâncimi m-a ridicat”. Au trecut apoi în sala de aşteptare pe care de astă dată o făcuseră biserică şi au început din nou să cânte şi slăvească pe Dumnezeu.

Curând după începerea evanghelizărilor, Tabernacolul s-a dovedit prea mic pentru mulţimea care venea să-l asculte pe Gipsy Smith, şi a trebuit să angajeze alte trei clădiri pentru cei ce nu puteau să între în Tabernacol, unde alţii predicau Evanghelia. Duhul lui Dumnezeu lucra cu multă putere prin Gipsy Smith. Lumea alerga cu grămada să asculte Evanghelia lui Dumnezeu propovăduită de un ţigan şi erau cuceriţi. La serviciul de luni 14 martie, deci a doua zi după începerea evanghelizărilor, la apelul făcut de evanghelist, un număr de 1300 suflete s-au predat Domnului. El era şi un bun cântăreţ. La Transwall, oraşul de aur al Africii, Gipsy Smith cânta în fiecare seară în faţa a peste 3000 de suflete, cântarea “La cele ţărmuri dincolo de râu”. În 1935 Gipsy Smith a ţinut o serie de evanghelizări în oraşul Launceston, Anglia. După o predică, primarul oraşului cu întreg consiliul oraşului a semnat o declaraţie că îşi dau viaţa lui Cristos. În altă seară 500 de persoane au semnat astfel de declaraţii, iar în a treia seară 300. Au fost oameni care au auzit Evanghelia la megafoane pe stradă şi acolo s-au hotărât să-L urmeze pe Cristos. El susţinea responsabilitatea fiecăruia şi voia ca toţi să înţeleagă adevărul acesta. “Dacă biserica din care faci parte – spunea el – merge rău şi tu ai o parte de vină”.

El a predicat timp de 70 de ani în patru continente. A ţinut evanghelizări în Africa de Sud, în Australia, trei ani şi jumă­tate i-a petrecut în Franţa, şi a călătorit de 30 de ori în Ame­rica, în total a condus 60 campanii de evanghelizare.

În 1947, fiind în vârstă de 87 de ani, avea auzul perfect şi văzul bun, dar din cauza lucrului prea mult a suferit de tensiu­nea sângelui şi de tulburări ale inimii. Medicul i-a prescris retragerea din lucru. După un timp de linişte, el s-a refă­cut şi şi-a reînceput lucrarea. La începutul lui august 1947 se afla pe vaporul “Queen Mary” în drum spre America unde urma să ţină evanghelizări, dar în ziua de 4 august, în timp ce vaporul se apropia de New York, el a trecut “La cele ţărmuri dincolo de râu, unde nu mai sunt boale şi nici dureri”.

Dumnezeu îşi chemase lucrătorul, să-i dea răsplata pentru munca sa.

Şi acum un gând pentru tine. Dacă Dumnezeu a putut folosi pe Gipsy Smith, un ţigan fără pregătire, El te poate folosi şi pe tine dacă te laşi cu totul în mâna Lui. Fă aceasta acum.

CAPITOLUL 27

HELEN KELLER

“Este pentru mine o adevărată mulţumire să aflu că vă interesează cartea mea şi mă voi simţi fericită dacă publicul îndepărtatei României o va găsi plăcută. Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină de interes, plină de fericire. Iată de ce sper că lucrarea mea va putea deveni un mijloc de încurajare a tuturor acelora care-şi caută deznădăjduiţi drumul lor dibuind prin lipsuri fizice”. Acesta e un fragment din scri­soarea cu data de 31 ianuarie 1923 a Helenei Keller adresată Domnului Chiriţescu, care i-a tradus în româneşte cartea ei intitulată “Lumea mea”.

Helen Keller s-a născut la 27 iunie 1880 în orăşelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut ca un copil normal. Până la 19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de zborul păsărelelor, de coloritul florilor. Atunci, îmbolnăvindu-se grav, rămâne fără vedere şi fără auz. Mama ei nu a ştiut lucrul acesta, dar a observat când o îmbăia că fetiţa e oarbă. Apoi a observat că fetiţa nu răspunde la întrebări, la sunetul clopoţelului. Fetiţa era şi surdă. Pe la trei ani fetiţa a devenit şi mută. Cuvintele ce le rostea la un an şi jumătate au fost uitate cu totul. De acum era oarbă, surdă, şi mută.

Închisă în întuneric prin pierderea văzului şi izolată de lumea sunetelor prin pierderea auzului, ea a pierdut şi posi­bilitatea de a i se comunica şi de a comunica. Părinţii nu pu­teau să o înveţe nimic. Ea a crescut, s-a dezvoltat, dar era ca un animal. Umbla prin camere şi răsturna totul, ieşea pe afară, se tăvălea prin iarbă şi scotea sunete stridente. Aşezată la masă, răsturna mâncarea, ce apuca ducea la gură şi toată se murdărea. Mama ei, o femeie foarte gingaşă şi fină, ajunsese la disperare cu ea. Fetiţa devenise rea, egoistă şi răsfăţată. Când mama era la culmea disperării, a citit în foaia lui Charles Dickens “Notiţe americane” că Laura Bridgman, o fetiţă oarbă, surdă, şi mută din New England a început să fie instruită de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, care a urmat la conducerea Institutului după Howe. Acesta i-a recomandat pe o tânără irlandeză, Annie Sullivan, care tocmai terminase studiile. Timp de jumătate de veac ea a fost tovarăşa de nedespărţit a Helenei Keller. Datorită ei, Helen Keller a devenit savantă.

