Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China… Daniel Uncu: Rusia a renunțat la comunismul instituțional, dar nu la comunismul din sufletul ei; Adrian Papahagi: În Rusia e nevoie de desovietizare și decomunizare – similare cu denazificarea Germaniei; Globaliștii în impas: Putin și Xi Jinping refuză Noua Ordine Mondială  de Szőke Mária ; ALEGETI:GLOBALIZARE CU PISTOLUL LA TAMPLA SAU LA BUSTUL GOLLLLLL… Cântecul de lebădă al globalizării(mai ales dupa putinizarea Ucrainei…); Cum i-a ingenunchiat Reagan pe sovietici si ce ar trebui sa invete …(si Obama); Dupa 30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului”; Satan a “’murit”,dar nu se preda… Complicii lui Putin. Cine a zis că a murit comunismul? Cum a devenit Europa dependentă de gazele din URSS în pofida avertismentelor lui Reagan;  Cum a fost ciopârţit şi batjocorit Nicolae Iorga de un grup de legionari. A fost împuşcat de nouă ori şi a murit cu degetele împreunate în semnul crucii; Dupa 30 de ani de la discursul lui Reagan asupra Imperiului Răului…

 (Prorocul mincinos al lui Putin sapa groapa altora,dar vor carea ,pe veci-ei…cum scrie in Ap.20)Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa; Adrian Năstase, față în față cu Vladimir Putin. Detalii neștiute din cadrul unei întâlniri istorice, de la Moscova; Adrian Năstase a DEZVĂLUIT ce îl leagă de ideologul rus Alexandr Dughin; Din  pomelnicul  Putinist nu lipseste puscariasul Năstase ;El reacţionează la „lista cu Dughin” cu filoruşii din România; Ambasada Rusiei și „idioții ei utili” din România; Adrian Năstase se destăinuie: Sunt omul de legătură al lui Dughin în România; Cine l-a inspirat pe Putin să invadeze Ucraina? Numele principalului mentor, legat de „premierul” AUR… Ocultul Alexander Dughin, ideologul Kremlinului! Karacatita Putinista din toata lumea sugruma lumea – Adevaruri nerecunoscute official…Cine sunt prietenii lui Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului, in Romania si in lume; Romania a fost pradata si destructurata incepand cu prima zi a noului regim postdecembrist!Deci aschia care  nu sare departe de trunchi, (Ion Iliescu ,fiul lui Alexandru),a continuat politica profund antiromaneasca ,specializat in operatiuni de diversiune, dezinformare si manipulare sub acoperire in afara URSS, a fost si este   revoltat” contra canibalilor americani, care savarsesc bestialitati de nedescris impotriva… “ASADAR,ce ar fi fost Romania fara Ion Iliescu? Bunicul lui Victor Ponta a fost agent NKVD; Dupa  ce ne-a spus ca UE este expirat- Adrian Nastase: Multe dintre tarile UE se orienteaza spre alte zone, cum ar fi zona BRICS, Romania a ramas blocata pe linia politica din 2005;

Cine este considerat ‘arhitectul’ lui Vladimir Putin. El e omul din umbră în planul invadării Ucrainei; Generalii ruși încep să creadă că Putin nu mai e întreg la cap. De asta îi ține la distanță; Propaganda rusă acuză voalat România că ar fi trimis un grup secret de militari la Odesa. Sursa informaţiilor nu a adus nicio dovadă; Patriarhul Kirill pune iar osul la treabă: „Chiar dacă îi costă viața”; Globalizarea se implineste cu pistolul la tampla si crucea sub sutana…Cine este Alexandr Dughin, considerat ideologul lui Putin si promotorul neo-eurasianismului. Cum vede viitorul Romaniei si al Ucrainei; Prin sangerare omeneasca-Putin construieste Imperiul Raului ,calcand pe cadavre…Ucraina e cheia pentru visul lui Putin de a crea un nou super-bloc eurasiatic; Iliescu (prin Nastase,Ponta si prin alti Vacaroi )servește Rusia până la moarte! Cere relații normale cu dictatura lui Putin; (Cum se reproduce Satan in Matrita raului…)De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului; Câteva gânduri pe marginea războiului din Ucraina ;Ceai de foi de dafin contra tusei;Remedii naturale daruite de cititori- Cele mai importante beneficii ale consumului de fasole- Scapa de sinuzita in mod natural- Cele mai bune 10 ceaiuri care te ajută să slăbești- Obiceiuri care pot cauza probleme digestive; Bautura la moda care iti afecteaza dintii; 3 motive să bei suc de castravete mai des;Durerile de dinți – scapă de ele cu aceste remedii naturiste;Cum iti dai seama daca ficatul tau este suprasolicitat? 9 sfaturi sa-l protejezi; Cauze ale arsurilor la stomac. Cum le eviți și cum le tratezi; Plantele care au grijă de inima ta! Etc 

 

STRIGĂTELE ISRAELIŢILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ; Exodul; Limba evreilor; 1 IOAN, 2 IOAN si 3 IOAN, de Daniel Branzei; Cele mai frumoase povestiri din Biblie: Chemarea lui Moise; HARTA 2- EXODUL POPORULUI LUI ISRAEL DIN EGIPT ŞI INTRAREA LUI ÎN CANAAN; Strigă la Dumnezeu și îți va răspunde; Exemple de oameni care au strigat… DAVID – Om după inima lui Dumnezeu; Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?De ce David a fost un om după inima lui Dumnezeu? Zac Poonen- Zidind Casa lui Dumnezeu cu înţelepciune; Vechiul Testament / 1 Samuel; David si Goliat – altfel; Pilda Vechiului Testament reinterpretată… Profeţia unui evanghelist celebru despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu. Scopul lui nu este acela de a cuceri Ucraina”; Explicatia Cartii: Ezechiel;Apocalipsa si Daniel ; Profeții mici, de William Kelly; Terorismul şi profeţia Biblica; Ateul Mihail Gorbaciov despre  Putin :A început să se creadă Dumnezeu „ Evlavia acasă, de W. J. Hocking; Sa nu traiti cum traiesc paganii; EVLAVIE (2) ; NAZIREAT, NAZIREU;Invățătura care duce la evlavie; 1Timotei; Disciplina Harului, de JERRY BRIDGES; Evlavia vs. deprinderea trupească ;Portretul omului evlavios; Devotional – O viata de evlavie si recunostinta; Cap. III – Conflict cu uriașii; David și Goliat sunt în Biblie? DAVID – Om după inima lui Dumnezeu; Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?“Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” 1 Ioan 4:4; Veți face lucruri și mai mari decât acestea! VAI, VAI, VAI…

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Cine este considerat ‘arhitectul’ lui Vladimir Putin. El e omul din umbră în planul invadării Ucrainei; Generalii ruși încep să creadă că Putin nu mai e întreg la cap. De asta îi ține la distanță; Propaganda rusă acuză voalat România că ar fi trimis un grup secret de militari la Odesa. Sursa informaţiilor nu a adus nicio dovadă; Patriarhul Kirill pune iar osul la treabă: „Chiar dacă îi costă viața”; Globalizarea se implineste cu pistolul la tampla si crucea sub sutana…Cine este Alexandr Dughin, considerat ideologul lui Putin si promotorul neo-eurasianismului. Cum vede viitorul Romaniei si al Ucrainei; Prin sangerare omeneasca-Putin construieste Imperiul Raului ,calcand pe cadavre…Ucraina e cheia pentru visul lui Putin de a crea un nou super-bloc eurasiatic; Iliescu (prin Nastase,Ponta si prin alti Vacaroi )servește Rusia până la moarte! Cere relații normale cu dictatura lui Putin; (Cum se reproduce Satan in Matrita raului…)De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului; Câteva gânduri pe marginea războiului din Ucraina ; (Prorocul mincinos al lui Putin sapa groapa altora,dar vor carea ,pe veci-ei…cum scrie in Ap.20)Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa; Adrian Năstase, față în față cu Vladimir Putin. Detalii neștiute din cadrul unei întâlniri istorice, de la Moscova; Adrian Năstase a DEZVĂLUIT ce îl leagă de ideologul rus Alexandr Dughin; Din  pomelnicul  Putinist nu lipseste puscariasul Năstase ;El reacţionează la „lista cu Dughin” cu filoruşii din România; Ambasada Rusiei și „idioții ei utili” din România; Adrian Năstase se destăinuie: Sunt omul de legătură al lui Dughin în România; Cine l-a inspirat pe Putin să invadeze Ucraina? Numele principalului mentor, legat de „premierul” AUR… Ocultul Alexander Dughin, ideologul Kremlinului! Karacatita Putinista din toata lumea sugruma lumea – Adevaruri nerecunoscute official…Cine sunt prietenii lui Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului, in Romania si in lume; Romania a fost pradata si destructurata incepand cu prima zi a noului regim postdecembrist!Deci aschia care  nu sare departe de trunchi, (Ion Iliescu ,fiul lui Alexandru),a continuat politica profund antiromaneasca ,specializat in operatiuni de diversiune, dezinformare si manipulare sub acoperire in afara URSS, a fost si este   revoltat” contra canibalilor americani, care savarsesc bestialitati de nedescris impotriva… “ASADAR,ce ar fi fost Romania fara Ion Iliescu? Bunicul lui Victor Ponta a fost agent NKVD; Dupa  ce ne-a spus ca UE este expirat- Adrian Nastase: Multe dintre tarile UE se orienteaza spre alte zone, cum ar fi zona BRICS, Romania a ramas blocata pe linia politica din 2005; Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China… Daniel Uncu: Rusia a renunțat la comunismul instituțional, dar nu la comunismul din sufletul ei; Adrian Papahagi: În Rusia e nevoie de desovietizare și decomunizare – similare cu denazificarea Germaniei; Globaliștii în impas: Putin și Xi Jinping refuză Noua Ordine Mondială  de Szőke Mária ; ALEGETI:GLOBALIZARE CU PISTOLUL LA TAMPLA SAU LA BUSTUL GOLLLLLL… Cântecul de lebădă al globalizării(mai ales dupa putinizarea Ucrainei…); Cum i-a ingenunchiat Reagan pe sovietici si ce ar trebui sa invete …(si Obama); Dupa 30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului”; Satan a “’murit”,dar nu se preda… Complicii lui Putin. Cine a zis că a murit comunismul? Cum a devenit Europa dependentă de gazele din URSS în pofida avertismentelor lui Reagan;  Cum a fost ciopârţit şi batjocorit Nicolae Iorga de un grup de legionari. A fost împuşcat de nouă ori şi a murit cu degetele împreunate în semnul crucii; Dupa 30 de ani de la discursul lui Reagan asupra Imperiului Răului…

 

 

/////////////////////////////////////////  

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Dupa 30 de ani de la discursul lui Reagan asupra Imperiului Răului

 

Mihaela Bărbuș -14 martie 201316

 

 

La 8 martie 1983, Ronald Reagan s-a adresat membrilor Asociaţiei evanghelicilor din Orlando, California. În discursul său, cunoscut mai târziu ca Discursul asupra Imperiului răului, a abordat două teme importante ale actualităţii politice din acel moment: dreptul la viaţă şi negocierile pentru dezarmare. În argumentaţia sa simplă şi clară, bazată pe morala biblică, a arătat pericolele abordării iresponsabile ale chestiunilor legate de dreptul la viaţă, ca şi riscurile refuzului de a vedea regimul sovietic drept ceea ce este: o religie brutală care perpetuează iluzia că omul poate să Îl refuze pe Dumnezeu şi să îi ia locul. Punctul de vedere creştin şi opiniile politice exprimate au dezlănţuit critica violentă a presei de stânga. Reagan a fost comparat cu ayatolahul Komeini, a fost numit „războinic rece” şi vânător de vrăjitoare. Scurgerea timpului au confirmat atât afirmaţiile politice, cât şi perspectiva morală a preşedintelui Reagan. (Mihaela Bărbuș)

 

 

Cuvânt la Convenţia Anuală a Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor din Orlando, Florida

8 martie 1983

 

Cucernic cler,

Senator Hawkins,

Distinşi membri ai delegaţiei Congresului Statului Florida

şi voi toţi,

 

Nu pot să vă spun cât de mult mi-aţi încălzit inima cu primirea voastră. Sunt încântat să fiu astăzi aici.

Cei dintre voi care sunteţi în Asociaţia Naţională a Evanghelicilor sunteţi cunoscuţi pentru lucrarea voastră spirituală şi umanitară. Aş fi deosebit de neglijent dacă nu mi-aş arăta chiar acum recunoştinţa personală pe care v-o datorez. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre. Nancy şi cu mine am simţit prezenţa lor de multe ori şi în multe feluri. Şi, credeţi-mă, ele contează foarte mult pentru noi.

 

Zilele trecute, în Camera de Est din Casa Albă, cineva m-a întrebat dacă îmi dau seama de toţi cei din afară care se roagă pentru preşedinte. Şi a trebuit să spun „Da, sunt. Am simţit. Cred în rugăciunea de mijlocire.” Însă nu m-am putut abţine să nu îi spun celui care mi-a pus această întrebare, sau cel puţin să le transmită celorlalţi, că, dacă atunci când se roagă aud că „sună ocupat”, înseamnă doar că am fost eu pe fir înaintea lor. Cred că înţeleg cum a simţit Abraham Lincoln când a spus „de multe ori m-a îngenunchiat convingerea copleşitoare că nu am unde să mă duc în altă parte”.

 

De la bucuria şi sentimentele bune ale acestei conferinţe, mă voi duce la o recepţie politică. Acum, nu ştiu de ce, însă această bucată de program îmi aduce aminte de o istorioară pe care o voi împărtăşi cu voi. Într-o zi, un pastor evanghelic şi un politician au ajuns împreună la poarta Cerurilor. Sfântul Petru, după ce a făcut toate formalităţile necesare, i-a preluat ca să le arate care vor fi locurile lor și i-a dus la cameră mică, de o persoană, cu un pat, un scaun şi o masă şi a spus că aceasta era pentru cleric. Politicianul era puţin îngrijorat de ce putea să i se pregătească lui și nu i-a venit să creadă când Sfântul Petru s-a oprit în faţa unui conac cu terenuri frumoase şi mulţi servitori şi i-a spus că acesta va fi locul lui. Nu s-a putut abţine să nu întrebe „Stai puţin, cum… ceva nu e în regulă… cum să primesc eu acest conac în timp ce omul acela bun şi sfânt a primit doar o cameră de o persoană?” Şi Sfântul Petru i-a spus „Trebuie să înţelegi cum sunt lucrurile aici, sus. Avem mii şi mii de clerici. Tu eşti primul politician care a reuşit vreodată să ajungă.”

 

Însă nu vreau să contribui la un stereotip. Aşa că vă spun că există în viaţa publică un mare număr de bărbaţi şi femei temători de Dumnezeu, devotaţi şi nobili, incluzând compania de faţă. Şi, da, avem nevoie de ajutorul vostru pentru ca să ne ţineţi mintea mereu atentă la ideile şi principiile care ne-au adus în arena publică în primul rând. Temelia acestor principii şi idei este un angajament pentru libertate (politică) şi libertate individuală, care însele sunt bazate pe mult mai adânca înţelegere a faptului că libertatea prosperă numai acolo unde binecuvântările lui Dumnezeu sunt căutate cu aviditate şi primite cu smerenie.

 

Experimentul american de democraţie se întemeiază pe înţelegerea acestui lucru. Descoperirea lui a fost marea biruinţă a Părinţilor Fondatori, exprimată de William Penn când a spus „dacă nu vom fi conduşi de Dumnezeu, va trebui să fim conduşi de tirani”. Explicând drepturile inalienabile ale omului, Jefferson a zis „Dumnezeu care ne-a dat viaţa, ne-a dat în acelaşi timp şi libertatea”, iar George Washington a fost cel care a spus că „între toate înclinaţiile şi obiceiurile care duc la prosperitate politică, religia şi moralitatea sunt nişte ajutoare indispensabile”. Şi, în sfârşit, cel mai subtil dintre observatorii democraţiei americane, Alexis de Tocqueville, a spus-o cu elocvenţă după ce a cercetat secretul măreţiei şi geniului Americii: „până nu am intrat în bisericile din America şi nu am auzit amvoanele sale înflăcărate de dreptate, nu am înţeles măreţia şi geniul Americii… America este bună. Şi dacă America va înceta să fie bună, va înceta să fie măreaţă”.

 

Ei bine, mă bucur că sunt aici astăzi cu voi, cei care menţineţi măreţia Americii, păstrând-o bună. Numai prin lucrarea şi rugăciunile voastre şi ale altor milioane putem să sperăm că vom supravieţui acestui secol periculos şi că vom ţine în viaţă experimentul de libertate – această cea din urmă şi cea mai bună speranţă a omului.

 

Vreau să ştiţi că această administraţie este motivată de o filosofie politică ce vede în voi măreţia Americii, oamenii şi familiile, bisericile, vecinătăţile, comunităţile voastre – instituţiile care promovează şi nutresc valori ca grija faţă de celălat şi respect pentru domnia legii în supunere faţă de Dumezeu.

 

Nu trebuie acum eu să vă spun că aceasta ne pune în contradicție, sau cel puţin în contratimp, cu atitudinea predominantă a multora care se duc către secularismul zilelor moderne, lepădându-se de valorile încercate, trecute prin proba timpului, pe care se bazează societatea noastră. Indiferent cât de bine intenţionaţi sunt, sistemul lor de valori este radical diferit de cel al celor mai mulţi americani și în timp ce proclamă că ne eliberează de superstiţiile trecutului, şi-au luat asupra lor sarcina de a ne fi comisari de poliţie prin administraţie şi reglementări guvernamentale. Câteodată vocile lor sunt mai puternice decât ale noastre, însă nu sunt încă o majoritate.

 

Un exemplu al acestei superiorităţi vocale este vizibil în controversa care se derulează acum la Washington. Şi pentru că sunt implicat, am aşteptat să aud părerea părinţilor tineretului american. Cât de mult vor ei să dea guvernului din prerogativele lor de părinţi?

 

Daţi-mi voie să prezint cazul cât pot de simplu şi de scurt. O organizaţie de cetăţeni, motivaţi sincer şi adânc îngrijoraţi de creşterea naşterilor şi avorturilor nelegitime la fete cu mult sub vârsta matrimonială, a stabilit de câtva timp o reţea naţională de clinici care să ofere ajutor şi, cu toată speranţa, uşurarea situaţiei. O spun din nou, nu le învinovăţesc intenţia. Cu toate aceasta, în efortul lor bine intenţionat, aceste clinici au decis să furnizeze recomandări, medicamente şi dispozitive pentru controlul naşterilor la fete minore, fără ştirea părinţilor lor.

 

De câţiva ani deja, Guvernul federal a ajutat cu fonduri la finanţarea acestor clinici. Când a dat acest sprijin financiar, Congresul a decretat că se vor depune toate eforturile să mărească pe cât posibil participarea părinţilor. Cu toate acestea, medicamentele şi dispozitivele sunt prescrise fără consimţământul părinţilor sau informarea lor ulterioară. Fete denumite „active sexual” – această expresie înlocuind cuvântul „promiscuu” – sunt ajutate astfel pentru a se preveni naşteri nelegitime sau avorturi.

 

Ei bine, am ordonat clinicilor care primesc fonduri federale să anunțe părinţii atunci când s-a oferit un astfel de ajutor. Unul din ziarele naţionale de frunte a creat expresia „regula guiţatului” într-un editorial îndreptat din acest motiv împotriva noastră și suntem criticaţi că violăm viaţa privată a tinerilor. Recent, un judecător a acordat un ordin de interzicere împotriva executării reglementării noastre. Am văzut discuţii televizate, am vazut ziarişti predicând asupra rătăcirii noastre, însă nici unul nu pare să fi menţionat că moralitatea are un rol de jucat în domeniul sexualității.

 

Este greşită toată tradiţia iudeo-creştină? Trebuie să credem că ceva atât de sacru poate fi privit doar ca un lucru fizic, fără nici un potenţial de vătămare emoţională sau psihologică? Şi nu este dreptul părinţilor să dea sfaturi şi recomandări ca să îi ferească pe copiii de greşeli care pot să le afecteze toată viaţa?

 

Mulţi dintre noi, cei implicați în guvernare, am vrea să ştim ce cred părinţii despre această invadare a familiei lor de către guvern. Ne vom lupta în tribunale. Drepturile părinţilor şi drepturile familiei au precădere asupra acelor birocraţi şi ingineri sociali de la Washington.

 

Însă lupta împotriva informării părinţilor este într-adevăr numai un exemplu din multele încercări de a dilua valorile tradiţionale şi chiar de a abroga clauzele de bază ale democraţiei americane. Libertatea prosperă atunci când religia este vibrantă şi se recunoaşte domnia legii în supunere faţă de Dumnezeu. Atunci când Părinţii Fondatori au adoptat primul amendament, s-au gândit să ocrotească bisericile de interferenţa guvernului. Nu au avut niciodată intenţia de a construi un zid de duşmănie între guvern şi însăşi conceptul de credinţă religioasă.

 

Toată istoria şi modul nostru de guvernare sunt pătrunse de dovada că este aşa. Declaraţia de Independenţă menţionează Fiinţa Supremă nu mai puţin de patru ori. Pe monedele noastre este gravat „In God we trust” („În Dumnezeu ne încredem”). Curtea Supremă îşi deschide procedurile cu o invocaţie religioasă și membrii Congresului îşi încep sesiunile cu o rugăciune. Mi se întâmplă să cred doar că elevii de şcoală au dreptul la acelaşi privilegii ca judecătorii Curţii Supreme şi membrii Congresului.

 

Anul trecut, am trimis Congresului un amendament constituţional pentru a se restaura rugăciunea în şcolile publice. Deja în această sesiune, creşte sprijinul de ambele părţi pentru amendament şi chem Congresul să acţioneze rapid să o adopte şi să îi lase pe copiii noştri să se roage.

 

Poate că unii dintre voi au citit recent despre cazul şcolii Lubbock, unde un judecător a hotărât efectiv că este neconstituţional ca o şcoală de district să acorde tratament egal grupurilor de elevi religioase şi nereligioase, chiar atunci când reuniunile grupurilor au loc în timpul liber al elevilor. Primul amendament nu a avut niciodată intenţia să ceară guvernului să discrimineze împotriva exprimării religioase.

 

Senatorii Denton şi Hatfield au prezentat Congresului propuneri legislative în toată chestiunea legată de interzicerea discriminării libertăţii de expresie în domeniul religios. Această legislaţie ar putea fi un progres important în restaurarea libertăţii cuvântului la elevii şcolilor publice. Am speranţa că aceste documente vor fi repede luate în seamă de către Congres și, cu ajutorul vostru, cred că este posibil să se adopte amendamentul constituţional anul acesta.

 

Cu mai mult de zece ani în urmă, o decizie a Curţii Supreme a eliminat la propriu 50 de statute ale Statelor care prevedeau protejarea copiilor nenăscuţi. Astăzi avortul la cerere curmă vieţile a un milion şi jumătate de copii pe an. Într-o zi se va adopta legislţie în favoarea vieţii umane care va pune capăt acestei tragedii, însă până atunci voi şi cu mine nu trebuie să avem linişte. Atât timp cât nu se va putea dovedi că pruncul nenăscut nu este o entitate vie, dreptul său la viaţă, libertate şi căutarea fericirii trebuie să fie ocrotit.

 

Poate vă amintiţi că atunci când a început avortul la cerere, mulţi şi, sunt sigur, mulţi dintre voi, au atras atenţia că practica va atrage o scădere a respectului pentru viaţă, că premisele filosofice utilizate pentru justificarea avortului la cerere vor fi folosite până la urmă pentru a se justifica alte atacuri la caracterul sacru al vieţii umane – infanticidul şi uciderea de milă. În mod foarte tragic, aceste atenţionări s-au dovedit a fi foarte adevărate. Anul trecut un tribunal a permis moartea prin înfometare a unui sugar handicapat.

 

Am ordonat Departamentului pentru Sănătate şi servicii Umane să explice fiecărei unităţi de îngrijiri de sănătate din Statele Unite că Legea Reabilitării din 1973 protejează toate persoanele handicapate împotriva discriminării bazate pe handicap, incluzându-i aici şi pe sugarii. Am mers mai departe şi am cerut absolut fiecărui beneficiar de fonduri federale care furnizează servicii de sănătate să afişeze într-un loc vizibil că „în această unitate este interzisă de legea federală eroarea discriminatorie de a nu îngriji şi alimenta sugarii handicapaţi”. Se afişează, de asemenea, un număr de telefon gratuit la care surorile sau alte persoane pot raporta la timp neregulile pentru a salva viaţa sugarului.

 

În plus, legislaţie recentă introdusă în Congres de Reprezentantul Henry Hyde din Illinois nu doar că măreşte restricţiile pentru avortul finanţat din fonduri publice, ci tratează întreaga chestiune a infanticidului. Insist pe lângă Congres să înceapă audierile şi să adopte legislaţia care va proteja dreptul la viaţă al tuturor sugarilor, inclusiv al celor cu disabilităţi sau handicap.

Sunt sigur că sunteţi descurajaţi câteodată, însă aţi reuşit mai mult decât credeţi. America este într-o trezire spirituală, o reînoire a valorilor tradiţionale care au fost piatra de temelie a Americii bune şi măreţe.

 

Un sondaj recent realizat de un centru de cercetare din Washington a ajuns la concluzia că americanii sunt oameni mult mai religioşi decât populaţiile altor naţiuni; 95% din cei intervievaţi credeau în Dumneze şi o imensă majoritate credeau că cele 10 Porunci au o semnificaţie reală pentru vieţile lor. Un alt studiu a constatat că o majoritate covârşitoare a americanilor nu sunt de acord cu adulterul, începerea vieţii sexuale în adolescenţă, pornografia, avortul şi drogurile. Acelaşi studiu a arătat un respect adânc pentru importanţa legăturilor de familie şi a credinţei religioase.

 

Cred că temele pe care le-am discutat astăzi aici trebuie să fie o parte esenţială a agendei politice a naţiunii. Pentru prima dată, Congresul dezbate şi tratează deschis şi serios chestiuni legate de rugăciune şi avort – aceasta este un progres enorm tocmai acolo. Repet: America este în mijlocul unei treziri spirituale şi a unei reînoiri morale și voi spune astăzi în spiritul vostru biblic „ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată”!

 

Evident, o mare parte din acest nou consens politic şi social despre care am vorbit este bazat pe o privire pozitivă asupra istoriei Americii, care se mândreşte cu realizările şi trecutul ţării noastre. Trebuie însă să nu uităm niciodată că nici o schemă guvernamentală nu îl va desăvârşi pe om. Ştim că a avea de-a face cu lumea aceasta înseamnă a avea de-a face cu ceea ce filosofii ar numi fenomenologia răului sau, cum ar spune teologii, doctrina păcatului.

 

În lume există păcat şi rău şi Scriptura şi Domnul Isus ne poruncesc să ne împotrivim lor cu toată puterea. Şi naţiunea noastră are o moştenire de rău pe care trebuie să o gestioneze. Gloria acestui pământ a stat capacitatea de a transcende relele morale ale trecutului. De exemplu, lupta îndelungată a cetăţenilor minoritari pentru drepturi egale, odinioară sursă de dezbinare şi de război civil, este acum un motiv de mândrie pentru toţi americanii. Nu trebuie să ne întoarcem niciodată înapoi. În această ţară nu este loc de rasism, antisemitism sau alte forme de ură etnică sau rasială.

 

Ştiu că aţi fost la fel de îngroziţi ca şi mine de reapariţia unor grupuri de ură care predică bigotism şi prejudecăţi. Folosiţi vocea puternică a amvoanelor şi marea reputaţie a bisericilor pentru a denunţa şi izola aceste grupuri din mijlocul vostru. Porunca ce ne-a fost dată este simplă şi clară „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

 

Însă, indiferent de episoadele triste existente în trecutul nostru, orice observator trebuie să aibă o privire pozitivă a istoriei americane, o istorie care a fost una a speranţelor împlinite şi a visurilor devenite realitate. Mai cu seamă în acest secol, America a ţinut aprinsă flacăra libertăţii, însă nu numai pentru noi, ci şi pentru milioane de alţi oameni din toată lumea.

 

Şi cu aceasta ajung la ultimul meu punct astăzi. În timpul primei mele conferinţe de presă ca preşedinte, într-un răspuns la o întrebare directă, am atras atenţia că liderii sovietici, ca buni marxişti-leninişti, au declarat public şi deschis că singura moralitate pe care o recunosc este aceea care înaintează cauza lor, adică revoluţia mondială. Cred că ar trebui să notez că doar l-am citat pe Lenin, spiritul lor călăuzitor, care a spus în 1920 că repudiază orice moralitate care provine din idei supranaturale (acesta este termenul lor pentru religie) sau din idei care sunt în afara conceptului de clasă. Moralitatea este subordonată în întregime intereselor războiului de clasă și este moral orice este necesar pentru anihilarea orânduirii sociale vechi, exploatatoare, şi pentru unificarea proletariatului.

 

Cred că refuzul multor oameni influenţi de a accepta această realitate elementară a doctrinei sovietice ilustrează o şovăială istorică de a vedea regimurile totalitare drept ceea ce sunt. Am vazut acest fenomen în anii 1930. Îl vedem prea adesea astăzi.

 

Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne izolăm şi să refuzăm să căutăm o înţelegere cu ei. Am intenţia să fac tot ce pot pentru a-i convinge de intenţiile noastre pașnice, să le reamintesc că, în anii ’40 şi ’50, Vestul a fost acela care a refuzat să folosească monopolul nuclear pentru a câştiga teritorii şi că acum propune o reducere de 50% a rachetelor balistice şi eliminarea unei întregi clase de rachete nucleare terestre cu rază medie de acţiune.

 

Totuși, în același timp trebuie să înţeleagă că nu ne vom pune în pericol niciodată principiile şi standardele. Nu ne vom preda libertatea. Nu vom părăsi niciodată credinţa în Dumnezeu. Şi nu vom înceta să căutăm pacea autentică. Însă nu putem să asigurăm nici unul din lucrurile pe care le reprezintă America prin aşa-zisa soluţie a îngheţului nuclear propus de unii.

 

Adevărul este că un îngheţ ar fi acum o fraudă foarte periculoasă pentru că e doar o iluzie de pace. Realitatea e că trebuie să găsim pacea prin putere.

 

Aş accepta îngheţul doar dacă am putea îngheţa dorinţele globale ale sovieticilor. O îngheţare a armamentului la nivelul actual ar elimina stimulentul sovieticilor de a negocia serios la Geneva şi ar pune practic capăt şanselor noastre de a ajunge la reducerea majoră a armamentului pe care am propus-o. În schimb, prin îngheț ei îşi vor atinge obiectivele.

 

Un îngheţ ar răsplăti Uniunea Sovietică pentru creşterea sa militară enormă şi neegalată. Ar împiedica modernizarea esenţială şi demult întârziată a apărării Statelor Unite şi a aliaţilor săi şi ar lăsa din ce în ce mai vulnerabile forţele noastre îmbătrânite. Pe urmă, un îngheţ cinstit ar cere negocieri prealabile extinse asupra sistemelor şi cifrelor care vor fi limitate şi asupra măsurilor care să asigure verificarea eficientă şi conformitatea. Felul de îngheţ care a fost sugerat ar fi practic imposibil de verificat. Un astfel de efort major ne-ar deturna complet de la negocierile actuale pentru atingerea unor reduceri substanţiale.

 

Acum câţiva ani, am auzit un tânăr tată, un tânăr foarte important în lumea divertismentului, vorbind unei foarte mari adunări în California. Era în timpul războiului rece şi comunismul şi felul nostru de viaţă erau foarte mult prezente în gândurile oamenilor. Şi vorbea despre acest subiect. Şi dintr-o dată l-a auzit spunând „îmi iubesc fetiţele mai mult decât orice”. Şi mi-am spus „O, nu, nu face asta. Nu poţi…”. Dar l-am subestimat. A continuat; „mai degrabă mi-aş vedea fetiţele murind acum, crezând încă în continuare în Dumnezeu, decât să fie crescute sub comunism şi să moară într-o zi fără să mai creadă în Dumnezeu”.

 

Erau mii de tineri în acea adunare. Au îngenunchiat în aclamaţii de bucurie. Şi-au dat imediat seama de adevărul adânc din cele ce spusese privitor la trup şi la suflet şi la ce este important.

 

Da, să ne rugăm pentru mântuirea tuturor celor care trăiesc în întunericul totalitar – să ne rugâm să descopere bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Însă până o vor face, să fim conştienţi că ei sunt focarul răului în lumea modernă atâta timp cât predică supremaţia statului, declară omnipotenţa sa asupra omului individual şi prezic într-un final stăpânirea tuturor popoarelor de pe pământ.

 

C.S. Lewis a fost cel care a scris în neuitatele sale Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr că „răul cel mai mare nu se făptuieşte în sordidele bârloguri ale fărădelegii pe care le descria Dickens. Nu se făptuieşte nici măcar în lagărele de muncă şi în lagărele de concentrare – în acestea vedem rezultatul final. Acest rău este zămislit şi rânduit (iniţiat, asistat, realizat şi urmărit în detaliu) în birouri curate, aşternute cu covoare, încălzite şi bine luminate, de oameni liniştiţi cu gulere albe, cu unghiile tăiate şi obraji bine bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice tonul”.

 

Ei bine, pentru că aceşti „oameni liniştiţi” nu „ridică tonul”, pentru că uneori vorbesc în tonurile de alinare ale frăţiei şi păcii, pentru că asemenea altor dictatori dinaintea lor fac mereu „o ultimă solicitare teritorială”, unii ar vrea să ne facă să-i acceptăm după vorbe şi să ne acomodăm cu pornirile lor agresive. Însă, dacă istoria ne învaţă ceva, ea ne învaţă că împăciuitorismul naiv sau gândurile conduse de dorinţe sunt o nebunie. Înseamnă trădarea trecutului nostru, ratarea libertăţii noastre.

 

Aşadar, vă cer să vorbiţi tare împotriva celor care ar vrea să pună Statele Unite într-o poziţie de inferioritate morală şi militară. Ştiţi, totdeauna am crezut că bătrâna talpă-a-iadului îşi păstrează cele mai mari strădanii pentru voi, cei din Biserică. Deci, în discuţiile voastre despre propunerile de îngheţ, vă solicit să vă păziţi de ispita mândriei, ispita de a vă declara cu seninătate deasupra tuturor acestora, şi să etichetaţi ambele părţi la fel de greşelnice, să ignoraţi adevărurile istoriei şi impulsurile agresive ale unui imperiu al răului, să numiţi cursa înarmărilor doar o uriaşă neînţelegere şi prin aceasta să vă sustrageţi din lupta dintre ce este drept şi ce e greşit, dintre bine şi rău.

 

Vă cer să rezistaţi celor care ar vrea să vă retrageţi sprijinul pentru eforturile noastre, eforturile acestei administraţii, de a menţine America puternică şi liberă, în timp ce negociem reduceri reale şi verificabile în arsenalele lumii şi într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, eliminarea lor totală.

 

Deşi puterea militară a Americii este importantă, permiteţi-mi să adaug că am susţinut mereu că lupta care are loc acum nu va fi niciodată hotărâtă de bombe şi rachete, de armate şi forţă militară. Criza reală cu care ne confruntăm este una spirituală; la rădăcină este o încercare de voinţă morală şi de credinţă.

 

Whittaker Chambers, omul pe care convertirea religioasă l-a făcut să fie martor într-una dintre cele mai teribile traume ale timpurilor noastre, cazul Hiss-Chambers, a scis că lumea occidentală este în criză numai în măsura în care este indiferentă faţă de Dumnezeu, în măsura în care colaborează cu tentativa comunismului de a-l face pe om să stea de unul singur, fără Dumnezeu. Deoarece, a spus după aceea, marxism-leninismul este de fapt cea de-a doua credinţă ca vechime, proclamată pentru prima dată în Grădina Edenului cu cuvintele ispitirii „veţi fi ca Dumnezeu”.

 

Lumea vestică poate răspunde acestei provocări, a scris el, „numai cu condiţia de a avea o credinţă în Dumnezeu şi în libertatea poruncită de El la fel de mare ca şi credinţa comunismului în Om”.

 

Cred că trebuie să ne ridicăm la înălţimea acestei provocări. Comunismul este, după părerea mea, un alt trist, bizar, capitol al istoriei umane, ale cărui pagini din urmă se scriu chiar acum. Cred aceasta deoarece izvorul tăriei noastre în căutarea libertăţii umane nu este material, ci spiritual. Şi pentru că nu cunoaşte limite, trebuie să îi înspăimânte şi în cele din urmă să îi biruiască pe cei care îi robesc pe semenii lor. Pentru că, după cuvântul lui Isaia, „El dă tărie celui obosit şi celui slab îi dă putere mare… Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi…”

 

Da, schimbaţi-vă lumea. Unul din Părinţii noştri Fondatori, Thomas Paine, spunea „stă în puterea noastră să începem lumea încă o dată”. Putem să o facem, lucrând împreună ce o singură biserică nu poate face prin ea însăşi.

 

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc foarte mult.

 

30 de ani de la discursul lui Reagan asupra Imperiului Răului

/////////////////////////////////////////////

Cum a fost ciopârţit şi batjocorit Nicolae Iorga de un grup de legionari. A fost împuşcat de nouă ori şi a murit cu degetele împreunate în semnul crucii

 

 

 

Autor: Cosmin Zamfirache

Istoricul botoşănean Nicolae Iorga a fost considerat un titan al culturii româneşti interbelice. Cu toate acestea, şi-a găsit sfârşitul la marginea unei păduri, batjocorit şi apoi ucis cu bestialitate. Vă prezintăm radiografia asasinatului celebru.

 

Nicolae Iorga a fost un botoşănean genial născut pe 5 iunie 1871, în casa părinţilor săi, avocatul Nicu Iorga şi Zulnia, probabil ambii de origine aromână. Nicolae Iorga a fost un om de ştiinţă complet, aşa cum scot în evidenţă atât contemporanii săi, cât şi specialiştii de astăzi. A fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist. George Călinescu l-a numit „Voltaire al României“.

 

După o viaţă dusă pe culmile recunoaşterii universitare, ştiinţifice, sociale şi chiar politice, fiind ministru, parlamentar şi prim-ministru, reputatul om de ştiinţă şi-a încheiat viaţa la marginea unei păduri, împuşcat de nouă ori şi batjocorit.

 

Cei care i-au luat viaţa, arată rapoartele vremii, au fost simpatizanţi şi membri ai Mişcării Legionare. Motivele, modul dar şi făptaşii asasinatului lui Iorga sunt şi astăzi controversate. Iată însă ce spun rapoartele din aceea perioadă şi specialiştii.

 

În anul 1940, după 4 septembrie, odată cu chemarea la putere a generalului Ion Antonescu, mai apoi devenit mareşal, se realizează guvernul legionar şi se pun bazele Statului Naţional Legionar. Pe data de 28 noiembrie 1940, fostul minsitru, consilier regal în perioada domniei lui Carol şi academicianul Nicolae Iorga, în vârstă de 69 de ani, era găsit mort la marginea pădurii Strejnic, judeţul Prahova. Iată ce precizează raportul numărul 2024 din 29 noiembrie 1940, al locotenentului colonel Alexandru Ionescu, adresat Prefecturii din Prahova.

 

„Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei. Şeful de post a încheiat acte şi predat procurorului Sichitiu, când a ieşit la faţa locului unde s-a petrecut faptul. Autorii, până în prezent, nu au putut fi descoperiţi şi nici prinşi”, încheie locotenentul colonel. Odată ce se vorbea de autori era de la sine înţeles că a avut loc o crimă.

 

Şi într-adevăr profesorul Iorga a fost asasinat la marginea pădurii, pe o vreme geroasă, cel mai probabil în noaptea de 27 spre 28 noiembrie. A fost împuşcat de nouă ori. Două gloanţe l-au desfigurat, unul intrând direct prin creier, iar celălalt prin obraz. Iată ce se arată în raportul medico-legal numărul 5940 despre moartea istoricului:, , Moartea lui Nicolae Iorga, profesor universitar, în vârstă de 69 ani, a fost violentă. Ea se datoreşte unei plăgi ale capului cauzată prin armă de foc şi hemoragie internă. La examenul medical corporal nu s-a constatat nici un alt semn de violenţă”, semna medicul legist Stănescu.

 

Cu toate acestea, martorii oculari ar fi precizat că trupul istoricului ar fi fost mutilat. Detaliile nu sunt confirmate şi nici incluse în vreun raport, probabil din respect pentru Iorga. Practic au existat persoane care ar fi răspândit vorba, inclusiv din rândul ucigaşilor, că lui Iorga i-ar fi fost tăiate organele genitale şi îndesate în cavitatea bucală, lucru necofirmat însă. Cert este, cum afirmă şi cercetătorul ştiinţific principal profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, că Iorga a fost ucis prin împuşcare:nouă tuburi de cartuşe au fost găsite la faţa locului. A fost împuşcat, conform aceluiaşi specialist, la 15 metri de carosabil, în pădure. Totodată, gardianul public Petre Zamfir mărturiseşte că Iorga avea degetele împreunate în semnul crucii, semn că a fost lăsat probabil să se roage.

 

Dacă este vorba de o crimă, atunci trebuie să existe şi criminalii. Procurorul George Octavian Toma, în lucrarea sa de doctorat ”Investigarea asasinării profesorului Nicolae Iorga”, pleacă de la zero pe urmele criminalilor şi reface istoria acestui asasinat într-un mod profesionist, în anul 2014, adică la 74 de ani de la asasinat. Bănuiţi şi confirmaţi prin declaraţiile martorilor, inclusiv a membrilor familiei Iorga, au fost membri ai mişcării legionare care l-au ridicat pe Iorga de la locuinţa de la Sinaia şi l-au dus la marginea pădurii Stejnic.

 

Numărul ucigaşilor variază între 5 şi 8, mărturiile martorilor fiind diferite. Sunt precizate şi nume:Boeru, Dacu, Iacobuţă sau Mihai Codreanu, toţi membrii înveteraţi ai mişcării legionare. Procurorul Toma observă însă în lucrarea sa că procedurile au fost tărăgănate şi mersul justiţiei încetinit în acest caz de asasinat, cauzat şi de conjunctura politică, la putere fiind guvernul legionar. „Din documentele studiate a rezultat că cel puţin până la momentul când Mişcarea Legionară a fost eliminată de la guvernare de către generalul Ioan Antonescu, în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie, cercetările s-au efectuat cu greutate, explicabil prin faptul că vizau membri ai formaţiunii politice aflate la putere”, scrie acesta în lucrarea de doctorat.

 

Abia în 1941, Poliţia de Siguranţă primeşte ordin imperativ de la Ion Antonescu ca ucigaşii lui Iorga şi anterior a profesorului Madgearu, un alt adversar al legiunii, să fie prinşi şi condamnaţi. Procurorul Toma indentifică o notă a unui raport unde sunt trecute numele ucigaşilor lui Madgearu şi Iorga, toţi membrii ai Mişcării Legionare:Traian Boeru, Teodor Dacu, Ion Tucanu, Ştefan Cojocaru, Ştefan Iacobuţă, Gheorghe Cârciumaru, Paul Cojocaru. Majoritatea sunt din Ploieşti şi erau ingineri, avocaţi, studenţi sau chestori legionari.

 

Majoritatea nu au fost prinşi niciodată. Doar Paul Cojocaru şi Ştefan Cojocaru au fost arestaţi în 1941. De altfel, procurorul Toma a indentificat mai multe inexactităţii şi o proastă coordonare a forţelor de ordine, probabil iniţial voită. De altfel, presa vemii a păstrat o tăcere grăitoare. La Universitatea din Bucureşti nu a fost arborat streagul negru de doliu. Doliul a fost păstrat doar la alte universităţi din lumea la aflarea veştii.

 

Reconstituirea asasinatului a fost realizată atât de procurorul Toma în lucrarea sa, dar şi de profesorul Eugen Stănescu în ziarul ”Telegrama”, pe baza documentelor, a rapoartelor şi a mărturiilor. Pe data de 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga, pensionat şi retras din viaţa publică şi din cauza conflictului deschis cu legionarii, se afla la vila sa din Sinaia. Casa sa de la Vălenii de Munte era recondiţionată după un cutremur în zonă. Iorga primise numeroase scrisori de ameninţare din partea legionarilor. Pe 27 noiembrie, după cum arată profesorul Stănescu, la ora 11.00, legionarii îl caută pe Iorga, la Bucureşti la Institutul de Istorie Universală unde obişnuia să vină. Nu îl găsesc.

 

Revin mai târziu şi scotocesc clădirea. La ora 17.30, şapte indivizi intră pe scara de serviciu direct în casa lui Nicolae Iorga de la Sinaia. Profesorul Stănescu foloseşte în ziarul ”Telegrama” mărturia soţiei istoricului, Ecaterina Iorga. ”Stăteam în birou în odaia mea, în vila de la Sinaia şi scriam, au intrat 3 persoane care au barat uşa şi circa 4 sau 5 persoane erau în odaia alăturată . Unul din indivizi mi-a spus că sunt Poliţia Legionară a Capitalei, că au venit să-l ia pe dl. profesor Iorga pentru interogatoriu. Le-am spus că domnul profesor este bolnav. Au răspuns miraţi:«Bolnav?» şi atunci m-au dat deoparte. Eu am rămas în camera mea”, se arată în mărturie. Profesorul era răcit, avea febră.

 

Iorga a fost ridicat de legionari îmbrăcaţi în haine de piele şi bine înarmaţi. Alina Iorga, fiica istoricului, l-a văzut ultima dată. Se întorcea acasă de la o plimbare cu câinele. Spune că tatăl său era înconjurat de şapte oameni cu vârste cuprinse între 30 şi 35 de ani. Soţia istoricului a sunat disperată la Bucureşti, la fiul său, Mircea Iorga. Fiul academicianului încearcă să ia legătura cu Ion Antonescu şi cu alţi reprezentanţi ai Guvernului. Nu reuşeşte să-i găsească. A doua zi, pe 28 noiembrie, la 7 şi 15 minute, cadavrul lui Iorga este găsit la marginea pădurii Strejnic. Profesorul Stănescu susţine ideea că Iorga a fost batjocorit.

 

”Acolo profesorul a fost, probabil, schingiuit, batjocorit şi judecat”, scrie specialistul în ”Telegrama”. Precizează ferm însă că nu sunt acte doveditoare în acest sens. Există, de altfel, o întreagă mitologie privind mutilarea organelor genitale la Iorga şi batjocorirea cadavrului. După asasinat, legionarii ar fi petrecut la un local din apropierea Predealului, scoţând la vedere o armă şi spunând că acela este pistolul folosit pentru a-l omorî pe Iorga. Tot ei ar fi împrăştiat şi cele mai multe zvonuri privind mutilarea istoricului.

 

Ca politician, Iorga dezamăgise generaţia tânără naţionalistă. Sprijinea dictatura lui Carol al II lea, fiind şi consilier regal, a avut un mandat de prim-ministru mai mult decât modest. S-a opus mişcării legionare şi a fost acuzat de membriia acesteia că liderul lor, ”căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, ar fi fost ucis din cauza istoricului şi poate, spuneau alţi legionari, la ordinul expres al acestuia, fiind cunoscută influenţa pe care Iorga o avea în 1939 asupra lui Carol al II lea. Practic, totul a început în 1938, când Iorga a început să publice o serie de articole critice la adresa Mişcării Legionare. Scria în ziarul său ”Neamul Românesc”.

 

Ataca ideea de comerţ legionar pusă la punct de Corneliu Zelea Codreanu şi închide cantinele legionare de la Obor şi Liceul ”Sântul Lazăr”. Iorga spunea că Mişcarea Legionară pregătea în cantinele legionare ”printre blide” şi ”pistoale” o revoluţie împotriva ordinii de drept, reprezentată în acel caz de monarhia în fruntea căreia era Carol al II lea. Apogeul este atins când Corneliu Zelea Codreanu îi trimite lui Iorga o scrisoare de mustrare, în care îl numeşte necinstit. În replică, Iorga îl acuză de ultraj şi deschide o acţiune în instanţă.

 

Codreanu este condamnat la şase luni de închisoare. În puşcărie, lui Codreanu i se mai adaugă zece ani de muncă silnică pentru încercarea de răsturnare a ordinii de stat. În 1938, în noaptea de pe 29 pe 30 noiembrie, în timp ce Codreanu şi alţi legionari sunt duşi la Jilava, aceştia sunt sugrumaţi de gardieni la marginea unei păduri. Din acel moment, facţiuni legionare promit răzbunare. Îl consideră pe Iorga principalul vinovat şi sunt trimise istoricului numeroase ameninţări cu moartea. Legionarii îl numesc ”sinistra vedenie cu barbă şi umbrelă”.

 

Zvonurile despre un posibil asasinat cresc. În 1940, Antonescu îl rugase pe Iorga să plece din ţară. Îi oferise chiar oportunitatea de a se retrage în Italia, dar Iorga a refuzat. În cele din urmă ameninţările au fost puse în practică. Horia Sima, liderul Gărzii de Fier în aceea perioadă, a precizat în diverse lucrări apărute în diaspora că nu a ştiut de uciderea lui Iorga şi nici nu a ordonat-o. În orice caz, despre moartea lui Iorga lipsesc rapoarte iniţiale, chiar şi raportul medico-legal este lacunar. Filmul asasinării istoricului Iorga rămâne şi astăzi o controversă.

 

  https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-fost-ciopartit-si-batjocorit-nicolae-iorga-576166.html

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Cum a devenit Europa dependentă de gazele din URSS în pofida avertismentelor lui Reagan  

Autor: Catalina Apostoiu

Un raport CIA din urmă cu patru de­cenii îl avertiza pe preşedintele ame­ri­can Reagan că gazoductul dintre Siberia şi Germania reprezintă o ame­nin­ţare directă pentru viitorul Europei de Vest, creând „reper­cu­siuni serioase“ de pe urma unei de­pen­denţe periculoase de com­bus­ti­bi­lii ruseşti, scrie The New York Times.

 

Gazoductul, subiectul unei lupte aprinse în timpul administraţiei Reagan, a marcat începutul amplei dependenţe a Europei de gazele ruseşti. Achiziţiile de gaze ruseşti de către Europa ajută acum la finan­ţarea maşinăriei de război a lui Putin.

 

În 1982, Reagan a impus sancţiuni în încercarea de a bloca gazoductul, o iniţiativă sovietică majoră menită să transporte volume uriaşe de combustibil către aliaţii majori ai Americii din Europa. Preşedintele s-a lovit însă rapid de o opoziţie fermă, nu numai din partea Kremlinului şi a ţărilor europene avide de o sursă ieftină de gaze, ci şi a unui puternic lobby mai apropiat de casă: companiile de petrol şi gaze care urmau să profite de pe urma accesului la uriaşele rezerve de gaze ale Rusiei.

 

Într-o amplă campanie desfă­şurată în paginile de opinie ale ziarelor, la nivelul comitetelor din Congres şi printr-un apel direct la Casa Albă, executivii din industrie şi lobbyiştii au respins sancţiunile.

 

Acum, după aproape o jumătate de secol, eforturile respective arată cum unele dintre cele mai mari companii de petrol şi gaze din lume au jucat un rol critic în deschiderea rezervelor Rusiei opunându-se sancţiunilor şi susţinând interesele de business în detrimentul securităţii naţionale, drepturilor omului sau problemelor de mediu.

 

Astăzi, dependenţa Europei de gazele ruseşti plasează ţările euro­pene într-o situaţie compromisă, aces­tea continuând să cumpere energie rusească, transferând astfel sume enorme către Moscova şi finanţând invazia rusească pe care o denunţă.

 

Efortul eşuat al lui Reagan de a blo­ca gazoductul a pus de asemenea ba­zele unei creşteri uriaşe a volu­me-lor de gaze naturale, zădărnicind acum încercările Europei de soluţ­io­na­re a problemei schimbărilor cli­ma­ti­ce.

 

Reagan a renunţat la sancţiuni, iar gazoductul din Siberia până în vestul Germaniei a fost inaugurat doi ani mai târziu. Lobby-ul companiilor de petrol şi gaze continuă însă.

 

În 2014, când administraţia Obama a impus sancţiuni împotriva Rusiei după anexarea Crimeei, Exxon s-a opus măsurilor.

 

Pe măsură ce Rusia acumula trupe la graniţa ucraineană în acest an, American Petroleum Institute, puternicul grup al industriei, a făcut lobby împotriva unor sancţiuni mai dure. După invadarea Ucrainei de către Rusia, Shell, BP şi Exxon au anunţat suspendarea operaţiunilor din Rusia.

 

Casey Norton, purtător de cuvânt al Exxon, a declarat că firma nici nu susţine, nici nu respinge sancţiunile, dar că a comunicat cu guvernul american pentru a-i „oferi informaţii privitoare la posibilele impacturi asupra pieţelor de energie şi investiţiilor“.

 

John Murphy, senior vicepreşedinte pentru politică internaţională în cadrul Camerei de Comerţ a SUA, spune că organizaţia sa consideră că sancţiunile au mari şanse de a eşua dacă sunt unilaterale.

 

Temerile exprimate în timpul administraţiei Reagan s-au adeverit. Înainte de atacul Rusiei asupra Ucrainei, Germania îşi importa 55% din gaze din Rusia, complicând reacţia Europei faţă de agresiunea Rusiei.

 

Pentru Ucraina, consecinţele sunt devastatoare.

 

https://www.zf.ro/business-international/cum-a-devenit-europa-dependenta-de-gazele-din-urss-in-pofida-20663510

/////////////////////////////////////////////

Satan a “’murit”,dar nu se preda… Complicii lui Putin. Cine a zis că a murit comunismul?

 

Pretextul pasivității față de Rusia e frica de spectrul războiului ”nuclear” sau ”mondial”, abil agitat de propaganda rusă. Dar ce-i de făcut ca Rusia să fie învinsă? Și ce implicații globale are conflictul ucrainean?

 

 

Car alegoric din carnavalul kölnez, înfăţişându-l pe Putin ca arhitect al unei noi Uniuni Sovietice

Vladimir Putin continuă să-și bată joc nu doar de oamenii asediați din Ucraina, ci și de restul lumii. În a 12-a zi a unui conflict pe care nu-l mai poate câștiga moral, liderul de la Moscova propune în scop de agitprop coridoare umanitare pe teren minat, cum relevă Crucea Roșie Internațională. Sau alte coridoare, spre Rusia și Belarus, menite să-i procure imagini TV utilizabile în războiul său psihologic. Cinism mai abject e greu de imaginat.

 

În mod bizar și deprimant pentru calitatea unei substanțiale părți a omenirii, dictatorul rus nu și-a pierdut complet sprijinul internațional. Doar 40 de țări s-au raliat, până acum, sancțiunilor occidentale. Și Putin mai are varii fani și în România sau Republica Moldova, deși sunt țări acut și direct amenințate de expansionismul rusesc, fără să dea semne, însă, că realizează realmente evidența pericolului în care se găsesc.

 

Dar nu-l susțin pe Putin doar șoșocii, auriferii, puricii, chiticii și legionarii născuți și plămădiți ori din nazism, ori din securism și comunism. Care comunism are multiple fețe. Net mai multe decât islamismul și nazismul.

 

În România și aiurea s-au activat sub varii forme putiniștii cei mai energici. C-o fi și c-o păți. Că America a furat de la mexicani Texas și California. Că Zelenski ar fi chipurile prea obsedat să-și apere țara (ceea ce ar distruge-o: fermitatea apărătorilor ar distruge-o, chipurile, nu Rusia lui Putin); că ucrainenii (iar nu Putin și adulatorii lui) ar fi pasămite ”prea naționaliști”; că NATO și SUA n-au ce face, fiindcă deh, sunt prea slabe (și n-au arme, deci Putin poate face orice îi trece prin cap) și pe urmă nu știi ce mai e în capul lui.

 

Și tot așa, mii și mii de pipe și de bărbi și de scuze câte și mai câte de a nu se face nimic, de a-i lăsa pe nevinovați să moară, de a îngenunchea în fața crimei de război și împotriva umanității, de a fi complici la fărădelegi monstruoase. De scârbă, ca să nu o lungesc prea mult, le-am lansat recent preopinenților două scurte mesaje:

 

1) Sunteți ori proști, ori vânduți.

 

2) În ambele cazuri: adio!

 

Pe Putin îl mai susține din răsputeri și ultraprogresismul occidental, într-un mod foarte direct. Vestul continuă să finanțeze războiul lui Putin, importând petrol și gaze din imperiul rus. Pune de asemenea umărul la agresiunea rusă, refuzând să înarmeze Ucraina cum trebuie, respectiv să edifice în spațiul ei aerian o interdicție de survol.

 

Principala gogoriță occidentală

 

Pretextul cheie oferit repetitiv până la greață și sațietate ca scuză pentru această complicitate militară, aparent involuntară, cu Rusia lui Putin, e frica. E frica de spectrul conflictului ”nuclear” și de un ”al Treilea Război Mondial”, savant agitat de propaganda rusă cu ajutorul agenților ei de influență, întru înspăimântarea Vestului și a unor lideri fie prea lași, fie prea puțin inteligenți ca să înțeleagă că lui Putin puțin îi pasă de legi. Putin scuipă pe prevederile dreptului internațional ori de câte ori îi stau în cale și nu-l ajută să-și perpetueze agresiunile, crimele, expansiunea. Concomitent, liderul Rusiei n-are nevoie de un motiv ca să violeze și cele mai elementare și sacrosancte norme ale conviețuirii și dreptului internațional. Astfel, a atacat Ucraina pe baza celor mai stupide, ireale și iraționale pretexte, vorbind despre un genocid care n-a avut loc și despre un neonazism al unei conduceri ucrainene în fruntea căreia este un evreu urmaș de supraviețuitori ai Holocaustului.

 

Orice minte rațională știe prin urmare că Putin n-are nevoie de un pretext, dacă chiar vrea să se sinucidă prin declanșarea unui război mondial sau detonarea de arme nucleare. Ca atare, gogorița alimentând (cu ajutorul minciunii că Putin ar fi nebun) frica de inutilizabila bombă atomică (inutilizabilă întrucât ar antrena aneantizarea mutuală pe care nici Putin n-o vrea) și de un război mondial, e total absurdă.

 

E cu atât mai absurdă și contraproductivă pentru vest cu cât, lăsând-o să domnească și să domine procesul decizionar occidental, această gogoriță pregătește tocmai ceea ce un embargo mai robust și un ajutor militar mai serios ar avea mari șanse să împiedice. Abia dacă s-ar interzice orice import de gaze și țiței din Rusia, oprindu-i finanțarea războiului și dacă Ucraina ar primi avioane și sisteme de apărare anti-aerienă s-ar împiedica un război nuclear. Și a treia conflagrație mondială.

 

Dar degenerarea morală și intelectuală a elitelor apusene e posibil să fi atins un nivel ireversibil.

 

Alte complicități comuniste, socialist-naționaliste și arghirofile

 

În ce privește comunismul, pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Lumea civilizată s-a ferit să facă procesul comunismului. Azi, dacă ar avea minte, ar trebui să afle, cu stupoare, că îngăduința sa iresponsabilă are un preț. Că scorneala ideologică marxistă e bine mersi. Și că face imperturbabil răul ei cel de toate zilele.

 

Cum au reacționat țările comuniste (și cele nominal încă democrate, dar la cheremul extremei stângi) la războiul de agresiune rusesc declanșat în Ucraina? Sprijinindu-l pe agresor. Mai mult, sau mai Putin.

 

Fundația Naumann, a liberalilor germani a scos recent în evidență susținerea acordată neostalinistului de la Moscova de către Coreea de Nord, care a votat contra rezoluției de condamnare a Rusiei în Adunarea Generală a ONU. Știe el de ce.

 

Rusia susține activ, inclusiv prin exporturi cheie, regimul de epocă de piatră de la Phenian, unul poate chiar mai crud și criminal decât al lui Putin. Regim care afirmă că, de vină pentru război nu e agresorul antiucrainean ci…SUA. Doar cruda dictatura militară birmană, care asasinează în masă demonstranți pașnici și e la fel de pro-rusă, precum Coreea de Nord, mai afișează în Extremul Orient o insolență similară Phenianului.

 

Și colegii comuniști ai lui Kim Jong Un se dovedesc utili regimului Putin. Regimurile totalitare din Vietnam și Laos, care n-ar fi supraviețuit fără decenii de sprijin al Moscovei, s-au abținut de la vot în Adunarea Generală ONU. La fel s-a comportat și aliatul chinez al Rusiei, care se pregătește să urmeze exemplul Kremlinului în Taiwan, să preia de la SUA rolul de superputere globală și să extindă la scară planetară sistemul său de represiune totalitară.

 

Doar în aceste țări comuniste, lipsite cu desăvârșire de libertăți individuale, de presă liberă, de respect pentru drepturile omului au lipsit, zilele trecute, ieșirile în stradă împotriva războiului rusesc de agresiune și manifestații de solidaritate cu Ucraina, demonstrații de protest masive, de felul celor care au cuprins mai toate țările lumii.

 

Pe de altă parte, contracția lumii libere sub impactul slăbiciunii SUA și a vestului, și expansiunea autocrațiilor și dictaturilor de stânga au redus mult elanul condamnărilor Rusiei în lume. De pildă, în America de Sud, în care dăinuie dictaturi comuniste sau de inspirație național-comunistă, precum cele din Cuba, Venezuela și Nicaragua ori forme de național-colectivism ca în Argentina peronistă a vicepreședintei Christina Kirchner. Sau în Asia, unde India și Pakistanul sunt în mare competiție pentru grațiile Rusiei și Chinei comuniste, ca și pentru lucrativele afaceri pe care își închipuie că le vor face ferindu-se de o condamnare veritabilă a lui Putin.

 

India a omis să dea publicității vreo condamnare a războiului de agresiune din Ucraina, mulțumindu-se să-l lase pe premierul Modi să lanseze un apel la ”încetarea violențelor”. Iar premierul pakistanez Imran Khan era la Moscova când Rusia a dezlănțuit câinii războiului împotriva Ucrainei, după care a dat publicității un apel mai moale decât fularul prim-ministrului islamist, exprimând speranța (total iluzorie) ca ”diplomația să evite un conflict militar” (care a justificat decapitarea islamistă a profesorului francez, Samuel Paty).

 

Rolul slăbiciunii Occidentului și calculele tiranilor

 

E greu de imaginat că Rusia agresoare ar fi beneficiat de atâta clemență dacă țările occidentale n-ar fi fost profund minate lăuntric de slăbiciunea indusă în ultimii 20 de ani de progresul și ascensiunea extremismului de stânga antiamerican, anticapitalist și antioccidental, în special în țările anglo-saxone. Care abia luni au realizat că ar face bine să solicite Interpol nu exluderea, ci ”suspendarea” Rusiei dictatoriale și imperialist-neostaliniste din rândurile unei organizații care reunește totuși polițiile lumii.

 

Dar oare ce mai caută Moscova în Organizația Națiunilor Unite? Și încă, vai, cu un drept de veto în Consiliul de Securitate? Să ni-l imaginăm pe Hitler că ar fi omis extragerea Germania din Liga Națiunilor în 1933 și s-ar fi bucurat de un drept de veto în sânul ei în timp ce cotropea Polonia, iar apoi restul Europei. Și de ce a rămas Rusia în Interpol după raptul ei teritorial multiplu din 2014, ori după agresiunea din Georgia, în 2008? Dar în Consiliul Europei, care a dat Moscova afară după anexarea Crimeei, iar apoi a avut lipsa de bun simț epocală, de a o reprimi fără ca Putin să facă fie și o minimă concesie?!

 

E clar că Putin a luat în calcul această slăbiciune endemică a Vestului și o exploatează la maximum în actualul conflict ucrainean. Nu altfel va face de acum încolo și China comunistă.

 

E deci deplasat ca Vestul să se împăuneze că și-a păstrat unitatea în ciuda nădejdii regimului Putin de a-l vedea dezbinat. Realitatea e mai sumbră. Vestul și-a păstrat unitatea cu prețul vigorii sancțiunilor. Coeziunea lui în fața măcelarului nu e suficientă ca să oprească măcelăritul lui. Nu surprinde pe nimeni că regimul totalitar chinez, care comite un genocid în rândul uigurilor și a nivelat Hong Kongul, răpindu-i complet libertatea, urmărește cu maximă atenție spectacolul fatal al slăbiciunii manifestate catastrofal de americani și de europeni în Afganistan, iar mai nou, rușinos, în Ucraina. Căci Beijingul jinduiește la perla coroanei din vitrină, care e Taiwanul și nu va ezita să pună mâna pe topor să-i spargă sticla, dacă crede că barbaria va continua să se bucure de impunitate.

 

Căci, în final, nu despre altceva e vorba. Miza confruntării nu e doar Ucraina. Și restul Europei centrale și răsăritene. Valorile civilizației și ale lumii libere constituie miza actualului război. Marele trofeu al neobarbariei nu e Kievul. E, pe lângă ordinea mondială și dreptul internațional, lumea liberă, cu tot cu libertatea și demnitatea ei.

 

 

https://www.dw.com/ro/complicii-lui-putin-cine-a-zis-c%C4%83-a-muritcomunismul/a-61041919

 

//////////////////////////////////////////////////

Dupa 30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului”   

 

Începutul sfârşitului pentru Uniunea Sovietică a stat în politicile de „transaprenţă” şi de „restructurare” aduse de Mihail Gorbaciov. Lituania a dat startul, încă din martie 1990, iar apoi, rând pe rând, fiecare republică sovietică şi-a proclamat independenţa, dărâmând zidurile în faţa libertăţii. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ 30 de ani de independenţă a Republicii Moldova. Interviu-eveniment cu … Puciul de la Moscova. Ultima aventură a sovietelor în drumul spre… Mihail Gorbaciov, despre Perestroika: „Dacă ar fi să încep din nou, aş… 13 martie 1985 este una dintre acele zile care mişcă insesizabil istoria spre o turnură. Secvenţa vine de la Moscova şi este dominată de un sicriu acoperit cu panglici roşii şi un bărbat aflat spre sfârşitul vârstei de mijloc, vioi pe lângă tovarăşii sleiţi de alături, cu un semn din naştere pe frunte: o pată roşie văzută ca un semn al diavolului în folclorul rus. Într-o atmosferă apăsătoare, lumea îşi ia adio de la secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu cel mai scurt mandat, Konstantin Ustinovici Cernenko, şi îşi aţinteşte privirile asupra succesorului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov.  „Regele a murit! Trăiască regele!” Cel puţin aşa credea ambasadorul SUA la Moscova pe atunci, Arthur A. Hartman. Gorbaciov este „un tip îngust la minte, cu vederi înţepenite”, îl informa ambasadorul Hartman pe preşedintele Ronald Reagan la trei săptămâni de la instalarea noului conducător sovietic. În acele zile, ochii şi urechile Casei Albe erau îndreptaţi probabil mai mult ca oricând asupra Kremlinului. Rivalitatea dintre cele două mari puteri ce întruchipau ideologii şi sisteme politice antagonice dura deja de 40 de ani sub logica războiului rece, iar Reagan, care tocmai fusese învestit pentru a doua oară ca lider al lumii libere, se arăta destul de dornic să încheie socotelile cu ceea ce a numit el a fi „Imperiul Răului”. „Comunismul este un alt capitol trist şi bizar al istoriei umane, ale cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum”, prezicea preşedintele american cu doi ani mai devreme. Omul „cu dinţi de fier” Însă „instigatorul la război” Reagan, aşa cum îl catalogau detractorii săi, nu părea a avea un adversar pe măsură la Moscova. Până la alegerea lui Gorbaciov în fruntea PCUS Reagan asistase la moartea a trei lideri sovietici ca locatar al Casei Albe: Leonid Brejnev, decedat pe 10 noiembrie 1982 la vârsta de 75 de ani şi Iuri Andropov, decedat pe 9 februarie 1984 la vârsta de 69 de ani, pe lângă sus-menţionatul Cernenko, decedat pe 10 martie 1985 la vârsta de 73 de ani. O succesiune de dispariţii survenite pe fondul unor probleme medicale grave ce implicau o criză de leadership care l-au făcut la un moment dat pe cel de-al 40-lea preşedinte american să se plângă, într-o oarecare notă ironică, de faptul că nu are cu cine să discute la Kremlin. Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov pe 21 noiembrie 1985, la Geneva FOTO EPA-EFE Problema interlocutorului avea să se rezolve cu Gorbaciov, un marxist-leninist convins, dar total diferit ca manifestare publică faţă de predecesorii săi. Spre o surpriză generală, apăruse un lider sovietic care zâmbea larg şi căuta mulţimea, în contrast cu figurile mohorâte şi păstrătoare de distanţă ale înaintaşilor săi, de regulă într-un loc garnisit cu secera şi ciocanul undeva la înălţime, deasupra tuturor. „Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier”, îl caracteriza influentul Andrei Gromîko, cunoscut în Occident ca „Mr. Niet” („Domnul Nu”) pentru felul în care s-a comportat ca responsabil de treburile externe ale Uniunii Sovietice, post pe care l-a ocupat între 1957 şi 1985. Gromîko este cel care a înclinat balanţa în favoarea ascensiunii către putere a lui Gorbaciov vorbind în Comitetul Central (CC) al PCUS despre „forţa convingerilor lui de partid”. După 18 ani de stagnare cu Brejnev şi alţi trei ani pierduţi cu Andropov şi Cernenko, Gorbaciov părea la acea vreme o alegere potrivită pe fondul unei oarecare conştientizări a necesităţii unei anumite schimbări. Mihail Gorbaciov, care tocmai împlinise 54 de ani, putea aduce dinamism într-un cadru imobil. Însă era totodată destul de devotat partidului, elogiindu-l cu „un potenţial uriaş” în prima sa alocuţiune ca secretar general, ceea ce probabil îl făcuse pe Arthur A. Hartman să-l considere „cu vederi înţepenite”. La capătul puterilor Însă sistemul plesnea uşor-uşor într-o societate demoralizată. Absenteismul la locul de muncă şi alcoolismul deveniseră probleme cronice. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, se glumea amar pe la cozile de la magazine. Şi se şuşotea totodată despre privilegiile demnitarilor – bunuri din magazine speciale cu circuit închis, apartamente de lux, vile de protocol etc. Erau de fapt mici exteriorizări ale unei revolte tăcute într-o societate sătulă de ispitirea cu egalitatea şi ţinută de prea mult timp în frâu. Nimic nu aparţinea muncitorilor, totul aparţinea partidului unic diriguitor. În acelaşi timp, economia se prăbuşea, datoria creştea, iar armata, ridicată în slăvi peste măsură întru asigurarea coeziunii unui imperiu atât de fragmentat, era umilită în Afganistan. Sankt Petersburg, 15 februarie 2002: O mamă sfâşiată de durere la ani buni de la pierderea fiului său în războiul (1979-1989) dus inutil de sovietici în Afganistan FOTO EPA-EFE Peste ani, Gorbaciov evoca un stat la „capătul puterilor”, în „descompunere”. „Atunci când, în martie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS în calitate de secretar general, ştiam că mă aşteaptă o muncă uriaşă de transformări. Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni, manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală: aparentul monolit ideologic, care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial”, scrie Gorbaciov în memoriile sale. Reforme fără cap şi fără coadă Gorbaciov a dat primele semne de schimbare la plenara CC a PCUS din aprilie 1985. A denunţat „ostentaţia, aroganţa, proslăvirea şi linguşeala” specifice perioadelor Brejnev şi Cernenko, a pledat, la fel ca Andropov, pentru „îmbogăţirea” PCUS în baza „tradiţiei leniniste”, a menţionat un „povorot” („cotitură”) şi a propus o „uskorenie” („accelerare”). Istoricul rus Rudolf Pihoia consideră „uskorenie” drept cartea de vizită a primilor doi ani din epoca Gorbaciov. Era o încercare de revigorare a sistemului economic fără contestarea regimului căreia i s-a adăugat un termen mai pompos şi devenit mai celebru: „perestroika” („restructurare”). În opinia jurnalistului Martin Sixsmith, corespondent pentru BBC la Moscova în anii ’80 şi ’90, Gorbaciov voia să însănătoşească economia sovietică, numai că nu ştia cum să procedeze în mod concret. Deloc nefiresc, în condiţiile în care nici economiştii din jurul său nu se puneau de acord asupra unei traiectorii clare. Se împărţeau în două tabere: una radicală, adeptă a instalării economiei de piaţă direct peste cea existentă, centralizată şi planificată, iar alta moderată, pledantă pentru ecuaţii simultane. Rezultatul: o derută totală. Un desen animat o reflecta simbolic. „Am implementat o perestroikă de succes. Vă rog, trimiteţi informaţii suplimentare”, se felicita un director de întreprindere într-o telegramă în care îşi prezenta „realizările”. Însă „perestroika” nu întâmpina obstacole doar din cauza neînţelegerilor din interior, ci şi din cauza opoziţiei din exterior, fiind contestată de garda veche a PCUS, temătoare de pierderea avantajelor dobândite. Istoricul Martin McCauley redă un banc care circula în 1986 prin Minsk şi, spune el, „rezuma starea de spirit a publicului”: „Gorbaciov, preşedintele Mitterrand al Franţei şi preşedintele Reagan s-au întâlnit şi au început să discute despre problemele lor. Mitterand spune că are nouă amante, dar una îl înşală, însă nu poate descoperi care dintre acestea este, Reagan spune că aceasta este o problemă minoră în comparaţie cu problema sa. El are 50 de paznici şi unul dintre ei este agent KGB, însă nu-l poate identifica. Gorbaciov face semn cu mâna ca şi cum ar da la o parte toate acestea şi spune că problema lui e cu mult mai serioasă. Are 100 de miniştri în guvern, şi unul dintre ei aplică perestroika, dar nu ştie care este”. Problema celor 100 de miniştri este recunoscută şi de Gorbaciov: „Ne gândisem efectiv la perestroikă, înainte de a o începe, doar ca la o reformă economică. Dar după ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea regimului, transformările economice erau pur şi simplu imposibil de realizat. Toate funcţiile esenţiale de gestionare economică se găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul aparatului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprinzând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politică”. Aşa apare „glasnost” („transparenţă”), care, în opinia lui Martin Sixsmith, reprezenta mai degrabă o modalitate a lui Mihail Gorbaciov de a pune presiuni pe conservatorii din partid, nu de schimbare a sistemului politic. „Am trăit anii lui Gorbaciov în Rusia şi mi se pare că liderul sovietic a fost silit să adopte o politică de transformări din cauza situaţiei dificile în care se afla economia ţării, doar că o începuse numai ca pe o schimbare «intrasistemică», menită să revitalizeze statul monopartinic prin descătuşarea unui anumit spirit de iniţiativă, a spiritului întreprinzător şi a energiilor populaţiei. Într-o cultură politică în care recunoaşterea posibilelor lipsuri era descurajată, Gorbaciov nici măcar nu a vrut să folosească termenul «reformă», vorbind în schimb despre uskorenie sau perestroika. Când politicile sale au întâmpinat rezistenţa grupurilor de interese din ierarhia de partid, Gorbaciov a apelat, peste capetele colegilor săi, la opinia publică: politica sa de glasnost era menită să ofere cetăţenilor acces la informaţiile de care aveau nevoie ca să-şi dea seama că ceea ce propunea el era util şi să-i denunţe pe cei care se opuneau perestroikăi. Scopul lui era să mobilizeze sprijinul societăţii pentru măsurile sale de modernizare economică şi organizaţională”, explică Sixsmith începuturile şi raţiunile politicii glasnost. Vântul schimbării Încurajată să participe „activ” la perestroika, opinia publică avea alte „răfuieli” spre deosebire de Gorbaciov, de la demascarea minciunilor cotidiene până la demontarea miturilor înghiţite de decenii. O eliberare pe care Gorbaciov a depus eforturi să o controleze şi să o ghideze într-o direcţie dorită de el, dar fără succes. „Ogoniok” („Flacăra”), o revistă ilustrată săptămânală, dădea tonul dezgheţării dezbaterii publice. A început cu teme ecologice – accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 era proaspăt  – şi a continuat cu abuzurile de la nivelul birocraţiei de stat, inclusiv ale poliţiei şi KGB-ului. Şi-a permis apoi chiar să reconsiderare trecutul, mai ales epoca stalinistă, ale cărei orori fuseseră un subiect tabu până atunci. În martie 1987, premierul britanic Margaret Thatcher a vorbit într-un interviu acordat televiziunii sovietice despre o nouă societate în URSS, una „deschisă”. De altfel, Mihail Gorbaciov este primul lider sovietic care a vorbit în direct în faţa camerelor de filmat. O făcea atât în vizite în Uniunea Sovietică, cât şi în străinătate, unde era supranumit cu afecţiune „Gorby”. „Înainte de Gorbaciov, niciun conducător politic nu a ştiut cum să folosească televiziunea ca mijloc de comunicare în masă. Înainte, televiziunea nu era decât transpunerea sonoră a presei pe ecrane”, remarcă Gerd Ruge, corespondent pentru postul ARD la Moscova în acei ani. Aşa cum observa Thatcher, societatea ieşea din carapace şi avea în sfârşit acces la bunuri mult râvnite din Occident. Peste 120.000 de tineri au umplut până la refuz Stadionul Lujniki din Moscova pentru a-i aplauda live pe Bon Jovi, Mötley Crüe, Ozzy Osbourne şi Scorpions la Festivalul Păcii, desfăşurat pe 12 şi 13 august 1989, iar circa 30.000 de oameni au stat la coadă, în frig, pe 31 ianuarie 1990, la inaugurarea primului restaurant McDonald’s din Moscova. Primul restaurant McDonald’s la Moscova FOTO rarehistoricalphotos.com La scurt timp de la concertul din Uniunea Sovietică, Scorpions încânta publicul cu o capodoperă muzicală, „Wind of Change” („Vântul schimbării”). Este o baladă ce surprinde aspiraţia unui om simplu de peste Cortina de Fier de apropiere de spiritul occidental, „like brothers” („ca fraţii”). Într-un interviu acordat pentru „Hamburger Abendblatt”, vocalistul principal al Scorpions mărturiseşte că „Wind of Change” este inspirată din cele simţite de el în august 1989 la Moscova, şi nu este o compoziţie muzicală a CIA creată în scopul accelerării prăbuşirii Imperiului Roşu, aşa cum susţin unii amatori de teorii conspiraţioniste. Partidul-stat se dărâmă În acele zile, partidul-stat al Uniunii Sovietice apunea sub atracţia irezistibilă a libertăţii şi democraţiei. Un prim moment de declin s-a produs pe 26 martie 1989, cu prilejul primelor alegeri semidemocratice, organizate în baza legii electorale din 1 decembrie 1988. „Dacă Gorbaciov crezuse că alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului aveau să fie un mijloc de a-şi întări atât propria legitimitate, cât şi pe cea a partidului, realitatea trebuie să-l fi uluit prin întorsătură luată. La Moscova, Leningrad, Kiev şi Minsk, o mulţime de candidaţi ai partidului au suferit înfrângeri umilitoare. (…) În republicile cu veleităţi de independenţă, candidaţii separatişti au avut o zi fastă. (…) De acum înainte, oponenţii cei mai puternici ai lui Gorbaciov nu mai aveau să fie conservatorii din Partidul Comunist, ci radicalii care voiau să introducă reforme mai rapide şi mai profunde decât era el pregătit să accepte. Iar poporul îi auzise cerând libertate şi democraţie şi acum li se alătura”, observă Martin Sixsmith. Noile solicitări politice nu au întârziat să apară. Ba chiar au fost ascultate la radio şi văzute în direct la televizor, ceva nemaiîntîlnit până atunci. „Oamenii au stat acasă să urmărească spectacolul nemaivăzut al exprimării libere”, îşi aduce aminte jurnalistul britanic despre prima întrunire a Congresului Deputaţilor Poporului, între 25 mai şi 9 iunie 1989. Într-o ruptură totală cu secretomania din trecut, oamenii au putut să vadă cum un lider al PCUS este luat la rost în legătură cu costurile pentru vila în care îşi petrecea vacanţele în Crimeea. Au asistat, de asemenea, la o dezbatere furtunoasă iscată în jurul manifestaţiilor naţionale de la Tbilisi, Georgia. Andrei Saharov, fizician laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a fost trimis în domiciliu forţat la Nijni Novgorod (pe atunci Gorki) de către Brejnev pentru că a criticat intervenţia militară în Afganistan, a luat în colimator armata, a cerut pedepsirea celui care a dat ordin să se tragă în manifestanţi şi a propus adoptarea unui act numit „Decret despre putere”, prin care să se acorde drepturi egale pentru toate popoarele din Uniunea Sovietică. Apelurile la pluralism politic şi la consfinţirea dreptului de autodeterminare naţională se înmulţeau de la o zi la alta sub imboldul Grupului Interregional de Deputaţi, animat de intelectuali precum Saharov şi istoricul liberal Iuri Afanasiev, din tagma „institutciki”, spre dezaprobarea vechilor membri de partid, cunoscuţi ca „aparatciki”. O „bandă de gangsteri”, îi califica Gorbaciov pe cei din Grupul Interregional. Pe 12 decembrie 1989, la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului, Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererilor sale: „Uniunea Sovietică trebuie să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie”. Congresul a votat pentru imperiu. Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van.  A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus  la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990. Preşedintele fără ţară Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat” printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului. În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat,  cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public. 4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară. Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică  a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni – dintr-o prezenţă de 84,73% la urne – au votat pentru independenţa lor. În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat  pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991. Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară”. În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci. Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere. O nouă realitate „După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente”, spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre. Boris Elţîn înfruntându-i pe pucişti de pe un tanc FOTO EPA-EFE Febra anticomunistă ia avânt şi se îndreaptă chiar şi împotriva uneltei de represiune a PCUS, KGB-ul. În ziua eşecului puciului, oameni înarmaţi cu topoare şi ciocane au venit în Piaţa Lubianka din Moscova hotărâţi să dărâme statuia fondatorului instituţiei, Felix Dzerjinski, supranumit „Felix cel de Fier”. Primarul de atunci al Moscovei, Gavriil Popov, le-a dat o mână de ajutor cu o echipă de demolatori. Era o răzbunare faţă de un organ care încarna teroarea. PCUS dispărea oficial o săptămână mai târziu, în timp ce Congresul Deputaţilor Poporului se autodizolva în prima săptămână din septembrie. La începutul toamnei lui 1991, Mihail Gorbaciov a reluat negocierile pentru ultima sa obsesie ca lider sovietic, tratatul unional, dar de pe o poziţie foarte şubredă, deoarece liderii republicilor îi erau deja egali într-un Consiliu de Stat. În plus, cei din urmă reprezentau entităţi care îşi proclamaseră deja independenţa, un proces grăbit de tentativa de puci. Aşadar, deloc surprinzător, toamna anului 1991 a fost marcată de discuţii sterile, un postludiu al contradicţiilor dintre Elţîn şi Gorbaciov. Pe fondul acestor divergenţe, pe 1 decembrie, ucrainenii şi kazahii şi-au ales primii lor şefi de stat, aplicând o lovitură indirectă preşedinţiei Uniunii Sovietice. Mihail Gorbaciov se trezea în postura de preşedinte desemnat în mijlocul unor preşedinţi aleşi. Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate. Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe”, a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă. De ce? Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro”. Potrivit lui Fedorovski, destrămarea Uniunii Sovietice poate fi explicată printr-o „oarecare aliniere a planetelor cu mai multe fenomene politice şi economice care s-au interpus”. „Andropov şi-a imaginat că Gorbaciov ar fi urmat aceeaşi strategie ca Deng Xiaoping în China: ar fi permis deschiderea graduală a economiei păstrând în acelaşi timp controlul complet asupra politicii. (…) Dar administraţia Gorbaciov a comis erori considerabile de gestiune economică. Au pierdut iniţial controlul bugetar al ţării adoptând legea întreprinderilor, care a permis şefilor de întreprinderi (primii oligarhi) să ia toată puterea asupra sectorului economic. (…) În acelaşi timp, liderii sovietici au subestimat tensiunile naţionale, chiar naţionaliste din interiorul URSS”, spune Fedorovski. Steagul Rusiei, ridicat lângă cel al Uniunii Sovietice pe zidurile Kremlinului în decembrie 1991 FOTO EPA-EFE El respinge teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, cum vehiculează unii în cazul lui Iakovlev şi Elţîn. „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna”, afirmă Vladimir Fedorovski. Nostalgii şi mituri În prezent, o realitate care nu poate fi negată este că Uniunea Sovietică încă stârneşte nostalgii. Unul dintre nostalgici este preşedintele rus Vladimir Putin, care a calificat prăbuşirea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Cea mai mare catastrofă geopolitică a fost comunismul, care a uneltit cu nazismul în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, fără niciun respect faţă de popoarele subjugate sub steagul roşu, liderul de la Kremlin mai încearcă să inoculeze ideea că Uniunea Sovietică era „Rusia istorică”. Admiratori ai lui Stalin şi nostalgici după Uniunea Sovietică adunaţi în Piaţa Roşie FOTO EPA-EFE Este de fapt o manifestare a unui nou tip de neoimperialism ce îi stimulează, conform sondajelor, pe circa 62% dintre ruşi. Socioloaga Karina Pipia pune acest fenomen pe seama erijării unor păreri „iraţionale” în rândul ruşilor despre o „economie puternică” şi ignorării lipsurilor şi altor probleme din acele vremuri. Însă raportarea faţă de Uniunea Sovietică este total altfel în afara Rusiei, mai ales în Europa Centrală şi de Est. Spre deosebire de Putin, Donald Tusk, fostul premier al Poloniei şi preşedinte al Consiliului European, consideră dispariţia Uniunii Sovietice drept o „binecuvântare”.

