(CUM) Justifică războiul lui Putin cu semnul crucii și citate din Biblie… Preoții lui Putin s-au pornit să justifice invazia. Folosesc citate din Biblie și vorbe de duh în încercarea de a ne convinge că uciderea civililor și bombardarea orașelor ucrainene e luptă cu homosexualii și că Putin salvează planeta de globaliști;Incalcite sunt gandirile Kyrilo-Putin-iste…Mitropolia Moldovei este condusă de un colonel sovietic cu acte în regulă ÎPS Vladimir cu numele de mirean Nikolae Kantarean,medaliat de Tarul de la Moscova… Basarabia si „teritoriul canonic rusesc” sau „conflictul” mitropoliilor; VESNICE NERUSINARI ALE DASCALILOR NOSTRI… Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin; Un document inedit despre persecuţia comunistă asupra Bisericii Unite cu Roma (şi ASTRU); Patriarhul Kirill al Întregii Rusii – Generalul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, justifică războiul din Ucraina: „Statele au dreptul legal de a folosi forța; dacă… Ca si tatal minciunii- Vladimir Putin este un ”mincinos în serie”, ”a minţi este a doua … Vladimir Putin descrie Occidentul drept un ‘imperiu al minciunilor’; Mărturia cutremurătoare a unui ucrainean care și-a pierdut soția și copiii în bombardamentele rușilor: ”Voi lupta pentru ei până la capăt”; Scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok! (Teatru iliescian pentru fraieri) Manevre de mare clasă marca Elena Udrea! Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta de la Văratec ; Biden și Soros pun în aplicare Planul „Clubului Insulelor”: Rusia e „balena albă” pe care încearcă să o urmărească de zeci de ani! Detractorii de “dreapta” ai lui Eminescu, desfiinţaţi de eminescologul Nae Georgescu- Zoe Dumitrescu Busulenga – Mihai Eminescu… (Cu pistolul Orto-kirilic la tampla…)Armele și economia, războiul și cele sfinte

Plante care trateaza acneea. Iata cum le folosim; HREANUL – medicament sialiment… Retete cu hrean: Tinctura de hrean; Truc eficient si de folos! Cum păstrați roșiile proaspete până la Revelion; Plante care trateaza acneea. Iata cum le folosim; Cum folosim gutuile pentru a ne proteja de raceala; 15 situatii in care este contraindicata vaccinarea copiilor,(prin care se distruge imunitatea si….); Conserve cu gust de toamna; Chutney picant cu dovleac si mere; Prof. ION BRAD – Alimentele – medicamente sau otrava? Totul despre vitamine; Produse alimentare nocive; Efecte: stimuleaza refacerea celulara a pielii capului si a radacinii parului.Produse alimentare nocive; Supe de sanatate; Alungati dusmanii din farfurii! Cum slabesc americanii ;Sodoma și Gomora, păcatul cumplit de greu și strigător la cer…Venirea Fiarei, de Billy Graham…Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cine e cu ochii pe tine si CARTILE DIN CER ? Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Nădejdea Adunării – J. N. Darby ; Decriptari Scripturale- INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL SECRETELOR SCRIPTURILOR – DECRIPTARI SOCANTE… CINE ESTE GOG DIN TARA LUI MAGOG; LOCUL LOCASULUI TEMPLULUI AL 3-LEA AL EVREILOR , CÂND SI DE CATRE CINE VA FI DISTRUS… URÂCIUNEA PUSTIITORULUI, CINE SI CE ESTE EA ? DECRIPTAREA COMPLETA A CARTII PROFETULUI DANIEL; La lege și la mărturie; „POCAITI-VA DAR, SI INTOARCETI-VA LA DUMNEZEU, PENTRU CA SA VI SE STEARGA PACATELE, CA SA VINA DE LA DOMNUL VREMILE DE INVIORARE”(FAPT.AP.3:19); 23 de Versete biblice despre pocăință  ; EXCLUSIV! Satana si-a bagat coada in lumea „magicienilor”! Cristian Gog, avertizat de un fost coleg de breasla! „Iluzionismul e lucrarea diavolului. Pocaiti-va sau veti muri”! Pocaiti-va, nu cum fac fariseii si carturarii… NIMICIREA CANAANIŢILOR… RICHARD WURMBRAND – MARX SI SATAN; Pui de naparci- Pocaiti-va!

 

 

 

 

 

 

 

 

(CUM) Justifică războiul lui Putin cu semnul crucii și citate din Biblie… Preoții lui Putin s-au pornit să justifice invazia. Folosesc citate din Biblie și vorbe de duh în încercarea de a ne convinge că uciderea civililor și bombardarea orașelor ucrainene e luptă cu homosexualii și că Putin salvează planeta de globaliști;Incalcite sunt gandirile Kyrilo-Putin-iste…Mitropolia Moldovei este condusă de un colonel sovietic cu acte în regulă ÎPS Vladimir cu numele de mirean Nikolae Kantarean,medaliat de Tarul de la Moscova… Basarabia si „teritoriul canonic rusesc” sau „conflictul” mitropoliilor; VESNICE NERUSINARI ALE DASCALILOR NOSTRI… Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin; Un document inedit despre persecuţia comunistă asupra Bisericii Unite cu Roma (şi ASTRU); Patriarhul Kirill al Întregii Rusii – Generalul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, justifică războiul din Ucraina: „Statele au dreptul legal de a folosi forța; dacă… Ca si tatal minciunii- Vladimir Putin este un ”mincinos în serie”, ”a minţi este a doua … Vladimir Putin descrie Occidentul drept un ‘imperiu al minciunilor’; Mărturia cutremurătoare a unui ucrainean care și-a pierdut soția și copiii în bombardamentele rușilor: ”Voi lupta pentru ei până la capăt”; Scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok! (Teatru iliescian pentru fraieri) Manevre de mare clasă marca Elena Udrea! Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta de la Văratec ; Biden și Soros pun în aplicare Planul „Clubului Insulelor”: Rusia e „balena albă” pe care încearcă să o urmărească de zeci de ani! Detractorii de “dreapta” ai lui Eminescu, desfiinţaţi de eminescologul Nae Georgescu- Zoe Dumitrescu Busulenga – Mihai Eminescu…(Cu pistolul Orto-kirilic la tampla…)Armele și economia, războiul și cele sfinte…

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

(Cu pistolul Orto-kirilic la tampla…)Armele și economia, războiul și cele sfinte

 

Hope Guy

 

ALINA MĂRCULESCU MATIȘ

 

 

Într-o perioadă în care suntem copleșiți de informație pe toate canalele cu privire la războiul pornit de Rusia în Ucraina, Panorama selectează zilnic câteva dintre marile idei și povești care sunt esențiale pentru a înțelege cum stau lucrurile. Sunt povești care ne dau indicii cu privire la ce să ne așteptăm nu doar în Ucraina și în statul agresor, Rusia, ci și în țările noastre, care se confruntă cu riscuri de securitate, val de refugiați și, pe viitor, vor avea de gestionat și efectele sancțiunilor rusești asupra economiilor țărilor care le-au impus.

 

Iată cum arată Panorama războiului, la finalul zilei de 6 martie 2022:

 

Banii ca arme

Visa și Mastercard sunt cele mai recente companii mari care și-au suspendat serviciile în Rusia. Drept urmare, cardurile emise în afara țării nu vor mai funcționa. De la invazia Rusiei în Ucraina vedem anunț după anunț în care nume mari ale economiei și comerțului globale își încetează operațiunile în Rusia. E motivul pentru care tot mai mulți ruși își fac deja planuri de emigrare, după cum puteți vedea în această analiză din Forbes.

 

E greu și cu plecatul, în condițiile în care companiile aeriene străine nu mai au zboruri în Rusia, iar companiile rusești nu mai pot zbura în mare parte din lume. Despre cum întreaga industrie aviatică a Rusiei a ajuns în pragul colapsului în doar câteva zile, în această analiză din Financial Times.

 

Totuși, trebuie să ne pregătim pentru un război economic de uzură și să ne asigurăm că nu Vestul va fi cel care va clipi primul. Deși există și sancțiuni care au efecte economice imediate, acest front al luptei cu Rusia este unul pe termen lung, explică unul dintre analiștii ziarului britanic The Guardian, într-un text cuprinzător despre efectele sancțiunilor rusești. „Vestul are acum de luat o decizie importantă, anume dacă să recurgă la cea mai mare armă economică rămasă nefolosită: adăugarea exporturilor rusești de petrol și gaze pe lista sancțiunilor”, spune autorul. Motivele pentru care ezităm sunt evidente. Sunt, însă, și suficiente? Mai multe, aici.

 

Lupta din cer

Una dintre cele mai importante solicitări din partea președintelui ucrainean, care continuă să fie refuzată de Occident, se referă la impunerea unei zone de excludere aeriană deasupra Ucrainei – „no-fly zones”. A nu se confunda cu anunțurile recente din Europa și din restul lumii privind închiderea spațiului aerian din aceste țări pentru zborurile rusești.

 

 

 

Zona de excludere aeriană pe care o cere Volodîmîr Zelenski ar presupune ca cineva – avioane NATO, în acest caz – să se asigure că deasupra Ucrainei nu mai ajung avioane rusești. În caz contrar, avioanele rusești ar putea fi doborâte. De aici până la al treilea război mondial e doar un pas, după cum a avertizat și Rusia și se arată conștientă și Alianța Nord-Atlantică. Totuși, Ucraina are nevoie de ajutor în aer, unde nu poate face față aviației rusești, care și-a intensificat bombardamentele.

 

Publicația americană Axios explică ce sunt „no-fly zones”, ce vrea Ucraina, ce face Vestul în această privință și ce ne-a învățat istoria despre impunerea unor astfel de interdicții aeriene în timpul unui război.

 

Războiul și cele sfinte

Dacă în ultimele zile retorica rusă a deschis și subiectul amenințării nucleare, pericolul pentru perioada care urmează e să nu vedem această retorică amestecată cu discursul religios, atrage atenția o analiză publicată de Foreign Policy.

 

„De la destrămarea Uniunii Sovietice, rolul Bisericii Ortodoxe Ruse în identitatea rusă, politica internă și securitatea națională a crescut extrem de mult. Putin a definit acest război în termeni istorici, aproape transcendentali. (…) Dacă Putin folosește religia pentru a crește amenințarea nucleară, acțiunile lui ar putea să intre în sfera „teoriei nebunului” („madman theory”), în care un lider se comportă oarecum irațional pentru a-și face amenințările mai credibile”.

Relația apropiată dintre Vladimir Putin și Patriarhul Kiril, precum și parteneriatul strâns între statul controlat de Putin și biserica ortodoxă rusă sunt binecunoscute. Ele nu ar trebui ignorate în contextul războiului din Ucraina: „Putin ar putea adăuga acum o notă religioasă, apocaliptică activității sale”, avertizează textul din FP.

 

Despre interesele bisericii ruse în Ucraina a scris și New York Times. Pe scurt, Patriarhul Kiril vrea să readucă Biserica Ortodoxă Ucraineană, care e autocefală, sub Patriarhatul de la Moscova. Independența ortodocșilor ucraineni a fost recunoscută de Patriarhul de la Constantinopol, în ianuarie 2019, într-o lovitură pentru biserica de la Moscova.

 

Pericolul reprezentat acum de relația strânsă dintre Vladimir Putin și capul bisericii ortodoxe ruse, Patriarhul Kiril, e comentat inclusiv la București.

 

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, a scris, duminică (6 martie), pe Instagram, despre obligația de a discerne „între un autentic și demn Întâistătător al Bisericii lui Hristos și un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic este capabil să le comită cu atrocitate”.

Amintim că, în 2017, Patriarhul Kiril venea la București – prima vizită a liderului bisericii ruse în România după 1989. Patriarhul Daniel îi întorcea vizita la Moscova, la finalul aceluiași an, pentru a participa la festivităţile care marcau 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă. Ambele vizite au fost descrise atunci drept istorice.

 

 

 https://panorama.ro/panorama-razboiului-sanctiuni-religie-kiril-putin/

 

///////////////////////////////////////////

 

Detractorii de “dreapta” ai lui Eminescu, desfiinţaţi de eminescologul Nae Georgescu- Zoe Dumitrescu Busulenga – Mihai Eminescu…

 

 

Observ în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”

Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE la tema “Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”

 

Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorim să stăm de vorbă, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”

 

De unde această informaţie?! Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu” din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p.34-35)

 

Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminovicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).

 

Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.

La Cernăuţi, făcând şcoală cu Aron Pumnul, tânărul Eminescu şedea în gazdă într-o clădire din curtea unei biserici. Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminoviuci trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. ( La Bucureşti, în curtea bisericii Caimata; la Iaşi, în curtea Mânăstirii Golia, etc.; accept şi idea că în asemenea lăcaşuri se putea sta în gazdă mai ieftin sau, poate, chiar gratis – dar situaţia se repetă cu o insistenţă demne de luat în seamă).

Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii). Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu?

Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.” Urmerază afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “Şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, /Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…” Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de consluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”.

Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist precum Răzvan Codrescu nu e cazul.

Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ”Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpîn [al Ipoteştilor – n. n.] Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”[15], fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie[16], dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti” (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).

Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă de loc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.

Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit “Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.

Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună.

Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: “17 ianuarie :„… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): “Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstite de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).

Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie “Lumină lină” care se regăseşte în sonetul “Răsai asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”):

Răsai asupra mea , lumină lină,

Ca’n visul meu ceresc d’odinioară

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-aspra mea coboară.Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nemerniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!Pe noi ne domină acest “eu”  liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca “eu generic”, ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă.Şi dl. Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: “Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă – ce-şi propune să iscodească sufletul poetului – poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atît varianta finală, cît şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plînge poetul: “Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele [versuri cu iz schopenhauerian – n. n.],/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”… Sau în variantă: “Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avîntul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”… În “noaptea gîndurilor”, poetul simte nevoia unei “lumini”; “tinereţea”, “credinţa”, “speranţa” pe care le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic. Un vers precum “Eşti prea melt înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară ajustare, în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare “Golgotă a dragostei erotice” din Răsari să dai lumină, unde nepăsarea iubitei faţă de “ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: “Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)!Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite “marilogie” ( ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la “Pe lângă plopii fără soţ” este: “Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”.Cum avem noi, prin editori, “candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean (amintesc că tot “divinul critic” vorbea de un ”sexualism transfigurat” la Eminescu în poemele atingătoare sau amintind de Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, însă, de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeea cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în “Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie.Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului “Răsai asupra mea”, ca de pildă: “A mele visuri toate se pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee” , sau, şi mai explicit: “De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, de pildă ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu “Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.Altfel, să ne amintim de “Venere şi Madonă”, versul: ”Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o “cădere” din om.