Am ales să dau câteva pagini şi despre Helen Keller înadins pentru toţi acei părinţi care au copii suferinzi de a infirmitate sau alta, şi care consideră că nu mai este nici o posibilitate pentru aşa copii nenorociţi. Helen Keller e mărturie că ei pot fi educaţi şi pot deveni folositori societăţii. Ba chiar se pot ridica până la cele mai înalte culmi. Pe de altă parte, aici se vede importanţa mare a educatorului. Prin perseverenţă şi răbdare, chiar şi cel mai brut şi dur diamant poate fi şlefuit cu multe feţe ca să fie scânteietor.

Constantin Fedeleş, fost profesor la Universitatea din Iaşi, în introducere la versiunea românească a cărţii “Lumea mea” scrisă de Helen Keller, se adresa educatorilor de toate gradele, prin cuvintele: “De cel din urmă copil… cu credinţă şi cu dragoste nemărginită să vă apropiaţi. Căci nu puteţi niciodată bănui ce suflet se ascunde în unii ca aceştia. Nici ce descoperiri mari vă aşteaptă dacă veţi şti să-i înţelegeţi, să-i ajutaţi şi să aveţi încredere în ei”.

În anul 1887, educatoarea Annie Sullivan a sosit la casa familiei Keller. În timp ce cobora din trăsură, Helen i-a ieşit în întâmpinare. Annie a fost izbită de faţa inteligentă a fetiţei şi i-a dat o păpuşă. N-a trebuit să treacă mult ca să observe că fetiţa devenise capricioasă, deoarece părinţii îi îngăduiau să facă orice.

Într-o dimineaţă, pe când îşi luau dejunul, fetiţa a mirosit că la masă cineva are cârnăciori; ea şi-a răsturnat ceaşca şi învârtindu-se în jurul mesei căuta cu nasul ridicat să vadă cine are cârnăciori. Cum numai Annie mai avea cârnăciori, când ajunsese lângă ea, îşi vârî mâna în farfuria ei şi luă cârnăciorul. Annie o apucă de mână şi îi luă cârnăciorul desfăcându-i degetele de pe el. Helen deveni nervoasă şi începu să dea din picioare. Căpitanul Keller interveni zicând către Annie: “Ce crezi că faci aici?” Aceasta, calmă, îi răspunse: “Doar mi-am luat înapoi cârnăciorul”. – “Domnişoară, ea e un copil ce nu îşi dă seama, noi întotdeauna i-am îngăduit toate”. Annie simţea cum i se înfierbântă sângele, totuşi controlându-şi temperamentul îi zise: “Domnule căpitan, eu ştiu că Helen este disperată, frustrată şi handicapată, dar ea are şi anumite năravuri rele, şi nu poate merge mai departe în felul acesta”; ridicându-se furios de pe scaun, el îi zise: “Nici unul din copiii mei nu va fi lipsit de hrana sa aici în casa mea”. Annie la fel deveni furioasă şi îi spuse: “Şi nici un copil în grija mea nu-şi va vârî mâna în farfuria mea”. Cu un ton apăsat Keller căută să precizeze că atâta timp cât el e la masă, nimeni nu are ce să se amestece în viaţa fetiţei. Iar educatoarea răspunse şi ea tot aşa de apăsat: “Atunci ar fi mai bine să plecaţi şi să ne lăsaţi singure”.

Mama fetiţei văzând că tensiunea între ei creşte, îl apucă pe soţ de mână şi-i zise: “Haidem să mergem căci tu i-ai pro­mis domnişoarei că are mână liberă să facă ce crede de bine. Eu înţeleg ce face. Şi în definitiv nu a fost nu ştiu ce cruzime. E pentru binele ei”. Annie a fost încurajată prin aceste ultime cuvinte, în timp ce familia ieşea afară.

După ce ei ieşiseră, Annie se duse să închidă uşa şi scoase cheia din broască, apoi se aşeză iarăşi la masă să-şi termine dejunul, care deja se răcise. Helen era pe duşumea şi bătea furioasă din picioare. Văzând că nimeni nu vine la ea, se opri, se ridică de jos şi căută să vadă cine e acolo. Se învârti în jurul mesei şi constată că numai educatoarea era acolo şi că mânca. Îi pipăi mâna şi apoi încă odată să-şi vâre mâna în farfurie. Annie îi împinse mâna înapoi, dar Helen, flămândă fiind, cu mai mare iuţeală încercă să apuce ce era în farfurie, dar Annie o lovi peste mânuţă. Helen explodă în furii şi începu să dea cu picioarele şi să pişte pe Annie de mână.