 

 https://adevarul.ro/cultura/istorie/30-ani-destramarea-urss-s-a-prabusit-imperiul-raului-infografie-1_61c49bcf5163ec4271e7b900/index.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Cum i-a ingenunchiat Reagan pe sovietici si ce ar trebui sa invete …(si Obama)

 Războiul Rece

Autor: europolitics.ro

Ronald Reagan a fost cel de-al 40-lea presedinte al Americii si, totodata, unul dintre cei mai puternici adversari ai Uniunii Sovietice. Este liderul politic care a anticipat prabusirea Uniunii Sovietice.

 

Cum a negociat Reagan cu sovieticii

Viziunea lui Reagan fata de modul in care se poate negocia cu Uniunea Sovietica este comparata cu reusitele SUA din cele trei crize in care a fost implicata Uniunea Sovietica:Berlin 1948-1949, Berlin 1961 si Cuba 1962. Reagan nu si-a ascuns niciodata ostilitatea sa fata de Uniunea Sovietica si, in iesirile sale publice, nu a contenit sa loveasca in sovietici, considerand ca o strategie agresiva este mult mai oportuna decat una bazata pe reciprocitate.

 

Ronald Reagan este presedintele SUA care a schimbat fundamental maniera americanilor de a negocia cu sovieticii. In spatele acestei schimbari stau convingerile presedintelui fata de politica externa a sovieticilor, caracterizand confruntarea Americano-Sovietica cu o lupta a binelui cu raul. Cele mai faimoase discursuri in care Reagan a desfiintat Uniunea Sovietica au fost in 9 iunie 1982, in fata Parlamentului Britanic si pe 8 martie 1983.

 

Ronald Reagan, 9 iunie 1982

 

“Marsul catre libertate si democratie va lasa Marxism-leninismul in cenusa istoriei” 

 

Ronald Reagan, 8 martie 1983

 

 

“Uniunea Sovietica este Imperiul Raului”

 

Reagan era convins ca modul in care sovieticii negociaza este cu totul diferit fata de cel al statelor din Vest. Sovietici nu erau de incredere in negocierile pe baza de reciprocitate si nu isi tineau cuvantul. Reagan a acuzat pe fata Uniunea Sovietica de faptul ca este dispusa sa comita orice crima, oice minciuna si orice truc murder pentru a mentine intacta lumea comunista.

 

Modul lui Reagan de a negocia cu sovieticii era urmatorul:totul trebuie disputat pe picior de forta si sa demonstreze cu argument credibile faptul ca americanii sunt dispusi sa isi foloseasca puterea pentru a-si proteja interesele. Intarirea fortei militare americane in fata sovieticilor a fost unul dintre marile obiective ale lui Reagan inca de la inceputul campaniei sale presidentiale.

 

Strategia negocierii pe un ton imperativ demonstrand determinarea Americii de a-si folosi forta militara a fost cu totul opusa fata de cea a lui Jimmy Carter, pe care Reagan l-a acuzat ca “a riscat credibilitatea si securitatea noastra nationala!”

 

Ronald Reagan, 29 ianuarie 1980

 

“Natiunile pot sa intre mai repede in necazuri daca dau inapoi in loc sa tina piept pentru ceea ce cred

 

 

Reagan considera ca un razboi pe care nu si l-ar dori nimeni ar avea mult mai multe sanse sa izbucneasca daca SUA ar demonstra ca este o natiune slaba si nesigura. A rostit aceasta asertiune chiar in timpul unei reclame Tv din campania electoral, in octombrie 1980!

 

Pe termen scurt, orice negociere cu sovietici este un joc fara miza. De-aceea, SUA trebuie sa aiba initiative si, intr-o confruntare cu acestia, America trebuie sa dea avertismente credibile si serioase ca poate sa faca uz oricand de capacitatile sale militare.

 

Continuarea pe europolitics.ro

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Porno-hotii nemuritoare (de neuitat) ROMÂNIA FURATĂ. Petromidia, privatizare cu dedicație 

Cei doi bărbați răniţi grav în explozia de la Petromidia, transferaţi la o clinică din Germania

Posibile cauze ale exploziei de la rafinăria Petromidia.

Ce se întâmplă cu norul toxic de la Petromidia

Explozie și incendiu la Rafinăria Petromidia Năvodari

Turn de 150 de metri, distrus prin implozie controlată la Petromidia

22 de instituții ale statului refuză cloud-ul guvernamental

Dîncu, despre suspendarea MiG-urilor: 11 orfani mi-au cerut „nu-i mai lăsați să zboare cu aceste avioane”

Un jurnalist pro-Kremlin s-a enervat după distrugerea crucișătorului „Moscova”

Miliardari care se vor „derusificați”

Sunt 15 ani de când statul a privatizat, pe bani puțini, singura rafinărie a României de la Marea Neagră și tot atâția de când a convenit cu noii proprietari că i se va plăti o datorie de peste 600 de milioane de dolari.

 

 

Dinu Patriciu: N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.

 

Petromidia l-a urcat pe Dinu Patriciu în topul miliardarilor, a trecut apoi în portofoliul companiei de stat kazahe, KazMunayGas, dar la bugetul de stat, în contul datoriei istorice nu au ajuns decât 70 de milioane de dolari.

 

Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: Astăzi, nu avem niciun fel de datorie faţă de statul român.

 

Așa s-au făcut, în România, legile: cu guverne care au favorizat companii private în detrimentul statului și parlamentari care cer comisii de anchetă după ce ei înşişi au votat derogări care au evaporat datoriile.

 

Constantin Niţă, fost ministru al Energiei: Nu. Deci se face o mare confuzie.

 

Zece guverne au stat la masă, în ultimii 15 ani, cu Rompetrol. Unele au pierdut bani, altele timp.

 

Emil Boc, fost premier al României: Ce a ținut de noi, în Guvern, am făcut.

 

Guvernul Ponta pierde însă în prezent singura șansă de a mai obține integral cele 690 de milioane de dolari.

 

Ce personaje-cheie au stat în spatele acestei înțelegeri, care este sfătuitorul din umbră al premierului care a făcut-o posibilă, dar și ce mai speră să câștige Guvernul din restul acțiunilor la rafinărie scoase azi, din nou, la vânzare vedeți la Jurnalul de Seară, într-o nouă anchetă marca „România furată”. Azi, la ora 21.00.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-petromidia-privatizare-cu-dedicatie-426139

 

////////////////////////////////////////////

 

 

ALEGETI:GLOBALIZARE CU PISTOLUL LA TAMPLA SAU LA BUSTUL GOLLLLLL… Cântecul de lebădă al globalizării(mai ales dupa putinizarea Ucrainei…)

 

Războiul rece dintre China și SUA și răspândirea rapida a celei mai noi variante a covid-19 pot fi loviturile fatale pentru globalizare, scrie istoricul britanic Niall Ferguson.

 

Globalizarea și-a atins apogeul înaintea crizei financiare din 2008. Fie că descriem globalizarea uitându-ne la procentul exporturilor în PIB-ul global, fie la procentul activelor străine din PIB sau la fluxul global de imigranți, toți acești indicatori arată că globalizarea și-a atins nivelul maxim în urma cu mai bine de un deceniu. Spre exemplu, numărul americanilor născuți în alte țări a început să crească din 1970 (4,7%) și a ajuna la 13,7% în 2019, însă această creștere s-a redus după 2012. Este vorba despre procente mai mici decât în 1890, cand s-a atins recordul de 14,7%.

 

Globalizarea a început să pălească, scrie Niall Ferguson. Istoricul britanic vine cu șase argumente în sprijinul acestei afirmații.

 

Primul este că lumea a ajuns la o convergență economică relativă. Globalizarea a dus la reducerea inegalității globale, iar veniturile chinezilor au început să recupereze din decalajul față de veniturile vesticilor. Nucleul globalizării a fost simbioza dintre economiile chineză și americana, care a permis capitalului din SUA să profite de forța de muncă ieftina din China, care a permis creditorilor americani să profite de economiile făcute de chinezi și a permis consumatorilor din SUA să profite și ei de mâna de lucru ieftina din China. În 2003, costurile de producție erau de trei ori mai mici în China decât în SUA. Însă în 2018, aceste costuri au ajuns aproape la egalitate. Din acest moment, zilele globalizării sunt numărate, pentru că nu mai există motive pentru mutarea producției în China.

 

 

Al doilea argument este că noile tehnologii – robotizarea, inteligența artificială – au redus importanța omului în procesul de producție. Odată cu extinderea masivă a comerțului online și a serviciilor digitale, globalizarea a intrat într-o etapă în care nu mai este necesar ca oamenii să traverseze frontierele – este suficient ca acest lucru să se întâmple cu fluxurile de date.

 

A treia lovitură suferită de globalizare a fost criza financiară globală din 2008-2009. Niall Ferguson scrie că nu a fost ilogic ca oamenii să pună această criză pe seama liberului schimb și a imigrației. Un studiu realizat în 2014 de McKinsey Global Institute arată că americanii, britanicii și francezii erau înclinați să dea vina pe ”imigranții legali”, pe ”influxul de produse de import și servicii” și pe ”forța de muncă ieftină” pentru ”ruinarea culturii și a coeziunii societății”, pentru ”dispariția locurilor de muncă din țară” și pentru ”crearea unei concurențe incorecte”.

 

În câțiva ani, sentimentele de mai sus s-au manifestat în mod organizat la nivel politic și au dus la Brexit și la alegerea lui Donald Trump în SUA. În 2016, oamenii au ales democrația și suveranitatea, în dauna globalizării. Aceasta a fost a patra mare lovitură suferită de globaliști, scrie Niall Ferguson.

 

A cincea lovitură, mult mai grea în opinia istoricului, a fost începerea actualui Război Rece, Al doilea Război Rece, între China și SUA. Nu puțini analiști și formatori de opinie din Vest considera că SUA și China se află într-o competiție și că este loc de cooperare între aceste mari puteri. Niall Ferguson respinge însă aceasta viziune; suntem martorii unui nou război rece, nu identic cu primul, însă asemănător, așa cum Primul Război Mondial s-a asemănat cu a doua conflagrație mondială. Mai mult, scrie Ferguson, acum ne aflăm într-un context similar celui din anii 1950, când întreaga lume se întreba dacă războiul rece nu va deveni unul fierbinte. Lovitura de grație pentru globalizare ar fi un război pentru Taiwan între SUA și China, spune Ferguson.

 

În cele din urmă, pandemia a dat o ultima lovitură globalizării. Încetinirea fenomenului globalizării va depinde de cât de mult vor persista și se vor înrăutăți pandemia și Al Doilea Razboi Rece. Or, boicotul diplomatic american al Jocurilor Olimpice de Iarnă din China, ralierea ca la un semnal a statelor europene în jurul Taiwanului care se observa în ultimele luni, eternizarea la conducerea Chinei a lui Xi Jinping anunță că disputa sino-americană se va agrava.

 

Apoi, varianta omicron a virusului aduce un lucru foarte îngrijorător. În statul sud-african Gauteng, acolo unde a fost descoperită, varianta omicron a afectat copiii. În cel mai mare spital din Gauteng, 15% dintre cei internați diagnosticați cu covid erau copii sub 5 ani, iar 25% aveau vârsta sub 20 de ani. 20 din 70 de copii spitalizați au ajuns la forme severe ale bolii. Până la apariția acestei tulpini, copiii reprezentau doar 1,8% din internări.

 

Acesta este efectul omicron în Africa de Sud, unde foarte puțini adulți sunt vaccinați. Este greu de estimat impactul în emisfera nordică, unde procentul vaccinaților este mult mai mare, iar copiii sunt și ei vaccinați. Însă, avertizează Niall Ferguson, faptul că copii sunt afectați mult mai mult de această tulpină va schima radical atât situația economică, sanitară, cât și starea de spirit a occidentalilor. Copiii se vor întoarce la învățământul de la distanța, părinții vor reveni și ei acasă, spitalele vor intra în criza de paturi ATI pentru copii (mai deloc solicitate până acum).

 

Până acum, covid i-a cruțat pe copii într-o proporție nemaiîntâlnită în istorie. Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a făcut cele mai multe victime în rândul copiilor și vârstnicilor. Pandemia din 1957-1958 a făcut foarte multe victime în rândul adolescenților. Se vor schima lucrurile odată cu apariția variantei omicron?

 

”Până acum, covid i-a ucis în mod disproporționat pe cei în vârstă, pe cei bolnavi și pe cei creduli (oamenii vulnerabili care s-au lăsat convinși că vaccinul este mai periculos decât virusul). Din punct de vedere rațional și emoțional, moartea unui copil este cu totul diferită de moartea unui om în vârstă, a unui om deja suferind sau a unui ignorant. În momentul în care copiii vor începe să se îmbolnăvească grav – așa cum s-a întâmplat deja în Africa de Sud – natura pandemiei se va schima radical. Aversiunea față de risc va crește uriaș în toate familiile”, scrie Niall Ferguson.

 

Iar dacă, din fericire, omicron se va dovedi o tulpină care dă forme ușoare și medii ale bolii și va anunța trecerea de la  pandemie la faza endemică, nu trebuie uitat că  vorbim abia despre a 15-a literă din alfabetul grecesc.

 

 

Cântecul de lebădă al globalizării

 

 

 

////////////////////////////////////////////

Globaliștii în impas: Putin și Xi Jinping refuză Noua Ordine Mondială  de Szőke Mária 

 

Să stabilim mai întâi câteva adevăruri elementare. Retorica oficială ne prezintă relațiile internaționale ca fiind determinate de statele naționale, între care cele mai puternice ar fi SUA, China, Rusia sau statele care compun Uniunea Europeană. Această raportare este în realitate o imensă manipulare. Cel mai important actor pe scena lumii nu este nici măcar pomenit. El este de fapt constituit de o uriașă, veche și extrem de puternică organizație trans-națională, căreia îi putem spune „Oculta Globalistă”.

Membrii acestei organizații globaliste, care cuprinde o întreagă rețea complexă de societăți secrete, doresc înființarea unui Guvern Mondial, a Noii Ordini Mondiale sau declanșarea Marii Resetări. Chiar dacă existența acestei structuri este asociată cu „teoria conspirației”, este semnificativ că ea a fost menționată cu fermitate de numeroase personalități care știau foarte bine despre ce vorbesc. Între aceștia amintesc câțiva președinți ai Americii din ultima sută de ani, cum ar fi: Theodore Roosevelt, Dwight Eisenhower, John Kennedy sau Donald Trump.

 

Trebuie să mai precizez un alt fapt elementar: globaliștii s-au infiltrat în majoritatea statelor printr-o operare insisdioasă și sistematică. Au distrus ierarhiile sociale ce existau acum 2-300 de ani, au subminat credința în Dumnezeu în rândul popoarelor și au falsificat grosolan istoria oficială. Ei au inventat sloganul „Libertate, Egalitate, Fraternitate” al Revoluției Franceze, în 1789. Ei au adaptat principiile democrației, cunoscută din antichitate, pentru a servi în mod mascat intereselor lor. Ei au creat „revoluții”, au creat comunismul și tot ei au creat ordinea liberală. Tot globaliștii au provocat cele două războaie mondiale, prăbușirea Uniunii Sovietice sau „atentatul” (înscenarea) din 11 septembrie 2001. Iar pLandemia actuală, o mascaradă cum nu s-a mai văzut în istoria omenirii, este tot „opera” lor.

 

Să intrăm acum în subiect. Există în prezent state pe care globaliștii le controlează în foarte mare măsură (cum ar fi România) și există state în care controlul lor este mult mai redus. Desigur, focalizarea a fost pe marile puteri și pe statele semnificative geostrategic. România este foarte importantă din acest al doilea punct de vedere, fiind parte din „cordonul sanitar” ce divide Eurasia. În geopolitică, Eurasia este „centrul-pivot” al lumii, al cărei control permite hegemonia globală.

 

Prin așa-numitul „Deep State”, globaliștii controlează o parte semnificativă din SUA. Puterea lor a fost serios amenințată de președinția lui Donald Trump, dar prin cea mai mare fraudă electorală din istorie (altă mare „performanță”), au reușit (deocamdată) să îl dea jos de la putere. Spun „deocamdată” pentru că Trump, care este susținut de generali patrioți și alte structuri puternice din America, a preferat să evite un război civil în SUA, care cu siguranță ar fi avut loc dacă el nu pleca de la Casa Albă. Dar șansele lui Trump să revină la putere cresc pe zi ce trece pentru că americanii sunt în mare parte conștienți de frauda din noiembrie 2020 și de faptul că Biden e o marionetă care nu este în stare să joace nici măcar un teatru ieftin. Să mai clarificăm și că „hegemonia americană” este de fapt hegemonia globalistă, America fiind folosită doar ca braț principal al Ocultei, interfața prin care aceasta își exercită puterea politică, economică și militară. În realitate SUA are cea mai mare datorie financiară din lume, în mare parte către sistemul bancar privat (Federal Reserve și altele), care creează bani din nimic (îi tipărește sub formă de Note ale Rezervei Federale) și pe care apoi îi „împrumută” (cu dobândă cu tot) statului american. Kennedy a vrut să schimbe asta și știm ce a pățit.

 

Federația Rusă are la rândul ei o „coloana a cincea” trădătoare, prin care globaliștii reușesc să tragă anumite sfori în interiorul său. Imaginea Rusiei este folosită mai ales în Vest pe post de „sperietoare” care să justifice existența NATO. Se afirmă că ar avea tendințe expansioniste, fiind o continuatoare a URSS. Aceasta este o mare și tragică minciună. În primul rând pentru că cele multe victime ale comunismului (zeci de milioane de oameni) au fost tocmai dintre ruși. Comunismul a fost adus în Rusia țaristă, la începutul secolului XX, de mii de alogeni susținuți financiar de bancherii occidentali. Planul comunismului a fost să unească „proletarii din toate țările” prin Internaționala Comunistă, care să distrugă clasele sociale bazate pe ierahia aristoctatică și religioasă. Planul a eșuat definitiv odată cu venirea la putere a lui Stalin, în 1927. Stalin a inversat obiectivul socialist prin trecerea de la internaționalism la naționalism. Și el vroia expansiunea socialismului, dar din cu totul alte motive, mai mult ca o reacție de apărare față de liberalismul capitalist. Stalin a fost asasinat în 1953 prin manevrele globaliștilor și de atunci infiltrarea acestora în URSS a crescut până la punctul culminant al conducerii sabotoare a lui Mihail Gorbaciov și a lui Boris Elțin. Este de notorietate, de exemplu, că Elțin a fost susținut cu milioanele de dolari pompați din SUA. Problema pentru globaliști a reapărut în Rusia odată cu venirea la conducere a lui Putin, care deși a acceptat să le facă anumite concesii, păstrează linia creștină și naționalistă rusă.

 

China este variabila care crește exponențial în ecuația geopolitică a ultimilor ani. Iar asta îi alarmează peste măsură pe „stăpânii lumii”. Este adevărat, și în China există o facțiune aservită Ocultei. Aceasta a colaborat cu globaliștii pentru propagarea pLandemiei din Wuhan. A se vedea conexiunile cu finanțările din America, implicarea lui Obama, a lui Bill Gates, Anthony Fauci și a celorlalți. Partea mai dificilă pentru Ocultă este că președintele chinez, Xi Jinping, este naționalist. Ca și Putin sau Trump. China a creat un sistem paralel cu hegemonia globalistă și deja l-a depășit economic. Eficiența Chinei se datorează amestecului de socialism și capitalism, chiar dacă e un sistem autocratic. Ca să ne facem o ideea mai clară, este util să știm că una dintre expresiile dictaturii chineze o reprezintă abuzurile cumplite asupra mișcării spirituale Falun Gong, cu zeci de mii de oameni absolut pașnici uciși pentru că produc o alternativă prea atractivă față de autoritatea partidului unic. Cu toate acestea, mai de frică, mai din convingere, populația colaborează în principiu cu autoritățile. China are peste 1,5 miliarde de locuitori. Practic unul din cinci oameni ai planetei este chinez. Unitatea acestora este ținută cu o mână de fier. Iar expansiunea lor economică, susținută de o forță de muncă ieftină, extrem de muncitoare și foarte ascultătoare, nu a putut fi stopată. Însă din moment ce China este naționalistă, asta nu a convenit deloc globaliștilor. Crearea pLandemiei a avut rolul de a reseta întreaga ordine internațională prin scoaterea din joc a lui Trump, prin blocarea sistemelor economice non-corporatiste (naționaliste) și prin sclavizarea populației îndobitocite, la nivel mondial. Probabil că în jocul pLandemic a fost nevoit să intre și Xi Jinping, cel puțin la început. Așa cum au făcut-o și Putin sau Trump, care au cântat pe strunele „pandemiei” și vaccinării. Presiunile interne sunt mai mari decât ne imaginăm. Am văzut câte ceva despre asta în lupta lui Trump cu Deep State, dar cu siguranță că și în Rusia sau China șantajul globalist are, de asemenea, mijloace de constrângere redutabile. Cert este că pLandemia nu a funcționat suficient în privința Chinei, care nu a fost stopată din ascensiunea sa, ba chiar are în continuare cea mai mare creștere economică din lume.

 

Aici intervine summit-ul NATO de săptămâna trecută și întâlnirea păpușoiului Biden cu Putin. Mai întâi, China a fost declarată pe față ca reprezentând o „amenințare” pentru ordinea internațională. Dar nu atât pentru pLandemie (deși se încearcă ceva și cu asta), cât mai ales cu acuzații-pretext privind „ilegalități economice” sau „nerespectarea drepturilor omului”. Acuzații clasice, care au dus în alte cazuri la „intervenții umanitare” prin forța armelor și la asasinarea președinților nesupuși. A se vedea cazul Iugoslaviei (1999), Irak (2003) sau Libia (2013). Problema este că globaliștii nu pot recurge la manevrele clasice în cazul Chinei sau Rusiei.

 

Așa că strategia Ocultei a fost ca după ce China a fost declarată „inamicul public nr. 1”, Biden să îi propună un târg lui Putin: dacă treci de partea globalistă și te aliezi cu noi împotriva lui Xi Jinping, nu te vom mai șantaja că: ai alipit Crimeea la Rusia (Crimeea e oricum leagănul istoric al Rusiei și s-a reunificat cu aceasta prin referendum); că vrei să dai gaz ieftin Germaniei prin Nord Stream 2 și în felul acesta „te infiltrezi politic” în „lumea liberă” euro-atlantică; ne retragem din Ucraina și îți lăsăm sub control republicile Donbas și Donetsk; ne oprim cu acuzațiile că nu respecți drepturile omului în cazul „liderului opoziției” (Aleksei Navalnîi, o marionetă a serviciilor externe, care de fapt este condamnat și închis pentru fapte penale prevăzute de legea rusă). Circumstanțele întâlnirii lui Biden cu Putin erau oricum din start compromise. Cu câteva luni în urmă, Biden afirmase (pentru a crea impresia că e cocoș) că Putin ar fi un „criminal”. O acuzație fără niciun suport, la care Putin a răspuns cu o (aparentă) glumă: „cine spune, ăla este”. Tentațiile fluturate de Biden pe la nasul lui Putin, cu renunțarea la presiuni, nu au avut niciun efect. Putin nu are nevoie de aprobarea globaliștilor nici pentru a menține Crimeea (unde globaliștii vroiau să instaleze o bază NATO după ce au creat „revoluția portocalie” din Ucraina, în 2014); nici pentru a pune în funcțiune conducta Nord Stream 2 (ultra-dorită de Germania, care are nevoie de energie și nu agreează alternativa gazului lichefiat american, extras prin fracturare hidraulică și vândut la un preț mult mai mare decât gazul rusesc); și nici pentru a ține sub control „rebelii ruși”, sprijiniți în secret din afara țării. Mai mult, la aluziile lui Biden privind „drepturile omului” în Rusia, Putin a dat clar de înțeles că dacă se vor face presiuni asupra sa și a Rusiei, va da publicității informații care dovedesc frauda electorală prin care Biden se preface că e președinte și multe altele.

 

Așadar, tocmai am asistat la un eșec dur al Ocultei. A fost o mutare la care a recurs din disperare. Dacă nu a putut domina Rusia și China, a încercat măcar să le atragă într-o cursă. Bineînțeles, chiar dacă nu a reușit, agenda globalistă va trece la etapa următoare. Se pare că acum se pregătește „pandemia cibernetică” prin care toate comunicațiile online să fie blocate cu pretextul unui „atac terorist”. Deja e anunțată o simulare identică celei care a precedat isteria Covid (Event 201). Combinația criminală „vaccin + 5G”, pregătită de ani de zile și aflată în derulare, va intra și ea în funcțiune, probabil, nu peste mult timp. Sunt ultimele atacuri ale unei fiare apocaliptice care nu vrea să admită că i-a sosit sfârșitul. Tocmai de aceea se grăbește atât de tare și abia dacă își mai disimulează înșelăciunile. Cu China și Rusia însă nu îi va fi deloc ușor pentru că acestea două devin tot mai puternice și au o alianță întărită de conștientizarea că dacă nu stau umăr la umăr vor fi distruse. Totul se accelerează pe lună ce trece. Să fim atenți la mișcările trio-ului Putin, Xi Jinping și (probabil) Trump.

 

Globaliștii în impas: Putin și Xi Jinping refuză Noua Ordine Mondială

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Adrian Papahagi: În Rusia e nevoie de desovietizare și decomunizare – similare cu denazificarea Germaniei

 

 

Reducerea unui regim la lider este un mod pervers de-a evita responsabilitatea colectivă și plata aferentă.

 

În 1989, răul comunismului românesc a fost redus la Ceaușescu. Moartea lui rezolva simbolic totul. În realitate, sistemul securist a continuat să domine țara și ne otrăvește încă. Securiștii și discipolii/copiii lor dețin în continuare hălci mari de putere economică, politică, mediatică etc. România e în continuare subminată de mafia securistă. Mai mult chiar, milioane de oameni gândesc în continuare în categorii național-securiste: în loc de metanoia, paranoia.

 

La fel e și în Rusia. Ticăloșia nu se limitează la Putin și la câțiva acoliți și oligarhi, ci se întinde, capilar, în toată Rusia. Asasinarea, debarcarea sau judecarea lui Putin și a apropiaților săi (Șoigu, Lavrov etc.) nu ar rezolva nimic. Ar veni alți ticăloși, mai precauți o vreme, dar la fel de siniștri mai apoi.

 

E nevoie de desovietizare și decomunizare – similare cu denazificarea Germaniei. Din cauza simpatiilor stângiste ale unei mari părți din elitele occidentale, decomunizarea nu s-a întâmplat niciunde. Unele țări s-au decomunizat printr-un efort de voință (Polonia și statele baltice în mare măsură, restul țărilor de Est mult mai puțin). Aderarea la UE și NATO a decomunizat oarecum țările de est, dar nu a îndepărtat total de la putere vechile structuri securist-mafiote.

 

 

 

Rusia trebuie purificată de sovietismul imperialist, de național-socialismul putinist care a înlocuit internațional-socialismul bolșevic. Rusia, adică 140.000.000 de oameni, dintre care mulți, sau poate chiar majoritatea gândesc ca Putin.

 

 

Steaguri sovietice pe tancurile rusești care au intrat în Ucraina

Dar cum? Germania a fost denazificată sub ocupație, după ce a fost zdrobită militar. Așa ceva nu se poate în cazul Rusiei. Nimeni nu va porni al treilea război mondial pentru a dezarma, desovietiza și civiliza acest imperiu asiatic al cruzimii și crimei.

 

Schimbarea poate veni deci doar din interior. Oricum ai privi, e preferabil ca rușii să sufere scăpând de tiranie decât să sufere ei și alții din cauza tiraniei. Cunoscând însă obișnuința rusului de-a suferi cu voluptate sub cele mai odioase dictaturi, e greu de imaginat că se va întâmpla această miraculoasă revoluție prea curând.

 

Singura soluție e deci eliminarea Rusiei din lumea civilizată. Dacă nu o poate cuceri, dacă nu o poate obliga să se desovietizeze, dacă nu o poate împiedica să fie agresivă, Occidentul poate măcar să falimenteze Rusia, sau să înceteze s-o îmbogățească (ceea ce începe să se întâmple). Elitele rusești nu trebui să-și mai poată investi banii în case londoneze, iahturi mediteraneene și bănci elvețiene. Rușii, toți rușii, trebuie să fie izolați: fără vize, fără invitații, fără concerte, fără profesuri, fără vacanțe occidentale, fără mărfuri occidentale, fără dolari și euro pentru gaz și petrol.

 

Cred deci că Occidentul procedează corect acum. Totul e să fie ferm și consecvent, să generalizeze sancțiunile și să le mențină până la o schimbare reală de regim în Rusia – la nevoie, un deceniu sau mai mult.

 

Adrian Papahagi

 

https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi-in-rusia-e-nevoie-de-desovietizare-si-decomunizare-similare-cu-denazificarea-germaniei/

 

////////////////////////////////////////////

Daniel Uncu: Rusia a renunțat la comunismul instituțional, dar nu la comunismul din sufletul ei

 

 

 

Previzibila prăbușire

Nu cred că Federația Rusă va rezista, în forma actuală, după ce războiul de agresiune împotriva Ukrainei se va sfârși.

 

Toate miturile fondatoare ale omnipotentei rusești au fost profund zdruncinate în această confruntare, ce pare pe zi ce trece marcată de pilda confruntarii dintre David și Goliath.

 

Mitul invincibilitatii militare s-a zdrobit la contactul devastator cu spiritul combativ al poporului ucrainean.

 

Mitul dependenței energetice a Europei, care ar fi trebuit să o divizeze și să o incapaciteze politico-militar, s-a destrămat în fața nesperatei solidarități europene.

 

 

 

Mitul apărătoarei Creștinismului și, cu precădere, a Ortodoxiei s-a înecat în sângele fraților creștini, catolici și ortodocși laolaltă, uciși de armata invadatoare a Sfintei Mame Rusia la adăpostul predicii eretice, fratricide, filetiste și blasfemiatoarei a preanefericitului Kiril.

 

Mitul “înțelepciunii rusești”, amorsat de panortodoxism izbăvitor și trâmbițat la noi cu precădere de personaje precum sulfuroșii Georgescu, Puric, Târziu, Simion, Sosoaca, Lavric & Co. și de pestilențialele celule de propagandă putinista, s-a dovedit a fi, de fapt, o criminală “înțelepciune” de tip imperialist sovietic.

 

Mitul desovietizarii Rusiei de după prăbușirea URSS, s-a făcut praf și pulbere în fața retoricii recuperatoare și a statuilor lui Stalin care împânzesc spațiul public rusesc.

Mitul coabitarii lucrative dintre un regim autoritarist, asistențialist și profund cleptocrat, pe de o parte și economia de piață, pe de alta s-a dovedit – dacă mai trebuia dovedit!? – a fi un eșec răsunător, venitul pe cap de locuitor al… României, spre exemplu – cu una dintre cele mai timide economii europene(!) -, depășindu-l în 2019 pe cel al Rusiei.

 

Neexhaustiva enumerare a câtorva mituri rusești subiective și narcisiste reprezintă o mică parte a fundației puterii Kremlinului, care este demantelata acum de realitatea obiectivă a agresiunii împotriva Ucrainei. Agresiune care a scos la iveală adevărata față a Rusiei postcomuniste. O Rusie care dovedește că a renunțat la comunismul instituțional, dar ca nu a putut renunța la comunismul din sufletul ei, tulburat de himera panslavismului imperial, fie și numai dacă ne raportăm la majoritatea rușilor care susțin invazia.

 

Această demantelare brutală, forjata la focul unui război de agresiune imposibil de justificat moral, uman și juridic în realitate, topește liantul himeric, mitologic, al societății ruse.

Iluzii imperialiste, legende comuniste, butaforii militariste, narațiuni ortodoxiste, deliruri panslaviste, promisiuni capitaliste de rit rusesc, sunt asaltate acum de apărarea militară năucitoare a unui popor care nu se înspăimântă de faima contrafăcuta a unui colos incapabil să mai pretindă de acum încolo că poate mărșălui prin istoria lumii și a Europei cu picioarele-i de lut îmbibate de sânge, arborand pe mai departe aceeași butaforie a normalității societale, mustind de minciuni, asasinate, șantaj, faliment economic și moral.

 

De aceea, nu cred că Federația Rusă va rezista, în forma actuală, după ce războiul de agresiune împotriva Ukrainei se va sfârși!

 

Daniel Uncu

 

Daniel Uncu: Rusia a renunțat la comunismul instituțional, dar nu la comunismul din sufletul ei

 

////////////////////////////////////////////

Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China

 

Costin Andrieș

 

 

Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud).

 

Năstase spune că, acum, la nivelul Uniunii Europene se poate vorbi despre o renaționalizare a politicilor europene.

 

 

Adrian și Rusia, une histoire d’amour

“Uniunea Europeană se schimbă fundamental. Noi am intrat în Uniunea Europeană într-un moment când exista un entuziasm în interiorul Uniunii, exista un mare entuziasm în România, o mare speranță că România se va dezvolta cu fondurile europene, proiectele de preaderare avuseseră un mare succes. Între timp, lucrurile s-au schimbat, în Uniunea Europeană în primul rând. După 2004, după ce noi am încheiat negocierile, 2005 a însemnat deja un declin foarte puternic, politic în primul rând.”, a susținut Adrian Năstase, conform unei relatări Agerpres.

 

Fostul premier a mai spus că schimbările din Uniunea Europeană necesită o reevaluare a intereselor și pozițiilor României.

 

 

 

“Este evident că această schimbare în UE, care nu mai este uniunea în care noi am intrat, după 10 ani este profund schimbată, ar necesita o reevaluare a intereselor și pozițiilor noastre”, a afirmat Adrian Năstase.

 

Acesta a vorbit și despre importanța care trebuie acordată, mai ales în plan economic, altor piețe.

 

“… multe dintre țările Uniunii Europene se orientează și spre alte zone, cum ar zona BRICS, zona formată din Brazilia, China, Africa de Sud, Rusia șamd. Noi am rămas blocați pe o linie politică lansată în 2005, care evident este extrem de importantă din punct de vedere al securității naționale, dar din punct de vedere al evoluțiilor economice, în mod evident, ar trebui să fie amendată, așa cum se întâmplă în relațiile altor state membre, cu țările din acest grup”, a mai spus Năstase.

 

_____________________________________________________________

 

nota

 

În 2014, Adrian Năstase a fost adăugat pe lista lui Alexandr Dughin de personaje selectate pentru a face parte dintr-un “club de elită pro-rus”. Năstase a fost adăugat pe listă în calitate de “fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.”.

 

Alexandr Dughin e un influent ideolog apropiat Kremlinului, admirator al lui Hitler și Stalin. Alături de Năstase, pe lista din România fac parte:

 

Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.

 

Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

 

Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.

 

Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

 

Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

 

Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

 

Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

 

Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

 

Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

 

Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro

 

Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

 

Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati

 

George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

 

Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”

 

Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare

 

Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);

 

Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

 

Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

 

Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

 

Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

 

Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

 

Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”

 

Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

 

nota2

 

Nastase isi face datoria de membru al “clubului de elita pro-rus”, dobandit ca membru al listei lui Dughin, si promoveaza interesele Rusiei in Romania.

Dupa ce a petrecut doua sejururi la mititica, Bombo a reintrat in politica mare, si nu oricum, ci pe usa din fata – invitat de ministrul de externe al guv Ponta (discipolului puscariasului) la consultari – pentru expertiza lui vasta in redecorari de celule si reorientari geopolitice pe axa Moscova-Beijing.

 

Fostul premier si ministru de Externe Adrian Nastase, care are doua condamnari la inchisoare cu executare, a revenit la Guvern, mai exact la Ministerul Afacerilor Externe. El si alti zece fosti ministri de Externe au participat vineri, la sediul Ministerului Afacerilor Externe, la Consiliul Consultativ al MAE la nivelul fostilor ministri ai afacerilor externe ai Romaniei, reunit la invitatia ministrului in exercitiu, Bogdan Aurescu.

 

“Domnul Nastase face parte din Consiliul consultativ si a fost de fata. Singurul criteriu dupa care s-a facut invitatia a fost calitatea de fost ministru de Externe, nu au fost alte conditii”, a declarat, marti, pentru HotNews, purtatorul de cuvant al MAE, Raluca Lunculescu.

 

Amintim ca Adrian Nastase a fost eliberat de inchisoare, in august 2014, dupa efectuarea unei treimi din pedeapsa contopita la 4 ani si jumtate.

 

nastase aurescu

 

Adrian Nastase a mai participat recent la un veniment girat de Ministerul Afacerilor Externe si de ministrul Bogdan Aurescu. In nouembrie 2014, recent liberat din inchisoare, Nastase i-a fost alaturi lui Aurescu, care abia fusese numit ministru de Externe, la un eveniment de lansare a unei carti a actualului ministru de Externe.

 

Lansarea volumului lui Aurescu, “Romania and the International Court of Justice”, a avut loc atunci la Fundatia Europeana Titulescu, condusa de Adrian Nastase, care a si tinut un scurt discurs elogios pentru autor.

 

Bogdan Aurescu a explicat atunci ca a ales Casa Titulescu pentru acest eveniment dintr-un motiv foarte important – Titulescu a fost unul dintre cei mai puternici sustinatori al rolului dreptului international in politica externa.

 

“Si gandirea mea, la momentul in care am discutat cu dl. profesor Nastase alegerea acestei locatii, a fost de fapt sa incercam sa restituim locul important al dreptului international, ca instrument de politica externa. Pentru ca, fara acest instrument extrem de important, aceasta arma inteligenta, o tara cum este Romania nu ar putea sa obtina rezultate la fel de bune prin alte mijloace. (…) Diplomatia este institutia fundamentala a statului roman”, a adaugat Aurescu, citat de Agerpres.

 

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19976195-foto-adrian-nastase-chemat-aurescu-ministerul-externe-datorita-expertizei-institutionale-profesionale-considerabile-care-detine.htm

si ………..

Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China

 

/////////////////////////////////////////////

 

Dupa  ce ne-a spus ca UE este expirat- Adrian Nastase: Multe dintre tarile UE se orienteaza spre alte zone, cum ar fi zona BRICS, Romania a ramas blocata pe linia politica din 2005

HotNews.ro

 

 

Adrian Nastase afirma ca Romania a ramas blocata pe linia politica din 2005, in conditiile in care, din punct de vedere economic, ar trebui acordata o atentie mai mare zonei BRICS, din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud, in conditiile in care la nivelul Uniunii Europene se remarca o „renationalizare” a politicilor europene.

 

 

Adrian Nastas

 

”Uniunea Europeana se schimba fundamental. Noi am intrat in Uniunea Europeana intr-un moment cand exista un entuziasm in interiorul Uniunii, exista un mare entuziasm in Romania, o mare speranta ca Romania se va dezvolta cu fondurile europene, proiectele de preaderare avusesera un mare succes. Intre timp, lucrurile s-au schimbat, in Uniunea Europeana in primul rand. Dupa 2004, dupa ce noi am incheiat negocierile, 2005 a insemnat deja un declin foarte puternic, politic in primul rand. Faptul ca in Franta, Irlanda referendumurile au demonstrat o reactie negativa fata de evolutiile din UE, felul in care criza din 2008 a marcat evolutia interna in UE, toate acestea au creat o situatie noua si as spune ca asistam la ceea ce as numi o renationalizare a politicilor europene”, a spus Adrian Nastase, citat de Agerpres.

 

 

Fostul premier a mai spus ca schimbarile din Uniunea Europeana necesita o reevaluare a intereselor si pozitiilor Romaniei.

 

”Ceea ce parea, intr-un fel, o idee extraordinara, aceea a federatiei europene, ideea unei natiuni europene, toate acele proiecte extrem de ambitioase la nivelul Europei s-au topit in forme de egoism national pe care le vedem multiplicate si amplificate in ceea ce priveste primirea sau respingerea migrantilor, diferite politici in domeniul economic si asa mai departe. Este evident ca aceasta schimbare in UE, care nu mai este uniunea in care noi am intrat, dupa 10 ani noastre”, a afirmat Adrian Nastase.

 

Acesta sustine ca „multe dintre tarile Uniunii Europene se orienteaza si spre alte zone, cum ar fi zona BRICS, zona formata din Brazilia, China, Africa de Sud, Rusia samd”.

 

„Noi am ramas blocati pe o linie politica lansata in 2005, care evident este extrem de importanta din punct de vedere al securitatii nationale, dar din punct de vedere al evolutiilor economice, in mod evident, ar trebui sa fie amendata, asa cum se intampla in relatiile altor state membre, cu tarile din acest grup”, a mai spus Nastase.

 

Nastase si-a lansat, joi, la Targoviste, volumul ‘Cele doua Romanii”.

 

Pe de alta parte, Adrian Nastase a scris, pe blogul lui, ca presedinte Klaus Iohannis „se afla sub presiunea publica de a continua modelul lui Traian Basescu, iar faptul ca se pastreaza, pana acum, in spiritul Constitutiei, de ‘presedinte-arbitru’ este considerat, de unii, a fi o dovada de slabiciune si ineficienta”.

 

„Promovarea de catre Klaus Iohannis a ideii de ‘revenire la normalitate’ trebuie sustinuta, in pofida tuturor celor care doresc revenirea la conflict politic. Nimic nu este mai ridicol sa spui ca nu exista baza constitutionala pentru consultarile cu partidele politice, desi chiar Traian Basescu a organizat cateva astfel de consultari! Cu totii ne putem intreba, mai curand, care a fost baza constitutionala pentru conceptul de ‘presedinte-jucator’? Sau pentru introducerea presedintei ICCJ in ‘echipa’ sa?”, a argumentat acesta.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-20000840-adrian-nastase-multe-dintre-tarile-orienteaza-spre-alte-zone-cum-zona-brics-romania-ramas-blocata-linia-politica-din-2005.htm

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Bunicul lui Victor Ponta a fost agent NKVD

 

 

Un scurt istoric al serviciilor secrete din Romania:

 

In Romania, din anul 1924 a funcționat Serviciul Secret de Informații. Incepand cu luna noiembrie 1940, acesta se va numi Serviciul Special de Informații (SSI), iar la conducerea lui s-au aflat Mihail Moruzov (1924 – 6 septembrie 1940) si Eugen Cristescu (12 noiembrie 1940-23 august 1944).

 

 

(Mihai Moruzov)

 

 

(Eugen Cristescu)

 

 

Serviciului Secret (care cuprindea o „Secție de Informatii Externe”, o „Secție de Contrainformatii”, un „Birou Juridic” și un „Birou Tehnic”) a fost realizată în anul 1934. Pe 12 noiembrie 1940 a fost emis decretul nr. 3818, cu privire la organizarea Serviciului Special de Informatii, care funcționa pe langa „Președinția Consiliului de Miniștri”. La 15 septembrie 1944, prin decretul nr. 1695, Serviciul Special de Informatii și-a schimbat numele în Serviciul de Informatii și a fost trecut in subordinea Ministerului de Razboi.

 

Prin decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, Serviciul de Informatii a fost trecut în subordinea Președinției Consiliului de Ministri și a fost redenumit Serviciul Special de Informatii Intre 1947 si 1951, la conducerea SSI ajunge Serghei Nikonov impus de consilierii sovietici Serghei Nikonov alias Serghei Nikolau devine intre 1951 si martie 1954 Seful Directiei I de Informatii Externe a M.A.I.

 

(Serghei Nikonov)

 

O scurta istorie:

 

Infiltrarea serviciilor secrete de catre Partidul Comunist din Romania, formatiune nascuta si finantata de Kremlin a inceput imediat după 23 august 1944,prin agenti instruiti de NKVD.

 

Bolsevizarea lor a debutat odată cu instalarea la putere de catre Vişinski – trimisul lui Stalin – a guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. PCR a preluat controlul lor prin Emil Bodnaraş, secretar general la preşedintia Consiliului de Ministri insarcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, şi de catre Teohari Georgescu, ministrul de Interne în functie.

 

 

 

 

Incepand de atunci, in serviciile secrete sunt incadrati numai comunisti care vor trece printr-un amplu program de instruire NKVD, ulterior, KGB. Infiltrarea şi acapararea serviciilor secrete romane de catre KGB, prin epurarea vechilor angajaţi a fost unul din principalele obiective ale ocupaţiei sovietice.

 

 

 

Cei care au preluat conducerea serviciilor de informaţii erau agenţi sovietici. Astfel, conducătorul real al SSI a devenit, o data cu ocupaţia sovietica, Serghei Nikonov (alias Serghei Nicolau), rus de origine, care in perioada interbelica a fost seful unei retele de spionaj NKVD in România.

 

Dupa lovitura de stat de la 23 august 1944 el a primit noi sarcini ca ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe a KGB fiind numit oficial, in martie 1945, director al SSI. In martie 1954, Nikonov a fost transferat la conducerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei (spionajul militar), instituţie subordonată celei similare sovietice (GRU).

 

 

 

Directiunea Poliţiei de Sigurantă a fost condusă, din martie 1945, de catre Gheorghe Pintilie (pe numele său real Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), agent sovietic de origine ucraineana, condamnat in perioada interbelica, în Romania, pentru spionaj un favoarea URSS. Serghei Nikonov semneaza desfiintarea in 1951 a SSI-ului , unul dintre cele mai redutabile servicii de informatii si contrainformatii militare interbelice, care a si reusit in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial sa produca pierderi grele Armatei Rosii si prin infiltrarea de agenti in spatele trupelor sovietice. SSI-ul a procurat informatiile militare atat de necesare Marelui Stat Major al Armatei Romane si a executat sute de operatii de sabotaj si diversiune pe teritoriul URSS pana departe in Caucaz .

 

Serghei Nikonov alias Serghei Nikolau devine intre 1951 si martie 1954 Seful Directiei I de Informatii Externe a M.A.I. Dar si aici procedeaza identic ca si in cazul SSI si anume desfiinteaza si aceasta directie si o incorporeaza in Departamentul Secuitatii Statului , conform indicatiilor consilierilor sovietici de a Bucuresti.

 

Din martie 1954 si pana in 26 noiembrie 1960 Nikonov ocupa functia de Sef al Directiei Militare a Marelui Stat Major al Armatei . Din noiembrie 1960 si pana in decembrie 1963 Nikonov indplineste functia de Sef al Directiei de Contol din Ministerul Fortelor Armate.

 

Intra in scena NAUMOVICI, bunicul pe linie materna a unui celebru si foarte important politician roman: La propunerea consilierilor sovietici, bunicul NAUMOVICI este trimis la studii in URSS. Dupa absolvirea Academiei Militare ” Frunze ” , revine in Bucuresti , este avansat ” colonel cu stea ” – unul din gradele introduse de sovietici dupa ocupatia militara a Romaniei si desfiintat in 1963.

 

 

 

 

Intre 1954 -1963, colonelul Naumovici devine mana dreapta a generalului S Nikonov si colaboreaza excelent cu generalul-maior Alexandru Sergheevici NICOLSCHI din Directia Generala a Securitatii Poporului (pe adevaratul sau nume Boris GRUNBERG , vechi agent NKVD. Naumovici si Nikonov colaborau excelent si cu celebrul ” PANTIUSA ” , general-locotenent Gheorghe PINTILIE, care devenise Seful Securitatii Statului la data de 15 august 1948.

 

PS: Absolut intamplator, numele de fata la mamei premierului roman este Naum, insa   pe tatal domniei sale l-a chemat Naumlovici. (sic!)

 

http://arhivelesecuritatii.blogspot.com/2016/12/bunicul-lui-victor-ponta-fost-agent-nkvd.html

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Romania a fost pradata si destructurata incepand cu prima zi a noului regim postdecembrist!Deci aschia care  nu sare departe de trunchi, (Ion Iliescu ,fiul lui Alexandru),a continuat politica profund antiromaneasca ,specializat in operatiuni de diversiune, dezinformare si manipulare sub acoperire in afara URSS, a fost si este   revoltat” contra canibalilor americani, care savarsesc bestialitati de nedescris impotriva… “ASADAR,ce ar fi fost Romania fara Ion Iliescu?

 

Ne intrebam cu totii, ce destin ar fi avut Romania dupa 1989, daca la putere ar fi venit oricine altcineva in afara de Ion Iliescu. Acum, cand dosarele „Revolutia” si „Mineriada”, au scapat de prescriptie si cand intreaga opinie publica se asteapta la condamnarea, macar morala, a celui care a ordonat moartea a sute de oameni, doar pentru a-si prezerva puterea obtinuta in urma unei lovituri de palat, este util sa cunoastem elementele cheie din biografia lui Iliescu, menite sa ne ajute in descifrarea enigmei: Cum a fost posibil ca Romania sa fie pradata si destructurata incepand cu prima zi a noului regim postdecembrist?

 

 

 (Alexandru Iliescu)

 

In 1931, tatal lui Ion, Alexandru Iliescu, ilegalist comunist fuge in URSS unde cere azil politic. Participa la Congresul al V-lea al PCR, sectia romana a Kominternului (Internationala Comunista cu sediul la Moscova)unde militeaza pentru dezmembrarea Basarabiei de Romania in favoarea URSS. Dupa patru ani, petrecuti in Rusia, este trimis in Romania de catre NKVD pentru a pune in aplicare planurile secesioniste, insa este arestat si condamnat la 3 ani inchisoare de catre Siguranta Statului. Si cum aschia, nu sare departe de trunchi, fiul lui Alexandru, Ion Iliescu, nascut in Oltenita pe 3 aprilie 1930, va continua politica profund antiromaneasca, initiata de grupurile anarhist-comuniste din care facea parte tatal sau.

 

 

 

In 1947, Ion a fost cooptat in Uniunea Asociatiilor de Elevi din Romania, de fapt o pepiniera de cadre pentru Tineretul Comunist. In 1949, devine membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) unde va activa in planul de epurare pe criterii politice de influenta sovietica a invatamantului mediu si superior din Romania. Cu alte cuvinte, facea partea din echipa de „vanatori” a tuturor care nu corespundeau ideologic: intelectuali, membrii ai partdielor politice democratice, monarhisti, etc.

 

Intre 1950-1955, calca pe urmele tatalui sau si ajunge student la Institutul Energetic de la Moscova, este numit secretar al Sovietului Unional al Studentilor si Aspirantilor Romani aflati la studii in URSS, de fapt un organism conectat direct la serviciile de securitate de la Kremlin (Komsomol).  Seful direct al lui Ion Iliescu, in aceasta perioada a fost Alexandr Selepin, viitor sef al KGB. Ion Iliescu, pe langa cursurile universitare, intra si in programul de pregatire KGB, urmand a fi  specializat in operatiuni de diversiune, dezinformare si manipulare sub acoperire in afara URSS.

 

 

 

In 1951 publica in ziarul Scanteia un articol intitulat „Fericirea de a studia in Uniunea Sovietica din care va ofer un reprezentativ citat: „ Cu totii simtim prietenia, indrumarea si ajutorul tovarasilor nostri sovietici, ne bucuram impreuna de succesele constructiei noastre pasnice si simtim aceeasi revolta contra canibalilor americani care savarsesc bestialitati de nedescris impotriva eroicului popor corean si care pregatesc un nou razboi mondial. De la oamenii sovietici avem de invatat ce inseamna cu adevarat patriotismul.”

 

Dupa evenimentele din Ungaria 1956, cand studentii maghiari cer sa iasa din ghearele sovieticilor, dar sunt calcati sub senilele tancurilor Armatei Rosii, Ion Iliescu este desemnat sa organizeze epurarile din Centrele Universitare din Bucuresti, Cluj si Timisoara, ale elementelor „dusmanoase ordinei socialiste”, devenind unul dintre principalii sustinatori ai arestarilor si trimterilor la Canal a catorva sute de studenti. Intre 1967-1971 devine Prim Secretar al Comitetului Central al UTC, ministru pentru Problemele Tineretului, iar la propunerea lui Nicolae Ceausescu devine membru plin al CC al PCR, inlocuindul pe fostul ministru de interne si agent KGB, Alexandru Draghici.                                       

 

 

 

 

Intre 1971-1979, in calitate de nomenclaturist coordoneaza diverse activitati ideologice la Timisoara si Iasi. Pana in 1984 a fost presedintele Consiliului National al Apelor, cu rang de ministru. Ofiterii de UM 0110, divizia anti-KGB, organizata de Ceasusecu in vederea diminuarii influentei sovietice in Romania, il marcheaza ca agent sovietic. Ceausescu hotaraste sa-l izoleze si astfel intre 1984-1989, Ion Iliescu a ocupat functia de director al Editurii Tehnice. Ion Iliescu devine presedintele CPUN dupa 22 decembrie 1989, apoi castiga alegerile prezidentiale din 1992 si 2000.

 

Quot erat demonstradum!

 

 

http://arhivelesecuritatii.blogspot.com/2016/12/ce-ar-fi-fost-romania-fara-ion-iliescu.html

///////////////////////////////////////////

 

Karacatita Putinista din toata lumea sugruma lumea – Adevaruri nerecunoscute official…Cine sunt prietenii lui Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului, in Romania si in lume

 

 

Gupul de hackeri ucrainieni „Humpty Dumpty” a spart contul de e-mail al unui colaborator apropiat al lui Aleksandr Dughin, George Gavrisha.

 

Gavrisha apare ca asistent personal al lui Dughin si are adresa de email g.george.2004@yandex.ru. Hackerii au gasit liste intocmite pe tari in care Rusia este interesata sa aiba „cluburi de prieteni” prin care sa influenteze geopolitic, promovand valori anti democratice, anti americane, anti globalizare, nationaliste, extremiste, fundamentalist ortodoxe si filo ruse.

 

 

 

 

Redam sec, caci toate comentariile sunt de prisos, lista celor care s-au intalnit, au discutat si care conlucreaza cu ideologul Kremlinului, precizand ca toate comentariile din dreptul numelui le apartin lui Gavrisha si lui Dughin:

 

 Romania:

Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat.

Adrian Năstase – fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.

Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.

Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro

Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati

George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”

Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare

Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);

Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”

Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

 

 Ungaria:

Viktor Orban, prim-ministrul

Gábor Vona șef al partidului “Jobbik -! Pentru o mai bună Ungaria”

Bela Kovacs – deputat de la Jobbik. Lashley Siposh – Secretar General al Fundatiei ITE

Polonia:

Roman Giertych, șef al partidului “Liga Familiilor Poloneze.” Adversar conservator moderat rusofobie. Portaluri http://www.konserwatyzm.pl/ (știri și portalul analitic de conservatori polonezi). http://xportal.pl – Știri și Analiză Portal, trientirovan pe publicul nationaliste de tineret (are o poziție mai pro-rus, radical).

Leszek Sykulsky, directorul Institutului de Geopolitică din Chehonstove. În favoarea multilateralismului și orientare eurasiatică Polonia. Geopolitică poloneze contemporane cunoscute.

Mateusz Piskorski, director al Centrului european pentru analiză geopolitică, un fost adjunct al Dietei.

Przemyslaw Serazdan, secretar al societății geopolitic polonez, lector la Universitatea din Gdansk, domenii de specializare – geopolitică, relațiile dintre Polonia și Rusia.

Ronald Lasetski – politolog, geopolitică, jurnalist.

Jaroslav Tomasevic – filosof polonez nonconformist și politolog, critic de ordine a lumii contemporane și ordinea mondială burgheze, autorul conceptului de “ethnopluralism” și funcționează pe istoria și ideologia anarhistul polonez.

Croația:

 Jure Vuich – geopolitică croate angajat al Ministerului croat al Afacerilor Externe. Politolog, filosof, șeful departamentului de științe politice și geopolitica a Institutului de Stat “Matica Hrvatska».

Tomislav Sunicena – politolog croat-american, sociolog, geopolitică, expert cultură, publicist, sef de Cultură la Ambasada croata în Danemarca (Copenhaga). Critic radical a globalismului.

Slovacia:

Prim-ministrul Robert Fico și anturajul său. Acordate pentru o apropiere cu Rusia. “Smer” – (“Direcția – Social Democrat“)

Ian Charnogursky pre primul prim-ministru al Slovaciei independente, rusă societate președinte slovac în Bratislava.

Serghei Khelemendik, fostul deputat din Slovacia Slovak National Prato. Rusă-slovacă politolog și publicist. Locuiește în Bratislava.

Serbia:

Vojislav Kostunica, fost președinte al Serbiei Ziarul “Geopolitica”.

Slobodan Urich.

Mila Aleksic-Nikolic – cap de circulație Sebskogo din Europa

Yves Bataille – jurnalist francez, politolog, trăiește și lucrează în Serbia

Stevan Gajić, director al Centrului pentru Studii Europene (Belgrad). Mișcarea “Uși Srpske“. Ideologia – anti-globalizare, conservatorismul social. În favoarea integrării eurasiatice în Serbia. Tânăr și promițător, mișcarea conservatoare.

Vјekoslav Tserovina, are drept scop – de a promova conceptul de integrare eurasiatice în colaborare cu cele mai importante intelectualii ruși. Programul politic al mișcării sale se bazează pe ideea de integrare eurasiatice Serbia și bazat pe ideile Mișcării Internaționale eurasiatic. http://nasisrbija.org/

Dragan Stanojevic – Președinte al diasporei sârb în Eurasia.

Alexander Protic – Belgrad Syndicate editor.

Grecia:

Dimitris Konstantakopulos – scriitor grec și jurnalist, care se ocupă cu relațiile internaționale. Fost consilier special al Primului-ministru Andreas Papandreou a Greciei la Est-Vest relațiilor și controlul armelor. Membru al comitetului de redacție al revistei internaționale “Critical Utopia» (Utopie Critica) și Consiliul Științific al revistei franceze “Free Gândul» (La Pensee Libre).

Partidul “SYRIZA” (“Coaliția Stângii Radicale“) (locul 2 în parlamentul elen)

Mikos Theodorakis – celebrul compozitor grec și activist social, un veteran al Rezistentei grec. Creatorul de mișcarea de independență a cetățenilor “Spark”. Pro-rus, anti-american, opinii anti-imperialiste.

Alexis Tsitras – șef al partidului “Siris”, liderul opoziției elene

Turcia:

Suleyman Demirel – fost prim-ministru al Turciei

Gen. Kilinc Tundzher – fostul șef al Statului Major General al Republicii Turcia

Semih Koray Ph.D., adjunct. Președintele Partidului Muncitorilor din Turcia, profesor, doctor în Filosofie. Aderă vizualizari eurasiatice critică NATO, regimul SUA, Erdogan.

Yunus Soner – șeful Departamentului America Latină al Biroului Internațional al grupului de lucru.

Mehmet Perincek – cercetator la Universitatea din Istanbul și scriitor.

Serkan Kosh – jurnalist

 Franța:

Aymeric Chauprade – scriitor, politolog, profesor și profesor asociat de geopolitică la universități și academii militare din Franța, Elveția, Maroc și Tunisa. Autor al mai multor lucrări fundamentale privind geopolitică și geo-istoric. În favoarea unei alianțe strategice în Europa și Rusia, pentru o politică eficientă a lumii unipolare SUA.

Alain de Benoist, filozof, intelectual, scriitor (revista “Criza“, “Elemente”, “Nouvelle Ecole“), unul dintre filosofii cei mai influenți, fondator al Noii Drepte în anii ’60 ai secolului al XX-lea.

Jean-Claude Misha – sociologie, filozofie, geopolitică;

Serge Latouche – sociolog, scriitor, filozof, geopolitică

Italia:

Claudio Mutti, editor al revistei geopolitice “Eurasia” (Ch. Claudio Mutti editor)

Orazio Nyeri – politolog, geopolitică, liderul “Mileniului”, Cap. editor de “Nomos”.

Giulietto Chiesa – ex-deputat Evropalamenta

Massimo Fini – celebru jurnalist italian, critic situația actuală a Uniunii Europene, criticul de hegemoniei americane.

Ermanno Vizintayner – politolog, un expert pe spațiul post-sovietic și integrarea eurasiatică.

Daniele Ladzeri – co-director al centrului analitic de Vox Populi, economist

Președintele Tiberio Gratsiani- al Institutului de Geopolitică și Școala de Științe Aplicate (Italia). În favoarea integrării eurasiatice.

Stefano Bonilauri – jurnalist, politolog, activist politic. Unul dintre liderii de stânga-patriotice, Eurasian organizarea italiană Stato e Potenza. Stato e Potenza – stânga-patriotic organizație italiană, este pe pozițiile eurasiatice;

Daniele Scalea – Jurnalul de Geopolitică.

Ali Mansur – politolog, Trieste

Yahya Pallavicini – filosof, scriitor,

Germania:

 

Jurgen Elsasser – redactor de “Compact” Manuel Ohzenrayter – redactor de “Zuerst”

Felix Allemand – blogger antiglobaliste.

Raymond Kramer – revista Welt Tendințe.De centru-stânga.

Liban:

Rodrigo Khoury – Lider al “Est” (prima parte ortodoxă din Orientul Mijlociu).

Nicolae Corwin – aproape de filosoful conducere Hezbalah

Ahmad Ali Haj – grup de comunicare “Al Manar“.

Argentina:

Alberto Buela – cunoscut filosof și om politic argentinian, fondator al școlii din America de Sud meta-ministrul Politicii Sociale în guvernul Perron (președintele Argentina 1946-1955 și 1973-1974), președintele Centrului pentru Studii Strategice din America Latină, este unul dintre principalii reprezentanți ai gândirii geopolitice întregul continent.

Diego Fernando Velasquez – Centrul de Equilibrio Global

Carlos Alberto Pereira Mele – Doctor în Științe Politice, un expert guvernamental.

Chile:

Daniel Ortiz – antigobalisty dreapta

Jose Subikueta – activist de stânga, un om de știință politică.

Malaezia:

Sheikh Imran Nazar Hussain (Kuala Lumpur) – om de știință, scriitor, gânditor, un expert pe eshatologie islamice, filosofie, științe politice, relații internaționale. Face parte din ordinul sufit influent Qadiriyya.

Imran Hussain este cunoscut ca un predicator și lector în colegii, universități, organizații comunitare și moschei în Statele Unite și Canada. El dă regulat prelegeri pe Islam în biserici și sinagogi creștine.

 

 

http://arhivelesecuritatii.blogspot.com/2016/12/cine-sunt-prietenii-lui-alexandr-dughin.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Cine l-a inspirat pe Putin să invadeze Ucraina? Numele principalului mentor, legat de „premierul” AUR… Ocultul Alexander Dughin, ideologul Kremlinului!  

https://epochtimes-romania.com/news/cine-l-a-inspirat-pe-putin-sa-invadeze-ucraina-numele-principalului-mentor-legat-de-premierul-aur—326821

 

Pentru a înţelege războiul din Ucraina, ne putem întoarce la oamenii care au contribuit probabil la construirea viziunii geopolitice a preşedintelui rus. Unul dintre aceştia este, potrivit unui amplu editorial publicat de Al Jazeera, nimeni altul decât faimosul ideolog al lui Putin, Alexandr Dughin. Despre el presa română a scris că are conexiuni cu România şi cu politicieni români precum Călin Georgescu, cel pe care AUR îl propunea drept premier, şi cu Adrian Năstase, ex-liderul PSD trecut prin închisorile patriei. De altfel, Geogescu admitea public că îl cunoaşte pe Dughin pe care îl descria drept un tip „foarte bine structurat intelectual” şi că s-a întâlnit cu el. Georgescu, pe care George Simon îl prezenta nu demult drept preşedintele de onoarea al partidului este cel ce spunea că şansa României este înţelepciunea rusească.

 

Potrivit Al Jazeera, la fel cum mulţi oameni de ştiinţă şi instituţii avertizau că o nouă pandemie era iminentă cu ani înainte de COVID-19, mulţi politologi şi jurnalişti, de la John Mearsheimer la Pepe Escobar, au avertizat de mult timp că, dacă NATO continuă să se extindă spre graniţele Rusiei, o confruntare mortală în Ucraina este un scenariu posibil.

 

Dacă lumea ar fi luat în serios aceste avertismente, consecinţele îngrozitoare ale ambelor evenimente ar fi putut, poate, să fie limitate. Dar, după mai bine de o lună de la începerea conflictului, pare contraproductiv să vorbim despre ceea ce ar fi putut fi sau să discutăm despre originile sau motivaţiile din spatele războiului. Cu toate acestea, este vital să înţelegem de ce am ajuns aici, deoarece înţelegerea acestui lucru ar putea fi cheia rezolvării problemei. Aşadar, cine ne-ar putea ajuta să înţelegem? – se întreabă autorii articolului publicat de Al Jazeera, respectiv Santiago Zabala, profesor de filozofie la Universitatea Pompeu Fabra şi Claudio Gallo, fost corespondent La Stampa.

 

Potrivit celor doi, motivaţiile pe termen mai lung ale lui Putin pentru invadarea Ucrainei sunt mult relevante pentru a înţelege ceea ce face el, decât actele şi evenimentele care l-au determinat în cele din urmă să dea ordinul pentru aşa-zisa „operaţiune militară specială”.

 

În timp ce eforturile continue ale NATO de a încercui Rusia, în ciuda numeroaselor avertismente din partea Kremlinului, par a fi declanşatorul imediat care l-a determinat pe Putin să invadeze, în spatele acestei invazii au existat, de asemenea, motivaţii filosofice şi ideologice mai profunde – motivaţii pe care doar anumiţi gânditori ruşi ne pot ajuta să le înţelegem. Desigur, după ce am văzut devastarea pe care invazia a adus-o asupra poporului ucrainean, niciuna dintre aceste motivaţii nu poate justifica acţiunile lui Putin – dar ele ne pot ajuta să înţelegem numeroasele dimensiuni ale luptei geopolitice globale dintre Rusia şi Occident şi ne pot ajuta să găsim reţete pentru rezolvarea acesteia.

 

Vladislav Surkov, sau „Rasputin al lui Putin”, aşa cum l-a numit odată jurnalistul britanic de origine sovietică Peter Pomerantsev într-un articol pentru London Review of Books, este gânditorul cel mai des citat ca fiind creierul ideologic din spatele politicii lui Putin şi, prin urmare, al invaziei din Ucraina. Consilier pe termen lung al Kremlinului, Surkov a fost principalul ideolog din spatele doctrinei „democraţiei suverane” ruseşti care a ghidat Kremlinul cel puţin din 2006.

 

O marcă autoritară a unui liberalism moderat care oferă statului un mare control asupra economiei, democraţia suverană a lui Surkov se prezintă ca o alternativă la liberalismul occidental decadent. Un susţinător convins al naraţiunii „nu există Ucraina”, Surkov este mai degrabă un organizator de consens politic decât un filozof, dar este, fără îndoială, o persoană care a jucat un rol principal în dezvoltarea cadrului ideologic şi filozofic care a pregătit terenul pentru invazia lui Putin.

 

Cu toate acestea, în ochii multor critici ai lui Putin, ideile lui Ivan Ilyin, şi nu ale lui Surkov, sunt cele care ghidează ambiţiile geopolitice ale Kremlinului şi care au deschis calea pentru invazie. Filozoful, care a murit în exil în Elveţia în 1954, a fost principalul ideolog al Mişcării albe anticomuniste ruseşti, ai cărei adepţi au emigrat din Rusia în urma revoluţiei bolşevice. Ilyin s-a opus bolşevismului şi a pledat pentru o formă de autoritarism creştin asemănătoare cu cea a regimului lui Francisco Franco din Spania. Devenind ecoul renumitului romancier rus Fiodor Dostoievski, Ilyin credea că Rusia avea datoria de a-şi păstra autocraţia tradiţională şi de a rezista liberalismului occidental.

 

De-a lungul anilor, Putin şi-a arătat admiraţia pentru Ilyin în mai multe moduri. În 2004, el a facilitat repatrierea postumă a filosofului, ordonând ca rămăşiţele sale să fie mutate din Elveţia la Mănăstirea Donskoy din Moscova. În 2014, el le-a recomandat guvernatorilor săi regionali să citească cartea lui Ilyin, Partea noastră, alături de Justificarea binelui de Vladimir Soloviov şi Filosofia inegalităţii de Nicolai Berdiaev. Ceea ce i-a legat pe aceşti trei autori, care aveau cu toţii viziuni foarte diferite asupra viitorului Rusiei, a fost adeziunea lor la „Ideea Rusă” – un set de concepte care clamează unicitatea istorică, vocaţia specială şi scopul global al poporului rus şi, prin extensie, al statului rus. Iar acest lucru nu este o coincidenţă – dacă citiţi discursurile pe care Putin le-a ţinut de-a lungul anilor şi care au inclus citate din Ilyin, veţi vedea că interesul preşedintelui rus pentru filosof a fost întotdeauna legat de „Ideea Rusă”.

 

Deşi este clar că atât Surkov, cât şi Ilyin l-au influenţat pe Putin în diferite moduri de-a lungul anilor, niciunul dintre gânditori nu poate fi creditat ca fiind singurul care a construit bazele ideologice ale poziţiei şi ambiţiilor geopolitice actuale ale Kremlinului.

 

Aşadar, există o figură care, în gândirea lor, să îmbine viziunea ideologică autoritară a lui Putin cu o filozofie care plasează Rusia în centrul scenei istorice şi care poate fi văzută ca arhitectul unei viziuni mondiale care a necesitat invazia Ucrainei pentru a se materializa?

 

Cu siguranţă există, iar numele său este Alexandr Dughin.

 

Dughin, care s-a născut la Moscova în 1962, nu este doar un filosof, analist politic şi strateg, ci şi unul dintre organizatorii principali ai Frontului Naţional Bolşevic ultranaţionalist şi ai Partidului Eurasia. Aceste organizaţii politice combină neopăgânismul, nativismul slav şi tradiţiile ortodoxe răsăritene în cadrul „celei de-a patra teorii politice” a lui Dughin, care integrează elemente ale democraţiei liberale, marxismului şi fascismului într-o nouă ideologie menită să contracareze liberalismul şi negarea individualistă a misticismului şi a tradiţiilor de către acesta. „Suntem cu toţii”, a scris el odată, „împotriva postmodernităţii liberale”.

 

Cea de-a patra teorie politică a lui Dughin şi cartea cu acelaşi nume pe care a publicat-o în 2009 au inspirat multe persoane din extrema dreaptă populistă europeană contemporană, de la Marine Le Pen în Franţa la Matteo Salvini în Italia, şi, fără îndoială, l-au inspirat pe Putin. Cu toate acestea, lucrarea lui Dughin care l-a inspirat cel mai mult pe preşedintele rus şi care i-a ghidat, probabil, decizia de a invada Ucraina a fost cartea sa anterioară, Foundations of Geopolitics.

 

La scurt timp după ce a fost publicată în 1997, cartea, care descria modul în care Rusia se putea reafirma pe scena internaţională după prăbuşirea Uniunii Sovietice, a devenit lectură obligatorie în universităţile militare ruseşti.

 

În carte, Dughin susţine că, pentru a reveni la puterea sa de odinioară, Rusia trebuie să se asigure că „atlantismul” – liberalismul, pieţele libere şi democraţia care reprezintă America de Nord şi Europa de Vest – îşi pierde influenţa asupra „Eurasiei” – teritoriile guvernate cândva de Uniunea Sovietică, care trebuie să reprezinte ierarhia, tradiţia şi o structură juridică strictă.

 

Ceea ce este cel mai intrigant este poate modul în care Dughin sugerează că Rusia ar trebui să împingă atlantismul în afara Eurasiei şi să-şi recâştige influenţa globală. El susţine că, pentru a atinge acest obiectiv, Rusia trebuie să „destabilizeze procesele politice interne din SUA”, să încurajeze ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi să înceapă anexarea Ucrainei.

 

Este imposibil de stabilit dacă teoriile lui Dughin l-au inspirat literalmente pe Putin să intervină – dacă a intervenit – în alegerile prezidenţiale din SUA şi în referendumul pentru Brexit din 2016 sau dacă l-au încurajat să invadeze Ucraina în februarie. Cu toate acestea, este greu de negat că acţiunile statului rus din ultimii ani au fost în concordanţă cu filosofia, ideologia şi viziunea geopolitică a lui Dughin pentru construirea unei Mari Rusii.

 

Este uimitor cât de asemănătoare este viziunea lui Dughin – şi poate a lui Putin – despre o lume divizată spaţial între culturi diferite cu cea descrisă de Samuel Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor (1996). Diferenţa constă în faptul că cercetătorul american în ştiinţe sociale a pariat pe faptul că civilizaţia islamică va deveni principalul contestatar al Occidentului. Dughin, însă, mizează pe o nouă ordine mondială în care Rusia este cea care contracarează civilizaţia occidentală ca principală putere eurasiatică.

 

În timp ce expansiunea NATO a jucat cu siguranţă un rol în provocarea Moscovei de a se lansa într-o invazie totală în Ucraina, este probabil că filosofii menţionaţi mai sus au fost cei care au pus Kremlinul pe o cale care contravine predicţiilor făcute de Francis Fukuyama în The End of History (1992).

 

Vom vedea în lunile următoare ce va ieşi din viziunea periculoasă a filosofilor lui Putin. Cu toate acestea, o soluţie paşnică la conflictul dintre Occident şi Rusia devine din ce în ce mai evazivă pe zi ce trece, pe măsură ce conflictul din Ucraina radicalizează şi mai mult ambele părţi. Într-adevăr, există puţine indicii că vreuna dintre părţi este dispusă să intre în negocieri de bună credinţă.

 

https://epochtimes-romania.com/news/cine-l-a-inspirat-pe-putin-sa-invadeze-ucraina-numele-principalului-mentor-legat-de-premierul-aur—326821

 

///////////////////////////////////////////

Adrian Năstase se destăinuie: Sunt omul de legătură al lui Dughin în România

 

Autor: Cristi Șelaru

Fostul premier Adrian Năstase a fost văzut drept unul dintre colaboratorii lui Aleksandr Dughin în România! Dughin este considerat ideologul Kremlinului, iar apropierile dintre cei doi i-au adus multe critici lui Năstase.

 

Însă, fostul lider al PSD face mișto de cei care l-au catalogat în acest fel. Într-un comentariu despre un calendar chirilic vechi de pe teritoriul României, Năstase spune, desigur ironic, că este omul de legătură al lui Dughin în România.

 

”Nu am stiut că preocupările de astrologie au o istorie indelungată la noi. Astfel, “Calendarul asezat pe sapte planete”, tipărit cu litere chirilice (vă dati seama si de aici că eu sunt omul de legătură al lui Dughin in România), apare intre 1823 si 1858, explicând, in functie de evolutia astrelor, cronologia evenimentelor pe o perioadă de 140 de ani. Evident, am vrut să văd ce se intâmpla cu zodia Racului si, de asemenea, ce evenimente vor mai avea loc in anul acesta. Din păcate, calendarul (editia din 1858) se opreste cu previziunile in 1956…”, e mesajul lui Adrian Năstase.

https://www.stiripesurse.ro/adrian-nastase-se-destainuie-sunt-omul-de-legatura-al-lui-dughin-in-romania_947648.html

 

 

/////////////////////////////////////////////

Ambasada Rusiei și „idioții ei utili” din România

 

În România, apologeții Rusiei sunt încă marginali. Mulți dintre ei se lasă folosiți pentru ca Moscova să poată spune la un moment dat că și în România există un curent pro-rus.