În 1870, când debutează la “Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului “Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris (“ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale. Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un “apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.

 

Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova.

 

Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ”Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.

N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.

1. Georgescu

Revista Veghea

Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Răzvan Codrescu

Scrisoare către Crina:

“Sunt atât de copleşită de faptul că am fost primită şi eu în rândul celor aleşi să rostească un cuvânt răspicat în afirmarea unui mare adevăr: Eminescu este duhul acestui popor şi al acestui pământ, este suflul esenţial al “spaţiului mioritic” ce se exprimă româneşte chiar şi în rătăcitoarele sale cântări. Şi dacă este român, este şi creştin, pentru că aceasta este fiinţa neamului; români şi creştini altfel nu poate fi; ce o fi aşa de greu de înţeles?

Am citit textul lui R. Codrescu nu cu revoltă ci cu o mare tristeţe. De puţine ori mi-am simţit inima atât de îngheţată pentru că în general mă feresc să citesc pe detractori oricât ar fi de “geniali”. Acest fel de lecturi îmi îngheaţă “sângele”, atât de îndepărtată mă simt de “concepţiile lor”. Îi simt atât de străini în sensul duhovnicesc al cuvântului, încât mi se face frică. Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare. Acelea ne râvneau pământul, aceştia ne omoară spiritul. Vor să stingă în noi ICOANA, care este creştină şi română sau nu este deloc.”

 

Din valul ce ne bântuie

 

 

 

Nicolae Purcarea, Dna Aspazia Otel Petrescu si Crina Palas

 

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară. Departe de mine intenţia să-mi permit o apărare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competentă, nici nu am vreun fel de vrednicie şi nici nu cred că aş mişca cât de cât lucrurile pe o linie de bun simţ. Dar am avut şansa să ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene susţinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. Îmi amintesc cu emoţie concluzia esenţială la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. După ce a identificat multitudinea de influenţe ce se resimt în opera eminesciană, a precizat, bineînţeles cu argumente, că ne găsim în prezenţa unor influenţe care nu se pot urmări în detalii paralele. Este vorba de influenţe pe teme generale care se identifică cu uşurinţă, numai că peste toate acestea se află personalitatea poetului, care l-a ajutat să se găsească mai curând pe deasupra lor cu puternice trăsături proprii. Astfel Eminescu îşi dă seama de scepticismul funciar al epocii sale. Îşi dă seama că el însuşi este atins de boala secolului şi înţelege să ia atitudine fermă împotriva lor. Însetat de absolut şi de desăvârşire, Eminescu visa la revenirea la o artă influenţată de o credinţă adâncă (a se vedea “Epigonii”). Cu toate că nu practică această artă în mod explicit în opera sa, mă întreb: cine îndrăzneşte să afirme cu certitudine că în intimitatea sa nu a păstrat credinţa insuflată de mama sa, profund credincioasă, şi de influenţa creaţiei populare din care şi-a tras puternic seva?

 

După cum am mai afirmat, intenţia mea nu este să reafirm şi să susţin adevăruri spuse şi demonstrate de personalităţi competente. Intenţia mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă şi adevărată, nerecunoştinţa mea faţă de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât şi pentru foarte mulţi deţinuţi politic a fost apostol şi profet şi în ultimă instanţă fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare. Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaştina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comunişti, duşmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat şi proletar”. Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa “Rugăciune” şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”. Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmaţia că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistenţă la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferinţa. Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniţia că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos şi cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului?

Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!

 

Aspazia OŢEL PETRESCU

 

România, Uneşte-te!

Un Remember de la Putna

 

Doamne-ajuta!

 

Imi cer iertare ca revin la un subiect atins tangential, aflat in afara interesului principal al acestui grup de discutii. Dar a lasa un neadevar sa treaca drept adevar este o forma de minciuna. Iar departarea de la adevar este cauza profunda a multor pacate (inclusiv a avortului).

Intr-un mesaj de acum cateva zile a fost comparata ortodoxia lui Hahnemann, cel care a pus bazele stiintifice ale homeopatiei, cu cea a lui Eminescu, ca argument facandu-se trimitere la articolul domnului Razvan Codrescu aflat la adresa http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/eminescu-i-cretinismul.html. In afara intelegerii ca soarta in vesnicie a lui Eminescu apartine judecatii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este ca “Eminescu n-a fost un credincios creştin”. Fara a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred ca acesta sufera de un viciu de fond: abordarea de tip scoalastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios in a spune ceva despre verticala. Ori credinta unui om tine de verticala.

In atasament (mai jos) este un articol, exact pe subiectul credintei lui Eminescu, al Maicii Benedicta – Zoe Dumitrescu-Busulenga.

Cred ca aici autoarea reuseste sa ajunga acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuseste: sa priveasca din perspectiva vesniciei, sa vada, dincolo de caderi si ridicari, tinderea adanca a omului. Pentru cei care nu au ragazul sa citeasca intreg articolul, concluzive si lamuritoare sunt ultimele paragrafe.

Iar tacerea celor din grup (motivata, este drept, si de faptul ca problema Gardasilului este una de urgenta) indreptateste, din pacate, ultima propozitie din cartea “Viaţa lui Eminescu” scrisa de Maica Benedicta si publicata in anii `60 (!): “Nimeni nu l-a insotit, insa, pe drumul Golgotei lui”.

 

P Dosoftei, Putna.

 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Viaţa lui Eminescu

 

În sfera preocupărilor „Doamnei literelor române”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu a fost o constantă absolută. De-a lungul întregii sale vieţi, marea profesoară a făcut un efort continuu de a înţelege şi a explica semenilor profunzimea de sens şi înălţimea aspiraţiilor operei şi vieţii Poetului.

Asumarea, după o dorinţă de o viaţă, intrării în cinul monahal i-a fost prilej Maicii Benedicta Dumitrescu-Buşulenga pentru adâncirea sensului vieţii lui Eminescu, a gândului lui Dumnezeu cu el. De aceea, în ultimii ani ai vieţii şi-a continuat efortul eminescian, vorbind despre destinul în veşnicie al sufletului Mihai.

Semnul reuşitei apropierii de Eminescu vor fi cuvintele repetate insistent în ultimele zile, pe patul de spital: „Să-l apăraţi pe Mihai!”. Sunt cuvinte testamentare, izvorâte din înţelegerea rostului aparte pe care acesta îl are în cultura română şi universală şi în devenirea spirituală a umanităţii.

Ca o datorie de conştiinţă şi un fapt de mulţumire, Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, care şi-a asumat răspunderea cultivării moştenirii culturale şi spirituale a Maicii Benedicta, a iniţiat, la 120 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Mihai Eminescu, publicarea integrală a scrierilor despre Eminescu.

Primul volum, din cele 5 proiectate, cuprinde Viaţa lui Eminescu şi articolul Eminescu, între credinţă şi cunoaştere. Prefaţat de acad. Dan Hăulică, beneficiind de o deosebită formă grafică realizată de Mircia Dumitrescu, volumul, îngrijit de prof. univ. Dumitru Irimia, va avea o dublă lansare: de ziua de naştere a poetului, la Mănăstirea Putna, şi pe 19 ianuarie, la Academia Română.

Joi, 15 ianuarie, la ora 13.00 IPS Arhiepiscop Pimen va sluji un parastas pentru sufletul lui Mihai. În continuare, în Sala Tronului cartea va fi prezentată de domnii Dan Hăulică şi Dumitru Irimia.

Sunt aşteptaţi toţi iubitorii de frumuseţe şi adevăr la această nouă întâlnire culturală şi spirituală ce are loc sub semnul celor ce s-au întâlnit pe aceeaşi axă la Putna: Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi Maica Benedicta.

Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, Mănăstirea Putna

Eminescu între credinţă şi cunoaştere

 

Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga

 

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinţei marelui artist-gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul-gânditor român este şi el o fiinţă fundamental divizată, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă, abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhe-ul lor divizat în feluri neobişnuite, contradictorii, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în marile personalităţi creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe care pune în gura unuia dintre personagiile sale celebrele cuvinte Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust … (Două suflete locuiesc în pieptul meu), adăugând Şi unul vrea să se despartă de celălalt.

Şi dacă marele, olimpicul neo-clasic mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat pe cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului în care îl ţinea închis necesitatea. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat, el, liricul admirabil, între filosofii, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţe, cercetând necontenit căile ce duc spre adevăruri şi frumuseţi supreme. Procesul cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a înfrânt brevitatea existenţei. Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spirit tradiţional, al unei familii pioase.

 

Două surori ale Ralucăi Juraşcu, soţia căminarului Eminovici, erau călugăriţe la schitul Agafton, pe care-l vizita destul de des mama lui Mihai. De altfel spaţiul Ţării de Sus (al Moldovei de nord) a păstrat până astăzi reputaţia teritoriului încărcat de aura pietăţii, prin numărul impresionant de chinovii care-l acoperă. Pe de altă parte, copilul a dobândit primele învăţături de la preotul satului, care, fireşte, l-a iniţiat în buchile scrierilor bisericeşti, familiarizându-l de timpuriu cu acele cărţi ce cuprindeau toată tradiţia ortodoxiei. De acolo i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi care avea să-l uimească mai târziu şi pe savantul Gaster, şi mai cu seamă, iubirea pentru savoarea şi preţul cuvântului vechi, ca şi pentru instituţia bisericii naţionale. Primii ani de şcoală nu i-au fost de fel pe plac. Smuls din natură, cartea lui predilectă, ca şi din universul satului patriarhal din care se simţea a face parte integrantă (spre marea supărare a tatălui, boiernaşul de ţară, Eminovici), copilul a suportat greu despărţirea. A fugit de câteva ori de la şcoală întorcându-se spre pădurea prietenă şi muzica ei devenită pentru el fiinţială, spre satul cu rânduielile lui din veac, cu gândirea lui tradiţională, „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, ce fruntea-i de copil înseninară. Aci, în sat, în pădurea plină de taine, s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins rădăcinile cunoaşterii.

Dar fugile acelea din şcoală, din severa disciplină germană de la Cernăuţi, inadecvarea elevului la rigorile unei metode de predare seci şi inutile, însemnau deja mijirea unui refuz faţă de constrângerile lumii exterioare, refuz care avea să culmineze, la începutul adolescenţei, cu părăsirea casei părinteşti şi pornirea pe propriul drum, atât de incert.

În afara orizontului sufocant de cunoaştere în care îl ţinuseră puţinii ani de şcoală pe care îi compensase însă cu lecturi bogate, ceea ce îl depărtase de pădure şi sat, fusese şi moartea acelei copile din Ipoteşti de care se îndrăgostise, copilăreşte. Într-un fragment din manuscris, cu titlul Elena, poetul consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise întâia oară cu moartea, întâlnire care pentru tineri e totdeauna un şoc. Iar pentru gândul lui, neastâmpărat şi chinuit de întrebări, a generat dubii grave în legătură cu sensul însuşi al vieţii. Aceste dubii aveau să sporească neîncetat în anii următori în care s-a despărţit definitiv de casa părintească. Pe drumurile spaţiului românesc, însoţind trupe de actori sau făcând cu piciorul drumuri ca acela, de pildă, de la Cernăuţi la Blaj (Roma Mică, aşa cum l-a numit) şi-a însuşit mai adânc cunoaşterea realităţilor neamului şi în special rădăcina transilvană care l-a dus la construirea mitului dacic, temei sigur şi statornic al ideii unităţii naţionale.

În teatru găsise, la început probabil neconştientizate, spectacolul măştilor actoriceşti a căror pluralitate l-a fascinat, şi, apoi, catharsisul tragic şi întreaga estetică a reprezentaţiei dramatice. Un loc deosebit l-a avut în această relaţie, traducerea cărţii celebre în acea vreme, a lui Rötscher: Die Kunst der dramatischen Vorstellung (Arta reprezentării dramatice) pe care i-o încredinţase Pascaly şi care-i deschide universul esenţial pentru creaţia sa de mai târziu, acela al eufoniei, al valorii sunetului. Începuse lectura marii poezii germane şi chiar a filosofiei kantiene. De altfel, la Viena unde avea să plece în 1869 (la 19 ani), a terminat traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant, prodigioasă realizare dacă ţinem seama de dificultatea textului, de precaritatea limbajului filosofic românesc la vremea acea şi mai ales de vârsta traducătorului.