Annie o lovi. Mai furioasă căută s-o pişte, iar Annie o lovi din nou. A urmat pişcătură şi lovitură pentru câteva momente. În cele din urmă, se mai învârti odată în jurul mesei şi constată că nu e nimeni care să-i vină în ajutor. Atunci se duse la uşă, dar o găsi încuiată. Pipăi după cheie să o descuie, dar cheia nu era acolo. Astfel, cât mai departe de educatoare, se lipi cu spatele la perete. După o vreme, biruită de foame, se apropie de masă, se aşeză la locul ei şi începu să mănânce cu mâna. Părinţii o învăţaseră să mănânce cu lingura, dar ea îşi avea toanele ei, arunca lingura şi mânca cu mâna. Annie se gândi că acum e momentul să o oblige să mănânce cu lingura. Ea se ridică şi puse lingura în mâna fetiţei. Aceasta o aruncă jos. Annie o luă de pe scaun şi o obligă să-şi ia lingura de jos, apoi o aşeză iarăşi în scaunul ei. Cu mâna ei strânsă pe mâna fetiţei care ţinea lingura, îi duse de câteva ori mâncarea la gură. Dar de îndată ce o lăsă de mânuţă, ea azvârli lingura în Annie. Annie repetă lecţia obligând-o s-o ia de jos şi o ţinu mai strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit. După câteva momente o lăsă singură ca să şi continue mâncarea. Helen, fiind prea flămândă şi obosită, îşi termină mâncarea, servindu-se cu lingura până la sfârşit. Annie se gândi că a câştigat bătălia, dar Helen îşi smulse şerveţelul de la gât şi-l aruncă jos. “Eşti tu încăpăţânată şi ai toanele tale să le arunci toate pe jos, – zise Annie – dar şi eu sunt încăpăţânată şi, fiindcă sunt ceva mai tare ca tine, nu te voi lăsa să faci aşa ceva”. Astfel începu din nou lupta. O luă şi o forţă să ia şerveţelul să-l împăturească frumos şi să-l aşeze la locul lui. Această lecţie îi luă încă o oră, căci de îndată ce îl lua de jos, ea îl azvârlea din nou. Abia când o fost extenuată de puteri, ea îl aşeză frumos la locul lui.

Când descuie uşa şi ieşi afară cu Helen, constată că era amiază. Atât a durat dejunul-lecţie. Ei nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Era istovită, urcă la camera ei, se trânti pe pat şi după câteva momente izbucni în plâns nestăvilit. Îşi dădea seama de greaua muncă ce o are cu această fetiţă lipsită de văz, de auz, şi de grai. Ca să o poată educa, trebuia întâi să o debaraseze de toanele şi capriciile ei pe care părinţii ei le cultivaseră, făcându-i totul pe voie. Îşi dădea seama că nu va putea face aceasta decât dacă o izolează de părinţii ei. Când discută cu mama problema aceasta, mama se învoi ca Annie şi Helen să se mute într-o cameră care era în grădină, să nu se ducă timp de două săptămâni înăuntru, ci doar să o privească pe geam. Numai aşa spunea Annie că încearcă să scoată din ea toanele ce le avea şi să o facă dependentă de ea, ca să o poată învăţa.

Metoda s-a dovedit eficientă. Annie era perseverentă în munca ei, se lupta cu Helen până ce aceasta trebuia să cedeze, să renunţe la toanele şi furiile ei. Aceasta a ajutat-o să devină atentă şi ascultătoare ca să se poată începe lecţiile cu ea. Micuţa sălbatică devenise cuminte, liniştită. Acum Annie îi lua mânuţă ei şi îi bătea cu degetul ei semne în palma ei, apoi Helen îi lua mâna educatoarei şi cu degetul ei repeta semnalele care constituiau litere ale alfabetului. Munca a fost foarte grea. Fetiţa nu avea nici cele mai elementare noţiuni în capul ei. De la litere şi cuvinte, trebuia să o facă să înţeleagă, să se formeze noţiunile în minte. Când a venit, Annie i-a adus o păpuşă pe care Helen o iubea foarte mult. Acum îi bătea în palmă literele cuvântului păpuşă şi după ce fetiţa repeta cuvântul, educatoarea îi dădea păpuşa. Aceasta a fost prima denumire. Ori de câte ori dorea păpuşa, Helen bătea în palma educatoarei semnalele cuvenite.

Helen avea o minte foarte ascuţită. Pe calea aceasta a telegrafierii la minte, cum o numea Annie, Helen a ajuns să înveţe 21 de cuvinte, 18 substantive şi trei verbe: păpuşă, ceaşcă, ac, cheie, câine, pălărie, pahar, apă, lapte, cutie, bomboane, ochi, deget, deget de la picior, cap, prăjitură, copilaş, mamă, şezi, stai, umblă. Timpul petrecut în casa din grădină a fost binecuvântat. Ce fericiţi au fost părinţii când au văzut-o liniştită şi că poate prinde lecţiile. Când au venit să le mute iarăşi în casa lor, cu tata a venit şi un câine de vânătoare. Helen a mirosit că a venit şi dinele, s-a dus la el şi i-a apucat laba, iar cu degetul a început să bată semnalele învăţate.