 

 

Kremlinul și Catedrala din Moscova

„Idioții utili” erau după definiția cancelarului german Helmut Kohl cei care susțineau „efortul propagandei sovietice în Europa Occidentală”. Termenul se utilizează în general în cazul celor care se lasă folosiți pentru o cauză pe care nu o înțeleg. Oare dintre cei patru parlamentari români care au cerut audiență ambasadorului rus la București, câți nu înțeleg cu adevărat ce joc fac? Diana Șoșoacă, Mihai Lasca, Francisc Tobă, intrați în Legislativ pe listele AUR, și Dumitru Coarnă, PSD, i-au propus lui Valeri Kuzmin o așa-numită „poziție de neutralitate” a României în războiul declanșat de Rusia în urma invadării Ucrainei.

 

Pe Dumitru Coarnă, ani de zile șeful sindicatului polițiștilor, l-a prins revoluția milițian, șef de post la Călărași. Francisc Tobă era ofițer militar la Sibiu în 1989 și ani de zile a trenat dosarul în care a fost acuzat pentru reprimarea manifestanților din Sibiu, soldată cu peste 700 de victime: morți, răniți, arestați abuziv. Dosarul a fost clasat în 2010 pentru vicii de procedură. Tobă a fost deputat PSD între 1992-1996, pe urmă a lucrat la partid și ulterior a devenit consilierul premierului Adrian Năstase. Diana Șoșoacă ar fi lucrat și ea pentru ministrul Comerțului, Eugen Dijmărescu, în perioada guvernării Năstase, senatoarea refuză să-și afișeze CV-ul. Întreg discursul ei de la intrarea în parlament este antioccidental și pro-rus. Și Mihai Lasca își ține biografia ascunsă. De când a început războiul face zilnic și la vedere propagandă pro-rusă pe platformele sociale.

 

 

Numele celor patru parlamentari care i-au vorbit ambasadorului rus despre „neutralitatea” României, ca și cum țara n-ar fi în NATO, se află și pe o scrisoare citată de Bihoreanul și publicată de șeful neoficial al Sputnik Moldova, Iurie Roșca, în care se precizează că „parlamentarii români” cer neutralitatea țării și „încetarea acordării oricărei asistențe militare Ucrainei”.

 

Ambasada Rusiei la București îi cultivă pe inadaptații exaltați, pe nostalgicii melancolici după vremurile demult apuse, pe naționaliștii vulgari, care știu să folosească tușele groase. Pe lanțul propagandei ruse nu sunt doar „idioți utili”, ci și agenți benevoli, care-și folosesc propria rețea profesională pentru a rostogoli mesajele.

 

La sfârșitul anului trecut, când situația din jurul Ucrainei era deja tensionată, zeci de primari și viceprimari din toată țara au fost invitați de ambasadorul rus la București să discute despre „cooperarea bilaterală” și despre cum să citească presa, cum să înțeleagă mesajele, ce să creadă și ce să nu creadă din „acuzațiile mincinoase” ale jurnaliștilor la adresa Rusiei. Toți acei șefi de orașe au stat și au înghițit prelucrarea politică pe care le-o făcea diplomatul rus, fără să se revolte, fără să spună nimic, fără să părăsească întrunirea. Acceptarea lecției politice pe care le-a predat-o oficialul rus în schimbul unor improbabile afaceri arată că pentru ei țara e mai puțin importantă decât interesele lor.

 

Rusia a știut mereu cum să fragmenteze grupuri, instituții, societăți, chiar și în momente acute. Destui politicieni români sunt înclinați spre diverse forme de trădare, în vreme ce alții, care formează masa tăcută, așteaptă momentul prielinic în care să întoarcă foaia. Deputatul PSD Daniel Ghiţă a spus cu emfază că va ieși din plen când Volodimir Zelenski se va adresa Parlamentului României, între altele pentru că românii ar fi fost „umiliţi pe timp de pace în Ucraina” şi pentru că oricum președintele ucrainean ar sta „într-un buncăr în timp ce poporul său moare”.

 

 

Zilele trecute, în ciuda opoziției angajaților și a unei părți importante din elita culturală a României, directorul interimar al Teatrului Național din București, Mircea Rusu, a ținut neapărat să sărbătorească printr-un spectacol susținut de Dan Puric Ziua mondială a teatrului. Dan Puric este cunoscut pentru înclinația spre naționalismul gregar și admirația sa necondiționată față de Rusia: România ar trebui să fie alături de Rusia „dacă credem cu adevărat în creștinism, atunci trebuie să fim uniți împreună. România nu ar trebui să fie împotriva Rusiei, pentru că dacă suntem împotriva Rusiei, distrugem un vecin, o relație cu o țară creștină”. La spectacolul lui Dan Puric a fost distribuită publicația Certitudinea, acuzată de propagandă extremistă, o fițuică la care colaborează o serie de actori foarte cunoscuți, refractari, pare se, în fața democrației liberale.

 

Există o listă de intelectuali români pro-ruși dată publicității după anexarea Crimeei de jurnaliști de investigații ucraineni care au studiat arhiva de email-uri furate de hackeri de la asistentul lui Alexander Dughin, unul dintre ideologii Kremlinului. În fruntea listei se află Adrian Năstase, premierul sub care România a fost primită în NATO, dar care, după ce a fost pedepsit pentru fapte de corupție, a dezvoltat din fruntea Institutului Nicolae Titulescu o relație specială cu Rusia. În jurul lui, un cerc consistent de foști și actuali politicieni, economiști, profesori participă de ani de zile la conferințe cu oficiali ruși, dezbat necesitatea dezvoltării relațiilor româno-ruse și insistă că azimutul cel mai bun este spre Est.

 

Majoritatea celor cu înclinații deschise spre Rusia au rădăcini în PSD, în AUR sau în diferite structuri de forță, și fac servicii Moscovei fără să le pese că România merge pe alt drum, fără să le pese că gesturile lor înseamnă deservicii aduse țării.

 

https://www.dw.com/ro/ambasada-rusiei-%C8%99i-idio%C8%9Bii-ei-utili-din-rom%C3%A2nia/a-61325427

 

////////////////////////////////////////////

 Din  pomelnicul  Putinist nu lipseste puscariasul Năstase ;El reacţionează la „lista cu Dughin” cu filoruşii din România

 

 

Adrian Năstase a comentat pe blog prezenţa numelui său pe lista cu potenţiali agenţi de influenţă ai Rusiei în România ce a apărut în presă după ce un grup de hackeri a spart mailul unui oficial rus. Năstase afirmă ironic că mai degrabă autorul prezumtiv al listei, Aleksandr Dughin, este agent de influenţă al său în Rusia decât invers.

 

Filip Stan 

„Fără a intra in jocurile dintre serviciile de informatii ruso-ucrainiene, m-am gândit sa-mi „sparg” blogul si să găsesc lista agentilor mei de influentă in Rusia. Fiind cunoscut faptul că am incheiat operatiunile de influentă in NATO, UE si China, se stie ca am pornit o actiune de influentă si in Rusia”, scrie Năstase.

 

 

El prezintă o mai veche postare a sa de pe blog, din septembrie 2013 în care apare numele lui Dughin.

 

Alte Articole

Vestea tristă a zilei despre Saveta Bogdan. Să ne rugăm pentru ea..

Vestea tristă a zilei despre Saveta Bogdan. Să ne rugăm pentru …

 

Ministrul Apărării Vasile Dîncu a discutat cu omologul său …

 

Camera Deputaţilor achiziţionează materiale de peste 3 milioane …

„Unii îl consideră un important filosof, sociolog şi politolog. Alţii îl etichetează drept ideologul neo-eurasiatismului şi promotor al unor teorii geopolitice obscure. Depinde în care parte a lumii te afli. Oricum ar fi, Aleksandr Dughin este un personaj interesant care, astăzi, s-a aflat în vizită la Fundaţia Europeană Titulescu.

 

Pasionat de Lucian Blaga şi prieten cu Jean Parvulesco, el mi-a mărturisit admiraţia sa pentru cultura românească şi mi-a împărtăşit câteva dintre ideile care, în viziunea sa, constituie punţi de legătură cu spaţiul eurasiatic, cea mai importantă dintre acestea fiind filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti. Desigur, discuţia a fost mult mai amplă, fiind abordate atât evoluţiile actuale în plan internaţional, cât şi posibile scenarii legate de viitoarea configuraţie geo-strategică a lumii”, relata Năstase discuţia cu Dughin din septembrie 2013.

 

 

La prezenţa lor pe lista lui Dughin au reacţionat şi două personalităţi ale vieţii culturale din Iaşi, transmite ziuadeiasi.ro. Pe poziţia a şasea, după personaje ca Ion Ili­escu, Adrian Năstase sau istoricul Dan Zamfirescu figurează şi ieşeanul Doru Tompea, rector şi profesor al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, care a privit iro­nic această informaţie. „DA, sunt agent de influenţă al Rusiei în România, pentru că: am pus la dispoziţie un spaţiu al UPA, cu titlu gratuit, pentru Consulatul Republicii Moldova la Iaşi; am aniversat ziua Americii la UPA, am organizat conferinţe în Re­publica Moldova cu tema Mol­dova Proeuropeană, am şcolarizat sute de funcţionari publici din RM pe tema legislaţiei europene, am donat mii de cărţi, am înfiinţat posturi de radio şi ziare şi un centru euroatlantic la Chişinău, în perioada preade­rării României la NATO şi UE. Ca atare, nu-mi rămâne decât să-mi las barbă, pentru a fi mai uşor de identificat ca agent al lui Dughin/Putin”, a răspuns rectorul Doru Tompea.

 

Revenind la un ton serios, rectorul a spus că este flatat de asocierea cu unele nume de pe listă, dar cu altele, sub nicio formă. „Mă onorează faptul că am fost ridicat, în Rusia, la statutul om de influenţă datorită prezenţei mele pu­blice. Urmăriţi-mi cărţile şi studiile pentru a constata orientarea mea. În final, aş adăuga doar atât: tehnica hackerilor este evidentă, aceea de a amesteca oameni reali, cu prestanţă publică, şi oameni manipulaţi”, a concluzionat Tompea.

 

Celălalt ieşean prezent pe „lista prietenilor lui Dughin” este preotul ortodox Ioan Valentin Istrati, jurnalist de radio şi televiziune la Trinitas şi editor Doxologia. Părintele Istrati a fost foarte tranşant în privinţa răspândirii acestei informaţii ca­talogând-o drept „o aberaţie”, „o invenţie” sau „o diversiune” motivată de faptul că „ruşii se pricep la astfel de diversiuni”. Pre­otul a repetat deseori în timpul discuţiei cu reporterul „Ziarului de Iaşi” că se consideră pro-european, iar principala explicaţie pentru care ar apărea pe o astfel de listă ar fi că articolele pe care le publică sunt traduse în limba rusă. „Nici nu ştiu prea bine cine este Aleksandr Dughin, am înţeles că ar fi un ideolog al lui Putin. Nu m-am întâlnit niciodată cu el, Doamne fereşte! Nu prea vine el prin Iaşi. Explicaţia pentru care am apărut aici e foarte clară. Articolele mele din Doxologia au fost traduse şi în Rusia foarte mult, pe cel mai mare site de profil, sute de mii de cititori pe zi. Eu m-am bucurat că sunt citit, până la urmă asta e o misiune. Dar eu sunt tradus şi în alte limbi, asta ce înseamnă, că susţin şi Franţa, şi Anglia etc?”, a explicat părintele Istrati.

 

 

La auzul veştii că pe aceeaşi listă se regăseşte şi Doru Tompea, părintele a menţionat că rectorul UPA „este un om pro-european în esenţă, ca şi mine de altfel. Niciodată nu-mi fac impresia că la Moscova se va trăi mai bine ca în Uniunea Europeană”. Totodată, părintele Istrati este de părere că „preşedintele Putin doar se foloseşte de Biserica Ortodoxă pentru a-şi atinge scopurile. Nu vreau să vă faceţi iluzii că Putin este mai ortodox decât cei de la Bru­xelles”.

 

Grupul de hackeri ruși „Şaltai Boltai” a spart contul de e-mail al unui colaborator apropiat al lui Aleksandr Dughin, un anume Gheorghi Gavrişa (care a lucrat și cu fostul ministru pentru Comunicații și Media al lui Putin – Igor Şciogolev), transmite inliniedreapta.net. Gavrişa apare ca asistent personal al lui Dughin, are adresa de email g.george.2004@yandex.ru.

 

Hackerii au dat publicității o parte din documente care descriu modul de acțiune al cercului lui Dugin, în special pe cel al finanțatorului, Konstantin Malofeev.

 

 

Jurnaliștii ucraineni de la Texty au studiat arhiva de email-uri furate de hackeri și susțin că au descoperit o anexă interesantă – „Anexa nr. 1″, întocmită cel mai probabil de staff-ul lui Dughin.

 

Țări și persoane, în care e necesară crearea unui club de elită și / sau a unui grup de influență prin „Russia Today”, se arată în introducerea Anexei 1.

 

Iar textul continuă: „AGD [Aleksandr Gelyevich Dugin] s-a întâlnit fie personal, fie prin intermediari, și a discutat direct sau indirect perspectiva participării în organizație [clubul elitist pro-rus] și/sau într-o inițiativă informală de influență pro-rusă.”

 

 

Iată mai jos lista pentru România aflată în anexă:

 

Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.

 

Adrian Năstase – fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.

 

Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

 

Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.

 

Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

 

Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

 

Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

 

Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

 

Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

 

Victor Roncea – jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

 

Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro

 

Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

 

Ioan Valentin Istrati – preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati

 

George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

 

Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize „Geopolitica”

 

Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare

 

Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);

 

Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

 

Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

 

Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

 

Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

 

Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

 

Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort „Provita.”

 

Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului „Vocea Rusiei”

 

Este foarte posibil ca lista să fi fost întocmită în urma celor două vizite făcute în România de Dughin. Câțiva dintre cei despre care se știe că s-au întâlnit personal cu ideologul eurasianismul sunt pe această listă.

 

De altfel, Dughin a călătorit foarte mult în străinătate și a creat această rețea de sprjin după ce a fost dat afară de la Universitatea din Moscova (o mișcare care e foarte posibil să fi fost de fațadă, pentru ca Rusia să poată susține că a acționat de capul lui în cazul unor scandaluri de spionaj).

 

Grupul de hackeri „Shaltai Boltai” (Hopa-Mitică) e renumit pentru acțiunile sale. A spart unul dintre conturile de email ale teroristul rus, agentul GRU ce acționează în estul Ucrainei, Igor Gîrkin – Strelkov, dezvăluind câteva din email-urile schimbate cu fostul „premier” al republicii populare Donețk, rusul Alexander Borodai – ofițer FSB.

 

Năstase reacţionează la „lista cu Dughin” cu filoruşii din România

 

////////////////////////////////////////////

Adrian Năstase a DEZVĂLUIT ce îl leagă de ideologul rus Alexandr Dughin

Laurentiu Panait  

https://www.obiectiv.info/adrian-nastase-a-dezvaluit-ce-il-leaga-de-ideologul-rus-alexandr-dughin_61713.html#n

 

Fără a intra in jocurile dintre serviciile de informatii  ruso-ucrainiene, m-am gândit sa-mi “sparg” blogul si să găsesc lista agentilor mei de influentă in Rusia, scrie fostul premier Adrian Năstase pe blog.

 

 

Fiind cunoscut faptul că am incheiat operatiunile de influentă in NATO, UE si China, se stie ca am pornit o actiune de influentă si in Rusia. In calitate de hacker profesionist, am căutat si am găsit pe blogul meu, in 17 septembrie 2013, următoarele informatii:

„Unii îl consideră un important filosof, sociolog şi politolog. Alţii îl etichetează drept ideologul neo-eurasiatismului şi promotor al unor teorii geopolitice obscure. Depinde în care parte a lumii te afli. Oricum ar fi, Aleksandr Gelyevich Dugin este un personaj interesant care, astăzi, s-a aflat în vizită la Fundaţia Europeană Titulescu, relata Adrian Năstase în 2013.

Citeşte şi: Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată în urma SPARGERII UNUI CONT de email

Pasionat de Lucian Blaga şi prieten cu Jean Parvulesco, el mi-a mărturisit admiraţia sa pentru cultura românească şi mi-a împărtăşit câteva dintre ideile care, în viziunea sa, constituie punţi de legătură cu spaţiul eurasiatic, cea mai importantă dintre acestea fiind filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti.

Desigur, discuţia a fost mult mai amplă, fiind abordate atât evoluţiile actuale în plan internaţional, cât şi posibile scenarii legate de viitoarea configuraţie geo-strategică a lumii.

Aleksandr Dughin este autor al unor cărţi precum “Bazele geopoliticii” (1996) sau “Cea de-a patra teorie politică”(2012) şi este director al Centrului de Studii Conservatoare din cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii “Lomonosov” din Moscova.”

Tag-uri: Adrian Nastase, Aleksandr Dughin

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Adrian Năstase, față în față cu Vladimir Putin. Detalii neștiute din cadrul unei întâlniri istorice, de la Moscova

  de Nicolae Comănescu

 

Fost prim-ministru al României, în perioada 2000 – 2004, Adrian Năstase s-a întâlnit în ultimul an de mandat cu Vladimir Putin. Cel care conducea Rusia de 4 ani. Ex-premierul și-a amintit ce a discutat la vremea respectivă cu Putin, la Kremlin.

 

Adrian Năstase s-a întâlnit la Moscova, cu Vladimir Putin, în anul 2004

„A fost o întâlnire foarte bună. (…) Am discutat inclusiv problema tezaurului. (…) Chestiunea tezaurului se va rezolva cu Rusia, atunci când temperatura relațiilor cu Rusia va fi mai ridicată. Acum șansele sunt și mai mici decât acum două luni. A fost o discuție absolut normală și mai ales că veneam pe momentul în care fusese ratificat tratatul româno-rus. Și, mai mult, întâlnirea venea după ce România fusese acceptată în NATO”, și-a amintit Adrian Năstase în cadrul emisiunii „Războiul din Ucraina”, difuzată de gandul.ro și moderată de Marius Tucă.

 

Sursa citată a prezentat și detalii necunoscute din cadrul întâlnirii dintre Năstase și Putin. Ele sunt extrase din „Jurnal de prim-ministru”, publicat doar în ediția tipărită a „Q Magazine”.

 

27 iulie 2004. Adrian Năstase, premierul României, se află la Moscova, acolo unde urmează să se întâlnească, la ora 21.00, cu Vladimir Putin. Discuțiile au loc la Kremlin, iar Adrian Năstase își amintește că – până la ora stabilită – delegația României, din care făcea parte, printre alții, și Mircea Geoană, s-a plimbat prin curtea Kremlinului. La intrarea în palat, telefoanele mobile sunt lăsate la intrare, iar delegația condusă de Adrian Năstase este percheziționată.

 

 

Discuție între fostul premier al României și liderul de la Kremlin

”Omul de la Protocol” – scrie Adrian Năstase într-un ”Jurnal de prim-ministru” – întreabă ce cadou au adus din România. ”O icoană”, i se răspunde, în realitate fiind vorba despre o caricatură pe care Ștefan Popa-Popas i-a făcut-o lui Vladimir Putin. ”Omul de la Protocol” nu înțelege, cu siguranță, de ce o caricatură este etichetată drept icoană, își amintește Adrian Năstase, apoi urmează 10 minute de așteptare.

 

Sosește Vladimir Putin, iar discuțiile pot începe. Liderul de la Kremlin apreciază relațiile bilaterale dintre România și Rusia, spune că ”se dezvoltă bine”, iar ”climatul este bun”.

 

Vladimir Putin: Bună ziua, domnule Prim-ministru, stimați colegi! Permiteți-mi să vă salut călduros. Suntem foarte bucuroși de venirea dumneavoastră. În ultimii ani, relațiile dintre țările noastre se dezvoltă și se dezvoltă bine. Noi simțim acest lucru. Noi simțim că se aplică prevederile Tratatului de bază pe care l-am semnat cu ceva timp în urmă.

 

L-a impresionat tonul vocii președintelui

Volumul schimburilor de mărfuri dintre țările noastre crește. Cunosc că ați examinat în amănunt relațiile economice cu domnul Fradkov, Președintele Guvernului Rusiei. De asemenea, știu că sunt probleme care, practic, constau în faptul că noi trebuie să îmbunătățim structura acestui schimb de mărfuri. Dar, în ansamblu, climatul este bun, există perspective de dezvoltare. Despre acest lucru ne spun și întreprinzătorii noștri, care lucrează cu succes pe piața românească.

 

 

Adrian Năstase, fost premier al României în perioada 2001 – 2004, își amintește că tonul vocii lui Putin era unul fascinant. ”Dacă nu ar vorbi cu mine, aș spune că vorbește în șoaptă, dar, oricât ar șopti, ceea ce spune are o greutate specifică a cuvintelor”, scrie ex-premierul României în „Jurnalul de prim-ministru”

 

https://evz.ro/adrian-nastase-fata-in-fata-cu-vladimir-putin-detalii-nestiute-din-cadrul-unei-intalniri-istorie-de-la-moscova.html

 

///////////////////////////////////////////

 

(Prorocul mincinos al lui Putin sapa groapa altora,dar vor carea ,pe veci-ei…cum scrie in Ap.20)Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

 

Alexander Dughin este unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ruși pe plan internațional. Lucru ce se datorează și influenței pe care fiul unui fost ofițer GRU/KGB (presupus) o are în sistemul oligarhic de la Kremlin și în comunitatea rusă de informații, îndeosebi aripa ultra-naționalistă a acesteia ce zace în interiorul GRU. Dughin are o mulțime de lucrări pe domeniul geopoliticii, a filozofiei politice s.a.m.d. , iar despre el s-ar spune că este gânditorul principal al geopoliticii ruse. Adevărat sau nu un lucru nu se poate contesta și anume faptul că Vladimir Putin și oamenii din jurul său par a pune în aplicare viziunea geopolitică a lui Dughin.

 

Devine de la sine înțeles că studierea lucrărilor și ideilor acestui om reprezintă un mijloc prin care putem înțelege mai bine modul de acțiune al Federației Ruse și viziunea pe termen lung a Moscovei. Într-un articol din ultimul nr. al revistei ”Intelligence” putem găsi câteva citate foarte interesante din lucrările lui Alexander Dughin. Acestea prezintă o viziune asupra felului în care Rusia trebuie să se comporte în raport cu Europa pentru a-și satisface propriile interese geopolitice. Coincidență sau nu putem vedea Rusia acționând exact în acest fel astăzi, ca urmare a crizei din Ucraina.

 

Europa fără America – baza geopoliticii ruse

 

Pentru Dughin eliminarea influenței pe care SUA o exercită în Europa trebuie să fie un obiectiv de căpătâi al geopoliticii ruse. Federația Rusă trebuie să colaboreze cu Europa, înțeleasă ca Germania, pentru a forma distruge ordinea stabilită de americani și a da naștere unei noi paradigme geopolitice. O paradigmă în care puterea oceanică, americană, să nu mai domine ci să facă loc puterii continentale, reprezentate de Rusia și Germania, ca și de natura ”barbară, spirituală” a acesteia.

 

Un astfel de interes este explicabil. Rusia vrea să obțină securitate prin putere, pentru asta trebuie să-și extindă granițele teritoriale cât mai departe de Moscova Statele interpuse devin piese strategice fundamentale, iar eliminarea influenței americane din Europa este o etapă necesară pentru a reuși în acest proces. O divizare a lumii europene între Germania și Rusia ar schimba echilibrul de putere și ar lăsa totodată lumea occidentală vulnerabilă în fața Rusiei, știind că țări precum Germania sau Franța au o forță militară foarte slabă în raport cu forțele armate ale Federației Ruse ori a SUA. Să nu mai vorbim despre dependența energetică.

 

Vedem totuși că politica Rusiei acționează în această direcție. Rusia încearcă de câțiva ani să câștige prietenia Germaniei și să colaboreze cu unele state europene. O colaborare care la rândul ei este menită să dezvolte diferite legături economice și dependențe utilizabile mai târziu pentru șantaj. Chiar și-n prezent critica aparatului de propagandă al Rusiei nu se duce într-atât înspre statele europene, ci înspre America, vinovatul de serviciu pentru toate relele pământului, iar două idei sunt vehiculate în mod constant: separarea UE de SUA și colaborarea mai strânsa cu sora noastră din Eurasia, fie dezmembrarea Uniunii Europene. În ambele circumstanțe Europa devine vulnerabile în fața Rusiei.

 

Mișcările extremiste – o unealtă periculoasă

 

Din viziunea Moscovei nu lipsesc nici mișcările de extremă dreaptă, respectiv stângă. Organizații care joacă un rol subversiv, de coloană a 5-a în diferite state europene și-n Parlamentul European. Dughin afirmă că promovarea acestor mișcări este necesară pentru a stopa relațiile din europeni și americani, pavând drumul unor parteneriate mai strânse cu Rusia. Cel puțin în occident orice triumf al unor mișcări/partide extremiste ar duce și la o reorientare a politicii externe către Federația Rusă și platforma naționalistă promovată de aceasta.

 

În prezent informațiile din surse deschisă ne arată că Federația Rusă a susținut financiar Frontul Național, principala formațiune extremistă din Franța, iar diferite organizații naționaliste ori neo-marxiste par să vocifereze, atât pe plan național, dar și în cadrul PE în favoarea Rusiei. De fapt marele discurs al acestor organizații constă într-o retorică vehementă anti-americană și pro-moscovită, construită pe tot felul de conspirații și pe ideea că Rusia este apărătoarea valorilor tradiționale, a vechii Europene, în opoziție cu lumea ”degenerată” a occidentului.

 

Un prieten foarte bun de-al lui Dughin este și liderul extremei drepte ungare, Gabor Vona. Spre deosebire de premierul Viktor Orban acesta nu are un atașament bazat strict pe noțiunea de interes național, ci unul mult mai strâns, mai profund, de adeziune la ideologia promovată de Dughin. Jobbik-ul susține o alipire totală față de politica Rusiei și o revenire a Ungariei la originile sale asiatice.

 

În țările mai apropiate de Rusia și care au o istorie mai dificilă cu aceasta organizațiile naționaliste tind să aibă poziții ambigue. Critică UE și SUA, valorile liberale, dar în același timp nu susțin pe față nici Federația Rusă. Naționaliștii români sunt unioniști, ucrainienii luptă pe front pentru propria independență, iar polonezii au o istorie de conflicte cu Rusia. Pe de altă parte Rusia încearcă să câștige și naționaliștii din aceste țări, îndeosebi prin discursul anti-american și anti-liberal, iar în România acționează și variabilă comuniunii religioase, ortodoxia, exploatată de către aparatul de propagandă al Moscovei pentru a câștiga noi adepți.

 

Războiul informațional

 

O unealtă căreia îi vom dedica un articol aparte este și războiul informațional. O formă de război pe care Rusia pare să o stăpânească cel mai bine, având un avantaj vizibil. Internetul și televiziunea sunt ambele utilizate de Rusia pentru a face propagandă și a dezinforma. Pentru a-și propaga ideile și valorile, ori a dezinforma publicul cu privire la ce se întâmplă în Ucraina sau Orientul Mijlociu, găsind mereu mijloace prin care să arunce vina pentru orice asupra Statelor Unite și prezentând partenerii Americii drept ”sclavi” ai acesteia.

 

Propaganda Moscovei tinde respectă niște reguli clasice ale manipulării, lovind partea afectivă a psihicului uman. Am dat exemplul ortodoxiei în raport cu situația din România, dar și naționalismul este un sentiment ușor de exploatat, dincolo de zidurile rațiunii. Aceasta este și baza propagandei inițiative de Moscova la noi, la fel cum în occident posturi precum Russia Today abuzează de tendințele rebele ale tinerilor pentru a da naștere unui puternic sentiment anti-american, prezentând imagini, videoclipuri cu interpretări proprii. Teama de autoritate, de putere totală, este exploatată de Rusia pentru a prezenta societatea occidentală într-o formă orwelliană. De la propagarea acestor idei prin mass-media și internet până la apariția unor idioți utili care să le propage mai departe prin muzică, bloguri și așa mai departe nu mai este mult.

 

În sfârșit, propaganda și dezinformarea vizează în special generația tânără. Adică viitorul unei țări, elitele viitoare ca și oamenii care ar trebui să lupte pentru a-și apăra țara. Nașterea unor simpatii pentru Rusia, dezinformarea cu privire la acțiunile întreprinse de occident și scăderea moralului unei națiuni sunt trei obiective majore în războiului informațional/psihologic dus de către Rusia împotriva vestului. Trebuie spus că Rusia seamănă puțin cu bully-ul tradițional din curtea școlii care vrea prieteni, dar nu reușește să-i obțină fiindcă știe doar să inspire teamă și nu respectă pe nimeni.

 

Pentru a combate propaganda și dezinformarea NATO și Uniunea Europeană nu au foarte multe unelte la dispoziție. Rusia are un aparat de presă supus statului, occidentului are o mulțime de surse de informații private și foarte puține aparținând unui stat anume. O rețea de știri europeană care să prezinte știri reale, dar care să promoveze și valorile specifice occidentului, este necesară, iar colaborarea cu diferitele posturi/siteuri de știri nu este mai puțin importantă. Educația am putea spune că primează. Dezvoltarea culturii de securitate și a gândirii critice, inspirarea valorile democratice și liberale, ca și a patriotismului, nu trebuie să lipsească drept obiective nici din sistemul public de învățământ, nici din rețelele mass-media.

 

Lumea euroatlantică trebuie să rămână închegată

 

Orice ruptură între Europa și SUA ar duce la vulnerabilizarea primei. Statele europene trebuie să-și mențină colaborarea cu America și să nu cadă în capcanele întinse de Moscova. Organizațiile extremiste și îndeosebi de extremă dreaptă sunt folosite de către Rusia ca o forță de acțiune subversivă prin care se stârnesc sentimente ostile Americii și favorabile Rusiei. Totodată aceștia au o voce în Parlamentul European și ar putea sabota, pe viitor, acțiuni întreprinse de UE împotriva Federației Ruse sau, pe plan intern, ar putea fi utilizate în contexte mai grave pentru destabilizarea unor state. Europa trebuie să se ferească și de extreme, susținându-și și întărindu-și valorile perene ca și interesele specifice.

 

Ne putem aștepta la o susținere tot mai vizibilă din partea Rusiei pentru organizațiile extremiste. Propagandă televizată în favoarea acestora, finanțări sau alte forme de susținere. Pe de altă parte aceștia nu vor ezita să-și afirme sprijinul față de Rusia sau solidaritatea cu Rusia pe baza unor valori comune. Din acest punct de vedere apărarea valorilor constituționale și combaterea extremismului capătă dimensiuni geopolitice. Rusia urmărește să alunge influența Americii din Europa sau, în caz contrar, să dărâme Uniunea Europa ca și proiect. Doar așa poate câștiga un avantaj strategic, iar acțiunile ei vor merge în această direcție.

 

Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Câteva gânduri pe marginea războiului din Ucraina

 

Decizia Federației Ruse de a invada Ucraina a venit ca o surpriză pentru mulți dintre noi, îndeosebi pentru mulți analiști politici și experți sau așa ziși experți în geopolitică și relații internaționale care au afirmat în repetate rânduri că nu există șanse pentru o confruntare militară între Federația Rusă și Ucraina. Tot spre surprinderea tuturor, experții români nu sunt mai bine informați decât președintele Statelor Unite, care-și exprimase în prealabil convingerea că Vladimir Putin este hotărât să atace Ucraina. Poate acest lucru se datorează în mare parte și pretenției multora că știu deja totul, neacordând prea multă atenție unor detalii informative noi care schimbă paradigmă prin care privesc lumea.

Vorbim despre invadarea subită a Ucrainei, dar ignorăm cu ușurință lipsa de noutate a tot ce face Rusia în prezent. Uităm prea repede intervenția trupelor rusești în Transnistria, pe teritoriul Republicii Moldova, în 1991 sau în Georgia, în 2008. Uităm, de asemenea, că Ucraina e prinsă într-un conflict doar parțial înghețat încă din 2014, că trupele ruse au invadat deja Ucraina în momentul anexării Peninsulei Crimeea, iar actuala invazie este doar o continuare a unei povești începute de atunci.

Motivația lui Putin și a elitelor de la Kremlin este relativ simplă și a fost explicată în repetate rânduri, fie de gânditori ai școlii neo-realiste de relații internaționale, precum John Mearsheimer, fie chiar prin retorica Moscovei. Pe de o parte este vorba despre ceea ce Federația Rusă percepe ca fiind interesele sale de securitate (împiedicarea aderării unor țări precum Georgia, Ucraina sau Republica Moldova la NATO, implicit prevenirea prezenței de trupe americane la granițele Federației Ruse), pe de altă parte este vorba despre orgoliul imperial al Moscovei cu privire la ceea ce percepe ca fiind sfera sa de influență, teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Soarta minorităților rusofone și a republicilor separatiste reprezintă doar un element discursiv prin care Federația Rusă încearcă să-și justifice acțiunile de ochii lumii.

Sancțiunile economice nu funcționează. Știm asta fiindcă Rusia a acționat la fel în 2014, tot pe teritoriul Ucrainei, iar răspunsul occidentului a venit atunci ca și acum sub forma unor sancțiuni economice mai mult sau mai puțin firave. Putem vedea și astăzi cât de mult sau cât de bine au funcționat. Putem observa viabilitatea sancțiunilor economice și în cazul problemei nucleare în Coreea de Nord sau în cazul Iranului. În principiu, sancțiunile economice sunt ”thoughts & prayers” la nivelul liderilor de stat. Apelăm la astfel de sancțiuni când ne displace ceva, dar nu vrem o confruntare militară directă. Ori Putin pare a miza tocmai pe lipsa de predispoziție a liderilor occidentali în ceea ce privește asumarea unor riscuri mai mari.

În același timp, sancțiunile economice dinspre occident sunt dublate de alte măsuri pe care le-am putea considera mai eficiente. Sprijinul militar pentru Ucraina, izolarea aproape completă a Rusiei de restul lumii, constituie elemente care ar putea avea un impact mai mare, împreună cu sancțiunile economice, pe termen lung.

Obiectivul declarat al Moscovei îl reprezintă ocuparea Kievului, schimbarea guvernului cu unul favorabil Federației Ruse și dispus să respingă dorința populației ucrainene de aderare la NATO și la Uniunea Europeană. Operațiunea militară întreprinsă de Moscova în acest sens se confruntă cu numeroase probleme. În primul rând transformarea unui presupus blitzkrieg într-un război mult mai lent și mult mai costisitor prin opoziția fermă a ucrainenilor, pe de o parte, și a occidentului pe de altă parte.

Strategia Ucrainei mizează tocmai pe o prelungire a confruntării militare între cele două state, urmărind să crească costurile materiale și umane ale operațiunii militare întreprinse de Federația Rusă până la o eventuală încetare a ostilităților, retragere a trupelor ruse, deschidere spre negociere sau intervenție din partea occidentului. În acest sens discursul președintelui Zelenski despre înarmarea populației și provocarea de cât mai multe pagube este grăitor. Federația Rusă nu atacă teritorii cu largi comunități rusofone, precum Crimeea, întâlnind în schimb rezistența unui popor ucrainean cu puternice aspirații occidentale și ostil față de prezența trupelor ruse.

Acest război nu se desfășoară doar pe linia frontului, ci și la nivel informațional/mediatic. În această privință Ucraina are câștig de cauză din ipostaza unui actor aflat în defensivă împotriva invadatorului rus. Un discurs care rezonează în special cu țările Europei de Est. Președintele Zelenski se bucură la rândul său de un capital crescut de imagine datorită discursului său, dar și a deciziei de a rămâne în Kiev alături de trupele sale.

Victimele colaterale ale invadării Ucrainei, costurile economice și respingerea în genere a Rusiei din majoritatea forumurilor internaționale îl privează, în schimb, pe președintele rus de o imagine pozitivă, acesta fiind văzut mai degrabă ca un bully sau chiar criminal de război. Dincolo de câteva grupuri marginale ale extremei drepte și extremei stângi din Europa și SUA, scuzele și retorica Kremlinului nu par să fie luate în serios de nimeni. Chiar și acasă, președintele rus începe să se confrunte cu opoziția tot mai vocală a protestatarilor anti-război și chiar a câtorva oligarhi afectați de sancțiunile economice imediate.

În ultimă instanță, dincolo de aspectul militar al situației, putem spune că Federația Rusă are foarte puțin de câștigat și foarte mult de pierdut de pe urma unui război prelungit. Vorbim în primul rând despre costurile umane și materiale pe care elitele politice și militare de la Kremlin trebuie să le susțină. Însă la fel de importante sunt pierderile Rusiei în ceea ce privește războiul politic. Într-un mod oarecum ironic, Moscova pare a rămâne esențialmente inconștientă de modul în care acțiunile sale sfârșesc prin a împinge hotărâtor țări precum Ucraina înspre NATO și UE. Mai mult, atât ocuparea Peninsulei Crimeea în 2014 și operațiunea militară curentă nu au făcut altceva decât să justifice clar și răspicat existența NATO în fața celor care pretind lipsa de necesitate a existenței Alianței urmând căderii URSS. Indiferent de rezultatul operațiunii militare, comportamentul agresiv al Federației Ruse nu face decât să consolideze NATO și prezența militară a forțelor aliate pe flancul estic, concomitent cu creșterea anxietății țărilor din vecinătatea Rusiei privind la obiectivele și mijloacele acesteia.

Războiul va continua cel mai probabil până când rușii vor ocupa Kievul, caz în care există riscul unui război de gherilă amplificat, pe termen mediu și lung, între trupele Federației Ruse și populația Ucrainei (deja implicată în lupte) sau până când guvernul de la Kiev va accepta condițiile Moscovei, un scenariu mult mai dezirabil pentru ruși având în vedere costurile mai mici decât ocuparea de facto a țării. Însă judecând după situația actuală al doilea scenariu rămâne puțin probabil ținând cont atât de voința de luptă a ucrainenilor, cât și de armamentul oferit de occident Ucrainei, iar progresul trupelor ruse este mult mai lent decât se preconiza la început, acestea părând să fie blocate prin diferite regiuni ale țării. Fie că acest lucru se datorează răspunsului ferm al Ucrainei, fie că se datorează unei ezitări de a ocupa Kievul și utilizarea războiului ca instrument diplomatic pentru a arăta că Rusia este dispusă să apeleze la arsenalul său militar, guvernul de la Kiev a prins, cel puțin la prima vedere, Rusia într-un conflict mult mai lung decât cel așteptat.

 

 

Câteva gânduri pe marginea războiului din Ucraina

 

//////////////////////////////////////////////

 

(Cum se reproduce Satan in Matrita raului…)De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

Există un curent de gândire geopolitică în care Rusia este prezentată drept o alternativă la politica dusă de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Curentul respectiv este tot mai promovat fie de către anarhiştii care văd în procesul de globalizare o formă de imperialism american, fie de ultra-naţionalişti având la bază motive ideologice sau religioase ( cel din urmă fiind cazul României unde dughinismul prinde contur prin conceptul unui nou bizanţ cu centrul la Moscova ).  Astfel Rusia este transformată într-un bastion al rezistenţei anti-americane, o formă a binelui, transformată în viziunea populară pentru că în realitate situaţia este cu totul alta.

 

Apologeţii Moscovei au idei diferite, nici nu-i de mirare fiindcă ideologul Kremlinului, Alexandr’

Dughin, a făcut el însuşi un cocktail ideologic cu orice doctrină anti-americană şi anti-europeană care poate fi folosită pentru interesele ”mai mari” ale Moscovei. Anarhiştii se simt atraşi într-o oarecare măsură de aspectul istoric al URSS şi al revoluţiei bolşevice, naţionaliştii occidentali de aspectul ideologic, iar cei răsăriteni de cel religios. Aceştia din urmă susţin că noua Rusie nu mai este Uniunea Sovietică, nu mai este comunistă, ci un nou imperiu ţarist ”pravoslavnic”. Un lucru cât se poate de absurd dacă ţinem cont de felul în care oficialii de la Kremlin celebrează URSS, se folosesc de aliaţii ideologiţi ai URSS şi cu sau fără comunism Rusia a fost şi este acelaşi lucru : un imperiu al răului.

 

Spun un imperiu al răului, aşa cum definea preşedintele american Ronald Reagan Uniunea Sovietică, pentru că toate acţiunile Rusiei de la apariţia ei ca stat au adus suferinţă pentru popoarele din jur, urmărind o politică de expansiune şi rusificare prin tehnici demne doar de un popor barbar. Cu această ocazie precizez că nu vrea şi nu pot să jignesc cultura rusă, ceea ce ar fi imposibil cu sclipiri ca Dostoievski sau Bulgakov, dar jignesc în schimb politica şi gloata barbară a stepelor ruseşti. Rusia, indiferent dacă era un imperiu monarhic sau o uniune totalitară, a urmărit mereu aceeaşi politică de expansiune şi prin aceleaşi metode. Să ne amintim că rusificarea era în toi de pe vremea ţarilor, iar acest s-a aplicat şi în Basarabia încă dinaintea revoluţiei comuniste.

 

Distrugerea fizică şi psihică a oponenţilor se practică încă de pe vremea ţarilor. În acest sens dl. prof. acad. Cristian Troncotă atrage atenţia în cartea sa, ”România şi Frontul Secret”, asupra faptului că Imperiul Ţarist avea una dintre cele mai temute şi mai extinse aparate de poliţie politică ( ideea de serviciu de informaţii rusesc ) din lume. Deportările de populaţie şi asasinările erau la ordinea zilei într-un popor care cunoştea şi cunoaşte un singur limbaj, acela la puterii care, pentru ei, nu se poate exprima prin altă formă decât prin violenţă.

 

De asta şi comunismul, deşi prin natura sa o doctrină criminală şi totalitară, a avut o formă mai bolnavă într-o ţară precum Rusia decât, să zicem, în Germania. Uniunea Sovietică poate fi caracterizată în termeni spirituali drept o manifestare a iadului pe pământ, iar în termeni istorici drept un apogeu al unor apucături deja impregnate în spiritul poporului rus. Un popor călit în stepa siberiană prin violenţă şi cruzime. Lucruri pe care le-a transpus mai departe prin politica de expansiune şi rusificare începută de ţari, perpetuată cu adăugiri de masacre şi gulag-uri de către Uniunea Sovietică şi astăzi prin apucături provocatoare şi alte serii de crime de către Federaţia Rusă.

 

Astăzi Rusia deşi, aparent, a ieşit din comunism duce mai departe aceeaşi politică lipsită de orice valori reale, punând ca centru al existenţei sale un singur lucru : puterea. Politica de expansiune din testamentul lui Petru cel Mare rămâne fundamentală pentru politica externă a Rusiei şi, de ce nu, pentru viziunea ei geopolitica. Diferenţele dintre anumite idei ideologice sau religioase sunt ignorate cât timp acestea sunt de folos Rusiei în planurile ei. Inamicii Rusiei sunt atacaţi, ocupaţi, colonizaţi sau asasinaţi. Având aici exemplul georgian sau mai nou cel ucrainean, sau cel al unui preot rus care vorbea împotriva lui Putin, vorbea. Astfel Rusia indiferentă la orice valori şi reguli ideologice sau religioase îşi urmăreşte mai departe, folosindu-se de acestea, politica răului, provocând lumea la război cu fiecare ocazie.

 

Rusia este, de facto, un imperiu al răului. Indiferent sub ce regim, ţarist, sovietic sau federalist ( care acum încearcă să devină din nou ţarist ), Rusia îşi păstrează acelaşi mod de a dialoga cu statele vecine, de a-şi rezolva problemele şi de a se manifesta pe plan global. Aceeaşi politică expansionistă, aceeaşi negare a adevărului de dragul intereselor pravoslavnice, aceleaşi crime şi aceeaşi politruci indobitociţi în diferite state, aşteptând venirea tancurilor sovietice ca să-şi trădeze patria. În acest context politica noastră externă este una foarte dificilă, ca şi cea a Uniunii Europene şi a NATO dealtfel. Evident că o relaţie de pace cu Rusia este preferabilă unui conflict, fie el şi îngheţat, dar ce facem atunci când acest lucru este imposibil fără o compromitere a tuturor valorilor în care credem şi a tuturor intereselor noastre ? O relaţie decentă cu Rusia, pe cât posibil, este de dorit, dar dacă Rusia nu poate aduce garanţii şi nu-şi poate pune pofta-n frâu atunci orice relaţie este imposibilă şi un conflict îngheţat, un nou război rece, este inevitabil.

https://suditoiu.wordpress.com/2014/09/29/de-la-tar-la-soviete-si-inapoi-rusia-imperiul-raului/

 

 

 

 

De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

 

/////////////////////////////////////////////

Iliescu (prin Nastase,Ponta si prin alti Vacaroi )servește Rusia până la moarte! Cere relații normale cu dictatura lui Putin

 

Ion Iliescu nu se poate abține să nu-și arate admirația față de stăpân

Fostul preşedinte Ion Iliescu a acordat un interviu agenţiei de presă ruse TASS, după o lungă perioadă în care nu a mai fost prezent în viața publică de la Bucureşti.

El el și-a exprimat speranţa că politicienii români vor înţelege importanţa normalizării relaţiilor cu Rusia, conform Digi 24.

 

Întrebat cum evaluează starea actuală a relaţiilor bilaterale şi cum ar trebui să arate, de fapt, aceste relaţii?, Ion Iliescu spune că, astăzi, relaţiile dintre România şi Rusia nu pot fi numite normale după niciun criteriu, iar politicienii români ar trebui să înţeleagă importanţa normalizării relaţiilor cu Rusia, notează Digi24.

 

„Relaţiile dintre România şi Rusia nu pot fi considerate normale după niciun criteriu. Vreau să subliniez că viaţa în umbra imperiului nu este convenabilă pentru ţări precum România şi nu toate amintirile istorice sunt plăcute…Sper că politicienii români vor înţelege că normalizarea relaţiilor cu Rusia, pe lângă comerţ şi schimburi culturale, va extinde abilitatea României de a participa la rezolvarea problemelor în ţările vecine, inclusiv în Moldova şi Ucraina, unde, bineînţeles, are interese”, spune fostul preşedinte.

 

 

El afirmă că normalitatea în relaţiile româno-ruse reprezintă respectarea reciprocă, recunoaşterea legitimităţii intereselor celeilalte părţi, dacă acestea se află în limitele permise de comunitatea internaţională.

 

Autorul interviului, Nikolai Morozov, precizează că fostul preşedinte, ajuns la 89 de ani, nu mai are ieşiri publice, a cerut urna mobilă la ultimele alegeri, nu mai acordă interviuri, dar „pentru corespondentul TASS, Iliescu a făcut o excepţie”.

 

Ion Iliescu a fost pus sub acuzare în Dosarul Revoluției, fiind judecat pentru crime împotriva umanității. El a fost acuzat public în mai multe rânduri că a fost agent sovietic, iar venirea sa la putere în decembrie 1989 ar fi fost ghidată de Gorbaciov și de serviciile de informații ale Moscovei.

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Firea promite că va candida din nou la Primărie dacă „o mână criminală” nu-i va băga încă o sârmă în colon

* Orban a dat-o afară pe Sevil Shhaideh de Moș Nicolae! Sluga lui Dragnea rezista cu tupeu în Cancelaria premierului

* Colonelul Sindile, unul dintre găzarii-șefi din 10 august, a fost ascuns pe funcție de general la o unitate de jandarmi de lângă București

* DEZVĂLUIRI. La două luni după 10 august, găzarii-șefi Cucoș și Sindile au fost felicitați de Radu Duda la Palatul Elisabeta

* VIDEO. Un nebun a pus benzină pe o vecină de 83 de ani și i-a dat foc. „Vrăjitoarea asta bătrână… Așa trebuie la vrăjitoare!”

* Cumpănașu, executat silit pentru inundarea unui apartament. În loc să schimbe țevile, escrocul strângea apa cu ligheanul! Instanța l-a obligat să plătească reparații de 34.094 de lei

* Nicușor Dan, primul pas în bătălia cu Firea! Va candida la Primăria Capitalei susținut de USR

 

https://ziaristii.com/iliescu-serveste-rusia-pana-la-moarte-cere-relatii-normale-cu-dictatura-lui-putin/

////////////////////////////////////////////

Prin sangerare omeneasca-Putin construieste Imperiul Raului ,calcand pe cadavre…Ucraina e cheia pentru visul lui Putin de a crea un nou super-bloc eurasiatic

 

 

Vladimir Putin e sincer când spune că nu vrea să reconstruiască URSS-ul, pentru că noul lui plan înseamnă mult mai mult decât atât.

KE

De Katie Engelhart

 

Discursuri anti-guvern și anti-Putin la protestele de pe străzile Kievului de ieri. (fotografie de Harry Langston)

 

La două săptămâni după ce au ieșit prima oară în stradă, protestatarii au schimbat strategia. Cei adunați în Piața Independenței din oraș s-au înconjurat de baricade. Unii țin pancarte și strigă slogane: „Afară cu Mafia!” sau „Ucraina e Europa!”. Alții au ocupat primăria. Și „știm că există un plan de a ocupa parlamentul…avem toate elementele unei lovituri de stat”, a spus prim ministrul ucrainian Mykola Azarov. Evident, liderii Ucrainei, se pregătesc de o ripostă brutală. Ofițerii de poliție cu bastoane deja fac tot ce pot pentru a intimida populația: folosesc fără milă canistre cu gaz lacrimogen și grenade paralizante.

 

Dar povestea asta nu e doar despre Ucraina.

 

Demonstrațiile din Kiev au început săptămâna trecutp, după ce golanul devenit președinte Viktor Yanukovych a respins semnarea unei înțelegeri cu Uniunea Europeană. Mișcarea a fost neașteptată (și, din punctul de vedere al protestatarilor ucrainieni, deloc binevenită) și s-a întâmplat cu câteva zile înainte de momentul în care trebuia semnată înțelegerea. Totul părea să meargă ca pe roate între Ucraina și UE până la începutul lui noiembrie – când Yanukovych s-a urcat în avion și a zburat până la o bază militară din Moscova unde s-a întâlnit în secret cu președintele rus Vladimir Putin. Nimeni nu știe ce s-a spus exact în timpul acelei întâlniri. Dar la scurt timp după asta, guvernul Ucrainei și-a schimbat atitudinea și a declarat că țara „trebuie să strângă din nou legăturile cu Rusia.”

 

Acum observatorii vorbesc despre o eventuală coborâre a Cortinei de Fier deasupra continentului. Într-un discurs în fața parlamentului german de luna trecută, cancelarul Angela Merkel a dezaprobat ideea și a avertizat că „Războiul Rece ar trebui să se fi încheiat pentru toată lumea.” Indiferent dacă metafora Războiului Rece e justificată sau nu, un lucru e clar: Europa de Est și sudul Caucazului au rămas pe dinafară și atât Moscova, cât și Bruxelles știu asta. În timp ce UE încearcă să se întindă spre est, Rusia luptă să-și păstreze influența în fostele republici sovietice. Toate acestea au ajuns la un punct culminant odată ce s-a dezvăluit ambițiosul proiect al lui Putin: crearea unui rival al Uniunii Europene – o Uniune Eurasiatică – care să se formeze până în 2015.

 

Într-o transmisiune celebră de la TV din 2005, Vladimir Putin a vorbit despre colapsul Uniunii Sovietice, numindu-l „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. Dar nu totul e pierdut, i-a liniștit Putin pe ascultători. Căci „un destin istoric unic” încă leagă Rusia de vecinii ei. Opt ani mai târziu, Putin tot mai încearcă să-și împlinească visul. În septembrie, a anunțat: „prioritatea noastră absolută este întărirea relațiilor cu vecinii.”

 

În aceeași perioadă, UE a curtat aceleași țări. Proiectul de Parteneriat Estic a fost lansat în 2009 și s-a concentrat pe construirea relațiilor economice și politice cu șase state ex-sovietice: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. Între 2010 și 2013, UE a cheltuit 2,6 miliarde pe Parteneriat.

 

Rusia n-a fost deloc mulțumită de asta. Așa că a reacționat în 2010 prin formarea unei „Uniuni Vamale” cu Belarus și Kazahstan. Doi ani mai târziu, blocul a format un „Spațiu Economic Comun”. Acum Kyrghizstanul și Armenia spun că sunt și ele gata să se alăture. Se mai crede că Moscova încearcă să atragă și alte state din afara vechii sfere sovietice: Turcia, India și Siria. Putin e sincer când spune că nu e vorba de reconstruirea USSR-ului, pentru că noul plan înseamnă mult mai mult decât atât.

 

Putin vede uniunea vamală ca pe o precursoare a unei Uniuni Eurasiatice după modelul UE, cu componente economice, juridice, legale și posibil militare. Și speră ca această uniune să prindă viață până în 2015.

 

În tot acest timp, Ucraina – a doua țară ca mărime din Europa – a fost un pion în jocul de putere dintre Est și Vest. Iar Kievul – care, în 2012, a făcut export în mod egal cu UE și cu Rusia – s-a bucurat de atenția primită și a flirtat cu ambele tabere. Totuși, până la întâlnirea misterioasă cu Putin, inima președintelui Yanukovych părea să aparțină Bruxelles-ului.

 

Ce e sigur e faptul că Putin l-a ispitit pe Yanukovych cu niște oferte. Ucraina are mari datorii la Rusia și depinde periculos de mult de Moscova pentru gaze naturale. Probabil că Putin i-a oferit Ucrainei relații comerciale mai stabile și o înțelegere despre plata datoriilor.

 

Dar, cu alte ocazii, Putin și-a arătat și colții. Pentru că atunci când vine vorba de influența economică a Rusiei în regiune, Putin nu se dă în lături de la nimic. Arma lui preferată e sancțiunea economică împotriva oricărei țări prietene cu Bruxelles. În iulie, Rusia a interzis importul de ciocolată, bomboane și prăjituri din Ucraina pe motive de îngrijorare în legătură cu condițiile de sănătate și igienă. Cutii întregi de ciocolată s-au adunat la graniță, iar New York Times a scris că „un zid de ciocolată a coborât pe continent”. În același mod, Rusia a renunțat și la potasiul din Belarus, la vinul din Moldova și la lactatele din Lituania.

 

În septembrie, când Moldova a făcut un pas înainte spre înțelegerea de asociere cu UE, prim ministrul rus Dmitri Rogozin a remarcat că s-ar putea să oprească furnizarea de gaz pentru Moldova la iarnă: „Sper să nu înghețați”, a spus el. 

Dar în haosul care s-a creat în ultimele zile, o întrebare importantă a rămas necercetată: Cât de viabilă ar fi o Uniune Eurasiatică? „Nu cred că are mult potențial”, mi-a spus Judy Shelton, economistă la Fondul Național pentru Democrație din Statele Unite. „Putin a ieșit din modelul sovietic vechi. A adoptat ideile occidentale de finanțare…dar economia Rusiei depinde foarte mult de prețul energiei. Nu pare să aibă un viitor real promițător.” Și Ucraina? Shelton crede că în scurt timp Kievul va fi total secătuit de către Kremlin. „Accesul la capital străin ar fi singura salvare a Ucrainei.”

 

În orice caz, UE e nervoasă. Bruxelles a declarat recent că dezaprobă în totalitate tacticile de presiune ale Rusiei. Peter Stano, purtător de cuvânt pentru Štefan Füle, Comisarul european pentru Extinderea UE, mi-a spus că „măsurile rusești” sunt „nefondate, nejustificate și ilegale”. Întrebarea e dacă Rusiei îi pasă de asta câtuși de puțin, mai ales că tocmai a obținut niște victorii politice (o înțelegere pentru armament chimic cu Siria și acordarea de azil politic informatorului Edward Snowden).

 

Între timp, protestele continuă la Kiev. Demonstrațiile au luat o turnură foarte violentă duminică, când au existat ciocniri între protestatari și jandarmerie în fața statuii lui Lenin, pe care protestatarii au încercat s-o răstoarne. Zeci de persoane au fost agresate și arestate.

 

Și în ciuda eforturilor intense ale protestatarilor, statuia lui Lenin a rămas în picioare.

 

Urmăriți-o pe Katie pe Twitter: @katieengelhart

 

Traducere: Oana Maria Zaharia

 

Citește și:

Sute de mii de protestatari au luat pe sus Kievul

Ucrainienii protestează în stradă pentru un viitor european

 

https://www.vice.com/ro/article/53pa9b/ucraina-e-cheia-pentru-visul-lui-putin-de-a-crea-un-nou-super-bloc-eurasiatic

 

////////////////////////////////////////////

Globalizarea se implineste cu pistolul la tampla si crucea sub sutana…Cine este Alexandr Dughin, considerat ideologul lui Putin si promotorul neo-eurasianismului. Cum vede viitorul Romaniei si al Ucrainei

HotNews.ro

 

„Cred ca integrarea Romaniei in spatiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identitatii culturale ortodoxe. In cadrul Comunitatii Eurasiatice aceasta tara isi va putea rezolva problemele economice si teritoriale, dar mai mult, va fi acceptata cu bucurie”, spunea in vara lui 2013, intr-un interviu pentru Vocea Rusiei, Aleksandr Dughin, prezentat de sursa drept „unul dintre cei mai influenti ganditori geopolitici ai Rusiei de astazi”. Altfel spus, ai Rusiei lui Putin, a carei pozitie belicoasa la adresa Ucrainei readuce in prim plan, potrivit presei si observatorilor occidentali, idealurile eurasiatice ale liderului de la Kremlin. Cine este Aleksandr Dughin (52), filosoful si politologul ale carui idei se regasesc in mai toate marile manevre ale lui Vladimir Putin din ultimii ani?

 

 

Aleksandr Dughin

 

In interviul din vara anului trecut, realizat pe marginea vizitei ministrului Titus Corlatean la Moscova, editia in limba romana a Vocii Rusiei dedica amplu spatiu editorial lui Aleksandr Dughin si perspectivelor lui asupra lumii, inclusiv asupra relatiilor Rusiei cu Republica Moldova si Romania. Cum il descria atunci Vocea Rusiei pe Aleksandr Dughin?

 

 

„Un politolog rus si unul dintre cei mai influenti ganditori geopolitici ai Rusiei de astazi. Dughin a creat o teorie geopolitica inedita in care coabiteaza realpolitik-ul pragmatic si mesianismul ortodox. Totodata, filozoful rus este liderul Miscarii Eurasiatice si unul dintre fondatorii Clubului Izborsk, think-tank-ului care uneste si sincronizeaza eforturile ideologilor conservatori din Rusia.”

Printre ideile exprimate de Dughin in acel interviu:

 

„Veti vedea ca a treia veriga a lantului regional al apropierii de noua alianta (eurasiatica – n.red.) va fi Romania. Mai mult, intrand in aceasta uniune, Romania s-ar putea uni cu Moldova in care s-a fi reintegrat Transnistria. Toata lumea ar avea de castigat!”

„Romania se afla la periferia Uniunii Europene, este un oaspete nepoftit, tratat mai rau decat tarile care se afla in dificultate precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. In Uniunea Europeana, aceste tari sunt catalogate peiorativ drept „Grupul PIIGS”, adica „grupul porcilor”. Inseamna ca in acest context Romania este o tara de mana a zecea? In Europa exista o perceptie negativa si injusta a romanilor”

„Cred ca integrarea Romaniei in spatiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identitatii culturale ortodoxe. In cadrul Comunitatii Eurasiatice aceasta tara isi va putea rezolva problemele economice si teritoriale, dar mai mult, va fi acceptata cu bucurie, va fi apreciata la justa valoare si va fi tratata ca un partener egal, ca un partener apropiat din punct de vedere civilizational. Acest aspect este foarte important pentru constiinta nationala”

„Faptul ca am fost divizati de o terta forta, de atlantisti, si-a jucat rolul. Ei incearca sa ne invrajbeasca, comit mici acte de sabotaj si creeaza o atmosfera de ostilitate, dar aceste lucruri se vor termina. Rusia si Romania au prea multe in comun! Pe noi ne asteapta o reintalnire si o redescoperire reciproca in contextul unei civilizatii comune. Deja se fac primii pasi in aceasta directie. Nu le supraestimez valoarea, dar interpretez pozitiv acesti pasi.”

De ce conteaza ce spune acest Aleksandr Dughin, un filosof si politolog evitat, in general, de media occidentale si luat ca referinta oculta de multi politicieni si observatori din zona atlantica?

 

In contextul evenimentelor din Ucraina/Crimeea, „Putin pare, acum, sa aiba o alta agenda: sa reconstruiasca ce mai poate din fostul imperiu, dar pe baza unui model rusesc, mai degraba decat unul sovietic”, scriau recent, intr-o analiza publicata de Washington Post, doi experti in relatiile Rusia-Occident, a caror opinie este impartasita de multi in presa occidentala. Observatorii americani si europeni iau tot mai in serios „visul eurasiatic” al lui Vladimir Putin si al cercurilor conservatoare de la Moscova. Visul – asupra caruia Vladimir Tismaneanu ofera o perspectivaaici – este influentat in buna masura de curentul „neo-eurasianismului” promovat inca de la inceputurile implicarii sale in viata publica de filosoful si politologul rus Aleksandr Dughin.

 

Nascut in 1962, fiul unui inalt membru al spionajului militar sovietic, Aleksandr Dughin este un politolog cunoscut pentru teoriile sale despre invierea unui imperius rus care sa reziste intereselor nord-atlantice, simpatizant al multor idei fasciste si apropiat al Kremlinului si armatei ruse; este cunoscut pentru cartea sa „Bazele geopoliticii” si un ideolog vocal al revirimentului imperialist rus prin miscarile politice pe care le-a fondat sau organizat, precum Partidul Bolsevic National, Frontul Bolsevic National sau Partidul Eurasia. (sursa: Wikipedia). 

Prezentat adesea drept un „antiamerican fanatic”, el s-a implicat personal in scandaluri diplomatice cu tari din fostul spatiu sovietic intrate in vria revoltelor portocalii – vezi cazul Ucrainei, unde a fost declarat persona non grata intre 2006 si 2011. In 2007, Kyiv Post nota despre el ca se autodescrie, cu trimiteri la ganditori reactionari sau radicali din Europa, drept un adept al bolsevismului national in sensul dat de germanul Ernst Niekisch, un traditionalist in sensul dat de italianul Julius Evola, un adept al „noii drepte” in sensul dat de francezul Alain de Benoist.

 

Profilul Wikipedia al lui Aleksandr Dughin noteaza ca, dupa revolutia portocalie din Ucraina, el l-a criticat pe Vladimir Putin pentru aceasta „pierdere” si a acuzat „lipsa de substanta” a eurasianismului liderului rus. Dar dupa o vreme publicatia germana Spiegel il mentiona ca sfatuitor al partidului Rusia Unita al lui Vladimir Putin si il cita spunand, intr-o vizita facuta in Osetia de Sud inaintea sa izbucneasca razboiul din Georgia, din 2008: „Trupele noastre vor ocupa capitala georgiana Tbilisi, intreaga tara si probabil chiar si Ucraina si Peninsula Crimeea, care oricum este parte a Rusiei, istoric vorbind”.

 

Desi este mentionat adesea in presa occidentala, cand vine vorba despre intentiile si manevrele Rusiei in tarile din fostul spatiu sovietic, el este rareori luat drept un interlocutor onorabil in aceasta zona media. Pe de alta parte, alaturi de cartile semnate de profesorul Dughin, o serie de articole ale lui sau interviuri acordate unor publicatii „alternative” arata gandirea sa inclusiv in privinta butoiului cu pulbere Ucraina. Doua texte relevante, pe langa interviul mentionat mai sus, acordat in vara pentru Vocea Rusiei:

 

In 2010, un ziarist si blogger din Chisinau, Octavian Racu, publica pe blogul sau „draftul” unei traduceri dupa un articol al lui Aleksandr Dughin, in care acesta arata, intre altele: „1. Rusia are nevoie de o Moldova independenta de alte formatiuni strategice externe. Astazi nu mai exista Imperiul Otoman, dar exista NATO in vest. Asadar, Rusia are nevoie de o Moldova care nu planifica aderarea la NATO. 2. Rusia are nevoie de o Moldova care isi pastreaza cultura si identitatea sa ortodoxa (eurasiatica), ceea ce va fi de ajuns pentru stabilirea unor relatii geopolitice trainice. (…) Toata problema consta in faptul ca Romania contemporana nu este un stat suveran, in sensul deplin al cuvantului, si nu are o identitate clara. Romania este membru UE, formatiune politica, care are propriu presedinte si este membru NATO, un bloc militar, unde rolul principal il joaca SUA, iar SUA este un nou imperiu care incearca sa largeasca zonele de influenta in diferite colturi ale lumii. Acest lucru este efectuat in mare parte din contul teritoriilor care s-au aflat sub influenta URSS. Problema aici nu consta in ideologie, ci in geopolitica. (…) Daca Chisinaul vrea sa fie intr-un stat cu Bucurestiul si Tiraspolul, nu avem nimic impotriva. Insa este nevoie de respectarea unei singure conditii: iesirea Romaniei din NATO. Dupa aceasta, toate variantele pot fi examinate. Fara aceasta: niciodata. Iesirea din NATO nu este o gluma, dar si Rusia nu este o gluma. O anumita perioada s-a cam uitat acest lucru. Tare nu am vrea sa fim nevoiti sa reamintim acest lucru.”

Intr-un interviu publicat de Counter-currents.com la inceputul acestui an, la apogeul protestelor de la Kiev, Aleksandr Dughin isi expunea punctul de vedere asupra „democratiei liberale rusesti” si asupra problemei ucrainene: „Russia este o democratie liberala. Uitati-va la Constitutia rusa: Avem un sistem electoral democratic, un parlament functional, un sistem de piata libera. Constitutia se bazeaza pe modelul occidental. Presedintele nostru Vladimir Putin conduce tara intr-un mod democratic. Nu suntem o monarhie, nu suntem o dictatura, nu suntem un regim comunist, sovietic. (…) Rusia nu are o agenda imperialista. Moscova respecta suveranitatea si nu s-ar amesteca in politica interna a oricarei tari. Si duce o politica buna, onesta. Suntem martorii acestui lucru chiar si in Ucraina. (…) Nu trebuie sa uitam ca Rusia nu are interese hegemonice in Europa, dar americanii au. Cinstit vorbind, Uniunea Europeana nu este o entitate europeana originala – este un proiect transatlantic imperialist. Nu serveste intereselor europenilor, ci intereselor administratiei de la Washington. „Uniunea Europeana” este, in realitate, antieuropeana. Iar „Euromaidanul” este de fapt „anti-Euromaidan”.  Neonazistii violenti din Ucraina nu sunt nici „nationalisti”, nici „patrioti”, nici „europeni” – sunt oamenii americanilor pur si simplu. Acelasi lucru e valabil si pentru gruparile pentru drepturile homosexualilor si organizatii precum FEMEN sau gruparile de protest liberale de stanga”.

Cat de influente sunt, pana la urma, opiniile lui Aleksandr Dughin?

 

Pe marginea interviului cu acesta din vara lui 2013, Vocea Rusiei nota: „Din start, multi comentatori si „experti” in geopolitica vor interpreta o asemenea prognoza ca fiind „deplasata”, dar experienta demonstreaza ca multe dintre prognozele controversate facute de Aleksandr Dughin s-au adeverit. In 2000, analistii pro-occidentali au fost amuzati de prognozele referitoare la o „criza de sistem” ce urma sa cuprinda Europa si SUA. Acum, criza de sistem a devenit realitate si nu este nimic amuzant in asta. Deseori, Aleksandr Dughin are privilegiul de a lansa in spatiul public niste paradigme care ulterior se regasesc in diverse conversatii institutionale, deci ipotezele mentionate de geostrategul rus nu trebuie tratate cu superficialitate.”

Cel putin partial, „prognozele” lui Aleksandr Dughin referitoare la Georgia/Osetia deceniul trecut, sau la Ucraina/Crimeea in prezent s-au materializat, dupa cum reiese si din articolul Spiegel mentionat mai sus

In prezent, presa occidentala isi indreapta ochii spre Uniunea Eurasiatica – „echivalentul” UE in spatiul fost sovietic, pregatit de cativa ani printr-o uniune vamala Rusia-Kazahstan-Belarus, care ar urma sa intre in vigoare efectiv in 2015 si care ar urma sa tina piept UE, SUA si Chinei. Un proiect in linie cu teoriile promovate de Aleksandr Dughin si alti ideologi ai „traditionalismului” rus. Pe cand Euromaidanul de la Kiev era cuprins de violente, in cele trei tari membre ale uniunii vamale aveau loc proteste impotriva unei noi interdictii – aceea referitoare la lenjeria de corp din dantela. Stirea „exotica” era luata ca reper de serioasa publicatie The Guardian intr-o analiza despre sansele proiectului eurasiatic al lui Vladimir Putin, in timp ce peste Ocean publicatii precum Boston Globe considera ca strategia pe termen lung al lui Putin, aceea referitoare la alianta eurasiatica, ar fi singurul lucru predictibil in ceea ce face liderul rus, pe fondul crizei din Ucraina.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-international-16799499-cine-este-alexandr-dughin-considerat-ideologul-lui-putin-promotorul-neo-eurasianismului-cum-vede-viitorul-romaniei-ucrainei.htm

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Patriarhul Kirill pune iar osul la treabă: „Chiar dacă îi costă viața”

 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse Kirill a cerut duminică populației să se alieze cu autoritățile, în timp ce Moscova își continuă războiul în Ucraina.

 

„Domnul să ne ajute să ne unim în această perioadă dificilă pentru Patria noastră, inclusiv în jurul autorităților”, a declarat Kirill, citat de agenția de știri Interfax, la o predică ținută la Moscova.

 

„Fie ca autoritățile să fie pline de responsabilitate față de poporul lor, de smerenie și de disponibilitatea de a-l sluji chiar dacă îi costă viața”, a adăugat patriarhul, un apropiat al președintelui Vladimir Putin.

 

Duminică, el a declarat că, odată ce populația se va uni în jurul autorităților, „va exista o solidaritate autentică și capacitatea de a respinge dușmanii atât externi, cât și interni…”.

 

 

Patriarhul Kirill a făcut anterior declarații în care a apărat acțiunile Moscovei în Ucraina și vede războiul ca pe un bastion împotriva unei culturi liberale occidentale pe care o consideră decadentă, notează Reuters.

 

Sprijinul patriarhului pentru invazia în care au fost uciși mii de soldați și civili ucraineni a provocat furia unora din cadrul Bisericii Ortodoxe din țară, precum și în bisericile din străinătate.

Patriarhul Kirill pune iar osul la treabă: „Chiar dacă îi costă viața”

 

///////////////////////////////////////////

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/

 

////////////////////////////////////////////

 

Propaganda rusă acuză voalat România că ar fi trimis un grup secret de militari la Odesa. Sursa informaţiilor nu a adus nicio dovadă

 

Propaganda rusă înteţeşte războiul informaţional împotriva ţărilor care sprijină Ucraina în contextul conflictului armat de la graniţa României. Ambasada Rusiei în Africa de Sud acuză, printr-o postare pe Twitter, că un grup al NATO, format din oficialii unei companii militare româneşti, ar fi fost deplasat în secret la începutul lunii aprilie la Odesa, o informaţie promovată de Ria Novosti, agenţia de stat regimului de la Moscova. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Pianistul Alexei Lubimov a cântat la Moscova o operă ucraineană, iar r… Impunerea unui embargo UE petrolului rus va dura „mai multe luni”, est… Comandantul navei Moskva a murit în timpul exploziilor, susţine Ucrain… „«Un grup secret de monitorizare al NATO, format din oficiali ai unei companii militare private româneşti, a început să lucreze la Odesa», relatează presa. Aşadar, românii ajută regimul nazist kievean instalat la Odesa, la fel cum forţele armate ale României au ajutat forţele germane să ocupe Odesa în 1943. Se pare că cineva nu a învăţat din istorie”, se arată în mesajul postat pe Twitter de Ambasada Rusiei în Africa de Sud, joi, mesaj care este însoţit şi de imagini ale liderilor armatei române în Al Doilea Război Mondial. „Presa” citată de oficialii ruşi este reprezentată de fapt de un site de ştiri care a preluat o informaţie difuzată de RIA Novosti, agenţie rusă de stat şi al cărei site a fost interzis în statele europene după izbucnirea războiului din Ucraina.  Informaţia distribuită de aceste publicaţii este că angajaţii români ai unei presupuse companii militare pe nume Nordstarsupport Group lucrează în Odesa, unde operează echipament capabil să determine cu precizie ridicată locul în care se află orice navă din Marea Neagră, pe o rază de 200 de kilometri. Agenţia rusă de stat Ria Novosti susţine că rolul acestei presupuse unităţi militare este „de a preveni debarcarea trupelor ruse în regiunea Odesa şi de a pune ţinta pe navele de război ruseşti pentru a ghida rachetele antinavă ucrainene Neptune”, mai arată sursa citată. Un astfel de eveniment, în care rachetele Neptune au fost lansate de pe teritoriul Ucrainei, s-a soldat cu scufundarea crucişătorului Moskva.

 

 

 

https://adevarul.ro/news/eveniment/rusia-acuza-voalat-romania-trimis-grup-secret-militari-odesa-romanii-ajuta-regimul-nazist-kievean-1_625978015163ec42716697fe/index.html?utm_source=historia&utm_medium=https://adevarul.ro/news/eveniment/rusia-acuza-voalat-romania-trimis-grup-secret-militari-odesa-romanii-ajuta-regimul-nazist-kievean-1_625978015163ec42716697fe/index.html&utm_campaign=CrossPromo

 

////////////////////////////////////////////

 

Generalii ruși încep să creadă că Putin nu mai e întreg la cap. De asta îi ține la distanță

DE ADINA MUTĂR  

S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre sănătatea mintală a președintelui rus, Vladimir Putin. Dar, susțin tot mai multe surse, chiar și generalii lui au început să se îndoiască că ar mai fi întreg la cap.

 

Imaginile televizate de la ședințele cu Consiliul rus de Securitate și de la întrunirile de urgență, îi arată pe șefii militari tot mai uimiți de comportamentul șefului statului. În special când acesta a ordonat ca forțele de descurajare nucleară să intre în alertă.

 

Citește și: Ar apăra românii Bucureștiul cum apără ucrainenii Kievul?

 

Unii insistă că Putin încă simte efectele de „ceață a creierului”, ca urmare a unei forme de Covid de lungă durată. Alții susțin că tot comportamentul ciudat al liderului de la Kremlin se datorează recluziunii de la începutul pandemiei.

 

Citește și: Militarii ucraineni din Legiunea Străină Franceză se întorc echipați pentru a-și apăra țara

 

Președintele rus a avut contacte limitate cu oamenii în timpul celor mai grave evenimente din ultimii doi ani, cei din cercul său foarte apropiat trebuind să se izoleze înainte de a primi o audiență, potrivit Moscow Times.

 

Indiferent de cauză, cei mai apropiați consilieri ai lui Vladimir Putin au părut bulversați când acesta a hotărât pregătirea armelor nucleare.

 

Expresiile generalului de armată Valeri Gherasimov și ale ministrului Apărării, Serghei Șoigu, au fost surprinse de camerele de filmat în timp ce președintele rus își punea arsenalul atomic în alertă.

 

Este greu de imaginat ce rol util ar putea juca armele nucleare în invazia sa în Ucraina, deoarece orice detonare atomică atât de aproape de casă ar provoca moartea și contaminarea propriilor trupe și a unor zone din Rusia. Și dacă ar folosi arme nucleare împotriva Occidentului, care nu a intervenit militar în Ucraina, ar risca represalii care ar putea distruge în cele din urmă planeta, spun experții militari.

 

„Și totuși, Putin era acolo, amenințând că va face exact asta”, scrie Moscow Times.

 

Noua doctrină a Rusiei: „escaladare până la dezescaladare”

Practic, armele nucleare sunt folosite în general pentru un singur lucru: pentru a descuraja folosirea altor arme nucleare. Însă doctrina militară rusă a introdus recent un nou potențial raționament: „a escalada până la dezescaladare”, amenințând cu o lovitură nucleară pentru a determina un adversar să dea înapoi într-o luptă convențională.

 

Dar teoria nu a fost niciodată pusă în practică și decizia lui Putin pare a fi mai mult o cacealma.

 

Adevărat sau cacealma, avertismentul nuclear al lui Putin a pus capăt unei săptămâni de comportament din ce în ce mai patologic al liderului de la Kremlin, trecând brusc de la o aparentă deschidere către negocieri la o invazie la scară largă a Ucrainei pe patru fronturi, amenințănd în același timp lumea cu distrugere în masă, scrie și Politico.

 

Acest comportament ridică întrebări despre sănătatea lui Putin, amplificate de umflarea inexplicabilă a feței, despre care medicii spun că ar putea fi un semn că ia o formă de steroizi pentru o afecțiune medicală nedezvăluită.

 

Umilirea publică a șefului SVR

 

 

Comportamentul său ciudat a inclus și umilirea publică a șefului Informațiilor Externe al Rusiei, Serghei Narișkin, în timpul unei ședințe difuzate a Consiliului de Securitate, în care președintele s-a așezat la birou ca un profesor de școală, în timp ce miniștri, generali, consilieri și directorii agențiilor de spionaj erau așezați ca o audiență în fața lui la mulți metri distanță, acea „distanțare socială extremă”, pe care Putin o practică și cu „apropiații” săi.

 

Este de vorba de ședința televizată în care le-a cerut să-și spună părerea despre recunoașterea independenței celor două republici separatiste din Ucraina, Donețk și Lugansk.

 

În timpul ședinței, Putin a bătut degetele în micul birou la care stătea ca la catedră, și-a examinat unghiile, ridicând deseori ochii spre tavan, în timpul sesiunii de patru ore.

Când l-a întrebat pe Narișkin dacă ar recomanda recunoașterea oficială a independenței celor două regiuni, s-a iritat brusc.

 

„Vorbește clar, Serghei Evgenovici, spune doar da sau nu”, a cerut Putin, în timp ce directorul său de Informații Externe încerca nervos să găsească un răspuns corect, apoi a dat unul „greșit”: că va sprijini fuzionarea regiunilor cu Rusia.

 

Vizibil iritat, Putin a răspuns: „Nu vorbim despre asta. Vorbim despre recunoașterea independenței lor. Da sau nu.”

 

Narișkin nu a fost niciodată în cercul interior al lui Putin și modul în care a fost tratat în direct a fost o demonstrație înjositoare și inutilă a puterii șefului, scrie Moscow Times.

 

La acea ședință, observatorii au constatat că ministrul de Externe, Serghei Lavrov, a avut rețineri să spună clar ce ar însemna recunoașterea independenței la nivel internațional, iar directorul FSB, Alexander Bortnikov, și Ministrul Apărării, Serghei Șoigu, s-au limitat să repete o frază a Kremlinului, premierul Mihail Mișustin nu a putut prezenta cât ar costa această acțiune, iar Dmitri Kozak, negociatorul de la Minsk, nu a putut vorbi despre natura reală a situației de pe teren.

 

Și aceștia sunt oamenii președintelui rus, ținuți „la mantinelă” de Putin.

 

În psihologia clinică, paranoicii își acuză de obicei presupușii persecutori că fac exact ceea ce plănuiesc ei înșiși.

 

Putin a acuzat în mod neplauzibil Ucraina că a grupat forțele la granițele regiunii separatiste Donbas pentru a efectua un „genocid” împotriva vorbitorilor de limbă rusă, într-o oglindă deformatoare a propriilor sale intenții, scrie Politico.

 

„Denazificarea” Ucrainei, argumentul care trebuie să justifice invazia, este atât de fantastic, încât nici nu necesită combatere. „Omul a luat-o razna”, se spune.