Universitatea vindobonenză de care a fost legat din 1869 până în 1872, ca şi întreaga şedere în capitala imperiului în acest răstimp, au declanşat în tânărul studios o adevărată explozie a setei de cunoaştere. Acum s-a trezit în Eminescu, pătimaşul căutător de absolut, lumea cugetării, prin care a făcut să treacă filosofie şi ştiinţă, istorie, literatură, artă, drept şi economie politică, adică tot ce-i puteau oferi sălile de cursuri, laboratoarele experimentale, anticariatele, bibliotecile, muzeele, sălile de teatru şi concerte şi tot ce-i putea oferi marele oraş european. Dintre foarte numeroasele discipline frecventate, cea care l-a înrobit pe căutătorul de sens a fost filosofia. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling şi la atâţia alţii, a citit enorm, a meditat, a comentat, şi-a însuşit unele puncte de vedere care se regăsesc în note şi adesea în operă. În materie de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură şi, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei …

Subiect cunoscător – obiect de cunoscut, numen -fenomen, timp -spaţiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp, spaţiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertăţii sale potenţiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoaşterii comune, a tot ceea ce limita desfăşurarea forţelor lăuntrice ale fiinţei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenţei aşa cum era conceput în normele şi rânduielile lumii, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescenţă. Şi de la acea pagină Elena care consemna dureroasa, de neînţeles, despărţire a sufletului de trup, până la Mortua est, poema publicată în 1871, întrebările au sporit într-una, relevând prin îndrăzneala lor, noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteşte după vechea sa structură mentală, pe iubita de purităţi angelice, ca fiind sortită lumii celeste, raiului sugerat în câteva imagini strălucite care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în fiinţa sa, respinge ideea răsplăţii paradisiace pentru înger. Antinomia propriilor gânduri e resimţită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:

Dar poate … o! capu-mi pustiu cu furtune

Gândirile-mi rele sugrum cele bune …

Când sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea, conformista aşezare a minţii consacrată de credinţă. Violenţa contestatară a ultimei strofe desfide însuşi sensul lumii:

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăita-ai anume ca astfel să mori? 2

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului ca întors şi ateu, ceea ce temperează cumva sfidarea aruncată Creatorului. Aşadar dacă moartea ar fi singurul ţel al vieţii, atunci sensul ar primi aceste atribute.

De altfel şi Mortua est şi Înger şi demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeaşi dorinţă violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume şi în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezenţa îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarităţii specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm und Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyhé divizat se vor întâlni şi mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potenţate însă.

Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul-gânditor încearcă o stranie dar foarte originală sinteză între categoriile de timp şi spaţiu şi metempsihoză din filosofia Vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp şi spaţiu, ne introduce în altă ipostază a aspiraţiei eminesciene spre transgresarea limitelor comune ale cunoaşterii. Din moment ce timpul şi spaţiul nu au o existenţă obiectivă, ci sunt expresia intuiţiei fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul şi viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Şi ca atare, s-ar putea găsi modalităţi de depăşire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voinţa noastră în trecut sau în viitor. O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunţată ca aprocrifă de neoplatonici şi în special de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deşi monah, deci cu viaţa închinată Domnului, el studiază filosofia şi magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola şi, pe deasupra, mai are şi o iubită, Maria. Şi la sfatul maestrului care-l ispiteşte (căci în realitate Ruben e Satan) să-şi depăşească firea şi să ajungă să participe la eternitate, lăsându-şi umbra în loc şi luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui şi cu cartea lui Zoroastru pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică. Ajuns în lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întărite şi de iubirea absolută a cuplului) şi începe să schimbe înfăţişarea peisajului cosmic ce nu-l mai satisface. Adaugă doi sori şi trei luni pe cer, îşi construieşte un palat uriaş din munţi şi codri şi dă lumii selenare o frumuseţe de neînchipuit. Fericiţi şi puri (Maria are o înfăţişare şi o comportare angelică, ea făcându-şi rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi acelaşi vis în fiece noapte şi anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) Dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului naşte o dorinţă aprigă de a şti ce se ascunde în acel loc tainic. Şi deşi şi Maria şi îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunţă, ba chiar începe să creadă că după voinţa sa se mişcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic şi cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorinţe: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rosteşte cuvântul întreg şi, ca şi Lucifer, cade „trăznit şi afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade şi ea „ca o salcie neguroasă”, reproşându-i dureros soarta ei.

Revenit pe pământ, eroul reintră în existenţa de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt şi în cele din urmă Dionis şi Maria se căsătoresc. Perechea lor înfăţişează … „chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.

Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaştere absolută, încearcă să spargă ultima graniţă a interdicţiei, arogându-şi rolul arhetipului demonic, care dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului. Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu zis lipsa lui de credinţă, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben în care se ascundea Satana. Setea lui de absolut în cunoaştere n-a fost decât condiţia pentru ca tentaţia sau cursa întinsă de Ruben să-şi producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoria în spaţiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar şi condiţie a cunoaşterii desăvârşite, nu va fiind oare complementul elementului demonic din psyhé-ul eroului ca şi în Înger şi demon?

Căci pentru Eminescu iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IV şi V , cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care din înger sau zână sau crăiasă, devine Dalila.

Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie.

Aşa încât poemul de profunde semnificaţii, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică, pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc şi cel al fiinţei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în „mormânt albastru”, în „mausoleu mândru”.

Pustietate şi ghiaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „ţintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlpi, iar arama clopotului atinsă de „străveziul demon” scoate „un vaier, un aiurit de jale”. Centru înfiorătoarei pustietăţi e însă biserica. Şi ea ruinată, „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru pe pereţi şi iconostas s-au şters icoanele: „Abia conture triste şi umbre au rămas“.

Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credinţă, aceea care „zugrăveşte icoanele în biserici”. Şi, pe care, brusc o raportează la sine: „şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici”. Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e limpede, urmată însă de motivaţia pierderii ei: „Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”.

Rapelul acestui vers din registrul al doilea, identifică ruina credinţei sale cu aceea a bisericii, simbolic. Iar descripţia vieţii fără credinţă e sfâşietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinţei sale. Cumplit pare a fi preţul cunoaşterii!

Înainte de această tragică mărturisire şi după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii, amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin şi poetul, în Mitologicale, şi mai ales în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

De fapt orizontul cunoaşterii sale se lărgise enorm şi contradicţiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mito-poetică urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din tot romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia şi apocalipsa) şi în Luceafărul unde vede în zborul hyperionic creaţia continuând şi ajunge la tronul Tatălui Ceresc care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).

Şi pe de altă parte a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la filosofia stoică şi eleată pentru Glossa, pe care am numit-o mic manual de înţelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureşului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. A dorit stingerea în binecunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărţire sau în De câte ori, iubito.

Dar în răstimpul acesta îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care de dragul Mariei îşi piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Şi-a Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

(Amintesc cu emoţie întotdeauna acea parte din Simfonia V a lui Anatol Vieru inspirată din fermecătoarele versuri). Sau Paştile cu solemnitatea înălţării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradiţională Hristos a înviat, poema Învierea, tot din 1878.

Sufletul lui copleşit de suferinţă se înalţă mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu şi două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea care cere îndurare Luceafărului Mărilor.

Aş vrea însă aici să întăresc afirmaţia mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus de structura sa interioară divizată şi contradictorie geniul eminescian. Şi am să reproduc un poem postum al său mai puţin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,

Cu mintea depravată şi geniul trândav,

Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare

Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,

– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –

Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o ştiu,

Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,

Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele

Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.

Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău.

Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:

Nepăsător la toate, de lume apostat,

A vieţii osteneală o simt şi n-o combat.

Aş râde doar de viaţă, dispreţuind-o toată,

Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,

Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,

Peirea cea eternă din mine să o serv,

Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci, –

Şi dacă oare – a morţii mâni palide şi reci

În loc să sfarme vecinic a vieţii mele normă

Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?

Dacă a mea durere, un veşnic Ahasver, 5

La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,

Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară,

Migraţiei eterne unealtă de ocară?

Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare.

Din astă lume-eternă ce trecătoare pare,

Gonit în timpi şi spaţii, trecând din formă-n formă,

Eternă fulgurare cu inima diformă,

De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,

Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…

Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă

Spre culmea morţii mele ridic ş-ast’ dată încă.

Ş-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?

Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aci atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui), încât existenţialiştii secolului XX apar pe lângă el ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aci, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.

Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele,

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui. „Gândurile ce-au cuprins tot universul” revin la matca ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.

Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.

Maica Benedicta

Mihai-Eminescu.Ro

 

https://www.mihai-eminescu.ro/tag/zoe-dumitrescu-busulenga/?print=print-search

 

 

/////////////////////////////////////////////

Biden și Soros pun în aplicare Planul „Clubului Insulelor”: Rusia e „balena albă” pe care încearcă să o urmărească de zeci de ani!

 

Scris de: ZIUA NEWS0

 

 

Charles Wright Mills, în cartea sa „The Power Elite” (1956), sugerează că cheia pentru a înțelege preocuparea nord-americană constă în organizarea excesivă a societății lor. Astfel, establishmentul ar fi „grupul de elită format din uniunea subelitelor politice, militare, economice, academice și mass-media din Statele Unite”, lobby-uri de presiune care ar fi interconectate printr-o „alianță neliniștitoare bazată pe comunitatea lor” de interese și orientată spre metafizica militară.

 

Acest concept se bazează pe o definiție militară a realității și ar fi transformat economia într-un război economic permanent și a cărui paradigmă ar fi fost Rockefellerii participanți la lobby-ul financiar, militar și industrial și al cărui membru, David, ar fi fost promotorul Comisiei Trilaterale (CT) în 1973. Până la Eisenhower, CIA a fost doar organizația centrală de informații a guvernului american și a fost responsabilă pentru multiple sarcini de pregătire a insurgenților și de destabilizare a guvernelor care acționau împotriva intereselor politice ale Pentagonului. Dar lobby-ul militar și cel financiar nu au putut rezista tentației de a crea un guvern de facto care să manipuleze intrările și ieșirile puterii, ceea ce a dus la apariția unei noi entități (complexul militar-industrial, după spusele lui Eisenhower), rezistentă la opinia publică și controlată de Congresul și Senatul SUA).

 

În prezent, se spune, „Compania” s-ar fi transmutat în așa-numitul Departament al Securității Naționale, iar din „hidra” CIA ar fi ieșit 17 noi lideri, sub forma agențiilor de informații care alcătuiesc comunitatea de informații americane (a patra ramură a guvernului, potrivit lui Tom Engelhardt), agenți patogeni cu caracter totalitar și transformată într-un stat paralel, o adevărată putere din umbră înghițită de „Clubul Insulelor” al lui George Soros și care ar fi conspirat împotriva lui Vladimir Putin, conform Observateur Continental.

 

Declarațiile dure ale lui Joe Biden la adresa Rusiei (Putin este un „criminal de război”) și punerea în aplicare a sancțiunilor pentru a obține asfixierea economică și înfometarea financiară a Rusiei în urma crizei ucrainene au pus în scenă sosirea Războiului Rece 2.0 și revenirea tezelor geopoliticii lui George Kennan, care afirma că „a spune că răsturnarea regimurilor ostile Statelor Unite este obiectivul principal al serviciilor secrete americane este un secret de taină. Acest lucru ar fi simbolizat de gafa lui Joe Biden care a declarat că „acest om [Vladimir Putin] nu poate rămâne la putere”. Imediat dupa ce George Soros cerea intr-un editorial din 11 martie 2022 ca Putin sa fie dat jos cat nu este prea tarziu pentru Omenire!

 

Vladimir Putin este conștient de noua dinamică de acțiune-reacție în care se vor angaja de acum înainte relațiile ruso-americane (Războiul Rece 2.0) și care va avea ca rezultat intensificarea strategiei americano-kentice de sufocare a economiei rusești. Această strategie se va baza pe teoria expusă de Sherman Kent în cartea sa „Strategic Intelligence for North American World Policy”, publicată în 1949, în care acesta prezicea că „războiul nu este întotdeauna convențional: de fapt, o mare parte din războaie, de departe și de aproape, au fost întotdeauna purtate cu arme neconvenționale: […] arme politice și economice”.

 

Ulterior, el a adăugat că instrumentele războiului economic „constau în morcov și băț”: „blocada, înghețarea fondurilor, „boicotul”, embargoul și lista neagră, pe de o parte; subvențiile, împrumuturile, tratatele bilaterale, barterul și acordurile comerciale, pe de altă parte”. Această doctrină s-ar reflecta în recenta punere în aplicare a sancțiunilor împotriva Rusiei, care urmăresc înfometarea financiară și asfixierea economică a acesteia, ceea ce duce la incapacitate de plată sau la suspendarea plăților, împreună cu o inflație stratosferică, ceea ce duce la un cost de trai inaccesibil pentru societatea rusă și care, ulterior, ar putea duce la o revoluție colorată împotriva lui Vladimir Putin.

 

Dacă această strategie eșuează, am putea asista la revenirea la teza geopolitică a lui George Kennan, diplomat și consilier american în anii 1940 și ideolog al așa-numitei politici de reținere a URSS, care spunea că „este un secret de taină că răsturnarea regimurilor ostile Statelor Unite este obiectivul principal al serviciilor secrete americane”. Această doctrină și-ar putea găsi expresia într-un viitor complot împotriva lui Vladimir Putin, care ar avea paternitatea așa-numitului „Club al Insulelor”, cu active de aproape 10.000 de miliarde de dolari și al cărui cap vizibil, potrivit jurnalistului de investigație Daniel Estulin, ar fi finanțatorul și expertul designer al „revoluțiilor colorate”, George Soros.

 

George Soros ar conta pe ajutorul fostului om de afaceri petrolier exilat Mihail Hodorkovski, dar fondator al mișcării „Rusia deschisă”, pentru a-și muta pionii aflați în poziții strategice în poziții cheie din administrație, mass-media, FSB și armată, pentru a pune în aplicare o lovitură de stat fără vărsare de sânge împotriva lui Vladimir Putin, reînviind lovitura de stat împotriva lui Nikita Hrușciov (1964). Visul obsesiv al lui George Soros și al Fundației pentru o Societate Deschisă (OSF) de a subjuga Rusia s-ar realiza. Rusia ar fi pentru George Soros „balena albă pe care încearcă să o urmărească de zeci de ani”.

 

DIN ACEEASI CATEGORIE…

Războiul lui „Totul sau nimic”: Rusia are materiile prime pentru a conduce lumea și pentru a declanșa o trecere la un sistem monetar diferit!

Sfârșitul dolarului: Rusia și-a transformat moneda în marfă iar China a facut stocuri de materii prime. SUA, UE si Marea Britanie se afla în afara jocului!

Nebunul Trudeau va permite euthanasierea bolnavilor mintal. Canada progresistă devine prima tară care promovează eugenia asistată de medic!

Studiu: Fetele nevaccinate îi înving pe băieții vaccinați în competitii. După inocularea ARN mesager niciun sportiv nu a mai revenit la performanța anterioară!