Ca să o înveţe ce înseamnă apă, educatoarea a dus-o la cişmea, a mânuit pompa şi când a venit apa, i-a pus mânuţa ei acolo, i-a bătut în palmă semnalele cuvântului şi din nou i-a pus mânuţa la apă. Ce s-a bucurat, ce a sărit, când fetiţa a înţeles în mintea ei că cuvântul apă e apa ce curge de la cişmea. A pus mâna pe pompă, a pipăit-o şi a început să bată din picioare ca să-i spună cum se numeşte. Pompă fu numaidecât răspunsul educatoarei. Setea de cunoştinţă pe calea semnelor bătute în palmă a devenit tot mai mare. Pe tot ce punea mâna, Helen voia să ştie numele acelei jucării sau obiect.

Ceva mult mai greu a fost când s-a ajuns la noţiuni ab­stracte. Se gândea şi nu le putea pricepe. Scriindu-şi amintirile ei, în cartea “Prevestea vieţii mele,” ea spune: “Îmi aduc aminte de dimineaţa când pentru prima dată am întrebat despre înţelesul cuvântului iubire. Era pe când nu ştiam prea multe cuvinte. Găsisem primele viorele înflorite şi le-am adus învăţătoarei mele. Ea a încercat să mă sărute; dar pe atunci nu-mi plăcea să mă sărute nimeni, afară de mama. Domnişoara Sullivan m-a cuprins uşor cu mâna şi mi-a silabisit în palmă: “Te iubesc, Helen!”. “Ce înseamnă iubire?” – am întrebat-o eu. Ea m-a tras mai aproape şi mi-a spus: “E aici,” arătând spre inima mea, de a cărei bătăi mi-am dat seama atunci pentru prima oară. Cuvintele ei m-au pus pe gânduri căci pe atunci ne puteam să înţeleg un lucru fără să-l pipăi.

Am mirosit viorelele din mâna ei şi am întrebat-o: “Este dulceaţa florilor dragoste?”. “Nu,” mi-a răspuns ea. M-am gândit iarăşi. Soarele cald strălucea deasupra noastră. “Nu e aceasta dragoste?” am întrebat-o arătând în direcţia de unde venea căldura. Nu e aceasta dragostea? Mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos ca şi soarele a cărui căldură face totul să crească.

Dar domnişoara Sullivan mi-a răspuns că nu, şi eu am rămas iarăşi încurcată şi dezamăgită. Mi se părea straniu că învăţătoarea mea nu-mi putea arătă iubirea.

O zi sau două după aceea înşiram mărgele de diferite mărimi pe sfoară în grupuri simetrice, două mari, trei mici. Făcusem multe greşeli şi domnişoara Sullivan mi le arăta mereu cu multă răbdare. În sfârşit mi-am dat seama de o greşeală foarte clară în ordinea mărgelelor şi mi-am con­centrat atenţia la lecţie, având în minte cum trebuie aranjate mărgelele. Domnişoara Sullivan mi-a atins uşor fruntea şi mi-a silabisit apăsat: “Gândeşte-te”.

Într-o străfulgerare mi-am dat seama că era vorba de procesul ce avea loc în capul meu. Aceasta a fost prima percepţie conştientă a unei idei abstracte. Pentru mult timp am rămas nemişcată. Nu mă mai gândeam la mărgelele din poală, ci căutam să găsesc înţelesul cuvântului iubire în lumina noii idei pe care o găsisem. Toată ziua aceea soarele a stat ascuns de nori şi plouase din când în când, dar dintr-odată s-a arătat în toată splendoarea lui. Am întrebat-o din nou pe învăţătoare: “Nu e aceasta dragostea?” – “Dragos­tea e ceva ca şi norii de pe cer, înainte ca soarele să se fi ivit”, mi-a răspuns ea. Şi apoi în cuvinte mai simple decât acestea mi-a explicat: “Nu poţi atinge norii, ştii bine, dar simţi ploaia şi ştii cum se bucură de ea florile şi pământul setos după o zi fierbinte. Nici dragostea n-o poţi atinge, dar îi simţi dulceaţa care se revarsă peste tot. Fără dragoste n-ai avea fericire”.

Adevărul acesta frumos a ţâşnit în mintea mea. Simţeam că sunt întinse funii nevăzute între inima mea şi inimile celor­lalţi”.