 

Oficialii occidentali care au avut de-a face cu Putin sau l-au observat îndeaproape au constatat o schimbare bolnăvicioasă în atitudinea și comportamentul lui.

 

Indiferent de starea de sănătate a lui Putin, fie că este bolnav fizic, instabil psihic sau pur și simplu rațional și periculos, există implicații grave pentru întreaga lume.

 

„Liderul de la Kremlin este pătruns de o mentalitate paranoică în care crede că Ucraina nu ar trebui să existe și că Rusia ar trebui să domine lumea, dacă nu toată, atunci măcar o parte din ea”, a spus veteranul disident și cofondator al Organizația pentru drepturile omului Memorial, Lev Ponomariov, pentru La Repubblica din Italia.

 

„Ne poate trage într-un al treilea război mondial sau chiar într-un conflict nuclear”.

 

https://newsweek.ro/international/generalii-rusi-incep-sa-creada-ca-putin-nu-mai-e-intreg-la-cap-de-asta-ii-tine-la-distanta

 

/////////////////////////////////////////////

Cine este considerat ‘arhitectul’ lui Vladimir Putin. El e omul din umbră în planul invadării Ucrainei

 Ștefan R. Apostol   

 

Este artizanul invaziei ucrainene, sau doar un pion al lui Putin?

Multă lume și-a pus întrebarea cine se află în spatele strategiei din aceste zile de a invada Ucraina. Unii spun că totul ar fi fost ideea lui Putin. Alții dau vina pe cu totul altcineva, un personaj considerat a fi al doilea cel mai puternic om din Rusia. Numele lui este Nikolai Patrușev, fost șef al Serviciului Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB-ului. Este cel care l-ar fi descoperit pe tânărul Putin și adus în rândurile KGB-ului.

 

Nikolai Patrușev, al doilea cel mai puternic om din Rusia

La ședința de urgență a Consiliului de Securitate al Rusie, Nikolai Patrușev era cel care declara „Scopul lor concret este de a distruge Federația Rusă”. Era 21 februarie, iar Putin adunase elita politică și militară a Rusiei în strălucitoarea Sală Sfânta Ecaterina de la Kremlin pentru a aproba decizia sa de a recunoaște cele două autoproclamate republici populare din regiunea Donbas din estul Ucrainei, Luhansk și Donețk, ca state suverane.

 

Nikolai Patrușev a petrecut puțin timp vorbind despre Ucraina, având de fapt în vizor SUA. Patrușev avertizase deja, într-un discurs anterior, că Rusia va trage SUA la răspundere pentru toate problemele sale. Al doilea cel mai puternic om al Rusiei și-a canalizat deceniile de pregătire KGB în acest nou conflict. Pentru el, glavnîi protivnik, principalul adversar, nu a dispărut niciodată.

 

Citește și: Vladimir Putin, pregătit să folosească armele chimice? Avertismentul înfricoșător făcut în miezul nopții

 

 

Cine este Patrușev

Nikolai Patrușev s-a născut în iunie 1951, cu doar câteva luni înaintea lui Putin, și provine dintr-o familie de militari. Părinții săi au supraviețuit blocadei naziste și au decis să își construiască o nouă viață în Leningrad după încheierea războiului.

 

Spre deosebire de Putin, care a crescut ca unic copil, Patrușev a avut un frate mai mare care s-a născut în 1945, Victor. Familia a locuit într-un apartament comun la doar câteva străzi distanță de Palatul Yusupov. Copilăria sovietică a tânărului Patrușev a fost bântuită de ecourile trecutului imperial scandalos al Rusiei.

 

 

Profeția șocantă de la Muntele Athos despre Rusia – Ucraina: „Nu! Trebuie să fie război,…

 

 

Planul SECRET al lui Putin, dat în vileag de Emmanuel Macron: „Și-a dat seama că…

Liceul pe care Patrușev l-a urmat a devenit un loc de luat în seamă în biografiile ulterioare ale principalilor asociați ai lui Putin. Printre colegii săi de clasă s-au numărat Boris Grizlov, fost ministru de interne și președinte al Dumei, camera inferioară a Parlamentului rus.

 

L-a avut coleg și pe Serghei Smirnov, care a fost mult timp director adjunct principal al FSB. Grizlov continuă să joace un rol important în procesul de luare a deciziilor în materie de politică externă a Rusiei, în calitate de actual ambasador în Belarus și de membru al delegației Rusiei în cadrul negocierilor în curs cu Ucraina.

 

 

Patrușev a absolvit Institutul de Construcții Navale din Leningrad cu o diplomă de inginer. Primea și o certificare pe care o împarte cu actualii șefi ai serviciilor de securitate și de informații ale statului rus. Este vorba de Alexander Bortnikov, directorul FSB, și Serghei Narîșkin, directorul SVR, serviciul de informații externe al Rusiei.

 

„Era diferit de alți ofițeri KGB”

Deși nu a fost coleg de clasă cu Putin, Bortnikov sau Narîșkin, i-a întâlnit ceva mai târziu, probabil într-unul dintre birourile cu ferestre mari din sediul KGB din Leningrad, care se afla la mică distanță de apartamentul său din copilărie.

 

 

Oleg Kalugin, cetățean american naturalizat și fost general KGB devenit critic, l-a cunoscut cândva bine pe Patrușev.

 

„Îl cunoșteam foarte bine de multă vreme. A fost asistentul meu în Leningrad. Era diferit de alți ofițeri KGB prin faptul că nu a urmat niciodată orbește ordinele superiorilor săi.”, a declarat Kalugin într-un interviu acordat în 2012 jurnalistului ucrainean Dmitri Gordon.

 

 

Potrivit lui Kalugin, Patrușev și-a abordat munca cu un fel de „preocupare umanitară” pentru toți cei implicați. El nu era un aplicator rigid al regulilor comuniste.

 

Nikolai Patrușev a făcut serviciul de securitate al statului și mai puternic

Poziția lui Patrușev i-a permis să studieze potențialul de resurse umane din rândurile FSB și să direcționeze fluxul acestora. El a avut un rol esențial în aducerea la Moscova a foștilor săi colegi din KGB de la direcția regională din Sankt Petersburg. Unul dintre acești colegi a fost nimeni altul decât Putin.

 

S-ar putea foarte bine ca Patrușev să fi fost cel care l-a „descoperit” pe Putin, spun analiștii occidentali. Încă de la începutul carierei sale politice, Putin a recunoscut statutul înalt al lui Patrușev în ierarhia puterii de la Kremlin. De-a lungul timpului, el l-a numit pe Patrușev în poziții care sunt, de fapt, roluri de al doilea la comandă.

 

De exemplu, atunci când președintele de atunci, Boris Elțîn, l-a numit pe Putin în funcția de prim-ministru în 1999, Putin l-a recomandat pe Patrușev pentru a-i succeda în funcția de director al FSB. Anunțând numirea acestuia la o conferință de presă din 18 august 1999, Putin a glumit: „Colonelul Putin renunță la post”, la care Patrușev, oarecum incomod, a răspuns: „Generalul colonel Patrușev primește postul”. De asemenea, Putin a remarcat la acea vreme că „va face serviciul de securitate al statului și mai puternic”.

 

Atentatele de la Moscova îl aduc în fața reflectoarelor

Cuvintele lui Vladimir Putin au fost curând testate în urma unei serii de explozii îngrozitoare în septembrie 1999 la clădiri de apartamente din Moscova și din două orașe de provincie, care s-au soldat cu peste 300 de morți și 1.000 de răniți. Putin și Patrușev s-au grăbit să dea vina pe liderii separatiști ceceni, deși multe întrebări au rămas nerezolvate până în prezent.

 

Guvernul lui Putin a folosit atentatele din apartamente ca pretext pentru a redeschide conflictul din Cecenia, ceea ce a dus la escaladarea radicală a violenței în republica separatistă și în regiunile învecinate. Acesta a fost al doilea război cecen al Rusiei în mai puțin de un deceniu.

 

Cu toate acestea, spre deosebire de primul, de data aceasta, forțele militare rusești și forțele speciale de securitate ale statului, inclusiv FSB, și-au atins obiectivele majore. Războiul a ajutat la restabilirea prestigiului reputațional al FSB, iar Patrușev a fost salutat de presa de stat rusă ca fiind administratorul hotărât ale cărui decizii și politici au făcut Rusia mai sigură.

 

Patrușev a profitat de lumina reflectoarelor mediatice

Patrușev a profitat de lumina reflectoarelor mediatice plasându-i pe ofițerii FSB pe un piedestal ca noua nobilime însărcinată cu guvernare a Rusiei în spiritul sacrificiului de sine și de dragul gloriei mai mari a țării.

 

Într-un interviu acordat la 20 decembrie 2000 cotidianului Komsomolskaia Pravda, Patrușev a vorbit pe larg despre ofițerii FSB nominalizați pentru a primi cele mai înalte distincții de stat.

 

„Analiști intelectuali de înaltă ținută, soldați cu umeri largi și experimentați din forțele speciale, tehnicieni de bombe silențioși, investigatori disciplinați, ofițeri de contrainformații calmi …

 

În exterior sunt diferiți, dar există o trăsătură importantă care îi unește pe toți – sunt oameni care vor să servească [patria lor]. Dacă vreți, [ei sunt] noua nobilime modernă.”, spunea Niklai Patrușev.

 

Steaua lui Patrușev a continuat să crească

Cu toate acestea, steaua lui Patrușev a continuat să crească în orizontul politic al Rusiei. Deși rudele victimelor din asediul de la Beslan au cerut cu înflăcărare demisia sa, Patrușev a avut binecuvântarea lui Putin pentru a rămâne la conducerea FSB.

 

Influența ideologică a lui Patrușev asupra lui Putin a devenit tot mai evidentă în timp. În timp ce Putin încă mai îmbrățișa unele elemente ale unei viziuni liberale asupra lumii la mijlocul anilor 2000, Patrușev și-a semnalat în mod clar preferința pentru ceea ce el numea valori tradiționale încă din anul 2000.

 

Aceste valori au ca premisă crearea unei lumi în care sfera de influență a Rusiei s-ar extinde dramatic, la care Patrușev a făcut referire în numeroase interviuri acordate presei de stat ruse de-a lungul anilor.

 

Citește și: Volodimir Zelenski îl face knockout pe Vladimir Putin. Ce au ajuns să facă trupele rusești pe câmpul de luptă: „Nu şi-au putut imagina un astfel de coşmar”

 

Patrușev, „artizanul” invaziei în Ucraina?

Punctul culminant al agitației publice și din culise a lui Patrușev de zeci de ani împotriva lumii occidentale este invazia în curs a Rusiei în Ucraina. În lunile care au precedat invazia, Patrușev și-a amplificat teoriile conspirației antiamericane la cel mai înalt nivel, încercând să ofere o justificare pentru activitățile Rusiei.

 

În septembrie 2021, la postul de stat Radio Sputnik, el a afirmat că SUA desfășura un război biologic secret împotriva cetățenilor din fostele republici sovietice.

 

„Laboratoarele biologice deschise de Washington … reprezintă o amenințare pentru sănătatea a zeci de milioane de oameni.”, decalra oficialul rus.

 

În noiembrie 2021, el a declarat că „apariția virușilor mortali și a pandemiilor este cauzată de experimentele de laborator cu agenți patogeni”, lăsând să se înțeleagă că laboratoarele occidentale pe care le menționase în septembrie erau de vină.

 

Potrivit lui Patrușev, unele dintre aceste laboratoare funcționau în Ucraina și el a părut să sugereze că activitatea lor trebuie oprită indiferent de costuri.

 

În același timp, a lansat, de asemenea, o teorie a conspirației împotriva utilizării energiei regenerabile, pe care națiunile occidentale o consideră fundamentală pentru politicile economice și de mediu durabile și prietenoase cu clima în următoarele decenii.

 

„Vor să își reconstruiască imperiul”

Patrușev a susținut că aceste surse „nu sunt pe deplin sigure pentru mediu și, în unele cazuri, au un impact negativ asupra naturii însăși”. Cea mai sănătoasă alegere pentru lume, afirmă Patrușev, este să continue să cumpere petrol și gaze rusești.

 

În plus, a mai făcut o serie de afirmații geopolitice senzaționaliste menite să dezinformeze publicul internațional cu privire la echilibrul global al puterii. În septembrie 2021, el a afirmat că asistăm la resurgența Imperiului Britanic.

 

„Sub conceptul de Marea Britanie globală britanicii vor să își reconstruiască imperiul folosind vechile lor metode”, spune Patrușev care a insistat, de asemenea, că grupul celor șapte națiuni industriale de top și-a pierdut semnificația și că acum este doar un club de discuții.

 

„SUA dorește să provoace prăbușirea Rusiei”

Poate cea mai bizară dintre toate teoriile conspirației recente ale lui Patrușev a fost acuzația sa că Occidentul îi face pe ucraineni săraci și lipsiți de putere. Având în vedere evenimentele în curs de desfășurare din Ucraina, aceasta sună ca o negare deosebit de brutală a adevărului.

 

Afirmația lui Patrușev din 21 februarie, potrivit căreia SUA dorește să provoace prăbușirea Rusiei, a fost reluată de șeful serviciilor de informații externe ruse, Narîșkin, la 3 martie, la o săptămână după ce a început invazia.

 

„Occidentul nu vrea doar să încercuiască Rusia cu o nouă Cortină de Fier, ci să o distrugă complet”, a spus el într-o declarație publicată inițial pe site-ul oficial al SVR.

 

Aceasta a devenit convingerea de bază în rândul cohortei KGB-ului lui Putin de la Kremlin. Radicalizați până în măduva oaselor de teoriile conspirației antioccidentale ale lui Patrușev, nu se vor opri de la nimic pentru a-și atinge obiectivul de a reface nu doar Ucraina, ci și Europa și restul lumii, în conformitate cu valorile lor tradiționale de control radical, supraveghere perpetuă și masculinitate toxică, sunt de părere analiștii geopolitici occidentali.

 

Occidentul trebuie să-l creadă pe Patrușev pe cuvânt și să se pregătească să contracareze cele mai rele impulsuri ale KGB-ului său. Acest lucru va necesita o gândire în afara cutiei. S-ar putea să nu fie în joc doar supraviețuirea Rusiei.

 

Cine este considerat ‘arhitectul’ lui Vladimir Putin. El e omul din umbră în planul invadării Ucrainei

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

STRIGĂTELE ISRAELIŢILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ; Exodul; Limba evreilor; 1 IOAN, 2 IOAN si 3 IOAN, de Daniel Branzei; Cele mai frumoase povestiri din Biblie: Chemarea lui Moise; HARTA 2- EXODUL POPORULUI LUI ISRAEL DIN EGIPT ŞI INTRAREA LUI ÎN CANAAN; Strigă la Dumnezeu și îți va răspunde; Exemple de oameni care au strigat… DAVID – Om după inima lui Dumnezeu; Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?De ce David a fost un om după inima lui Dumnezeu? Zac Poonen- Zidind Casa lui Dumnezeu cu înţelepciune; Vechiul Testament / 1 Samuel; David si Goliat – altfel; Pilda Vechiului Testament reinterpretată… Profeţia unui evanghelist celebru despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu. Scopul lui nu este acela de a cuceri Ucraina”; Explicatia Cartii: Ezechiel;Apocalipsa si Daniel ; Profeții mici, de William Kelly; Terorismul şi profeţia Biblica; Ateul Mihail Gorbaciov despre  Putin :A început să se creadă Dumnezeu „ Evlavia acasă, de W. J. Hocking; Sa nu traiti cum traiesc paganii; EVLAVIE (2) ; NAZIREAT, NAZIREU;Invățătura care duce la evlavie; 1Timotei; Disciplina Harului, de JERRY BRIDGES; Evlavia vs. deprinderea trupească ;Portretul omului evlavios; Devotional – O viata de evlavie si recunostinta; Cap. III – Conflict cu uriașii; David și Goliat sunt în Biblie? DAVID – Om după inima lui Dumnezeu; Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?“Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” 1 Ioan 4:4; Veți face lucruri și mai mari decât acestea! VAI, VAI, VAI…

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

VAI, VAI, VAI…Istoria Penticostala | Ioan Ceuta | Tipei si …  https://www.youtube.com/watch?v=geDCMhBfzzk

 

 

Veți face lucruri și mai mari decât acestea!

 

 

Ceasul plecării Domnului Isus sosise. Inima ucenicilor era tulburată și plină de îndoială „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine.” În împrejurarea când Toma nu se identifică cu Hristos care este calea, adevărul și viața, iar ceilalți ucenici nu-L cunoșteau pe Hristos „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl„, cuvintele Domnului Isus vin să aducă multă încurajare ucenicilor Săi. Și anume:

Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;

13   şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. (Ioan 14:12-14)

Ucenicii aveau să facă lucruri mai mari decât aceastea, lucruri mai mare decât a făcut Isus. Aceste lucruri mari  se referă la răspândirea Evangheliei iar Domnul Isus le aduce aminte ucenicilor că vor continua lucrarea pe care o începuse El. Aceste lucruri mari pot fi înțelese și văzute abea după învierea Domnului Isus și nașterea bisericii Lui. Cartea Faptele Apostolilor ne relatează că într-o singură zi 3000 au intrat în legământ cu El, apoi 5000 și apoi Iudeia, Samaria și până la marginea pământului.

 

Priveam într-o seară împreună cu băieții noștri la harta globului pământesc și cu multă bucurie ne-am uimit cum Evanghelia s-a răspândit de la o singură țară în toată lumea – veți face lucruri și mai mari decât acestea.

Aceste lucruri mari nu sunt mașini, case, telefoane celulare, etc. ci  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:19-20)

Aceste lucruri mari cer din partea noastră rugăciune și acțiune cu credință: „şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14:13-14)

Aceste lucruri mari cer din partea noastră o atitudine de ascultare de Duhul lui Dumnezeu care vine să ne ajute să înțelegem și să vestim Cuvântul Domnului Isus.

Care sunt lucruri mari pe care dorește Domnul Isus să le facă prin viața ta? Ce lucruri mari a făcut Domnul Isus prin viața ta? Care sunt lucruri ce te împiedică ca Hristos să facă lucruri mari în viața ta și prin tine în viața altora?

Să credem deci că Hristos poate să facă lucruri mari prin noi și să ne punem la dispoziția Lui.

 

 

Veți face lucruri și mai mari decât acestea!

 

/////////////////////////////////////////////

 

“Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” 1 Ioan 4:4

 

 

Cel ce este in mine si care poseda intreaga mea fiinta, Cel cu care fiinta mea e contopita, Isus, Cel care prin Duhul Sau locuieste in fiecare celula a fiintei mele, trup, suflet, duh, este mai mare decat orice virus, bacterie, boala, epidemie, care este trimisa de cel ce este in lume, de diavol.

 

Tot ce vine din lume, de la cel rau, trebuie sa se supuna autoritatii absolute a lui Hristos, trebuie sa se supuna Celui care locuieste in mine, si atunci cand sunt atacata de ceva ce vine de la cel ce este in lume, ma voi concentra asupra Celui care locuieste in mine si voi constientiza ca elementele exterioare nu pot sa invinga niciodata pe Cel care a biruit moartea, pacatul, boala si blestemul la cruce. Si pentru ca El locuieste in mine, am biruinta asigurata. 

Nu mai accept intrusi care vin de la cel rau, din moment ce de partea mea, de fapt in mine, contopit cu mine si eu cu El, e Isus.

 

Imagineaza-ti o persoana care intra in camera ta si nu mai vrea sa iasa. Tu esti proprietarul camerei si la urma urmei o sa il dai afara pe sus daca e nevoie, o sa il impingi si o sa il dai afara. Isus e proprietarul fiintei mele, si fiind una cu El, ma impotrivesc si imping virusul, bacteria, boala, problema respective de sanatate, afara. Eu sunt templul Duhului Sfant, un templu destinat sa fie perfect, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este cladita pe lucruri de mana a doua, ruinate, alterate si cu igrasie.

 

Ps. Ce am scris aici nu vine din intelepciunea mea, sau impresia mea, sau ca mi se pare mie ca Dumnezeu mi-a vorbit, e pur si simplu ceea ce Duhul Sfant mi-a vorbit acum doua nopti

 

Cel ce este in mine, este mai mare decat cel ce este in lume!

 

////////////////////////////////////////////

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

 

 

Lecția practică: Acceptă locul doi! Este singurul liber în univers!

Întrebarea ne interesează pentru că fiecare dintre noi năzuim să se poată spune așa ceva și despre noi. Și noi vrem să fim „după inima Domnului“. Interesant, în toată Biblia, în afară de David nu ni se spune despre nici un alt om că ar fi meritat această distincție. Cum trebuie să fie cineva ca să semene cu David? Ce l-a făcut pe omul acesta să poată purta un astfel de nume?

 

Răspunsul ni-l dă Biblia prin contrastul dintre Saul și David. Înțelegem mult mai ușor o idee atunci când este ilustrată de o întâmplare sau de o persoană. Calitatea de a fi „un om după inima lui Dumnezeu“ este scoasă în relief de ceea ce a fost și a făcut Saul în contrast cu ceea ce a fost și a făcut David. Puși unul lângă altul, Saul este un împărat „lepădat de Dumnezeu“, iar David este un împărat „după inima lui Dumnezeu“.

 

Saul – Un vlăstar frumos cu o creștere urâtă

Un artist a pictat cele două jumătăți ale vieții lui Saul într-un singur portret. Iată-le:

 

 

Lucrurile care put trebuie aruncate afară. În adâncimile decăderii, Saul s-a semețit și a început să-și dedice statui, ca mai toți dictatorii de mai târziu:

 

„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal” (1 Samuel 15:11-12).

 

Este evident că pentru a ajunge să fie „lepădat de Dumnezeu“ Saul a trebuit să nu mai fie un om după inima lui Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat de la început și nici „dintr-o dată“ … Haideți să ne aducem aminte împreună cum s-au petrecut lucrurile.

 

Când evreii au cerut un împărat, Dumnezeu li l-a dat pe Saul. Omul acesta a avut harul de a fi „alesul Domnului“ pentru cea mai importantă poziție în țară. Biblia ne spune nu numai că era un bărbat impozant ca statură, ci și că a fost la început un tânăr de mare caracter.

 

Saul a avut un început promițător. Nu orice corabie care pleacă bine din port rezistă furtunilor și evită naufragiile.

 

Samuel își începe cronica despre Saul cu episodul pierderii măgărițelor tatălui său. Nu despre măgărițe vrea să ne vorbească Samuel, ci despre Saul. La urma urmelor, măgărițele s-au găsit și nici nu se merita să ne fie scris despre ele. Samuel stăruiește însă asupra evenimentului pentru că vrea să ne spună ce caracter frumos a avut fiul lui Chiș. El ne spune că Saul a fost, în statură și caracter, unul din cei mai dotați oameni din Israel.

 

Saul a fost frumos la înfățișare:

 

„Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime dela umăr în sus“ (1 Samuel 9:1-2).

 

Saul a fost însă frumos și în caracter. Era un băiat ascultător de tatăl său:

 

„Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: ,,Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele“ (1 Samuel 9:3).

 

Tatăl său n-a trebuit să-l roage de două ori, iar Saul n-a ezitat, nu s-a plâns, nu i-a sugerat tatălui său să trimită două slugi (că doar de-aia avem slugi, nu!) după măgărițe, că el este ditamai fiu în casa lor! O frază scurtă a fost de ajuns. Ascultarea imediată a lui Saul este o pildă pentru toți copiii din toate timpurile.

 

Saul era însă nu numai ascultător, ci și iubitor. El se identifică nu numai cu dorințele tatălui său, ci și cu sentimentele din inima lui, urmărind să nu-l supere cu nimic:

 

„Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: ,,Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi“ (1 Samuel 9:4-5).

 

saulsdonkeysearch

Saul este destul de smerit ca să asculte de părerea unei slugi, dar și suficient de evlavios ca să știe că nu se poate apropia oricum de un om al lui Dumnezeu:

 

„Sluga i-a zis: ,,Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el, nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.“ Saul a zis slugii sale: ,,Dar dacă mergem acolo, ce să aducem omului lui Dumnezeu? Căci nu mai avem merinde în saci şi n-avem nici un dar de adus omului lui Dumnezeu. Ce avem?“ Sluga a luat din nou cuvântul, şi a zis lui Saul: ,,Uite eu am la mine un sfert de siclu de argint; îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul.“ – Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ,,Haidem, să mergem la văzător!“ Căci acela care se numeşte azi proroc, se numea odinioară văzător. –  Saul a zis slugii: ,,Ai dreptate; haidem să mergem!“ Şi s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu (1 Samuel 9:6-10)“.

 

Samuel introduce aici un mic eveniment ca să arate că, deși era frumos și ar fi putut să fie atras în relațiile cu fetele, care erau probabil moarte după el, Saul a fost un tip serios:

 

„Pe când se suiau ei spre cetate, au întâlnit nişte fete cari ieşiseră să scoată apă; şi le-au zis: ,,Aici este văzătorul?“  Ele le-au răspuns: ,,Da, iacă-l înaintea ta; dar du-te repede, astăzi a venit în cetate, pentru că poporul aduce jertfă pe înălţime. Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce; căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvinteze jertfa; după aceea, mănâncă şi cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.“  Şi s-au suit în cetate“ (1 Samuel 9:11-14a).

 

Alți băieți ar fi uitat de văzător când ar fi văzut fetele și nu s-ar mai fi preocupat de măgărițe. Nu însă Saul! Deși putea trece ușor peste amănuntul acesta, Samuel ține neapărat să-l noteze. Este o „tușă“ importantă în portretul pe care îl pictează.

 

Ultima trăsătură de caracter pe care ține să o sublinieze Samuel la Saul, ca o pregătire a contrastului despre care va vorbi mai târziu, este modestia. Iată cum a reacționat el la aflarea veștii comunicate de Dumnezeu prin Samuel:

 

„Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“ (1 Samuel 9:21).

 

Un tânăr frumos la chip, ascultător, iubitor de părinți, smerit, evlavios și modest! Care tată nu și-ar fi dorit un astfel de fiu în Israel? Care fată nu și-ar fi dorit un astfel de soț? Cu toate acestea, Samuel ne spune că Dumnezeu a privit spre Saul ca spre ceva ce trebuia schimbat în bine. Dumnezeu nu se uită ca oamenii, la înfățișare și la lucrurile care izbesc privirea, ci se uită la inimă. Ca să intre în slujba Domnului, Saul avea nevoie de o inimă „nouă“, pe care numai Dumnezeu i-o putea da:

 

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om. …  De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, … “ (1 Samuel 10:5-6; 9-12).

 

Oare ce vrea să ne spună „pedagogul“ Samuel prin aceasta? Succesiunea de evenimente din viața lui Saul ne arată că omul are în firea pământească și lucruri frumoase. Suntem făcuți după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și păstrăm încă lucruri frumoase în caracterul nostru, puse acolo de Dumnezeu. Chiar și oamenii fără Dumnezeu pot fi oameni „de caracter“. N-ați auzit spunându-se despre cineva că: „Este mai bun ca zece pocăiți“ ?  Multe fete naive și mulți părinți ușuratici s-au luat după această frumusețe de suprafață și au plătit amarnic mai târziu.

 

Dumnezeu nu se încrede în frumusețea naturală. Firea pământească nu poate fi îmbunătățită, ci doar răstignită. Când a înflorit în toată urâciunea ei în Saul, firea pământească l-a desfigurat complet, făcându-l un om mândru, un om obraznic, un om nerespectuos față de Dumnezeu, neascultător față de voia Domnului, un om ucigaș, un om idolatru chinuit de un duh rău și, în final, l-a făcut să se sinucidă.

 

Concluzia sugerată de Samuel este că Dumnezeu vrea să ne dăruiască o natură dumnezeiască prin lucrarea Duhului Sfânt: „Vei fi prefăcut într-un alt om“ (10:6); „Dumnezeu i-a dat o altă inimă“ (10:9). Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și nu pot face nimic pentru ea.

 

1_samuel_10_1_-_the_anointing_of_saul

Este surprinzător că Saul nu-l cunoștea deja pe Samuel, având în vedere faima și activitatea acestuia. Samuel îl cunoștea însă foarte bine pe Saul. Dumnezeu avusese grijă de lucrul acesta:

 

„Tocmai când intrau pe poarta cetăţii, au fost întâlniţi de Samuel, care ieşea să se suie pe înălţime. Dar, cu ozi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: ,,Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimete un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.“

 

Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: ,,Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu.“  Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii, şi a zis: ,,Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului.“

 

Samuel a răspuns lui Saul: ,,Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te nelinişti de măgăriţele pe cari le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?”

 

Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“

 

Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, i-a vârât în odaia de mâncare, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi. Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

 

Astfel Saul a mâncat cu Samuel în ziua aceea. S-au pogorât apoi de pe înălţime în cetate, şi Samuel a stat de vorbă cu Saul pe acoperişul casei. Apoi s-au sculat disdedimineaţă; şi în revărsatul zorilor, Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş, şi a zis: ,,Scoală-te, şi te voi însoţi“. Saul s-a sculat, şi au ieşit amândoi, el şi Samuel. Când s-au pogorât la marginea cetăţii, Samuel a zis lui Saul: ,,Spune slugii tale să treacă înaintea noastră“. Şi sluga a trecut înainte. ,,Opreşte-te acum“, a zis iarăş Samuel, ,,şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Sam. 9:14-27).

 

Oare despre ce a stat de vorbă în noaptea aceea Samuel cu Saul? Câteva din micile amănunte, descifrate corect, ne pot da câteva indicii.

 

În primul rând, Samuel l-a anunțat pe Saul că-l așteaptă o viață de cinste și privilegii:

 

„Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?“

 

„Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, …, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi.  Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

 

„ … Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş …“

 

În noaptea aceea, Samuel a luat patul de jos, dându-i lui Saul cinstea de a dormi pe acoperiș, la răcoare.

 

În al doilea rând, Samuel l-a asigurat pe Saul că este cu ochii pe el, că îl cunoaște pe dinăuntru și pe dinafară:

 

„Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“

 

În al treilea rând, Samuel i-a atras atenția lui Saul că Dumnezeu îi poate rezolva problemele („măgărițele au fost găsite“), dar că trebuie să rămână într-o viață de ascultare sub autoritatea divină („mâine te voi lăsa să pleci“).

 

Teste pentru tron: proba focului!

Promisiunile lui Dumnezeu sunt mari, dar multe din binecuvântările Lui sunt condiționale. Ele nu ne sunt date decât în urma unei ascultări depline! Nu oricine poate fi reprezentantul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel.

 

Puterea corupe, iar puterea absolută poate corupe în chip absolut! Samuel l-a anunțat pe Saul că va fi „căpetenie a poporului“ (1 Samuel 9:16) și „căpetenia moștenirii Lui“ (1 Samuel 10:1).

 

Ca împărat, Saul prezenta un mare pericol,atât pentru Dumnezeu cât și pentru popor. Pericolul pentru Dumnezeu era, că un „reprezentant vizibil“ al teocrației, putea prăbuși oricând națiunea într-o monarhie obișnuită, căci factorul uman uzurpă autoritatea și cinstea ce I se cuvine lui Dumnezeu. În al doilea rând, poporul Israel, nu fusese destinat să fie „asemenea tuturor celorlalte Neamuri“ de sub soare. Israelul trebuia să trăiască la intersecția dintre văzut și nevăzut, divin și uman totodată. Lor le fuseseră încredințate nu numai „oracolele lui Dumnezeu“, ci și cinstea de a fi instrumentul prin care Dumnezeu să se facă vizibil și cunoscut celorlalte Neamuri.

 

Ca să fie confirmat pe vecie pe tronul de la Ierusalim, Dumnezeu îi dă lui Saul trei semne și un test. Dacă va trece prin ele biruitor, Dumnezeu îi va dărui pe veci împărăția. Dacă nu le va trece cu bine, împărăția va fi dată altuia. Posibilitatea aceasta, împreună cu modestia lui despre care am vorbit, este motivul pentru care el nu s-a grăbit să vorbească familiei lui despre perspectiva domniei peste Israel:

 

„Unchiul lui Saul a zis lui Saul şi slugii lui: ,,Unde v-aţi dus?“ Saul a răspuns: ,,Să căutăm măgăriţele; dar când am văzut că nu le găsim, ne-am dus la Samuel.“ Unchiul lui Saul a zis din nou: ,,Istoriseşte-mi dar ce v-a spus Samuel.“ Şi Saul a răspuns unchiului său: ,,Ne-a spus că măgăriţele s-au găsit.“ Şi nu i-a spus nimic despre împărăţia despre care vorbise Samuel.“ (1 Samuel 10:16).

 

Trei semne și un test. Trei semne și un teribil examen. Cine are ochi să vadă aceasta va desluși taine adânci și porți ferecate cu multe lacăte!

 

Care au fost cele trei semne și cu ce scop au fost date?

 

Cele trei semne au fost:

 

(1) Întâlnirea cu doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin, Ei îi vor spune că măgărițele tatălui său au fost găsite și tatăl lui este îngrijorat acum de el (1 Sam. 10:2).

 

(2) Întâlnirea cu trei oameni la stejarul din Tabor: unul cu trei iezi, altul cu trei turte iar altul cu un burduf de vin. Oamenii vor fi binevoitori și-i vor da două pâini.

 

(3) Întâlnirea cu prorocii Domnului la Ghibea Elohim, care se pogorau de pe înălțimea pentru jertfe cu lăute, timpane, fluiere și cobze și prorocind. Cu ocazia aceea, Duhul Domnului va veni peste el și Saul va fi prefăcut într-alt om, și va proroci alături de ei (1 Sam. 10:5-7).

 

Care a fost testul la care avea să fie supus?

 

Saul trebuia să se pogoare înaintea lui Samuel la Ghilgal și trebuia să-l aștepte acolo timp de exact șapte zile ca să aducă împreună arderi de tot și jertfe de mulțumire (1 Samuel 10:8). Ghilgalul a fost primul loc în care și-au așezat tabăra evreii după ce au trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua și a rămas un punct de referință pentru identitatea lui Israel:

 

„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi, şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe cari le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: ,,Când vor întreba copiii voştri într’o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri, şi să le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat -o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Iosua 4:19-24).

 

Localitatea nu exista înainte, ci și-a primit numele din cauza evenimentelor epocale pe care le-a trăit Israelul aici( tăierea împrejur, ridicarea ocării Egiptului, primele roade și încetarea manei)

 

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: ,,Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.“ Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot.

 

Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război cari ieşiseră din Egipt şi cari nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentrucă nu-i tăiaseră împrejur pe drum.

 

După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: ,,Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.“ Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n’au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela. Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s’a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s’a dus spre el, şi i-a zis: ,,Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?“ El a răspuns: ,,Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.“ Iosua s’a aruncat cu faţa la pământ, s’a închinat, şi I-a zis: ,,Ce spune Domnul meu robului Său?“ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ,,Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.“ Şi Iosua a făcut aşa“ (Iosua 5:2-15).

 

Mesajul transmis de Samuel lui Saul din partea lui Dumnezeu a fost simplu și clar: pentru promovarea și păstrarea în demnitatea de împărat al poporului ales, Saul va primi trei semne și un test. Iar locul acestui test va fi Ghilgal, baza de referință națională, locul în care Dumnezeu a dat poporului Său, demnitate, identitate și legalitate în Canaan.

 

Primele două semne trebuiau să-l convingă pe Saul că Dumnezeu este în control absolut, îți poate rezolva problemele și a pregătit și resursele care-i vor fi necesare pentru slujire.

 

Cel de al treilea semn, cel în care Saul a intrat temporar în lumea prorocilor, anunța că Dumnezeu are păstrate pentru Saul lucrări profetice, iluminări și descoperiri speciale, care-l vor pune alături de mari lideri spirituali ai poporului. (Neîmplinită în viața lui Saul, această promisiune avea să se materializeze deplin în psalmii profetici ai celui de al doilea împărat din Israel, David.)

 

Samuel se grăbește apoi să menționeze că semnele s-au împlinit imediat și întocmai:

 

„De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaş zi“ (1 Samuel 10:9).

 

Cu testul însă, a fost o cu totul altfel de problemă …

 

Pentru a vedea ce a fost cu el, trebuie să sărim la capitolul 13 al cronicii lui Samuel. Ni se spune că Saul și-a pus pe picioare o mică armată, iar pe ceilalți oameni din popor i-a trimis acasă (1 Sam. 13:2). Liniștea n-a durat mult, pentru că Ionatan a bătut tabăra locală a filistenilor care erau la Gheba și atunci toți filistenii au pornit cu război împotriva evreilor. Saul a decretat mobilizarea generală și „poporul s-a adunat la Ghilgal“ (1 Sam. 13:4).

 

Iată circumstanțele testului vestit de Samuel:

 

„Filistenii s-au strâns să lupte cu Israel. Aveau o mie de cară şi şase mii de călăreţi; şi poporul acesta era fără număr: ca nisipul de pe ţărmul mării. Au venit şi au tăbărât la Micmaş, la răsărit de Bet-Aven. Bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare, căci erau strânşi de aproape şi s-au ascuns în peşteri, în stufişuri, în stânci, în turnuri şi în gropile pentru apă. Unii Evrei au trecut Iordanul, ca să se ducă în ţara lui Gad şi Galaad. Saul era tot la Ghilgal, şi tot poporul de lângă el tremura. A aşteptat șapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul“ (1 Samuel 13:5-8).

 

Aici este testul! Cât va asculta Saul de porunca Domnului? Se va lăsa el mânat de popor și va ceda sub presiunea evenimentelor sau va ști, așa cum l-au învățat cele trei semne că Dumnezeu este într-un control absolut asupra oricărei situații și că totul se va desfășura conform planurilor Sale?

 

Observați cum crește tensiunea în jurul lui Saul: din ce în ce mai mulți oameni pleacă de lângă el. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei zile, au trecut patru, apoi cinci, șase, tensiunea era din ce în ce mai mare. Poporul tremura și toate privirile erau ațintite asupra lui. Ce va face? A venit și ziua a șaptea … și Samuel tot nu se arăta … „poporul se împrăștia de lângă Saul“. Și Saul n-a mai așteptat.

 

„Atunci Saul a zis: ,,Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţămire.” Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel,  … “ (1 Sam. 13:9-10).

 

Dacă ar mai fi așteptat, dacă ar mai fi putut aștepta doar câteva ore! Dar Saul n-a mai așteptat, s-a prăbușit sub presiunea momentului și..…a căzut la test!

 

„ … a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ,,Ce-ai făcut?“ Saul a răspuns: ,,Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot.” Samuel a zis lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel;  dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentrucă n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul“ (1 Sam. 13:10-14).

 

A căzut la test doar pentru că n-a putut avea încredere în Dumnezeu … câteva ore! A putut aștepta șase zile, dar n-a mai putut aștepta câteva ore.

 

Există în text un amănunt simbolic pe care nu mulți îl văd. Mie mi l-a arătat Lawrence O. Richards, în cartea sa „The Bible Reader’s Companion“:

 

„Apoi Samuel s-a sculat, şi s-a suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin. Saul a făcut numărătoarea poporului care se afla cu el: erau aproape şase sute de oameni“ (1 Sam. 13:5).

 

De ce ține Samuel neapărat să ne spună că alături de Saul se aflau șase sute de oameni? Pentru că erau exact de două ori mai mult decât oamenii cu care Ghedeon a obținut extraordinara sa biruință! Care a fost diferența? Ghedeon a avut credință, fragilă cum a fost ea, dar întărită de o foarte bună … ascultare!

 

Din păcate, Saul „a avut rău de înălțime“ și n-a rămas smerit în poziția în care l-a promovat Dumnezeu. Pentru a ne arăta acest lucru, Samuel relatează pe larg în capitolul 14 un episod în care Saul este depășit nu numai de împrejurări, ci și de fiul său, Ionatan. Curajul și credința lui Ionatan este pusă în contrast cu neliniștea panicată a tatălui său.

 

Mai întâi, Samuel relatează vitejia sfântă a lui Ionatan:

 

„Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr“ (1 Sam. 14:6).

 

„Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui. În această întâie înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ. A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au spăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza… lui Dumnezeu“ (1 Sam. 14:6,13-15).

 

Speriat de relatarea celor care-i văzuseră fugind pe filistenii, Saul vrea, așa cum se cuvine, să stea de vorbă cu Dumnezeu:

 

„Şi Saul a zis lui Ahia: ,,Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!“ – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. – Pe când vorbea Saul cu preotul zarva în tabăra Filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: ,,Trage-ţi mâna!“ (1 Sam. 14:18-19).

 

Acest „Trage-ți mâna!“ a fost echivalentul unui: „Destul! N-avem acum timp pentru asta! Mergem să vedem cu ochii noștri“. Incidentul este o altă dovadă că Saul devenise arogant în relația cu Dumnezeu..

 

„Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns, şi au înaintat până la locul luptei; şi Filistenii au întors sabia, unii împotriva altora, şi învălmăşala era nespus de mare. Evreii cari erau mai dinainte la Filisteni, şi cari se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi, s-au unit cu Israeliţii cari erau cu Saul şi Ionatan. Toţi bărbaţii lui Israel cari se ascunseseră în muntele lui Efraim, aflând că Filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven“ (1 Sam. 14:20-23).

 

Mai târziu, când Saul vrea iar să stea de vorbă cu Dumnezeu, rezultatul este clar, Dumnezeu era supărat:

 

„Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: ,,Să mă pogor după Filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?“ Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns“ (1 Sam. 14:37).

 

Îngâmfarea, pripeala și spiritul de independență vinovată ale lui Saul față de Dumnezeu era cât pe ce să-l coste pe Ionatan viața! Dacă nu era poporul, Saul ar fi fost în stare și de așa ceva:

 

„Saul a zis lui Ionatan: ,,Spune-mi ce-ai făcut?“ Ionatan i-a spus şi a zis: ,,Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.“ Şi Saul a zis: ,,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!“ Poporul a zis lui Saul: ,,Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.“ Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte“ (1 Sam. 14:43-45).

 

Repetarea testului

Limitele ascultării lui Saul au mai fost testate încă odată de Dumnezeu. A fost un fel de corigență cu reexaminare în sesiunea de toamnă. Samuel a fost trimis de Dumnezeu cu încă un mesaj:

 

„Samuel a zis lui Saul: ,,Pe mine m-a trimes Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă dar ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceeace a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile“ (1 Sam. 15:1-3).

 

Va asculta Saul de data aceasta? Vai, nu!

 

„Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: ,,Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele“. Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca să se ducă înaintea lui Saul.

 

Saul părăsise cultul lui Iehova și era îmbătat de cultul propriei personalități. Așa cum am mai spus, puterea corupe și Saul era deja foarte corupt:

 

„Şi au venit şi i-au spus: ,,Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal”.

 

În loc să ridice un altar Domnului, Saul, asemenea orgolioșilor din toate timpurile, a vrut să intre în istorie și și-a ridicat un monument pentru el însuși. De acum înainte, Saul va fi beat de putere, căutând mereu să se arate impunător celor din jur. Biblia subliniază lucrul acesta printr-un amănunt mic, dar plin de simbolisme:

 

Lepădat de Domnul, de la domnie, pentru neascultare, Saul nu s-a mai putut sprijini pe Dumnezeu, dar a ales să se sprijine pe o … suliță.

 

Pretutindeni pe unde mergea și întotdeauna, fie că era relaxat la umbra unui copac din curte, fie că era așezat la masa de seară, Saul purta mereu cu el nelipsita lui ,,suliță“  (1 Sam. 18:10-11; 19:9-10; 20:33; 22:6; 26:7-12). Într-o vreme în care în tot Israelul nu existau decât două săbii de fier, a lui Saul și a lui Ionatan, obsesia purtării unei sulițe ni-l arată pe Saul în toată caraghioșenia lui de impostor. Știindu-se  vinovat înaintea lui Dumnezeu, Saul a vrut să salveze aparențele, agățându-se de sulița lui ca de un simbol al autorității depline. Până și ultima scenă dinaintea morții lui l-a găsit pe Saul tot împreună cu celebra lui suliță:

 

,,Şi tânărul care-i aducea aceste veşti a răspuns: „Am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa şi Saul stătea rezemat în suliţa lui, şi carele şi călăreţii erau aproape să-l ajungă“ (2 Sam. 1:6).

 

Spre deosebire de Saul, când vorbește despre David, textul ni-l descrie sau cu o praștie în mână sau cu un toiag sau cu o … harfă.

 

Îmbătat de victoria asupra amaleciților, dar vinovat de neascultarea deplină de porunca lui Dumnezeu, Saul a dat ochii cu Samuel, ultimul om pe care ar fi dorit atunci să-l întâlnească. În zadar a căutat el să mintă ca să salveze aparențele:

 

„Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: ,,Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului” (1 Sam. 15:13).

 

Orbul Saul! Uitase că stă de vorbă cu „văzătorul“ care știa totul. Urechile lui Samuel erau la datorie și auziseră behăitul oilor. Glasul lui sună limpede și clar. Mâinile lui sunt gata să împlinească porunca divină.

 

Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

 

Saul a răspuns: ,,Le-au adus dela Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire”.

 

Samuel a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte”. Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte”.  Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: „Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.“ Pentruce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentruce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

 

Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”.  Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat“ (1 Sam. 15:10-23).

 

Saul s-a descalificat ca reprezentat al lui Dumnezeu printre evrei. Pripeala lui și spiritul independent l-au făcut să se creadă deasupra poruncilor divine. Un astfel de om trebuia lepădat pentru că el era un pericol pentru împărăție și împărăția era un pericol prea mare pentru el. Puterea corupe și Saul fusese deja corupt până la măduvă.

 

O ascultare parțială este tot o neascultare. Mintea lui Saul era însă deja pervertită, sensibilitatea lui spirituală era tocită. Nu-i mai rămăsese decât o mască mincinoasă de ,,om aflat în slujba lui Dumnezeu“. Nici o înșelare nu este mai tragică decât înșelarea de sine. Încercând să-l mintă pe Samuel, Saul nu reușea decât să se mintă pe sine. Prins asupra faptului, Saul a încercat mai întâi o pocăință de formă care să salveze aparențele. Era clar că el nu se mai raporta corect nici la popor și nici la Dumnezeu. Asemenea prefăcuților dintotdeauna care nu vor să se pocăiască, Saul s-a grăbit să dea vina pe alții, pe „popor“:

 

„Atunci Saul a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

 

Samuel a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

 

Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău“ (1 Sam. 15:24-29).

 

Nici măcar această explicație clară și răspicată nu-l mai atinge pe Saul la inimă. Se împietrise față de Dumnezeu; se înstrăinase. Observați-l cum vorbește de „Dumnezeul lui Samuel“:

 

„Saul a zis iarăş: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău“ (1 Sam. 15:30).

 

Iarași și iarăși, Saul se înstrăinează de Domnul, preferând să-L numească: „Dumnezeul tău“. Samuel l-a ascultat, nu însă fără să-i arate unde nu-și dusese până la capăt ascultarea:

 

„Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.  Apoi Samuel a zis: ,,Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.“ Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: ,,Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!“ Samuel a zis: ,,După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.“ Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul“ (1 Sam. 15:31-34).

 

Soarta lui Saul, primul împărat al Israelului fusese pecetluită. Dumnezeu îi dăduse trei semne și un test, repetat apoi cu porunca de a-i nimici pe amaleciți, ca să fie o dovadă pentru toți. Saul a căzut la examen. Un împărat care nu ascultă este un blestem pentru un popor înclinat și așa spre neascultare. Aici s-au încheiat întâlnirile dintre Samuel și Saul:

 

„Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentrucă Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel“ (1 Sam. 15:35).

 

Din cauza păcatelor sale, Saul a pierdut mai întâi dreptul la o dinastie (1 Samuel 13:11-14), apoi împărăția (1 Samuel 15:24-31) și în final, coroana de pe cap (2 Samuel 1:1-10).

 

Pe fondul tragic al decăderii și lepădării lui Saul, să aruncăm acum împreună o privire spre David, „omul după inima lui Dumnezeu“.

 

David – un lăstar disprețuit cu o creștere frumoasă

Disponibilitatea de a fi numărul doi este caracteristica tuturor oamenilor lui Dumnezeu din istorie. Dacă puteți înțelege, ea este proba la care a căzut primul om, Adam, în rai și proba pe care trebuie să o treacă acum fiecare dintre urmașii lui din istorie.

 

În universul nostru, numai Dumnezeu merită și poate fi întotdeauna „numărul unu“.  Nici un alt muritor nu poate ocupa această poziție, fără să se prăbușească luciferic sub povara autorității și privilegiilor ei.

 

Dacă despre Saul putem spune că el n-a rezistat să fie numărul unu în Israel, despre David, Ionatan și Samuel trebuie să spunem că ei n-au acceptat nici măcar o singură clipă să fie considerați numărul unu.

 

Samuel a continuat toată viața să-l considere pe Dumnezeu Împăratul lui Israel. David, ca și Samuel va avea aceeași gândire și aceeași atitudine. Poate că aici este secretul care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima mea“ (1 Sam. 2:35; Ier. 3:15; Fapte 13:22).

 

Există cel puțin trei întâmplări în care David a demonstrat că se așează pe poziția a doua, dându-I lui Dumnezeu cinstea de a domni providențial peste toți și peste toate.

 

Prima întâmplare a fost în peștera En-Ghendi, când David n-a vrut să se atingă de „unsul Domnului“:

 

„Când s’a întors Saul de la urmărirea Filistenilor, au venit şi i-au spus: ,,Iată că David este în pustia En-Ghedi.“ Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s’a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici. A ajuns la nişte stâne de oi, cari erau lângă drum; şi acolo era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: ,,Iată ziua în care Domnul îţi zice: ,,Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea.“ David s’a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima îi bătea, pentrucă tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: ,,Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.“

 

Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi, şi i-a împedecat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s’a sculat să iasă din peşteră, şi şi-a văzut înainte de drum. După aceea, David s’a sculat şi a ieşit din peşteră. El a început să strige atunci după Saul: ,,Împărate, domnul meu!“ Saul s’a suit înapoi, şi David s’a plecat cu faţa la pământ şi s’a închinat. David a zis lui Saul: ,,De ce asculţi tu de vorbele oamenilor cari zic: ,,David îţi vrea răul?“ Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat, şi am zis: ,,Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.“ Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei, şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate nici răzvrătire, şi că n’am păcătuit împotriva ta. Totuş tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa. Judece Domnul între mine şi tine, şi Domnul să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul dela cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine. Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice. Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.“

 

Când a sfîrşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: ,,Glasul tău este, fiule David?“ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: ,,Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m’ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s’au suit în locul întărit“ (1 Sam. 24:1-22).

 

Extraordinare cuvinte! „Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale“. Saul a fost impresionat de respectul lui David pentru Domnul și pentru ceea ce Îi aparține Lui.  Ascultarea lui David de Dumnezeu l-a făcut dependent de deciziile divine. În problemele majore, numai Dumnezeu putea și trebuia să aibe ultimul cuvânt!

 

Întâmplarea s-a repetat în circumstanțe asemănătoare peste numai două capitole (1 Sam. 26:1-25) și David a manifestat aceeași reținere de a se atinge de ceea ce este al Domnului:

 

„Abişai a zis lui David: ,,Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l pironesc dintr’o lovitură în pământ, ca să n’am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: ,,Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” Şi David a zis: ,,Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî… într’un câmp de bătaie şi va peri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa dela căpătâiul lui, cu urciorul cu apă, şi să plecăm.”

 

A doua întâmplare s-a petrecut după ce David a ajuns împărat peste tot Israelul și a început să poarte războaiele Domnului. Observați că el a luptat de pe poziția a doua, lăsându-L pe Dumnezeu să comande de pe poziția de comandant suprem:

 

„Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s’au suit toţi să-l caute. David, căruia i s’a dat de ştire, s’a pogorât în cetăţuie. Filistenii au venit, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul: ,,Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: ,,Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: ,,Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape cari se rup.” De aceea s’a dat locului aceluia numele Baal-Peraţim (Şesul rupturii). Ei şi-au lăsat idolii acolo şi David şi oamenii lui i-au luat.

 

Filistenii s’au suit din nou, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: ,,Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.”  David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni dela Gheba până la Ghezer“ (2 Sam. 5:17-25).

 

Dacă aș avea talentul unui pictor, aș căuta să redau scena de mai sus: David în mijlocul oștenilor, stând cu degetul dus la gură și cu capul întors pe un umăr ca urechea să poată auzi ce se întâmplă deasupra duzilor. „Șșșșt! Linște, băieți! Să putem auzi vuietul de pași ai îngerilor deasupra vărfurilor duzilor.“ Aș pune acest tablou pe peretele camerei în care ne ținem ședințele de Consiliu al Bisericii Bethel, din Los Angelesul Californiei. Îmi doresc din toată inima să se poată spune și despre mine: a trăit sub domnia lui Christos, ascultător și smerit în toate.

 

Cea de a treia întâmplare care dovedește că David, ca și Samuel, a trăit pe poziția a doua în împărăția lui Israel s-a petrecut cu ocazia fugii din Ierusalim de teama fiului său Absalom (2 Sam. 15). Tot necazul a început după păcătuirea lui David cu Bat-Șeba și după uciderea lui Urie. Criza de acum este primită de David ca o pedeasă din partea Domnului. În loc să rămână pe loc și să lupte, David preferă să cedeze și să plece. Dacă ar fi rămas ar fi pierdut oricum. Luptând ar fi putut să piară sau ar fi riscat să-l omoare pe unul din fii săi. Niciuna din alternative nu era de dorit. Iată de ce David alege să plece în exil, punându-și toată nedejdea în Dumnezeu:

 

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând, şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: ,,Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

 

Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: ,,Pentruce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” Dar împăratul a zis: ,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,Bleastămă pe David!“ Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?” Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui, şi vântura praf“ (2 Sam. 16:5-13).

 

Ca și altă dată, David trebuie să-i ridice pe cei din jurul lui la înalțimea trăirilor sale cu o explicație. În esență, ceea ce le spune el fiilor Țeruiei este aceasta: „Dragii mei, nu mă sufocați și nu mă ispitiți cu inițiativele voastre „bune“. Voi nu înțelegeți? Eu trăiesc pentru “o audiență de unu“. Îmi duc viața înaintea lui Dumnezeu și sub autoritatea Lui deplină. Îmi merit situația și mi-am atras singur aspra mea această pedeapsă. Ce să mai zic de străinul acesta, care are și el dreptate în felul lui, dacă Dumnezeu a îngăduit ca fiul meu, ieșit din coapsele mele, să se ridice astăzi împotriva mea. Sunt vinovat înaintea Domnului. O știu eu, o știți și voi, dar mai ales o știe și Domnul. Lăsați-mă deci să-mi duc jalea singur înaintea Lui. Poate că El se va îndura de mine și îmi va face bine în locul pedepselor de azi.“

 

David a fost „împăratul de pe poziția a doua“. El a preluat dela Samuel această convingere. Lucrul acesta a fost adevărat toată viața lui, până și în ceasul când îi încredințează domnia fiului său, Solomon:

 

„Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel“ (1 Cron. 28:5).

 

Una din împrejurările în care David a fost aproape de a călca principiul subordonării pentru a-și face dreptate singur a fost episodul cu scandalagiul Nabal (1 Sam. 25). Și atunci însă, Dumnezeu l-a mustrat prin Abigail, nevasta lui Nabal și David s-a grăbit să asculte:

 

,,Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Sam. 25:30-31).

 

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ (1 Sam. 25:32-33).

 

Unul din contemporanii noștri a redus filosofia de viață a lui David la următoarele două afirmații:

 

Afirmația #1: Numai Dumnezeu conduce lumea.

Afirmația #2: Eu nu sunt Dumnezeu.

 

Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar da seama de aceste două mari și practice adevăruri!

 

David a răspândit această atitudine în popor. Preocuparea lui pentru aceasta se vede până și din grija cu care nu i-a lăsat ca ei să-i scrie cântarea pentru „ziua împăratului“, ci el însuși le-a spus ce să-i cânte (Psalmul 20). Observați cum se așează „pe poziția a doua“, cel pe care oamenii erau ispitiți să-l considere pe poziția întâi:

 

(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.)

 

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,

să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfânt,

şi să te sprijinească din Sion!

Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare,

şi să primească arderile tale de tot!

 

(Oprire.)

 

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima,

şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta,

şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.

Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!

Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,

şi-i va răspunde din ceruri,

din locaşul Lui cel Sfânt,

prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

 

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;

dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Ei se îndoaie şi cad;

dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul,

şi ascultă-ne când Te chemăm!

 

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

 

 

/////////////////////////////////////////////

DAVID – Om după inima lui Dumnezeu

Autor: Dorina Madaras   

ReferințeFaptele apostolilor 13:22

Toți cei care cunosc Biblia, ştiu că David a fost un om măreț. Însă, măreția lui nu era în vitejia lui, deși era foarte curajos. Nu a fost în bătăliile pe care le-a câștigat, deși a câștigat multe. Nu era în gloria domniei sale, deși avea parte de slavă. Era în dorința lui de a se supune voinței lui Dumnezeu și de a-și umili inima în pocăință atunci când a păcătuit.

 

În Scriptură, nu există nici un împărat ca David, care să fie ca lumina ochiului lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu a avut o afecțiune deosebită pentru omul acesta, care a fost pe parcurs descris de Domnul, ca fiind „om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele 13:22)

 

Poate unii sânt uimiți de faptul că Dumnezeu la considerat pe David „om după inima Lui”, deşi a comis păcate îngrozitoare, ca adulter, minciună și omor! Totuşi, relația între David și Dumnezeu este cel mai bine înțeleasă prin lentila harului!

 

Învățăm multe despre caracterul lui David în cartea Psalmilor, deoarece vorbeşte deschis despre viața lui, şi chiar se lasă analizat de toți cititorii. Viața lui David a fost un portret al succesului și al eșecului. Biblia evidențiază faptul că David era pe departe un om perfect. Dar ceea ce-l făcea pe David mai deosebit ca ceilalți este că inima lui era îndreptată spre Dumnezeu.

 

Pentru a înțelege de ce David a fost un om după inima lui Dumnezeu, trebuie să vedem ce caracteristici avea, să se califice pentru o astfel de descriere exaltedă. 

 

IUBEŞTE PE DOMNUL

 

➡️️️ „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” (Psalmul 18:1)

 

➡️ „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui. Voi face din Tine bucuria și veselia mea, voi cânta Numele tău, Dumnezeule Preaînalt.” (Psalmul 9:1-2)

 

ASCULTĂTOR

 

➡️ Domnul l-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit astfel: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele 13:22)

 

➡️ Domnul i-a răspuns: „Suie-te.” David a zis: „Unde să mă sui?” Și Domnul a răspuns: „La Hebron.” David s-a suit acolo… (2 Samuel 2:1-2)

 

➡️ „Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta și s-o ţin din toată inima mea!” (Psalmul 119:34)

 

➡ „Voi păzi Legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie.” (Psalmul 119:44)

 

CREDINCIOS

 

➡️ David a zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean.” (1 Samuel 17:37)

 

➡️ David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă și cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele… şi tot pământul va ști că Israel are un Dumnezeu. Și toată mulţimea aceasta va ști că Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului.” (1 Samuel 17:45-47)

 

➡️ „Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică? (Psalmul 27:1)

 

SMERIT

 

➡️ „Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare.” (Psalmul 62:9)

 

➡️ „Ai milă de mine, Doamne, căci sunt în strâmtorare: faţa, sufletul și trupul mi s-au topit de întristare; mi se sfârșește viaţa în durere și anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele și-mi putrezesc oasele!” (Psalmul 31:9-10)

 

DEPENDENT DE DUMNEZEU

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să mă duc și să bat pe filistenii aceștia?” David a întrebat iarăși pe Domnul, şi Domnul i-a răspuns: „Scoală-te și coboară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.” (1 Samuel 23:2,4)

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?” (1 Samuel 30:8)

 

➡️ David a întrebat pe Dumnezeu zicând: „Să mă sui împotriva filistenilor, și îi vei da în mâinile mele?” (1 Cronici 14:10)

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” (2 Samuel 2:1)

 

IUBITOR DE CUVÂNTUL DOMNULUI

 

➡️ „Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc. Îmi întind mâinile spre poruncile Tale, pe care le iubesc, și vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale.” (Psalmul 119:47-48)

 

MULȚUMITOR

 

➡️ „Îmi spăl mâinile în nevinovăţie și așa înconjor altarul Tău, Doamne, ca să izbucnesc în mulţumiri și să istorisesc toate minunile Tale.” (Psalmul 26:6-7)

 

SA POCĂIT DE PĂCATE

 

➡️ „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ‘Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! ‘ Și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmul 32:5)

 

➡️ „Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!” (Psalmul 25:11)

 

➡️ David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Și Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri.” (2 Samuel 12:13)

 

➡️ „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăţește-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta.” (Psalmul 51:1-4)

 

RESPECT FAȚĂ DE DOMNUL

 

➡️ „Îmi spăl mâinile în nevinovăţie și așa înconjor altarul Tău, Doamne… ” (Psalmul 26:6)

 

➡️ „După aceea, inima îi bătea, pentru că tăiase colţul hainei lui Saul. Și a zis oamenilor săi: „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.” (1 Samuel 24:5-6)

 

MILOS

➡️ Împăratul David a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?” Și Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare.” David a zis: „Unde este?” Și Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir.” Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, şi Mefiboșet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ și s-a închinat. David a zis: „Mefiboșet! Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău Saul, și vei mânca totdeauna la masa mea.” (2 Samuel 9:3-7)

 

RĂBDĂTOR

 

➡️ „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduinţa Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineaţa.” (Psalmul 130:5-6)

 

IMPLICAT ÎN LUCRAREA DOMNULUI

 

➡️ David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului Dumnezeului meu. Iată, prin străduinţele mele, am pregătit pentru Casa Domnului o sută de mii de talanţi de aur, un milion de talanţi de argint și o mulţime de aramă și de fier care nu se poate cântări, căci este foarte mult; am pregătit, de asemenea, lemne și pietre și vei mai adăuga și tu.” (1 Cronici 22:7,4)

 

În concluzie, David a fost un om după inima lui Dumnezeu pentru că avea o dorință profundă de-a face voia Lui, de-a face „totul” ce Dumnezeu a cerut de la el. David a demonstrat o credință absolută în Dumnezeu și a fost pe deplin conștient de faptul că Dumnezeu a fost în controlul vieții sale. David știa de la începutul vieții că trebuia să aibă încredere și să se supună lui Dumnezeu!

 

David a avut o relație foarte apropiată cu Dumnezeu! El a depins de El în toate lucrurile. L-a implicat pe Domnul în toate lucrurile. Şi s-a consultat cu El în toate lucrurile! Mai mult de atât, David a fost dependent de caracterul lui Dumnezeu şi nu de al său. David știa că el a fost ales de Domnul din cauza dragostei abundente și nemeritate a Lui, aşadar știa că el va fi iertat și sprijinit numai de Domnul. Deaceea el apela însăși direct la caracterul lui Dumnezeu. În timpul vieții sale, David a apelat numai la Dumnezeu, pentru ca onoarea şi favoarea lui Dumnezeu să rămână asupra lui: „Păzește-mă ca lumina ochiului, ocrotește-mă, la umbra aripilor Tale. .” (Psalmul 17:8) „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Psalmul 51:10-11)

 

David a fost cu adevărat recunoscător Domnului pentru tot ce făcuse pentru el și pentru tot ce avea. Viața lui David a fost marcată cu momente de mare pace și prosperitate, precum și momente de frică și disperare, dar în toate circumstanțele vieții, el nu a uitat niciodată să-i mulțumească Domnului pentru tot!  

 

Da, credința lui David a fost testată pe nivel uriaş și a eșuat uneori. Deşi era un om cu teamă de Dumnezeu, David a comis păcate grave – adulter, minciună și ucidere. El a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și a recunoscut acest lucru, s-a căit, dar recunoscând păcatul și cerând iertare este doar o jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate este pocăință, şi David a făcut asta. El şi-a jelit păcatele, sa pocăit cu adevărat, a căutat iertare și a primit iertare deplină de la Domnului! Chiar şi cei puternici cad în păcat, nimeni nu-i scutit.   

 

Citind Psalmii scrise de David, nu este greu de observat adorația lui completă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. El a scris în vremuri bune şi grele, și chiar în momente foarte tulburătoare din viața sa. Totuşi, David a menționat de mai multe ori cât de mult iubeşte Cuvântul perfect al lui Dumnezeu și căuta să-l împlinească. Dar nu numai atât! David a „meditat” zilnic asupra Cuvântului lui Dumnezeu, deaceea a şi fost binecuvântat cu o înțelepciune şi pricepere deosebită. Ne-ar face bine nu numai să citim Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne şi gândim la el pe parcursul zilei, pentru că Dumnezeu doreşte să ne gândim la El mereu.  

 

Dacă vrem o relație cu Dumnezeu cum a avut David şi să fim binecuvântați de Dumnezeu ca David, atunci trebuie să cerem harul nemeritat al lui Dumnezeu care a fost dat lui David. Ascultarea trebuie să fie prioritate, dar mai presus de ascultare, toți creștinii ar trebui să-L iubim pe Domnul Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră și cu tot cugetul nostru și pe aproapele nostru ca pe noi însuşi (Luca 10:27). Doar atunci vom fi dispuşi să facem orice pentru Domnul.

 

Ca om după inima lui Dumnezeu, David este un exemplu de urmat şi modul în care trebuie să ne trăim şi noi viața cu Dumnezeu! Domnul să ne ajute să fim oameni după inima Lui, şi ca David, să umblăm înaintea Lui în credincioșie, în dreptate și în curăţie de inimă faţă de Domnul (1 Împăraţilor 3:6). AMIN!

 

https://www.resursecrestine.ro/studii/178565/david-om-dupa-inima-lui-dumnezeu

 

////////////////////////////////////////////

 

 

David și Goliat sunt în Biblie?

 

  https://lwvworc.org/ro/is-david-and-goliath-in-the-bible 

Goliat (/ɡəˈlaɪəθ/ gə-LY-əth) este descris în Cartea biblică a lui Samuel ca un gigant filistin învins de tânărul David în luptă unică . Povestea a indicat inaptitudinea lui Saul de a conduce, deoarece Saul însuși ar fi trebuit să lupte pentru Israel.

 

David și Goliat sunt în Vechiul sau Noul Testament?

Povestea biblică despre David și Goliat se referă la o învățătură creștină cheie din cartea lui Samual din Vechiul Testament . Deoarece a fost scrisă înainte de nașterea lui Isus, această carte este cunoscută și sub numele de Biblia ebraică. Acesta spune povestea a două triburi de oameni, cunoscute sub numele de israeliți și filisteni.

 

Când au apărut David și Goliat în Biblie?

Goliat, (c. secolul al XI-lea î.Hr.) , în Biblie (I Sam. xvii), uriașul filistean ucis de David, care a obținut astfel renume. Filistenii veniseră să facă război împotriva lui Saul, iar acest războinic ieșea zi de zi pentru a provoca o luptă unică.

 

Unde vorbește în Biblie despre David și Goliat?

De data aceasta, filistenii au pus la cale o nouă armă înfricoșătoare: un uriaș pe nume Goliat, care purta o suliță uriașă de bronz ( I Samuel 17:5-7 ). Israeliții erau înghețați de frică – cu excepția tânărului David. Înarmat doar cu o praștie, a cules o piatră din albia unui râu și a aruncat-o în capul lui Goliat.

 

Unde este povestea lui David în Biblie?

Context și surse. Dovada principală pentru cariera lui David constă în mai multe capitole din cărțile 1 și 2 Samuel din Biblia ebraică (Vechiul Testament). Lui i se atribuie și Psalmii, un tribut adus abilității sale legendare de poet și imnod.

 

Biblia – David și Goliat

 

S-au găsit 45 de întrebări conexe

Ce a spus Isus despre David?

Biblia îl numește pe David „ un om după inima lui Dumnezeu” de două ori. Prima dată a fost de Samuel, care l-a uns ca succesor al regelui Saul, „Dar acum împărăția ta nu va continua. Domnul și-a căutat un om după inima Sa” (1 Sam. 13:14).

 

Câți ani avea David când l-a ucis pe Goliat?

David avea în jur de 15 ani când Samuel l-a uns rege în mijlocul fraților săi. Cât timp a trecut după ce David a fost uns și uciderea lui Goliat nu este clar. Avea între 15 și 19 ani când Jesse l-a trimis la luptă pentru a-și verifica frații.

 

De ce nu se temea lui David de Goliat?

Goliat” dacă David s-ar fi certat cu degetul gol cu ​​uriașul și l-ar fi bătut cu mâinile goale. David nu era speriat pentru că nu avea de gând să lupte corect . … David nu se lupta cu un uriaș, el își folosea abilitățile de păstor pentru a ucide un filistean așa cum ar ucide un urs sau un leu care își urmărea oaia.

 

Care este morala poveștii lui David și Goliat?

David știa că mărimea nu contează, contează INIMA, CURAJUL și ANGAJAMENTUL . Poți aplica același principiu și același nivel de gândire vieții tale și provocărilor cu care te confrunți. Gândește-te mai mare decât provocarea, fii mai mare decât obstacolul și acționează ca și cum ți-ar fi imposibil să nu eșuezi.

 

Cât de înalt era David în povestea biblică David și Goliat?

Totuși, 6 picioare și 9 inci era extrem de înalt acum 3.000 de ani. David era un tânăr, așa că poate avea mai puțin de 5 metri înălțime, într-un dezavantaj enorm în orice meci de forță fizică. Goliat a fost un campion filistean, luptând pentru a domina teritoriul.

 

Ce le-a spus Goliat israeliților?

Le-a spus să aleagă un bărbat care să lupte cu el. Nimeni nu a vrut să se lupte cu uriașul. Goliat le-a strigat în fiecare dimineață și în fiecare noapte timp de patruzeci de zile . Niciunul dintre israeliți nu s-a luptat cu el.

 

Cât de înalt era uriașul Goliat?

Goliat, Gittitul, este cel mai cunoscut gigant din Biblie. El este descris ca „un campion din tabăra filistenilor, a cărui înălțime era de șase coți și o palmă ” (Samuel 17:4).

 

Ce a spus David înainte de a-l ucide pe Goliat?

David a zis filisteanului: „ Tu vii împotriva mea cu sabia, sulița și sulița, dar eu vin împotriva ta în numele Domnului Atotputernicului, Dumnezeul oștirilor lui Israel, pe care l-ai sfidat . În prezent, Domnul îl va înmâna. tu la mine, te voi lovi și îți voi tăia capul.

 

Câte soții a avut David?

David a fost căsătorit cu Ahinoam, Abigail, Maacha, Haggit, Abital și Egla în cei 7-1/2 ani în care a domnit la Hebron ca rege al lui Iuda. După ce David și-a mutat capitala la Ierusalim, s-a căsătorit cu Bat-Șeba. Fiecare dintre primele șase soții ale sale i-a născut lui David un fiu, în timp ce Bat-Șeba i-a născut patru fii.

 

Cu cine a fost căsătorit regele David?

David s-a căsătorit cu văduva Bat-Șeba , dar primul lor copil a murit ca pedeapsă de la Dumnezeu pentru adulterul lui David și uciderea lui Urie. David s-a pocăit de păcatele sale, iar Bat-Șeba l-a născut mai târziu pe Solomon.

 

De ce a luat David 5 pietre?

Și totuși, David a ridicat 5 pietre (1 Samuel 17:40). De ce? … Abilitățile și abilitățile lui David, pe care le-a învățat singur, i-au oferit un avantaj neașteptat față de inamicul său . Cu alte cuvinte, David a fost favorit tot timpul.

 

Ce putem învăța de la David?

David este ales să fie rege pentru că are ceea ce Saul nu are: o inimă pentru Dumnezeu. … Inima lui David pentru Dumnezeu îl pregătește pentru a fi folosit de Dumnezeu. CV-urile noastre impresionante nu sunt cele care ne fac folositori în împărăția lui Dumnezeu. Prima lecție pe care o învățăm din viața lui David este importanța cultivării unei inimi pentru Dumnezeu mai presus de orice .

 

De ce a fost numit Isus Fiul lui David?

Matei începe prin a numi pe Isus fiul lui David, indicând originea sa regală , și, de asemenea, fiul lui Avraam, indicând că el era israelit; ambele sunt expresii de bază, în care fiu înseamnă descendent, amintind de promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui David și lui Avraam.

 

De ce a crezut David că îl poate învinge pe Goliat?

Dar, Dumnezeu nu minte niciodată și El este atotputernic, ceea ce înseamnă că El este atotputernic și își poate ține întotdeauna Cuvântul. Prin urmare, David știa sigur că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară prin sabia lui Goliat .

 

Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu lui David?

Legătura cu Hristos: Dumnezeu i-a făcut lui David o promisiune. El i-a spus lui David că fiecare rege viitor al lui Israel va veni din familia lui David și că împărăția lui David va dura pentru totdeauna . Dumnezeu și-a ținut promisiunea trimițându-l pe Fiul Său, Isus, să fie unul dintre descendenții lui David.

 

Ce sa întâmplat cu David în David și Goliat?

David aruncă o piatră din praștie și îl lovește pe Goliat în centrul frunții , Goliat cade cu fața la pământ, David îi taie capul. Filistenii fug și sunt urmăriți de israeliți „până la Gat și la porțile Ecronului”.

 

De ce nu a folosit David armura lui Saul?

David era confortabil să refuze oferta regelui Saul pentru că se cunoștea pe sine – punctele forte și limitările lui. Știa că nu se poate lupta cu Goliat purtând o armură și mânuind o sabie. Nu fusese instruit să folosească aceste echipamente. … Această încercare de a-l ajuta pe David s-a bazat pe experiența și expertiza lui Saul ca soldat.

 

Cine este primul rege din Biblie?

Saul, ebraic Shaʾul, (înflorit în secolul al XI-lea î.Hr., Israel), primul rege al Israelului (c. 1021–1000 î.Hr.). Conform relatării biblice găsite în principal în I Samuel, Saul a fost ales rege atât de judecătorul Samuel, cât și prin aclamații publice.

 

Cine a fost cel mai tânăr rege din Biblie?

Ioas avea șapte ani când a început domnia lui și a domnit 40 de ani. (2 Regi 12:1,2 Cronici 24:1) El a fost succedat de fiul său, Amazia din Iuda.

 

https://lwvworc.org/ro/is-david-and-goliath-in-the-bible

 

////////////////////////////////////////////

 

Cap. III – Conflict cu uriașii

Lecția practică: Doar pentru că încă n-a făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate!

Text: 1 Samuel 17

 

David a fost catapultat în popularitate și faimă după ce l-a ucis cu o simplă praștie și cu o piatră pe Goliat, uriașul din fața căruia se ascundeau toți cei din tabăra lui Israel. Până și împăratul Saul a căutat să-l descurajeze pe David, spunându-i că este prea tânăr ca să se lupte cu un astfel de războinic renumit.

 

David a fost singurul care a crezut că până și cel mai mare războinic poate fi răpus cu o piatră bine țintită, mai ales atunci când îl ai pe Dumnezeu de partea ta. Credința nu este împotriva rațiunii, ci dincolo de limitele rațiunii, o continuare a ei. Unde ceilalți au văzut un adversar de mărime impresionantă, David a văzut o țintă imposibil de ratat. Unde ceilalți s-au comparat pe ei înșiși cu Goliat, David l-a comparat pe Goliat cu atotputernicul Dumnezeu.

 

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre“ (1 Samuel 17:45-47).

 

 

Saul era convins că într-o asemenea înfruntare, David trebuie să poarte și el o armură. Așa se făcea la război. Armura lui Goliat cântărea aproximativ 100 kg. Supus, David a încercat să poarte armura dată de Saul, dar a ales calea nebătătorită: să meargă la luptă cu straiele lui obișnuite:

 

„Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu o platoşă. David a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea. Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului“ (1 Samuel 17:38-40).

 

O asemenea îndrăzneală nu se mai văzuse! Intrigat, Goliat a râs de David:

 

„Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?” (1 Samuel 17:43).

 

În auzul tuturor, David a proclamat atunci o strategie nouă, nemaiauzită pentru luptă:

 

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.” (1 Samuel 17:45-47).

 

Opinia publică este o forță teribilă care ne strivește. S-ar cuveni să ne gândim că ea nu este câteodată decât ignoranța individuală ridicată la puterea unei mulțimi. Nimic mai mult!

 

Discursul limbut rostit de Goliat în fiecare dimineață a avut efectul crivățului: le-a înghețat evreilor sângele în vine. Nu s-a mai auzit cântec și ceea ce este și mai grav, nu s-a mai auzit nici măcar o singură rugăciune. Tirada batjocoritorului a coborât întunerecul în mințile și inimile oamenilor din tabăra lui Saul. O paralizie păguboasă i-a cuprins pe toți oștenii din armata Domnului.

 

David a fost un războinic cu o atitudine nouă. El s-a ridicat deasupra tacticii militare a forțelor armate incluzându-L în luptă pe Însuși Dumnezeu. Așa ceva nu mai fusese făcut de mult. Era de domeniul legendelor din timpurile străvechi. Ceea ce credem despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre noi înșine. Credința în Dumnezeu vede invizibilul, crede incredibilul și primește ca răsplată imposibilul. Ceea ce credem determină cum ne comportăm, iar amândouă împreună determină ce devenim.

 

Fii ca David! Asta nu înseamnă să-ți cumperi o praștie și să te duci la râu ca să aduni pietre. Înseamnă să nu te lași modelat de opinia publică, de glasul majorității, de obsesia rutinei. Exemplul lui David a fost molipsitor. Alți oameni din Israel i-au omorât pe ceilalți uriași care mai rămăseseră în țară (2 Sam. 21:15-22; 1 Cronici 11:23; 20:6).

 

Dwaight L. Moody descrie trei feluri de credință în Isus Christos; credința care se chinuiește, care se poate asemăna cu um om care se zbate în valurile furtunii; credința care se agață, asemănătoare cu naufragiatul care, înotând, a ajuns să se apuce cu o mână de marginea bărcii, și credința liniștită, care se aseamănă cu cel care s-a urcat deja în barcă, s-a odihnit puțin și acum este gata să dea o mână de ajutor pentru salvarea altora.

 

„La noi întotdeauna s-a făcut așa!“ a stins multe duhuri și a rupt elanul multora. Nu fii una dintre victime. Fii un deschizător de drumuri. Doar pentru că n-a mai făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate. Credința este pasărea care vede lumina înainte de ivirea zorilor.

 

Marile invenții ale științei, marile progrese ale omenirii, marile descoperiri au fost făcute de oameni care au gândit asemenea lui David și nu s-au luat după vuietul mulțimii.

 

Iată doar câteva exemple din istorie:

 

Împotriva vaccinărilor

Reacția specialiștilor în medicină față de experimentările Dr. Edward Jenner de a dezvolta un vaccin pentru variolă (1796):

 

… S-a dovedit că o injectare de felul celei practicate de Jenner îl va face pe om să aibe o față ca de vacă, iar toți cei care vor fi „vaccinați“ (derivat de la termenul latin vacca, românește vacă) vor ajunge să aibă păr peste tot și vor mugi ca vacile.

 

Împotriva zborului aviatic

Opinia oamenilor de știință publicată în ziarul New York Times cu o săptămână înainte ca frații Wright să reușească primul zbor:

 

„…Nădăjduim că domnul profesor Langley nu-și va pune în pericol renumele științific binemeritat continuând să-și risipească banii și timpul în astfel de experiențe cu aparate de zburat. Viața este scurtă și el este capabil să slujească umanitatea incomparabil mai mult dacă se va ocupa cu lucruri serioase, nu încercând să zboare … Pentru oameni studioși și dotați cu spirit de cercetare de talia lui Langley există ocupații mul mai folositoare.”

 

Source: New York Times, Decembrie 10, 1903, pagina editorială.

 

„În afara încercării de a demostra imposibilul, nu există probabil nici un exemplu mai bun al tendinței speculative care îl poartă pe om până la limita himerelor decât ​​încercările sale de a imita păsările pentru a zbura cu succes prin aer. Niciodată și nicăieri n-a stăruit mai mult omul „împotriva tuturor evidențelor“ ca în domeniul dovedirii că se poate zbura cu balonul sau cu vreo mașină zburătoare.