Din culisele spionajului: Când au aflat serviciile secrete occidentale planul lui Putin de invadare a Ucrainei şi cum au acţionat

https://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/biden-i-soros-pun-n-aplicare-planul-clubului-insulelor-rusia-e-balena-alb-pe-care-ncearc-s-o-urm-reasc-de-zeci-de-ani-1569768

 

///////////////////////////////////////////

 

Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta de la Văratec

 

 Scris de: ZIUA NEWS0

 

 

Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

 

…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

 

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

 

…Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

 

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…

 

…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

 

…Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

 

…Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

 

…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum „cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

 

…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

 

…Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

 

…Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

 

…Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.

 

Zoe Dumitrescu Bușulenga

(Maica Benedicta a trecut la Domnul in 5 mai 2006 la Mănăstirea Văratec și a fost înmormântată la Mănăstirea Putna)

https://www.ziuanews.ro/editorial/zoe-dumitrescu-bu-ulenga-maica-benedicta-de-la-v-ratec-1569731

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

(Teatru iliescian pentru fraieri) –Manevre de mare clasă marca Elena Udrea=”eroina globalista”! 

 

Scris de: ZIUA NEWS0

 

A fost condamnată definitiv. La șase ani de închisoare. A pierdut și la Curtea de Casație. În principiu, se duce după gratii. În al doilea proces, în primă instanță, a luat opt ani. Cel în care l-a șantajat pe Bogdan Buzoianu pentru cinci milioane de euro. Al treilea proces vine și el din spate. În mare viteză. Dar, între timp, ingenioasa Elena Udrea recurge la formidabile tertipuri.

 

Nu se cheamă că a fugit din România. Dar se cheamă că a aflat pe surse, chiar din interiorul instanței care a condamnat-o, că urmează să-și ia cei șase ani de închisoare. Și, fiindcă tot a aflat, a tăiat-o. Nu a fugit. A plecat cu telefonul la ea. Și cu un șofer la purtător. Despre care presa nu suflă o vorbă. Și-a butonat celularul. Non-stop. A aflat de îndată că a fost condamnată. Dar nu a făcut cale întoarsă. Din acea clipă, era fugară. Nu

 

își asumă însă acest statut. Și nici apărătorii ei nu suflă un cuvânt despre asta. S-a învârtit cât s-a învârtit prin Bulgaria, care la granița cu România, peste Dunăre, are niște offshore-uri mai speciale, a pierdut ceva timp cu formalitățile și a întins-o spre Grecia. Și vine acum al doilea tertip.

 

Întrucât a fost capturată la Kulata, deci cumva la granița dintre Bulgaria și Grecia, solicită azil politic în Grecia. Solicitarea este adresată justiției Bulgare. Care oricum nu are nicio calitate de a-i acorda acest azil. Și nici de a-i face vânt în pupă spre Grecia. Dar induce astfel în societate ideea că nu ar fi ciordit sume uriașe de bani, ci că ar fi pur și simplu o victimă politică. Numai că statutul de azil politic nu prea există în Uniunea Europeană pentru altă țară din Uniunea Europeană. Iar doamna Udrea, chiar dacă și-ar fi făcut facultatea la seral sau la fără frecvență, ar fi trebuit să știe acest lucru. Și dacă știe, înseamnă că e doar o mișcare de propagandă. Pentru consumul opiniei publice. Un tertip. În raport cu care nu o să-și prindă nasul nici justiția din Bulgaria și nici justiția din România și cu atât mai puțin justiția din Grecia.

 

Al treilea tertip este de-a dreptul halucinant. Deci a plecat din țară, nu a fugit, dar după câteva ore a fugit. A fugit fiindcă a aflat că este condamnată, putea să se întoarcă și nu s-a întors. În același timp, în cel de-al doilea proces al ei, cel cu șpaga de cinci milioane de euro, unde a avut termen azi, a invocat prin apărători că are dreptul la ultimul cuvânt. Ca orice inculpat, înainte de condamnare. Și că este lipsită de posibilitatea de a-și spune punctul de vedere în instanță. În principiu, așa este. Codul de procedură penală garantează acest drept. Desigur, nu în toate cazurile. Mie nu mi s-a acordat de pildă acest drept, înainte de a fi achitat. Dar dacă nu aș fi fost achitat? Nu mi s-a încălcat acest drept?

 

Bun, să ne întoarcem la Udrea. Dacă voia să aibă ultimul cuvânt, de ce a continuat să o ia la sănătoasa și nu s-a întors bine merci prin vama Giurgiu, pe unde a intrat în Bulgaria, predând-se organelor în drept și solicitând apoi – era îndreptățită să facă acest lucru – să fie adusă în fața instanței, pentru a-și exprima ultimul cuvânt? Și, uluitor, tertipul acesta a prins. Instanța, care putea foarte bine să își pronunțe condamnarea, pentru că toate probele au fost administrate, pentru că nu există alte excepții care să-i fie prezentate, în mărinimia ei a stabilit un alt termen, peste aproape o lună. Urmând ca până atunci să afle unde este reținută Udrea și să-i dea cumva ultimul cuvânt. La acest capitol, doamna Elena a câștigat.

 

Și uite așa, din tertip în tertip – mai sunt și altele asupra cărora voi insista în viitor, inclusiv cel cu copilul minor – ingenioasa Elena Udrea își cumpără timp. Un timp cu care sincer să fiu nu știu ce va face. Până una alta, e timp după gratii. E un timp cu cătușe la mâini. E un timp în care deținutele de la Târgșor, penitenciarul din județul Dâmbovița, declară că o așteaptă cu brațele deschise. E timp poate ca Traian Băsescu să scoată vreo nucleară. Și să facă ceva nemaiauzit pentru a o salva. Eu unul însă cred că nu mai e timp. Pur și simplu a expirat.

 

Sorin Rosca Stanescu

https://www.ziuanews.ro/editorial/manevre-de-mare-clas-marca-elena-udrea-1569761

 

/////////////////////////////////////////////

 

Scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok!

  Scris de: ZIUA NEWS0

 

 

Aşa ceva nu s-a mai spus niciodată la modul deschis. Niciodată vreo ţară nu şi-a precizat cu atâta nonşalanţă şi precizie obiectivul său imperial. Seamănă, de foarte departe, cu ceva care s-ar fi putut naşte din imaginea celebră, evident în linia retoricii franceze, folosită de Generalul de Gaulle atunci când, în noiembrie 1959, invoca un vis al Europei Unite, cea care să meargă de la Atlantic la Urali, acea Europă care să „decidă asupra destinului lumii”.

 

Poetic, frumos spus îndemn care, cel mult, avea să inspire începutul construcţiei edificiului european şi avea să fie reluat mai târziu ca argument pentru cei care susţineau aderarea noilor state din centrul şi estul contnentului nostru, eliberate din coşmarul comunismului. Dar numai atât, exact la nivelul influenţei franceze asupra extinderii UE şi NATO.

 

Dar de Gaulle, nu a invocat niciodată recurgerea la acţiuni militare pentru realizarea obiectivului său, nu a imaginat vreodată ca totul să fi putut începe cu o eventuală invazie a teritoriilor „în care a înflorit civilizaţia modernă” şi unitatea noului imperiu să fie impusă prin crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii. Doar cu foarte puţin timp înainte, Germania nazistă fusese înfrântă în lupta prin care încercase să impună celorlalte state europene al Treilea Rech care urma să dureze 1000 de ani, folosind procedele teribile, niciodată pomenite în istorie, pe baza justificărilor care au permis Holocaustul şi toate ororile teribile de acum consemnate în manuale.

 

De aici şocul electric de mare intensitate care a cutremurat cancelariile lumii civilizate la auzul declaraţiei (a cărei autenticitate a fost verificată şi reverificată) făcute de Dimitri Medvedev, fost preşedinte al Federaţiei Ruse, fost prim ministru, actualmente vice-preşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei care a spus că obiectivul ţării sale este „să clădească o Eurasie deschisă de la Lisabona la Vladivostock”:

 

Într-un mesaj trnsmis pe reţeaua Telegram, Medvedv a repetat faptul că „preşedintele rus Vladimir Putin a fixat în mod ferm obiectivul de demilitarizare şi denazificare a Ucrainei… sarcini complexe care nu se realizează de pe o zi pe alta şi nu se vor împlini numai pe câmpul de luptă…cel mai important lucru fiind de a schimba conştiinţa sângeroasă şi plină de mituri false a ucrainienilor de azi…Obiectivul este pacea pentru generaţiile viitoare de ucrainieni înşişi şi posibilitatea de a construi în fine o Eurasie dechisă, de la Lisabona la Vladivostok”.

 

Adică, scuzaţi dar aşa ar arăta imaginea coşmarului viitor cu capitala la Moscova:

 

Mare tulburare şi emoţie în rândul occidentalilor, luaţi acum prin suprindere de aceste afirmaţii care, la modul brutal şi având argumentul de credibilitate al invaziei Ucrainei, par să înţeleagă că rău au făcut că, de ani de zile, au ignorat mesajele ruseşti, absolut oficiale, privind nu numai intenţia de întări modelul existent al Eurasiei, ci şi de a trece la un moment dat la etapa superioară, cea la care se referă acum şi Medvedev, adică Marea Eurasie. Iată ce spunea Vladimir Putin într-un articol publicat în Die Zeit pe 22 iunie 2021 sub titlul „Europa de la Atlantic la Pacific”, cu prilejul aniversării ofensivei germane din 1941 împotriva URSS:

 

„Sperăm ca sfârşitul Războiului Rece va fi sinonim cu victoria pentru ansamblul europenilor. Se pare cătr-o perioadă scurtă de timp visul Generalului de Gaulle asupra unui continent unit va deveni realitate, nu atât pe plan geografic, de la Atlantic la Urali, cât pe un plan cultural şi de civilizaţie, de la Lisabona la Vladivostock”.

 

Pledoarie care, cum spune Pierre-Emmanuel Thomann, a deschis ceva speranţe şi ferestre de cooperare: astfel „după Războiul Rece, Germania a propus Rusiei în 2007 un parteneriat economic în cadrul viziunii sale asupra „unei Europe de la Lisabona la Vladivostok”. Mai recent, Medvedev a invocat posibilitatea unui tratat de securitate între Europa şi Rusia imediat după războiul Rusiei cu Georgia din 2008 şi obţinuse susţinea (declarată) a lui Sarkozy. În fine, Emmanuel Macron a propus în 2018 o nouă arhitectură europeană de securitate cu Rusia”. Chiar Angela Merkel spunea odată că nutrea speranţa ca „Rusia să-şi dezvolte treptat legăturile cu zona economică europeană, rezultatul fiind o zonă comună economică de la Lisabona la Vladivostok”. Viziuni pacifiste şi tip umanist pe care ruşii le-au înţeles şi folosit în sprijinul propriilor interese, dovadă ce s-a petrecut în ultima perioadă când au abndonat acest tip discurs ca pe o inutilitate de tip democratic, complet anacronică într-un regim cu adevărat dspotic cu perspectivă europeano-asiatică.

Acum ruşii trec la nivelul rumător de ambiţie şi deplasează axa priectului, centând totul nu pe cooperarea eventuală cu Europa, ci, direct, fără ezitări sau interpretări posibile, pe tema Marii Eurasii , dezvoltare uriaşă a vechiului vis imperial al Rusii, extrapolat acum la dimensiuni geo-politice colosale, totul pornind de la tipul de intervenţie militară demonstrat în Ucraina.

 

Problema nu este atât dacă Rusia poate sau nu să facă asta. Esenţial, din punctul meu de vedere, este că acesta este obiectivul acţiunilor de acum şi asta dă sens nu numai la ce se petrece acum în teren, în imediata noastră apropiere, ci la modul în care Rusia a gânit mereu relaţiile cu toate statele cu care a format alianţe. CAER şi Tratatul de Varşovia, cu relaţiile de subordonare stabilite contractual, se mai pot repeta la cu totul altă scară şi acesta este, în esenţă, raţionamentul de putere care stă în spatele nostalgiei lui Putin după URSS.

 

De data asta, coşmarul este extrem de real şi poartă greutatea argumentaţiei militare şi a lipsei de măsură a Rusiei în acţiunea militară neprovocată împotriva unui stat european pe care, cu forţa, vrea să-l izbăvească de păcate şi să-l aducă pe calea cea draptă, evident folosind orice procedeu imaginabil. Ce-a spus acum Dimitri Medvedev este de o gravitate extraordinară, este o confesiune politică făcută la rece, în deplină cunoştinţă de cauză. Poate tocmai de asta înspăimântă şi arată ce stă cu adevărat la poarta Europei.

 

Cristian Unteanu

 

https://www.ziuanews.ro/editorial/scopul-fundamental-al-rusiei-eurasia-de-la-lisabona-la-vladivostok-1569662

 

////////////////////////////////////////////

 

Mărturia cutremurătoare a unui ucrainean care și-a pierdut soția și copiii în bombardamentele rușilor: ”Voi lupta pentru ei până la capăt”

HotNews.ro

 

Un ucrainean a povestit că și-a dat seama că soția sa și cei doi copii au fost uciși de bomardamentele rușilor după ce a văzut o postare pe twitter în care apăreau trupurile neînsuflețite ale celor trei.

 

 

Tetiana Perebyini și fiul ei

Foto: Twitter

“Am recunoscut bagajul și așa mi-am dat seama”, a povestit Serhiy Perebyinis pentru New York Times, preluat de BBC.

 

Tetiana Perebyinis și cei doi copii – Mykyta, 18 ani, și Alisa, 9 ani- au murit în bombardamentele din orașul Irpin în timp ce încercau să fugă.

 

În 2014, atunci când Vladimir Putin a anexat Crimeea, familia lor s-a refugiat din estul Ucrainei pentru a se stabili la Kiev, încercând să scape de luptele dintre armata ucraineană și separatiștii pro-ruși.

 

O fotografie a celor trei uciși de bombardamente, zăcând lângă monumentul dedicat victimelor celui de-al Doilea Război Mondial a apărut pe prima pagină a New York Times.