Domnişoara Annie Sullivan a sosit la casa căpitanului Keller pe data de 3 martie 1887. La sfârşitul lunii aprilie, Helen cunoştea mai mult de o sută de cuvinte, iar pe la mijlo­cul lui mai cunoştea aproape patru sute de cuvinte cu însemnătatea lor. Acum e momentul, se gândi Annie, să o învăţ să citească. Ea adusese cu ea nişte cartonaşe cu scrierea în relief denumită Braille. Dintre ele apucase cuvântul “cutie” şi aşeză cartonaşul pe o cutie. O puse pe Helen să pipăie cuvântul şi apoi îi puse mânuţa să pipăie cutia, dar fetiţa nu înţelegea nimic, nu putea face nici o legătură între scris şi cutia reală. Răbdătoare, Annie a încercat alte cuvinte şi obiecte, dar Helen nu prindea sensul. Atunci şi-a schimbat metoda, folosind alfabetul. Avea pe un carton literele. A pus degetul de la mâna dreaptă pe litera A, iar în palmă prin semnale i-a spus că e litera A. Helen a pipăit-o îndeaproape, iar Annie i-a trecut degetul la litera B şi în palma stângă i-a bătut cu degetul că e litera B. Acum a înţeles Helen şi nu mai putea de bucurie. A trecut la litera C şi i-a învăţat forma, apoi litera D şi E. În două zile a ajuns să stăpânească tot alfabetul. Acum se deschidea o nouă lume pentru ea şi Helen era avidă după cunoştinţe. Cartonaş după cartonaş a ajuns să treacă pe sub degetuţul ei. Nu se plictisea, ei ore întregi era la învăţătură.

Afară începuseră căldurile de vară şi Annie căută să o încetinească cu învăţătura, dar Helen nu o slăbea, ci stăruia să o mai înveţe ceva. Într-o zi, îi spuse să înveţe liniştită că ea coboară jos să o ajute pe mama. Fetiţa luă cartonaş după cartonaş. De acum le cunoştea bine, le a mai repetat odată şi mai odată, dar domnişoara zăbovea să vină. Atunci îi veni o idee. Căută printre cartonaşe şi alese patru. Le pipăi încă odată, le aşeză în ordine pe duşumea şi ea se ascunse în dulap. Acolo aşteptă o bună bucată de vreme până ce simţii primele vibraţii ale scării. O va găsi învăţătoarea? Pe cartonaşe erau cuvintele: FATA ESTE ÎN DULAP. Ce bucurie a fost pe faţa Helenei când a găsit-o, dar cu nimic mai mică a fost bucuria învăţătoarei când a văzut că mintea ei lucrează bine.

Alt pas greu a fost când au trecut la lecţii de matematică, însă cu răbdare, tact şi stăruinţă, ea reuşi să intre în domeniul cifrelor. Şi a fost un salt în anul 1890, când ea a început să vorbească. Învăţătoarea i-a luat degetul şi i l-a pus sub limba ei ca să-şi dea seama cum poate pronunţa literele alfabetului. Apoi trecu la cuvinte uşoare, scurte şi după aceea la cele mai grele. Ea a fost a doua persoană în lume care fără auz şi fără văz, a învăţat să vorbească.

La 12 ani, Helen Keller şi-a anunţat părinţii şi învăţătoa­rea că vrea să facă studii universitare. În anul 1900 a intrat la facultate şi după patru ani a primit în mână diploma că şi-a terminat studiile “cum laude”. Ea a devenit persoana surdă şi oarbă cu cea mai bună educaţie. Ea s-a dedicat mult scrisului şi mergea la anumite întruniri mari şi ţinea confe­rinţe. Era uimitor cum din fetiţa mută de altădată a ajuns o distinsă vorbitoare. A călătorit pentru a ţine conferinţe în Anglia, Franţa, Italia, Grecia şi Japonia.

Helen Keller avea o frumoasă bibliotecă. Pereţii biroului ei, de jur împrejur erau plini de cărţi. Dar cea mai preţuită carte a ei a fost Biblia. O citea şi ziua şi noaptea căci, ea nu avea nevoie de lumină. Cunoştea capitole întregi pe din afară.

Ea a fost o bună credincioasă. Odată stând de vorbă cu cântăreţul Philip Brooks i-a spus că totdeauna ea a fost convinsă că există Dumnezeu, dar că ea nu i-a ştiut numele. Studierea Bibliei pentru ea a fost o adevărată desfătare. Biblia ei în Braille avea pagini întregi cu literele în relief tocite de degetele ei. Odată a zis: “Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit lucrul meu şi pe Dumnezeul meu”.

Celor ce o deplângeau că e nenorocită fiindcă nu vedea şi nu auzea, ea le-a răspuns: “Cele mai bune şi mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie nu­mai simţite în inimă… Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi care cu toate acestea nu văd nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti pentru totdeauna în noaptea veşnică a orbiei cu bun simţ, cu sensibilitate şi inteligenţă, decât să te mulţumeşti numai cu actul simplu de a vedea”.

“Destinul fiecăruia este călăuzit de o viaţă internă şi secretă; noi suntem susceptibili de a fi buni, de a iubi, de a fi iubiţi, de a cerceta după mijloace care să ne facă să deve­nim mai înţelepţi; aceste forţe spirituale le posedăm şi noi ca şi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. De asemenea auzim şi noi tunetul şi vedem scăpărând fulgerele pe muntele Sinai, străbatem şi noi pustiul fără drum, care se va bucura sub paşii noştri şi va înflori ca trandafirul; mergem şi noi spre pământul făgăduit, pentru a stăpâni comorile spiritului şi invizibila continuitate a vieţii şi a naturii”.