 

„ … Dacă omul va reuși să construiască o mașină suficient de mică pentru a zbura și suficient de mare pentru a se așeza în ea, atunci, încercând să construiască o mașină mai mare, se va găsi limitat de greutatea materialelor folosite în aceeași măsură pe care o are și natura. De aceea ființele care reușesc să zboare sunt insecte și păsări de foarte mici dimensiuni.

 

„ … nu există nici o bază pentru speranțele înflăcărate și declarațiile optimiste făcute cu privire la siguranța utilizării cu succes a balonului dirijabil sau a mașinii zburătoare, sau a ambelor, pentru transportul comercial sau ca armă de război și ar fi o mare o greșeală, indiferent dacă este intenționată sau neștiută, să conducă oamenii și poate guvernele în acest moment să creadă contrariul; … „

 

Source: Melville, Rear Admiral George W. The Engineer and the Problem of Aerial Navigation. North American Review, December 1901. pp. 820, 825, 830-831.

 

Opinia publică împotriva construirii de canale de navigație

„Ideea canalului Panama este depășită și abandonată, iar natura în manifestările ei vor mătura curând orice urmă a investițiilor de muncă și de finanțe ale francezilor“.

 

https://us02web.zoom.us/j/206879316.

 

Source: The Scientific American. Scientific American, Ianuarie 1941, p. 4.

 

Opinia publică împotriva folosirii curentului alternativ

„Nu există niciun motiv care să justifice utilizarea curenților de înaltă tensiune și a curenților alternativi, fie în sens științific, fie în sens comercial. Acestea sunt utilizate exclusiv pentru a reduce investițiile în sârmă de cupru și în proprietăți imobiliare.” ,,… Dorința mea personală ar fi să interzic în totalitate utilizarea curenților alternativi. Sunt inutili, deoarece sunt periculoși … Prin urmare, nu văd nicio justificare pentru introducerea unui sistem care nu are niciun element de permanență și toate elementele periculoase pentru viață și bunuri „. „… M-am opus mereu sistemelor de iluminat electric de înaltă tensiune și alternativ … nu numai din cauza pericolului, ci din cauza fiabilității lor generale și a inadecvării lor pentru orice sistem general de distribuție.”

 

Source: Edison, Thomas A. The Dangers of Electric Lighting, North American Review, November, 1889. pp.630, 632, 633.

 

Împotriva dezvoltării becului incandescent

Sir Arthur Preece, inginer șef la British Post Office, said in 1878:

 

„… Fărâmițarea luminii electrice este un absolut „ingnis fatuus“, o excrocherie sau o înșelare.”

 

Source: Clarke, Arthur C. Profiles of the Future. New York, Harper and Row, 1962. p. 2.

 

Folosul luminii electrice pentru scopuri casnice:

 

„… NU cred că există nici cea mai mică șansă ca electricitatea să facă competiție în scopuri casnice cu gazul lampant.”

 

Source: Remarks of Mr. Keates, Minutes of Evidence Taken before the Select Committee on Lighting by Electricity in Report from the Select Committee on Lighting by Electricity. London, House of Commons, 1879. p. 146.

 

Împotriva experiențelor făcute de domnul Ford cu mașinile cu combustie internă:

„… Experimentele mele cu motor pe gaz nu au fost mai populare cu președintele companiei decât primele mele înclinații mecanice cu tatăl meu. Angajatorul meu nu s-a opus experimentelor – doar experimentelor cu motor pe gaz. Încă îl mai pot auziți spunând: „Electricitate, da, asta urmează. Dar gazul – nu.”

 

„Compania Edison mi-a oferit superintendența generală a companiei, dar numai cu condiția să renunț la motorul pe benzină și să mă dedic la ceva cu adevărat util”.

 

Source: Ford, Henry. My Life and Work. New York, Doubleday, Page and Company, 1922. pp. 34-35.

 

Împotriva faptului că Galileo a descoperit că Jupiter are o lună care orbitează în jurul planetei

Profesorii aristetolieni contemporani cu Galileo s-au pronunțat împotriva descoperirii:

 

„Lunile lui Jupiter nu pot fi văzute cu ochiul liber și n-au nici o influență asupta pământului. Sunt complet nefolositoare. Prin urmare, ele nu există”.

 

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 43.

 

Împotriva iluminatului stradal cu lămpi cu gaz (pe la începutul anilor 1800)

Ideea a fost ridiculizată într-o poezie:

 

Mulțumim cerului că a plasat luna și soarele

Destul de sus

Ca niciun măgar să nu poată să sufle

Și să le stingă pentru a ne da lumina de la lampa cu gaz.“

 

Mai bine ar încerca să lumineze Londra

Cu o felie de lună.

 

Source: Murdock, Alexander. Light Without a Wick, a Century of Gas- Lighting, 1792-1892. Glasgow, Scotland, University Press, 1892. p. 45.

 

Împotriva construirii autostrăzilor

„Construcția reală a drumurilor dedicate autovehiculelor nu este pentru viitorului apropiat, în ciuda numeroaselor zvonuri în acest sens.”

 

Source: Harpers Weekly, August 2, 1902. p. 1046sa

 

Împotriva ideii doctorului Harvey despre circulație a sângelui

John Aubrey, un contemporan, a scris această relatare ca răspuns la lucrarea William Harvey la publicarea în 1628 a cărții sale „De Motu Cordis” în care a descris descoperirea circulației sângelui: „ … L-am auzit pe Harvey spunând că, după ce și-a publicat studiile s-a concentrat cu totul experimentelor. Și toți medicii erau împotriva lui. Știam câțiva medici din Londra care nu ar fi dat doi bani pentru unul dintre medicamentele sale. „

 

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 75.

 

Opposition to inoculation

Reaction from the English medical profession to Dr. Edward Jenner’s experiments in developing a vaccine for small-pox (1796):

 

Source: Butler, R. R. Scientific Discovery. London, English Universities Press, Ltd., 1947. p. 100.

 

Împotriva folosirii anesteziei

Faimosul chirurg Alfred Velpeau a scris în 1839:

 

„Desființarea durerii în operație este o himeră. Este absurd să o căutăm. „Cuțit ”și „durere ”sunt două noțiuni din chirurgie care trebuie asociate pentru totdeauna în conștiința pacientului. La această combinație obligatorie, va trebui să ne adaptăm, nu să o înlocuim. „

 

Source: Gumpert, Martin. Trail-Blazers of Science. New York, Funk and Wagnalls Company, 1936. p. 232.

 

Împotriva înlocuirii arcului cu pușca

În 1591 Colonelul Sir John Smyth i-a sfătuit pe cei din the British Privy Council:

 

„ … Arcul este o armă simplă. Armele de foc sunt lucruri foarte complicate, care se strică mereu din tot felul de motive … pușca este o armă foarte grea și îi obosește pe soldați în marș. Un mușchetar poate trage spre inamic, dar numai o dată la două minute. „

 

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 101.

 

Împotriva mitralierelor în armată

„Generalul de brigadă Baker-Carr, primul comandant al școlii de mitraliere a armatei britanice din Franța a scris această relatare despre antipatia comandanților tradiționali ai batalionului pentru mitralieră (1914):

„Ce să fac astăzi cu mitralierele, domnule?“ ar fi întrebarea frecventă a ofițerului însărcinat cu strategia de luptă.

„Luați lucrurile astea afurisitele într-o parte și ascundeți-le!” a fost răspunsul obișnuit.

 

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 160.

 

Împotriva ideii că avioanele ar putea scufunda vapoare

1. S. Rear-Admiral Clark Woodward (1939):

 

„cât despre ideea că avioanele ar putea scufunda un vapor cu o bombă, așa ceva este imposibil.”

 

Franklin D. Roosevelt, Assistant Secretary of the Navy (1922):

 

„Ziua cuirasatului nu a trecut și este foarte puțin probabil ca un avion sau o formație de avioane să poată scufunda o flotă de nave marine în condiții de luptă este dea dreptul caraghioasă.”

 

Source: Woods, Ralph L. „Prophets Can Be Right and Prophets Can Be Wrong.” American Legion Magazine, October 1966. p. 29

 

Opinia publică s-a împotrivit și atunci când a fost vorba de introducerea telegrafului, a radioului, de folosirea locomotivei cu abur și ne necesitatea liniilor ferate și a multor alte biruințe fără care nici nu ne-am închipui să trăim astăzi. Și ca să punem cireașa pe tort, știați că marele deschizător de drumuri, Albert Einstein s-a coalizat și el cu opinia publică împotriva celor care pledau pentru folosirea energiei nucleare?

 

După ce Enrico Fermi a descoperit ca dacă bombardezi uraniul cu neutroni, el se descompune în particole mai mici, eliberând o uriașă cantitate de energie, Einstein făcea în Pittsburgh Post-Gazette, la data de 29 Decembrie 1934, lurmătoarea afirmație:

 

,,Nu există nici cea mai mică indicație că [energia nucleară] va putea fi obținută vreodată. Ar însemna că atomul ar trebui să fie spulberat după bunul plac.”

 

Cel mai mare pas în calea realizărilor este trecerea de la „Asta mi-ar place să fac“ la „Asta am să fac!“

 

Se spue că în lume există trei feluri de oameni: pesimiștii, care spun că „nu se poate“, optimiștii care spun că „se poate“ și cei harnici și credincioși care spun „am făcut“.

 

Mărturisesc sincer că m-am luptat cu pesimismul introvert foarte mulți ani și Dumnezeu a trebuit să mă surprindă ca să se întâmple ceva măreț în jurul meu. Biografia lui David este un subiect de studiu continuu pentru mine. Pe lângă el am o culegere bogată de maxime și cugetări pe care le recitesc la răstimpuri. Vă ofer pe cele de la topicul „optimism“. În care dintre ele te regăsești tu?

 

„Optimism“

În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează ,,vezi rândunelele se duc”.

 

Unii oameni sunt nemulțumiti că trandafirii au spini;

eu sunt fericit că trandafirul cu spini are flori așa de frumoase.

 

Optimistul găsește o ocazie în fiecare situație dificilă.

Pesimistul găsește ceva dificil în orice ocazie.

 

Un pesimist este unul care, atunci când trebuie să aleagă dintre două lucruri rele, le alege pe … amândouă!

 

Un manager deștept angajează optimiști ca vânzători

și pesimiști la departamentul de credit.

 

Dacă și tu îți pierzi încrederea în tine, votul va fi în sfârșit unanim.

 

Nefericirea n-a inventat niciodată nimic.

 

Sunt oameni care Îl critică pe Dumnezeu pentru că a pus spini pe tulpina trandafirilor; alții Îi mulțumesc că a pus trandafirii pe ramurile cu spini.

 

Optimistul zise: „La anul vom cerși cu toții.”

Pesimistul îi răspunse: ,,De la cine?”

 

Optimistul râde ca să uite; pesimistul uită să râdă!

 

Un pesimist tânjește după ziua de mâine ca să poată s-o regrete pe cea de azi!

 

Cel mai exagerat dintre optimiști crede că trăim timpuri extraordinar de frumoase. Pesimistul se teme că s-ar putea să fie adevărat.

 

Iată un punct în care optimistul și pesimistul se întâlnesc: optimistul se bucură că trăiește în cea mai bună lume cu putință, pesimistul se teme că … așa este.

 

Când miroase florile, pesimistul se uită în jur după o … înmormântare!

 

Nu te teme niciodată de umbre; ele arată că undeva strălucește o … lumină!

 

Pesimistul suferă de rău de mare în toată călătoria vieții.

 

Nu fii prea optimist! Este imposibil să zâmbești și să fluieri în același timp.

 

Un pesimist n-are motor, un optimist n-are frână.

Un om de succes are motorul unui optimist și frâna de mână a unui pesimist.

 

Pesimistul suflă în lumânare ca să vadă cât de întunerec este.

 

Sunt oameni care se pregătesc atât de minuțios pentru zilele ploioase

că nici nu se pot bucura de zilele senine.

 

Există două feluri de oameni: cei care cred că există două feluri de oameni

și cei care cred că … nu este chiar așa de simplu.

 

Nu există doi oameni la fel; și fiecare din ei se bucură de aceasta.

 

Privind la focul care-i mistuia laboratorul în valoare de câteva milioane de dolari, Thomas Edison a murmurat spre un angajat de lângă el: ,,Este ceva bun și în asta. A dispărut urma atâtor experiențe nereușite!”

 

https://scripturile.wordpress.com/2020/10/11/cap-3-conflict-cu-uriasii/

 

////////////////////////////////////////////

Devotional – O viata de evlavie si recunostinta

 

„Bucurați-vă întotdeauna, rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5: 16-17). Copiii lui Dumnezeu ar trebui să se bucure de El în orice moment și în orice circumstanță. Bucuria nu este alegerea noastră; este porunca lui Dumnezeu! Dacă tratăm aceste cuvinte ca pe o opțiune, subminăm imperativul lui Dumnezeu pentru noi.

 

Până când Dumnezeu nu va fi desfătarea noastră, El nu va avea cu adevărat inimile noastre. Există trei pași care ne vor ajuta să ne menținem bucuria în Mântuitorul nostru:

 

• Lasă deoparte orice obstacol care interferează cu bucuria!

 

• Convingeți-vă că bucuria este necesară!

 

• Exersează ce înseamnă să te bucuri întotdeauna!

 

Cu siguranță acest lucru nu va fi ușor și uneori vei crede că nu are sens. Indiferent dacă lumea se clatină sau stă în picioare, dacă pierdem sau păstrăm totul chiar și pe cei mai scumpi oameni, Domnul însuși rămâne sursa satisfacției noastre. „Domnul să-ți fie desfătarea și El îți va da tot ce-ți dorește inima” (Psalmul 37:4).

 

Dumnezeu a creat un loc în inima copiilor Săi pentru bucurie. Acest loc va fi umplut cu ceva, fie cu jucăriile și dorințele de realizare și împlinire lumească, fie cu lucruri cerești ale Creatorului. Întotdeauna vor exista pofte carnale, care ne vor ademeni departe de Dumnezeu. „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (Iacov 1:14).

 

Cei care au avut o natură nouă, divină, pusă în ei de Dumnezeu, nu mai sunt mulțumiți de lucrurile lumii. O schimbare de inimă implică o schimbare a dorinței – o inimă curată, care tânjește după ceea ce dorește Dumnezeu. „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă” (Psalmul 33:1).

 

O latură practică a bucuriei este că nu poate fi susținută dacă nu este exercitată continuu. Nu neglijați acest mare aspect al mântuirii lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva acesta să se ofilească atât de mult, încât îți va fi greu să cânți cântări de dragoste pentru Isus. Dar punerea în practică constantă a acesteia îl va face să fie un liant puternic al sufletului tău, capabil să controleze fiecare emoție. Faceți alegerea astăzi pentru a căuta viața senină a evlaviei și a recunoștinței!

 

© 2019 World Challenge, Inc | All Rights Reserved

https://alfaomega.tv/devotional/11202-devotional-o-viata-de-evlavie-si-recunostinta

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Portretul omului evlavios

THOMAS WATSON

 

Descriere

Cuprins

Fragmente sugestive

Recenzii (0)

Cititorule creştin,

 

Sufletul fiind atât de preţios, iar mântuirea atât de glorioasă, e un semn de cea mai mare prudenţă să ne pregătim pentru lumea de dincolo. E dincolo de orice îndoială că există o moştenire în lumină, şi se afirmă cu toată certitudinea în Sfânta Scriptură că trebuie să existe o potrivire şi o calificare pentru ea (Col. 1:12). Dacă întreabă cineva: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului?”, răspunsul este: „Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată” (Psalm 24:4). Descrierea unei astfel de persoane reprezintă lucrarea tratatului care urmează.

 

Aveţi aici portretul unui om evlavios: priviţi-l reprezentat cu toate trăsăturile sale. Ce lucru rar este evlavia! Ea nu este ceva uşor sau umflat cu aer, ci ceva solid, care implică inima şi duhul. Evlavia constă în armonia exactă dintre principiile şi practica sfântă. O, dacă toţi cei în mâinile cărora va cădea în mod providenţial această carte ar fi îndrăgostiţi de evlavie, astfel încât să o îmbrăţişeze din toată inima! Evlavia e ceva atât de sublim, încât nu poate fi înfăţişată în toată strălucirea şi frumuseţea ei nici dacă ar lua un înger creionul în mână. Evlavia este înţelepciunea noastră. „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea” (Iov 28:28). Practica fără evlavie este nebunie curată. Evlavia este o regină spirituală şi oricine se căsătoreşte cu ea poate fi sigur că are parte de o zestre mare din partea ei. Evlavia are promisiunea vieţii de acum şi a celei de dincolo (1 Tim. 4:8). Evlavia dă siguranţă, da, o biruinţă sfântă în Domnul, şi ce lucru dulce este acesta (Isaia 32:17).

 

Latimer a fost cel care a spus mai demult: „Atunci când stau câteodată singur şi când am o siguranţă clară a stării sufletului meu, când ştiu că Dumnezeu este Dumnezeul meu, pot să râd de toate necazurile mele şi nimic nu mă poate îngrijora”. Evlavia îl aşează pe om în ceruri înainte de a-i veni timpul.

 

Creştine, aspiră după evlavie; este o ambiţie legală. Priviţi la caracteristicile celui sfânt prezentate aici şi nu vă lăsaţi până nu le aveţi pecetluite pe sufletele voastre. Aceasta este marea lucrare care ar trebui să vă ocupe întregul timp şi toate gândurile. Alte speculaţii şi noţiuni interesante nu valorează nimic pentru suflet. Ele sunt ca nişte biscuiţi, pe care sunt imprimate nişte imagini frumoase, care sunt plăcute ochiului, dar care sunt atât de subţiri, încât nu hrănesc. Dar nu vă voi mai ţine mult timp la poartă. Dacă aş fi lărgit porţiunea referitoare la vreuna dintre caracteristicile omului evlavios, partea aceea s-ar fi transformat într-un volum; dar, dorind să trec prin cât mai multe caracteristici, mi-am restrâns pânzele şi am prezentat doar câte un rezumat al lucrurilor. Dacă această operă (oricât de nedigerată) conduce la vreun bine sufletelor, atunci îmi voi fi îndeplinit scopul. Ca Dumnezeul harului să îndeplinească în mod eficace acest lucru va fi rugăciunea celui care este

Slujitorul vostru, cu toată afecţiunea creştină,

THOMAS WATSON

http://www.perlasuferintei.ro/carti/82

///////////////////////////////////////////

Evlavia vs. deprinderea trupească

 

Autor: Maria Nechita   

   ”Căci deprinderea trupească este de puțin folos, pe când –EVLAVIA- este folositoare în orice privință, întrucât ea are făgăduința vieții de acum și a celei viitoare.” 1 Tim. 4:8.

   Eu cred că EVLAVIA este trăirea și umblarea în neprihănirea Domnului Isus Hristos, pe care am primit-o prin har, crezând în lucrarea LUI, terminată la cruce. EVLAVIA este conform Dex: devoțiune, respect, determinare, pasiune, atașament față de cineva. Când ești conștient de justificarea ta prin credință, de neprihănirea lui Isus în tine, de Duhul Sfânt care locuiește în trupul tău, făcându-l Templul LUI, când știi că ești mădular în Trupul lui Hristos, ești ”fiu” de Dumnezeu, ești o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor ales, nu mai poți, deci nu mai poți trăi în deprinderea ta trupească de mai înainte de a-L cunoaște pe Domnul, ci trăiești  neprihănirea lui Isus, în viața ta. Aceasta înseamnă ” EVLAVIE”, când ți-ai luat crucea cu determinare, devoțiune, atașament, respect  și  pasiune și  Îl urmezi pe ISUS, chiar dacă pe drum întâlnești suferințe, încercări, împotriviri și poți întâlni și martiraj pentru EL, dar merită!!  EVLAVIA este folositoare și acum, pentru că în EVLAVIE, Duhul Sfânt rodește roada LUI în noi. ROADA DUHULUI SFÂNT, bogăția slavei LUI în noi și o creștere în cunoștință și autoritate. O viață de odihnă, o viață împlinită, o viață de biruință acum și, și-n  viața viitoare!!

 

   EVLAVIA, ca  practică religioasă, este o deprindere trupească, în care îmi arăt forma de EVLAVIE, prin fapte exterioare, prin vorbire cuvioasă, prin învățături omenești. Pavel zice ”au în adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești.” Col.2:23. Această EVLAVIE nu are nici un preț, nici acum în viața aceasta, nici în cea viitoare. EVLAVIA, atașamentul, devoțiunea, respectul …. fără credința și neprihănirea lui Hristos, nu valorează nimic. Pavel zicea că ”în ce privește Legea, el era fără prihană”, dar când a întâlnit neprihănirea lui Hristos, neprihănirea lui a ajuns o nimica, o pierdere, față de prețul mare al lui Isus Hristos. EVLAVIA câștigată de noi, ar putea egala cumva jertfa Domnului Isus și să avem trecere înaintea lui Dumnezeu prin EVLAVIA noastră?? Când omul are EVLAVIA ca şi câștig al său, are sigur, mulțumirea sinelui său, dar când EVLAVIA este cea în care Duhul Sfânt poate rodi, roada LUI, mulțumirea noastră este pentru Dumnezeu și asta este un mare câștig. EVLAVIA însoțită de mulțumire, pentru gloria Domnului este un mare câștig.

   Evanghelia Domnului Isus Hristos, ne arată clar învățătura care duce la adevărata EVLAVIE, privind țintă la EL și nu la lume cu lucrurile ei.

 

   Mulțumim Isus pentru jertfa Ta și promitem să fim oameni EVLAVIOȘI. Ne luăm crucea şi devotați, atașați de Tine și plini de pasiune pentru cauza Ta pe pământ,  mergem înainte grăbind venirea Ta Isus, cât mai curând.

 

https://www.resursecrestine.org/devotionale/165565/evlavia-vs-deprinderea-trupeasca

 

/////////////////////////////////////////////

 

Disciplina Harului, de JERRY BRIDGES

 

Descriere  

Zilele tale cele mai rele nu sunt niciodata atat de rele incat sa nu poti fi atins de harul lui Dumnezeu. Nu sunt niciodata atat de bune incat sa nu ai nevoie de harul lui Dumnezeu.

Stim ca avem nevoie de har. Intai de toate, fara har n-am veni la Cristos. Dar a fi crestin este mai mult decat doar a veni la Cristos. Inseamna a creste si a deveni tot mai mult ca si Domnul Isus – inseamna urmarirea sfinteniei. Urmarirea sfinteniei este un lucru greu si de aceea trecem de la har la disciplina – si facem deseori o mare greseala.

In cartea sa Disciplina harului, Jerry Bridges ofera o explicatie clara si completa a Evangheliei si ce inseamna sa fii credincios. Exploreaza modul in care acelasi har care ne aduce la credinta in Cristos este harul care ne disciplineaza in Cristos.

 Daca ai incercat vreodata sa intelegi care este rolul tau si care este rolul lui Dumnezeu in cresterea ta ca si crestin, aceasta carte te va incuraja si te va indruma cum sa te odihnesti in Cristos in timp ce urmaresti cu intensitate o viata de sfintenie.

Dr. Jerry Bridges este autor si conferentiar biblic. Dintre cartile scrise de el amintim Urmariti sfintenia, Practicarea evlaviei, Harul care ne transforma, si cea mai recenta, Is God Really in Control?. Jerry lucreaza cu Navigatorii si locuieste impreuna cu sotia sa, Jane, in Colorado.

 

https://www.stephanus.ro/disciplina-harului/

 

///////////////////////////////////////////

 

1Timotei

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartã numele: „Pros Timotheon A” – „Cãtre Timotei – A”. Despre Timotei stim cã a fost un copil nãscut dintr-o cãsãtorie „mixtã” între un tatã grec si o mamã evreicã (Fapte 16:1). Încã din cea mai fragedã pruncie, Timotei a luat cunostintã cu scrierile sfinte evreiesti prin mama lui, numitã Eunice si prin bunica lui, numitã Lois (1 Tim. 1:5; 3:15). S-a convertit cu ocazia primei vizite a lui Pavel la Listra (1 Cor. 4:17; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2). Cu ocazia celei de a doua vizite în Listra, Pavel hotãrãste sã-l ia cu el si-l taie împrejur din pricina iudeilor (Fapte 16:1-3). Este clar cã pînã la ceasul acela, Timotei fusese privit de evrei ca un produs „compromis” al unei cãsãtorii „nelegiuite” si crescut de un tatã care n-a vrut sã respecte asezãmintele traditionale ale religiei evreilor. Crescut de Pavel si ordinat în lucrarea crestinã (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6), Timotei devine colaboratorul si însotitorul apostolului în cãlãtoriile sale prin Troa, Berea, Tesalonic si Corint (Fapte 16 – 18; 1 Tes. 3:1, 2). În timpul celei de a treia cãlãtorii misionare, Timotei lucreazã împreunã cu Pavel sau este trimis ca reprezentant al apostolului în Efes, Macedonia si Corint. Timotei a stat cu Pavel în timpul primei lui detentii la Roma si s-a înapoiat împreunã cu apostolul la Filipi (Filip. 2:19-23). Mai tîrziu, Pavel îl lasã la Efes pentru a supraveghea lucrarea de acolo (1 Tim. 1:3), dar cînd este iarãsi închis, apostolul îl roagã sã vinã alãturi de el la Roma (2 Tim. 4:9, 21). Textul din Evrei 13:23 ne spune cã Timotei însusi a cãlcat pe urmele apostolului gustînd din viata amarã a închisorii.

 

Personalitatea lui Timotei este remarcabilã. Bolnãvicios (1 Tim. 5:23), timid (1 Tim. 1:7) si fãrã experientã (1 Tim. 4:12), el a lucrat cu devotament alãturi de Pavel, dovedind abilitate de predicator, credinciosie de ucenic, rîvnã de apostol si perseverentã de misionar.

 

Autorul: Epistolele pastorale sînt o expresie a grijei apostolului Pavel pentru Biserici si pentru ucenicii pe care el i-a promovat în lucrarea Evangheliei. „Tu dar, copilul meu, întãreste-te în harul care este în Cristos Isus. si ce ai auzit de la mine în fata multor marturi, încredinteazã la oameni de încredere, care sã fie în stare sã învete si pe altii” (2 Tim. 2: 1-2). Extraordinara rãspîndire a crestinismului din primele veacuri poate fi explicatã numai dacã tinem seama cã atunci Biserica se rãspîndea nu prin „teologie”, ca astãzi, ci prin „ucenicie” (Fapte 18:23-28).

 

Data: Pavel scrie aceastã scrisoare în preajma anului 63 d.Cr. la putin timp dupã eliberarea lui din închisoarea de la Roma. Trecuserã 7 ani de cînd apostolul îi avertizase pe presbiterii bisericii din Efes de pericolul „lupilor rãpitori” care se vor strecura în Bisericã si nu vor cruta turma (Fapte 20:29, 30). Temerile apostolului se confirmaserã între timp. Urmasii lui Imeneu si Alexandru, pe care Pavel îi dãduse pe mîna Satanei, ca sã se învete sã nu huleascã (1 Tim 1:20-21) ridicaserã din nou capul (1 Tim. 4:1-3). Acum în Efes era lucrãtor Timotei si Pavel revine în scrisoarea pe care o trimite asupra acelorasi teme discutate cu episcopii Bisericii.

 

Contextul scrierii: Timotei primeste aceste epistole ale lui Pavel în timpul sederii lui în Biserica din Efes. Pavel lucrase cu mult spor în orasul acela si inima lui era legatã tare de credinciosii de acolo. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu în Efes a fost asa de puternicã, iar numãrul convertitilor la crestinism a fost asa de mare încît într-un interval de timp de 50 de ani templele pãgîne au rãmas goale si multe dintre ele au trebuit închise. Iatã ce gãsim scris în cronica din cartea Faptele Apostolilor:

 

„În urmã, Pavel a intrat în sinagogã, unde vorbea cu îndrãznealã. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucruri privitoare la Împãrãtia lui Dumnezeu si cãuta sã înduplece pe cei ce-l ascultau. Dar, fiindcã unii rãmîneau împietriti si necredinciosi, si vorbeau de rãu Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despãrtit pe ucenici de ei, si a învãtat în fiecare zi pe norod în scoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a tinut doi ani, asa cã toti ceice locuiau în Asia, iudei si Greci, au auzit Cuvîntul Domnului” (Fapte 19:8-10).

 

Fãrã îndoialã cã expresia: „toti ceice locuiau în Asia au auzit Cuvîntul Domnului” nu înseamnã cã toti locuitorii Asiei au venit ei însisi la Pavel în Efes sau cã toti s-au înscris în scoala lui Tiran. Rãspîndirea deosebitã a Evangheliei s-a fãcut prin cei pregãtiti de Pavel în acea scoalã a lui Tiran si trimisi apoi sã propovãduiascã mai departe. Tactica lucrãrii lui Pavel a fost sã atingã personal centrele majore din Imperiu si sã instruiascã acolo pe lucrãtorii care sã rãspîndeascã apoi în jur Evanghelia. În vremea aceea nu existau Seminarii si nici scoli teologice. Metoda folositã de apostol pentru multiplicarea numãrului de vestitori ai Evangheliei este descrisã în cea de a doua epistolã cãtre Timotei:

 

„Dar tu, copilul meu, întãreste-te în harul care este în Cristos Isus. si ce ai auzit de la mine, în fata multor marturi, încredinteazã la oameni de încredere, care sã fie în stare sã învete si pe altii” (2 Tim. 2:1-2).

 

Apostolul îl sfãtuieste pe Timotei sã preia tactica lui de lucru si sã „se multiplice” pe sine, instruind lucrãtori care sã poarte mai departe Evanghelia. În textul de mai sus sînt cuprise patru nivele de lucrãtori implicati în lucrarea crestinã:

 

1) Pavel – l-a instruit pe Timotei si pe multi altii („în fata multor marturi”).

 

2) Timotei – este îndemnat sã încredinteze învãtãtura primitã la alti „oameni de încredere”.

 

3) Acesti „oameni de încredere” – vor trebui alesi dupã capacitatea for de a fi „în stare sã învete si pe altii”.

 

4) Acei „altii” necunoscuti încã, dar care se vor integra apoi în aceastã „stafetã nevãzutã” a Evangheliei.

 

Un alt lucru pe care trebuie sã-l spunem despre caracteristicile acelei perioade este faptul cã în vremea aceea Bisericile nu aveau clãdiri afectate tinerii de servicii divine. Grupurile de crestini se întruneau în casele celor credinciosi (Rom. 16:5, 23), în aer liber sau în sãli luate cu chirie (Fapte 8-10). Clãdirile de Biserici au apãrut numai dupã 200 de ani de la moartea lui Pavel, cînd, în urma decretului dat de Constantin cel Mare, a fost încetatã persecutia asupra credinciosilor si crestinismul a devenit religie de Stat. În vremea lui Timotei, existau sute de „Biserici” mici care se adunau prin case (Filimon 2), sub cãlãuzirea unor lideri locali numiti fie „presbiteri”, fie „pãstori”, fie „episcopi” (Fapte 20:17, 28).

 

Continutul cãrtii: Epistolele cãtre Timotei si Tit sînt veritabile cursuri de „teologie pastoralã”. Oricine vrea sã-l aibã pe Pavel drept profesor, poate citi aceste lucrãri ale lui. În vremea aceea, Timotei a functionat ca reprezentant apostolic în Efes si probabil si în alte pãrti ale Asiei. Misiunea lui a fost sã „aseze presbiteri”, sã corecteze învãtãturile gresite si sã supravegheze viata Bisericilor înfiintate de Pavel. Din textul cãrtii reiese clar cã epistola este o continuare a învãtãturilor pe care Pavel i le-a dat lui Timotei prin viu grai (1 Tim. 1:3-4). Scopul urmãrit de Pavel cu colaboratorii sãi mai tineri este exprimat foarte clar în 1 Tim. 3:14-15: „Îti scriu aceste lucruri cu nãdejdea cã voi veni în curînd la tine. Dar dacã voi zãbovi, sã stii cum trebuie sã te porti în casa Dumnezeului celui viu, stîlpul si temelia adevãrului”.

 

Cine citeste cu atentie scrisorile pastorale scrise de Pavel observã foarte repede cã toate sînt un fel de testament al apostolului. Ucenicii lui sînt îndemnati în mod repetat sã „pãstreze” ceea ce le fusese încredintat (1 Tim. 1:18-19; 3:9; 6:14, 20; 2 Tim. 1:13, 14; 2:2). Averea lãsatã de apostol urmasilor sãi este identificatã în 1 Tim. 1:11: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredintatã mie”. Epistolele pastorale sînt o ilustrare a schimbului de stafetã dintre douã generatii de lucrãtori: Pavel i-a crescut pe colaboratorii sãi prin exemplu personal si prin învãtãturã (Filip. 3:17; 4:9). Acum este rîndul lui Timotei sã ducã stafeta mai departe. Metoda de crestere trebuie sã rãmînã mereu aceiasi: exemplul personal si învãtãtura (1 Tim. 4:12-13, 16).

 

Continutul epistolei este foarte clar si foarte sistematic asezat: dupã o scurtã explicare a motivului pentru care a fost scrisã cartea (1 Tim. 1:1-17), urmeazã îndemnul lui Pavel pentru „pãstrarea” mostenirii spirituale lãsate de Pavel (1 Tim. 1:18-20). Acest „depozit de învãtãturã” este apoi descris în douã sectiuni caracteristice: prima parte cuprinde învãtãtura despre Bisericã si despre organizarea ei (1 Tim. 2 si 3), iar a doua parte cuprinde învãtãtura despre lucrãtorul crestin si despre felul lui de comportament fatã de diferite categorii de credinciosi din Bisericã (1 Tim. 4-6).

 

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Tema întregii cãrti este sintetizatã în urmãtoarea expresie: „Ca sã sti cum sã te porti în Bisericã” (1 Tim. 3:15).

 

1 Timotei si Tit sînt cele douã epistole care ne prezintã caracterul si caracteristicile liderilor spirituali ai Bisericii: ce sînt ei în ei însisi (1 Tim. 3:2), ce sînt ei în relatiile cu altii (1 Tim. 3:3), ce sînt ei în familiile lor (1 Tim. 3:4-5) si ce sînt ei în relatiile cu lumea din jur (1 Tim. 3:6-7).

 

SCHITA CÃRTII

„Manualul presbiterilor”

 

Introducere 1:1-17

Îndemn, 1:18-20

 

1. Biserica si organizarea ei 2-3
2. Lucrarea în Bisericã, 2:1-7
3. Rugãciunea în Bisericã, 2:8
4. Pozitia femeii în Bisericã, 2:9-15
5. Lucrãtorii Bisericii

Presbiterii, 3:1-7

Diaconii, 3:8-14

 

1. Conduita lucrãtorul crestin 4-6
2. În combaterea învãtãtorilor mincinosi, 4:1-6
3. În practicarea evlaviei, 4:7-11
4. Într-o pildã de viatã si învãtãturã, 4:11-16
5. În relatiile cu cei tineri si cu cei bãtrîni, 5:1 -2
6. În îngrijirea vãduvelor din Bisericã, 4:3-16
7. În relatiile cu ceilalti presbiteri, 5:17-25
8. În relatiile cu cei aflati în robie, 6:1-8
9. În relatiile cu cei bogati, 6:9-19

 

Repetarea îndemnului, 6:20-21

https://www.beteltortona.it/1timotei

 

/////////////////////////////////////////////

 

Învățătura care duce la evlavie

 

După ce am scris despre ”Însemnătatea Cuvântului evlavie” și despre ”Taina evlaviei”, voi scrie azi despre cum se ajunge la evlavie.

 

”Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic…” 1 Timotei 6:3-4

 

Să recapitulăm: evlavie înseamnă angajament, dedicare, implicare, deci  voi scrie azi despre învățătura care duce la dedicare, la implicare, la angajament. Cum și prin ce mijloace ajunge un om să fie angajat cu toată inima la o voie care nu îi este proprie, la interesul altuia? Voi descrie învățătura care îl duce pe un om în starea de angajat la un proiect străin intereselor lui proprii și deasemenea va fi nevoie să scriu despre învățăturile care-l îndepărtează pe om de evlavie (de angajament) și despre formele de evlavie (de angajament), dar aceste două subiecte probabil în alte două postări, cu voia lui Dumnezeu. Astăzi rămânem la ”învățătura care duce la angajament”.

 

Vedem această învățătură descrisă și practicată în epistolele lui Pavel, în viața lui. Timotei a urmat îndeaproape această învățătură de la Pavel și a devenit un ucenic ”evlavios” adică deplin angajat în Casa lui Dumnezeu, știind cum să se poarte ca furnica în mușuroi, fără căpetenie, fără supraveghetor și fără stăpân.

 

       Învățătura care duce la evlavie produce în om schimbarea voinței, voia proprie devine subordonată, și altă voie devine dominantă. Să avem în vedere cele 3 evlavii (angajamente) principale despre care scrie Biblia:

-angajamentul (evlavia) față de Dumnezeu

-angajamentul (evlavia) față de familie

-angajamentu (evlavia) față de munca de unde câștigi bani (șefi sau clienți)

Ultimele sunt pilde pentru prima, dar necesare împreună. Angajamentul față de Dumnezeu e ca sămânța din fruct, nu poate exista decât în pulpa fructului: evlavia față de familie și față de muncă. Nimeni nu va putea pretinde că este evlavios față de Dumnezeu, dar dacă nu arată evlavie (angajament) față de familie și lucrul lui n-a ajuns la această Taină Mare: Evlavia. N-a învățat deajuns, acest drum vreau să-l arăt prin această postare, cum să ajungă cineva la evlavie, adică cum să devină angajat în toate cele 3 domenii (față de Dumnezeu, față de familie și față de oameni).

 

Am arătat în ”Taina evlaviei”, că secretul angajamentului Domnului Isus a fost Planul Tatălui de răscumpărare, plan pe care El L-a știut, a știut că ”de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu se duce” și a fost dedicat acestui plan (a fost evlavios), deci și pentru noi, cunoașterea Planului va fi secretul angajamentului (Taina Evlaviei). Iar pentru că Planul se poate învăța, chiar dacă este complicat, învățarea Planului lui Dumnezeu este de fapt ”Învățătura care duce la evlavie”.

 

Voia lui Dumnezeu derivă din planul lui Dumnezeu: ” ….a binevoit să ne descopere taina voiii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi..:” Efeseni 1:9  Taina evlaviei (a angajamentului) este ”taina Voii Sale”, Voie care nu se schimbă în timp, ci este supusă unui Plan: Planul Său, numit chiar așa: Planul lui Dumnezeu. La Efes, apostolul Pavel a avut nevoie de cel puțin doi ani, zi de zi (după 3 luni de învățătură în sinagogă) ca să învețe pe oameni Planul lui Dumnezeu. Eu cred că această învățare a Planului duce la evlavie, produce oameni angajați, implicați, activi, oameni care ”știu rândul” în Casa lui Dumnezeu fără să le spună nimeni, ca furnica.

 

Planul lui Dumnezeu are de-a face cu cel ce-l predică și cu cei ce-l ascultă. Cu toții pot fi vinovați sau nevinovați, sau numai unii, vezi Ezechiel 3 de la 18 la 21. Acesta este cel mai puternic imbold: vinovăția tăcerii și salvarea prin mărturisire. Dacă nu anunți, ești vinovat, muriți cu toții, dacă anunți și ești ascultat, scăpați cu toții, dacă nu ascultă, scapi numai tu. Ce-l face pe om să-și asume această responsabilitate? Cunoașterea detaliată și clară a Planului. Iar pentru că Planul se poate învăța, învățarea planului duce pe ascultători la evlavie.

” De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu…:” Fapte 20:26-27

A vestit cu lacrimi, de la om la om, fiecăruia:”aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi”. Dedicarea produce dedicare, lacrimile stârnesc lacrimi. Planul lui Dumnezeu are în el ”mânia viitoare”, o dezlănțuire a pedepsei lui Dumnezeu, mânie de care oamenii trebuie să fie informați și de care pot scăpa prin pocăință.

 

Dacă ești mamă sau tată și vrei să obții de exemplu un angajament al copiilor tăi pentru învățătură, prezintă-le în momentele de ascultare avantajele învățăturii, roadele ei și calea pentru dobândirea ei, fii tu deasemenea un exemplu de om care învață și aplică cu sârg ce a învățat și vei vedea crescând în copii angajamentul față de proces, față de plan. Voia lor se va schimba și vor fi transformați prin înnoirea minții, din niște oameni inerți la învățare în persoane puternic angajate în învățare.

 

Dacă ești angajator și vrei să ai angajați dedicați, prezintă-le cu claritate planul, asigură-te că l-au asimilat (dă teste clare, dese și obiective), repartizează planul pe calendar (împarte-l în timp) și împarte recompensele strict în funcție de rezultatele aduse conform planului. Dacă vei fi tu însuți insistent în administrarea acestui plan,  vei obține un interes major crescând. Dar trebui ca și tu să fii la fel de angajat ca ei, după cum spune poetul:

 

”Tu care ceri poporului putere

de jertfă pentru minunatul Țel,

tu ce-ai jertfit? ce drept și ce plăcere,

să poți fi-un far și pildă pentru el?

 

O, nu uita că vorba ta-i scânteia,

dar fapta ta e focul uriaș!

– doar pilda ta-i va ridica pe-aceia

ce vrei să-i vezi mai fericiți urmași!

 

Doar pilda ta, de muncă și-nfrânare

și de credința-n scopul cel slăvit,

dă gândului vorbit și scris valoare

și rod măreț în cei ce l-au primit!” TD, sursa

        Dacă însă în timp ce ceri angajaților tăi dedicare, tu însuți te arăți indolent și nepăsător, vei transmite aceasta și celor ce te urmăresc de aproape și ei vor deveni ca tine, doar vor arăta o formă de angajament (evlavie), tot mai prost mascată. Învățarea prin exemplu personal a Planului presupune evlavia (angajamentul) față de Plan a celui ce învață. Ne-a lăsat Dumnezeu să ne ducem viața printre copii neascultători în familii și angajați ”neangajați” în firme ca să ne poată învăța Taina Voii sale în Adunare, unde vedem atâta mimare și formă de evlavie, atâta nepăsare și abandon a Planului, atâta mistificare și urmărire de câștig încât aproape că ne întrebăm ce se va alege de Plan!

 

Învățarea în Adunare a Planului lui Dumnezeu duce la cunoașterea Voii lui Dumnezeu, ”cea bună, plăcută și desăvârșită”. Un om va fi atât de ”evlavios”(angajat) față de Plan,  cât de mult cunoaște și și-a însușit din Plan. Fără Plan, entuziasmul cuiva nu se va numi ”evlavie”, ci râvnă fără pricepere.

 

Plan înseamnă în primul rând timp, împărțirea timpului, resurse, cauze și efecte.

Planul lui Dumnezeu e global, cuprinde creația, istoria lumii, promisiunile Vechiului Testament, istoriile purtătoare de învățăminte ale cortului, trista istorie a decăderii și a căii lui Ieroboam, înrobirea și cele două pedepse ale evreilor, taina împietririi evreilor, Taina lui Dumnezeu (Hristos), răscumpărarea(ispășirea păcatelor), taina lui Hristos (Adunarea), taina împietririi evreilor, taina revenirii lor în țară, răpirea, moștenirea, realtoirea evreilor și curgerea mai departe a veșniciei. (Neglijarea oricărui amănunt dintre aceste detalii va duce la zidire strâmbă a casei, la lucru rău.)

 

Cel puțin ce a fost și ce este trebuie să știm bine. Cu date și detalii.

Cine are un plan, așteaptă ceva.

Conduita ne este dată de plan, de ce așteptăm.

”De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace” (2Petru 3:14)”

 

Angajamentul vine din cunoașterea planului din așteptarea lucrurilor ce vor urma. Învățarea Planului lui Dumnezeu este învățătura care duce la evlavie.

 

Cum se administrează planurile? Prin sfat, printr-o adunare care să chibzuiască.

 

”Planurile nu izbutesc când lipsește o adunare care să chibzuiască, dar izbutesc când sunt mulți sfetnici.” Prov 15:12

”Planurile se pun la cale prin sfat! Fă războiul cu chibzuință.-….cu cel ce nu-și poate ține gura să nu te amesteci.” Prov 20:18-19

 

Noi de aceea ne adunăm, ca să ne sfătuim împreună, să ne învățăm după Plan.

https://vesteabuna.wordpress.com/2016/01/12/invatatura-care-duce-la-evlavie/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

NAZIREAT, NAZIREU

 

 (În ebr. nazir, „a separa, a consacra, a se abţine”; cf. nezer, „o diademă”, „coroana lui Dumnezeu”, uneori folosit pentru părul netăiat al unui nazireu). În Israel nazireul era unul care se izola de ceilalţi oameni, consacrându-se lui Iahve printr-un legământ special.

 

Originea acestei practici aparţine perioadei premozaice şi nu este cunoscută cu precizie. Semiţii şi alte popoare primitive îşi lăsau deseori părul netăiat în anumite situaţii când cereau ajutorul divinităţii şi prin aceasta îşi consacrau părul (vezi urmele acestui obicei printre triburile arabe, în cartea lui A. Lods, Israel, 1932, p. 305; vezi de asemenea Judecători 5:2).

 

1. Legea nazireatulul din Numeri 6

 

Cu toate că, din punct de vedere cronologic, regulile nazireatului din Numeri 6 nu sunt primele referinţe biblice la acest subiect, ele ne pun la dispoziţie cea mai completă şi mai comodă bază pentru discuţie. Legislaţia privind nazireatul are trei părţi.

 

1. Interdicţii

 

(i) Nazireul trebuia să se abţină de la vin şi de la băuturi tari, neavând voie să consume nici oţet sau stafide. Este posibil că motivul pentru aceste interdicţii era acela de a proteja integritatea şi sfinţenia nazireului, păzindu-l să nu fie posedat de un alt spirit în afară de spiritul lui Iahve (conf. Proverbe 20:1). Ca şi preot care oficia slujba, nazireul trebuia să renunţe la vin pentru a fi mai vrednic de a se apropia de Dumnezeu. R. Kittel însă vede în această abstinenţă un protest împotriva culturii canaanite şi o dorinţă de întoarcere la obiceiurile nomazilor (Geschichte des Volkes Israel, 1925, p. 250).

 

(ii) El nu trebuia să-şi taie părul în timpul consacrării (cf. nazir = „vie necurăţată”, Levitic 25:5, 11). Părul era considerat ca reşedinţă a vieţii, „adăpostul preferat al duhurilor şi al influenţelor magice” şi trebuia păstrat în starea lui naturală până când era distrus prin ardere, fără teama de a fi profanat.

 

 

 

(iii) El nu se putea apropia de un cadavru, nici chiar de cel al rudei celei mai apropiate, o interdicţie care era valabilă şi pentru marele preot.

 

1. Încălcare

 

Dacă ultima regulă menţionată era călcată din neatenţie, nazireul trebuia să se supună unor ritualuri de curăţire foarte minuţioase şi trebuia să înceapă totul de la bun început. Este însă demn de menţionat faptul că termenii legământului nazireatului nu-l împiedicau pe nazireu să îndeplinească îndatoriri cosmice şi sociale.

 

1. Încheierea

 

La sfârşitul legământului său, nazireul trebuia să aducă diferite jertfe prescrise, iar după aceea să-şi taie părul şi să-l ardă pe altar. După anumite ritualuri îndeplinite de către preot, nazireul era dezlegat de jurământul lui. Aspectele distinctive ale nazirearului iniţial au fost o consacrare totală lui Iahve, în care trupul, care nu era privit ca şi ceva ce trebuie ţinut în frâu, era implicat în slujba sfântă; o extindere a sfinţeniei care era caracteristică numai preotului aşa încât să fie cuprinşi în sfera ei şi cei ce nu făceau parte din preoţime; şi un caracter individual spre deosebire de cazul *Recabiţilor unde avem de a face cu caracteristici de grup.

 

 

 

 

1. Probleme legate de nazireat

 

Este clar de la punctul c. de mai sus că nazireatul era un legământ făcut pentru o perioadă limitată. Dar înainte de data când a fost reglementat nazireatul (pentru dată vezi cartea *NUMERI), sunt cazuri când în perioada dinaintea exilului unii părinţi îşi consacrau copiii făcându-i nazirei pentru întreaga viaţă. Avem, de exemplu, consacrarea lui Samuel (1 Samuel 1:11), care nu este numit nazireu în MT (dar într-un text de la Qumran, anume 40. Sama, 1 Samuel 1:22 se încheie cu următoarele cuvinte: „un nazireu pentru totdeauna, în toate zilele vieţii lui”). Mai găsim de asemenea nazireatul lui Samson (Judecători 13), o naraţiune care conţine elemente care ar putea data din sec. al 10-lea î.Cr. Faptul că Samuel şi Samson au fost nazirei a fost pus la îndoială (vezi G.B. Gray, Numeri, ICC, 1903, p. 59-60). Relatarea vieţii lui Samson nu ne lasă deloc impresia că el s-ar fi abţinut de la vin! Este posibil ca termenul nazireu să se fi referit într-un sens mai larg la unul care a fost devotat lui Iahve.

 

Absalom a fost privit deseori ca un simbol al nazirearului permanent (pentru tăierea părului unui nazireu, vezi G.B. Grey, „The Nazirite”, JTS 1, 1900, p. 206). Amos, în vremea căruia se pare că nazireu erau numeroşi, vorbeşte clar despre nazireii pe care poporul căuta să-i abată de la calea cea dreaptă a abstinenţei (Amos 2:11-12). Este dificil să găsim dovezi ale existenţei nazireatului temporar în toată perioada pre-exilică.

 

III. Nazireatul de mai târziu

 

De la exil încoace, se pare că nazireatul nu era decât un legământ temporar. Se pare că în această practică au pătruns elemente din afară astfel încât s-a ajuns ca legământul nazireatului să nu mai urmărească numai pocăinţa şi consacrarea. Avem un caz când a fost practicat cu scopul de a obţine avantaje de la Iahve (cf. Josephus, BJ 2.313., unde Berenice face un legământ de 30 de zile), ca o activitate ritualistică lăudabilă, sau chiar pentru pariu (Mishnah, Nazir 5. 5 ş.urm.). Iudeii bogaţi finanţau deseori sacrificiul de la încheierea perioadei; despre Irod Agripa I se spune că ar fi făcut lucrul acesta (Josephus, Ant. 19. 293), iar Pavel a fost convins să facă lucrul acesta pentru patru membri ai bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 21:23 ş.urm.; cf. 18:18, unde Pavel însuşi a făcut un legământ de nazireu). Cazuistica a fost introdusă inevitabil şi un articol special din Mishnah (Nazir) a fixat durata maximă a nazireatului la 30 de zile.

 

Din informaţiile pe care le avem de la Josephus, se pare că nazireatul a fost o practică obişnuită a perioadei contemporane lui. Cu privire la sugestia care s-a făcut că Ioan Botezătorul şi Iacov fratele Domnului ar fi fost nazirei, cât şi pentru întregul subiect privitor la nazireat, vezi G.B. Gray, JTS, art. cit.

 

J.D.D.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/nazireat-nazireu.html

 

////////////////////////////////////////////

 

EVLAVIE (2)

 

 În 1 Timotei 5:4 acest cuvânt este folosit în sensul de grijă datorată unei mame văduve sau unei bunici (cf. lat. pietas, „pietate filială”). Verbul este eusebeo, un termen datând din perioada elenistică şi folosit frecvent pentru a descrie îndeplinirea actelor de închinăciune religioasă (vezi Faptele Apostolilor 17:23), care arată că, pentru Pavel, grija pentru rudeniile văduve face parte din datoria religioasă a creştinului. Lucrul acesta este de înţeles în lumina poruncii a cincea şi a faptului că prin aceasta creştinul uşurează biserica de responsabilitatea întreţinerii văduvelor în cauză.

 

Substantivul corespunzător, eusebeia, tradus de obicei „evlavie”, apare de 14 ori în Epistolele pastorale şi 2 Petru (în altă parte apare o singură dată în Faptele Apostolilor 3:12) şi este un termen cuprinzător pentru practicarea religiei personale a creştinului, închinarea înaintea lui Dumnezeu şi slujirea Lui şi ascultarea reverentioasă de legile Lui. Când este folosit la plural, cuvântul indică acte specifice de pietate (2 Petru 3:11). Eusebeia creştină îşi are izvorul în darul divin al unui principiu de viaţă şi al unei puteri de viaţă (2 Petru 1:3; 2 Timotei 3:5), care la rândul ei este acordată prin şi împreună cu acceptarea prin credinţă a darului adevărului mântuitor (1 Timotei 3:16: „taina” – secretul revelat – din care izvorăşte „evlavia” este mesajul Evangheliei lui Cristos cel întrupat şi care domneşte). Adevărul Evangheliei este „potrivit cu evlavia” (1 Timotei 6:3; Tit 1:1), şi aceasta este o caracteristică a sa, adică, evlavia este rezultatul natural şi necesar al primirii Evangheliei, aşa încât lipsa de evlavie a celor care se declară creştini, este dovada că ei nu au primit-o cu adevărat în inima lor (cf. 2 Timotei 3:2-8; Tit 1:16; 2 Petru 2:19-22). Orice învăţătură aşa-zis evanghelică ar trebui pusă la încercare întrebându-ne dacă duce la evlavie, adică, dacă impune în mod adecvat cerinţele lui Dumnezeu şi dacă dă dovadă în mod corect de darul înnoirii în Cristos, singurul din care poate izvorî evlavia (2 Timotei 3:5-8). 

Biblia priveşte din mai multe puncte de vedere complementare evlavia pe care o imprimă în mintea omenească. VT o numeşte „*frica de Dumnezeu” sau „frica de Domnul” (de peste 30 de ori), arătând în felul acesta că adevărata evlavie îşi are rădăcina într-o atitudine de reverenţă, spunere şi ascultare de Dumnezeu. NT o numeşte „ascultarea Evangheliei” sau „adevărului” (Romani 10:16; Galateni 5:7; 2 Tesaloniceni 1:8; 1 Petru 1:22; cf. Romani 6:16) şi în felul acesta caracterizează evlavia ca un răspuns la revelaţie. Dintr-un alt punct de vedere, privită ca menţinerea unei stări de separare de lume şi de consacrare pentru Dumnezeu, NT o numeşte simplu *„sfinţenie” (hagiamos, hagiosyne: vezi 1 Tesaloniceni 4:3; Evrei 12:14; 2 Corinteni 7:1; 1 Tesaloniceni 3:13; etc.). Cristos ne-a învăţat că „lucrarea lui Dumnezeu”, singura cerinţă divină cuprinzătoare în care sunt cuprinse toate „lucrările lui Dumnezeu” este credinţa în El (Ioan 6:28 ş.urm.); evlavia creştină înseamnă pur şi simplu trăirea prin această credinţă şi punerea ei în practică. În consecinţă, Ioan caracterizează evlavia pe care o cere şi pe care o acceptă Dumnezeu şi scoate în evidenţa cele două trăsături care îi sunt esenţiale şi distinctive – credinţa în Cristos şi dragostea pentru creştini (1 Ioan 3:22-24).

 

O analiză completă a evlaviei în NT ar trebui să includă exprimarea practică a credinţei într-o viaţă de pocăinţă, de împotrivire faţă de ispită şi păcat; ar trebui să se exprime într-o viaţă de rugăciune, de mulţumire şi de apropiere respectuoasă de Cina Domnului; în cultivarea speranţei, dragostei, generozităţii, bucuriei, stăpânirii de sine, îndelungii răbdări şi mulţumirii; în urmărirea cinstei, neprihănirii şi binelui altora în toate relaţiile umane; în respectul pentru autoritatea constituită în mod divin în biserică, stat, familie. Toate aceste atitudini şi practici sunt poruncite de Dumnezeu şi fi aduc glorie.

 

BIBLIOGRAFIE

Ardnt; MM; Richard Baxter, A Christian Directory (Practical Works), 1830, 1-5; 1838,1; W, Mundle, W. Günther, NIDNTT, p. 90-95; W. Foerster, TDNT 7, p. 175-185.

 

J.I.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/evlavie-2.html

////////////////////////////////////////////

Sa nu traiti cum traiesc paganii

Autor: Vasile Berar    

                                                            Efeseni 4:17-24

 

1. TREBUIE SĂ ŞTIU CUM TRĂIESC PĂGÂNII:

 

Pavel vedea lumea păgână, fără Hristos, cufundată în ignoranţă şi degradare.

 

1. IGNORANŢĂ – orbiţi de Satan – cf. 2 Cor. 4:3,4 iar aceasta înseamnă că:
2. Sunt dezorientaţi (deşertăciunea gândurilor), cf. Ps. 107:4

Ei alergau după himere (cucerirea Universului, existanţa a noi forme de viaţă), negliijând marile realităţi ale vieţii.

2. Orbi (având mintea întunecată). Erau incapabili să înţeleagă adevărurile spirituale şi datorită faptului că au respins cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, au orbit ca judecată, Rom. 1:21- astfel omul a luat locul lui Dumnezeu, fiind aşezat în centru.

 

1. DEGRADAŢI (străini de vaiaţa lui dumnezeu) – controlaţi de natura păcătoasă, cf. Rom. 8:8
2. Neruşinaţi (şi-au pierdut orice pic de simţire)

Când treci prima oară peste glasul conştiinţei simţi o remuşcare, auzi cum protestează cugetul tău. Dar dacă vei înnăbuşi glasul acela, el se va stinge pe măsură ce vei înnăbuşi protestul tău- Rom. 2:7

2. Sordizi (s-au dedat la desfrânare) – murdari, dezgustători

Promiscuitate sexuală, 1Cor.5:1

3. Indecenţi (practicau orice fel de necurăţie), cf. Rom. 1:26,27
4. Nelegiuiţi – nesocoteau şi încălcau legea lui Dumnezeu

Ilustr. – clonarea prin care se desconsideră dreptul exclusiv al lui Dumnezeu asupra vieţii.

5. Nesătui (cu lăcomie)

Păcatul creează un apetit enorm după mai multe păcate.

De explicat termenul peripatein- a entuziasma, moda, comportament

 

1. PRACTICAREA EVLAVIEI – câţi ani am eu?

 

Tonul experienţelor creştine este dat de devotamentul faţă de Dumnezeu. Este imposibil să construieşti un model de conduită creştină fără ca temelia să fie devotamentul faţă de Dumnezeu. Cuvântul folosit în NT, pentru evlavie comunică ideea unei atitudini personale faţă de Dumnezeu şi care are ca rezultat acţiuni plăcute lui Dumnezeu. Nu este doar un sentiment cald, plăcut lui Dumnezeu, ci este un devotament în acţiune. Vorbind despre devotament, trebuie să înţelegem că el nu ese o activitate, ci o atitudine faţă de Dumnezeu şi care are trei elemente esenţiale: Frica de Dumnezeu; dragostea pentru Dumnezeu; dorinţa după Dumnezeu

 

1. FRICA DE DUMNEZEU – atunci când facem referire la acest tip de frică trebuie să avem în vedere două aspecte:
2. Frica înfricoşată
3. Frica reverenţioasă – este aceea care te îndeamnă la contemplarea lui Dumnezeu. Aceste gen de frică este o motivaţie primordială şi care are ca rezultat ascultarea de El – Ier. 32:40; Is. 11:3; Fap. 9:31

 

1. DRAGOSTEA DE DUMNEZEU – numai un credincios temător de Dumnezeu poate aprecia cu adevărat dragostea Lui, deoarece el vede prăpastia infinită dintre Dumnezeul Sfânt şi creatura păcătoasă, şi dragostea care a creat o punte peste această prăpastie, prin moartea –învierea- înălţarea Domnului.

 

1. DORINŢA DUPĂ DUMNEZEU – adevărata evlavie angajează sentimentele noastre şi stârneşte în noi dornţa de a ne bucura de prezenţa şi părtăşia Lui.

Sufletul meu se înalţă către Tine, căci Tu eşti bun, gata să ierţi

 

III. APLICAŢIA

 

Având în vedere aceste trei aspecte trebuie să luăm în considerare trei decizii importante:

 

1. SĂ ABANDONĂM PRACTICILE VIEŢII PE CARE AM PĂRĂSIT-O

1 Pt. 4:3; Rom. 6:13

 

1. SĂ NE ÎNNOIM ÎN DUHUL MINŢII

Cf. Rom. 12:1,2; Fap. 2:38; Mt. 21:29

1. Regret împreună cu decizie – ilustraţie: paralela dintre Petru şi Iuda
2. O schimbare a atitudinii faţă de păcat – să nu mai fie privit ca o alternativă de viaţă
3. O schimbare a atitudinii faţă de Dumnezeu şi darul neprihănirii – de la dezinteres la interes

 

1. SĂ NE ÎNBRĂCĂM ÎN OMUL CEL NOU
2. După chipul lui Dumnezeu
3. În dragoste – Io. 13:33,34; 1 Io.3:18
4. În umilinţă – Filip. 2:3,4; 1 Pt.5:5,6
5. În puritate – Ef. 5:3; 1 Pt.2:11
6. În cinste – Lev. 19:11; Fap.24:16
7. În credinţă – Evr. 11:6
8. În fapte bune – Gal. 6:9; Mt. 5:16
9. Condus de adevăr
10. În vorbire
11. În decizii
12. În atitudini

 

https://www.resursecrestine.ro/schite/38630/sa-nu-traiti-cum-traiesc-paganii

////////////////////////////////////////////

Evlavia acasă, de W. J. Hocking

 

Este mai degrabă ciudat faptul că unii tineri credincioşi au o problemă în a descoperi ceea ce consideră ei că este o sferă potrivită pentru practicarea şi dezvoltarea energiei spirituale. Ei îşi imaginează că doar dacă ar merge ca misionari în primejdiosul Congo sau pe vreo insulă singuratică din Pacific, atunci ar avea ocazia de a arăta lumii un astfel de eroism creştin şi jertfire de sine ce rar se poate întâlni. Sunt copleşiţi (de altfel, toţi suntem când este vorba de acest subiect) de faptul că, din cei 1,5 miliarde de locuitori ai planetei*, se estimează că doar 400 de milioane mărturisesc numele lui Hristos, o proporţie de aproape 1 la 4. Dar pentru că par încă neputincioşi în a concepe şi realiza vreun plan uriaş pentru binecuvântarea omenirii în general, ei încă aşteaptă o oportunitate pentru a lua parte într-unul din marile proiecte creştine.

 

* cifră vehiculată la începutul sec. al XX-lea, în timpul când a fost scris articolul. Astăzi se estimează că există în lume aprox. 7,125 miliarde de locuitori dintre care 33,35% sunt creştini (n.tr.)

 

Permiteţi-mi să spun acestor suflete ambiţioase că primul lucru care se aşteaptă de la voi este să fiţi “evlavioşi faţă de propria casă”. Nu trebuie să aşteptaţi să începeţi din vârful scării. Amintiţi-vă că David, care a ajuns în final împărat peste Israel, şi-a început cariera prin a păzi oile tatălui său. Tot la fel şi voi nu trebuie să călătoriţi mii de kilometri pentru a vă găsi sfera de acţiune. Sunteţi deja în ea.

 

Îmi amintesc de prima dată când am venit în Londra de la ţară şi am întrebat un poliţist unde este Hyde Park Corner. Ofiţerul, cu o seriozitate imperturbabilă, a indicat  deasupra capului meu unde am putut citi “Hyde Park Corner” scris cu litere mari. Eram deja acolo.

 

Tot la fel este şi cu mulţi tineri care au scopuri mult mai modeste decât cel de mai sus. Ei sunt foarte dornici să facă ceva de felul şcolii duminicale sau al predicării. Însă toţi pierd din vedere porunca apostolică: “să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă” (1. Timotei 5:4 ).

 

Te întrebi şi tu: “Doamne, ce vrei să fac”? Aici este lucrarea ta. Nu trebuie decât să te uiţi pe fereastră şi să ca să o găseşti. “Să fie evlavioşi faţă de propria casă”.

 

În versetul citat (1. Timotei 5:4 ), prin “evlavie” se înţelege, în special, acea îndeletnicire afectuoasă şi respectul care se potriveşte atât de bine tinerilor credincioşi faţă de rudele mai în vârstă şi cu atât mai mult atunci când (aşa cum este şi în text) acea rudă este văduvă. Apostolul scrie: “dacă vreo văduvă are copii sau urmaşi, ei să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-I răsplătească pe părinţi, pentru că aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu”. Se poate vedea din termenii generali folosiţi, că apostolul, fără a menţiona în mod intenţionat, se referă la tot ceea ce este potrivit pentru membrii unei familii, de la cei tineri până la cei mai în vârstă.

 

Mă aştept ca unii dintre cititorii mai tineri să creadă  că este aproape inutil să atragi atenţia asupra acestui subiect. Ei zic: “Ştim cu toţii cum trebuie să ne purtăm faţă de părinţii noştri. Ştiam asta mai înainte de a ne converti”. Însă cred că nu greşesc dacă spun că cei care obiectează sunt chiar aceia care nu caută în mod conştiincios să “fie evlavioşi faţă de propria casă”.

 

Nu, prietenii mei tineri, voi uitaţi că, oricât de ascultători şi de supuşi aţi fi fost înainte de convertirea voastră, voi nu puteaţi să arătaţi viaţa lui Hristos. Când aţi fost născuţi din nou, voi aţi primit o viaţă cu totul nouă, care se manifestă în căile lui Hristos. Îmi pare rău dacă nu aţi învăţat încă faptul că, dacă nu vegheaţi, eul va fi cel care va ieşi la suprafaţă şi nu Hristos. Acelaşi lucru poate să fie făcut fie pentru sine, fie pentru Hristos. Ceea ce vreau să spun este că, de exemplu, îţi poţi asculta părinţii fie pentru plăcerea ta, fie pentru a-I plăcea lui Hristos. Ultimul aspect reprezintă evlavie faţă de propria casă. Duhul lui Hristos este astfel arătat în toate relaţiile tale filiale şi întreaga casă o poate vedea.

 

Nu vreau să diminuez nicicum valoarea învăţăturii sau a predicării sau a lucrării misionare. Dar îndrăznesc să spun că evlavia acasă este mult mai importantă decât o clasă de Şcoala Duminicală sau vorbitul la colţul unei străzi. Şi motivul pentru care spun aceasta este în text: “să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă”. Şi ceea ce Dumnezeu a pus pe primul loc este întotdeauna greşit ca noi să îl punem chiar şi pe locul doi. Cu mult mai mult să îl neglijăm cu totul!

 

Este o caracteristică a timpului prezent faptul că cei tineri se înalţă pe ei înşişi crezând că ştiu cu mult mai mult decât părinţii lor. Umerii tineri pretind că au capete bătrâne. Domnul Timothy Novice crede că tatăl său este foarte deficitar în ce priveşte cunoştinţa Scripturii şi că nu îi este foarte clară diferenţa dintre Babilon şi Fiară. Iar când mama sa i-a spus că în tinereţea ei tinerii nu erau atât de înaintaţi şi de implicaţi aşa cum este el, acesta s-a încruntat şi i-a răspuns cumva de sus că ea a uitat ce avantaje deosebite a avut el (Dl. T. N.). Este acesta un duh potrivit? Nu este duhul lui Hristos. Citiţi ultimele 3 versete din Luca 2 .

 

Aşadar, tinerii mei prieteni trebuie să fiţi atenţi să nu aveţi aere superioare în casă. Nu vă înălţaţi pe voi înşivă, nici măcar acasă. Fiţi îmbrăcaţi cu smerenia. Amintiţi-vă, de asemenea, că secretul arătării evlaviei în casă stă în exerciţiul lepădării de sine. Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ceea ce-ţi place în ultimul rând. Pentru a fi un creştin puternic ai nevoie de un exerciţiu complet într-o astfel de lepădare de sine. Şi cel mai bun loc pentru aceasta este acasă.

 

De ce este acasă cel mai bun loc? Pentru că acolo eşti mai vulnerabil decât în orice alt loc. Ştii că dacă ţi se refuză felul tău de a face lucrurile, îţi sare muştarul mult mai des acasă decât în orice alt loc. Deoarece, pentru un anume motiv, nu ţi se permite să mergi la o predică sau orice altă strângere, eşti dintr-o data cuprins de îmbufnare. Nu te deranjează să te “dai mare” în faţa părinţilor. Dar de ce ţi-ai păstra bunătatea pentru prietenii tăi creştini şi amărăciunea pentru familia ta? Trebuie să înveţi întâi să fii evlavios acasă. Aceasta te va face un învăţător mai bun pentru copii şi un ucenic mai bun pentru Hristos în orice aspect.

 

https://comori.org/viata-de-credinta/evlavia-acasa/

///’’’’

’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’//////////////////

 

 

 

Ateul Mihail Gorbaciov despre  Putin :A început să se creadă Dumnezeu „

 

Mi se pare că începe să sufere de aceeași maladie ca mine: încredere în sine excesivă. Și nu contează nimic din tot ce se spune. El este deja Dumnezeu sau cel puțin adjunctul lui Dumnezeu, pe ce probleme – nu știu”, a declarat Mihail Gorbaciov.

 

 

Ajuns la 83 de ani, fostul lider sovietic a vorbit şi despre perioada în care s-a aflat la putere şi a mărturisit că vanitatea i-a jucat o festă în anii aceia, în care i se părea că l-a prins pe Dumnezeu de picior.

 

Totuşi, Gorbaciov a recunoscut că Vladimir Putin a făcut multe pentru a salva Federația Rusă de la dezintegrare după mandatul de preşedinte al lui Boris Elțîn.

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/mihail-gorbaciov-putin-a-inceput-sa-se-creada-dumnezeu-324920

 

//////////////////////////////////////////////

 

Terorismul şi profeţia Biblica

 

Cuprins [hide]

 

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

Israelul — principala ţintă a terorismului

Mitul Palestinian

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Ce spun Scripturile?

 “Şi nu vor mai fi smulşi”

CAPITOLUL III

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

CAPITOLUL IV

 Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

 

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

 

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

 

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

 

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

 

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

 

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

 

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

 

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

 

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

 

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

 

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

 

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

 

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

 

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

 

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

 

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

 

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

 

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

 

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

 

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

 

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

 

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

 

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

 

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

 

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

 

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

 

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

 

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

 

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

 

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

 

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

 

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

 

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

 

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

 

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

 

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

 

 “Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

 

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

 

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

 

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

 

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

 

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

 

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

 

CAPITOLUL III

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

 

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

 

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

 

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

 

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

 

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

 

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

 

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

 

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

 

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

 

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

 

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

 

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

 

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

 

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

 

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

 

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

 

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

 

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

 

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

 

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

 

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

 

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

 

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

 

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

 

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

 

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

 

CAPITOLUL IV

 Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

 Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966­­-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

 

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

 

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

 

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

 

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

 

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate” teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

 

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

 

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.             

 

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

 

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

 

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

 

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

 

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

 

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

 

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

 

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care n­­u au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

 

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat   sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

 

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

 

Traducere din limba engelză.

 

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

 

of New Brunswick, N. J.

 

Editată de Studenţii Bibliei

 

1. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

 

Terorismul şi profeţia Biblica

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Profeții mici, de William Kelly

 

 

 

Mi se pare că se cuvine să-l informez pe cititor că următoarele remarci asupra celor doisprezece profeţi mici nu au fost în mod oficial prezentate sub forma unor prelegeri, ca acelea care sunt cuprinse în volumul care a apărut la începutul acestui an asupra celor cinci cărţi ale lui Moise, deşi şi acestea pot fi considerate a fi nişte prelegeri, ca şi celelalte. Dar, în cazul cărţilor profetice, au existat ocazii pentru întrebări care au dus la digresiuni lungi. Acestea au fost cuprinse în volumul tipărit acum, mai curând în semn de respect faţă de dorinţele unora care le-au auzit decât pentru că aşa a simţit autorul, care nu poate decât să recunoască faptul că întrebările întrerup într-un mod cam incomod cursul observaţiilor asupra cărţilor care ne stau înainte. Cu toate că acesta constituie, fără-ndoială, un defect din punct de vedere literar, avem încredere că ceea ce i se prezintă aici cititorului, chiar ca răspuns la întrebări care se abat de la subiect, va contribui la zidirea spirituală prin harul Domnului Isus.

 

Pot adăuga că m-am folosit de publicaţia Dr. Pusey asupra profeţilor mici[1]. Cercetările sale, mai ales cele în domeniul idiomului ebraic, sunt vrednice de respect, dar el este prea mult influenţat de comentatorii patristici şi medievali. Putem simpatiza cu respectul lui faţă de Sfintele Scripturi şi cu evlavia lui, totuşi, cu toată modestia, consider că el dă greş tocmai în domeniul în care şi-ar închipui cel mai puţin. În loc să se teamă că ar avea despre biserică gânduri mult prea înalte, mărturisesc că mie mi se pare a avea concepţii mult inferioare faţă de ceea ce ne învaţă Noul Testament, în special în ceea ce ne prezintă apostolul Pavel cu privire la taina pa care Duhul i-a descoperit-o cu privire la Hristos şi biserică. Concepţiile ecleziastice înalte moderne nu fac decât să reactualizeze acel sistem care în vremurile de început s-a abătut de la învăţătura apostolilor, cum vedem în general la cei numiţi Părinţii bisericii. Esenţa acestui sistem constă în aceea că el coboară biserica creştină de la poziţia de a avea fi unită şi în relaţie cu un Hristos înălţat la cer la o poziţie care este doar o prelungire pe pământ a dispensaţiunii iudaice, cu unele îmbunătăţiri şi cu mai multă lumină. Dar, înaintea lui Dumnezeu, dispensaţiunea aceasta s-a încheiat prin cruce, chiar dacă, în cele văzute şi ca judecată finală, s-a încheiat abia odată cu nimicirea Ierusalimului şi a templului.

 

πρῶτον ψεῦδος[2] al acestei şcoli antice sau moderne este, în fond, acelaşi care stă şi la baza adversarilor lor raţionalişti, chiar dacă nici unii nici alţii nu par să realizeze acest fapt. Ambii nu reuşesc să vadă falimentul total şi judecata omului dintâi până la dispariţia sistemului iudaic şi crearea omului nou, care nu este nici iudeu, nici grec, ci este în Hristos, cel înviat din morţi şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu, care, după ce a făcut răscumpărarea pentru eternitate, a trimis pe pământ Duhul Sfânt atât pentru a-i pecetlui pe credincioşi în mod individual cât şi pentru a-i boteza într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica lui Dumnezeu.

 

Cititorului creştin inteligent nu prea îi poate scăpa acest fapt care este marele adevăr ce străbate scrierile Sf. Pavel, şi anume că, până la cruce omul dintâi a fost încercat sub toate formele, dacă, fie cu ajutorul legii, al rânduielilor, al preoţiei şi în final prin misiunea lui Mesia Însuşi venit în carne, mai poate fi cumva recuperat. Rezultatul clar a fost incapacitatea totală a omului de a repara răul sau de a păstra favorurile pe care le-a primit. Prin respingerea lui Hristos atât de iudei cât şi de naţiuni, Dumnezeu a înfăptuit răscumpărarea prin sângele Lui, apoi L-a înviat spre a fi începutul, cel întâi născut dintre morţi, capul unei noi creaţii şi al bisericii, care este trupul Său. Încarnarea a prezentat persoana Mântuitorului, dar numai în înviere, după ce Şi-a încheiat lucrarea care I-a fost încredinţată, făcând ispăşire prin moartea Lui, El a devenit cap peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Său. Nu se pune nicidecum problema restabilirii lui Israel sau a omului deoarece respingerea persoanei şi a slujbei Domnului au demonstrat că orice carne a mers mult prea departe pentru a mai putea fi restaurată din cauza că şi pe Fiul lui Dumnezeu venit în carne l-a refuzat şi L-a omorât, după ce El a lucrat în zadar, aşa cum spune El Însuşi în Isaia 49 şi după cum arată cu prisosinţă evangheliile.

 

Prin urmare, totul ţine de harul suveran din partea lui Dumnezeu, din vreme ce Omul al doilea a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer. El este astfel Duhul dătător de viaţă, care, după ce a învins ispita, a anulat puterea lui Satan şi a suferit judecata dreaptă a lui Dumnezeu care se cuvenea să vină asupra omului dintâi, în înviere a devenit cap al unei noi familii. „Şi asemenea Celui ceresc, aşa sunt şi cei cereşti; şi, după cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc“ ( 15 ). Aşa şi numai aşa harul domneşte prin dreptate spre viaţă eternă prin Isus Hristos, Domnul nostru, şi aceasta în temeiul răscumpărării care este în El.

 

Cu cât cântărim mai mult acest fapt, cu atât mai mult simţim importanţa lui şi diferenţa mare dintre teologie în general şi adevărul revelat în creştinism. Nu vorbesc despre ignoranţa imensă afişată prin ideea sacrificiului continuu – adică faptul că jertfa lui Hristos ar fi continuă prin euharistie -, care ascunde cât se poate imagina de mult adevărul lui Dumnezeu atât cu privire la omul dintâi în moarte cât şi cu privire la Omul al doilea în înviere, astfel încât nu lasă nici un loc (decât doar prin cea mai flagrantă inconsistenţă) pentru creaţia cea nouă şi pentru Duhul Sfânt care ne uneşte cu capul din cer. Nici o minte obişnuită să gândească nu se miră că sistemul care a permis această eroare a mers şi mai departe şi i-a lipsit pe toţi, cu excepţia clerului, de acea cupă care mărturiseşte despre sângele vărsat al Răscumpărătorului şi despre faptul că păcatele credincioşilor au fost înlăturate prin acel sânge. Nici o mirare că s-a ajuns la ideea de concomitenţă, şi, pentru a justifica practica rea, la principiul la fel de rău că în pâinea consacrată sau în trup este şi sângele lui Hristos. Aceasta se caracterizează în mod consistent prin sacramentul modern al non-răscumpărării, după cum bine a spus altcineva. Pentru că fără vărsare de sânge nu este iertare, şi, dacă, sub aspect doctrinar, sângele este încă în trup, laicii care mănâncă numai ostia iau şi din trup şi din sânge, de unde rezultă că nu se poate spune că sângele a fost vărsat. Ei nu cred că toţi creştinii sunt preoţi.

 

Este remarcabil faptul că puritanismul este la fel de surd ca şi adversarii săi faţă de vocea aducătoare de revelaţii a Duhului Sfânt, şi încă în toate formele lui, atât în cea calvinistă cât şi în cea arminianistă.

 

Şi unii şi alţii nu cred că firea veche este atât de rea încât nu poate fi folosită de Hristos pentru Dumnezeu prin aplicarea legii, şi cred că prin Duh carnea ar căpăta putere. Şcoala puritană nu se încrede în ritualuri sau rânduieli ca aceea patristică, dar se agaţă cu şi mai multă tenacitate de regula legii morale. Este evident că oricare dintre aceste părţi nu face decât să reactualizeze vechea problemă a fraţilor galateni, care, fiind înşelaţi de o infuzie care cuprindea ambele, au fost mustraţi de apostolul indignat ca fiind căzuţi din har şi au fost îndemnaţi în modul cel mai solemn să stea tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos în loc să se aşeze din nou sub jugul robiei. Acum Îi aparţinem în mod exclusiv lui Hristos cel mort şi înviat pentru ca să aducem roade pentru Dumnezeu, Chiar dacă am fost circumcişi în a opta zi şi dacă suntem din Israel, din seminţia lui Iuda, din familia lui David, evrei din evrei, în calitate de creştini se cuvine să recunoaştem cu bucurie că noi am murit faţă de lege prin trupul lui Hristos pentru ca să aparţinem altuia, şi anume Aceluia care a înviat din morţi. Şi schema puritană, în nu mai mică măsură decât cea patristică, este „adulteră“ conform metaforei puternice folosite de apostol deoarece ei ne căsătoresc cu doi soţi: legea şi Hristos în acelaşi timp, în loc ca noi să fi murit faţă de unul şi să aparţinem cu bucurie şi în întregime celuilalt.