 

 

„Întreaga lume ar trebui să știe ce se întâmplă aici”, a spus Serhiy, care plecase din țară înainte de izbucnirea războiului pentru a avea grijă de mama sa bolnavă.

 

Bărbatul a mai povestit publicației că a fost nevoit să intre în Rusia pentru a se întoarce acasă, la Kiev, și de acolo să zboare până la Kaliningrad spre Polonia.

 

”Întreaga mea familie a murit în ceea ce voi numiți operațiune specială, iar eu război„, le-ar fi spus vameșilor de la granița cu Polonia. „Puteți face ce vreți cu mine, nu mai am nimic de pierdut”.

 

Serhiy a scris și pe Facebook despre tragedia personală, spunând că încercările prin care a trecut seamănă cu un film de groază.

 

„Totul e greu de privit atunci când soția ta iubită zace într-un sac neagră pe podea”, a mai scris el.

 

Bărbatul a jurat că va căuta justiție pentru familia sa: ”Voi lupta pentru ei până la capăt. Mă voi asigura că va exista un verdict judecătoresc”.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-international-25424113-marturia-cutremuratoare-unui-ucrainean-care-pierdut-sotia-copiii-bombardamentele-rusilor-voi-lupta-pentru-pana-capat.htm

 

////////////////////////////////////////////

 

Vladimir Putin descrie Occidentul drept un ‘imperiu al minciunilor’

 

 

Președintele rus Vladimir Putin, a propus să discute despre sancțiunile pe care „imperiul minciunii” occidental încearcă să le pună în aplicare. La începutul întâlnirii cu președintele Băncii Rusiei și Guvernul Rusiei, s-a adresat participanților și a menționat că i-a invitat „pentru a vorbi despre probleme legate de economie și finanțe”.

 

 

„[Prim-ministrul Federației Ruse] Mihail Vladimirovici [Mișhustin] și cu mine am discutat anterior acest subiect, ținând cont, desigur, de acele sancțiuni care sunt acum lansate de așa-numita comunitate occidentală – așa cum am numit-o în discursul meu, aceasta este un „imperiu al minciunilor”, încearcă să îl implementeze în relație cu țara noastră”, a spus Putin, informează TASS.

 

La întâlnire au participat Mișustin, prim-viceprim-ministrul Andrei Belousov, prim-adjunctul șefului administrației prezidențiale Serghei Kiriyenko, viceprim-ministrul Alexander Novak, consilierul prezidențial Maxim Oreșkin, ministrul de finanțe Anton Siluanov, președintele Băncii Centrale Elvira Nabiullina și șeful Sberbank, german Gref.

 

Rusia a fost aspru sancționată de Occident, după ce a invadat Ucraina, potrivit știripesurse.ro.

https://www.replicaonline.ro/vladimir-putin-descrie-occidentul-drept-un-imperiu-al-minciunilor-510617/

///////////////////////////////////////////

Ca si tatal minciunii- Vladimir Putin este un ”mincinos în serie”, ”a minţi este a doua …

 

Vladimir Putin este un „mincinos în serie”, potrivit fostului preşedinte francez Francois Hollande, care a lansat acuzaţii în acest sens într-un interviu publicat de cotidianul Le Monde, informează marţi dpa.

 

„A minţi este a doua lui natură. A discuta cu Putin înseamnă să-l asculţi ore în şir ştiind că el nu va face nimic din ce spune şi că el nu spune nimic din ce intenţionează să facă”, afirmă Hollande.

 

Potrivit fostului preşedinte francez, lui Putin îi place să susţină discursuri lungi cu referinţe istorice care îi permit să nu trebuiască să răspundă la întrebări şi care-i lasă spaţiu de manevră în legătură cu orice concesie pe care pare că o face.

 

În acelaşi timp, Hollande susţine că este important să fie menţinute canalele de comunicare cu Kremlinul, dar atenţionează toate părţile să-şi ţină sub control aşteptările. „Putin nu vrea cu adevărat să negocieze acum. Obiectivul lui de război este (ca forţele militare ruse) să ocupe din Ucraina o parte cât mare mare posibilă”.AGERPRES/(AS – autor: Adriana Matcovschi, editor: Mihaela Toth, editor online: Ada Vîlceanu)

 

https://www.agerpres.ro/politic-ex/2022/04/05/vladimir-putin-este-un-mincinos-in-serie-a-minti-este-a-doua-lui-natura-acuza-francois-hollande–897605

 

////////////////////////////////////////////

Patriarhul Kirill al Întregii Rusii – Generalul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, justifică războiul din Ucraina: „Statele au dreptul legal de a folosi forța; dacă văd că există o amenințare, să asigure că nu mai există o astfel de amenințare”

DE ANDREI NICOLAE   

Generalul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, este aproape de a fi arestat după ce a calificat războiul din Ucraina un conflict și nu o „operațiune specială”, cum a cerut Putin.

 

Săptămâna trecută, un preot ortodox a fost arestat în Rusia după ce a predicat împotriva războiului dus de o țară ortodoxă contra unor frați și surori în Hristos, pe care îi ucide în Ucraina: „Nu putem închide ochii și afirma că negrul e alb și că Abel a greșit, și-a provocat fratele”, spunea el înainte de a fi arestat.

 

Predica preotului Ioan Burdin ar fi încălcat partea 1 a noului articol 20.3.3 din Codul rus de infracțiuni administrative, care ar interzice persoanelor să se exprime împotriva acțiunilor militare ale Rusiei sau chiar să folosească cuvintele „invazie” și „război” în legătură cu atacul rusesc asupra Ucrainei. Patriarhul a vorbit de un conflict…

 

„Acum trecem printr-un conflict între Rusia și Ucraina”, a spus patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, citat de spzh.news. „Să ne gândim la ceea ce ne poate diviza cu adevărat. Dar vrăjmașul neamului omenesc – prin anumite persoane, prin anumite asociații de oameni – aruncă o minciună în relațiile dintre popoarele noastre și, pe baza acestei minciuni, se dezvoltă un conflict. Și știm că nu este vorba doar de o ceartă între vecini, ci este un conflict care implică state, adică instituții care au dreptul legal de a folosi forța, obligându-și cetățenii să se supună dacă aceștia încalcă legile, sau obligând alte țări, dacă văd că există o amenințare în ele, să asigure că nu mai există o astfel de amenințare.”

 

Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, în care BORU înglobează și Basarabia, respectiv Republica Moldova, cât și Ucraina, i-a calificat la finalul lunii trecute pe opozanții Moscovei din Ucraina drept „forțe ale răului” care vor să rupă unitatea istorică dintre cele două țări, a transmis Știripesurse.

 

„Dumnezeu să ne ferească ca actuala situație politică din Ucraina, un stat frate apropiat nouă, să fie folosită în așa fel încât forțele răului să învingă”, a declarat Kirill în predica sa de duminică, citat de agenția Interfax.

 

Patriarhul Kirill, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, nu a răspuns la solicitarea Consiliului Mondial al Bisericilor de a-și folosi influența pentru a ajuta la încheierea războiului din Ucraina.

 

În schimb, într-o scrisoare adresată organizației cu sediul la Geneva, patriarhul Kirill a învinuit „forțele care consideră în mod deschis Rusia ca fiind inamicul lor” drept responsabile pentru acest conflict, scrie agerpres.ro, citat de Știripesurse.

 

Kirill a dovedit veleități de politician și a acuzat NATO că își extinde prezența militară la granițele Rusiei și ignoră temerile Moscovei privind un posibil atac, el repetând astfel argumentele formulate de Kremlin.

 

Patriarhul Kirill, liderul puternicei Biserici Ortodoxe Ruse din 2009, este unul dintre pilonii sistemului instaurat de Vladimir Putin. El nu ezită să justifice reprimarea de către poliție a protestelor opoziției sau să binecuvânteze armele și războaiele Moscovei în străinătate.

 

În 2012, el și-a exprimat loialitatea asemănând mandatul lui Putin cu „o minune de la Dumnezeu”.

 

Reamintim că Episcopul Ignatie al Hușilor a afirmat că Patriarhul Kirill al Rusiei ar trebui să îi amintească liderului pravoslavnic de la Kremlin că Ortodoxia este întotdeauna de partea iubirii, nu a războiului.

https://www.activenews.ro/stiri/Patriarhul-Kirill-al-Intregii-Rusii-justifica-razboiul-din-Ucraina-%E2%80%9EStatele-au-dreptul-legal-de-a-folosi-forta%3B-daca-vad-ca-exista-o-amenintare-sa-asigure-ca-nu-mai-exista-o-astfel-de-amenintare-173250

 

/////////////////////////////////////////////

 

Un document inedit despre persecuţia comunistă asupra Bisericii Unite cu Roma (şi ASTRU)

 

Documentul publicat mai jos face parte din Fondul MAI/DGP al Arhivelor Naţionale şi este o notă informativă de la sfârşitul lunii noiembrie 1947 a Serviciului de Informaţii al Armatei prin care organizaţia greco-catolică ASTRU este considerată ca subversivă, prin promovarea unor idei antimarxiste şi antiguvernamentale, solicitându-se Siguranţei Statului dizolvarea acesteia, în contextul general din ţară în care Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică) era intens persecutată, pregătindu-se desfiinţarea sa prin decapitarea ierarhiei confesiunii şi obligarea tuturor credincioşilor să treacă la ortodoxie, acţiune care se va încheia la aproximativ un an după data la care se petreceau evenimentele relatate aici.

 

Acest document relevă faptul că desfiinţarea şi persecuţia Bisericii Unite a fost îndelung pregătită şi demonstrează totodată că şi Siguranţa Statului şi Armata făceau poliţie politică încă de la începutul erei comuniste, fiind deja complet ideologizate la finele anului 1947.

 

Pretextul dizolvării ASTRU (Asociaţia Tinerilor Români Uniţi), organizaţie spiritual-religioasă, social-culturală şi civilă a tineretului greco-catolic, consta în descoperirea broşurii „Îndreptări astriste” asupra unui soldat din Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, Pavel Puşcaşu, membru al ASTRU şi al PNŢ, care era trimis în judecata Tribunalului Militar pentru instigare anti-militară şi ofensa superiorului (nu ne sunt date alte detalii ale cazului).

 

Deşi această broşură fusese publicată şi pusă în vânzare legal de către asociaţie, ofiţerii Serviciului de Informaţii al Armatei şi cei ai Siguranţei, analizându-i conţinutul (care cuprinde statutul asociaţiei), conchid că organizarea, conducerea, activitatea şi principiile promovate de ea sunt antisociale, antiguvernamentale şi anticomuniste, organizaţia fiind subordonată Papei şi episcopilor catolici şi foarte apropiată de PNŢ, ceea ce este din punctul lor de vedere suficient pentru a privi cu suspiciune organizaţia (semnalată ca fiind mai puternică în Ardeal, unde erau cei mai mulţi greco-catolici, dar cu sediul în Bucureşti, la biserica unită „Sf. Vasile” din Strada Polonă) şi a o considera, la fel ca pe alte organizaţii catolice (de exemplu, Acţiunea Catolică), o formă subversivă de propagandă antisovietică şi anticomunistă, desfăşurată sub masca activităţilor mistice creştine şi a formării spirituale, morale şi intelectuale a tineretului catolic (rugăciuni, procesiuni, întâlniri de reculegere spirituală, conferinţe, dezbateri intelectuale, liturghii şi slujbe de adoraţie), dar care făcea „parte dintr-o reţea condusă central de Roma” (adică de papalitate, văzută ca aliată a vesticilor imperialişti, inclusiv în acţiuni de spionaj şi diversiune) şi care era cu atât mai periculoasă şi mai reacţionară cu cât acţiona aparent legal şi fără agresivitate făţişă.

 

Bine înţeles că asociaţia a fost interzisă anterior desfiinţării însuşi a cultului greco-catolic în întregimea lui, cu toate organizaţiile sale, şi nu i s-a permis reactivarea până după 1989, tineretul fiind supravegheat ca să nu participe la rezistenţa anticomunistă, să nu se ataşeze de religie, ci de sistemul comunist şi ateu pentru a fi mai uşor de manipulat şi de îndoctrinat.

 

(Gabriel CATALAN)

 

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE                                               Nr.166.597 din 15 Nov. 1947

 

Serviciul de Informaţii al Armatei                                                             Intrare Nr.8465 – Cab./1947 XI 24

 

Biroul 3 Siguranţă                                                                                       

 

culte/250/S1.

 

24.XI.947                                                                               DGP/Arhiva Siguranţei No.45584/26 NOE.1947

 

D-lui Dir. Col. Popescu                                                                                          

 

1. continuarea informaţiilor

 

în vederea luării măsurilor                                                                                         v. J. 45667

 

de dizolvare [ss. indescifrabilă – Bunaciu?]                                                         Vezi 45667/S./A.I.

 

                                                                                             către

 

  SECRET                                          MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

 

  OPERAT                                                  Domnul Secretar General Bunaciu

 

            Am onoarea a vă înainta alăturata notă informativă  referitor la organizaţia subversivă ASTRU, semnalată în Ardeal, cu sediul în BUCUREŞTI la Biserica Unită din Strada Polonă.

 

            Broşura „ÎNDREPTĂRI ASTRISTE” despre care este vorba a fost publicată şi pusă în vînzare legală de către Asociaţie.

 

            Totodată menţionăm că un membru al ASTRU-lui descoperit în persoana Sold. PUŞCAŞU PAVEL din Regt.2 A.A. a fost trimis în judecată Tribunalului Militar pentru instigare anti-militară şi ofensa superiorului. Soldatul era şi membru al P.N.Ţ. – Maniu.

 

            Vă rugăm să binevoiţi a aprecia substratul subversiv al acestei asociaţii care predică sub masca religioasă idei anti-marxiste.

 

ŞEFUL SERV. DE INFORMAŢII AL ARMATEI                       

 

Lt. COLONEL Gh. Evulescu [ss.şi ştampila]

 

                                                                                                                      Şeful Biroului Siguranţă

 

                                                                                                                      Maior I. Dănilă [ss.]”