“Ei mi-au luat ceea ce ar fi trebuit să fie văzul meu.

(Dar mi-aduc aminte de Paradisul lui Milton)

“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie auzul meu.

(Beethoven a venit şi mi-a şters lacrimile mele)

“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie graiul meu.

(Dar am vorbit cu Dumnezeu când am fost tânără)

“El nu-i va lăsa să-mi ia sufletul

Posedând aceasta, eu încă posed totul”.

Prin strădania ei, prin lecturile ei şi prin scrisul ei, ea a fost o pricină de inspiraţie, o binecuvântare pentru mulţi. Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dum­nezeu, cu minimul ce-l avea a dat maximul de randament.

Helen Keller a trecut în veşnicie la 1 iunie 1968 în vârstă de 88 ani.

CAPITOLUL 30

ROBERT MCCHEYNE

Nu are importanţă câţi ani trăieşti, ci are valoare cum trăieşti acei ani dăruiţi de Dumnezeu. Robert McCheyne a avut doar şapte ani de slujire cu Evanghelia, dar viaţa lui a fost aşa de binecuvântată încât după moarte, biserica sa a devenit un loc de pelerinaj. Credincioşi din multe părţi au venit să vadă locul de unde s-au revărsat binecuvântări şi au pornit treziri spirituale, doreau să cunoască secretul lui McCheyne.

Bătrânul îngrijitor lua pe rând pe aceştia şi îi ducea în birou şi spunea fiecăruia: “Vrei să cunoşti secretul? Aşează-te la birou, pune-ţi capul în mâini şi plângi. Aşa a făcut păstorul nostru”. Apoi mergea la amvon şi spunea: “Pune cotul tău aici, aşează-ţi capul pe mână şi plângi. Asta e ce a făcut păstorul nostru. Acesta e secretul!”

Odată McCheyne a zis: “Oh, fraţilor, fiţi înţelepţi. De ce staţi toată ziua fără lucru? Într-o clipită totul s-a dus. Încă puţin şi ziua harului s-a încheiat – predicarea, rugă­ciunile curând vor înceta. Încă puţin şi ne vom înfăţişa înaintea Marelui Tron alb – încă puţin şi cei răi nu vor mai fi. Îi vom vedea doar mergând în osânda veşnică. Încă puţin şi va începe veşnicia. Vom fi ca El, căci Îl vom vedea zi şi noapte în Templul Său, vom cânta cântarea cea nouă, fără păcat şi fără îngrijorări pentru veci de veci”.

Robert McCheyne s-a născut la 21 mai 1813 la Edinburgh, Scoţia. Nimeni n-a bănuit atunci că acel copilaş va deveni sursă de mari binecuvântări.

La vârsta de patru ani, în timp ce se refăcea după o boală, el a început să înveţe alfabetul grec şi în scurt timp a reuşit să-l scrie. La şcoală a devenit elev eminent. Avea o voce melodioasă şi un deosebit talent în recitarea poeziilor. Era o plăcere să-l asculţi la biserică recitind psalmi sau capitole din Biblie.

În octombrie 1821 a intrat la liceu şi mereu a fost frunta­şul clasei. Era înalt, cu faţa senină, sprinten şi viguros cu un caracter nobil, şi cu o minte sclipitoare. Era fire analitică, foarte ordonat şi cu gusturi alese. Încă nu era pocăit în vremea aceasta. Iubea societatea veselă, plăcerile, cântecele şi dansul. Trăia o viaţă morală de fariseu. El mărturiseşte că nu avea mulţumirea lăuntrică.

În noiembrie 1827 a intrat la Universitatea din Edinburgh. În iarna anului 1831 a început să studieze teologia. Când era la universitate şi îşi făcea studiile literare şi filo­zofia, sufletul său a fost cercetat de Duhul Domnului. Dar ceea ce l-a şocat în mod deosebit a fost moartea fratelui său mai în vârstă, David. Domnul a găsit cu cale ca în timp ce chema pe unul în glorie, altul să fie trezit şi să primească bogăţiile harului.

În 1836, la 23 ani, McCheyne a devenit pastor în locali­tatea Dundee la o biserică ce avea peste 4000 de membri. Aici el şi-a început lucrarea. De la acest amvon au început să se reverse şuvoaie de har dumnezeiesc. Cu ore înainte, mulţimile alergau la biserică ca să poată găsi un loc pentru a-l asculta vestind Evanghelia. Foarte curând a izbucnit focul trezirilor spirituale care a aprins Scoţia cu dragoste pentru Dumnezeu.

Viaţa lui a fost o trăire intensă cu Dumnezeu. Cu firea lui sensibilă a căutat să se adâncească tot mai mult în rugă­ciune şi în citirea Bibliei. O deosebită influenţă asupra lui a avut citirea Memoriilor lui Henry Martin. Aceasta l-a determinat la o mai mare consacrare, iar Jurnalul lui David Brainerd l-a făcut să râvnească la aceea viaţă de luptă pe genunchi, la aceea topire pentru mântuirea altora. De acum încolo a început să practice şi postul. Această trăire în lumina Domnului l-a făcut să vadă mai bine nevoile sufle­telor pierdute. I se părea că fiecare păcătos poartă scris pe frunte cuvintele: “Nimănui nu-i pasă de sufletul meu”. “Trezeşte-te, suflete al meu – scria el în jurnalul său – de ce să-mi dau eu orele şi zilele mele în zadar lumii, când chiar la uşa mea e o lume de mizerie? Doamne, pune tăria Ta în mine, întăreşte orice hotărâre bună, şi iartă trecutul vieţii mele, trăită fără folos”.