 

Creştinismul stă în cel mai strălucit contrast deoarece îi tratează pe toţi cei care cred ca fiind deja aproape de Dumnezeu, făcuţi deja împăraţi şi preoţi, şi astfel îi cheamă pe toţi să mănânce din pâine şi să bea din pahar, pentru ca prin aceasta să vestească moartea Domnului până ce va veni El. El le spune celor botezaţi nu numai că păcatele le sunt iertate, ci şi că sunt morţi faţă de păcat, botezaţi nu pentru un Mesia în viaţă, cum au fost ucenicii în zilele Lui în carne, ci botezaţi în moartea Lui, şi, de aceea, sunt înmormântaţi împreună cu el, astfel încât ştim că omul nostru cel vechi a fost crucificat împreună cu el pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat şi noi să nu mai păcătuim. Pentru că acela care a murit este eliberat de păcat.

 

Contrastul este la fel de puternic faţă de protestanţi ca şi faţă de romano-catolici. Nici un crez, nici un articol şi nici o slujbă din creştinătate nu prezintă adevărul pe care apostolul îl arată în iniţierea instituţiei creştinismului. Pentru că nu văd falimentul total al omului, ci îl consideră a fi într-o stare în care este pus la probă, cum a fost evreul sub lege, ei nu reuşesc să-şi însuşească şi să mărturisească marea eliberare pe care harul a adus-o în Hristos pentru cei care cred. Ei ignoră asigurarea pe care a dat-o Hristos că acela care crede „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“. Ei nu şi-au însuşit faptul că toţi credincioşii sunt acum sfinţi pe pământ, având responsabilitatea de a umbla potrivit poziţiei pe care o au, ci se roagă lui Dumnezeu ca ei să fie număraţi alături de sfinţii Săi în gloria eternă. Ei Îl roagă să mântuiască poporul Său şi să-Şi binecuvânteze moştenirea Sa, ca şi cum am fi evrei care aşteaptă venirea lui Mesia în loc de creştini care sunt deja mântuiţi prin har şi binecuvântaţi “cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos“. În loc să se închine lui Dumnezeu şi Tatăl în duh şi în adevăr, fiind conştienţi că sunt în Hristos şi fericiţi, ei de la distanţă şi din nenorocire strigă către Dumnezeu ca legaţi în lanţurile păcatelor lor. De acolo rezultă tonul obişnuit a ceea ce se zice a fi închinare creştină şi este, de fapt, o iteraţie fără putere a psalmilor lui David şi o adaptare a întregii colecţii în folosul nostru în loc să fie o apropiere cu o inimă sinceră şi cu siguranţa deplină a credinţei, ca unii care au îndrăzneala să intre în sfânta sfintelor prin sângele lui Isus spre a aduce necurmat lui Dumnezeu jertfe de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele lui Isus.

 

Departe de a aduce vreo eliberare din starea căzută a creştinătăţii, Dr. Pusey şi tovarăşii săi au oferit o deschidere largă pentru unul dintre cele mai puternice curente de necredinţă din zilele noastre, toate îndreptându-se rapid spre apostazia prezisă. Nu mă-ndoiesc că el, ca şi alţii cu sentimente evlavioase, se cutremură de caracterul din ce în ce mai lumesc şi mai carnal şi mai lipsit de respect al protestantismului obişnuit. Dar cum caută ei să remedieze acest rău? Nu prin cercetarea cuvântului cel viu al lui Dumnezeu ci prin studiul părinţilor bisericii, nu prin renunţarea la tot ce au găsit ei în poziţia lor ecleziastică şi la toate căile pe care Scriptura le condamnă, ci printr-un efort zadarnic de a ameliora răul prin stăruinţa asupra tipicului în ritualuri, nu prin pătrunderea mai adâncă în adevărul şi harul lui Dumnezeu revelat în scrierile apostolice ci prin orientarea, din nou, spre elementele slabe şi neputincioase sub a căror robie doresc din nou să se aşeze printr-o resuscitare a acelei iudaizări a creştinismului împotriva căreia a luptat binecuvântatul apostol al naţiunilor pe tot parcursul lucrării sale arătând cu putere că de aceea depinde rămânerea în credinţă sau căderea bisericii. Sigur că acest sistem marchează profund comentariile Dr. Pusey asupra profeţilor mici, şi, în mod necesar, viciază caracterul lor pentru aceia care fac deosebirea între şi între biserica lui Dumnezeu şi evrei la fel de mult ca şi între ea şi naţiuni.

 

Consecinţa pentru cei care fac această eroare erori este că niciodată nu se bucură de privilegiile creştinului şi ale bisericii. O familie dezorganizată nu poate fi pusă în ordine când sunt pierdute din vedere relaţiile de familie. În timp ce sunt conştienţi de greşelile lor, ei încearcă să umble mai bine nu în calitate de copii ci în calitate de robi, cu care ei se confundă fără să-şi dea seama. Şi susţin că această confuzie este nu numai o tristă pierdere pentru copiii lui Dumnezeu, ci şi o dezonoare adusă prin necredinţă harului neasemuit în care stăm, în primul rând o dezonoare a Celui care a împlinit răscumpărarea şi care este cheia pentru binecuvântarea noastră şi temeiul împăcării noastre cu Dumnezeu.

 

Şi cu ignorarea relaţiei noastre cereşti, de unire cu capul nostru glorificat, se asociază şi negarea chemării lui Israel de a avea supremaţia pe pământ. Aceasta este ceea ce a rezervat Dumnezeu pentru poporul Său din vechime. Ei au eşuat să-şi îndeplinească acest rol în vechime deoarece au încercat aceasta cu condiţia ascultării lor şi din cauza că au fost total neascultători, iar eşecul lor a fost agravat în mod incalculabil prin aceea că L-au respins pe Mesia şi evanghelia. Dar îndurarea divină s-a angajat că le va da pocăinţă şi că îi va restaura, ba încă le va da mult mai mult decât ceea ce au pierdut, aceasta fiind sub Mesia care Se va întoarce spre a împărăţi pe pământ şi sub un nou legământ. Între timp, cel dintre naţiuni, crezându-se înţelept în îngâmfarea lui, se mândreşte că ramurile fireşti au fost rupte pentru ca el să fie altoit în locul lor. El este mândru şi nu se teme deoarece foloseşte în mod greşit Matei 16 .18, contrar cu Romani 11 . Cel dintre naţiuni nu a rămas în bunătatea lui Dumnezeu, dar îşi închipuie totuşi că nu va fi tăiat şi că evreul nu poate fi altoit din nou, şi aceasta în pofida celor mai clare preziceri că orbirea în parte (pentru că niciodată nu a fost totală) a venit peste Israel până ce va veni plinătatea naţiunilor, după care Israel va fi mântuir, Eliberatorul ieşind din Sion şi depărtând neevlavia de la Iacov.

 

Creştinătatea neagă aceste adevăruri, şi, ca urmare, nu numai romano-catolicismul ci şi protestantismul caută glorie pământească şi putere pe pământ, este adevărat că cel din urmă doreşte să slujească lumii, pe când cel dintâi doreşte să fie stăpânul lumii. Dar biserica, bucurându-se de poziţia ei de mireasă a lui Hristos, este cu atât mai mult datoare să mărturisească despre locul pe care îl va avea pe pământ, ca putere şi demnitate, Israelul convertit în viitor în loc să poftească pentru sine acea poziţie şi să caute să o dobândească prin forţă sau prin înşelăciune.  Dacă am înţeles lui Hristos atunci se cuvine ca acel gând al Lui să determine şi scopul nostru moral, privind la El, care „S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. Suntem scrisoarea lui Hristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel viu: cum Îl arătăm noi pe Hristos?

 

Cei care nu ţin şi nu aplică aşa cum se cuvine aceste adevăruri sunt, în opinia mea, incapabili să facă o expunere sănătoasă a Vechiului Testament, în special a profeţilor, indiferent ce merite ar avea ei în alte privinţe, merite pe care sper să le recunosc fără preget spre a profita de pe urma lor. Ei, în mod necesar, greşesc într-o mai mare sau mai mică măsură în ceea ce priveşte guvernarea lumii, nu mai puţin decât în ceea ce priveşte biserica, ba poate chiar şi cu privire la mântuire. Ei confundă legea cu harul, cerul cu pământul şi prezentul cu viitorul din cauza că ei confundă pe Israel cu biserica, aceea care este acum chemată la binecuvântări spirituale în locurile cereşti. Interpretarea întregii Biblii este afectată profund de această deosebire, şi, tot aşa, este afectată şi comuniunea noastră spirituală şi umblarea noastră de zi cu zi şi închinarea noastră. Mântuitorul rămâne neschimbat ca persoană, binecuvântat fie Dumnezeu! El este acelaşi ieri, azi şi în veci, dar ar fi greu să spunem ce altceva nu are de suferit din cauza faptului că, în mod tradiţional, adevărul este ignorat. Şi chiar şi Mântuitorul este văzut mai puţin clar şi omul se bucură de El mai puţin, ca regulă generală.

 

Dacă aceasta este adevărat, după cum eu sunt ferm convins, nu trebuie să-mi cer scuze pentru importanţa acelui adevăr care, prin har, ne poate ajuta să nu ne împotmolim într-o asemenea eroare şi îl poate ajuta pe creştin să vadă care este de fapt moştenirea lui. Cititorul acestei cărţi va descoperi că, prin har, am căutat să împart drept cuvântul adevărului, străduindu-mă să fiu aprobat de Dumnezeu, nu să ajung un lucrător căruia să-i fie ruşine. Fie ca acest har să-l binecuvânteze din belşug şi pe cititor!

 

Introducere

 

În ceea ce priveşte ordinea cronologică a profeţilor mici, s-ar părea că ea este conformă cu aranjamentul obişnuit al cărţilor lor, sigur lăsând loc la o excepţie care doar confirmă regula. Osea, de pildă, este, în mod potrivit, primul, după el urmând Ioel şi Amos. Despre aceştia doi nu pot să nu gândesc că Ioel nu şi-a început profeţia atât de devreme ca Osea, iar, pe de altă parte, începutul cărţii Amos arată că mărturia lui Ioel era deja cunoscută (comparaţi Ioel 3 .16 cu Amos 1 .2). În Septuaginta ordinea este: Osea, Amos, Mica, Ioel, dar nu trebuie să ezităm să aderăm la aranjarea ebraică, care îl pune mai întâi pe Osea, ca fiind pentru întregul Israel, în special pentru Efraim, iar apoi pe Ioel deoarece el se adresează sferei mai puţin cuprinzătoare a Ierusalimului.

 

Obadia pare să aibă cele mai puţine indicii interne care să ajute la stabilirea datei. Argumentele folosit pentru a susţine că profeţia a fost scrisă târziu sunt invalide deoarece nu ţin cont de faptul că viziunile profetice prezintă lucrurile viitoare ca unele care au fost deja văzute. Timpul prezent la un profet este când profeţia se împlineşte, nu când ea a fost dată. Cred că a fost timpuriu, nu târziu. Obadia îl menţionează pe Ioana[3], care, după cum am spus, a fost aşezat astfel în mod excepţional. Iona este de obicei plasat mai devreme, dar există multe indicii care tind să arate că vizita lui la Ninive a fost în timpul lui Pul (Vul-lush sau Iva-lush dintre monumentele asiriene), care ar aduce data cu mai bine de jumătate de secol mai devreme şi l-ar plasa pe Iona în ordinea cronologică a cărţilor profetice. Apoi, mărturia lui are un loc atât de deosebit încât nu s-ar fi potrivit deloc în această constelaţie glorioasă de douăsprezece stele dacă ar fi fost plasat la început, ci ar fi părut a da importanţă la ceva care este, ca să spunem aşa, pe lângă teme principală. Deci, mi se pare că Iona este, dacă nu din punct de vedere cronologic, cel puţin din punct de vedere al frumuseţii morale, plasat exact aşa cum se cuvine. Mica a fost contemporan cu Isaia, dar cel mai mic acordă prioritate celui mai mare. Şi aşa sunt ei clasaţi în Biblie. Naum, care are judecata asupra cetăţii Ninive ca subiect al profeţiei, îl precede în mod natural pe Habacuc, care este cu privire la Haldeea, iar Ţefania este ultimul dintre aceşti profeţi înainte de captivitatea în Babilon.

 

Întâi vin profeţii mari, fiecare în ordinea cronologică: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, fără a intra în detalii cu privire la locul care i-a fost dat ultimului în Canonul ebraic, pe care evreii au căutat să-l explice în diferite moduri. Dar dacă este să vorbim despre profeţii mari trebuie să fim atenţi să nu face greşeala de a spune că cei mai mici ar fi avut o inspiraţie cumva inferioară celor mai mari. Deosebirea constă doar în sfera de cuprindere a mărturiei lor scrise. Şi merită reţinut, după cum s-a observat, că cele mai lungi profeţii au fost conduse de Dumnezeu să adopte cuvinte şi gânduri cuprinse în unele din cele mai scurte. Este, de asemenea, de notat că patru sau chiar cinci dintre profeţii mici l-au precedat pe Isaia.

 

Urmează apoi cei doisprezece profeţi mici, începând din nou cu cel mai devreme şi încheind după captivitate. Astfel, dacă Ţefania a fost după Isaia, el este, în mod necesar exclus din poziţia imediat următoare deoarece este clasat împreună cu profeţii mici. Isaia, în mod natural şi exact, este primul dintre profeţii mari, care sunt plasaţi exact în ordinea cronologică de la primul la ultimul. Iar dacă Ezechiel a trăit în acelaşi timp ca Ieremia, el a fost afară din ţară, în timp ce Ieremia a fost în ţară, fiind dus numai împreună cu ultima rămăşiţă care a mers în Egipt. Daniel, după cum se ştie, a fost ultimul dintre cei patru profeţi mari. Apoi încep profeţii mici şi urmează o serie similară, singurul despre care se poate spune că nu este în această ordine fiind Iona, din motivul pe care l-am sugerat anterior, deşi nu este puţin probabil ca, în înţelepciunea lui Dumnezeu, poziţia cronologică să fie păstrată la fel de bine ca şi cea morală.

 

De aceea, orice aranjament care îl aşează pe Ţefania înaintea lui Habacuc pare a fi cel puţin discutabil. Pentru mai multe motive care sunt mici detalii, dar nu fără greutate, el pare a fi puţin mai târziu, dar nu există diferenţe semnificative. În ansamblu consider că ordinea (aşa cum este în Biblia ebraică şi în cea engleză ca şi în alte versiuni) se cuvine să fie respectată, iar evreii sunt mai îndreptăţiţi decât cei care-l aşează pe Ţefania înaintea lui Habacuc. Pare a fi cel mai probabil, ca să nu spun mai mult, că, deşi au fost contemporani, Ţefania a fost mai curând ultimul dintre cei doi. Dar diferenţa este de doar câţiva ani, şi, dacă, la urma urmei, ar fi vreo şase ani, atunci nu se cuvine să facem caz de aceasta. Din nefericire, cei care trudesc mult pentru o asemenea hrană perisabilă, care nu le foloseşte deloc celor care se ocupă cu ea, pot foarte bine neglija sau refuza hrana care rămâne pentru eternitate.

 

Deci Hagi este în mod clar primul dintre cei doi sub aspect cronologic, fiind urmat apoi de Zaharia, după ambii urmând Maleahi, care încheie seria nu numai cronologic ci şi prin tonul şi caracterul mesajului său.

 

Arhiepiscopul Usher este, pe bună dreptate, o autoritate care se cuvine respectată în această privinţă, dar cronologia lui a fost, din câte se poate înţelege, ajustată nu întotdeauna în sens bun de cei însărcinaţi cu revizuirea Authorized Version pentru ultima dată, în urmă cu mai puţin de o sută de ani. Nici chiar aranjamentul lui Usher nu s-a bucurat întotdeauna de aprobarea celor care credeau scripturile la fel de mult ca el însuşii. Oricum, cred că putem ajunge la concluzia, având dovezi destul de puternice, dacă nu întotdeauna toate dovezile, că, în general, profeţii mari şi profeţii mici sunt în ordine cronologică, cu excepţia lui Iona. Ultimii trei din serie: Hagai, Zaharia şi Maleahi, au fost, fără-ndoială, după captivitate, iar Ţefania ne aduce până la ultimul moment înainte de captivitate. Suntem perfect siguri de timpul când a fost dată profeţia deoarece este declarat suficient de clar pentru a nu lăsa loc ingeniozităţii prost îndrumate a necredinţei care se amuză şi uimeşte prin eforturile necontenite de a zdruncina tot ce a fost dat, fie că sunt lucruri mici sau mari, dar care, vai! nu precupeţeşte nici un efort când speră că poate zdruncina ceea ce Îl glorifică cel mai mult pe Dumnezeu şi îl umileşte pe om.

 

Următoarea schiţă asupra celor doisprezece profeţi va fi suficientă pe această temă.

 

Osea se împarte în două secţiuni. Întâi el ne prezintă Israelul şi Iuda ca respinse după avertismentul adresat Izreelului, care este o aluzie vagă la chemarea naţiunilor şi o previziune clară că Iuda şi Israel vor fi restaurate şi chiar unite din nou, o pledoarie şi o promisiune în acelaşi timp, o schiţă a stării lor anormale din acel timp şi o asigurare în legătură cu binecuvântarea lor finală ca naţiune care Îl va căuta pe Yahve şi pe adevăratul David, împăratul lor. Apoi el prezintă relele lui Israel, adresând mustrările şi ameninţările lui Dumnezeu, iar în final urmează pocăinţa lor şi comuniunea cu El.  

 

Ioel porneşte de la dezastrul produs de diferite insecte şi îi avertizează în legătură cu armata din nord şi devastarea pe care o va aduce aceasta, atunci parţial, iar complet în zilele din urmă, după care va veni ziua lui Yahve. Aceasta constituie temeiul pentru ca ambele părţi să se smerească înaintea Lui. Profetul prezice turnarea Duhului Sfânt, eliberarea Sionului şi judecata generală a naţiunilor.

 

Amos face o recapitulare a căilor lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci şi cu naţiunile învecinate, după care se ocupă în mod special cu Israel, nu pe terenul larg al moralei, ci pe acela al favorii speciale, arătând cât de vinovaţi sunt pentru că au respins mărturia Lui, ceea ce se va verifica în judecata asupra masei poporului şi în salvarea unui mic număr de oameni drepţi, după care este promisă, în final, ridicarea din nou a cortului căzut al lui David şi reînnoirea binecuvântării lui Israel.

 

Obadia, într-un stil deosebit de energic şi cu patos, dar totuşi sobru, prezintă chemarea adresată de dumnezeu naţiunilor împotriva Edomului, care, cu toată mândria şi puterea lui, trebuie să cadă şi să fie prădat cum nu s-a mai văzut, înţelepciunea şi puterea lui fiind nimicite din cauza răutăţii fără inimă arătate împotriva fratelui său Iacov, pentru că, într-adevăr, ziua lui Yahve se apropie pentru toate naţiunile, dar pentru Sion aceasta va fi eliberare şi Iacov va moşteni pământul, iar Esau va fi doborât şi judecat pentru că împărăţia este a lui Yahve.

 

Iona, prin misiunea pe care a avut-o la naţiuni, arată că Dumnezeu Îşi rezervă dreptul la a arăta îndurare şi celei mai rele naţii dacă se pocăieşte la cuvântul Lui. Slujba profetului a cerut ca acesta să primească lecţia morţii şi a învierii, dar, cu toate acestea, cel care este cel mai aproape de El trebuie să se plece în faţa harului Său care se manifestă în favoarea altora şi să-L binecuvânteze, nu să se bizuie pe privilegiile lui şi aşa să reprezinte fals numele Lui. Mica judecă poporul în ansamblu – Samaria şi Ierusalimul fiind prezentate mai proeminent – nu numai pentru nedreptate şi idolatrie, ci pentru că au refuzat cuvintele lui Yahve. El declară ţara întinată şi prezintă, în special pentru căpetenii şi principi, pustiirea Sionului şi restaurarea lui în zilele de la urmă de către Yahve, când ei vor fi la strâmtorare în ultimul asediu, după ce vor fi fost abandonaţi din cauză că L-au respins pe Hristos, care va fi pacea lor atunci când asirianul va apărea din nou, la final. Domnul va face rămăşiţa lui Iacov o binecuvântare, şi, în acelaşi timp, de temut, când va nimici tot răul oamenilor şi al demonilor. El încheie apoi cu o predică despre căile lui Dumnezeu care sunt întotdeauna drepte; El nu poate fi făcut să se schimbe prin ritualuri sau sacrificii, ci urăşte şi trebuie să judece un popor atât de ipocrit, dar, în zilele de la urmă, va lucra pentru copii lui Iacov după îndurarea arătată lui Avraam, conform cu ceea ce El a jurat în vechime părinţilor lor.

 

Naum, spre deosebire de Iona, vesteşte răzbunarea lui Yahve asupra cetăţii Ninive, dar nu Îşi retrage bunătatea de la cei care se încred în El. Şi-a pus asirianul un consilier al lui Belial împotriva lui Yahve? Atunci nimicirea completă, cum nu a mai văzut lumea şi nici nu va mai vedea de atunci încolo, va veni atunci când ultimul asirian va cădea pentru totdeauna. Nici o furtună cu tunete şi fulgere nu prezintă imagini atât de impresionante ale judecăţii ca denunţarea nimicitoare a cetăţii Ninive, mai ales în capitolele doi şi trei.

 

Habacuc prezintă exerciţiile spirituale ale unuia care este tulburat de nedreptatea evreilor şi strigă cerând judecata, iar apoi, din cauză că judecata este executată cu mai multă răutate decât se cuvine, află că trebuie să aştepte judecata, şi, între timp, să trăiască prin credinţă. Apoi el detaliază răutatea celui rău, care îi pecetluieşte nimicirea, şi, în final, profetul i se adresează lui Yahve în templul Său cel sfânt, întregul pământ fiind îndemnat să tacă, el vărsându-şi rugăciunea cu o viziune completă a judecăţii divine care va veni necruţătoare, dar şi exprimându-şi încrederea plină de bucurie în Dumnezeu, indiferent dacă vor veni sau nu vor veni binecuvântările Lui exterioare.

 

Ţefania proclamă nimicirea completă a ţării lui Iuda şi a Ierusalimului la venirea zilei Domnului din cauza idolatriei, violenţei şi înşelăciunilor lor, că în acea zi necredinţa şi câştigul lor necinstit nu îi vor putea ajuta cu nimic. Dar cel drept să vadă (se poate ca el să fie ascuns în ziua mâniei lui Yahve) că în ziua lui Yahve nici unul nu va scăpa, fie cei din jur cum sunt filistenii, moabiţii, amoniţii sau de mai departe, cum ar fi asirienii, şi cu atât mai puţin cetatea asupritoare întinată – Ierusalimul, cu atât mai vinovată cu cât a avut privilegii. El încheie cu cea mai deplină mângâiere pentru rămăşiţa credincioasă, care este chemată să aştepte de la Yahve până ce va executa sentinţa asupra împărăţiilor strânse laolaltă şi va salva pe poporul Său, pe cei acum săraci şi blânzi, şi se va bucura asupra Sionului, se va odihni în iubirea Lui şi le va face un nume şi îi va face lăudaţi printre toate popoarele pământului.

 

Hagai mustră poporul pentru lipsa lor de credinţă şi de zel în construirea casei Domnului şi îi acuză că se ocupau de propriile lor case, apoi îi mângâie asigurându-i că Duhul este mereu cu ei în lucrare şi declară că gloria de la urmă a acestei case, va fi mai mare decât cea dinainte, după ce Mesia va fi zdruncinat toate naţiunile, şi îi asigură că toate împărăţiile vor fi răsturnate când cerurile vor fi clătinate, numai alesul Zorobabel nu se va clătina, fiind o pecete pentru Yahve, el reprezentându-L pe Hristos.

 

Zaharia priveşte Ierusalimul ca fiind sub dominaţia puterilor imperiale, o putere răsturnând-o pe alta până ce va venit timpul, când, după glorie, Yahve va locui în Sion. Ierusalimul este iertat şi îndreptăţit; când El îl aduce pe Mesia, Vlăstarul, este aşezat semnul înţelepciunii în guvernare şi al ordinii administrative perfecte. Nedreptatea şi idolatria sunt judecate; puterile sunt trecute în revistă, iar Vlăstarul va zidi templul şi Se va aşeza pe tronul Lui ca preot. În cea de-a doua parte a cărţii este garantată restaurarea Ierusalimului atunci când apar întrebări legate de situaţia existentă, dar ei sunt tot sub responsabilitate, cu toate că urmează o viziune a gloriei. Yahve îi asigură că El va ocroti casa Lui. Este prezentat Hristos în smerenie, dar în legătură cu ziua gloriei şi a eliberării, când Iuda va doborî pe Iavan sau Grecia şi casele lui Iuda şi ale lui Iosif vor fi ca şi cum El nu s-ar fi lepădat de ele. Urmează apoi detaliile respingerii lui Hristos şi ale judecăţii antihristului, strângerea naţiunilor împotriva Ierusalimului, care este salvat de Yahve-Mesia, odinioară străpuns, iar acum jelit de ei, dar un izvor se deschide la Ierusalim pentru curăţire. Sunt judecaţi profeţii falşi, iar Ierusalimul parţial ocupat este eliberat de Yahve, care face din ea metropola Lui sfântă pe faţa pământului atunci când va domni şi va judeca toate naţiunile.

 

Maleahi poartă povara cuvântului lui Yahve adresat lui Israel: reproşurile Lui umplu duhul profetului. Şi nu este de mirare deoarece rămăşiţa întoarsă, aşa cum a fost lăsată de Zaharia sub responsabilitate, a eşuat complet, în pofida a tot ce au făcut îndelunga răbdare şi harul lui Dumnezeu la lucru în favoarea lor. Iacov, cu toate că era iubit, a profanat slujbele Lui şi sfinţenia Lui şi L-a obosit; preoţii au stricat legământul lui Levi, şi, spre durerea Lui, au ajuns de dispreţ. Nu mai rămânea decât ca El să-Şi trimită mesagerul Său şi apoi să vină El Însuşi, dar cine avea să rămână în ziua venirii Lui? Cu toate acestea, El îşi păstrează tandreţea faţă de cei din rămăşiţă, care vorbeau unul cu altul având teamă de El, fiind înconjuraţi de necredinţa ipocrită a evreilor. Cei drepţi vor fi ai Săi în ziua care va arde ca un cuptor pentru toţi cei mândri, dar pentru cei care se tem de El va răsări Soarele dreptăţii având vindecarea sub aripile Lui şi ei vor ieşi ca viţeii din staul şi îi vor călca în picioare pe cei răi. În final el le reaminteşte de legea lui Moise şi le promite că Ilie, profetul, va veni înainte de acea zi pentru a întoarce inimile poporului pentru ca venirea Lui să nu fie numai spre blestem.

 

 

[1] N. a.) The Minor Prophets with a Commentary Explanatory and Practical, and Introductions to the several Books, Rev. E.B. Pusey, D.D, Regius Professor of Hebrew and Canon of Christ Church, Oxford: Parker & Co., etc. 1860-1871

 

[2] N. tr.) Gr: aprox. „primul fals“

 

[3] N. a.) Iona se detaşează de toţi ceilalţi profeţi prin aceea că a fost trimis la o cetate din Asiria, marele vrăjmaş al lui Israel dintre naţiuni, pe când poporul era încă recunoscut de Yahve. Este remarcabil că, astfel izolat printre profeţi, este singurul dintre profeţii mici care începe cu „şi“, care în Versiunea Autorizată este tradus ca „acum“

 

 

https://comori.org/biblia-studiu-biblic/profetii-mici/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Apocalipsa si Daniel

Articole si comentarii biblice

Cuprins:

   Scopul

   Importanța studiului profețiilor din Daniel și Apocalipsa

   Sisteme de interpretare apocaliptică

   Principii de interpretare ale profeției apocaliptice

 

SCOPUL acestui site este acela de a ajuta la cunoașterea, identificarea si înțelegerea mersului evenimentelor care s-au perindat în lume în trecut, cele trăite în prezent și cele ce vor urma în viitor. Studiul va descoperi drumul parcurs până acum, piatra kilometrică la care ne aflăm în prezent și la ce ne mai putem aștepta în viitor. Este cunoscut oricărui creștin promisiunea pe care le-a facut-o Iisus Christos ucenicilor: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul,…și vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16,13). As dori să remarc făgăduința Mântuitorului pe care o dă în legătură cu cărțile Daniel și Apocalipsa:

 

„Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape !” – Apoc.1,3

„Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate. Si Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate lucrurile, care au sa se întâmple în curând.”- Apoc.22,6

„Tu, însă, Daniele, tine ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, până la vremea sfârșitului. Atunci mulți o vor citi, și cunoștința va crește.” – Daniel 12,4

„Aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului..” – Daniel 12,9

 

IMPORTANTA STUDIULUI PROFETIILOR DIN DANIEL SI APOCALIPSA

 

Daniel și Apocalipsa sunt două cărți surori ale canonului biblic, singurele cărți realmente apocaliptice ale Sfintei Scripturi, ale căror subiecte leagă într-un continuum organic cele două testamente. În ciuda dificultăților aparente sau reale pe care le ridică limbajul adesea cifrat al acestor profeții, Daniel și Apocalipsa sunt cărți inteligibile, al căror mesaj poate fi înțeles, în principiu, chiar și de cel mai lipsit de cultură. Cei care cunosc Biblia mai bine, au avantajul de a înțelege mult mau mult din tezaurul acestor profeții, deoarece în ele se reflectă problematica și imagistica celorlalte cărți biblice.

 

Daniel și Apocalipsa nu sunt singurele cărți profetice ale Bibliei, dar profețiile lor ocupă un loc special în scrierile sacre, fiind clasificate ca „apocaliptice” si având următoarele caracteristici:

 

Viziuni și vise în care apar ființe cerești care transmit mesaje sau explică simboluri.

Mesaje transmise prin simboluri, prin imagini fantastice foarte impresionante și expresii criptice.

Serii de descoperiri care redau în mod succesiv evenimente istorice majore, încununate de evenimentele finale care sunt în special accentuate.

O viziune cosmică, universală a marii lupte.

Elemente vizuale și verbale împrumutate din toate celelalte forme biblice de previziune.

O combinație de vorbire figurată și obișnuită care impune atenție deosebită cititorului.

Descoperirea unor evenimente viitoare precise și nu generalități vagi sau profeții condiționate.

Atât Daniel cât și Apocalipsa au fost scrise în exil și sunt întotdeauna încurajatoare pentru poporul lui Dumnezeu care trăiește în această lume în condiții de exil. Iisus ªi-a început misiunea vestind împlinirea timpului prezis de Daniel. Apostolii, în special Pavel si Ioan, fac aluzie la profețiile sale. De-a lungul secolelor întunecate, credincioșii s-au orientat după profețiile lui Daniel și ale lui Ioan. Marea Reformă din Occident s-a sprijinit pe ele.

SISTEME DE INTERPRETARE APOCALIPTICA

 

În timp ce unii aduc interpretări proprii, cât mai originale si nesistematizate, interpreții sunt de obicei adepții unor sisteme de interpretare care circulă în lumea creștină. Există patru sisteme de interpretare; desigur, fiecare cu variantele sale:

 

1. Sistemul idealist (spiritualizant)
2. Sistemul preterist
3. Sistemul fiuturist (viitorist)
4. Sistemul istoricist (sau protestant tradițional)

 

1.Sistemul idealist (spiritualizant-alegoric)

Adepții acestui sistem de interpretare susțin că scopul profeției nu este de a ne dezvălui evenimente precise care pot fi identificate în istorie, ci profeția ar fi doar o formă de instruire, prin simboluri, cu privire la adevăruri morale generale. De exemplu, cutare fiară dintr-o viziune profetică reprezintă principiul răului sau o putere adversă, în principiu, dar nu trebuie căutată identitatea istorică a acelei puteri.

 

2.Sistemul preterist (totul s-a întâmplat în trecut)

Preteriștii văd realizarea profețiilor în timpul când au fost scrise, sau la scurt timp după aceea și chiar înainte de a fi scrise. Astfel principala putere nelegiută din Daniel ar fi Antioh „Epifanes”, iar cea din Apoc.13 ar fi Nero. Acest sistem care este la modă în teologia liberală își are rădăcinile în critica anticreștină a filozofului pagân Porfirius din Tyr (sec.III î.e.n.). În sec.XVI sistemul acesta a fost reînviat de către iezuitul spaniol Alcazar, ca o armă a Contrareformei. Astazi el se oferă ca fiind o solutie raționalistă, criticistă și cu cât mai puțină credință în înțelegerea profețiilor și în aprecierea posibilității lui Dumnezeu de a cunoaște viitorul. De regulă însă, cercetarea științifică a textului biblic este mai riguroasă și mai dezvoltată în cadrul direcției liberale. Greșala lor este că așează rațiunea mai presus de revelație și nu mai lasă loc credinței.

 

3.Sistemul fiuturist (viitorist)

Fiuturiștii, în opoziție cu preteriștii, văd împlinirea celor mai multe și mai importante profeții într-un viitor care precedă imediat sfârșitul. Astfel cele 10 coarne și cornul Antichrist din Daniel cap.7 încă n-au apărut, de asemenea cornul din Daniel cap.8 este o putere viitoare, ca și fiarele în Apocalipsa, pe care ei o văd împlinindu-se cu totul în viitor, începând cu cap.4. Unele din vederile fiuturiste sunt împrumutate de la câțiva părinți din sec.II. Dar adevărata bază și structură a sistemului au fost realizate de iezuitul spaniol Francisco Ribera în sec.XVI, de asemenea ca o armă contra Reformei protestante. Din nefericire, sistemul acesta a fost adoptat în cadrul redeșteptărilor profetice din Irlanda și Britania, în sec.XIX.

 

Istoria răpirii secrete a Bisericii, înainte de „marea strâmtorare”, a apărut printr-o profetizare însoțită de vorbire în „limbi”, în cadrul mișcării lui Eduard Irving (adept al concepției lui Lacunza). Ea a fost preluată de aici de către John Nelson Darby, întemeietorul mișcării Frații de la Plymouth cunoscuți în România sub numele de Creștini după Evanghelie (evangheliști), dintre care făcuse parte și faimosul George Muller („părintele orfanilor”). Acest sistem apare deseori în legătură cu dispensaționalismul, o doctrina care împarte istoria mântuirii în perioade distincte, predestinate, în care condițiile mântuirii sunt diferite. Dar nu toți „evangheliștii” sunt fiuturisti. Cel mai mare teolog al lor, F.F.Bruce nu este fiuturist. ªi nu toti fiuturistii sunt dispensaționaliști;unul dintre ei, Dr.G.E.Ladd vede dispensaționalismul ca pe o „țesătură de aberații”, așa cum în secolul trecut, marele teolog Samuel Prideaux-Tregelles, colegul lui Darby, numise dispensaționalismul „culmea nonsensului speculativ”. Acest sistem de interpretare este foarte răspândit în special printre fundamentaliștii evanghelici (baptiști, evangheliști, pentecostali etc.) și este expus în lucrări de largă circulație, cum este Biblia Scoffield și alte Biblii cu explicații (vezi Temele din versiunea Cornilescu revizuită – GBV „cu triunghi”.

 

Ca majoritatea fundamentaliștilor, fiuturistii sunt mai puțin legați de exegeza teologică riguroasă, de cercetarea științifică, critică a textului biblic. Ei lasă mai puțin loc rațiunii și mai mult loc imaginației. Dar un aspect lăudabil este că favorizează credința. Ei sunt printre puținii care mai cred în Revenirea lui Iisus și sfârșitul acestei lumi.

 

4.Sistemul istoricist (sau protestant tradițional)

Interpreții istoriciști văd în profeții o previziune a evenimentelor majore prin care trebuie să treacă Biserica, ceea ce dă sens istoriei. Este evident că intenția lui Dumnezeu a fost ca profeția să fie o lumină călăuzitoare pe calea Bisericii (Daniel 2:29, 2 Pentru 1:19; Apoc.1:1,19; 4:1).Majoritatea interpreților vechi, de la părinții Bisericii și până la valdenzii și wiclefiții medievali ( și de la rabinii evrei până la reformatori) au fost istoriciști. Toți protestanții au susținut poziția aceasta până la apariția redesteptărilor adventiste din sec.XIX. După aceste evenimente, sistemul tradițional a fost abandonat, în general, fiind moștenit aproape numai de către adventiști. Cu multe contorsiuni și specialități, sistemul mai este păstrat și de „martorii lui Iehova” care au unele rădăcini millerite, și există chiar comentatori protestanți care îl proclama cu o oarecare îndrăzneală ( vezi „Manualul biblic” al lui Halley, care circula printre baptiști în traducerea lui Doru Motz).

 

Istoriciștii pot fi recunoscuți dupa principiul „zi – an” și după identificarea adversarilor Bisericii cu papalitatea, islamul, ateismul și alte forțe istorice. Dar nu toti istoriciștii înțeleg la fel profețiile, nici chiar pe acelea care sunt considerate împlinite.

 

Caracteristicile sistemului istoricist sunt descoperirea și acumularea treptată a adevărului profetic în mersul Bisericii. De aceea pot apărea și conflicte între poziții noi și poziții mai vechi cu privire la puncte care nu au fost total înțelese, sau cu privire la care n-a existat o înțelegere unanimă. Studiul aprofundat, însoțit de rugăciune, și sărat cu suficientă prudență și toleranță, este necesar oricărui cercetator al profețiilor biblice.

 

În acest scop sunt necesare și studiul istoriei universale, însușirea unor reguli corecte de interpretare care izvorăsc din Biblie. Este folositoare și cunoașterea dezvoltării istorice a interpretării. Teologul adventist Leroz Edwin Froom a cheltuit 15 ani din viață pentru a umple 4000 de pagini cu informații despre tot ce s-a scris de-a lungul timpurilor în acest domeniu, lasându-ne volumele numite Credința profetică a părinților noștri, o lucrare unică în lume. 

PRINCIPII DE INTERPRETARE A PROFETIEI APOCALIPTICE

 

Adepții fiecărui sistem au principiile lor de interpretare, facând deseori caz de „așa zice Biblia” sau „așa vorbește istoria”. Principiile corecte se învață din practică (din studiul Bibliei și al istoriei). Ele sunt naturale și raționale, niciodată arbitrare sau impuse din afară. În continuare, expunem rezumativ zece principii (metode și chei) ale interpretării apocaliptice. Ele nu sunt altceva decât o aplicare a principiilor hermeneutice și a regulilor exegezei la specificul acestor cărți. Numele științei hermeneuticii vine de la verbul hermenevo=interpretez), iar exegeza este tehnica interpretării (de la exeghesis=calauzire,explicatie)

 

1. Principiul lingvistic „Cum traduci „
2. Principiul structurii literare. „Împarte drept!”
3. Stabilirea naturii limbajului. „Propriu sau figurat ?”
4. Logica limbajului figurat. „Simbolurile strigă”
5. Principiul explicației inspirate. „Ce spune îngerul ?”
6. Observarea cadrului istoric al revelației. „În ce împrejurări ?”
7. Principiul corespondențelor inter-apocaliptice. „Compară viziunile !”
8. Principiul armoniei biblice. „Ce mai zice Biblia ?”
9. Principul probei istorice. „Cum s-a împlinit ?”
10. Principiul descifrării progresive a profețiilor. „Cum înțeleg alții ?”

 

1. Principiul lingvistic „Cum traduci?”

Înainte de toate, cercetătorul trebuie să se convingă de exactitatea traducerii textului biblic pe care-l folosește, deoarece în profețiile apocaliptice, unele amănunte pot cântari greu în favoarea unei interpretări. Ideal este ca cercetătorul să cunoască limbile Bibliei (ebraica, aramaica și greaca). Însă cei ce nu au acces direct la textul original nu trebuie să se descurajeze. Se pot folosi diferite traduceri și versiuni în alte limbi moderne și în limba română. Diverse comentarii conțin și precizări lingvistice.

 

Este nevoie totuși de multă prudență și bun simț, deoarece adesea chiar cunoscătorii limbilor clasice ale Bibliei nu sunt de acord între ei. Când cuvintele pot avea înțelesuri diferite, spiritul critic slăbește adesea, în favoarea interpretării preferate. În plus, cunoașterea superficială se pare că este mai dăunatoare decât ignoranța, atunci când este însoțită de prejudecată sau de orgoliul propriei opinii.

 

Aplicarea principiului lingvistic este important și pentru faptul că în unele cazuri textul original este deosebit de dificil, poate chiar mutilat (de ex.Daniel 8:12) și nu este corect a construi interpretări pe asemenea pasaje. Din fericire, asemenea cazuri nu sunt prea frecvente.

 

2. Principiul structurii literare. „Împarte drept!”

Este obligatoriu să respectam logica literară ( gramaticală, contextuală) a ideii pe care o studiem. Autorul a expus profeția într-o anumită structură literară care trebuie studiată. Observați și logica scrierii seriilor, viziunilor și scenelor profetice. Există desfășurări cronologice, dar și reveniri, nimic nefiind întâmplător. Unii comentatori au descoperit că anumite porțiuni sunt construite în stilul chiastic (încrucișat) al poeziei ebraice. O clarificare a structurii literare ne ajută să pătrundem mai bine în gândirea și înțelegerea rolului biblic, ceea ce este de primă importanță.

 

3. Stabilirea naturii limbajului. „Propriu sau figurat?”

În aceste profeții, limbajul propriu este combinat cu cel figurat. Trebuie să fim siguri dacă o anumita expresie cere interpretare literară sau simbolică (spirituală). În viziuni predomină simbolurile, în explicarea lor imediată predomină vorbirea obișnuită. În orice situație în care sensul obișnuit este natural (rațional) și în armonie cu toate exigențele interpretării și cu învățătura generală a Bibliei, vom alege sensul propriu. În caz contrar, trebuie căutat un sens figurat. Deseori se greșește inversând cazurile. (De exemplu, unii cred că „Fiul Omului” din Dan.7 ar fi o personificare a sfinților, iar cele 1335 zile ar însemna exact 3 ani, 7 luni și 15 zile… Pe de altă parte, căderea de stele din Apoc.6 ar reprezenta Revoluția Franceza , iar cei doi martori din Apoc.11 ar fi Ilie si Enoh. Semnul fiarei ar fi un semn concret pe frunte sau pe mâna, iar cei 144.000 ar fi evrei… etc). Referitor la acest principiu subliniem că toate duratele de timp din Daniel și Apocalipsa exprimate într-un limbaj neobișnuit și referitoare la puteri mondiale de lungă durată, trebuie înțelese potrivit principiului „zi-an” stabilit în Ezechiel 4:1-9 și verificat în Daniel 9:24-27.

 

4. Logica limbajului figurat. „Simbolurile striga!”

Rolul simbolurilor și expresiilor criptice este de a descoperi și a acoperi, în același timp, sensul istoric sau religios al profeției. Simbolurile sunt frapante și elocvente, având în ele însele cheile interpretării. De aceea este necesar să facem observații corecte, după ce am stabilit că limbajul este figurat. Să lăsăm simbolurile să ne spună tot ce au de spus, dar să nu cerem de la ele perfecțiuni care nu stau în natura lor. De aceea a și fost necesară prezentarea viitorului sub diferite simboluri. Este posibil ca un simbol să nu aiba întotdeauna același sens (De exemplu, în Daniel 8 stelele sunt „poporul sfinților”, pe când în Apoc. 12 sunt îngerii căzuți; chiar dacă poate exista o corespondență, nu este obligatorie o aplicare uniformă dacă există alte evidențe mai puternice. În multe cazuri simbolurile sunt mai elocvente decât cuvintele.)

 

5. Principiul explicației inspirate. „Ce spune îngerul?”

Cercetatorul trebuie să se orienteze în primul rând după explicația sumară pe care o dă autorul însuși, îngerul interpret sau un alt personaj cu autoritate prezent în viziunea profetică. Aceasta explicație însă, nu este decât o îndrumare. Adesea ea nu este lipsită de limbaj figurat și necesită interpretare. Mai degrabă ea ne arată pe ce cale să mergem ca să descoperim singuri adevărul. Un indiciu deosebit de important aici este corespondența dintre ceea ce vede și ceea ce aude profetul. Una explică pe cealaltă. Exemplu: am vazut – Apoc.14:1, am auzit – v.2-3, am înțeles – v.4-5.

 

6. Observarea cadrului istoric al revelației. „În ce împrejurări?”

În Daniel, cadrul istoric este conflictul dintre Ierusalim și Babilon, distrugerea Templului, exilul, restaurarea. În Apocalipsa, cadrul istoric este conflictul dintre Biserică și Roma, dintre adevarații iudei (creștini credincioși), cetățenii Ierusalimului ceresc, și „Babilonul” erei creștine. Analiza cadrului istoric poate arunca lumină asupra descoperirilor, constituind o cheie a interpretării.

 

7. Principiul corespondențelor inter-apocaliptice. „Compară viziunile!”

Daniel și Ioan descriu viziuni care constituie serii paralele, fiecare serie prezentând adesea o altă dimensiune a aceleiași istorii. Se pot stabili astfel de corespondențe, dar nu în mod rigid. (De exemplu, dacă pecețile din Apocalipsa sunt paralele cu cele 7 biserici și dacă pecetea întâi corespunde bisericii Efes, nu înseamnă că, în mod automat, scenele deschise la ruperea peceții a șasea corespund bisericii Filadelfia, iar cele de la pecetea a șaptea sunt concomitente cu perioada bisericii Laodiceea). Se poate stabili o corespondență în cadrul viziunilor lui Daniel, în mod separat, și în Apocalipsa, în mod separat. Dar putem stabili numeroase corespondențe între Daniel și Apocalipsa.

 

8. Principiul armoniei biblice. „Ce mai zice Biblia?”

Biblia înseamnă mulți profeți, dar un singur Spirit. Prin urmare, Biblia trebuie lăsată să fie propriul ei interpret, dacă vrem ca Spiritul profeților să-i învețe ceva și pe „fii lor”. Multe simboluri și expresii figurate apocaliptice, care nu sunt explicate imediat, îsi au totuși în altă parte a Bibliei cheia interpretării lor. Astfel, un cercetător al profețiilor este obligat să devină un cercetător al întregii Biblii, dacă vrea să cunoască adevărul. Dar principiul acesta trebuie aplicat cu destulă grijă. Caii din cartea lui Zaharia nu devin în mod automat explicația celor din cartea Apoc. 6; apa simbolizează uneori binecuvântarea divină, o învațătură poate, alteori înseamnă popoare sau oștiri. Cercetătorul trebuie să se întrebe dacă e vorba de apa de baut, sau de o apă care inundă ( ca râul vărsat de balaur în Apoc.12). Deasemenea, toate interpretările și concluziile trebuie să fie în armonie doctrinală cu întreaga descoperire divină. Principiul armoniei biblice și al unității de doctrină a tuturor profeților ( ca autori ai Bibliei) nu poate fi niciodată prea mult accentuat. Multe erezii clasice și moderne au aparut din nerespectarea acestui principiu elementar.

 

9. Principiul probei istorice. „Cum s-a împlinit?”

Profețiile împlinite, pot fi declarate numai dacă sunt riguros probate de istorie. Sentința istoriei este definitivă. Ea poate fixa dogmatic o anumită interpretare care a precedat evenimentul. Ignoranța în materie de istorie sau tratarea superficială a datelor istorice cunoscute crează interpretări fantastice. Mai mult, aplicarea corectă a profețiilor împlinite în istorie, oferă chei de interpretare ale celor încă neîmplinite. Înainte de toate, trebuie cunoscută istoria biblică, ea fiind baza și izvorul istoriei universale. Tot ea indică sensul și filozofia istoriei.

 

10. Principiul descifrării progresive a profețiilor. „Cum înțeleg alții?”

Nu fi singurul înțelept! Din antichitate și până astazi au existat interpreți ai profeției și martori ai împlinirii ei. Istoria creștinismului cunoaște o serie de cercetători din toate confesiunile care au contribuit, fiecare cu puținul lui, la ceea ce se poate ști astăzi. A tăgădui astăzi pozițiile ferme câștigate de-a lungul secolelor înseamnă a crede că Dumnezeu n-a condus Biserica pe drumul cel bun și tu ești singura ființă careia i s-a dat adevărata explicație. O asemenea concluzie este ridicolă. În acelasi timp, căutând sfatul înaintașilor și al contemporanilor, studiind diferite comentarii, nu trebuie să luam poziții dogmatice în puncte încă nelămurite. Nici un comentariu omenesc nu poate fi perfect. Mulți interpreti ne pot călăuzi în înțelegerea profeției, fără a considera pe vreunul ca fiind perfect.

 

 

Introducere

/////////////////////////////////////////////

 

Explicatia Cartii: Ezechiel

„Fiul omului, te pun pazitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, sa-i înstiintezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).

 

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtatorul de cuvînt al Tatalui, care-si disciplineaza copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.

Cartea poarta numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întareste” sau „Domnul este taria mea”.

Ca si Isaia, Ezechiel a fost si preot si profet. El se pregatea sa slujeasca Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o faca. Preotii erau instalati în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniana în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. Dupa înca cinci ani petrecuti în Babilon, Ezechiel si-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel putin 22 de ani activeaza ca preot si profet (Ezec. 29:17). Se casatoreste, dar nu stim daca a avut sau nu copii din aceasta casatorie.

Amanuntele date de Ezechiel ne ajuta sa stabilim foarte usor data scrierii. Fiecare sectiune profetica a cartii debuteaza cu data la care a fost primita de la Domnul si transmisa oamenilor. Activitatea profetica a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. si a continuat cel putin pîna la vremea mentionata în ultima profetie înregistrata de textul cartii, adica: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia si Daniel. Cam de aceiasi vîrsta cu Daniel, dar mult mai tînar decît Ieremia, profetul a fost mult influentat de „profetul lacrimilor” caruia i-a continuat aparent trei dintre profetiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) si (3) pilda celor doua surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani dupa Daniel, facînd parte din cei 10.000 de captivi luati de Nebucadnetar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îsi începe activitatea dupa 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nadejdiile false ale celor care credeau ca robia va fi scurta si ca evreii se vor întoarce foarte repede acasa. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat natiunii. Evreii trebuiau convinsi ca nu poate fi vorba despre o întoarcere în tara promisa, mai înainte de a se produce o totala întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îsi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

 

„Întoarceti-va si abateti-va de la toate faradelegile voastre, pentru ca sa nu va duca nelegiuirea la pieire. Lepadati de la voi toate faradelegile, prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel? Caci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceti-va dar la Dumnezeu, si veti trai”.

 

Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic si este aranjata într-o ordine cronologica. Continutul cartii înregistreaza activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate si împartite în felul urmator: (a) profetii adresate situatiei prezente: judecata Ierusalimului si a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profetii despre viitor – destinul natiunilor (Ezec. 25-39) si (c) profetii despre vremea sfîrsitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

 

Ezechiel este un prooroc foarte putin citat în Noul Testament. Nu-l gasim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toata maretia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaste Biblia, nu este nici un secret ca Ezechiel si Ioan sînt amîndoi profeti apocaliptici. ªi unul si celalalt au avut harul sa primeasca de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrsitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi si un pamînt nou în care va locui neprihanirea. Multe din pasajele cartilor lor pot fi citite si studiate în paralel. Iata de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

 

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatra de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care sedea pe el” (Ezec. 1:26).

 

„Numaidecît am fost rapit în Duhul. ªi iata ca în cer era pus un scaun de domnie, si pe scaunul acesta de domnie sedea Cineva. Cel ce sedea pe el, avea înfatisarea unei pietre de iaspis si de sardiu; si scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatra de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).

 

Ca si cartea lui Ioan, si proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) si tablouri cu încarcatura simbolica. Specificul acesta mai are înca o explicatie. Pîna la caderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a facut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Asa ca mesajul lui catre popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor si al simbolurilor. Din cauza acestei situatii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situatii dificile. A trebuit sa umble gol, sa stea legat cu frînghii, sa manînce baliga de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însa moartea sotiei sale, produsa chiar în ziua în care a cazut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel catre popor sa sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul sa guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însusi a simtit-o cînd a încuviintat pedepsirea cetatii favorite.

 

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cartii lui Ezechiel este capitolul 37 în care gasim viziunea vaii oaselor. Nicaieri în Biblie nu este descrisa mai plastic refacerea si renasterea poporului evreu. ªi tot nicaieri în Biblie nu se gaseste mai clar declaratia ca Dumnezeu nu si-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate sa-i ridice chiar si din morminte pentru a-i aseza în matca destinului lor mesianic.

 

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Expresia caracteristica a cartii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca sa reapara în capitolul 43 al cartii. Capitolul l debuteaza cu descrierea slavei ceresti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurarii slavei lui Dumnezeu pe pamînt („Tatal nostru care esti în ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; faca-se voia Ta; vie împaratia Ta; precum în cer asa si pe pamînt” – Matei 6:9-10). Între aceste doua extreme, cartea lui Ezechiel ne prezinta ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împaratia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca sa fie martor la idolatria poporului si pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

 

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legamîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina pacatelor poporului, în timpul vietii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însa de caderea Ierusalimului, slava Domnului paraseste treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era si s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Aceasta miscare a ei a facut ca Templul sa se umple de nor si curtea de stralucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, si s-a asezat pe heruvimi. Heruvimii si-au întins aripile… si s-au oprit la intrarea portii Casei Domnului spre rasarit” (Ezec. 10:18-19). „Dupa aceea… slava Domnului s-a înaltat din mijlocul cetatii, si s-a asezat pe muntele de la rasaritul cetatii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a facut cu o încetineala si cu o maiestate care subliniaza parca regretul cu care Dumnezeu trebuie sa se desparta de cetate si sa îngaduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prapadul.

 

Ezechiel nu se opreste însa aici. Profetia lui ridica valul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cartii lui proclama întronarea împaratiei lui Israel si revenirea slavei: „M-a dus la poarta, la poarta dinspre rasarit. ªi iata ca slava Dumnezeului lui Israel venea de la rasarit… Slava Domnului a intrat în Casa pe poarta dinspre rasarit. Atunci, Duhul m-a rapit si m-a dus în curtea dinlauntru. ªi Casa era plina de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

Nu trebuie sa cautam prea mult pentru a descoperi care este ideea principala si mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se gasesc pe aproape fiecare fila a cartii. Cu variatii minime, fraza: „ªi vor sti ca Eu sînt Domnul” se repeta de nu mai putin de 70 de ori. Ea este folosita de 29 de ori atunci cînd se vorbeste despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeste despre judecata divina care va cadea asupra neamurilor; si de 17 ori atunci cînd se vorbeste despre viitoarea restaurare a Israelului si despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrsitului. Aceasta observatie da pe fata însasi chintesenta cartii. Ezechiel anunta ca poporul ales, si toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge sa cunoasca în scurgerea vremii ca Iehova este singurul si adevaratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor si asupra istoriei.

 

Aceasta se va face prin trei actiuni distincte:

 

(a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului si despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi stim astazi ca s-a întîmplat întocmai;

 

(b), în al doilea rînd, prin judecata si pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarasi noi stim ca s-a întîmplat întocmai; si

 

(c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului si prin finala lui restaurare în pozitia si privilegiile de popor al Legamîntului. Aceasta s-a întîmplat partial o data cu reîntoarcerea din robia Babiloneana a „ramasitei” sub conducerea lui Ezra si Neemia, se întîmpla acum prin supravietuirea miracuIoasa a Israelului si îsi va avea curînd încununarea în instaurarea împaratiei Mielului.

 

Redus la o singura afirmatie, cartea lui Ezechiel spune: „ªi veti cunoaste ca Eu sînt Domnul!”.

Viziunea initiala si chemarea profetului Ezechiel în slujba (1-3)

 

1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ªI A POPORULUI (4-24)

Pilde si profetii despre apropierea pedepsei (4-7)

Viziunea Templului si a cetatii: Slava Domnului pleaca (8-11)

Alte simboluri si mesaje despre judecata (12-24)

 

2. VIITOR – DESTINUL NAtIUNILOR (25-39)

Judecati asupra popoarelor straine (25-32)

Dupa judecata Israelul va fi restaurat (33-37)

Distrugerea lui GOG si MAGOG; înaltarea Israelului (38-39)

 

3. VREMEA SFÎRªITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

 

TEMPLUL recladit si slava cea noua (40:1 – 43:12)

ÎNCHINAREA reînnoita, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)

tARA re-împartita si

CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

 

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/ezechiel/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Profeţia unui evanghelist celebru despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu. Scopul lui nu este acela de a cuceri Ucraina”

 

Printre nenumăraţii profeţi, clarvăzători, pustnici şi astrologi care au analizat războiul ruso-ucrainean prin prisma experienţei lor, se numără şi teleevanghelistul Pat Robertson, în vârstă de 91 de ani. Acesta interpretează invazia Rusia în spiritul Bibliei, spunând că Putin este „condus de Dumnezeu” pentru a produce Armaggedonul.

 

Oana Anghel

30 mart. 2022, 14:00

 

Profeţia unui evanghelist celebru despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu. Scopul lui nu este acela de a cuceri Ucraina”

O nouă profeţie despre războiul ruso-ucrainean face înconjurul internetului. Aceasta aparţine celebrului teleevanghelist Pat Robertson, care susţine că Putin nu face altceva decât să urmeze planurile lui Dumnezeu de a provoca „sfârșitul lumii”. Robertson susţine că bătălia finală se va da, de fapt, împotriva Israelului. Acesta este de părere că liderul de la Kremlin este „condus de Dumnezeu” să realizeze Armaghedonul, așa cum profeţeşte Biblia. Armaghedon este locul biblic unde a avut loc mărturisirea apostolului Ioan din Cartea Apocalipsei (Apoc. 16:14-16). Acest eveniment este considerat de teologi ca o răscruce și, totodată, o biruință decisivă a Atotputernicului.

 

 

„Putem spune că Putin este nebun, dar în acelaşi timp, el este constrâns de Dumnezeu. Scopul final al lui Putin nu este acela de a intra în Ucraina, ci de a acţiona împotriva Israelului. Dumnezeu se pregăteşte să facă ceva uimitor şi asta se va împlini”, a dezvăluit acesta în emisiunea Christian Broadcasting Network.

 

Alte Articole

Răsturnare de situaţie! NU Vladimir Putin conduce războiul din Ucraina. Cine este, de fapt, persoana din umbră..

Răsturnare de situaţie! NU Vladimir Putin conduce războiul …

 

Mesajul pus într-o sticlă și aruncat în apă de două adolescente …

 

Vladimir Putin declară război Uniunii Europene. Decizie-şoc …

O nouă profeţie despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu”

Robertson a recitat versete din cartea lui Ezechiel referitoare la modul în care statele lumii se vor uni pentru a se ridica împotriva Israelului. El are convingerea că invazia Rusiei este doar punctul de plecare pentru una dintre marile armate biblice care se vor aduna pentru sfârșitul timpurilor.

 

 

Citeste si Profeţiile cumplite ale călugărului rus Aristocles de la Athos: „Rusia va deveni o temniţă. O mare explozie se va produce”

 

„Putin încearcă să întemeieze în Ucraina un loc de refugiu pentru una din armatele ruseşti. După această mişcare, el va merge mai departe, în Turcia, prin strâmtoarea Dardanele. Acest lucru se va întâmpla cu siguranţă. Putin este nebun? Este supărat? Ei bine, poate. Dar Dumnezeu spune: O să-ţi pun cârlige în fălci şi o să te atrag în această bătălie, indiferent dacă îţi place sau nu. Şi el este obligat, după mutarea în Ucraina, să ajungă în Turcia prin strâmtoarea Dardanele. Urmăriţi Biblia pentru a vedea ce se va întâmpla în continuare”, a explicat Robertson.

 

Teleevanghelistul a atras, de asemenea, atenția asupra unui „punct de sufocare” între Turcia, Bulgaria și Grecia, afirmând că acest punct poate fi de mare interes pentru Rusia.

 

 

„Și există pământul care este așezat în Ezechiel 38 și vezi cum Ucraina este cheia de legătură către podul de pământ dintre Bulgaria, Grecia și Turcia. Și toată acea zonă va fi mobilizată împotriva Israelului în cele din urmă. Dumnezeu se pregătește să facă ceva uimitor și asta se va împlini”, a adăugat Robertson.

 

Profeţia unui evanghelist celebru despre războiul ruso-ucrainean: „Putin este constrâns de Dumnezeu. Scopul lui nu este acela de a cuceri Ucraina”

////////////////////////////////////////////

 

Pilda Vechiului Testament reinterpretată.  

 

 

Pilda biblică a duelului dintre Goliat, mare războinic filistean, şi David, un tânăr păstor israelian, este una dintre cele mai cunoscute poveşti din lume despre victoria celui mic într-o luptă evident inegală. Vechiul Testament atestă că Goliat se prăbuşeşte sub lovitura de praştie a lui David, permiţându-i acestuia să îi aplice lovitura finală. Deşi povestea a servit argumentului creştin al victoriei creştinismului împotriva păgânilor, se poate să fi fost spusă greşit timp de secole. Sau, mai degrabă, analizată greşit.

 

Malcom Gladwell argumentează în cartea „David &Goliat:Underdogs, Misfits and the Art of Battling Giants” că Goliat ar fi fost cel dezavantajat în luptă, şi nu David. Goliat şi David reprezintă o „metaforă pentru victoriile improbabile”, explică Gladwell. Inegalitatea înclină în defavoarea lui David:el este un copil, în timp ce Goliat este acest uriaş puternic. Mai mult, soarta aduce faţă în faţă un războinic experimentat, echipat cu armament modern – armură, sabie, pavăză şi suliţă, şi un păstor cu o praştie.

 

Ipoteza lui Gladwell este că istoria a presupus de la bun început că sorţii îi erau potrivnici lui David, băiat neajutorat, apărat doar de o aruncătură de praştie. Totuşi, explică acesta, existau trei categorii de luptători în perioada antică:cei care luptau cu praştii şi arcuri, infanterişti care luptau corp la corp cu săbii şi călăreţi. Prin urmare, Goliat era un infanterist, iar David arcaş. Din această perspectivă, se observă că arma lui David era cea inteligent aleasă, cei doi luptând de la o oarecare distanţă. În timp ce David lupta mai bine de la distanţă, Goliat s-a văzut în imposibilitatea de a se apăra sau de a ataca în momentul când israelitul a catapultat piatra.

 

„Aşteptarea lui Goliat atunci când a provocat israeliţii la duel a fost că se va confrunta cu un alt infanterist puternic. Când spune ‘vino la mine şi voi hrăni cu trupul tău păsările cerului şi lighioanele câmpului’, expresia cheie este ‘vino la mine’. Vino la mine pentru că ne vom lupta, mână în mână. Şi Saul are aceeaşi aşteptare. David spune ‘eu vreau să mă lupt cu Goliat’şi Saul încearcă să îi dea armura sa pentru că Saul gândeşte că lupta înseamnă o confruntare mână în mână, de la infanterist la infanterist.”, explică Gladwell.

 

Dar David avea alte planuri. Nu avea să se lupte aşa cum s-ar fi aşteptat ceilalţi, şi de ce ar fi făcut-o? Era un păstor, folosise praştia întreaga sa viaţă pentru a apăra turma de lei şi lupi, deci aceasta era puterea şi abilitatea lui. Aşadar, perspectiva se schimbă:lupta se dă între un păstor experimentat cu o armă distrugătoare şi un uriaş stângaci doborât sub greutatea armurii sale utile numai într-o confruntare de aproape.

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pilda-vechiului-testament-reinterpretata-goliat-era-cel-slab

///////////////////////////////////////////

David si Goliat – altfel

 

 

Cred ca cu totii cunoastem povestea biblica. O batalie miraculos castigata de catre un „outsider” care, dupa toate asteptarile, n-ar fi avut cum sa o castige. Consideram a fi frumos, chiar maret, finalul unor conflicte inegale, in care sansele eroilor sunt potrivnice. Doar ca, de regula, intelegem si interpretam gresit aceste conflicte. De cele mai multe ori, gigantii nu sunt ceea ce credem noi ca sunt. Doar credem.David & Goliath_FEDE

 

Am citit acum cateva luni aceasta poveste dintr-o alta abordare, a lui Malcolm Gladwell, ce a scris o carte cu acelasi nume. Mi-a placut analiza lui. Sa ne reamintim in cateva cuvinte lupta respectiva, asa cum au pastrat-o sursele vremii si nu interpretarea lor ulterioara.

 

Filistianul Goliat era un gigant de cel putin 2 metri si 10 centimetri, purtand un coif de bronz si o platosa de zale pe tot corpul, alcatuita din sute de solzi din bronz, petrecuti unii peste altii. Camasa de zale îi acoperea bratele si trupul pana la genunchi, cantarind circa 50 kg, in unitatile actuale de masura. Picioarele ai erau ferite de niste aparatori din bronz, de care atarnau placute din bronz ce-i ocroteau laba piciorului. Purta un coif greu de metal. Avea 3 arme diferite, toate adaptate luptei de aproape. Ducea o tepusa scurta din bronz, ce era in stare sa strapunga un scut sau chiar o platosa. La sold purta o sabie. Iar arma de capatai era o sulita aparte, legata cu o coarda si un angrenaj complicat de greutati, ce faceau posibila aruncarea ei cu o extraordinara precizie si forta. Asta au vazut israelitii si de aceea nu a avut nici unul curajul sa iasa in fata.

 

Si iata-l acum pe David. Regele Saul incearca sa-i dea sabia si platosa lui, ca sa aiba macar o sansa in lupta. David refuza. In schimb, se apleaca si culege de pe jos 5 pietre netede si le baga in desaga de pe umar. Coboara in vale ducand cu el bata sa ciobaneasca. Goliat il zareste pe baietanul ce se apropia simtindu-se jignit. Se astepta la o lupta cu un razboinic calit. In locul lui vede un cioban – un baiatandru avand una dintre cele mai umile ocupatii – ce parea ca vrea sa-si foloseasca bata ca pe o maciuca impotriva sabiei lui, si-i striga: „Sunt eu ca un caine sa iesi in calea mea cu bate?”

 

Ceea ce a urmat a intrat in legenda. David pune o piatra in punga de piele a unei prastii si o arunca in fruntea descoperita a lui Goliat. Uriasul se prabuseste, ametit. David fuge catre el, smulge sabia gigantului si-i taie capul.

 

Aceasta e povestea pe care ne-am spus-o unii altora timp de multe veacuri. Asa a ajuns expresia „David si Goliat” sa fie implantata in limba ca o metafora a victoriei improbabile. Problema acestei versiuni a evenimentelor e ca aproape totul in ea e gresit.

 

Iata motivele pentru care Gladwell spune ca abordarea povestii e gresita:

 

Ostirile antice erau alcatuite din 3 tipuri de luptatori: cavaleria (pe cai sau care de lupta), infanteria (soldati pedestri cu platose, sabii/sulite si scuturi) si artileria de azi (arcasii sau prăstiașii). Putem vedea ca Goliat era un „infanterist” iar David un „artilerist”. Fiecare tip de luptator era aparat de un altul si era superior altuia – se contrabalansau reciproc. Astfel, infanteristii puteau tine piept cavalariei, insa cavaleria putea infrange artileria, deoarece caii se miscau prea repede pentru ca sa fie nimeriti de artilerie. Iar artileria erau mortali pentru infanterie pentru ca un soldat masiv, ingreunat de armura, era o tinta sigura pentru un prastias de la vre-o 50 metri.

Aceste lucruri erau cunoscute in antichitate. Atunci de ce era o asa mirare asupra finalului unei astfel de lupte ? E acelasi lucru ca si o lupta din zilele actuale intre un individ inarmat cu platosa, sabie si lance, contra unuia cu un pistol automat. Practic, Goliat a avut sanse minime. Raspunsul acestei erori rezulta probabil din dimensiunile celor doi. Toti din vale gandeau puterea in termeni de forta fizica. Nu apreciau in acel moment ca puterea poate sa se manifeste si in alte forme – prin incalcarea regulilor, prin inlocuirea fortei cu iuteala si surpriza. Sau mai poate fi o problema, mai adanca: Saul si israelitii credeau ca stiu cine e Goliat. Ei l-au masurat si s-au repezit sa traga concluzii despre ceea ce ei cred ca este in stare. Dar in realitate, nu-l vad.

 

Se presupunea ca Goliat e un luptator puternic. Dar el nu se comporta ca atare. El coboara in vale insotit de un scutier – un slujitor ce paseste in fata lui, carandu-i scutul. In vremurile antice, scutierii îi insoteau pe arcasi in batalie pentru ca, un soldat ce foloseste un arc cu sageti nu are o mana libera cu care sa se poata proteja. De ce are Goliat nevoie de un scutier ?

De ce-i spune lui David: „Vino tu la mine ?” De ce nu se duce Goliat catre David ? Realatarea biblica subliniaza lentoarea miscarilor lui Goliat, ceea ce e un lucru bizar despre unul ce se pretinde a fi un erou cu puteri „infinite”. Iar cand il zareste pe David, prima lui reactie e sa se simta jignit, desi ar trebui sa fie cuprins de groaza. Pare sa nu-si dea seama de ce se petrece in jurul lui. Mai e si acel bizar comentariu pe care îl face: „ Sunt eu ca un caine sa iesi in calea mea cu bate?” Bate la plural ? David nu avea decat o singura bata.

 

Ceea ce multi experti in medicina cred acum e ca Goliat avea o serioasa problema medicala, si anume acromegalie, o supra-productie de hormeoni de crestere, ceea ce ar putea explica talia sa extraordinara. Iar unul din efectele secundare ale acestei boli e vederea dubla, intetosata. Acesta era motivul pentru care un slujitor îi ducea scutul – era calauza lui vizuala. Si de aceea i-a luat atat de mult timp ca sa priceapa ce se intampla – deoarece nu l-a vazut pe David decat atunci cand era foarte aproape. Iar „Vino tu la mine” ascunde un semn de slabiciune. Adica, trebuie sa vii pana la mine pentru ca, altminteri, nu te pot gasi. Si de aceea vedea mai multe bate.

 

De atata timp s-au interpretat acest gen de povesti in mod gresit …

 

Fiecare dintre noi are o perspectiva proprie asupra celor citite anterior. Iata cateva idei ca si concluzii finale care pe mine m-au pus pe ganduri. Sunt insa curios de ideile tale.

 

1). In general, aparentele înșală.shadow_illusion_by_cartooncowboy-d2y0a94

 

De cele mai multe ori vedem praful pe care concurentii nostri vrem sa-l vedem si nu cautam oportunitatile ce poate sunt chiar in fata ochilor nostri.

 

Cel mai bine-imbracat barbat dintr-un grup de persoane, e de cele mai multe ori persoana cu puterea financiara cea mai scazuta. Cel prost incearca sa para destept, iar cel destept nu se teme sa puna intrebari prostesti. E similar si in cazul firmelor. Exista si celebra expresie americana: „fake it, until you make it”. Te poti intreaba ce stii cu adevarat despre o anumita firma sau persoana, inainte de a lua o decizie rationala. De regula, stii cu certitudine foarte putine lucruri. Daca am presupune ca fiind adevarat faptul ca 90 % din ceea ce credem ca stim despre ceva sau cineva este doar „praf” si vom cerceta acest lucru, poate vom descoperi ca acest procent se apropie destul de mult de realitate. Nu vreau sa spun ca in proportie de circa 90 %, atat oamenii cat si firmele vor sa para altceva decat sunt. Nu. Sunt foarte multe firme si persoane integre, reale. Doar ca celelalte poate nu stiu nici ele cum sunt. Sau se tem a fi reale. Si nu vor pune intrebari aparent banale de teama de a fi judecate/judecati de catre altii. Dar, care e oportunitatea pentru tine in situatia in care, sa zicem ca pui intrebari simple, chiar banale, si cei din jur te considera „prost” ? Daca intr-adevar esti „prost”, imi pare rau pentru tine. Insa daca te cunosti, esti sigur pe tine si pe ce stii, iar cei ce te sub-evalueaza sunt chiar concurentii tai, e chiar mana-cereasca pentru tine. Spun asta, din experienta proprie 🙂Kang-Duck-Bong-Disguise-3

 

–          Insa cum putem stii ce e adevarat si ce e fals ?

 

–          Cum putem lua o decizie buna ?

 

Acum ma bazez foarte mult pe ceea ce simt in legatura cu cineva sau vis-a-vis de un lucru. Prima oara am auzit despre aceste idei de la mentorul meu, Serban Chinole si mi s-au parut ciudate. Cum adica sa nu calculez rational si sa nu pun in balanta partile pozitive si negative, si apoi sa iau o decizie. Dar acum, daca privesc deciziile bune, nu stiu niciuna pe care sa o fi luat rational. Atunci nu eram constient de acest lucru. Si e valabil si invers. As dori sa vorbim mai multe despre acest subiect in luna septembrie, la urmatoarea noastra intalnire in cadrul evenimentelor Business Essence de la Ramada (Oradea).

 

 

 

2). Cred ca din situatii dificile pot rezulta lucruri foarte bune, deoarece putem invata mult mai multe trecand peste momentele grele decat trecand peste cele usoare. Putem vedea astfel obstacolele ca pe ceva bun si folositor, ca pe niste oportunitati de a ne dezvolta – si depinde doar de noi cum alegem sa le vedem.

 

 

 

3). Orice avantaj, orice putere are limitele sale. Orice firma sau intreprinzator are puterea de a lupta si de a reusi in competitia cu alte firme mult mai mari, daca are curajul, priceperea si pasiunea de a schimba regulile si de a-si creea din dezavantaje, avantaje reale.

 

De vorbit despre creearea acestor avantaje e mult mai usor decat de facut. De ce ? Deoarece pot fi lucruri evidente, aflate chiar inaintea ochilor nostri, doar ca nu le vedem astfel. De multe ori ajunge sa auzim o „intrebare prosteasca”, ca si cele despre care am vorbit anterior, pentru a vedea altfel lucrurile. Lucrul cu un coach este extrem de benefic in cautarea acestor avantaje si oportunitati. De aceea te invit la o discutie de circa 1 ora (cu mine sau cu un alt coach) despre tine si firma ta. Vom vorbi despre situatia curenta, despre posibilitati, despre cum ai putea atinge ceea ce iti doresti. La final, daca crezi ca te voi putea ajuta sau insoti pe drumul spre ceea ce iti doresti cu adevarat, vom putea discuta si modalitatile in care am putea colabora. Esti interesat ? https://ferilorincz.wordpress.com/2014/06/21/david-si-goliat-altfel/

 

////////////////////////////////////////////

 

Vechiul Testament / 1 Samuel / Comentarii asupra cărții 1 Samuel / Capitolul 21

 

 Henri Rossier

 

În capitolul precedent, David s-a manifestat într-un fel sub ceea ce este caracterul lui. La fel și aici, când îl minte pe Ahimelec și apoi, înaintea lui Achiș, a recurs la o viclenie care nu-l onorează. Cu toate acestea, la Nob (v. 1-6) ne este prezentată una dintre cele mai importante trăsături ale lui Mesia respins. Acest incident este menționat în Matei 12:1-8 , Marcu 2:23-28 și Luca 6:1-5 .

 

În primul dintre aceste pasaje, după ce a proclamat că adevărata odihnă este numai în El ( 11:28-30 ), Domnul le-a lăsat ucenicilor libertatea de a face ceea ce permitea legea, dar, în ochii fariseilor, era o încălcare a sabatului. Așa a fost și cu David la Nob pentru că, atunci când s-a prezentat înaintea preotului, era o zi de sabat, ziua în care erau schimbate pâinile pentru punerea înainte (conf. Lev 24:8 ). De ce lucra Domnul astfel? Deoarece, asemenea lui David, El, Preaiubitul, fusese respins de acel popor, pe care sistemul legal rânduit de Dumnezeu nu îl făcuse în stare să-L recunoască pe Mesia, Cel promis lor. Sabatul, semnul legământului între Dumnezeu și poporul Său, era deci încălcat din cauza că poporul Îl respingea pe Dumnezeul lui. Sub vechiul sistem legal nu exista odihnă. Prin urmare, Tatăl era obligat din nou să lucreze și Fiul lucra împreună cu El. Sabatul omului se sfârșise, iar respingerea lui Dumnezeu și a Fiului Său au avut drept consecință abandonul sistemului legal al iudeilor, astfel încât Fiul omului putea folosi sabatul cum înțelegea El, introducând un nou sistem, în care erau alături de El ucenicii Săi și tovarășii Săi. Hristos fiind respins, cum fusese mai înainte David, făptura nu mai putea avea odihnă în lumea aceasta, nu mai exist sabat, ci doar odihnă în afara lumii, în baza lucrării de răscumpărare, pe care omul o putea căpăta prin cunoașterea Domnului Isus.

 

Un al doilea aspect însoțea respingerea lui David: îl făcuse pe Ahimelec să-i dea pâinea pe care, odată luată de pe masa pentru punerea înainte, putea fi mâncată doar de preoți, astfel încât pâinea luată dinaintea lui Dumnezeu era „într-un fel obișnuită“ (v. 5). Când împăratul Lui era respins, ce valoare mai puteau avea înaintea lui Dumnezeu acele pâini care îl reprezentau pe adevăratul Israel în Hristos? Și acele pâini trebuiau să fie înlocuite înaintea lui Dumnezeu de altele noi, ca un nou Israel întemeiat pe Hristos, după inima lui Dumnezeu. Prin urmare, David putea considera acea pâine ca fiind obișnuită. Harul suveran se ridica deasupra rânduielilor legii deoarece era mult mai important să fie hrăniți David și ai săi decât să se păstreze ceea ce era învechit.

 

David a cerut o armă, iar Ahimelec nu a avut alta decât sabia lui Goliat, instrumentul victoriei lui David, care era ținută în spatele efodului, învelită într-o manta, pusă cu grijă la loc de cinste, chiar sub ochii lui Dumnezeu. Așa și martorul victoriei lui Hristos, moartea, prin care El l-a învins pe prințul morții, este ca un memorial în locul preasfânt, unde Isus a intrat cu propriul Său sânge. 

 

David a spus: „Nu este alta ca ea“ (v. 9). Să nu uităm că, dacă David este imaginea lui Hristos, este deseori, chiar cu aceeași ocazie, o imagine a credincioșilor. Ca și David, noi purtăm arme împotriva vrăjmașului, dar una singură ne este de ajuns: moartea lui Hristos și moartea noastră împreună cu El. Aceasta o găsim în sanctuar: nu este alta ca ea, iar Satan nu are nici o putere înaintea armei care l-a învins.

 

Astfel înarmat, David a mers la Achiș, regele Gatului (v. 10-15). De ce a fost atunci cuprins de teamă când s-a prezentat înaintea lui? Pentru că era condus de o înțelepciune firească și nu de Domnul. După cum Egiptul nu trebuia să fie un adăpost pentru Avraam, nici Filistia nu trebuia să fie adăpost pentru David. Gândind să scape de un Saul, nu a făcut decât să schimbe un vrăjmaș cu altul, ceea ce nu i-a adus decât dezonoare și dispreț.

 

Dar este o mângâiere să cercetăm cei doi psalmi compuși cu ocazia acestui eveniment din istoria lui, să vedem ce trăiri a avut David, despre care istoria nu ne spune, Psalmul 56 a fost compus „când l-au prins filistenii în Gat “*. Slăbirea credinței sale l-a făcut să caute refugiu la vrăjmașii lui Israel. Ce a găsit el acolo? Omul care, în loc să-l ajute, l-a asuprit și voia să-l înghită (Psalmul 56:1 ).El, pe care o teamă a cărnii l-a făcut să fugă de Saul, a învățat cu acea ocazie ce este carnea. El, pe care încrederea în om l-a făcut să coboare la Achiș, a învățat ce este omul: la el nu a găsit decât pericole și amenințări. Vrăjmașii lui s-au strâns, s-au ascuns, au observat și au pândit sufletul lui, sucind cuvintele lui toată ziua, gândind cum să-i facă rău. Dar îi rămânea Dumnezeu și a învățat să se încreadă în totul numai în Dumnezeu: „În ziua în care mă voi teme, mă voi încrede în Tine“ (v. 3). Aceasta este lecția importantă pe care i-a predat-o Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este pentru el, ce îi mai poate face carnea? „În Dumnezeu voi lăuda Cuvântul Său; în Dumnezeu mă încred: nu mă voi teme; ce-mi poate face carnea?“ (v. 4) Ce îi putea face omul? „În Dumnezeu mă încred: nu mă voi teme; ce-mi poate face omul?“ (v. 11) Acum, scăpat de moarte, el dorește să fie păzit ca să nu se clatine în viitor. Nimic nu este mai potrivit pentru a ne face mersul sigur ca încercare și disciplina și experiențele legate de acestea: „Pentru că mi-ai salvat sufletul de la moarte; nu-mi vei păzi picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii?“ (v. 13)

 

* Nu trebuie să credem că numai psalmii lui David care au o notă introductivă sunt rezultatul experiențelor împăratului profet, ocazionate de evenimentele din viața lui. Departe de aceasta, dar noi vom rămâne la Cuvântul inspirat, care ne semnalează aceasta în mod expres. Deseori și în alți psalmi putem distinge anumite împrejurări din viața lui David care trebuie că au fost punctul de pornire al cântării inspirate.