 

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Generală a Poliţiei, dos. 101/1947, f.268)

 

Anexa II

 

                                                                                                                                 „13 Noiembrie 1947

 

   NOTĂ INFORMATIVĂ

 

1.- Organizaţia ASTRU este o organizaţie cu caracter pur religios, cu sediul în Bucureşti, la Biserica Unită din Str. Polonă şi are un caracter mistic, dus pînă la obscurantism.-

 

2.- Studiind broşura „ÎNDREPTĂRI ASTRISTE”, Serv. de Informaţii al Armatei constată următoarele:

 

„Numele asociaţiei vine de la Asociaţia religioasă a Studenţilor Români Uniţi şi ea se află sub patronajul episcopilor români uniţi.-

Azi, funcţionează cu cadre mai lărgite, ca Asociaţie a Tinerilor Români Uniţi, cu diverse secţiuni, pentru tineretul universitar, liceal, muncitor, profesionist, etc.-

 

Idealul la care tinde ASTRU este formarea unui tineret adânc creştin, capabil să facă apostolat pentru întărirea credinţei şi moralei creştine.-

Astristul se cultivă din om în om, creştin şi profesionist.”-

Desvoltă sentimentele umane, marile virtuţi creştine şi ca viitor profesionist, „se simte obligat să se distingă, se pregăteşte serios pentru viaţă.- Nu e vagonul târât de alţii, ci e locomotiva care antrenează.”-

 

Extremism până la absurd:

     „Ori vei fi astrist, ori nu vei fi nimic.”

 

„Civilizaţia latină s’a impus lumii întregi prin creştinismul său pur şi intransigent.- Prin aceasta, neamul nostru este chemat să-şi împlinească misiunea istorică în lume.”- Teorii unilaterale de rasă şi credinţă; acordă bisericii „rolul proeminent în marşul istoriei spre mai bine”.-

 

   „Acum a sosit rândul nostru. Nu mai avem nimic de aşteptat; acum ori niciodată.-

 

   …… neamul nostru e chemat să fie Stâlpul Bisericii la gurile Dunării …… are misiunea [de] a-l mărturisi pe Hristos acum, la gurile Dunării, la porţile Orientului”.-

 

Pretenţii de a da soluţia renaşterii societăţii:

„Astru-l e avangarda celor ce luptă pentru renaşterea societăţii româneşti prin credinţa creştină şi vrea ca această credinţă să fie adoptată ca normă de conduită atât în viaţa publică cât şi în cea particulară”.-

 

Preconizează elitele spirituale:

„Când Dumnezeu voeşte să mântuiască sau să schimbe înfăţişarea unei societăţi ori viaţa unui neam, creiază în sânul lui o elită de suflete generoase şi desvoltate [devotate – n.n.] cauzei sfinte.

 

Tăria astristului nu constă în ştiinţa şi filosofia omenească, ea rezidă în sufletul supranaturalizat.”-

 

Idealism mistic, obscurantism.-

 

O şcoală de disciplină, spirit de iniţiativă şi combativitate.-.

Astru-l condamnă doctrinele sociale şi politice, „care sunt contrare doctrinei creştine, doctrinei

catolice în materie de Drept Natural, Sociologie şi Economie Politică”.-

 

Recomandă orientarea după Enciclicele „Rerum Novarum” a lui Leon XIII, „Quadragessimo Anno” şi „Divini Redemptoris” a[le] lui Pius XI.-

 

„Mijloace de apostolat: rugăciunea, pilda şi cuvântul.”-

 

Recomandă prietenia ASTRISTĂ, care e supranaturală, având temeiu[l] în iubirea lui Dumnezeu.- (?).-

            Organizaţia Astristă.

 

– „Astru-l e organizat în conformitate cu statutele aprobate de autoritatea bisericească.”- Secţiile au statute proprii, însă se încadrează în idealul astrist.-

 

„Organizaţiile locale sunt conduse de un comitet, din care face parte de drept, preotul-spiritual – (reprezentantul autorităţii bisericeşti în asociaţie), – ca delegat al Episcopului”.-

 

„Membrii Astru-lui sunt activi şi militanţi.”-

 

– Se ţin şedinţe festive sau ordinare (acestea au loc săptămânal şi programul lor cuprinde, între altele, rugăciunea, cuvântul părintelui spiritual, cetirea procesului verbal din şedinţa trecută, desvoltarea unei teme cu conţinut religios, cultural, etc., raport despre apostolatul desfăşurat, propuneri şi hotărâri pentru viitor).-

 

 Se preconizează iniţiative ce se pot lua în şedinţe, ca: „ore de adoraţie în comun, recitarea Rozarului în comun, reculegeri lunare, exerciţii spirituale, propagandă pentru meditaţia zilnică”, etc. de unde reiese activitatea mistică a asociaţiei şi posibilităţile de a ascunde sub această mască o activitate subversivă.-

 

În formarea astristă ocupă un loc de o deosebită importanţă cercul de studii (aminteşte cercurile

profesionale ale P.N.Ţ.), pe facultăţi atunci când are ca obiectiv pregătirea profesională.- Numărul membrilor acestui cerc e limitat la 10-15 persoane.-

 

„Caracteristica cercului astrist de studii este prietenia” (adică discreţia, pentru scopuri oculte!).-

 

„Pentru cimentarea prieteniilor nu sunt suficiente întâlnirile oficiale, e necesar ca membrii să se întâlnească des şi în familie, la cursuri, etc.-

 

Temele desbătute pot fi cât se poate de variate: cuprind tot ce interesează viaţa tinerească, în domeniul religios, social, familiar [familial-n.n.], ştiinţific, etc.”-

 

   În concluzie, avem de a face cu o organizaţie religioasă, bine concepută, încadrată şi condusă, având ca scop întărirea poziţiilor bisericei unite şi catolice.

 

   Disciplina şi rigorile acestei organizaţiuni, spiritul supranatural mistic, mergând până la fanatism, ce se imprimă membrilor ei şi exclusivismul ce o caracterizează, fac să vedem în ASTRU una din manevrele preoţimei catolice reacţionare, încercând a împiedica desvoltarea firească, ştiinţifică a societăţii şi a se opune aproape făţiş doctrinei marxiste.-

 

   Dacă la aceasta se adaugă simpatia şi încrederea de care s’a bucurat biserica catolică şi unită din partea P.N.Ţ., care în anul 1930, fiind la guvern, a încheiat prin Lugojanu (ministrul cultelor) cunoscutul concordat cu Vaticanul pentru protecţia şi sprijinul acestei biserici în România, se poate stabili o legătură între atitudinea ostilă a bisericii catolice faţă de nouile curente sociale şi poziţia antiguvernamentală şi antisovietică a fostului P.N.Ţ.-

 

   Având în vedere şi seria întreagă de manifestări ideologice ale Bisericii Catolice în Ardeal, de natură a slăbi priza actualului regim în masele populare, ca „ACTIO CATOLICA”, procesiunile proectate în Cluj, etc., toate îndreptate contra doctrinei marxiste şi P.C.R., se poate ajunge la concluzia că ASTRU nu e [o] manifestare întâmplătoare, ci face parte dintr’o reţea condusă central de Roma şi care se poate socoti subversivă şi ameninţătoare pentru Siguranţa Statului, deşi până acum nu a avut un caracter agresiv.-

 

   Masca aceasta de miel blând face şi mai periculoasă activitatea înşelătoare a acestui păienjeniş reacţionar care încearcă să sape la lumina zilei temeliile societăţii noastre pentru a cărei soliditate se duce atâta muncă şi se fac atâtea sacrificii.- ”

 

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Generală a Poliţiei, dos. 101/1947, f.269-271) 

 

https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/10/un-document-inedit-despre-persecutia-comunista-asupra-bisericii-unite-cu-roma/

 

////////////////////////////////////////////

VESNICE NERUSINARI ALE “”DASCALILOR”” NOSTRI… Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin

 

Gabriel CATALAN

 

Celui mai sângeros dictator sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin (Djugaşvili), îi este dedicată o uriaşă bibliografie, cele mai reuşite portrete ale acestuia fiind realizate de renumiţii kremlinologi Boris Souvarine (New York, 1939), Isaac Deutscher (New York, 1967), Adam Ulam (New York, 1973), Dmitri Volkogonov (Moscova, 1989) şi Robert Conquest (Londra, 1991).

 

Moartea tiranului georgian a rămas încă învăluită în mister atât în privinţa cauzelor congestiei cerebrale care i-a adus sfârşitul, cât mai ales a împrejurărilor, agonia acestuia, începută în noaptea de 1 spre 2 martie 1953, fiind asigurată, după unii istorici, de către Lavrenti Beria prin tăcerea sa, izolarea muribundului, „discreţia” faţă de toţi apropiaţii săi şi ai dictatorului, ca şi amânarea unei intervenţii medicale prompte, fapte din care reiese  teza complotului, după cum se poate vedea şi din parcurgerea listei celor reţinuţi, interogaţi, arestaţi, condamnaţi, executaţi sau marginalizaţi cu începere din 2/3 martie 1953, printre care figurează cei mai fideli subordonaţi, apropiaţii lui Stalin cu funcţii importante şi chiar fiul acestuia.[1]

 

 Nici ultimele cărţi şi studii dedicate lui Stalin (publicate de Iurii I. Muhin la Moscova în 2002 şi de Nicholas Werth la Paris în revista “L’Histoire”, nr.273/2003) nu au adus noutăţi în chestiunea elucidării morţii acestuia.

 

Vestea morţii lui Stalin, petrecută la ora 21,50 – ora Moscovei – în ziua de joi 5 martie 1953, a fost dată publicităţii în România comunistă abia în dimineaţa zilei următoare, când s-a anunţat doliu naţional pentru câteva zile (6-9 martie) şi organizarea unui gigantic miting de doliu în Piaţa Stalin (azi Piaţa Victoriei) din capitală în ziua funeraliilor (9 martie).

 

Despre aceste evenimente nu s-a scris prea mult în istoriografia română – doar câteva mici studii şi articole în volumul 7 din colecţia Analele Sighet: Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, semnate de Silvia Angelescu[2], Mircea Chiriţoiu[3], Gabriel Catalan[4]. La acestea se adaugă 17 documente din Arhivele Militare Române, fondul 3027, dosarele 7472, 7541 şi 7547 şi fondul 3042, dosarul 23710 şi din Arhiva CC al PCR, fondul Secţia Organizatorică, dosarul 82/1953, publicate de regretatul istoric Mircea Chiriţoiu, împreună cu Gh. Buzatu[5].

 

O atmosferă oficială pseudo-mistică a cuprins presa şi toate instituţiile statului şi partidului comunist român timp de 2-3 săptămâni, practic toată luna martie, perioadă în care au fost publicate articole şi editoriale dedicate „marelui dispărut”, s-au vizionat filme documentare despre viaţa şi activitatea lui Stalin, au fost organizate mitinguri, sesiuni ştiinţifice, grupe de studiu a operelor lui Stalin şi şedinţe comemorative în ei, naţionalităţi, scriitori, ziarişti şi artişti, ARLUS), fiind ţinute, în aceeaşi limbă de lemn specifică ideologiei comuniste, lungi discursuri elogioase şi mobilizatoare.

 

Lideri comunişti din România şi din toată lumea, stahanovişti, ţărani, militari, studenţi şi elevi, intelectuali şi politruci, dar şi înalţi clerici se întreceau în a-i înălţa ode „marelui şi nemuritorului conducător şi prieten”, se grăbeau toate întreprinderile, instituţiile statului (sfaturi populare, ministere, şcoli, unităţi militare, universităţi, tribunale, nave, institute de cercetare, Academia RPR etc.) şi asociaţiile de masă şi obşteşti (sindicate, organizaţii de tineret, studenţi, elevi, pionieri, fem să-şi ia angajamente de continuare a operei de  construire a socialismului şi de imitare a modelului de viaţă oferit de „Marele Om”, contribuind astfel la atingerea apogeului cultului personalităţii tiranului Stalin.

 

Printre corifeii stalinismului, care se înghesuiau să conferenţieze, să cădelniţeze sau să semneze în acele zile de martie 1953 în presă (vezi „Scânteia”, „România liberă”, „Munca”, „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Lupta de clasă”, „Studii”, „Probleme economice”, „Ortodoxia”, „Biserica Ortodoxă Română” etc.) astfel de osanale se numărau atunci C. I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, George Călinescu, Maria Banuş, Dan Deşliu, Alexandru Jar, A. Toma, Mihail Davidoglu, Boris Caragea, Petru Dumitriu, Eugen Frunză, patriarhul Justinian Marina, episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu (Botoşăneanul) şi foarte mulţi alţii.

 

Un rol esenţial în regizarea acestei pretinse tragedii naţionale, prin manipularea ideologică comunistă, având ca ţel final formarea „omului nou”, au jucat intelectualii, ale căror opere au otrăvit minţile şi inimile oamenilor. Iată câteva mostre din versurile publicate în acele zile: „Oricât ar fi de tare / Al morţii braţ cumplit, / Mai tare este Stalin! / Nu, Stalin n-a murit!”(Eugen Frunză[6]); „Luaţi seama, ucigaşi din Soare-Apune: / nu veţi opri istoria din loc! / Pe calea viitorului – minune / păşeşte azi ne-nvinsa Uniune / Şi-n rânduri tari – brigăzile de şoc!” (Dan Deşliu[7]).

 

Unele persoane simple şi naive erau chiar sincere în omagierea „genialului conducător şi învăţător”, „marelui apărător al păcii”, „eliberatorului şi salvatorului ţării noastre”, „părintelui şi luptătorului pentru fericirea tuturor popoarelor”, dar majoritatea asistenţei îndoliate era prezentă la acele manifestări din pur oportunism, obligaţie, teamă ori datorită unei conştiinţe individuale şi colective paternaliste, manipulată de regimul ideologic şi pervertită şi mai mult de propaganda comunistă.