În 1840, el scria unui student: “Dă-ţi seama că tu acum îţi formezi în mare măsură caracterul de viitor al slujirii tale. Dacă te dedai delăsării şi somnului, niciodată nu vei avea vreun folos din studiu. Fă totul la timpul său. Fă totul cu ardoare – dacă e ceva vrednic – fă-l cu toată puterea ta. Dar mai presus de toate, caută să stai mult în prezenţa Domnului. Niciodată să nu vezi faţa oamenilor până mai înainte nu ai văzut faţa Domnului, care e viaţa noastră, totul al nostru. Roagă-te pentru alţii, roagă-te pentru pro­fesorii tăi, pentru colegii tăi..”.

Pentru McCheyne succesul a fost nu o simplă dorinţă, ci o aşteptare, şi Domnul a făcut ca toate aşteptările lui să fie depăşite. El a fost folosit cu putere în lucrarea de trezire a multor păcătoşi. Oamenii au ajuns să-şi dea seama că au în mijlocul lor un om al lui Dumnezeu.

În timp ce căuta să-şi facă lucrarea în localitatea sa şi în împrejurimi, sufletul său a devenit tot mai împovărat de nevoile celor pierduţi din alte ţări. Parcă îşi dădea seama că timpul său se scurtează, căci pe toate scrisorile sale aplica cuvintele: “Vine noaptea…”.

La sfârşitul anului 1838 a început să aibă unele simptome, care au neliniştit pe prietenii săi. El a fost atacat de o vio­lentă palpitaţie a inimii. Medicul l-a sfătuit să înceteze ime­diat predicarea Evangheliei. Lucrul prea mult şi surmenajul au cauzat aceasta. Astfel a părăsit Dundee şi s-a mutat Ia Edinburgh. În locul lui a venit ca pastor William C. Burns. I-a fost foarte greu să-şi părăsească biserica, dar boala l-a obligat. În scrisoarea adresată bisericii la 18 ianuarie el spunea: “Câteodată mă gândesc că o mare binecuvântare poate fi revărsată asupra poporului meu chiar în absenţa mea”.

Într-o zi, Dr. Candlish vorbind cu McCheyne despre Misiunea în Israel, i-a sugerat ideea să meargă în Israel. Numaidecât el a acceptat să meargă cu o echipă şi se gândea că dacă David Brainerd bolnav a putut să lucreze ca traducător, şi ei vor putea să facă ceva ispravă: să întărească pe credincioşii de acolo, să inspire pe misionari şi să câştige pe unii din păcat la Dumnezeu.

Astfel, în primăvara anului 1839, un grup de patru vesti­tori ai Evangheliei din Scoţia au plecat în Israel. Drumul l-au făcut prin Franţa, Italia, Malta şi au debarcat la Alexan­dria în Egipt, iar de acolo au plătit unor beduini să-i ducă cu cămilele prin deşert până în Israel. Din deşert, a scris unui alt predicator din Scoţia: “Foloseşte-ţi sănătatea cât o ai, prietenul şi fratele meu. Nu pierde ocaziile deosebite, care poate niciodată nu se mai întorc înapoi. Nu ştii nici­odată când e ultima duminică pentru tine în faţa poporului. Vorbeşte pentru eternitate. Pe deasupra tuturor, cultivă-ţi spiritul tău… Adu-ţi mereu aminte că Dumnezeu, nu omul, trebuie să primească gloria. Nu mărimea predicii, mulţi­mea vorbelor, ci mărimea credinţei e ceea ce are valoare”.

Andrew Bonar, unul din biografii lui McCheyne, spune că deşi era bolnav şi aveau de înfruntat atâtea greutăţi în ţara lui Israel de pe vremea aceea, totuşi cultivarea sfinţeniei pentru McCheyne era una din preocupările de seamă în fiecare zi. Avea timpul său de citire a Bibliei, de meditaţie, de cercetare de sine în lumina Cuvântului şi de rugăciune. El acorda o deosebită atenţie acestei practici. Şi sfinţenia se revărsa din el ca nişte râuri de apă vie.

La întoarcerea spre casă, au trecut prin Beirut. Acolo a făcut o vizită unui tânăr din Glasgow care era bolnav de febră. El fiind debil, numaidecât a fost contaminat de febră. Imediat a fost sfătuit să plece la Smirna, căci aerul răcoros de acolo îi va face bine. Astfel s-au îmbarcat, au trecut prin Cipru, iar febra lui a crescut tot mai mult până ce şi-a pierdut cunoştinţa. Timp de trei zile, fără ajutor medical, se părea că se sfârşeşte. Abia când s-au apropiat de Patmos şi-a revenit puţin şi s-a ridicat să zărească insula. Ajunşi la Smirna au găsit o familie de englezi, familia Lewis, care i-au acordat îngrijirea ca nişte părinţi. Acolo s-a refăcut puţin. Deşi a fost bolnav grav, mereu se ruga pentru biserica sa şi pentru treziri în Scoţia.