 

Psalmul 34 a fost compus „când s-a prefăcut înaintea lui Abimelec*  care l-a alungat, şi el a plecat“. Acest psalm cântă grija tandră a Domnului față de credinciosul aflat în încercare și exprimă încrederea lui David care decurge din faptul că Dumnezeu are în mâna Sa cauza lui când este în necaz. Acest om al lui Dumnezeu, căutând ajutor la Achiș, apucase cu mâna doar o trestie frântă, iar acum, învățat de Dumnezeu, putea spune: „Eu L-am căutat pe Yahve şi El mi-a răspuns şi m-a scăpat de toate temerile mele“ (v. 4). „Acest întristat a strigat şi Yahve l-a auzit şi l-a salvat din toate necazurile lui“ (v. 6). El a învățat lecția pe care Dumnezeu i-a dat-o prin disciplină. Experiența pe care a avut-o l-a făcut capabil să-i încurajeze pe alții: „Gustaţi şi vedeţi că Yahve este bun! Ferice de omul care se încrede în El!“ (v. 8).

 

* titlu al regelui filistenilor (conf. 20  :2)

 

Mai mult chiar, din experiență a învățat că nici viclenia, nici minciuna nu îi vor aduce nimic bun: „Cine este omul căruia îi place viaţa, care iubeşte zilele, ca să vadă binele? Păzeşte-ţi limba de rău şi buzele de a rosti viclenie“ (v. 12-13) Experiența lui David la curtea lui Achiș a fost foarte umilitoare deoarece demnitatea pe care i-o dăduse Dumnezeu a fost compromisă prin purtarea lui. El avea inima frântă și duhul zdrobit, dar prin această disciplină a învățat să se cunoască pe sine și să-L cunoască pe Yahve mult mai intim, și ce ar fi putut dori mai mult? „Yahve este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i salvează pe cei cu duhul mâhnit“ (v. 18). Așa se exprimă inima acestui om al lui Dumnezeu în cântările sale profetice, în legătură cu lucruri pe care le-a experimentat personal trecând prin necazurile și prin disciplina care erau necesare.

 

https://comori.org/vechiul-testament/1-samuel/comentarii-asupra-cartii-1-samuel/1-samuel-capitolul-21/

///////////////////////////////////////////

 

Zac Poonen- Zidind Casa lui Dumnezeu cu înţelepciune

 

 

 

David a dorit să zidească un templu Domnului (2 Samuel 7). Nimeni nu i-a zis să facă lucrul acesta. Însă el s-a gândit în inima lui „Eu locuiesc într-o casă frumoasă, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort.” (v.2). Îmi doresc ca mult mai mulţi creştini să gândească aşa: “Doamne, ce casă confortabilă mi-am construit pentru mine. Cât de mulţi bani am cheltuit pentru propria-mi casă. Cât de puţin am dat pentru lucrarea Ta! Cât de puţin sunt preocupat de lucrarea Ta!” Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de lucratori care se vor sacrifica ei însuşi, ambiţiile lor, timpul lor şi banii lor. Mulţi creştini muncesc peste program în fabrici şi aduc profit pentru companiile lor. Putem noi, ca slujitori ai lui Dumnezeu, să facem puţină lucrare peste program pentru El – fară plată şi fără nici o tânguială?

 

 

 

David a fost un om după inima lui Dumnezeu, şi el era preocupat de casa lui Dumnezeu. Fie ca noi toţi să avem o astfel de inima ca a lui, până la sfârşitul zilelor noastre – întodeauna îngrijoraţi de lucrarea lui Dumnezeu, mai mult decât ne îngrijorăm de casa noastră. Dumnezeu va avea grijă de casa noastră, dacă noi avem grijă de a Lui. Cu mulţi ani în urmă i-am spus Domnului “Doamne, eu am o casă şi Tu ai o casă. Dă-mi har să am grijă de casa Ta, şi te rog ca Tu să ai grijă de a mea.” Am facut acel mic schimb cu Domnul şi vreau să spun că Dumnezeu a fost mult mai credincios în a avea grijă de casa mea, decât am fost eu în a avea grijă de a Lui. 

Dar Dumnezeu nu i-a îngăduit lui David să Îi construiască casa. Motivul a fost că David fusese un om de război, iar casa lui Dumnezeu putea fi zidită numai de un om al păcii (1 Cronici 28:3).

 

 

 

Luaţi aminte de acest principiu: Un om de război nu poate zidi casa lui Dumnezeu. Trebuie să depăşim războiul şi să intrăm în odihna lui Dumnezeu. Pentru început, războiul este necesar. Dar trebuie să intrăm în odihnă. David a eliberat calea pentru Solomon învingând toţi duşmanii lui Israel. A acumulat, deasemenea, tot aurul şi argintul necesar pentru templu. Însă Solomon a fost cel care l-a zidit. Suntem şi noi gata să facem aceasta. Putem oare şi noi să facem toată munca grea şi apoi să lăsăm pe altcineva să ia lauda pentru această muncă? Sau vrem lauda pentru noi. Omul după inima lui Dumnezeu face toată munca în ascuns pentru a le fi mai uşor altora şi este pregătit să îi lase pe ei să primească lauda.

 

 

 

Chiar dacă Solomon a fost cel mai înţelept şi cel mai inteligent om care a trăit vreodată, şi chiar dacă el avea să fie acela care va zidi templul lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnzeu i-a dat planul templului lui David şi nu lui Solomon. Este cu adevărat uimitor să citim în 1 Cronici 28:11-19 cum a trebuit să i se spună celui mai înţelept om din lume cât de mult aur ar trebui să folosească pentru sfeşnice şi cum să facă furculiţele! De ce a fost planul dat lui David? Pentru că David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Solomon a fost un om care a avut un cap deştept, însă David a avut o inimă bună.

 

 

 

Dumenezu i-a dat lui Moise planul chivotului, nu când avea 40 de ani, ci când avea 80 de ani. De ce? La 40 era plin de înţelepciunea Egiptului şi ar fi modificat planul lui Dumnezeu în mod considerabil. Ca urmare, gloria lui Dumnezeu nu s-ar fi odihnit peste chivot. Până ca Moise să ajungă la vârsta de 80 de ani, pleava înţelepciunii umane îi fusese scoasă din cap şi era gata să se supună înţelepciunii lui Dumnezeu. Acum, putea zidi chivotul ca o construcţie simplă, aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie.

 

 

 

Fusese aceeaşi situaţie şi cu templul. Solomon a fost doar contractorul care l-a zidit. Cel ce primise planul de la Dumnezeu a fost David – „omul după inima lui Dumnezeu”. Chiar şi astăzi, Dumnezeu nu îşi descoperă planul Său pentru zidirea Trupului lui Hristos oamenilor deştepţi, cu creier, ci oamenilor smeriţi şi cu inimi bune. Dacă eşti inteligent şi eşti şi smerit, asta este bine. Însă, cerinţa de bază pentru lucrarea Domnului este smerenia, şi nu inteligenţa.

 

 

 

1 Corinteni 3:18 zice: „Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.” Mulţumeşte Domnului pentru inteligenţa care ţi-a dat-o. Este foarte folositoare în studiul stiinţei şi matematicii. Dar când vine vorba de Scriptură, este diferit. Aici trebuie să te faci nebun pentru a deveni înţelept. Aceasta înseamnă că trebuie să vii la Dumnezeu în smerenie şi să îi spui: “Doamne, în lucrurile spirituale sunt la fel de prost ca un măgar. Te rog învaţă-mă. “ Înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:19).

 

 

 

În continuare este scris că “Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” (1 Corinteni 3:20). Ia toate raţionamentele şi argumentele celor mai deştepţi oameni din lume şi pune-le împreună, şi Dumnezeu spune că toate sunt zadarnice. Când vine vorba de lucruri spirituale, doar cel smerit are un mare avantaj. Iar cel ce este mândru de inteligenţa şi deşteptăciunea lui are un enorm dezavantaj.

 

 

 

Dacă cerinţa principală pentru a sluji lui Dumnezeu ar fi fost inteligenţa, Isus ar fi mers la şcoala biblică condusă de Gamaliel în Ierusalim, şi şi-ar fi ales ucenicii de acolo. De ce nu afăcut-o? De ce a mers pe malul lacului în Galilea şi a ales pescari care nu fuseseră niciodată la o şcoală biblică? Pentru că El nu căuta oameni deştepţi, ci oameni smeriţi, care erau dispuşi să înveţe. Eşti tu unul care poate fi învăţat? Dacă te simţi jignit de ceea ce citeşti, aceasta ar fi cea mai clară dovadă că eşti mândru. Doar oamenii mândri se simt jigniţi.

 

https://www.harulzalau.ro/zac-poonen-zidind-casa-lui-dumnezeu-cu-inelepciune/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

De ce David a fost un om după inima lui Dumnezeu?

 

David a fost „un om după inima lui Dumnezeu” pentru că a înțeles bine că nu există altă lumină și mântuitor decât Domnul .

 

Unde este numit David om după inima lui Dumnezeu?

Biblia îl numește pe David „un om după inima lui Dumnezeu” de două ori. Prima dată a fost de Samuel, care l-a uns ca succesor al regelui Saul, „Dar acum împărăția ta nu va continua. Domnul și-a căutat un om după inima Sa” ( 1 Sam. 13:14 , NKJV).

 

Ce înseamnă să fii după inima lui Dumnezeu?

A fi o persoană după inima lui Dumnezeu înseamnă că viața ta este în armonie cu Dumnezeu . Viața ta este sincronizată cu Dumnezeu. Ceea ce Îl întristează pe El te întristează! Ceea ce este important pentru El este important pentru tine! Când El îți spune să mergi într-o singură cale, te încrezi în El și urmează!

 

De ce l-a ales Dumnezeu pe David în locul fraților săi?

În 1 Samuel 16, profetul Samuel a fost trimis de Dumnezeu să ungă un fiu al lui Isai pentru a fi succesorul regelui Saul. Este ușor să ne împiedicăm de acest verset ajungând la concluzia că Dumnezeu l-a ales pe David pentru că, privind în inima lui, El a văzut ceva bunătate .

 

De ce a fost David pruna ochilor lui Dumnezeu?

David folosește expresia „mărul ochiului [lui lui Dumnezeu]” în rugăciunea sa: „ Așa cum lumina se reflectă pe pielea strălucitoare a mărului și imaginile sunt reflectate în ochii unui privitor uman , Dumnezeu a lăsat mereu și constant imaginea mea. fii înaintea Ta și folosește-ți puterea pentru a mă proteja. … El vrea cuvântul Său reflectat în ochii tăi.

 

Joseph Prince – Secretul lui David – Un om după inima lui Dumnezeu – 28 august 2011

 

Au fost găsite 24 de întrebări conexe

Ce înseamnă Mărul ochiului Meu în Biblie?

Deoarece elevul este esențial pentru viziune, a fost considerat a fi ceva foarte prețios. Astfel, atunci când numești pe cineva „nurul ochilor tăi”, îi spui că este prețuit . Expresia este din Biblie, în care apare în patru cărți ale Vechiului Testament: Deuteronom, Psalmi, Proverbe și Plângeri.

 

Ce înseamnă pruna ochiului meu?

Definiția prunei cuiva: o persoană sau un lucru pe care cineva îl iubește foarte mult Fiica lui este pruna ochilor lui .

 

Cine a fost regele David și de ce a fost atât de important?

David, (a înflorit c. 1000 î.Hr.), al doilea rege al Israelului antic. El a fondat dinastia iudeilor și a unit toate triburile lui Israel sub un singur monarh. Fiul său Solomon a extins imperiul pe care l-a construit David. David este o figură importantă în iudaism, creștinism și islam .

 

Cum i s-a arătat Dumnezeu lui David?

David, marele rege al lui Israel, a scris: „Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu, cerurile vestesc lucrarea mâinilor Lui” (Psalmii 19:1). Dumnezeu ni s-a revelat și prin cuvântul Său, Biblia. … Al treilea mod în care Dumnezeu s-a revelat nouă a fost luând asupra lui o formă umană și devenind om.

 

Care a fost planul lui Dumnezeu pentru David?

Legătura cu Hristos: Dumnezeu i-a făcut lui David o promisiune. El i-a spus lui David că fiecare rege viitor al lui Israel va veni din familia lui David și că împărăția lui David va dura pentru totdeauna . Dumnezeu și-a ținut promisiunea trimițându-l pe Fiul Său, Isus, să fie unul dintre descendenții lui David.

 

Are Dumnezeu o inimă?

Această inimă spirituală este văzută de la bun început, când Biblia spune că am fost făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Geneza 1:26. Și astfel, Dumnezeu are o inimă , nu un organ fizic, ci unul care poate fi zdrobit din cauza păcatelor noastre și o inimă pe care ni se spune să o urmăm. … O astfel de inimă l-a făcut pe regele David observat de Dumnezeu.

 

Ce înseamnă un om după propria Sa inimă?

Expresia după propria inimă descrie o persoană ale cărei hobby-uri sau credințe se potrivesc cu cele ale altei persoane .

 

Ce spune Biblia despre inima unei femei?

Din aceste versete biblice, aflăm, de asemenea, că o femeie cu caracter bun este influentă, capabilă să încurajeze și să-i îndrume pe alții în calea pe care ar trebui să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu ( Proverbe 31:26 ). Inima evlavioasă a femeii este cea care o face atât de prețuită, nu frumusețea ei exterioară sau succesul lumesc.

 

De ce a fost numit Isus fiul lui David?

Matei începe prin a numi pe Isus fiul lui David, indicând originea sa regală , și, de asemenea, fiul lui Avraam, indicând că el era israelit; ambele sunt expresii de bază, în care fiu înseamnă descendent, amintind de promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui David și lui Avraam.

 

De ce a fost David să facă un recensământ un păcat?

Indiferent de cine a făcut incitarea, comandantul militar al lui David, Ioab, a susținut că nu ar trebui să facă un recensământ, deoarece ar aduce dezastru poporului Israel. … David a fost lovit de vinovăție și s-a rugat pentru iertarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat trei opțiuni pentru o pedeapsă.

 

Câte soții a avut David?

David a fost căsătorit cu Ahinoam, Abigail, Maacha, Haggit, Abital și Egla în cei 7-1/2 ani în care a domnit la Hebron ca rege al lui Iuda. După ce David și-a mutat capitala la Ierusalim, s-a căsătorit cu Bat-Șeba. Fiecare dintre primele șase soții ale sale i-a născut lui David un fiu, în timp ce Bat-Șeba i-a născut patru fii.

 

Ce promisiuni a făcut Dumnezeu în legământul său cu David?

Legământul Davidic Legământul regal a fost încheiat cu David (2 Sam 7). Ea a promis că-și va stabili dinastia pentru totdeauna, recunoscând în același timp că promisiunile originale ale legământului regal fuseseră date strămoșului întregii națiuni, Avraam.

 

Cum se descoperă Dumnezeu ca persoană?

Dumnezeu Se descoperă în mod repetat în Biblie, dezvăluind de fiecare dată mai multe din caracterul și planurile Sale. … Dumnezeu vrea să ne dea lumină despre Sine! El Se revelează universal prin 1) natură, 2) umanitate și 3 ) istorie. Acestea ne ajută să realizăm nevoia noastră de revelațiile speciale ale lui Dumnezeu prin 4) Biblie și 5) Isus.

 

Care sunt cele 7 legăminte?

1 Legământul Edenic. Legământul Edenic este unul condiționat, găsit în Gen….

2 Legământul Adamic. Legământul Adamic se găsește în Gen…

3 Legământul lui Noe. …

4 Legământul Avraamic. …

5 Legământul mozaic. …

6 Legământul Pământului. …

7 Legământul Davidic. …

8 Noul Legământ.

Ce putem învăța de la David?

David este ales să fie rege pentru că are ceea ce Saul nu are: o inimă pentru Dumnezeu. … Inima lui David pentru Dumnezeu îl pregătește pentru a fi folosit de Dumnezeu. CV-urile noastre impresionante nu sunt cele care ne fac folositori în împărăția lui Dumnezeu. Prima lecție pe care o învățăm din viața lui David este importanța cultivării unei inimi pentru Dumnezeu mai presus de orice .

 

De ce nu i-au plăcut israeliților samaritenii?

Evreii i-au numit „metisi” și i-au trimis acasă. Samaritenii și-au construit propriul templu pe care evreii îl considerau păgân. Vrăjimea a crescut și, pe vremea lui Hristos, evreii i-au urât atât de mult pe samariteni, încât au trecut râul Iordan în loc să călătorească prin Samaria .

 

Care a fost marele scop al lui Dumnezeu pentru regele David?

Ca răspuns la dorința lui David de a construi un templu, Dumnezeu a arătat clar că El avea planuri mult mai mari. În mod ironic, în timp ce David dorea să construiască o casă în care să poată locui Dumnezeu, Domnul avea deja o locuință prin care El a lucrat – David însuși. Scopul și promisiunea lui Dumnezeu au fost să-i facă un nume lui David (vezi 2 Sam.

 

Ce înseamnă ochiul părinților lor?

pruna ochiului cuiva. Preferată specială, persoană sau lucru iubit , ca în Cel mai tânăr a fost lumina ochilor tatălui său. Acest termen, care se bazează pe ideea anticilor că pupila ochiului are formă de măr și că ochii sunt deosebit de prețioși, apare în Biblie (Deuteronom 32:10). [

 

Ești mirul ochilor mei o metaforă?

Această expresie care cel puțin obișnuia să fie folosită destul de frecvent în engleza americană este un exemplu de metaforă. Persoana care este lumina ochilor tăi este o persoană la care ți se pare dulce și plăcut să te uiți . În acest fel, sunt comparați cu un măr.

 

De ce spun părinții mei că eu sunt nura ochilor lor?

mărul ochiului, termenul provine de la conceptul antic conform căruia pupila ochiului era un corp solid, în formă de măr, și, fiind esențială pentru vedere, era prețioasă . Apare în Biblie (Deuteronom 32:10): „El [Domnul] l-a ținut [pe Israel] ca niște niște ochi.”

 

https://lwvworc.org/ro/why-was-david-a-man-after-gods-heart

 

////////////////////////////////////////////

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

 

Lecția practică: Acceptă locul doi! Este singurul liber în univers!

Întrebarea ne interesează pentru că fiecare dintre noi năzuim să se poată spune așa ceva și despre noi. Și noi vrem să fim „după inima Domnului“. Interesant, în toată Biblia, în afară de David nu ni se spune despre nici un alt om că ar fi meritat această distincție. Cum trebuie să fie cineva ca să semene cu David? Ce l-a făcut pe omul acesta să poată purta un astfel de nume?

 

Răspunsul ni-l dă Biblia prin contrastul dintre Saul și David. Înțelegem mult mai ușor o idee atunci când este ilustrată de o întâmplare sau de o persoană. Calitatea de a fi „un om după inima lui Dumnezeu“ este scoasă în relief de ceea ce a fost și a făcut Saul în contrast cu ceea ce a fost și a făcut David. Puși unul lângă altul, Saul este un împărat „lepădat de Dumnezeu“, iar David este un împărat „după inima lui Dumnezeu“.

 

Saul – Un vlăstar frumos cu o creștere urâtă

Un artist a pictat cele două jumătăți ale vieții lui Saul într-un singur portret. Iată-le:

 

 

Lucrurile care put trebuie aruncate afară. În adâncimile decăderii, Saul s-a semețit și a început să-și dedice statui, ca mai toți dictatorii de mai târziu:

 

„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal” (1 Samuel 15:11-12).

 

Este evident că pentru a ajunge să fie „lepădat de Dumnezeu“ Saul a trebuit să nu mai fie un om după inima lui Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat de la început și nici „dintr-o dată“ … Haideți să ne aducem aminte împreună cum s-au petrecut lucrurile.

 

Când evreii au cerut un împărat, Dumnezeu li l-a dat pe Saul. Omul acesta a avut harul de a fi „alesul Domnului“ pentru cea mai importantă poziție în țară. Biblia ne spune nu numai că era un bărbat impozant ca statură, ci și că a fost la început un tânăr de mare caracter.

 

Saul a avut un început promițător. Nu orice corabie care pleacă bine din port rezistă furtunilor și evită naufragiile.

 

Samuel își începe cronica despre Saul cu episodul pierderii măgărițelor tatălui său. Nu despre măgărițe vrea să ne vorbească Samuel, ci despre Saul. La urma urmelor, măgărițele s-au găsit și nici nu se merita să ne fie scris despre ele. Samuel stăruiește însă asupra evenimentului pentru că vrea să ne spună ce caracter frumos a avut fiul lui Chiș. El ne spune că Saul a fost, în statură și caracter, unul din cei mai dotați oameni din Israel.

 

Saul a fost frumos la înfățișare:

 

„Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime dela umăr în sus“ (1 Samuel 9:1-2).

 

Saul a fost însă frumos și în caracter. Era un băiat ascultător de tatăl său:

 

„Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: ,,Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele“ (1 Samuel 9:3).

 

Tatăl său n-a trebuit să-l roage de două ori, iar Saul n-a ezitat, nu s-a plâns, nu i-a sugerat tatălui său să trimită două slugi (că doar de-aia avem slugi, nu!) după măgărițe, că el este ditamai fiu în casa lor! O frază scurtă a fost de ajuns. Ascultarea imediată a lui Saul este o pildă pentru toți copiii din toate timpurile.

 

Saul era însă nu numai ascultător, ci și iubitor. El se identifică nu numai cu dorințele tatălui său, ci și cu sentimentele din inima lui, urmărind să nu-l supere cu nimic:

 

„Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: ,,Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi“ (1 Samuel 9:4-5).

 

saulsdonkeysearch

Saul este destul de smerit ca să asculte de părerea unei slugi, dar și suficient de evlavios ca să știe că nu se poate apropia oricum de un om al lui Dumnezeu:

 

„Sluga i-a zis: ,,Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el, nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.“ Saul a zis slugii sale: ,,Dar dacă mergem acolo, ce să aducem omului lui Dumnezeu? Căci nu mai avem merinde în saci şi n-avem nici un dar de adus omului lui Dumnezeu. Ce avem?“ Sluga a luat din nou cuvântul, şi a zis lui Saul: ,,Uite eu am la mine un sfert de siclu de argint; îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul.“ – Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ,,Haidem, să mergem la văzător!“ Căci acela care se numeşte azi proroc, se numea odinioară văzător. –  Saul a zis slugii: ,,Ai dreptate; haidem să mergem!“ Şi s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu (1 Samuel 9:6-10)“.

 

Samuel introduce aici un mic eveniment ca să arate că, deși era frumos și ar fi putut să fie atras în relațiile cu fetele, care erau probabil moarte după el, Saul a fost un tip serios:

 

„Pe când se suiau ei spre cetate, au întâlnit nişte fete cari ieşiseră să scoată apă; şi le-au zis: ,,Aici este văzătorul?“  Ele le-au răspuns: ,,Da, iacă-l înaintea ta; dar du-te repede, astăzi a venit în cetate, pentru că poporul aduce jertfă pe înălţime. Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce; căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvinteze jertfa; după aceea, mănâncă şi cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.“  Şi s-au suit în cetate“ (1 Samuel 9:11-14a).

 

Alți băieți ar fi uitat de văzător când ar fi văzut fetele și nu s-ar mai fi preocupat de măgărițe. Nu însă Saul! Deși putea trece ușor peste amănuntul acesta, Samuel ține neapărat să-l noteze. Este o „tușă“ importantă în portretul pe care îl pictează.

 

Ultima trăsătură de caracter pe care ține să o sublinieze Samuel la Saul, ca o pregătire a contrastului despre care va vorbi mai târziu, este modestia. Iată cum a reacționat el la aflarea veștii comunicate de Dumnezeu prin Samuel:

 

„Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“ (1 Samuel 9:21).

 

Un tânăr frumos la chip, ascultător, iubitor de părinți, smerit, evlavios și modest! Care tată nu și-ar fi dorit un astfel de fiu în Israel? Care fată nu și-ar fi dorit un astfel de soț? Cu toate acestea, Samuel ne spune că Dumnezeu a privit spre Saul ca spre ceva ce trebuia schimbat în bine. Dumnezeu nu se uită ca oamenii, la înfățișare și la lucrurile care izbesc privirea, ci se uită la inimă. Ca să intre în slujba Domnului, Saul avea nevoie de o inimă „nouă“, pe care numai Dumnezeu i-o putea da:

 

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om. …  De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, … “ (1 Samuel 10:5-6; 9-12).

 

Oare ce vrea să ne spună „pedagogul“ Samuel prin aceasta? Succesiunea de evenimente din viața lui Saul ne arată că omul are în firea pământească și lucruri frumoase. Suntem făcuți după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și păstrăm încă lucruri frumoase în caracterul nostru, puse acolo de Dumnezeu. Chiar și oamenii fără Dumnezeu pot fi oameni „de caracter“. N-ați auzit spunându-se despre cineva că: „Este mai bun ca zece pocăiți“ ?  Multe fete naive și mulți părinți ușuratici s-au luat după această frumusețe de suprafață și au plătit amarnic mai târziu.

 

Dumnezeu nu se încrede în frumusețea naturală. Firea pământească nu poate fi îmbunătățită, ci doar răstignită. Când a înflorit în toată urâciunea ei în Saul, firea pământească l-a desfigurat complet, făcându-l un om mândru, un om obraznic, un om nerespectuos față de Dumnezeu, neascultător față de voia Domnului, un om ucigaș, un om idolatru chinuit de un duh rău și, în final, l-a făcut să se sinucidă.

 

Concluzia sugerată de Samuel este că Dumnezeu vrea să ne dăruiască o natură dumnezeiască prin lucrarea Duhului Sfânt: „Vei fi prefăcut într-un alt om“ (10:6); „Dumnezeu i-a dat o altă inimă“ (10:9). Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și nu pot face nimic pentru ea.

 

Este surprinzător că Saul nu-l cunoștea deja pe Samuel, având în vedere faima și activitatea acestuia. Samuel îl cunoștea însă foarte bine pe Saul. Dumnezeu avusese grijă de lucrul acesta:

 

„Tocmai când intrau pe poarta cetăţii, au fost întâlniţi de Samuel, care ieşea să se suie pe înălţime. Dar, cu ozi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: ,,Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimete un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.“

 

Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: ,,Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu.“  Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii, şi a zis: ,,Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului.“

 

Samuel a răspuns lui Saul: ,,Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te nelinişti de măgăriţele pe cari le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?”

 

Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“

 

Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, i-a vârât în odaia de mâncare, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi. Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

 

Astfel Saul a mâncat cu Samuel în ziua aceea. S-au pogorât apoi de pe înălţime în cetate, şi Samuel a stat de vorbă cu Saul pe acoperişul casei. Apoi s-au sculat disdedimineaţă; şi în revărsatul zorilor, Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş, şi a zis: ,,Scoală-te, şi te voi însoţi“. Saul s-a sculat, şi au ieşit amândoi, el şi Samuel. Când s-au pogorât la marginea cetăţii, Samuel a zis lui Saul: ,,Spune slugii tale să treacă înaintea noastră“. Şi sluga a trecut înainte. ,,Opreşte-te acum“, a zis iarăş Samuel, ,,şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Sam. 9:14-27).

 

Oare despre ce a stat de vorbă în noaptea aceea Samuel cu Saul? Câteva din micile amănunte, descifrate corect, ne pot da câteva indicii.

 

În primul rând, Samuel l-a anunțat pe Saul că-l așteaptă o viață de cinste și privilegii:

 

„Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?“

 

„Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, …, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi.  Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

 

„ … Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş …“

 

În noaptea aceea, Samuel a luat patul de jos, dându-i lui Saul cinstea de a dormi pe acoperiș, la răcoare.

 

În al doilea rând, Samuel l-a asigurat pe Saul că este cu ochii pe el, că îl cunoaște pe dinăuntru și pe dinafară:

 

„Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“

 

În al treilea rând, Samuel i-a atras atenția lui Saul că Dumnezeu îi poate rezolva problemele („măgărițele au fost găsite“), dar că trebuie să rămână într-o viață de ascultare sub autoritatea divină („mâine te voi lăsa să pleci“).

 

Teste pentru tron: proba focului!

Promisiunile lui Dumnezeu sunt mari, dar multe din binecuvântările Lui sunt condiționale. Ele nu ne sunt date decât în urma unei ascultări depline! Nu oricine poate fi reprezentantul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel.

 

Puterea corupe, iar puterea absolută poate corupe în chip absolut! Samuel l-a anunțat pe Saul că va fi „căpetenie a poporului“ (1 Samuel 9:16) și „căpetenia moștenirii Lui“ (1 Samuel 10:1).

 

Ca împărat, Saul prezenta un mare pericol,atât pentru Dumnezeu cât și pentru popor. Pericolul pentru Dumnezeu era, că un „reprezentant vizibil“ al teocrației, putea prăbuși oricând națiunea într-o monarhie obișnuită, căci factorul uman uzurpă autoritatea și cinstea ce I se cuvine lui Dumnezeu. În al doilea rând, poporul Israel, nu fusese destinat să fie „asemenea tuturor celorlalte Neamuri“ de sub soare. Israelul trebuia să trăiască la intersecția dintre văzut și nevăzut, divin și uman totodată. Lor le fuseseră încredințate nu numai „oracolele lui Dumnezeu“, ci și cinstea de a fi instrumentul prin care Dumnezeu să se facă vizibil și cunoscut celorlalte Neamuri.

 

Ca să fie confirmat pe vecie pe tronul de la Ierusalim, Dumnezeu îi dă lui Saul trei semne și un test. Dacă va trece prin ele biruitor, Dumnezeu îi va dărui pe veci împărăția. Dacă nu le va trece cu bine, împărăția va fi dată altuia. Posibilitatea aceasta, împreună cu modestia lui despre care am vorbit, este motivul pentru care el nu s-a grăbit să vorbească familiei lui despre perspectiva domniei peste Israel:

 

„Unchiul lui Saul a zis lui Saul şi slugii lui: ,,Unde v-aţi dus?“ Saul a răspuns: ,,Să căutăm măgăriţele; dar când am văzut că nu le găsim, ne-am dus la Samuel.“ Unchiul lui Saul a zis din nou: ,,Istoriseşte-mi dar ce v-a spus Samuel.“ Şi Saul a răspuns unchiului său: ,,Ne-a spus că măgăriţele s-au găsit.“ Şi nu i-a spus nimic despre împărăţia despre care vorbise Samuel.“ (1 Samuel 10:16).

 

Trei semne și un test. Trei semne și un teribil examen. Cine are ochi să vadă aceasta va desluși taine adânci și porți ferecate cu multe lacăte!

 

Care au fost cele trei semne și cu ce scop au fost date?

 

Cele trei semne au fost:

 

(1) Întâlnirea cu doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin, Ei îi vor spune că măgărițele tatălui său au fost găsite și tatăl lui este îngrijorat acum de el (1 Sam. 10:2).

 

(2) Întâlnirea cu trei oameni la stejarul din Tabor: unul cu trei iezi, altul cu trei turte iar altul cu un burduf de vin. Oamenii vor fi binevoitori și-i vor da două pâini.

 

(3) Întâlnirea cu prorocii Domnului la Ghibea Elohim, care se pogorau de pe înălțimea pentru jertfe cu lăute, timpane, fluiere și cobze și prorocind. Cu ocazia aceea, Duhul Domnului va veni peste el și Saul va fi prefăcut într-alt om, și va proroci alături de ei (1 Sam. 10:5-7).

 

Care a fost testul la care avea să fie supus?

 

Saul trebuia să se pogoare înaintea lui Samuel la Ghilgal și trebuia să-l aștepte acolo timp de exact șapte zile ca să aducă împreună arderi de tot și jertfe de mulțumire (1 Samuel 10:8). Ghilgalul a fost primul loc în care și-au așezat tabăra evreii după ce au trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua și a rămas un punct de referință pentru identitatea lui Israel:

 

„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi, şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe cari le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: ,,Când vor întreba copiii voştri într’o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri, şi să le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat -o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Iosua 4:19-24).

 

Localitatea nu exista înainte, ci și-a primit numele din cauza evenimentelor epocale pe care le-a trăit Israelul aici( tăierea împrejur, ridicarea ocării Egiptului, primele roade și încetarea manei)

 

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: ,,Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.“ Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot.

 

Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război cari ieşiseră din Egipt şi cari nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentrucă nu-i tăiaseră împrejur pe drum.

 

După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: ,,Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.“ Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n’au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela. Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s’a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s’a dus spre el, şi i-a zis: ,,Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?“ El a răspuns: ,,Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.“ Iosua s’a aruncat cu faţa la pământ, s’a închinat, şi I-a zis: ,,Ce spune Domnul meu robului Său?“ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ,,Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.“ Şi Iosua a făcut aşa“ (Iosua 5:2-15).

 

Mesajul transmis de Samuel lui Saul din partea lui Dumnezeu a fost simplu și clar: pentru promovarea și păstrarea în demnitatea de împărat al poporului ales, Saul va primi trei semne și un test. Iar locul acestui test va fi Ghilgal, baza de referință națională, locul în care Dumnezeu a dat poporului Său, demnitate, identitate și legalitate în Canaan.

 

Primele două semne trebuiau să-l convingă pe Saul că Dumnezeu este în control absolut, îți poate rezolva problemele și a pregătit și resursele care-i vor fi necesare pentru slujire.

 

Cel de al treilea semn, cel în care Saul a intrat temporar în lumea prorocilor, anunța că Dumnezeu are păstrate pentru Saul lucrări profetice, iluminări și descoperiri speciale, care-l vor pune alături de mari lideri spirituali ai poporului. (Neîmplinită în viața lui Saul, această promisiune avea să se materializeze deplin în psalmii profetici ai celui de al doilea împărat din Israel, David.)

 

Samuel se grăbește apoi să menționeze că semnele s-au împlinit imediat și întocmai:

 

„De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaş zi“ (1 Samuel 10:9).

 

Cu testul însă, a fost o cu totul altfel de problemă …

 

Pentru a vedea ce a fost cu el, trebuie să sărim la capitolul 13 al cronicii lui Samuel. Ni se spune că Saul și-a pus pe picioare o mică armată, iar pe ceilalți oameni din popor i-a trimis acasă (1 Sam. 13:2). Liniștea n-a durat mult, pentru că Ionatan a bătut tabăra locală a filistenilor care erau la Gheba și atunci toți filistenii au pornit cu război împotriva evreilor. Saul a decretat mobilizarea generală și „poporul s-a adunat la Ghilgal“ (1 Sam. 13:4).

 

Iată circumstanțele testului vestit de Samuel:

 

„Filistenii s-au strâns să lupte cu Israel. Aveau o mie de cară şi şase mii de călăreţi; şi poporul acesta era fără număr: ca nisipul de pe ţărmul mării. Au venit şi au tăbărât la Micmaş, la răsărit de Bet-Aven. Bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare, căci erau strânşi de aproape şi s-au ascuns în peşteri, în stufişuri, în stânci, în turnuri şi în gropile pentru apă. Unii Evrei au trecut Iordanul, ca să se ducă în ţara lui Gad şi Galaad. Saul era tot la Ghilgal, şi tot poporul de lângă el tremura. A aşteptat șapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul“ (1 Samuel 13:5-8).

 

Aici este testul! Cât va asculta Saul de porunca Domnului? Se va lăsa el mânat de popor și va ceda sub presiunea evenimentelor sau va ști, așa cum l-au învățat cele trei semne că Dumnezeu este într-un control absolut asupra oricărei situații și că totul se va desfășura conform planurilor Sale?

 

Observați cum crește tensiunea în jurul lui Saul: din ce în ce mai mulți oameni pleacă de lângă el. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei zile, au trecut patru, apoi cinci, șase, tensiunea era din ce în ce mai mare. Poporul tremura și toate privirile erau ațintite asupra lui. Ce va face? A venit și ziua a șaptea … și Samuel tot nu se arăta … „poporul se împrăștia de lângă Saul“. Și Saul n-a mai așteptat.

 

„Atunci Saul a zis: ,,Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţămire.” Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel,  … “ (1 Sam. 13:9-10).

 

Dacă ar mai fi așteptat, dacă ar mai fi putut aștepta doar câteva ore! Dar Saul n-a mai așteptat, s-a prăbușit sub presiunea momentului și..…a căzut la test!

 

„ … a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ,,Ce-ai făcut?“ Saul a răspuns: ,,Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot.” Samuel a zis lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel;  dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentrucă n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul“ (1 Sam. 13:10-14).

 

A căzut la test doar pentru că n-a putut avea încredere în Dumnezeu … câteva ore! A putut aștepta șase zile, dar n-a mai putut aștepta câteva ore.

 

Există în text un amănunt simbolic pe care nu mulți îl văd. Mie mi l-a arătat Lawrence O. Richards, în cartea sa „The Bible Reader’s Companion“:

 

„Apoi Samuel s-a sculat, şi s-a suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin. Saul a făcut numărătoarea poporului care se afla cu el: erau aproape şase sute de oameni“ (1 Sam. 13:5).

 

De ce ține Samuel neapărat să ne spună că alături de Saul se aflau șase sute de oameni? Pentru că erau exact de două ori mai mult decât oamenii cu care Ghedeon a obținut extraordinara sa biruință! Care a fost diferența? Ghedeon a avut credință, fragilă cum a fost ea, dar întărită de o foarte bună … ascultare!

 

Din păcate, Saul „a avut rău de înălțime“ și n-a rămas smerit în poziția în care l-a promovat Dumnezeu. Pentru a ne arăta acest lucru, Samuel relatează pe larg în capitolul 14 un episod în care Saul este depășit nu numai de împrejurări, ci și de fiul său, Ionatan. Curajul și credința lui Ionatan este pusă în contrast cu neliniștea panicată a tatălui său.

 

Mai întâi, Samuel relatează vitejia sfântă a lui Ionatan:

 

„Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr“ (1 Sam. 14:6).

 

„Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui. În această întâie înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ. A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au spăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza… lui Dumnezeu“ (1 Sam. 14:6,13-15).

 

Speriat de relatarea celor care-i văzuseră fugind pe filistenii, Saul vrea, așa cum se cuvine, să stea de vorbă cu Dumnezeu:

 

„Şi Saul a zis lui Ahia: ,,Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!“ – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. – Pe când vorbea Saul cu preotul zarva în tabăra Filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: ,,Trage-ţi mâna!“ (1 Sam. 14:18-19).

 

Acest „Trage-ți mâna!“ a fost echivalentul unui: „Destul! N-avem acum timp pentru asta! Mergem să vedem cu ochii noștri“. Incidentul este o altă dovadă că Saul devenise arogant în relația cu Dumnezeu..

 

„Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns, şi au înaintat până la locul luptei; şi Filistenii au întors sabia, unii împotriva altora, şi învălmăşala era nespus de mare. Evreii cari erau mai dinainte la Filisteni, şi cari se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi, s-au unit cu Israeliţii cari erau cu Saul şi Ionatan. Toţi bărbaţii lui Israel cari se ascunseseră în muntele lui Efraim, aflând că Filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven“ (1 Sam. 14:20-23).

 

Mai târziu, când Saul vrea iar să stea de vorbă cu Dumnezeu, rezultatul este clar, Dumnezeu era supărat:

 

„Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: ,,Să mă pogor după Filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?“ Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns“ (1 Sam. 14:37).

 

Îngâmfarea, pripeala și spiritul de independență vinovată ale lui Saul față de Dumnezeu era cât pe ce să-l coste pe Ionatan viața! Dacă nu era poporul, Saul ar fi fost în stare și de așa ceva:

 

„Saul a zis lui Ionatan: ,,Spune-mi ce-ai făcut?“ Ionatan i-a spus şi a zis: ,,Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.“ Şi Saul a zis: ,,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!“ Poporul a zis lui Saul: ,,Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.“ Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte“ (1 Sam. 14:43-45).

 

Repetarea testului

Limitele ascultării lui Saul au mai fost testate încă odată de Dumnezeu. A fost un fel de corigență cu reexaminare în sesiunea de toamnă. Samuel a fost trimis de Dumnezeu cu încă un mesaj:

 

„Samuel a zis lui Saul: ,,Pe mine m-a trimes Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă dar ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceeace a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile“ (1 Sam. 15:1-3).

 

Va asculta Saul de data aceasta? Vai, nu!

 

„Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: ,,Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele“. Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca să se ducă înaintea lui Saul.

 

Saul părăsise cultul lui Iehova și era îmbătat de cultul propriei personalități. Așa cum am mai spus, puterea corupe și Saul era deja foarte corupt:

 

„Şi au venit şi i-au spus: ,,Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal”.

 

În loc să ridice un altar Domnului, Saul, asemenea orgolioșilor din toate timpurile, a vrut să intre în istorie și și-a ridicat un monument pentru el însuși. De acum înainte, Saul va fi beat de putere, căutând mereu să se arate impunător celor din jur. Biblia subliniază lucrul acesta printr-un amănunt mic, dar plin de simbolisme:

 

Lepădat de Domnul, de la domnie, pentru neascultare, Saul nu s-a mai putut sprijini pe Dumnezeu, dar a ales să se sprijine pe o … suliță.

 

Pretutindeni pe unde mergea și întotdeauna, fie că era relaxat la umbra unui copac din curte, fie că era așezat la masa de seară, Saul purta mereu cu el nelipsita lui ,,suliță“  (1 Sam. 18:10-11; 19:9-10; 20:33; 22:6; 26:7-12). Într-o vreme în care în tot Israelul nu existau decât două săbii de fier, a lui Saul și a lui Ionatan, obsesia purtării unei sulițe ni-l arată pe Saul în toată caraghioșenia lui de impostor. Știindu-se  vinovat înaintea lui Dumnezeu, Saul a vrut să salveze aparențele, agățându-se de sulița lui ca de un simbol al autorității depline. Până și ultima scenă dinaintea morții lui l-a găsit pe Saul tot împreună cu celebra lui suliță:

 

,,Şi tânărul care-i aducea aceste veşti a răspuns: „Am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa şi Saul stătea rezemat în suliţa lui, şi carele şi călăreţii erau aproape să-l ajungă“ (2 Sam. 1:6).

 

Spre deosebire de Saul, când vorbește despre David, textul ni-l descrie sau cu o praștie în mână sau cu un toiag sau cu o … harfă.

 

Îmbătat de victoria asupra amaleciților, dar vinovat de neascultarea deplină de porunca lui Dumnezeu, Saul a dat ochii cu Samuel, ultimul om pe care ar fi dorit atunci să-l întâlnească. În zadar a căutat el să mintă ca să salveze aparențele:

 

„Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: ,,Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului” (1 Sam. 15:13).

 

Orbul Saul! Uitase că stă de vorbă cu „văzătorul“ care știa totul. Urechile lui Samuel erau la datorie și auziseră behăitul oilor. Glasul lui sună limpede și clar. Mâinile lui sunt gata să împlinească porunca divină.

 

Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

 

Saul a răspuns: ,,Le-au adus dela Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire”.

 

Samuel a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte”. Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte”.  Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: „Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.“ Pentruce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentruce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

 

Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”.  Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat“ (1 Sam. 15:10-23).

 

Saul s-a descalificat ca reprezentat al lui Dumnezeu printre evrei. Pripeala lui și spiritul independent l-au făcut să se creadă deasupra poruncilor divine. Un astfel de om trebuia lepădat pentru că el era un pericol pentru împărăție și împărăția era un pericol prea mare pentru el. Puterea corupe și Saul fusese deja corupt până la măduvă.

 

O ascultare parțială este tot o neascultare. Mintea lui Saul era însă deja pervertită, sensibilitatea lui spirituală era tocită. Nu-i mai rămăsese decât o mască mincinoasă de ,,om aflat în slujba lui Dumnezeu“. Nici o înșelare nu este mai tragică decât înșelarea de sine. Încercând să-l mintă pe Samuel, Saul nu reușea decât să se mintă pe sine. Prins asupra faptului, Saul a încercat mai întâi o pocăință de formă care să salveze aparențele. Era clar că el nu se mai raporta corect nici la popor și nici la Dumnezeu. Asemenea prefăcuților dintotdeauna care nu vor să se pocăiască, Saul s-a grăbit să dea vina pe alții, pe „popor“:

 

„Atunci Saul a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

 

Samuel a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

 

Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău“ (1 Sam. 15:24-29).

 

Nici măcar această explicație clară și răspicată nu-l mai atinge pe Saul la inimă. Se împietrise față de Dumnezeu; se înstrăinase. Observați-l cum vorbește de „Dumnezeul lui Samuel“:

 

„Saul a zis iarăş: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău“ (1 Sam. 15:30).

 

Iarași și iarăși, Saul se înstrăinează de Domnul, preferând să-L numească: „Dumnezeul tău“. Samuel l-a ascultat, nu însă fără să-i arate unde nu-și dusese până la capăt ascultarea:

 

„Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.  Apoi Samuel a zis: ,,Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.“ Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: ,,Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!“ Samuel a zis: ,,După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.“ Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul“ (1 Sam. 15:31-34).

 

Soarta lui Saul, primul împărat al Israelului fusese pecetluită. Dumnezeu îi dăduse trei semne și un test, repetat apoi cu porunca de a-i nimici pe amaleciți, ca să fie o dovadă pentru toți. Saul a căzut la examen. Un împărat care nu ascultă este un blestem pentru un popor înclinat și așa spre neascultare. Aici s-au încheiat întâlnirile dintre Samuel și Saul:

 

„Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentrucă Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel“ (1 Sam. 15:35).

 

Din cauza păcatelor sale, Saul a pierdut mai întâi dreptul la o dinastie (1 Samuel 13:11-14), apoi împărăția (1 Samuel 15:24-31) și în final, coroana de pe cap (2 Samuel 1:1-10).

 

Pe fondul tragic al decăderii și lepădării lui Saul, să aruncăm acum împreună o privire spre David, „omul după inima lui Dumnezeu“.

 

David – un lăstar disprețuit cu o creștere frumoasă

Disponibilitatea de a fi numărul doi este caracteristica tuturor oamenilor lui Dumnezeu din istorie. Dacă puteți înțelege, ea este proba la care a căzut primul om, Adam, în rai și proba pe care trebuie să o treacă acum fiecare dintre urmașii lui din istorie.

 

În universul nostru, numai Dumnezeu merită și poate fi întotdeauna „numărul unu“.  Nici un alt muritor nu poate ocupa această poziție, fără să se prăbușească luciferic sub povara autorității și privilegiilor ei.

 

Dacă despre Saul putem spune că el n-a rezistat să fie numărul unu în Israel, despre David, Ionatan și Samuel trebuie să spunem că ei n-au acceptat nici măcar o singură clipă să fie considerați numărul unu.

 

Samuel a continuat toată viața să-l considere pe Dumnezeu Împăratul lui Israel. David, ca și Samuel va avea aceeași gândire și aceeași atitudine. Poate că aici este secretul care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima mea“ (1 Sam. 2:35; Ier. 3:15; Fapte 13:22).

 

Există cel puțin trei întâmplări în care David a demonstrat că se așează pe poziția a doua, dându-I lui Dumnezeu cinstea de a domni providențial peste toți și peste toate.

 

Prima întâmplare a fost în peștera En-Ghendi, când David n-a vrut să se atingă de „unsul Domnului“:

 

„Când s’a întors Saul de la urmărirea Filistenilor, au venit şi i-au spus: ,,Iată că David este în pustia En-Ghedi.“ Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s’a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici. A ajuns la nişte stâne de oi, cari erau lângă drum; şi acolo era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: ,,Iată ziua în care Domnul îţi zice: ,,Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea.“ David s’a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima îi bătea, pentrucă tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: ,,Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.“

 

Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi, şi i-a împedecat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s’a sculat să iasă din peşteră, şi şi-a văzut înainte de drum. După aceea, David s’a sculat şi a ieşit din peşteră. El a început să strige atunci după Saul: ,,Împărate, domnul meu!“ Saul s’a suit înapoi, şi David s’a plecat cu faţa la pământ şi s’a închinat. David a zis lui Saul: ,,De ce asculţi tu de vorbele oamenilor cari zic: ,,David îţi vrea răul?“ Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat, şi am zis: ,,Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.“ Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei, şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate nici răzvrătire, şi că n’am păcătuit împotriva ta. Totuş tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa. Judece Domnul între mine şi tine, şi Domnul să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul dela cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine. Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice. Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.“

 

Când a sfîrşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: ,,Glasul tău este, fiule David?“ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: ,,Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m’ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s’au suit în locul întărit“ (1 Sam. 24:1-22).

 

Extraordinare cuvinte! „Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale“. Saul a fost impresionat de respectul lui David pentru Domnul și pentru ceea ce Îi aparține Lui.  Ascultarea lui David de Dumnezeu l-a făcut dependent de deciziile divine. În problemele majore, numai Dumnezeu putea și trebuia să aibe ultimul cuvânt!

 

Întâmplarea s-a repetat în circumstanțe asemănătoare peste numai două capitole (1 Sam. 26:1-25) și David a manifestat aceeași reținere de a se atinge de ceea ce este al Domnului:

 

„Abişai a zis lui David: ,,Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l pironesc dintr’o lovitură în pământ, ca să n’am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: ,,Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” Şi David a zis: ,,Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî… într’un câmp de bătaie şi va peri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa dela căpătâiul lui, cu urciorul cu apă, şi să plecăm.”

 

A doua întâmplare s-a petrecut după ce David a ajuns împărat peste tot Israelul și a început să poarte războaiele Domnului. Observați că el a luptat de pe poziția a doua, lăsându-L pe Dumnezeu să comande de pe poziția de comandant suprem:

 

„Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s’au suit toţi să-l caute. David, căruia i s’a dat de ştire, s’a pogorât în cetăţuie. Filistenii au venit, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul: ,,Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: ,,Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: ,,Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape cari se rup.” De aceea s’a dat locului aceluia numele Baal-Peraţim (Şesul rupturii). Ei şi-au lăsat idolii acolo şi David şi oamenii lui i-au luat.

 

Filistenii s’au suit din nou, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: ,,Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.”  David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni dela Gheba până la Ghezer“ (2 Sam. 5:17-25).

 

Dacă aș avea talentul unui pictor, aș căuta să redau scena de mai sus: David în mijlocul oștenilor, stând cu degetul dus la gură și cu capul întors pe un umăr ca urechea să poată auzi ce se întâmplă deasupra duzilor. „Șșșșt! Linște, băieți! Să putem auzi vuietul de pași ai îngerilor deasupra vărfurilor duzilor.“ Aș pune acest tablou pe peretele camerei în care ne ținem ședințele de Consiliu al Bisericii Bethel, din Los Angelesul Californiei. Îmi doresc din toată inima să se poată spune și despre mine: a trăit sub domnia lui Christos, ascultător și smerit în toate.

 

Cea de a treia întâmplare care dovedește că David, ca și Samuel, a trăit pe poziția a doua în împărăția lui Israel s-a petrecut cu ocazia fugii din Ierusalim de teama fiului său Absalom (2 Sam. 15). Tot necazul a început după păcătuirea lui David cu Bat-Șeba și după uciderea lui Urie. Criza de acum este primită de David ca o pedeasă din partea Domnului. În loc să rămână pe loc și să lupte, David preferă să cedeze și să plece. Dacă ar fi rămas ar fi pierdut oricum. Luptând ar fi putut să piară sau ar fi riscat să-l omoare pe unul din fii săi. Niciuna din alternative nu era de dorit. Iată de ce David alege să plece în exil, punându-și toată nedejdea în Dumnezeu:

 

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând, şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: ,,Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

 

Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: ,,Pentruce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” Dar împăratul a zis: ,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,Bleastămă pe David!“ Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?” Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui, şi vântura praf“ (2 Sam. 16:5-13).

 

Ca și altă dată, David trebuie să-i ridice pe cei din jurul lui la înalțimea trăirilor sale cu o explicație. În esență, ceea ce le spune el fiilor Țeruiei este aceasta: „Dragii mei, nu mă sufocați și nu mă ispitiți cu inițiativele voastre „bune“. Voi nu înțelegeți? Eu trăiesc pentru “o audiență de unu“. Îmi duc viața înaintea lui Dumnezeu și sub autoritatea Lui deplină. Îmi merit situația și mi-am atras singur aspra mea această pedeapsă. Ce să mai zic de străinul acesta, care are și el dreptate în felul lui, dacă Dumnezeu a îngăduit ca fiul meu, ieșit din coapsele mele, să se ridice astăzi împotriva mea. Sunt vinovat înaintea Domnului. O știu eu, o știți și voi, dar mai ales o știe și Domnul. Lăsați-mă deci să-mi duc jalea singur înaintea Lui. Poate că El se va îndura de mine și îmi va face bine în locul pedepselor de azi.“

 

David a fost „împăratul de pe poziția a doua“. El a preluat dela Samuel această convingere. Lucrul acesta a fost adevărat toată viața lui, până și în ceasul când îi încredințează domnia fiului său, Solomon:

 

„Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel“ (1 Cron. 28:5).

 

Una din împrejurările în care David a fost aproape de a călca principiul subordonării pentru a-și face dreptate singur a fost episodul cu scandalagiul Nabal (1 Sam. 25). Și atunci însă, Dumnezeu l-a mustrat prin Abigail, nevasta lui Nabal și David s-a grăbit să asculte:

 

,,Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Sam. 25:30-31).

 

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ (1 Sam. 25:32-33).

 

Unul din contemporanii noștri a redus filosofia de viață a lui David la următoarele două afirmații:

 

Afirmația #1: Numai Dumnezeu conduce lumea.

Afirmația #2: Eu nu sunt Dumnezeu.

 

Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar da seama de aceste două mari și practice adevăruri!

 

David a răspândit această atitudine în popor. Preocuparea lui pentru aceasta se vede până și din grija cu care nu i-a lăsat ca ei să-i scrie cântarea pentru „ziua împăratului“, ci el însuși le-a spus ce să-i cânte (Psalmul 20). Observați cum se așează „pe poziția a doua“, cel pe care oamenii erau ispitiți să-l considere pe poziția întâi:

 

(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.)

 

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,

să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfânt,

şi să te sprijinească din Sion!

Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare,

şi să primească arderile tale de tot!

 

(Oprire.)

 

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima,

şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta,

şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.

Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!

Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,

şi-i va răspunde din ceruri,

din locaşul Lui cel Sfânt,

prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

 

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;

dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

Ei se îndoaie şi cad;

dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul,

şi ascultă-ne când Te chemăm!

 

 

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

 

////////////////////////////////////////////

DAVID – Om după inima lui Dumnezeu

Autor: Dorina Madaras 

ReferințeFaptele apostolilor 13:22

Toți cei care cunosc Biblia, ştiu că David a fost un om măreț. Însă, măreția lui nu era în vitejia lui, deși era foarte curajos. Nu a fost în bătăliile pe care le-a câștigat, deși a câștigat multe. Nu era în gloria domniei sale, deși avea parte de slavă. Era în dorința lui de a se supune voinței lui Dumnezeu și de a-și umili inima în pocăință atunci când a păcătuit.

 

În Scriptură, nu există nici un împărat ca David, care să fie ca lumina ochiului lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu a avut o afecțiune deosebită pentru omul acesta, care a fost pe parcurs descris de Domnul, ca fiind „om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele 13:22)

 

Poate unii sânt uimiți de faptul că Dumnezeu la considerat pe David „om după inima Lui”, deşi a comis păcate îngrozitoare, ca adulter, minciună și omor! Totuşi, relația între David și Dumnezeu este cel mai bine înțeleasă prin lentila harului!

 

Învățăm multe despre caracterul lui David în cartea Psalmilor, deoarece vorbeşte deschis despre viața lui, şi chiar se lasă analizat de toți cititorii. Viața lui David a fost un portret al succesului și al eșecului. Biblia evidențiază faptul că David era pe departe un om perfect. Dar ceea ce-l făcea pe David mai deosebit ca ceilalți este că inima lui era îndreptată spre Dumnezeu.

 

Pentru a înțelege de ce David a fost un om după inima lui Dumnezeu, trebuie să vedem ce caracteristici avea, să se califice pentru o astfel de descriere exaltedă. 

 

IUBEŞTE PE DOMNUL

 

➡️️️ „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” (Psalmul 18:1)

 

➡️ „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui. Voi face din Tine bucuria și veselia mea, voi cânta Numele tău, Dumnezeule Preaînalt.” (Psalmul 9:1-2)

 

ASCULTĂTOR

 

➡️ Domnul l-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit astfel: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele 13:22)

 

➡️ Domnul i-a răspuns: „Suie-te.” David a zis: „Unde să mă sui?” Și Domnul a răspuns: „La Hebron.” David s-a suit acolo… (2 Samuel 2:1-2)

 

➡️ „Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta și s-o ţin din toată inima mea!” (Psalmul 119:34)

 

➡ „Voi păzi Legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie.” (Psalmul 119:44)

 

CREDINCIOS

 

➡️ David a zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean.” (1 Samuel 17:37)

 

➡️ David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă și cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele… şi tot pământul va ști că Israel are un Dumnezeu. Și toată mulţimea aceasta va ști că Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului.” (1 Samuel 17:45-47)

 

➡️ „Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică? (Psalmul 27:1)

 

SMERIT

 

➡️ „Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare.” (Psalmul 62:9)

 

➡️ „Ai milă de mine, Doamne, căci sunt în strâmtorare: faţa, sufletul și trupul mi s-au topit de întristare; mi se sfârșește viaţa în durere și anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele și-mi putrezesc oasele!” (Psalmul 31:9-10)

 

DEPENDENT DE DUMNEZEU

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să mă duc și să bat pe filistenii aceștia?” David a întrebat iarăși pe Domnul, şi Domnul i-a răspuns: „Scoală-te și coboară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.” (1 Samuel 23:2,4)

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?” (1 Samuel 30:8)

 

➡️ David a întrebat pe Dumnezeu zicând: „Să mă sui împotriva filistenilor, și îi vei da în mâinile mele?” (1 Cronici 14:10)

 

➡️ David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” (2 Samuel 2:1)

 

IUBITOR DE CUVÂNTUL DOMNULUI

 

➡️ „Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc. Îmi întind mâinile spre poruncile Tale, pe care le iubesc, și vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale.” (Psalmul 119:47-48)

 

MULȚUMITOR

 

➡️ „Îmi spăl mâinile în nevinovăţie și așa înconjor altarul Tău, Doamne, ca să izbucnesc în mulţumiri și să istorisesc toate minunile Tale.” (Psalmul 26:6-7)

 

SA POCĂIT DE PĂCATE

 

➡️ „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ‘Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! ‘ Și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmul 32:5)

 

➡️ „Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!” (Psalmul 25:11)

 

➡️ David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Și Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri.” (2 Samuel 12:13)

 

➡️ „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăţește-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta.” (Psalmul 51:1-4)

 

RESPECT FAȚĂ DE DOMNUL

 

➡️ „Îmi spăl mâinile în nevinovăţie și așa înconjor altarul Tău, Doamne… ” (Psalmul 26:6)

 

➡️ „După aceea, inima îi bătea, pentru că tăiase colţul hainei lui Saul. Și a zis oamenilor săi: „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.” (1 Samuel 24:5-6)

 

MILOS

➡️ Împăratul David a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?” Și Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare.” David a zis: „Unde este?” Și Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir.” Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, şi Mefiboșet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ și s-a închinat. David a zis: „Mefiboșet! Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău Saul, și vei mânca totdeauna la masa mea.” (2 Samuel 9:3-7)

 

RĂBDĂTOR

 

➡️ „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduinţa Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineaţa.” (Psalmul 130:5-6)

 

IMPLICAT ÎN LUCRAREA DOMNULUI

 

➡️ David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului Dumnezeului meu. Iată, prin străduinţele mele, am pregătit pentru Casa Domnului o sută de mii de talanţi de aur, un milion de talanţi de argint și o mulţime de aramă și de fier care nu se poate cântări, căci este foarte mult; am pregătit, de asemenea, lemne și pietre și vei mai adăuga și tu.” (1 Cronici 22:7,4)

 

În concluzie, David a fost un om după inima lui Dumnezeu pentru că avea o dorință profundă de-a face voia Lui, de-a face „totul” ce Dumnezeu a cerut de la el. David a demonstrat o credință absolută în Dumnezeu și a fost pe deplin conștient de faptul că Dumnezeu a fost în controlul vieții sale. David știa de la începutul vieții că trebuia să aibă încredere și să se supună lui Dumnezeu!

 

David a avut o relație foarte apropiată cu Dumnezeu! El a depins de El în toate lucrurile. L-a implicat pe Domnul în toate lucrurile. Şi s-a consultat cu El în toate lucrurile! Mai mult de atât, David a fost dependent de caracterul lui Dumnezeu şi nu de al său. David știa că el a fost ales de Domnul din cauza dragostei abundente și nemeritate a Lui, aşadar știa că el va fi iertat și sprijinit numai de Domnul. Deaceea el apela însăși direct la caracterul lui Dumnezeu. În timpul vieții sale, David a apelat numai la Dumnezeu, pentru ca onoarea şi favoarea lui Dumnezeu să rămână asupra lui: „Păzește-mă ca lumina ochiului, ocrotește-mă, la umbra aripilor Tale. .” (Psalmul 17:8) „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Psalmul 51:10-11)

 

David a fost cu adevărat recunoscător Domnului pentru tot ce făcuse pentru el și pentru tot ce avea. Viața lui David a fost marcată cu momente de mare pace și prosperitate, precum și momente de frică și disperare, dar în toate circumstanțele vieții, el nu a uitat niciodată să-i mulțumească Domnului pentru tot!  

 

Da, credința lui David a fost testată pe nivel uriaş și a eșuat uneori. Deşi era un om cu teamă de Dumnezeu, David a comis păcate grave – adulter, minciună și ucidere. El a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și a recunoscut acest lucru, s-a căit, dar recunoscând păcatul și cerând iertare este doar o jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate este pocăință, şi David a făcut asta. El şi-a jelit păcatele, sa pocăit cu adevărat, a căutat iertare și a primit iertare deplină de la Domnului! Chiar şi cei puternici cad în păcat, nimeni nu-i scutit.   

 

Citind Psalmii scrise de David, nu este greu de observat adorația lui completă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. El a scris în vremuri bune şi grele, și chiar în momente foarte tulburătoare din viața sa. Totuşi, David a menționat de mai multe ori cât de mult iubeşte Cuvântul perfect al lui Dumnezeu și căuta să-l împlinească. Dar nu numai atât! David a „meditat” zilnic asupra Cuvântului lui Dumnezeu, deaceea a şi fost binecuvântat cu o înțelepciune şi pricepere deosebită. Ne-ar face bine nu numai să citim Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne şi gândim la el pe parcursul zilei, pentru că Dumnezeu doreşte să ne gândim la El mereu.  

 

Dacă vrem o relație cu Dumnezeu cum a avut David şi să fim binecuvântați de Dumnezeu ca David, atunci trebuie să cerem harul nemeritat al lui Dumnezeu care a fost dat lui David. Ascultarea trebuie să fie prioritate, dar mai presus de ascultare, toți creștinii ar trebui să-L iubim pe Domnul Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră și cu tot cugetul nostru și pe aproapele nostru ca pe noi însuşi (Luca 10:27). Doar atunci vom fi dispuşi să facem orice pentru Domnul.

 

Ca om după inima lui Dumnezeu, David este un exemplu de urmat şi modul în care trebuie să ne trăim şi noi viața cu Dumnezeu! Domnul să ne ajute să fim oameni după inima Lui, şi ca David, să umblăm înaintea Lui în credincioșie, în dreptate și în curăţie de inimă faţă de Domnul (1 Împăraţilor 3:6). AMIN!

 

https://www.resursecrestine.ro/studii/178565/david-om-dupa-inima-lui-dumnezeu

 

////////////////////////////////////////////

Exemple de oameni care au strigat…

 

 

 

 

• Preşedintele unei companii cu o afacere falimentară

 

            După mai multe luni în care vânzările scăzuseră, un afacerist din statul Washington a început să se îngrijoreze gândindu-se la perspectiva declinului companiei sale. Auzise vorbindu-se de rugăciune şi, deoarece nimic altceva nu mai dădea rezultate, a hotărât că acesta era singurul răspuns. Cu glasul său a strigat către Dumnezeu să schimbe mersul afacerii Sale. Începând din acea zi, lucrurile au început să ia o altă întorsătură. Era evident că mâna lui Dumnezeu era asupra sa şi a companiei sale. O lună mai târziu, omul de afaceri a scris o mărturie despre puterea rugăciunii înălţate către Dumnezeu.

 

 

 

• O mamă a cărei fiică fugise de acasă

 

În primavara anului 1999, o mamă din Australia a rămas şocată atunci când fiica ei de şaptesprezce ani a fugit de acasă, împreună cu prietenul ei. Ea ştia că acel tânăr îi furase inima fiicei ei şi că nu exista nici o cale de a îndrepta situaţia. În plus, guvernul australian le oferă subvenţii adolescenţilor care fug de acasă. Această mamă era disperată şi îşi dădea seama că singura soluţie era să strige la Dumnezeu. A intrat în camera ei, a luat un prosop, pentru a-şi înăbuşi parţial vocea, şi a strigat cu toată puterea ei către Dumnezeu, pentru ca El să o elibereze pe fiica ei de acel tânăr. În câteva săptămâni tânărul respectiv a devenit creştin, iar fiica ei şi-a reconsacrat viaţa lui Dumnezeu. Ambii şi-au cerut iertare de la părinţii lor şi fiecare a început un program de ucenicie, pentru a merge pe calea credinţei.

 

 

 

• Un fermier pe pragul morţii

 

Un fermier înstărit din Michigan era destul de mulţumit de succesul pe care îl avea, dar asta îl îndepărtase de Domnul. El a hotărât să investească o parte din averea sa pentru a-şi lua un tractor nou-nouţ. A cumpărat unul mai mare decât avea nevoie, cu multe accesorii în plus, care îi asigurau siguranţa şi eficacitatea. Înr-o zi şi-a remorcat tractorul la un transportor cu bandă şi a început să-şi încarce hambarul cu baloturi de fân. Dintr-o dată, roata i-a prins mâna. A fost prins de maşină şi în câteva clipe a ajuns la un pas de moarte. Şi-a adus aminte că în urmă cu numai câteva săptămâni un vecin de-al său murise în felul acesta. A strigat către Dumnezeu să-l salveze şi dintr-o dată motorul tractorului s-a oprit, lucru care nu se putea explica din punct de vedere tehnic. Fermierul a ştiut că, în bunătatea Sa, Dumnezeu i-a cruţat viaţa. S-a reconsacrat lui Dumnezeu şi acum consideră fiecare zi ca un dar al milei Sale.

 

 

 

• Un pastor care era jenant de obez

 

Un pastor din Michigan credea în stăpânire de sine. Chiar predica pe această temă. Dar enoriaşii pe care îi păstorea şi medicul său ştiau că el nu are această trăsătură de caracter. Într-o zi s-a dus la petrecerea zilei de naştere a soacrei sale, căreia i-a adus cadou un cântar. Toţi au început să se distreze măsurându-se, dar când s-a urcat el pe cântar, acesta a arătat ,,eroare”. După ce şi-a scos tot ce avea în buzunare şi şi-a dat jos cureaua şi pantofii, cântarul a arătat, în sfârşit, 300. Încercase toate curele de slăbire imaginabile şi era un expert în probleme de nutriţie, dar nu avea voinţa necesară pentru a-şi controla dieta. A încercat să postească patruzci de zile şi a pierdut 40 de pounds (18 kg), pe care le-a pus înapoi în câteva săptămâni. În cele din urmă, într-o dimineaţă, şi-a adus aminte că i se spusese despre puterea rugăciunii. A strigat chiar atunci către Dumnezeu, cerându-i stăpânire de sine. Dumnezeu a auzit strigătul său. Asta se întâmpla în urmă cu şapte luni. Începând cu acea zi, el a dat dovadă de stăpânire de sine la fiecare masă. A pierdut de atunci peste 105 pounds (47,5 kg) şi îşi menţine greutatea normală.

 

 

 

• O mamă însărcinată, al cărei bebeluş era în poziţie greşită

 

O mamă cu cinci copii avusese succes în ce priveşte naşterea acasă, fiind aşadar încrezătoare că şi a şasea ei sarcină avea să se desfăşoare fără vreun incident neplăcut. Totuşi, după cinci ore de chin, nu se întâmpla nimic. De fapt, copilul stătea cu faţa în sus şi nu putea să se nască. Bebeluşul, care era un băieţel, avea doar 23 de inchi şi jumătate. Dintr-o dată, asistenta care ajuta la naştere nu a mai auzit nici o bătaie a inimii şi şi-a dat seama că mama trebuie dusă de grabă la spital. Asta însemna că era nevoie de cezariană, cu posibilitatea naşterii unui copil mort. În timp ce mama şi copilul erau pe drum înspre spitalul din apropiere, un grup s-a adunat să strige către Dumnezeu. Ei s-au rugat astfel:

 

-Doamne, Tu ne-ai spus să venim la Tine în vreme de necaz, iar acum noi ne aflăm în necaz. Te rugăm să o păzeşti pe mamă şi să ai grijă ca naşterea să fie normală.

 

Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. Doctorul care a asistat naşterea a folosit o tehnică nouă, pentru a întoarce capul copilului, iar acesta s-a născut sănătos, fără operaţie cezarienă. Lucrul acesta a adus mare bucurie.

 

 

 

• De ce ne trece Dumnezeu prin necazuri imposibile?

 

Dumnezeu l-a creat pe om ca să aibă părtăşie cu El. Totuşi, El ne-a dat o voinţă liberă, deoarece doreşte ca noi să-L iubim de bună voie, cu aceeaşi dragoste cu care ne iubeşte El. Dragostea un poate fi cerută. Ea trebuie să se bazeze pe o adevărată părtăşie spirituală şi pe recunoaşterea nevoii noastre.

 

Dumnezeu ne fereşte zilnic de atacurile intense lui Satana, care ţintesc să-i distrugă pe cei credincioşi. ,,Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3:22-23)

 

Deoarece protecţia şi grija Sa sunt constante, tindem să credem că nu avem nevoie de El şi începem să avem încredere în noi înşine. De aceea, dragostea noastră se răceşte şi inimile noastre se îndepărtează de Dumnezeu.

 

De aceea, pentru binele nostru, este necesar să existe lucruri care să ne aducă mereu aminte de marea noastră nevoie de Dumnezeu şi de puterea Lui de a Se îngriji de noi. Dumnezeu le-a spus israeliţilor că atunci când vor intra în ţara promisă, vor locui în case pe care nu ei le-au construit, se vor bucura de recolte pe care nu le-au semănat şi vor avea bunuri pe care nu le-au cumpărat. În curând israeliţii au devenit încrezători în ei înşişi şi au uitat de Dumnezeu, care i-a eliberat din sclavia egipteană, astfel încât să devină o naţiune care să arate lumii bunătatea Sa.

 

 

 

Învingând ,,Furtunile”

 

Felul în care creează Dumnezeu o criză, sau în care îi permite lui Satana să creeze una, şi faptul că El ne eliberează doar atunci când strigăm la El, este ilustrat în mod dramatic în Psalmi 107:23-29.

 

,,Cei ce se pogărâseră în mare pe corăbii şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei. Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat şi zădarnică le era toată iscusinţa. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit.” (Psalmi 107:23-29)

 

Această imagine este o descriere fidelă a modului în care Şi-a arătat Hristos puterea ucenicilor, atunci când le-a poruncit să vâslească de-a lungul Mării Galileii.  Când le-a dat această poruncă, El ştia că ei aveau să se confrunte cu o furtună puternică şi că nu vor putea să traverseze marea prin propria lor putere. Totuşi, Isus S-a urcat în barcă, împreună cu ucenicii, şi a găsit un loc unde să doarmă. Ucenicii erau pescari experimentaţi şi atunci când au văzut norii adunându-se şi vântul înteţindu-se, au început să vâslească mai tare.

 

În curând valurile au început să ameninţe, năpustindu-se asupra bărcii. Nu se mai punea problema să ajungă la celălalt mal, ci să supravieţuiască. Numai în acest moment au strigat ucenicii la Isus, şi numai în acest moment a acţionat El. ,,Au venit la El, L-au deşteptat şi au zis: ‘Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!’ Isus S-a sculat, a certat vânturile înfuriate, care s-au potolit, şi s-a făcut linişte.” (Luca 8:24)

 

Dacă ar fi strigat la El mai devreme, ar fi fost scutiţi de ceva efort. Dar Domnul Isus aşteaptă să ne sforţăm până în momentul în care ne dăm seama că singuri nu putem face nimic şi dorim să strigăm la El pentru a ne elibera. Efortul nostru nu este un lucru greşit, deoarece şi ucenicii făceau ceea ce le poruncise Isus. Ar fi fost un eşec să strige doar atunci când şi-au dat seama că munca lor nu era suficientă.

 

 

 

Puterea pe care o are strigătul către Dumnezeu

 

 

 

Un număr tot mai mare de credincioşi descoperă, în timpuri de mare criză, neglijata învăţătură cu privire la rugăciune. Ei sunt uimiţi că, după ani de rugăciune, un singur strigăt către Dumnezeu aduce pe loc sens şi eliberare. Se întreabă de ce un lucru atât de simplu are rezultate aşa de puternice; totuşi făgăduinţa este clară: ,,Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi.” (Psalmi 50:15)

 

 

 

Îndemnuri de a striga la Dumnezeu

 

De-a lungul Scripturii sunt clare îndemnuri să strigăm la Dumnezeu în rugăciune. De asemenea, se găsesc o mulţime de mărturii despre felul în care a auzit Dumnezeu strigătele poporului Său şi i-a eliberat din necazurile lor.

 

• ,,Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi.” (Psalmi 50:15)

 

• ,,Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” (Ieremia 33:3)

 

• ,,Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, şi-i scapă din toate necazurile lor.” (Psalmi 34:17)

 

• ,,Vrăjmaşii mei dau înapoi, în ziua când Te strig: ştiu că Dumnezeu este de partea mea.” (Psalmi 56:9)

 

• ,,Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ‘Ava, adică: Tată!’” (Romani 8:15)

 

 

 

Diferenţa dintre a te ruga şi a striga la Dumnezeu

 

Majoritatea persoanelor care citesc Scriptura presupun că a striga la Dumnezeu este acelaşi lucru cu a te ruga. Totuşi, sunt două lucruri diferite şi sunt adesea menţionate împreună.

 

• ,,Ia aminte la strigătele Mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog!” (Psalmi 5:2)

 

• ,,Doamne, ascultă-mi pricina nevinovată, ia aminte la strigătele mele, pleacă urechea la rugăciunea mea, făcută cu buze neprefăcute!” (Psalmi 17:1)

 

• ,,Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele!” (Psalmi 39:12)

 

• ,,Seara, dimineaţa şi la amiaza oftez şi gem, şi El va auzi glasul Meu.” (Psalmi 55:17)

 

• ,,Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!” (Psalmi 61:1)

 

• ,,…ascultă strigătul şi rugăciunea pe care ţi-o face astăzi robul Tău.” (1 Împăraţi 8:28)

 

• ,,Să ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Zi şi noapte strig înaintea Ta!” (Psalmi 88:2)

 

• ,,Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi să ajungă strigătul meu până la Tine!” (Psalmi 102:1)

 

 

 

Instrucţiunile care i-au fost date de Dumnezeu lui Ieremia arată eficienţa pe care o are atât rugăciunea, cât şi strigătul înălţat către El. Aceste instrucţiuni arată de asemenea că există anumite condiţii în care Dumnezeu nu ne poate răspunde la rugăciune. ,,Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, şi nu stărui pe lângă Mine, căci nu te voi asculta!” (Ieremia 7:16)

 

 

 

Ce înseamnă să strigi către Dumnezeu

 

Următoarele cuvinte şi felul în care sunt folosite ele oferă o imagine clară despre cât de important este să strigi la Dumnezeu pentru ajutor.

 

 

 

1. Un strigăt cauzat de un mare necaz – Za´aq

,,Tu ai văzut necazul părinţilor noştri în Egipt, şi le-ai auzit strigătele la Marea Roşie.” (Neemia 9:9)

 

 

 

2. A striga după ajutor – Tsa´aq

 

,,Moise a strigat către Domnul, şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce.” (Exodul 15:25)

 

3. A striga cu putere – Qara´

 

,,Iaebeţ a chemat [qara´] pe Dumnezeul lui Israel şi a zis: ‘Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine, şi dacă mă vei feri de nenorocire, aşa încât să nu fiu în suferinţă!…’ Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse.” (1 Cronici 4:10)

 

4. A scoate un strigăt de război – Ruwa´

 

,,Oamenii lui Iuda au scos un strigăt de război [ruwa´] şi, la strigătul de război al oamenilor lui Iuda, Domnul a lovit pe Ieroboam şi pe tot Israelul dinaintea lui Abia şi a lui Iuda.” (2 Cronici 13:15)

 

 

 

5. Un strigăt de ajutor – Shav´ah

 

,,El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.” (Psalmi 145:19)

 

 

 

6. Un strigăt cauzat de un mare necaz – Tsa´aqah

 

,,Căci El […] nu uită strigătele lor [ale celor nenorociţi].” (Psalmi 9:12)

 

 

 

7. A striga – Krazo

 

Petru ,,s-a temut, şi fiindcă începea să se afunde, a strigat [krazo]: ‘Doamne, scapă-mă!’“ (Matei 14:30)

 

 

 

8. A implora cu voce tare – Boao

 

,,Şi el a strigat [boao]: ‘Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!’” (Luca 18:38)

 

http://articolecrestine.com/exemple-de-oameni-care-au-strigat-la-dumnezeu

 

 

///////////////////////////////////////////

Strigă la Dumnezeu și îți va răspunde 

 

Ieremia era un profet al lui Dumnezeu și profețiile sale despre victoria babilonienilor nu fuseseră bine primite de regele Zedechia. Din acest motiv, Ieremia a fost închis în curtea închisorii. Dar Ieremia a știut unde să se întoarcă în momentele lui grele: a strigat către Domnul și s-a oprit să-i asculte glasul.

 

Cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia a doua oară, pe când era încă închis în curtea temniţei: Aşa vorbeşte Domnul care face aceste lucruri, Domnul care le urzeşte şi le înfăptuieşte, El, al cărui nume este Domnul: „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.” (Ieremia 33:1-3)

 

Situația în care se afla poporul Israel la acea vreme era delicată. Erau asediați de Babilon și nu aveau scăpare. În timp, națiunea avea să fie restaurată, dar mai întâi aveau să treacă prin împlinirea judecății pe care Dumnezeu o pronunțase asupra lor. Oamenii îi întorseseră spatele lui Dumnezeu, nu ascultaseră avertismentele sau chemarea lui la pocăință și acum trăiau consecințele.

 

Dumnezeu a cunoscut inima slujitorului său Ieremia și a rostit cuvinte de încurajare și speranță. Mai întâi (versetul 2), Dumnezeu i-a reamintit lui Ieremia cine era: creatorul și Dumnezeul atotputernic. Atunci Dumnezeu l-a încurajat pe Ieremia să-și împartă povara cu el, să-i exprime ceea ce îi ocupa inima. În cele din urmă, Dumnezeu l-a asigurat pe Ieremia că El îi va răspunde strigătului și chiar va aduce o nouă revelație în viața lui.

 

¡Strigă către Dumnezeu!

„Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.” (Ieremia 33:3)

 

La fel ca Ieremia, și tu poți să te întorci la Dumnezeu în orice moment, chiar și în momente dificile. A striga către Dumnezeu înseamnă a vorbi și a împărtăși cu El ceea ce te îngrijorează sau te frământă pentru a-i cere intervenția. Când strigi către Dumnezeu, poți simți libertatea de a-ți goli inima în fața lui. Nu poți să-i spui lui Dumnezeu nimic care să-l ia prin surprindere. Îți cunoaște inima și știe ce ți se întâmplă, dar dorește să-ți audă vocea și să-ți împărtășească situațiile.