 

Iată cum descriu atmosfera acelor zile Coralia Fotino, pe atunci studentă la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi Solomon Marcus, în acel timp asistent la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti: „Când a murit Stalin, noi eram către sfârşitul facultăţii; mi-aduc aminte că s-au ţinut nişte mitinguri foarte speciale, sigur şi în instituţii şi în întreprinderi, dar în toate facultăţile, mitinguri care aveau un anume protocol – dacă pot spune. […] Eram absolut toţi în amfiteatru, într-unul din amfiteatrele mari, şi venea un grup de decani, profesori, care se aşezau la catedră; toată lumea în picioare, cu o anumită figură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât şi plânsă, cu atât mai bine.” şi „Eram în facultate, s-au pus imediat nişte difuzoare în toate facultăţile, unde se transmitea permanent… […] E foarte interesant să vezi misterul acesta al psihologiei mulţimii. Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea imagina! O catastrofă a întregii omeniri! Ore în şir, zile în şir, la microfon auzeam numai văicăreli, că << Ce ne facem ?! Ne-a dispărut părintele…>> Şi trebuie să vă mărturisesc că nu erau puţini cei care lăcrimau! Erau cu batista, cu… Asta era atmosfera creată…”[8]

 

Un alt contemporan al evenimentului, istoricul Florin Constantiniu, pe atunci student la Istorie în Bucureşti, descrie teama cu care a stat la o coadă uriaşă pentru a semna în registrele speciale puse la dispoziţia publicului român de Ambasada sovietică, numit fiind să facă parte din delegaţia de studenţi trimisă acolo în acest scop, apoi a participat la mitingul de doliu din Piaţa Stalin.[9] Totodată, aminteşte de reacţiile extrem de sentimentale, aparent sincere, dar probabil exagerate şi teatrale, bolnăvicioase chiar, ale unor ilegalişti sau activişti după aflarea veştii decesului „marelui han”: „A doua zi, intrând în amfiteatrul „Onciul”, am găsit-o, în banca întâi – ca de obicei – pe doamna Vitner [soţia temutului critic literar Ion Vitner, studentă şi ea, la vârsta de 40 de ani, la Istorie], zguduită de plâns.”[10] şi „A doua zi, aveam cursul de marxism-leninism, care, ţinut pentru mai multe facultăţi, avea loc într-un mare amfiteatru de la Facultatea de Chimie. Prin ferestrele deschise pătrundea muzica funebră transmisă prin difuzoarele instalate pe bulevard. Profesorul Radu Florian, vădit emoţionat, îşi pierdea vocea când pomenea numele lui Stalin. Abia îşi stăpânea şi el, în acele momente, plânsul.”[11]

 

Rapoartele şi informările oficiale ale PMR (titulatura partidului comunist din România între anii 1948 şi 1965) aminteau doar de „adânca durere cu care oamenii muncii din ţara noastră au primit vestea încetării din viaţă a tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin”, de măsurile luate de delegaţii regionali şi raionali ai partidului şi de activişti pentru a aplica Instrucţiunile CC al PMR, a lichida lipsurile organizatorice şi a asigura „buna desfăşurare” şi „participarea masivă a cetăţenilor la meetingurile şi adunările de doliu” (se dau estimări şi statistici ale participării în diferite localităţi), de angajamentele ferme luate de mulţi stahanovişti şi colectivişti de a îndeplini planul cincinal în patru ani, de zecile de mii de cetăţeni care au semnat în registrele Ambasadei URSS din Bucureşti şi consulatelor sovietice din Iaşi, Cluj şi Constanţa, cinstind astfel memoria tovarăşului Stalin.[12]

 

O informare de partid din 9 martie 1953, cuprinzând „unele date provizorii de felul cum au participat oamenii muncii din ţara noastră la meetingurile şi adunările de doliu din ziua funeraliilor tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin”, menţiona:

 

„La Chemarea CC al PCR şi a Consiliului de Miniştri al RPR, oamenii muncii din ţara noastră, pentru a cinsti memoria tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin, au participat în masă la oraşe şi sate la meetingurile şi adunările de doliu. Comitetele regionale de partid apreciază că o asemenea participare, disciplină şi sobrietate n-a mai fost cunoscută până acum. În toată ţara au participat după date incomplete 4 300 000 cetăţeni la meetinguri şi adunări. În oraşul Bucureşti au luat parte la meetingul din Piaţa Stalin peste 350 000 cetăţeni, în oraşul Cluj 95 000, oraşul Timişoara şi oraşul Ploieşti câte 90 000, oraşul Brăila 50 000, Reşiţa 35 000; la cele 16 meetinguri ţinute pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră au participat 35 000 muncitori, tehnicieni şi funcţionari; în raionul Deva la adunări au luat parte 17 000 cetăţeni, raionul Moldova Nouă 13 000, comuna Periam (Arad) cu populaţie sârbească 1 300, comuna Bistreţ (Craiova) 1 500, comuna Gilău (Cluj) 1300, comuna Ostrov (Constanţa) 1 200, comuna Siret (Suceava) 900. La numeroase adunări din regiunea Bârlad au venit cetăţeni din proprie iniţiativă (sic! – n.n.) […] în oraşul Iaşi au venit la meeting cu întreaga familie, purtând doliu; în oraşele Craiova, Constanţa, Baia Mare, femeile au venit cu copiii în braţe, multe purtând basmale negre […] la majoritatea adunărilor şi meetingurilor pionierii au purtat doliu la cravate sau la mână; în Oraşul Stalin participanţii au venit cu buchete de flori şi coroane pe care le-au depus la terminarea meetingului pe statuia tovarăşului Stalin, prin faţa căreia s-au perindat şi în cursul după-amiezii cetăţeni din oraş şi satele din jur; în comunele Ulmeni şi Hodot (Baia Mare) mulţi bătrâni şi bolnavi au venit la adunări cu căruţele; în satul Vizedjia (Arad) ţăranul muncitor Lux Filip (m. d. p.) [= membru de partid – n.n.] în vârstă de 60 de ani a venit în cârje la adunare.

 

Meetingurile şi adunările s-au desfăşurat într-o impresionantă disciplină, atmosferă solemnă şi adâncă tristeţe, mulţi din cei prezenţi au plâns. […] Femeile Rovai Sofia şi Gusa Elisabeta, care au luat cuvântul în comuna Bechet (Timişoara), au arătat marea nenorocire produsă de moartea tovarăşului Stalin pe care duşmanii caută s-o folosească chemând cetăţenii să lovească fără cruţare în ei. Tov. Bârzu, cincisutist de la CFR Iţcani, care a luat cuvânt la Suceava, şi-a luat angajamentul în numele CFR-iştilor de a aplica noile norme conştienţi că aceasta va duce la realizarea Cincinalului în patru ani.  […] în comuna Padina (Craiova) pionierii veniţi la meeting cu o telegramă au cerut să fie citită la adunare şi să fie trimisă apoi în Uniunea Sovietică.

 

 La orele 11 precis, în momentul când sarcofagul cu corpul neînsufleţit al tovarăşului Stalin a fost depus în mausoleu, în toată ţara, la oraşe şi sate, au sunat sirenele, s-au tras clopotele. În acest moment s-a întrerupt circulaţia şi orice activitate. Cetăţenii prezenţi la meetinguri, adunări cât şi cei aflaţi pe străzi s-au descoperit şi au păstrat trei minute de reculegere în memoria lui Iosif Vissarionovici Stalin. […]

 

Toate oraşele şi satele au căpătat în dimineaţa de 9 martie un aspect de doliu mai accentuat; pe lângă drapele în doliu şi portretele tovarăşului Stalin puse la întreprinderi, instituţii, mulţi cetăţeni au pus la ferestrele caselor tablourile tov. Stalin înrămate în negru şi cu flori. De asemenea, au fost afişate până în cele mai îndepărtate sate textul Comunicatului CC al PCUS şi Chemarea CC al PMR.

 

În oraşe şi sate cetăţenii au continuat să stea în grupuri şi după terminarea meetingurilor şi adunărilor, vorbind despre marele Stalin. În unele comune din regiunea Baia Mare, cetăţenii de naţionalitate maghiară, ucraineană şi români, după terminarea adunărilor, strânşi în grupuri, au vorbit despre marele ajutor dat ţării noastre de către tovarăşul Stalin. În regiunea Suceava mulţi cetăţeni evrei au spus plângând că datorită tovarăşului Stalin viaţa lor a fost salvată de barbaria fascistă. În comuna Feldioara ([regiunea – n.n.] Stalin) 300 de colectivişti participanţi la adunare şi-au luat angajamentul în scris că vor strânge rândurile şi mai puternic în jurul Partidului şi vor lupta pentru consolidarea GAC, după cum ne învaţă tovarăşul Stalin. În comuna Padina (Ploieşti), după adunare, colectivistele Maria Dumitraşcu şi Mocăniţă Maria au spus că tov. Stalin va trăi întotdeauna în inimile lor şi au asigurat conducerea Partidului că vor munci şi mai mult pentru dezvoltarea gospodăriei colective. Ţăranca muncitoare Floarea Ciolpan, în vârstă de 80 de ani din comuna Străieşti (Piteşti) a spus plângând că în viaţa ei n-a auzit ca un om să lupte pentru pace aşa cum a luptat tovarăşul Stalin şi era mai bine dacă murea ea în locul lui, iar colectivistul Dirigescu Ion şi soţia sa, în vârstă de 73 de ani, de la GAC [Gospodăria Agricolă Colectivă – n.n.] Viişoara, au spus plângând că pentru ei tovarăşul Stalin a însemnat fericirea şi o viaţă mai bună la bătrâneţe; în regiunea Bârlad, la sate numeroase ţărance muncitoare au arătat că datorită tovarăşului Stalin ele au dreptul la viaţă şi drepturi egale cu bărbaţii.

 

Zeci de mii de cetăţeni au ţinut să cinstească memoria tovarăşului Stalin semnând în registrele Ambasadei din Bucureşti şi consulatelor din provincie ale URSS, la Iaşi, Constanţa şi Cluj; astfel, numai la Cluj au semnat 22 000 cetăţeni.

 

Pentru buna organizare şi desfăşurare a adunărilor şi meetingurilor de doliu, organele şi organizaţiile de partid au mobilizat toate forţele în vederea aplicării Instrucţiunilor CC al PMR. Au fost trimişi pe teren, după date aproximative, 11 000 activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, 7 000 elevi şi studenţi ai şcolilor de partid, au fost instruiţi şi mobilizaţi zeci de mii de agitatori şi propagandişti, cât şi peste 26 000 tovarăşi pentru menţinerea ordinei.

 

Felul cum s-au manifestat oamenii muncii din ţara noastră la încetarea din viaţă a tovarăşului Stalin dovedeşte adâncul devotament ce l-a purtat poporul român faţă de tovarăşul Stalin, eliberatorul şi cel mai bun prieten al poporului nostru.”[13]

 

Marele miting de doliu naţional din 9 martie 1953 organizat pe baza Hotărârii Comitetului Central al PMR şi Consiliului de Miniştri al RPR în Piaţa „I. V. Stalin” din Bucureşti a fost organizat după modelul celui mult mai grandios desfăşurat la Moscova în acelaşi timp (s-au sincronizat perfect, începând la ora 12 la Moscova, ora 11 la Bucureşti, conform diferenţei de fus orar). A început cu trei minute de reculegere, timp în care s-a întrerupt în toată ţara circulaţia trenurilor, tramvaielor, automobilelor şi a altor vehicule, precum şi circulaţia pietonilor din oraşe, s-au tras sirenele tuturor întreprinderilor, locomotivelor, vaselor maritime şi fluviale,  în Bucureşti şi Oraşul Stalin s-au tras câte 24 salve de artilerie, iar în acea zi s-au suspendat cursurile şcolilor elementare şi medii la nivel naţional. Au fost transmise în direct la radio şi prin staţii de amplificare în toate centrele localităţilor funeraliile de la Moscova, au fost depuse coroane de flori, s-a ascultat muzică funebră şi la final s-a cântat „Internaţionala”.[14]

 

Singurele deosebiri între adunările de doliu pentru Stalin de la Moscova şi din Bucureşti constau în diferenţa numărului de participanţi şi absenţa la Bucureşti a scenelor tragice, ridicole şi groteşti cauzate la Moscova de îmbulzeala mulţimilor de fanatici care s-au călcat în picioare pentru a privi de aproape cadavrul celui mai mare tiran din istorie, astfel dictatorul primindu-şi un ultim tribut de sânge, în interiorul şi în jurul Mausoleului de la Kremlin murind mii de oameni.[15]

 

Tot după model sovietic, după întoarcerea de la funeraliile de la Moscova a delegaţiei de partid şi de stat condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost adoptată la 10 martie 1953, la propunerea Secţiei de propagandă şi agitaţie a CC al PMR, Hotărârea Comitetului Central al PMR şi Consiliului de Miniştri al RPR „cu privire la eternizarea memoriei tovarăşului Stalin”, prin care Combinatul Chimic din regiunea Stalin, Uzina de Tractoare din Oraşul Stalin, Rafinăria Nr.1 din Ploieşti, Uzina de Utilaj Petrolier din Reşiţa, Mina Lupeni din Valea Jiului, Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, Biblioteca Academiei RPR, Academia Militară din capitală şi „cea mai fruntaşă dintre gospodăriile colective din fiecare regiune” căpătau numele maleficului Stalin, Expoziţia permanentă „I. V. Stalin” devenea Muzeul „V. I. Lenin – I. V. Stalin” şi se decidea ridicarea de monumente dedicate tiranului în oraşele Iaşi, Cluj, Timişoara, Ploieşti, Galaţi şi Constanţa.[16]

 

O atenţie specială merită poziţia adoptată de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române cu privire la moartea lui Stalin, poziţie care a copiat în detaliu atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