Drumul spre casă l-au făcut prin Muntenia şi Moldova. Superstiţia şi lipsa de cunoaştere a Evangheliei l-au îndure­rat mult. La Iaşi a întâlnit câţiva evrei cu care a putut con­versa şi le-a vestit Evanghelia. Apoi a trecut prin Polonia la Viena, Berlin, Hamburg, iar de acolo în Scoţia.

Acasă la Dundee a sosit într-o joi după-masă, iar seara s-a întâlnit cu biserica sa. Clădirea a fost supraticsită cu popor; toate cărările pline, până şi treptele amvonului erau ocupate. După ce s-a rugat şi au cântat câteva cântări melo­dioase, el a citit Psalmul 64 şi 1 Corinteni 2:1-4, apoi a pre­dicat o oră. Neştiind cât timp va mai putea să predice, nu le-a împărtăşit impresiile din călătorie, ci a arătat păcătoşi­lor calea mântuirii. Duminica următoare a predicat după masa din 2 Cronici 5:13,14. La încheiere, printre altele a zis: “Mult iubiţii şi doriţii mei, acum încep un nou an de slujire în mijlocul vostru, şi sunt hotărât că, dacă Dumnezeu îmi dă sănătate şi putere, să nu rămână aici nici un bărbat, femeie sau copil care să nu fi auzit mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, fie spre mântuire, fie spre condamnare. Şi mă voi ruga, cum am făcut şi până acum, ca Domnul să facă o revărsare a Duhului, în aşa fel încât şi cel mai slab copil dintre voi să vadă că e lucrare dumnezeiască, nu omenească”.

Încă pe când era el în Israel, Dumnezeu începuse un val de treziri spirituale prin noul păstor W. C. Burns. La întoarcerea lui, trezirea a luat un mare avânt. În carnetul lui sunt înscrise peste 400 de nume care s-au predat Domnului, iar ceva mai târziu pomeneşte de 800 de suflete care au fost trezite.

El a făcut multe călătorii misionare prin Scoţia şi Irlanda. Inima lui însă în mod deosebit se legase de misiunea printre evrei şi căuta întoarcerea lor la Mesia-Cristos. Prin grai şi prin scrisori îi îndemna să primească mântuirea sufletului. La Iaşi întreţinea corespondenţă cu Edwards. Apoi avea o largă corespondenţă cu studenţi din universităţi şi cu multe biserici pe care le-a vizitat.

Sănătatea lui se refăcuse mult şi lucra şi în biserica sa şi în alte biserici unde Domnul săvârşise frumoase treziri.

În vara anului 1842 a fost din nou doborât de câteva ori de boală. În jurnalul său din 4 august el a scris: “Adeseori, adeseori aş fi mai bucuros să plec şi să fiu cu Domnul”. Totuşi în aceea toamnă a fost gata să meargă în nordul Angliei pentru servicii de evanghelizare. În noiembrie a mers pentru zece zile la Londra. Atunci unii din biserica sa au început să murmure că lipseşte prea mult. Dar dorul lui aprins pentru mântuirea sufletelor îl făcea să nu se cruţe pe sine, ci chiar cu riscul de a nemulţumii pe unii din biserica sa, el era gata să meargă din loc în loc spre a predica Evan­ghelia. La 17 noiembrie a luat parte la un congres la Edinburgh. Au fost prezenţi vreo 500 predicatori din toate părţile Scoţiei. Vorbirea lui cu această ocazie a fost neuitată.

Pe la mijlocul lui ianuarie 1843 a mers să viziteze alte biserici. În timp de trei săptămâni a vizitat 24 de localităţi. În scrisorile lui de acolo se observă o nostalgie după cer în expresii ca aceasta: “De multe ori aş vrea să mă urc pe vârful Pisga şi să-mi iau rămas bun de la biserică, să-mi las trupul acesta şi să fiu cu Domnul. Ah, ar fi cu mult mai bine. Nu mă aştept să trăiesc o viaţă lungă. Mă aştept să fiu chemat aşa dintr-o dată – poate curând – de aceea vorbesc clar”.

La 1 martie s-a întors acasă. Era extenuat de puteri. A predicat de trei ori în duminica de 5 martie şi de două ori în 12 martie. Acestea au fost ultimele predici. Vizitând pe unii bolnavi de tifos a contaminat şi el boala şi pe 25 martie 1843 în vârstă de 29 ani, rugându-se, a trecut în veşnicie să-L întâlnească pe Cel ce l-a iubit şi slujit cu toată ardoarea.

CITIŢI EVANGHELIA

TRĂIŢI EVANGHELIA

VESTIŢI EVANGHELIA

Astfel vei fi şi tu o lumină în lume.