 

Când strigi către Dumnezeu:

Amintește-ți cine este

 

Aduceți-vă în minte promisiunile din Biblie și versetele care vorbesc despre puterea lui Dumnezeu și grija pe care o are pentru copiii săi. Amintiți-vă de experiențele pe care le-ați avut cu Domnul în care ați văzut puterea Lui în acțiune. Nu lăsa problemele tale să umbrească realitatea măreției și puterii lui Dumnezeu.

 

Descarcâți poverile înaintea Domnului

 

Vorbește cu Dumnezeu sincer, spune-i tot ce ți se întâmplă. Aduceți-vă problemele înaintea lui și spuneți-i cum vă simțiți.

 

Fii atent la ceea ce iti spune Dumnezeu

 

Fă-ți timp să-l asculți pe Dumnezeu. Puteți nota versetele Bibliei care vă vin în minte sau frazele pe care le simțiți că provin de la Domnul. Cereți călăuzirea Duhului Sfânt.

 

Fii atent la ceea ce Dumnezeu vrea să-ți dezvăluie despre situația ta și despre alte lucruri. De multe ori ne descoperim potențialul și noile daruri atunci când ne aflăm în mijlocul unor situații provocatoare. Cere-i lui Dumnezeu curajul de a face pașii pe care El ți-a spus să faci. Viața ta este în mâinile lui și cu ajutorul lui vei reuși.

 

Alte versete despre strigătul către Dumnezeu

Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi am strigat către Dumnezeul meu: din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui. (Psalmi 18:6)

 

Pleacă-Ţi urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinele mele! Ia aminte la strigătele mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog! Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept. (Psalmi 5:1-3)

 

 

 

Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea şi nu Te ascunde de cererile mele! (Psalmi 55:1)

 

Dar eu strig către Dumnezeu, şi Domnul mă va scăpa. Seara, dimineaţa şi la amiază oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu. Mă va scăpa din lupta care se dă împotriva mea şi-mi va aduce pacea, căci mulţi mai sunt împotriva mea! (Psalmi 55:16-18)

 

Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. (1 Ioan 5:14)

 

 

 

Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui. (Psalmi 34:6)

 

Când strigă cei fără prihană, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. (Psalmi 34:17-18)

 

Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor; (Psalmi 107:6)

 

 

 

Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? (Psalmi 42:1-2)

 

Strig cu glasul meu către Dumnezeu, strig cu glasul meu către Dumnezeu, şi El mă va asculta. (Psalmi 77:1)

 

Din fundul adâncului, Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele! (Psalmi 130:1-2)

 

 

 

Doamne Dumnezeul mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta! S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; (Psalmi 88:1-2)

Strigă la Dumnezeu și îți va răspunde, reflecție

 

////////////////////////////////////////////

HARTA 2- EXODUL POPORULUI LUI ISRAEL DIN EGIPT ŞI INTRAREA LUI ÎN CANAAN

 

Ramses Copiii lui Israel au ieşit din Egipt (Ex. 12; Num. 33:5).

 

Sucot După ce iudeii au părăsit acest prim popas, Domnul a mers înaintea lor: ziua, într-un stâlp de nor şi noaptea, într-un stâlp de foc (Ex. 13:20–22).

 

Pihahirot Copiii lui Israel au trecut prin Marea Roşie (Ex. 14; Num. 33:8).

 

Mara Domnul a îndulcit apele Marei (Ex. 15:23–26).

 

Elim Copiii lui Israel şi-au instalat tabăra lângă cele douăsprezece izvoare (Ex. 15:27).

 

Pustiul Sin Domnul a trimis mană şi prepeliţe pentru a-i hrăni pe copiii lui Israel (Ex. 16).

 

Refidim Copiii lui Israel s-au luptat cu Amalec (Ex. 17:8–16).

 

Muntele Sinai (Muntele Horeb sau Jebel Musa) Domnul face cunoscute cele 10 porunci (Ex. 19–20).

 

Pustiul Sinai Israelul a construit tabernacolul (Ex. 25–30).

 

Taberele din pustiu Şaptezeci de vârstnici au fost chemaţi să-l ajute pe Moise să conducă poporul (Num. 11:16–17).

 

Eţion-Gheber Copiii lui Israel au trecut, în pace, prin ţările copiilor lui Esau şi ale lui Amon (Deut. 2).

 

Cades-Barnea Moise a trimis spioni pe pământul făgăduit; Israel s-a răsculat şi nu au reuşit să intre pe acel pământ; Cades a servit drept tabăra principală a lui Israel timp de mulţi ani (Num. 13:1–3, 17–33; 14; 32:8; Deut. 2:14).

 

Pustiul Estic Israel a evitat conflictul cu Edom şi Moab (Num. 20:14–21; 22–24).

 

Râul Arnon Copiii lui Israel îi distrug pe amoriţii care au luptat împotriva lor (Deut. 2:24–37).

 

Muntele Nebo Moise a văzut pământul făgăduit (Deut. 34:1–4). Moise a ţinut ultimele sale trei predici (Deut. 1–32).

 

Câmpia Moabului Domnul a spus copiilor lui Israel să împartă ţara şi să izgonească pe locuitori (Num. 33:50–56).

 

Râul Iordan Israel a traversat râul Iordan pe pământ uscat. Lângă Ghilgal, au fost plasate pietre luate de pe fundul râului Iordan, drept monument pentru apele Iordanului care s-au despicat în două (Ios. 3:1–5:1).

 

Ierihon Copiii lui Israel au capturat şi au distrus cetatea (Iosua 6).

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Cele mai frumoase povestiri din Biblie: Chemarea lui Moise

 

 Moise și relația sa cu Dumnezeu

Moise -Dezvăluindu-şi numele personal, Dumnezeu stabileşte o relaţie deosebită cu Moise şi cu poporul. Moise păştea oile lui Ietro, socrul său, preotul din Madian. Odată şi-a mânat oile departe în pustiu şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb . Acolo i s-a arătat îngerul  Domnului într-o pară de foc din mijlocul unui rug. El a privit şi iată, rugul era cuprins de foc, dar nu se mistuia. Moise şi-a zis: „Să fac un ocol să văd această privelişte măreaţă: de ce nu se mistuie rugul.”

 

„Moise! Moise!” Şi el a zis: „Iată-mă!”

Domnul a văzut că el făcea un ocol ca să vadă şi a strigat către el din mijlocul rugului zicând: „Moise! Moise!” Şi el a zis: „Iată-mă!” Domnul a zis: „Nu te apropia! Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai e pământ sfânt.” Apoi a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob.”

 

Atunci Moise şi-a acoperit faţa, căci se temea să privească la Dumnezeu. Şi Domnul i-a spus: „Am văzut, am văzut necazul poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigarea lui din pricina asupritorilor lui. Îi cunosc durerile. Şi am coborât să-l izbăvesc din mâinile egiptenilor şi să-l scot din ţara aceea spre o ţară bună şi întinsă, spre ţara care şiroieşte de lapte şi miere, ţara canaaniţilor, a hitiţilor, a amoriţilor, a periziţilor, a hiviţilor şi a iebusiţilor. Şi acum, iată, strigătul fiilor lui Israel a ajuns la mine şi am văzut asuprirea cu care îi apasă egiptenii. Acum mergi, te trimit la faraon, ca să scoţi poporul meu, pe fiii lui Israel, din Egipt.”

 

 

 

Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon şi să-i scot pe fiii lui Israel din Egipt?”

Dumnezeu a zis: „Eu voi fi cu tine şi acesta va fi semnul că Eu însumi te-am trimis: când vei fi scos poporul din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.”

 

Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată, eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi.» Iar ei îmi vor spune: «Care este numele lui?» Ce să le răspund?”

 

Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt cel care sunt”. „Şi a zis: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu sunt, m-a trimis la voi.»” Dumnezeu i-a mai spus lui Moise: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi.» Acesta este numele meu de-a pururi şi aşa voi fi amintit din neam în neam”.

 

Mergi şi adună-i laolaltă pe bătrânii lui Israel

Și spune-le: «Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, mi s-a arătat – Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob, spunând: V-am cercetat pe voi şi ceea ce vi se face vouă în Egipt şi am zis: vă voi scoate din împilarea Egiptului, spre ţara canaaniţilor, a hitiţilor, a amoriţilor, a periziţilor, a hiviţilor şi a iebusiţilor, spre ţara care şiroieşte de lapte şi miere.»

 

Ei vor asculta glasul tău şi veţi merge, tu şi bătrânii lui Israel, la regele Egiptului

Și-i veţi spune: «Domnul, Dumnezeul evreilor, ne-a ieşit în întâmpinare: te rugăm, aşadar, lasă-ne să mergem cale de trei zile în pustiu şi să aducem jertfă Domnului, Dumnezeului nostru.» Eu ştiu că regele Egiptului nu vă va lăsa să mergeţi, decât silit de mână puternică. De aceea, îmi voi întinde mâna şi voi lovi Egiptul cu toate faptele minunate pe care le voi săvârşi în mijlocul lui; după aceea vă va lăsa să plecaţi.” (Exod 3,1-20)

Cele mai frumoase povestiri din Biblie: Chemarea lui Moise

////////////////////////////////////////////

 

2 IOAN

 

Introducere (după David Pawson, Unlocking the Bible)

 

Deși nu pare la prima vedere, 2 Ioan și 3 Ioan sunt scrise în același timp, sub aceeași structură, din același motiv și pe aceeași temă. Singurul motiv al diferențelor dintre cele două epistole este că ceaa de a doua epistolă a lui Ioan este scrisă unei femei, iar cea de a treia unui bărbat. Cine vrea să înțeleagă aceste două epistole trebuie să arunce mai întâi o privire asupra diferențelor incontestabile care există între un bărbat și o femeie.

 

La creație, Dumnezeu ne-a făcut în mod distinct bărbat și femeie, chiar dacă amândoi am fost făcuți ,,după chipul și asemănarea lui“. Eva i-a fost dăruită lui Adam ca ,,un ajutor potrivit“ și este o completare esențială a lui. Este uimitor cât de mult corespund puctele tari ale femeii cu punctele slabe ale bărbatului, iar punctele tari ale bărbatului corespund cu punctele slabe ale femeii. Dumnezeu a făcut așa ca să avem neapărată unul de celălalt.

 

Diagrama de mai jos ilustrează diferențele dintre bărbat și femeie.

 

screen-shot-2016-12-30-at-12-45-09-pm

 

Cercurile identifică bărbatul și femeia tipică. În afara celor două cercuri, ovalele arată exitența unor stări extreme, la mijoc existând bărbați mai mult sau mai puțin efeminizați și femei mai mult sau mai puțin masculinizate.

 

Umaniștii haotici de astăzi ar vrea să credem că există doar un spectru continuu, cu bărbatul la un capăt și cu femeie la altul, iar la mijloc suntem toți de-a valma, aproximativ bărbați și aproximativ femei, liberi să ne alegem ,,sexul“ după înclinațiile de moment. Dumnezeu nu ne-a făcut însă așa. Prin creație, suntem bărbat sau femeie.

 

Informațiile de mai sus ne vor ajuta să înțelegem asemănările și deosebirile care există între 2 și 3 Ioan. A doua epistolă care ne-a rămas de la apostolul Ioan a fost scrisă unei femei. Este singura carte de genul acesta din Noul Testament. A treia epistolă, aproape identică în conținut, este scrisă unui bărbat. Deși au un conținut asemănător, felul în care sunt scrise diferă. Aparent, ele spun lucruri contrare, dar în realitate sunt complementare.

 

Amândouă se ocupă de relația dintre adevăr și dragoste

 

2 Ioan pledează pentru adevărul care trebuie să maturizeze dragostea. 3 Ioan pledează pentru dragostea care trebuie să permeeze adevărul.

 

Femeile au o perspectivă ,,de ansamblu“ asupra lucrurilor, în timp ce bărbații au o perspetivă liniară. Femeile sunt preponderent intuitive. Bărbații sunt preponderent analitici. Femeile ,,văd dintr-o dată“. Bărbații ,,merg pas cu pas“. Orice bărbat se enervează când nevasta lui ajunge la aceeași conluzie ca și el, cu șase luni mai devreme … La femeie primează intuiția de moment.

 

Bărbații pot gândi în termeni abstracți, în tim ce femeia are o gândire practică. Un bătbat urmărește un scop care trebuie atins. O femeie rezolvă o situație. Unui bărbat trebuie să-i dai ceva de făcut. Unei femei trebuie să-i dai să aline o suferință. Bărbații tind să fie interesați mai mult în lucruri. Femeile tind să fie interesate mai mult în persoane și în relații. Asta se vede imediat din conversațiile pe care le întrețin. Un grup de bărbați va discuta despre mașini, despre sport sau despre politică. Un grup de femei discută iemdiat de toți membrii familiilor lor, cu toate bucuriile și necazurile pe care le au.

 

Tema celor două epistole de care ne ocupăm este ,,ospitalitatea“, iar în discuție este pusă atitudinile diferite pe care le au o femeie și un bărbat în această privință, împreună cu pericolele care-i pasc pe fiecare.

 

Fiecare din cele două epistole scoate în relief ,,slăbiciunile“ caracteristice fiecărui gen în parte – femeia stând cu ușa larg deschisă și iubind fără discernământ, iar bărbatul trântind altora ușa în nas din prea multă prudență. Putem învăța foarte mult din aceste răspunsuri tipice în problema ospitalității.

 

În 2 Ioan, femeia era în pericolul de a avea prea multă dragoste și prea puțin adevăr. Era gata să primească în casă oameni care nu meritau primiți și-și punea astfel în primejdie copiii. Fără să vrea, ea accepta în părtășie învățători mincinoși. Care a fost corectarea recomandată de apostolul Ioan?

 

Cu foarte mult tact, apostolul îi atrage atenția că prea multă dragoste arătată musafirilor poate însemna prea puțină dragoste protectoare pentru proprii copii. Inima omului este ,,nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine se poate încrede în ea“ (Iere. 17:9). Femeia este înclinată să gândească cu inima și sentimentele nu sunt un judecător bun.

 

Interesant, apostolul Pavel îl avertizase și el pe mai tânărul Timotei că învățătorii mincinoși au priză mai ales la femeile văduve și fără discernământ (2 Tim. 3:6). El îl îndeamnă pe Timotei să fie un paznic pentru ele. Din același motiv, apostolul le interzice femeilor să fie factori de decizie în purtarea învățăturii creștine. El subliniază că șarpele i-a vorbit femeii și Eva a căzut foarte repede în plasa lui (2 Cor. 11:3).

 

Bărbatul poate greși și el în problema ospitalității. Despre asta scrie apostolul ioan în cea de atreia epistolă a sa. El pomenește depsre un bărbat care este prea gelos pentru slujirea lui și prea orgolios ca să primească învățătură și de la alții. Ioan îi spune lui Gaiu că acest Diotref nu vrea să primească pe nimeni, nici pe Dimitrie și că nici apostolul însuși nu s-a bucurat de apreciere în ochii lui.

 

Diotref s-a concentrat pe adevăr, dar a neglijat total dragostea. Se credea 100% corect doctrinar și nu vedea ce i-ar mai fi putut adăuga alții. Diotref trântise ușa adunării în nasul vizitatorilor și-i luase ostateci pe cei aflați înăuntru, tratându-i ca pe proprietatea lui. Adevărul te poate face câteodată încăpățânat, dar nu trebuie să-i dai voie să te izoleze de ceilalți.

 

Ospitalitatea în casele creștine era foarte importantă în bisericile primului veac pentru că, în general, creștinii nu erau bine primiți nicăieri în altă parte. Nu existau clădiri bisericești așa că adunările erau găzduite în case. Existau lucrători locali și lucrători care mergeau dintr-o parte în alta. Bisericile aveau nevoie să fie slujite și de cei locali și de cei aflați în călătorie. Păstorii și învățătorii erau lucrători locali, în timp ce apostolii, profeții și evangheliștii erau lucrători itineranți. Mulți depideau de bunăvoința și dărnicia celor vizitați. Ca și azi, unele adunări se închiseseră în ele însele și nu prea primeau vizitatori. Altele trăiau cu ușile deschise vraiște și putea intra oricine.

 

Una din cele mai timpurii lucrări istorice despre creștini, Didache, averizează împotriva profetului care stă mai mult de trei zile în același loc, numindu-l ,,profet fals“, un profitor pe seama bunăvoinței gazdei sale. De fapt, profeții erau prea intenși ca să stea permanent în același loc. Dacă ai un profet sau evanghelist în adunare ai încurcat-o, pentru că vei fi supus săptămână după săptâmână la insitențe lui puternice. Profeții și evangheliștii trebuie să fie lucrători itineranți, care să aprindă scânteia trezirilor în biserici. Dacă stau prea mult într-un loc riscă să reducă bisericile la o grămadă de cenușă. Păstorii și învățătorii trebuie să stea în bisericile locale.

 

Este clar că aceste două epistole au fost scrise cam în același timp și au fost trimise probabil împreună. Structura lor este aproape identică, iar conținutul aproximativ egal, probabil restrâns la dimensiunile unei singure pagini de papirus.

 

2 IOAN     3 IOAN

1-3      Dragoste și adevăr  1    Dragoste și adevăr

4    Umblarea în adevăr 2-4      Umblarea în adevăr

5-6      Umblarea în dragoste   5-8      Umblarea în dragoste

7-9      Unii refuză adevărul      9-10    Unii refuză dragostea

10-11 Nu-I primi în casă    11-12 Nu face ca ei

12-13 Bucuria noastră  13-15 Pacea noastră

 

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B” – „Ioan B” spre a fi deosebită de cea dintîi epistolă a lui Ioan.

 

Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul” amintit la începutul epistolei este apostolul Ioan. Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii. Numai el goate folosi un fond atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă atît de variată de adevăruri. Într-adevăr, Ioan foloseşte cele mai simple cuvinte cu putinţă; vocabularul lui este acela al unui copil la vîrsta de 5-7 ani, dar conţinutul de informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant de bogate. Apostolul scrie despre: adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură şi moarte. Însemnătatea acestor cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind ferestre spre nişte realităţi spirituale profunde.

 

Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr.

 

Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi circumstanţe spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm că Duhul Sfînt ne-a lăsat un instructaj complet de comportament în condiţii de atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte adunarea ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare familie din adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare credincios în parte.

 

După ce, în prima lui epistolă, a prezentat trăsăturile adevărului, apostolul ne înfăţişează în două scurte scrisori acest adevăr „în umblare”. Şi aici el nu alege ca exemplu un părinte în credinţă (1 Ioan 2.13), ci o doamnă creştină, împreună cu copiii ei, dintre care unii, spre marea lui bucurie, umblau în adevăr. Tineri creştini, să ştiţi că nimic nu-i bucură mai mult pe aceia care vă iubesc decât să vadă că voi nu numai că cunoaşteţi, ci şi că umblaţi în învăţăturile Cuvântului (v. 4; 3 Ioan 4).

 

Purtarea copiilor este proba care arată dacă o casă creştină este condusă după adevăr. Într-o epocă în care totul este corupt, căminul este ultima celulă în care copilul poate să se dezvolte la adăpost de întinăciune. Dar adevărul trebuie apărat împotriva vrăjmaşilor de afară (v. 10; Fapte 20.30). Adevărata dragoste ne obligă să nu primim nimic de la asemenea persoane. Am suporta noi ca un vizitator să ne spună minciuni despre cineva care ne este foarte drag? Şi cine ne este mai drag decât Domnul Isus? O creştină, un copil întors la Dumnezeu au competenţa nu să discute cu asemenea persoane, ci să le închidă uşa. Adevărul este comoara noastră cea mai mare. Să nu facem vânzare cu el! (Proverbe 23.23).

 

Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată unei Biserici pe care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei” (2 Ioan 1:1). O citire atentă a versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că aceasta este o tălmăcire forţată. Ce fel de Biserică ar fi aceea în care numai „unii din copiii tăi umblă în adevăr”?

 

Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu pierde ocazia să-şi exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii acestei femei. „Umblarea” lor era „în adevăr”, dar pericolul era şi el pe aproape. Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale celor ce mergeau pe calea dreaptă şi căutau să se furişeze în casele lor şi să le strecoare în suflet veninul învăţăturilor lor drăceşti. În condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute creştină, dar în contactele cu „amăgitorii” (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas spre dezastru. Aşa cum remarca cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge din casă în casă căutînd să convertească cît mai multe persoane”. Cu maturitatea care-l caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această mamă creştină să-şi păzească cu vigilenţă „cuibul”.

 

Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din Biserică părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori” colindau din casă în casă, infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît Evanghelia”, propovăduită în Biserică. Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină să nu se lase tîrîtă în erezie şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de Domnul: „Păziţi-vă bine să nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu” (2 Ioan 8-9). Dragostea de oameni este o virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de vinovată ca şi păcătuirea.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr” apare de cinci ori în primele 4 versete. Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii şi împotriva imposturii celor care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii întregi, învăţînd pe oameni, pentru un cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe” (Tit 1:11). Tema generală a epistolei este „statornicia în Evanghelia Domnului” şi este enunţată în versetul 6: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început”.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Introducere, 1-3

 

1. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI
2. Umblarea în adevăr, 4-5
3. Umblarea în dragoste, 6

 

1. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL
2. Avertisment împotriva falşilor învăţături 7-9
3. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11

 

Încheiere, 12-13

 

Un avertisment împotriva asasinilor adevărului

Noi descoperiri ale unor vechi falsuri!

 

,,Descoperirea unor documente foarte vechi, ținute ascunse până acum de Biserică, răstoarnă dogmele creștinismului și desfințează temeliile credinței“.Astfel de titluri spectaculoase sunt pregătite în atelierele arhitecților Noii Ordini Mondiale. Culmea! Documentele străvechi vor fi puse la dispoziția publicului larg din biblioteca aflată în subteranele Vaticanului.

 

 

Cum ne putem ,,vaccina“ împotriva acestor articole virale care vor inunda în curând rețelele presei mondiale?

 

Simplu, arătând adevărul!

 

Biblia ne-a prevenit despre acest pericol. Mai mult! Biblia conține tratamentul necesar pentru această boală! Există pasaje clare care vorbesc despre atacul ,,profeților falși“ și al ,,învățătorilor mincinoși“.  Deci, nu este nimic nou sub soare!

 

Încercări de pervertire a știrii despre învierea lui Isus Christos.

,,Pe când se duceau ele (femeile care văzuseră mormntul gol și pe Isus Christos viu), au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. 12 Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani 13 şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ‘Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.’ 14 Şi, dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.” 15 Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi“ (Mat. 28:11-15).

 

Pasajul arată obrăznicia necredinței care se opune chiar și celor mai clare dovezi. Mituirea ostașilor a fost necesară pentru că, răspândind acest svon,ei se acuzau singuri și se puneau în pericol de moarte. Minciuna s-a răspândit atunci repede și nu m-ar mira dacă o copie a relatărilor ostașilor va fi scoasă de Satan ca să atace credința creștină.

 

2. Încercări de falsificare a Evangheliei despre viața Domnului Isus.

,,Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, 2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai cuvântului, 3 am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, 4 ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai“ (Luca 1:4).

 

Acest preambul al scrierii doctorului Luca dovedește că circulau pe atunci variante false ale vieții Domnului Isus. Devenit subiect de discuție peste tot, Isus Christos a fost ,,convertit post-mortem“ la majoritatea ideilor filosofice și religioase ale timpului. Gnosticii mai ales l-au repovestit ca sprijin al învățăturilor lor. Apostolul Ioan a scris foarte mult despre luptă ideologică dintre adevărul creștin și minciuna gnostică.

 

,,Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem căeste ceasul de pe urmă. 19 Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. 20 Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru. 21 V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr. 22 Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“ (1 Ioan 2:18-23)

 

Nu m-ar mira deloc să aflu că ,,antichriștii moderni“ vor scoate de la dosar documentelor antichriștilor din trecut, atacând natura întrupării lui Christos și pervertindu-i sensul misiunii terestre. Ați auzit deja despre ,,Evanghelia lui Toma“. Fiți pregătiți să citiți și despre alte evanghelii false, de una, să zicem, … ,,a lui Bartolomeu“.

 

3. Încercări de falsificare a învățăturii apostolului Pavel

Există 13 cărți scrise de apostolul Pavel în Noul Testament. Să nu vă mirați însă dacă unii ,,vor descoperi“ că el a scris … mai multe. Aceasta a fost și surpriza lui Pavel însuși! Cei ce propagau pe atunci alte ,,adevăruri“ nu s-au sfiit să mintă, dându-și balivernele drept ,,opere ale marelui apostol“.

 

,, … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venindde la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar“ (2 Tesaloniceni 2:2).

 

Din pricina înmulțirii acestor epistole false, Pavel, care-și dicta altora scrisorile (Rom. 16:22), din cauza bolii lui de ochi, a trebuit să găsească o metodă pentru autentificarea scrierilor adevărate:

 

,,Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu“ (2 Tesal. 3:17).

 

,,Urarea de sănătate este cu mâna mea: Pavel“ (Col. 4:18; 1 Cor. 16:21).

 

,,Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!“ (Gal. 6:11).

 

Încă din Eden, șarpele cel vechi a încercat să semene îndoială în inimile oamenilor despre adevărul cuvintelor lui Dumnezeu (,,Oare a zis Dumnezeu?“. Din aceeași sursă a adevărurilor mincinoase vor putea fi oricând scoase și re-puse în  circulație ,,adevăratele epistole ale lui Pavel“!

 

4. Încercări de falsificare a Apocalipsei lui Ioan

Experimentat deja în lupta cu ,,zvonerii, răspândacii și postacii“ diavolului, apostolul Ioan a simțit că este nevoie să-i amenințe solemn și categoric pe cei ce vor încerca să-i pervertească ,,apocalipsa“. Circulau deja încă de pe atunci alte ,,apocalipse“ (descoperiri), iar una ar putea fi scoasă oricând de la sertar în zilele următoare.

 

,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta“ (Apocalipsa 22:18).

 

Atacarea adevărului s-a făcut întotdeauna prin minciuni. Istoria este plină de astfel de ,,documente“. Chiar și așa zisele ,,cărți apocrife“ au trebuit date la o parte pentru a se stabili canonul scrierlor cu adevărat inspirate de Dumnezeu. Biserica catolică le-a păstrat însă până astăzi și le-a inclus în Biblia catolică. Nu va fi deci de mirare dacă tot ea va scoate de la naftalină și alte astfel de ,,scrieri nesfinte“.

 

Adevăraților credincioși nu le rămâne decât să se ancoreze temeinic în adevăr și să refuze categoric minciunile care au fost, sunt și, fără îndoiala, vor mai veni:

 

,,Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul! 8 Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. 9 Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. 10 Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” 11 Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 7-12).

////////////////////////////////////////////

3 IOAN

Introducere (după David Pawson, Unlocking the Bible)

3 IOAN

Deși nu pare la prima vedere, 2 Ioan și 3 Ioan sunt scrise în același timp, sub aceeași structură, din același motiv și pe aceeași temă. Singurul motiv al diferențelor dintre cele două epistole este că ceaa de a doua epistolă a lui Ioan este scrisă unei femei, iar cea de a treia unui bărbat. Cine vrea să înțeleagă aceste două epistole trebuie să arunce mai întâi o privire asupra diferențelor incontestabile care există între un bărbat și o femeie.

 

La creație, Dumnezeu ne-a făcut în mod distinct bărbat și femeie, chiar dacă amândoi am fost făcuți ,,după chipul și asemănarea lui“. Eva i-a fost dăruită lui Adam ca ,,un ajutor potrivit“ și este o completare esențială a lui. Este uimitor cât de mult corespund puctele tari ale femeii cu punctele slabe ale bărbatului, iar punctele tari ale bărbatului corespund cu punctele slabe ale femeii. Dumnezeu a făcut așa ca să avem neapărată unul de celălalt.

 

Diagrama de mai jos ilustrează diferențele dintre bărbat și femeie.

 

screen-shot-2016-12-30-at-12-45-09-pm

 

Cercurile identifică bărbatul și femeia tipică. În afara celor două cercuri, ovalele arată exitența unor stări extreme, la mijoc existând bărbați mai mult sau mai puțin efeminizați și femei mai mult sau mai puțin masculinizate.

 

Umaniștii haotici de astăzi ar vrea să credem că există doar un spectru continuu, cu bărbatul la un capăt și cu femeie la altul, iar la mijloc suntem toți de-a valma, aproximativ bărbați și aproximativ femei, liberi să ne alegem ,,sexul“ după înclinațiile de moment. Dumnezeu nu ne-a făcut însă așa. Prin creație, suntem bărbat sau femeie.

 

Informațiile de mai sus ne vor ajuta să înțelegem asemănările și deosebirile care există între 2 și 3 Ioan. A doua epistolă care ne-a rămas de la apostolul Ioan a fost scrisă unei femei. Este singura carte de genul acesta din Noul Testament. A treia epistolă, aproape identică în conținut, este scrisă unui bărbat. Deși au un conținut asemănător, felul în care sunt scrise diferă. Aparent, ele spun lucruri contrare, dar în realitate sunt complementare.

 

Amândouă se ocupă de relația dintre adevăr și dragoste

 

2 Ioan pledează pentru adevărul care trebuie să maturizeze dragostea. 3 Ioan pledează pentru dragostea care trebuie să permeeze adevărul.

 

Femeile au o perspectivă ,,de ansamblu“ asupra lucrurilor, în timp ce bărbații au o perspetivă liniară. Femeile sunt preponderent intuitive. Bărbații sunt preponderent analitici. Femeile ,,văd dintr-o dată“. Bărbații ,,merg pas cu pas“. Orice bărbat se enervează când nevasta lui ajunge la aceeași conluzie ca și el, cu șase luni mai devreme … La femeie primează intuiția de moment.

 

Bărbații pot gândi în termeni abstracți, în tim ce femeia are o gândire practică. Un bătbat urmărește un scop care trebuie atins. O femeie rezolvă o situație. Unui bărbat trebuie să-i dai ceva de făcut. Unei femei trebuie să-i dai să aline o suferință. Bărbații tind să fie interesați mai mult în lucruri. Femeile tind să fie interesate mai mult în persoane și în relații. Asta se vede imediat din conversațiile pe care le întrețin. Un grup de bărbați va discuta despre mașini, despre sport sau despre politică. Un grup de femei discută iemdiat de toți membrii familiilor lor, cu toate bucuriile și necazurile pe care le au.

 

Tema celor două epistole de care ne ocupăm este ,,ospitalitatea“, iar în discuție este pusă atitudinile diferite pe care le au o femeie și un bărbat în această privință, împreună cu pericolele care-i pasc pe fiecare.

 

Fiecare din cele două epistole scoate în relief ,,slăbiciunile“ caracteristice fiecărui gen în parte – femeia stând cu ușa larg deschisă și iubind fără discernământ, iar bărbatul trântind altora ușa în nas din prea multă prudență. Putem învăța foarte mult din aceste răspunsuri tipice în problema ospitalității.

 

În 2 Ioan, femeia era în pericolul de a avea prea multă dragoste și prea puțin adevăr. Era gata să primească în casă oameni care nu meritau primiți și-și punea astfel în primejdie copiii. Fără să vrea, ea accepta în părtășie învățători mincinoși. Care a fost corectarea recomandată de apostolul Ioan?

 

Cu foarte mult tact, apostolul îi atrage atenția că prea multă dragoste arătată musafirilor poate însemna prea puțină dragoste protectoare pentru proprii copii. Inima omului este ,,nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine se poate încrede în ea“ (Iere. 17:9). Femeia este înclinată să gândească cu inima și sentimentele nu sunt un judecător bun.

 

Interesant, apostolul Pavel îl avertizase și el pe mai tânărul Timotei că învățătorii mincinoși au priză mai ales la femeile văduve și fără discernământ (2 Tim. 3:6). El îl îndeamnă pe Timotei să fie un paznic pentru ele. Din același motiv, apostolul le interzice femeilor să fie factori de decizie în purtarea învățăturii creștine. El subliniază că șarpele i-a vorbit femeii și Eva a căzut foarte repede în plasa lui (2 Cor. 11:3).

 

Bărbatul poate greși și el în problema ospitalității. Despre asta scrie apostolul ioan în cea de atreia epistolă a sa. El pomenește depsre un bărbat care este prea gelos pentru slujirea lui și prea orgolios ca să primească învățătură și de la alții. Ioan îi spune lui Gaiu că acest Diotref nu vrea să primească pe nimeni, nici pe Dimitrie și că nici apostolul însuși nu s-a bucurat de apreciere în ochii lui.

 

Diotref s-a concentrat pe adevăr, dar a neglijat total dragostea. Se credea 100% corect doctrinar și nu vedea ce i-ar mai fi putut adăuga alții. Diotref trântise ușa adunării în nasul vizitatorilor și-i luase ostateci pe cei aflați înăuntru, tratându-i ca pe proprietatea lui. Adevărul te poate face câteodată încăpățânat, dar nu trebuie să-i dai voie să te izoleze de ceilalți.

 

Ospitalitatea în casele creștine era foarte importantă în bisericile primului veac pentru că, în general, creștinii nu erau bine primiți nicăieri în altă parte. Nu existau clădiri bisericești așa că adunările erau găzduite în case. Existau lucrători locali și lucrători care mergeau dintr-o parte în alta. Bisericile aveau nevoie să fie slujite și de cei locali și de cei aflați în călătorie. Păstorii și învățătorii erau lucrători locali, în timp ce apostolii, profeții și evangheliștii erau lucrători itineranți. Mulți depideau de bunăvoința și dărnicia celor vizitați. Ca și azi, unele adunări se închiseseră în ele însele și nu prea primeau vizitatori. Altele trăiau cu ușile deschise vraiște și putea intra oricine.

 

Una din cele mai timpurii lucrări istorice despre creștini, Didache, averizează împotriva profetului care stă mai mult de trei zile în același loc, numindu-l ,,profet fals“, un profitor pe seama bunăvoinței gazdei sale. De fapt, profeții erau prea intenși ca să stea permanent în același loc. Dacă ai un profet sau evanghelist în adunare ai încurcat-o, pentru că vei fi supus săptămână după săptâmână la insitențe lui puternice. Profeții și evangheliștii trebuie să fie lucrători itineranți, care să aprindă scânteia trezirilor în biserici. Dacă stau prea mult într-un loc riscă să reducă bisericile la o grămadă de cenușă. Păstorii și învățătorii trebuie să stea în bisericile locale.

 

Este clar că aceste două epistole au fost scrise cam în același timp și au fost trimise probabil împreună. Structura lor este aproape identică, iar conținutul aproximativ egal, probabil restrâns la dimensiunile unei singure pagini de papirus.

 

2 IOAN     3 IOAN

1-3      Dragoste și adevăr  1    Dragoste și adevăr

4    Umblarea în adevăr 2-4      Umblarea în adevăr

5-6      Umblarea în dragoste   5-8      Umblarea în dragoste

7-9      Unii refuză adevărul      9-10    Unii refuză dragostea

10-11 Nu-I primi în casă    11-12 Nu face ca ei

12-13 Bucuria noastră  13-15 Pacea noastră

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G” – „Ioan G”, „gama” fiind a treia literă din alfabetul grecesc.

 

Autorul: Acelaşi „presbiter” care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul acesteia (2 Ioan 1; 3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu Bisericii şi nici unei familii ci unui frate din Biserică.

 

Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au însoţit cea dintîi epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie plasată tot în preajma anului 90 d.Cr.

 

Contextul scrierii: O scrisoare adresată unui tânăr bolnav într-o biserică bolnavă, epistola este un tratament pentru asemenea situații. Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări care tulburau viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul ucenic al Domnului în viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor care funcţionează ca lideri spirituali ai Bisericii.

 

Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar plină de informaţii care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o scrisoare de însoţire şi recomandare pentru „cărăuşii” trimişi să răspîndească epistola scrisă de Ioan pentru apărarea credinţei în acele timpuri de atacul furibund al ereticilor „gnostici”. Cea de-a doua epistolă interzicea să-i primim pe aceia care nu aduc „învăţătura lui Hristos”. Cea de-a treia îi îndeam­nă pe credincioşi să-i primească şi să-i ajute pe aceia care o învaţă (comp. cu loan 13.20). Veghind la binele slujitorilor Domnului, luăm parte la evanghelie (v. 8).

 

Scrisoarea este în întregime ,,o afacere evreiască“, fiind scrisă de către un evreu, pentru un evreu, despre alți evrei:

 

„Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul” (3 Ioan 7-8).

 

La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali ai Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai Bisericii. Ioan este „presbiterul” cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr plin de rîvnă care se avîntă dincolo de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea lui spirituală era supravegheată direct de Ioan.

 

În Biserica în care se afla, Gaiu este prins între exemplul rău dat de Diotref:

 

„Diotref, căruia îi place să aibă întîietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică” – v. 9-10

 

şi exemplul bun dat de Dimitrie:

 

„Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată” – v.12.

 

Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu se lase biruit de rău şi să se ia după exemplul bun stabilit de Dimitrie:

 

„Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” – v. 11.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu „umblarea în adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste” (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija lui Ioan pentru Biserica Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este ilustrată cum nu se poate mai bine de exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă cu ei „gură către gură“ (2 Ioan 12; 3 Ioan 13).

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Introducere, 1

 

1. GAIU – LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE

Un lucrător în creştere

1. Credincioşie faţă de adevăr, 3-4
2. Slujire fată de fraţi, 5
3. Umblare în dragoste, 6
4. Colaborare cu fraţii, 7-8

 

1. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ

Un lider firesc

 

1. Îi place să aibă întîietatea, 9
2. Nu vrea să ştie de alţii, 9
3. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10
4. Nu primeşte pe fraţi, 10
5. Crede că este„proprietarul” Bisericii, 10
6. Dă afară pe cine vrea el, 10
7. Va trebui să fie disciplinat, 10
8. Este un pericol pentru creşterea altora, 10

 

III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE

Un exemplu demn de urmat

 

1. Sprijinit pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12,
2. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12
3. Confirmat de apostoli, 12

 

Încheiere, 13-14

3 IOAN

/////////////////////////////////////////////

1 IOAN, de Daniel Branzei

 

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A” – „Ioan A”, ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.

 

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Cincizecime, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

 

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile” atacau crezul Bisericii creştine.

 

Contextul scrierii:  La aproximativ 100 de ani după ce evreii au scuturat jugul robiei grecești sub conducerea Macabeilor, s-au găsit niște zeloși să încerce același lucru cu romanii (anul 66 d.Ch.). ,,La urma urmei, își ziceau ei, Dumnezeul nostru poate să ne dea victoria și printr-un număr mic, ca și printr-unul mare, iar înaintea Lui nu contează cât de puternic este dușmanul.“

 

Numai că Dumnezeul lor fusese răstignit chiar de ei, iar mâinile Lui fuseseră pironite pe lemnul blestemat. Ca altădată când au crezut că prezența chivotului le va garanta biruința în luptă, evreii au crezut că pot forța soarta și s-au ales cu o înfrângere catastrofală. Roma a trimis împotriva lor legiunile romane sub conducerea temutului Titus. Ierusalimul a fost dărâmat, iar Templul a fost făcut ruine (anul 70 d.Ch.). Pe drumuri și la răscruci, au fost înălțate mii și mii de cruci de pe care urletele și gemetele învinșilor umpleau văzduhul. Era primul act dintr-o dramă care avea să se întindă apoi peste douăzeci de secole, după un scenariu pe care ucigașii lui Isus din Nazaret l-au scris sinucigaș pentru ei înșiși:

 

,,Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25).

 

Philostratus, un istoric din secolul III, scrie că Titus a refuzat să primească cununa de învingător, spunând că n-a fost vorba despre puterea lui, el fiind doar un instrument al răzbunării divine (Philostratus, The Life of Apollonius of Tyana 6.29).

 

Unii dintre creștini au fost gata să fie atrași în revolta evreiască, crezând-o un debut al instaurării împărăției lui Dumnezeu pe pământ, dar apostolii i-au potolit, spunându-le că așa ceva se va realiza nu prin puterea omului, ci doar la cea de a doua venire a Domnului Isus. Simțind în aer războiul, ei i-au îndemnat pe creștini să părăsească Israelul și să plece în cele patru vânturi, pentru că Împărăția lui Christos va veni doar ca rezultat al pocăinței evreilor, nu ca urmare a râvnei lor lipsite de pricepere. Acesta a fost mesajul lor clar:

 

,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime (Fapte 3:19-21).

 

Mânia Romei nu s-a dezlănțuit atunci asupra evreilor pentru prima oară. Antisemitismul își mai ridicase odată capul, așa cum citim în Faptele Apostolilor:

 

,,După aceea, Pavel a plecat din Atena şi s-a dus la Corint. Acolo, a găsit pe un iudeu numit Aquila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Fapte 18:1-2).

 

În anul 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei și a aruncat vina asupra unui grup declarat ,,subversiv“: creștinii. Mulți dintre ei au fost aruncați la fiare în arenele romane, iar alții au fost arși de vii ca să ilumineze spectacolele nocturne.

 

În aceste condiții, Petru, marele pescar, a plecat și el dincolo de hotarele Israelului, spre lumea greco-romană. El și-a scris epistolele ,,către aleșii care trăiesc ca străini, împrăștiați prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia (1 Petru 1:1). Limitat în exprimarea în limba greacă sau latină, el îl ia cu el ca traducător pe Ioan Marcu. Mai târziu, Marcu va scrie ,,evanghelia“ care este un rezumat al lucrurilor pe care le-a auzit  și tradus de la Petru.

 

Fugind probabil și el de prăpădul din Ierusalim, Ioan s-a mutat în Efes. Contactul cu decadența Efesului și contaminarea creștinismului cu elementele gnosticismului grec l-au determinat să scrie propria lui Evanghelie, ca pe o lucrare apologetică care să dovedească faptul că ,,Isus este Christosul, Fiu lui Dumnezeu (Ioan 20:31).

 

Pe lângă Evanghelie, Ioan a scris cele trei epistole prin care combate ereziile și-i îndeamnă pe creștinii tăiați împrejur din Imperiu să nu se asocieze cu cei care poartă învățături greșite. Cuprinzător și complet, cele trei epistole sunt adresate pe rând, ca niște medicamente, unei biserici (1 Ioan), unei familii (2 Ioan) și unei persoane (3 Ioan).

 

Militantismul apostolului Ioan îi va atrage mânia Romei și va fi exilat, așa cum știm, în insula Patmos. Acolo, când ușa celulei i-a fost închisă, Dumnezeu i-a arătat o altă ușă deschisă în cer, i-a spus ,,Suie-te aici!“ și i-a dăruit Apocalipsa.

 

Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine” în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lângă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi”.

 

Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie:

 

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).

 

Pretutindeni forma de adresare este: „eu”, „voi”, „noi” obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sunt numiţi „copilaşi preaiubiţi”. Este evident că autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. El este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sunt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sunt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.

 

Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sunt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorâte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor. Dintre toate, cea dintâi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele” (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (1 Ioan 2:26).

 

Apostolul Ioan s-a aflat într-o situație paradoxală. Pe evrei trebuia să-i convingă de dumnezeirea „omului“ născut în Nazaret, iar pe greci trebuia să-i convingă de umanitatea „christosului“. Iudeii nu credeau că omul a fost Dumnezeu. Grecii nu credeau că Dumnezeu a fost om. Grecii nu aveau probleme să creadă că etericul „christos“ venise asupra lui Isus la botez și plecase de la el în momentele precedente morții pe cruce. „Gnoza“ specifică misticilor greci prevedea și chiar recomanda acceptarea unei revărsări de divinitate peste oamenii „inițiați“.

 

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului”. Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein” – „a părea”, „a fi aparent”. În dogmatica lor Isus „părea” a fi om, era uman numai „în aparenţă”, căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări” din Vechiul Testament, care se iveau ori de câteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.

 

Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice” în care „părinţii bisericeşti” au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian.

 

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată doar de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus” şi aspectul divin al „Fiului” şi al „Christosului”. Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identicitatea „Cristosului pre-existent” și „Omul Isus”.

 

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole lui Ioan pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor”.

 

Cum de s-au lăsat unii creștini influențați până la erezie de învățătura mincinoasă a ,,gnosticilor“? Nimic nou sub soare! Au făcut-o atunci, și au făcut-o mereu de-a lungul secolelor. Iată ce spune C.H. Spurgeon în această privință. Plecând de la textul: ,,El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune“ din 1 Cor. 1:30, el scrie:

 

,,Intelectul omului caută odihnă, şi, prin firea lui, o caută departe de Domnul Isus. Chiar şi atunci când sunt convertiţi, intelectualii sunt gata să privească simplitatea crucii Lui Christos cu insuficient respect şi dragoste. Ei sunt prinşi în capcana în care se aflau grecii; doresc să amestece filosofia cu descoperirea. Ispita unui om rafinat şi educat este să îndepărteze de adevărurile simple ale unui „Christos răstignit” (1 Corinteni 1:23) şi să inventeze o doctrină mai „intelectuală”.

 

Această ispită a condus biserica timpurie la gnosticism şi a sedus-o cu tot felul de erezii.

 

Aceasta este rădăcina neologiei şi a altor lucruri elegante care, în timpurile trecute, erau şlefuite în Germania, şi care amăgesc acum atâţia membri ai clerului.

 

Oricine ai fi, cititorule, şi oricare ar fi educaţia ta, asigură-te că nu cauţi odihnă în teologia filosofică. Poţi să primeşti învăţătura aceasta de la un mare gânditor, sau visul celălalt de la un alt învăţat; totuşi, ideile acestea sunt ca pleava faţă de grâu, în comparaţie cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când este bine călăuzită, raţiunea ne învaţă abecedarul adevărului. Chiar şi aşa, descoperirile ei nu sunt sigure. In contrast, toată plinătatea înţelepciunii şi cunoaşterii se află în Christos Isus.

 

Toate încercările creştinilor de a se mulţumi cu sistemele liberale ale teologilor unitarieni vor da greş. Adevăraţii moştenitori ai cerului se vor întoarce la marea şi simpla realitate a faptului că „Isus Christos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi” (1 Timotei 1:15).

 

Isus satisface cel mai înalt intelect atunci când este primit prin credinţă. Departe de El, minţile celor răscumpăraţi nu vor găsi odihnă. „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Proverbe 1 1:7). „Toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă” (Proverbe 111:10).

 

Ce este gnosticismul?

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul” este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.

 

La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei” şi „supremaţia conştiinţei”. Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici” era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului”.

 

Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură” a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni” sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni” se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma” sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzând direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.

 

1. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt” al Duhului lui Dumnezeu.

 

Departe de a putea accepta o mântuire prin „trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau adepţii unei mântuiri prin „iluminarea spiritului”. Această „iluminare” se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică” însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi”, oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

 

Cea mai timpurie ,,tradiţie“ creștină asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atât mai mult cu cât se ştie că „gnosticismul” se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare” iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămâne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.

 

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai târziu, mult mai târziu, după botezul său, Cristosul ar fim coborât asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpân. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut” şi să înfăptuiască minuni. La sfârşitul vieţii lui Isus, „divinul” Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pământescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală”.

 

În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma”.

 

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

 

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”, „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!”

 

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sânge” (sângele se referă la suferinţele şi moartea Sa).

 

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Christosul divin” s-a pogorât asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Christos, persoană unică şi unitară, a trecut şi prin botez şi prin moarte.

 

1. Despre latura morală a sistemului „gnostic” găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.

 

Conform mărturiilor acestor doi, erezia morală a lui Cerintius a fost: „…împreunarea între bărbaţi… mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism”. Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sunt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură” pe care Dumnezeu „le urăşte”.

 

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat”, „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… pentru că este născut din Dumnezeu” şi „Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.

 

Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sunt incompatibile şi ireconciliabile.

 

1. A treia caracteristică a „gnosticilor”, incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie” a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adâncimile”, gnosticii erau stăpâniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rând faţă de creştini.

 

Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum” (1 Ioan 2:9).

 

Cuvîntul „dragoste” este folosit de atâtea ori în epistolele lui Ioan încât creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii”. Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvântatului Ioan Evanghelistul”: „Ajuns la o vârstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?” Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns…”

 

Concluzia tuturor celor spuse până aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stâlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Christos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.

 

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători”, care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:

 

1. „Falşi profeţi” (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura” prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura” prin care se face auzit „duhul rătăcirii”. Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).

 

2. „Amăgitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.

 

3. „Anticrişti” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.

 

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi”; „mulţi falşi profeţi”, „mulţi amăgitori” şi „mulţi anticrişti”. Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintâi această fracţiune „ne-creştină” se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru” şi „s-au dus în lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămânerea lor în Cristos „i-au biruit” pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

 

Înainte de a plonja în adâncimile acestor epistole, este de folos să spunem câteva lucruri despre ,,metafore într-un limbaj minimalist“.

 

Avantajul metaforelor este că putem folosi aceleași cuvinte în sensuri multiple. Apostolul Ioan este un scriitor minimalist care folosește metaforele la maxim. Limbajul său este redus la vocabularul unui copil, dar sensurile profunde sunt accesibile doar celor deprinși cu hrana tare și cu succesiunea de paliere semantice proporționale cu nivelul de maturitate duhovnicească.

 

Și în Evanghelie și în Apocalipsa, dar mai ales în epistole, Ioan alcătuiește perechi de metafore contrare, care amplifică sensul fiecărui cuvânt în parte. Iată câteva dintre ele:

 

,,Adevăr/Minciună“

Adevărul este totuna cu realitatea, în timp ce minciuna definește deformarea realității, negarea ei. Vom vedea în capitolul 8 că disputa dintre Isus Christos și liderii evreilor a fost definită în acești termeni (Ioan 8:30-47). Cei care I s-au opus atunci, ca și cei ce o fac astăzi, preferă să trăiască într-o realitate falsă, oferită ca surogat de cel care urmărește să-i înșele și să le închidă ochii ca să nu vadă adevărul:

 

,,Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

 

Aceeași metaforă este folosită și de apostolul Pavel:

 

,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“ (2 Cor. 4:3-6).

 

,,Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie“ (Efes. 4:17-19).

 

Cei care ,,trăiesc în adevăr“ evoluează în lumea reală, așa cum este ea înaintea lui Dumnezeu. ,,Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32). Este interesant că un teolog american a definit ,,voia lui Dumnezeu“ în contextul acestei cunoașteri a adevărului:

 

,,Voia lui Dumnezeu, a spus el, este ceea ce am face toți cu bucurie și din proprie inițiativă, dacă am cunoaște toate lucrurile așa cum le cunoaște Dumnezeu. Deocamdată, Dumnezeu ne cere să-L credem pe Cuvânt și ne cere ascultare. În ziua Judecății, toți vor cunoaște toate lucrurile și ,,orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu și Îi va da dreptate“. Pentru unii va fi însă prea tărziu (Iuda 14-15).

 

,,Libertate/Robie“

Aceasta va fi în capitolul 8 tema discuției dintre Domnul Isus și farisei, care pretindeau că n-au fost niciodată robii nimănui. În aprinderea lor, uitau că fuseseră robi și în Egipt și în Babilon … Domnul vorbea însă de relația dintre ei și păcatul care-i stăpânea. El venise ca să-i elibereze de robia și consecințele păcatului. Isus înseamnă literal: ,,Cel ce izbăvește, Cel ce eliberează“ (Mat. 1:21).

 

Potențialul uman este captiv stării de păcat. Nimeni nu-și poate realiza potențialul dacă este rob al neputințelor. ,,Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi“ (Ioan 8:36).

 

,,Dragoste/Ură“

Ioan este foarte limpede despre cele două aspecte ale relației lui Dumnezeu cu oamenii. Omul este sau în dragostea Lui sau sub mânia Lui. Nu există neutralitate! Există doar consecințe eterne corespunzătoare. ,,Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

 

,,Viață/Moarte“

În debutul evangheliei, Ioan ne-a sus că ,,în El era viața și viața era lumina oamenilor“ (Ioan 1:4). În restul scrierii, viața este pomenită de 34 de ori. Ioan ne spune că viața poate fi ,,din belșug“ și ,,veșnică“. Nu este vorba de aspectul ei cantitativ, ci de cel calitativ. Toți oamenii vor ,,exista“ veșnic, dar unii vor ,,trăi veșnic“, iar alții vor ,,muri veșnic“.

 

Viața este definită ca o relație reală între om și Dumnezeu. Viața înseamnă ,,împreună“ cu Dumnezeu, iar moartea înseamnă ,,despărțit“ de Dumnezeu și de tot ce are El. Cine își reface legătura cu Dumnezeu prin Christos va experimenta viața din plin și nu va mai muri niciodată.

 

Limbajul acesta le va lăsa perplexe pe Maria și pe Marta. „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată“ (Ioan 11:25-26).

 

De două mii de ani, creștinii mor, dar ,,calitativ“ niciunul din ei nu va fi vreodată despărțit de Dumnezeu. În limbajul nostru, după ce a înviat, Lazăr a murit din nou. A murit și Maria și a murit și Marta! Au murit toți cei din generația aceea și toți din generațiile de după aceea. În limbajul lui Dumnezeu însă, niciunul din cei care și-au reluat vreodată legătura organică cu El prin Christos ,,nu va mai muri niciodată“, adică nu va mai fi niciodată despărțit de El.

 

În esența realității eterne, viața celor ce au fost din naștere ,,morți în păcat“ este redobândită prin credința în Christos și prin reluarea părtășiei cosmice cu Tatăl: ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3).

 

,,Lumină/Întuneric“

Când Ioan spune despre cineva că ,,umblă în întuneric“ el vorbește despre întunecimea morală și despre ignoranța vinovată:

 

,,Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:19-21).

 

,,Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge“ (Ioan 12:35).

 

,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul“ (1 Ioan 1:6).

 

,,Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii“ (1 Ioan 2:11).

 

Întunericul este sinonim cu moartea și cu tot ce înseamnă absența lui Dumnezeu.

 

[ Isus, Lumina lumii ] Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. (Ioan 8:12)

 

O epistolă cu o temă precisă

Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină”. Verbele cele mai folosite în textul ei sunt: „ginoskein” – a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai” – a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”.

 

Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou” şi are în sine „arvuna vieţii veşnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.

 

Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul” lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

 

Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

 

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit” (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat” său „a fost arătat” („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sânge” (1 Ioan 5:6).

 

Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup” a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii …

 

2. Mărturia apostolilor – „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos”, „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

 

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

 

3. „Ungerea Duhului Sfînt”. Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis”, la cunoaştere: „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

 

Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sângelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).

 

În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi de certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atât de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi” ar fi ei.

 

Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întâlnim dintre „voi” şi „ei”:

 

Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini… de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătorie, ci o realitate luminoasă şi cu prisosinţă revelată de Dumnezeu însuşi.

 

Trei teste pentru verificarea credinței

Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice:

 

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Christosul a venit în trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

 

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23).

 

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină” (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu”„nu păcătuieşte” pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).

 

Orice experienţă „mistică”, presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).

 

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste” postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.

 

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7, 8).

 

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:

 

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1:6).

 

„Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (2:4).

 

„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum” (2:9).

 

O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Prefaţa (1:1-4)

 

1. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 – 2:2)

Împotriva:

1. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)
2. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)
3. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

 

1. Prima aplicare a testelor (2:3-27)
2. ascultarea sau „testul moaral” (2:3-6)
3. dragostea sau „testul social” (2:7-11)
4. o digresiune despre Biserică (2:13-14)
5. o digresiune despre lume (2:15-17)
6. credinţa sau „testul doctrinal” (2:18-27)

 

III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)

1. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 – 3:10)
2. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
3. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)
4. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)

 

1. A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)
2. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
3. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)
4. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

 

1. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)
2. cei trei martori (5:6-12)
3. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)

 

1. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)
2. „Ştim” că neprihănirea este divină (5:18)
3. „Ştim ” că lumea zace în păcat (5:19)
4. „Ştim” că Evanghelia este mântuitoare (5:20)
5. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

 

 

1 IOAN

 

////////////////////////////////////////////

Limba evreilor

Evreii, ca popor, și-au schimbat de câteva ori limba vorbită, dar asta nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea. Dumnezeu i-a forțat s-o facă, pentru că sunt poporul ,,ales“, lucru unic și nerepetabil la alte popoare.

 

Evreii au vorbit ,,ebraica“ până la exilul babilonian și s-au întors acasă vorbind ,,aramaica“. Cartea Daniel, scrisă în perioada de tranziție, folosește ambele limbi (un fel de rom-english deci). Capitolele profetice sunt scrise într-o limbă, iar capitolele narative sunt în cealaltă. Vă las pe voi să identificați care și de ce …

 

Pentru cei ce vor să știe mai mult, trebuie să spun că ordinea istorică a fost cam aceasta:

 

Familia lui Terah, Avraam și Laban, plecați împreună din Ur, din Caldeea, au vorbit … aramaica. Aceasta le-a fost limba și identitatea etnică.

Geneza 25:20

Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat de nevastă pe Rebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, Arameul.

Geneza 28:5

Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, Arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau.

Geneza 31:20

… şi Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa.

Geneza 31:24

Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, Arameul, şi i-a zis: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”

Deuteronom 26:5

Apoi să iei iarăşi cuvântul şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ‘Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.

După cei 430 de ani petrecuți în Egipt, evreii nu și-au însușit heroglifele de acolo, ci au practicat o scriere influențată foarte mult de limbile popoarelor din Canaan. Din acest amestec s-a născut ,,ebraica“, asemănătoare cu aramaica așa cum spaniola se aseamănă cu italiana. Ambele sunt limbi semitice, ale urmașilor lui Sem. Un exemplu despre asemănarea dintre cele două limbi, dar și despre deosebirile dintre ele este în cartea 2 Regi:

,,Eliachim, fiul lui Hilchia, Şebna şi Ioah au zis lui Rabşache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid.”Rabşache le-a răspuns: „Oare stăpânului tău şi ţie m-a trimis stăpânul meu să spun aceste vorbe? Oare nu acestor oameni care stau pe zid să-şi mănânce balega şi să-şi bea udul cu voi?”Atunci, Rabşache, înaintând, a strigat cu glas tare în limba iudaică şi a zis: „Ascultaţi cuvântul marelui împărat, împăratul Asiriei! (2 Regi 18:26-28).

 

3. După întoarcerea din Babilon, evreii au vorbit iar aramaica. Ultimele cărți ale Vechiului Testament au fost scrise în aramaică.

 

4. Domnul Isus a vorbit aramaica. Poporul di vremea lui nu cunoștea ebraica, de aceea, studierea cărților străvechi era doar la îndemâna ,,scolaților“. care aveau datoria să le ,,cerceteze“ și să le explice poporului. Lucru pe care l-au făcut și Ezra cu Neemia, când s-a întors din babilon: Ezra 8:8).

 

5. În perioada de 2000 de ani cât au stat în diaspora departe de vatra străveche, evreii și-au schimbat de câteva ori limba așa că au ajuns să vorbească limbi diferite în zone diferite.

 

Printre variatele limbi vorbite de evreii din diaspora cităm  Yiddish, Ladino, and the Judæo-Arabic group of languages. Yiddish este un dialevt Iudeo-german dezvoltat de Ashkenazi Jews care au trăit în  Central și Eastern Europe înainte de Holocaust. Ladino, numită și Judezmo and Muestra Spanyol, este un dialect Judeo-Spanish dezvoltat de cei din grupul Sephardic care au trăit în  Iberian peninsula înainte de Spanish inquisition. Judeo-Catalan (numită și Catalanic sau Qatalanit), a fost limba folosită de comunitatea evreiască din Catalonia, Valencia, ași Balearic Islands. Judeo-Provençal (sau Shuadit) a fost dialectul Occitan language  vorbită de evreii din sânul comunităților  French Jews, fără să se fi ridicat ca limbă distinctă, ci în totul asemănătoare cu limba  Occitan vorbită de ne-evrei.[13]Multe din dialectele vechi și distincte vorbite de evrei Judaeo-Georgian, Judeo-Arabic, Judeo-Berber, Krymchakși Judeo-Malayalam au fost lepădate între timp din cauza holocaustului, a Jewish exodus din țările arabe, tde procesul de asimilare suferit de evrei în primi ani ai strămutprii înapoi î israel și a altor factori.Yiddish era imba cu cea mai mare răspândire printre evrei în anii 1850, dar astăzi cele mai folosite limbi de evrei sunt  English, ebraica modernă și limba rusă—exact în această ordine.[14]. Yiddish, ca și alte dialecte vorbite de evrei au împrumutat la rândul lor cuvinte evreiești limbilor popoarelor în mijlocul cărora au trăit, chiar și limbii engleze sau franceze[15]. (From Wikipedia)

 

6. Înainte de holocaust, evreii din europa au vrut să renunțe la identitatea lor națională evreiască, să iasă din ghetouri și să se integreze total în societate. Așa se explică de ce numele lor de famiie au culoarea limbilor țărilor în care s-au găsit. Ironia face ca până astăzi evreii să poarte nume de familie ,,nemțești“. Terminația ,,stein“ nu este ebraică, ci germanică, însemnând ,,stâncă“. ,,Troțchi“ colegul lui Lenin a purtat nume rusesc, iar la noi, am avut un Valter ,,Roman“, al cărui fiu ,,revoluționar“ aeste Petre Roman. Frații Grigoriu, bine cunoscuți compozitori de muzică ușoară au fost evrei pur sânge, la fel ca și Mircea Crișan, etc. etc.

 

7. La întoarcerea în Israel, după 1948, evreii și-au reluat limba strămoșească, numită astăzi ,,ebraica“, inventând și adăugând cuvinte pentru realități și obiecte care n-au existat în vremurile de demult. A fost și este un efort extraordinar, unic în istoria lumii.

 

Limba evreilor

 

///////////////////////////////////////////

Exodul

Autor: John Piper  

    După perioada patriarhilor – Avraam, Isaac și Iacov – relatată în restul cărții Geneza, poporul Israel a petrecut câteva sute de ani în Egipt, unde a devenit, mai apoi și sclav. Evreii au strigat la Dumnezeu pentru îndurare. Drept răspuns, Dumnezeu a hotărât să-i elibereze prin mâna lui Moise și apoi să-i aducă, prin pustie, în Țara Promisă, Canaan. Scopul pe care Dumnezeu dorea să-l atingă prin eliberarea din Egipt este relatat și în alte locuri în afară de cartea Exod – de exemplu, în Ezechiel și în Psalmi. (Ezechiel 20:5-9, Psalmul 106:6-8)

 

    Este limpede că eliberarea din Egipt nu se datorează vredniciei israeliților, ci vredniciei Numelui lui Dumnezeu. El a acţionat „din cauza Numelui Său”.

 

    De asemenea, acest lucru reiese foarte clar din însăși istoria ieșirii din Egipt, relatată în Exod 14:

 

    Eu voi împietri inima lui Faraon și-i va urmări, și Eu voi fi slăvit în Faraon și în toată oastea lui, și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul (…). Și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul, când voi fi slăvit în Faraon, în carele lui și în călăreții lui. (Exod 14:4,18)

 

    Scopul lui Dumnezeu este să acționeze în așa fel, încât să determine poporul să Îi recunoască slava și să mărturisească faptul că El este singurul Domn din Univers. De aceea, marele eveniment al exodului, care a constituit o paradigmă pentru toate actele salvatoare întreprinse de Dumnezeu, ar fi trebuit să clarifice tuturor generațiilor faptul că scopul lui Dumnezeu cu Israelul era să se glorifice pe Sine și să creeze un popor care să se încreadă în El și să-și găsească desfătarea în slava Lui.

 

https://www.resursecrestine.org/devotionale/89380/exodul

/////////////////////////////////////////////

 

 

STRIGĂTELE ISRAELIŢILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ

Autor: Corneliu Livanu   

Exod 2.23-25 După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le pricinuia robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.

 

Uneori rugăciunea îmbracă haina strigătelor disperate. În Evrei 5.7 sunt menţionate rugăciunile şi cererile Domnului Isus „cu strigăte mari şi cu lacrimi”. El Se ruga pentru o lume aflată în robia păcatului. În cartea Esterei când Mardoheu a aflat că Haman a obţinut de la împăratul Ahaşveroş ordinul măcelăririi tuturor evreilor „s-a îmbrăcat cu un sac şi şi-a presărat cenuşă pe cap”, „apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare” (Est. 4.1). Nici-un creştin aflat în greutăţi şi necazuri similare nu-şi mai poate controla numărul de decibeli ai rugăciunii sale. Închinarea cu pietate liniştită poate fi o virtute de apreciat în viaţa Anei din 1 Samuel 3, dar strigătele israeliţilor din robia egipteană sunt menite să ne trezească pe toţi din apatie şi indiferenţă. Dumnezeu a auzit toate acele strigăte disperate ale poporului Său. La fel trebuie să facem şi noi în semn de solidaritate cu suferinţele poporului evreu şi ale creştinilor persecutaţi în zilele noastre din pricina credinţei. Dumnezeu nu-l uită pe cel ce suferă şi vine în ajutorul lui. În vremea lui Iosif evreii au dus-o bine în Egipt. Dar după ce ultimul faraon din dinastia hiksoşilor a murit lucrurile s-au schimbat radical. Binele şi libertatea nu sunt stări care să dureze prea mult în lumea pe care o cunoaştem. Aşa a fost atunci cu evreii în Egipt, aşa pot evolua lucrurile pe neaşteptate şi în lumea noastră post-modernă de acum. Rugăciunile celor aflaţi în suferinţă au un motiv şi o adresă sigură: Dumnezeu aude. Dumnezeu nu uită legământul pe care l-a încheiat cu Avraam, Isaac şi Iacov. În ziua în care Avraam a adus o jertfă lui Dumnezeu, conform cu Gen. 15.9-10, lui i s-a profeţit cu privire la robia cruntă a urmaşilor săi în ţara Egiptului. Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.” (Gen. 15.13) Nu au fost o surpriză pentru Dumnezeu strigătele israeliţilor din aspra robie egipteană. Acest principiu este valabil pentru fiecare din noi, cu condiţia să ne rugăm tot mai fierbinte lui Dumnezeu ca planul de răscumpărare al aleşilor Lui să funcţioneze şi astăzi prin credinţa în moartea şi învierea lui Hristos.

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Ceai de foi de dafin contra tusei

 

Mod de preparare: Intr-un vas emailat se pune la fiert 1/2 l apa in care se adauga 2-3 frunze de dafin. Fierberea va dura 2-3 minute, dupa care se acopera vasul cu un capac. Se lasa sa se raceasca, apoi se strecoara (se poate consuma rece sau cald, dar nu de la frigider). Din acest ceai se beau 2-3 cani pe zi, dar neaparat, una, cu 1/2 – 1 ora inainte de culcare.
MARINESCU TEODORA – B-dul Tomis nr. 330, bl. N1, sc. C, ap. 51, Constanta

Ciuperca sub unghie la picior

Se face toaleta unghiilor. Se picura cu o pipeta Solutie Saburov (se gaseste in farmacii). Se dezinfecteaza foarte bine forfecuta si pila cu care am lucrat, cu apa clocotita si spirt. Forfecuta si pila nu se folosesc la manichiura de alti membri ai familiei. Ciuperca este foarte molipsitoare. Ciorapii se spala bine, se fierb. Rezultatul este garantat, dar se obtine cu rabdare si insistenta. Tratamentul se va face in fiecare zi. Nu se ajunge la doctori, la scos unghia.

Infectie sub unghie, cu puroi
(de la o intepatura sau manichiura)

Se pune intr-un paharel de tuica sau borcanel petrol lampant (gaz). Se tine degetul de cateva ori pe zi in solutia respectiva. Daca infectia e la picior, se pune cu o pipeta sub unghie. In 2-3 zile se retrage puroiul. Dupa tratamentul facut cu petrol, nu se leaga si nu se bandajeaza partea afectata. Se lasa sa se usuce bine, apoi iar picuram petrol, de mai multe ori pe zi.
Circulatia sangelui
Intr-un pahar cu apa se pune o lingurita de otet de mere si 2 lingurite de miere de albine, 1/2 cub de drojdie sau 1 lingurita de drojdie uscata. Se amesteca si se bea dimineata.
MATILDA TUDORIN – str. Al. Gurghui nr. 4, bl. O3, ap. 25, Cluj-Napoca, cod 400547

Retete vechi pentru raceli si reumatism

Ingrediente: 1 kg zahar, 1 kg miere de albine, 3 kg hrean, 1 cos cu frunze de patlagina.
Mod de preparare: Se rade pe razatoare hreanul, spalat, curatat de pamant. Frunzele de patlagina se spala si se intind ca sa se zbiceasca apa. Dupa aceasta se ia un borcan de 8 kg si incepi a aseza un rand de frunze de patlagina, un rand de hrean, un rand de zahar si un rand de miere de albine turnata imprastiat. Asezi astfel patru randuri, legi bine borcanul, pe care-l vari intr-o groapa facuta in pamant, unde il lasi sa se dospeasca timp de 40 de zile. Dupa acest timp, scurgi siropul, iar din acest sirop se iau cate 3 linguri pe zi.

* Se sapa o groapa la radacina unui nuc, pana ce se da de firul unei radacini subtiri, al carei varf se introduce in gatul unei sticle care se fixeaza in pamant, astupandu-se bine la gura, chiar ceruindu-se. Se lasa 20-30 de zile, dupa care se scoate, iar licoarea iodata extrasa serveste pentru frictiuni reumatice.
L. MARGARIT – Munteton 7/3, 1004, Lausanne, Elvetia

Eczeme micotice

Va propun o reteta pe cat de usoara, pe atat de eficace, in aceasta sacaitoare afectiune. Am folosit-o eu, copilul, care avea pe atunci doi ani, si am dat-o si altor persoane pe care le-am auzit ca sufera de aceasta durere. Reteta este urmatoarea: la jumatate de kilogram de miere de albine, adaugati o lingura plina cu sulf pulbere (de la farmacie). Amestecati si luati cate o lingura dimineata, pe stomacul gol, adultii, iar copiii – o lingurita. De fiecare data cand luati, amestecati compozitia, pentru ca sulful se depune la fundul borcanului. Multa sanatate tuturor si Dumnezeu sa va aiba in paza pe toti!
IOANA FRIGURA – Bistrita, Valcea

Tratament cu ardei iute contra reumatismului

Jumatate kilogram ardei iuti, jumatate litru alcool de 90. Se taie marunt ardeii, cu tot cu samanta, si se pun la macerat cateva zile in alcool. Cu o manusa si cu o carpa se unge apoi locul dureros. Se produce o vasodilatatie puternica si, repetand procedura, scapati de durere. Nu se unge pe portiuni mari, ci cu randul, pe suprafete mici. Daca locul tratat nu se incalzeste de prima data, inseamna ca acolo boala e veche si cronica. Eu am experimentat aceasta metoda babeasca cu mult succes.

MATECINE MARIA – Bacau

Tratament pentru gonartroza, discopatie si alte boli ale coloanei

Bunul Dumnezeu a avut grija de oamenii cu probleme ale sistemului locomotor, lasand pe pamant o planta care da rezultate foarte bune in tratarea acestor afectiuni. Planta minune se numeste „sapte degete” si se foloseste atat pentru uz intern, sub forma de tinctura sau ceai, cat si pentru uz extern, pentru frectii. Efectele ei sunt mai pronuntate in perioadele reci ale anului.
Infuzie si tinctura cu „sapte degete”

 

 

Pentru ceai: 20 g de radacina maruntita sau toata planta se infuzeaza in termos, in 200 ml de apa clocotita, timp de 2 ore. Se raceste si se strecoara. Se bea pe toata durata zilei, cu inghitituri mici.
Pentru tinctura: se folosesc radacini si frunze uscate. Planta se taie in bucati mici, se pune intr-o jumatate de borcan de 1 l (doza pentru o cura) si se adauga tuica, pana se umple borcanul. Se inchide vasul etans si se tine la intuneric, la temperatura camerei, timp de 21 de zile. In prima saptamana se consuma cate o lingurita de tinctura, insotita de cate un pahar de 50 ml de apa, de trei ori pe zi, dupa fiecare masa. In a doua saptamana, doza se mareste la o lingura de tinctura, insotita de 100 ml de apa. In cazuri grave, doza poate fi marita pana la 50 ml de tinctura, insotita de 150 ml de apa. Se foloseste si pentru frectii. Locurile bolnave se frectioneaza cu o lingura de solutie, dupa care se acopera cu un fular sau o basma de lana naturala. In timpul tratamentului este indicat sa nu se fumeze, sa nu se consume alcool si nici preparate sau mancaruri acre, sarate sau piperate.

Masaj cu cilindri

Pentru restabilirea starii discurilor intervertebrale aveti nevoie de doi cilindri. Unul va fi mai mare, cu o lungime de 25 cm, si diametrul de 8-10 cm, si va fi facut dintr-un material tare (lemn, material plastic sau carton gros). Deasupra, se inveleste cu 3-4 straturi de stofa groasa sau burete. Al doilea cilindru are lungimea de 15-18 cm si diametrul de 7-8 cm. Este un saculet lung (cusut din material rezistent), pentru ca la un capat sa poata fi deschis. Saculetul se umple indesat cu boabe de grau incalzite in prealabil in tigaie. Inainte de efectuarea exercitiului, coloana se incalzeste cu ajutorul unor miscari de gimnastica simple (de preferinta pe muzica). Dupa ce ati pregatit coloana pentru tratament, treceti la automasaj cu cilindrul mare. Va dezbracati si va culcati pe spate, pe o patura asezata direct pe podea. Se pune cilindrul sub corp, in zona coccigiana, transversal fata de coloana. Cu ajutorul coatelor si al picioarelor va deplasati sau deplasati cilindrul astfel incat sa fie parcursa toata portiunea coloanei pana la cap si inapoi. Incepeti cu 2 minute pe zi; treptat, mariti durata exercitiului, dar cu pauze la fiecare 3 minute. In pauze, va culcati cu talia pe cilindrul mare, iar cu gatul pe cilindrul mic, umplut cu grau fierbinte si legat strans (sa nu piarda forma cilindrica). Trebuie sa va siliti sa intindeti coloana de la mijloc in jos (parca ar curge de pe cilindru), iar capul trebuie lasat astfel ca gatul sa fie cat mai intins. In loc de cilindrul mare puteti folosi (la inceput zilnic, apoi de 3-4 ori pe saptamana) si o bila din plastic sau din pasla sau chiar o minge tare, de marime potrivita.

Cilindru abdominal

Pentru discopatie se mai foloseste din mosi-stramosi o metoda de tratament cu un cilindru de marimea unui pahar de 250 ml, confectionat din stofa groasa, care se coase sau se leaga strans cu ata tare, ca sa nu-si piarda forma. Va culcati cu fata in jos, cu ombilicul peste cilindru. Apasati cu atentie in jos, pana ce cilindrul intra in abdomen. Ramaneti in aceasta pozitie timp de 5 minute in prima zi, 10 minute in a doua zi si 15 minute in ziua a treia si urmatoarele. Tratamentul dureaza 7 zile si, daca este nevoie, se repeta dupa o pauza de 5 zile. Dupa 10-15 minute, pe ambele parti ale locului bolnav se pun cate 3 ventuze de marime mare (pot fi inlocuite cu borcanele mici sau cu pahare). Metoda descrisa este interzisa persoanelor care au suferit interventii chirurgicale.

Comprese cu ridiche neagra

Radeti prin razatoarea marunta o ridiche neagra (de toamna). Se pune intr-un ciorap si se aplica pe lungimea coloanei, timp de o ora. Daca inima reactioneaza prin palpitatii, inlaturati compresa. Dupa procedura, pielea se unge cu unguent de galbenele sau cu o alta crema.

Cura cu zer

Zilnic se bea si cate un pahar de zer, in care se amesteca 4 g de menta uscata; se obtine astfel si o imbunatatire a circulatiei sanguine prin vene, precum si o curatire a vaselor sanguine.

Comprese cu flori de castan

Intr-o sticla umpluta pana la jumatate cu flori uscate sau proaspete, se toarna tuica sau vodca de 40 (nu mai putin) si se lasa 8-10 zile la intuneric, agitand periodic. Dimineata, inmuiati un servetel in lichid si aplicati-l pe locul bolnav. Deasupra puneti o folie de staniol sau celofan, un strat de vata si aplicati un pansament, infasurat pe talie. Procedeul se repeta si seara. Dupa o luna, cura se reia. Daca durerile iradiaza in umeri si omoplati, amestecati 4 pastile de aspirina si 4 pastile de No-spa pisate, cu 100 ml de alcool sanitar si 5 ml de iod 5% sau 30 picaturi de suc de rostopasca. Lasati amestecul la macerat 24 de ore, apoi ungeti locurile bolnave, dupa un masaj usor. Primavara, puteti folosi cu succes suc din leurda, cu care ziua se ung vertebrele, iar pe timpul noptii se aplica o compresa care se infasoara cu celofan sau cu un fular calduros. Sucul se pastreaza in frigider. Inainte de folosire, o parte din suc se toarna intr-o cana incalzita, dar in nici un caz nu trebuie incalzit pe foc.

Pentru eliminarea durerilor

Cel mai rapid efect il are o planta de apartament, care se numeste ceapa indiana (ornitogalium). Cu o bucatica de frunza de 2-3 cm se frectioneaza locurile bolnave. In primele 15 minute, apare o senzatie suportabila de usturime, care apoi dispare. Pana dimineata, in majoritatea cazurilor, dispar si durerile.
Se poate prepara si o tinctura din planta tocata marunt, amestecata cu alcool sanitar sau tuica, care are acelasi efect ca si sucul proaspat.

Amestec din radacini de hrean, ceapa si gaz lampant

Hreanul si ceapa se dau prin masina de tocat, ca sa se obtina cate 0,5 kg din fiecare, si se amesteca intr-un borcan cu 0,5 l gaz lampant. Borcanul se inveleste intr-o punga si se lasa in beci 2-3 saptamani. Cu amestecul obtinut se fac frectii zilnic, inainte de culcare, dupa care locul bolnav se leaga cu un fular vechi (sau o basma) de lana.

Dulceata medicala

Vreau sa va propun si o dulceata care se foloseste in vindecarea bolilor aparatului locomotor, a depunerilor de saruri, reumatism si guta: 1 kg flori de papadie se fierb in 0,5 l de apa, timp de doua minute. Dupa racire partiala, se strecoara lichidul, se scurge bine prin tifon, se amesteca cu 1 kg de zahar, se aduce pana la fierbere si se lasa pe foc inca 3-4 minute. Se incorporeaza in sirop 5 lamai taiate marunt, impreuna cu coaja, si se fierb inca 5 minute, amestecand permanent. Se ia de pe foc, se lasa 30 minute, se adauga 300 ml de aghiazma si inca o data se aduce pana la fierbere. Se lasa pe foc timp de un minut. Se bea, spunand si o rugaciune, cu 30 de minute inainte de masa, cate o lingura, de trei ori pe zi. Va asigur ca, daca aveti rabdare, boala pana la urma va fi invinsa.

 

Cele mai importante beneficii ale consumului de fasole—

 

De ce sunt bananele fructele perfecte

Semne care iti arata ca bei prea multa cafea

 

Scapa de sinuzita in mod natural-

Cele mai bune 10 ceaiuri care te ajută să slăbești-

Cele mai eficiente metode pentru ELIMINAREA punctelor negre

Beneficiile cerealelor integrale

Plantele care au grijă de inima ta!

Semne ca ai probleme mari cu plamanii

Alimentele care iti scad pofta de mancare

Migrenele sau durerile de cap pot fi provocate de lipsa unor vitamine

Migrenele sau durerile de cap pot fi provocate de lipsa unor vitamine importante din organism. Aceste dureri pot să apară pe neașteptate și-ți pot alterna buna dispoziție.

Cauze ale arsurilor la stomac. Cum le eviți și cum le tratezi

Magneziul ține stresul la distanță

Cum iti dai seama daca ficatul tau este suprasolicitat? 9 sfaturi sa-l protejezi

Durerile de dinți – scapă de ele cu aceste remedii naturiste

Mituri despre boli. Tu în care crezi?