 Între 6 şi 9 martie Patriarhul Justinian Marina a trimis o telegramă de condoleanţe Patriarhului Moscovei, Alexei I, a organizat şi prezidat la Palatul Patriarhiei o consfătuire comemorativă a şefilor cultelor din RPR, a adresat în numele acestora un apel către slujitorii şi credincioşii tuturor cultelor din RPR („Clerul şi credincioşii tuturor cultelor religioase din ţara noastră, care sprijină munca de înflorire a Patriei şi sunt înrolaţi în marele front al păcii, împărtăşesc întru totul durerea pe care o încearcă popoarele prietene ale URSS şi orice om iubitor de pace din lume, în clipa morţii celui mai dârz şi mai neînfricat luptător pentru cauza păcii – I. V. Stalin.”[17]) şi împreună cu şefii cultelor din RPR o telegramă de solidaritate pentru Preşedintele Consiliului de Miniştri din RPR (prin care îl asigurau cu toţii pe Gheorghe Gheorghiu-Dej că „vor sprijini fără şovăire strădaniile pentru sporirea contribuţiei poporului la lupta sfântă pentru apărarea păcii” şi „îşi vor dovedi solidaritatea cu întregul popor muncitor şi devotamentul lor faţă de Dumneavoastră, conducătorul Guvernului nostru şi credinciosul discipol al lui I. V. Stalin”[18]) şi a decis ca în toată perioada de doliu naţional hotărâtă de statul comunist să se tragă clopotele în toate bisericile de 4 ori pe zi (la orele 10, 12, 16 şi 18) câte o jumătate de oră, să se oficieze zilnic în cadrul serviciilor religioase pomenirea „marelui dispărut”, să se ţină obligatoriu în toate bisericile predici despre personalitatea lui Stalin şi despre „dureroasa pierdere a omenirii”, cel puţin în ziua de Duminică, 8 martie, iar în ziua de 9 martie, ziua funeraliilor, să se oficieze în toate bisericile şi casele de rugăciune ale tuturor cultelor slujbe de pomenire în ritul respectiv şi să se rostească cuvântări funebre. Patriarhul personal a vizitat Ambasada URSS, în fruntea unei delegaţii de clerici ortodocşi pentru a semna în registrul funerar special „în semn de omagiu profund adus memoriei lui Stalin”. Totodată, alături de vicarul său, Episcopul Teoctist Arăpaşu, şi de „un grup de preoţi din Capitală”, a participat la marele miting de doliu din Piaţa „I. V. Stalin” din Bucureşti şi a depus o coroană de flori la statuia Tovarăşului, cu acelaşi prilej.[19]

 

Justinian Marina a prezidat, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, acelaşi omniprezent arhiereu Teoctist Botoşăneanul (Arăpaşu), adunarea de doliu de la această instituţie, la care au participat 300 de preoţi, profesori şi studenţi, rostind în faţa lor printre alte elucubraţii, platitudini şi lozinci demne de un nomenclaturist şi următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile şi feţele îndoliate, îl însoţesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru şi a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viaţa liberă pe care o trăieşte astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostaşilor lui Stalin, ţara noastră n-ar fi putut zdrobi lanţurile robiei în care o încătuşaseră fasciştii şi n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca şi înţelepciunea lui I. V. Stalin, este chezăşia libertăţii şi independenţei Patriei noastre dragi, este chezăşia păcii lumii întregi”; „[…] libertăţile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură şi asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-şi împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acţiunii de refacere a unităţii Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credinţă a celor 10 milioane de greco-catolici răpiţi de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veşnic în inimile noastre amintirea numelui şi luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea şi libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea şi pomenirea lui să fie veşnică.”[20]

 

În pastoralele de Paşti din 5 aprilie 1953, păstrând tradiţia anilor anteriori şi dorind parcă să confirme intenţia comuniştilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocşi au înteţit elogierea dictatorului şi au continuat să manipuleze credincioşii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist şi a „luptei pentru pace”.

 

Iată câteva exemple: „Aceasta ne învaţă Hristos cel înviat: să săvârşim binele şi să înlăturăm răul, să muncim şi să luptăm pentru mântuirea noastră şi pentru biruinţa Păcii în lume, Pace pentru care a luptat atât de hotărât toată viaţa sa, neînfricatul I. V. Stalin.”[21] (Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului); „Pentru o astfel de comoară a vieţii şi a libertăţii, a trăit şi a luptat, până la săvârşirea sa din viaţă, în veci slăvitul conducător de noroade I. V. Stalin, prietenul cel mai bun, binefăcătorul şi eliberatorul poporului nostru, cel către care mai bine de 35 de ani s-au îndreptat gândurile pline de speranţă ale oamenilor care iubesc Pacea şi urăsc războiul.”[22] (Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei); „… dând pildă de neşovăitoare şi consecventă luptă pentru apărarea vieţii paşnice a oamenilor şi popoarelor, viaţa şi lupta marelui stegar al Păcii – I. V. Stalin – Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vasile al Banatului îşi povăţuieşte clericii şi credincioşii să înmulţească strădaniile lor pentru apărarea Păcii şi pentru propăşirea ţării noastre.”[23] (Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului).

 

Cel mai bun exemplu este însăşi pastorala patriarhală, din care reproducem un fragment reprezentativ: „Pace şi bună înţelegere între popoare voieşte omenirea. Pentru apărarea Păcii luptă astăzi cu hotărâre sute de milioane de oameni pe întreg pământul, sub steagul pe care l-a instalat înţeleptul conducător al frontului Păcii, marele Stalin!”[24]

 

Pentru astfel de atitudini linguşitoare, ca şi pentru întreaga sa politică de colaborare şi deplină subordonare faţă de regimul comunist, la aniversarea a cinci ani de la înscăunarea sa ca patriarh de către comunişti, Justinian Marina era decorat prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 6 iunie 1953 cu Ordinul „Steaua RPR” clasa I, cea mai înaltă distincţie comunistă românească a epocii, în timp ce mitropoliţii Moldovei şi Ardealului, Sebastian Rusan şi Nicolae Bălan, primeau aceeaşi decoraţie, dar clasa a II-a, episcopul de Oradea, Valerian Zaharia, clasa a III-a, iar preotul Alexandru Vlaiculescu, preotul Ion Gagiu, directorul Administraţiei Patriarhale, şi Alexandru Cerna-Rădulescu, consilier de presă al Patriarhiei Române, cu toţii funcţionari bisericeşti şi responsabili ai presei ortodoxe centrale, clasa a IV-a.[25]

 

Statutul ierarhilor ortodocşi de privilegiaţi ai regimului, practic ei fiind nişte membrii ai nomenclaturii, contrasta în mod evident cu situaţia generală a clerului obişnuit, dar mai ales cu aceea a miilor de prelaţi, inclusiv ortodocşi, persecutaţi şi încarceraţi pentru opiniile lor sau transformaţi în prizonieri de conştiinţă.

 

Redacţiile revistelor bisericeşti ortodoxe s-au întrecut în apologia decedatului Stalin, supranumit: „Marele Eliberator al popoarelor”, „prietenul cel mai bun şi mai drag al poporului român”, „deschizător şi făuritor de veac”, „părintele şi conducătorul popoarelor”, „marele conducător al Statului Sovietic şi îndrumător al Frontului Mondial al Păcii”.

 

Acestuia i-a fost publicată fotografia îndoliată, alături de mobilizatoare lozinci de genul: „Numele lui Stalin va trăi pururi în inima popoarelor sovietice, a poporului nostru şi a tuturor oamenilor iubitori de pace de pe pământ”[26] şi i s-au dedicat mai multe pagini, legate atât de ceremoniile funerare cât şi de o colosală retrospectivă a vieţii şi activităţii sub generice ca Stalin = Pace sau Marele stegar al păcii, din care redăm începutul şi finalul: „Cu mult timp înainte de închegarea acestei mişcări mondiale pentru apărarea păcii, Statul Sovietic, călăuzit de I. V. Stalin, a dus o consecventă politică de apărare şi salvare a păcii. […] Marele stegar al păcii va trăi veşnic, prin voinţa de pace a popoarelor, prin lupta celor ce iubesc pacea, prin triumful care va încununa lupta sutelor de milioane de partizani ai păcii!…”[27]

 

O altă latură atinsă cu acest prilej şi prezentată extrem de elogios, chiar şi de către patriarhul Justinian, a fost situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse şi exemplul său pentru celelalte biserici autocefale ortodoxe, inclusiv excelenta relaţie cu statul comunist şi, bineînţeles, cu Biserica Ortodoxă Română: „Stalin a ridicat steagul celui mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] … sute de milioane de luptători sunt hotărâţi să apere viaţa paşnică a omenirii întregi şi să stăvilească drumul celor ce uneltesc războaie de jaf şi de nimicire a fiinţelor umane şi a bunurilor materiale şi spirituale. […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor şi închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Într-adevăr Bisericile Ortodoxe au avut temeiuri deosebite care au sporit durerea lor şi au dat un sens mai înalt participării clericilor şi credincioşilor la doliul popoarelor sovietice şi al omenirii iubitoare de pace. […] Cuvintele acestea ale Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Justinian subliniază realităţi vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta şi pe care orice creştin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admiraţie şi de îndreptăţită recunoştinţă, pentru acela care le-a făcut cu putinţă. […] [Biserica Ortodoxă Rusă – n.n.] şi-a ridicat cu hotărâre glasul pentru a chema toate Bisericile Ortodoxe naţionale la unire, la frăţească şi unitară acţiune, pentru afirmarea înaltelor idealuri creştine pe care Ortodoxia le-a păstrat nealterate şi pe care le slujeşte cu credinţă şi cu înflăcărată râvnă. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preţ ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-şi răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecinţe directe ale libertăţii religioase înfăptuite şi apărate cu stricteţe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conştiinţă – pentru toţi cetăţenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înţelepciune de I. V. Stalin ? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoştinţă spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condiţiile optime ale desfăşurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertăţii depline ce există acolo. De aceea, credincioşii, clericii şi cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca şi ai altor Culte religioase – şi-au exprimat adânca lor durere şi au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace şi al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viaţă a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veşnic în inimile lor amintirea marelui Stalin şi vor lupta cu şi mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-şi astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinţei lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări şi va dezvolta fără încetare legăturile frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă şi va sprijini toate acţiunile menite să contribuie la propăşirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăţi, – cale pe care merge astăzi şi scumpa noastră Republicii Populare Române – şi că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învăţătura lui Hristos slujeşte vieţii, nu morţii, şi că Creştinismul apără Pacea şi osândeşte războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredinţată că slujeşte într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii şi al Vieţii.”[28]

 

Adevăratele sentimente ale populaţiei care nu fusese încă total „spălată pe creier” (îndoctrinată) şi nu făcea parte din pătura privilegiată erau altele şi ele pot fi reconstituite doar din mărturiile de istorie orală (interviuri de acest gen există la Departamentul de Istorie Orală al Fundaţiei Academia Civică, Institutul de Istorie Orală din Cluj şi mai ales la Arhiva Secţiei de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune[29] şi din documentele organelor de supraveghere din cadrul Partidului, Armatei[30] şi Securităţii (din acestea vom spicui mai jos).

 

Exemple în acest sens sunt relatarea plină de vervă a învăţătoarei Ecaterina Băltărescu din Rădăuţi, al cărui soţ era arestat şi care a ironizat prin cuvinte şi gesturi decesul dictatorului sovietic[31] şi mărturiile foştilor deţinuţi politici Micaela Ghiţescu, Miltiade Ionescu şi Ioan Hotico despre modalităţile prin care se aflau şi se transmiteau noutăţile în penitenciarele comuniste româneşti şi reacţia lor plină de entuziasm, speranţă şi bucurie la aflarea veştii morţii lui Stalin: s-a fluierat Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven[32], s-au plănuit evadări şi a crescut speranţa eliberării mai rapide din închisoare.[33]

 

Ilustrativă pentru realismul şi umorul pe care le degajă este şi reuşita epigramă A doua zi (după moartea lui Stalin) a lui Al. O. Teodoreanu: „Îl plâng pe Stalin şi vă jur / C-am să vă spun secretul: / Mă tem că vom pupa în cur / De-acum tot Comitetul!”[34]

 

De asemenea, au fost publicate mai multe documente despre reacţiile „negative” ale militarilor români la moartea lui Stalin. Este vorba de rapoarte de informare politică, sinteze şi note-raport ale Direcţiei Organizare şi Instructaj din cadrul Direcţiei Superioare Politice a Armatei, Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate şi Direcţiei de Contrainformaţii Militare privind „manifestările duşmănoase înregistrate în rândurile militarilor din Ministerul Forţelor Armate în legătură cu boala şi încetarea din viaţă a lui I. V. Stalin”.[35]

 

Cele aproximativ o sută de cazuri de „manifestări negative” semnalate au fost verificate, măsurile punitive, luate de Comandamentele militare în cazul subofiţerilor şi soldaţilor, iar în cazul ofiţerilor de general-colonel Emil Bodnăraş, ministrul Armatei, general-locotenent Nicolae Ceauşescu, prim-locţiitorul ministrului şi şeful DSPA şi colonel Ioan Ioniţă, şeful DCFA, fiind trecerea în rezervă, desconcentrarea, retrogradarea, transferarea, arestarea, judecarea şi condamnarea.

 

Majoritatea celor învinuiţi de manifestări ostile Uniunii Sovietice, Partidului şi statului comunist român au comentat ştirile despre „boala” şi moartea lui Stalin, inclusiv cele transmise de posturile de radio „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, au făcut glume pe seama evenimentelor, şi-au arătat bucuria, mulţumirea şi speranţa în schimbarea politică, slăbirea sau chiar căderea comunismului ori au avut atitudini sfidătoare şi ironice faţă de liderii, reprezentanţii şi simbolurile comuniste. Pentru ei au contat la stabilirea pedepsei antecedentele disciplinare, politice şi militare, situaţia materială, originea socială şi legăturile cu alte „elemente duşmănoase”.

 

Printre cei trecuţi în rezervă în perioada mai-octombrie 1953 se afla şi generalul-maior Aurel Ionescu, şeful Direcţiei Veterinare din Ministerul Forţelor Armatei, care era cel mai înalt în grad şi cel mai important ca funcţie dintre militarii sancţionaţi atunci, dintre care îi amintim şi pe cpt. Constantin Chirică, lt.col. Pamfil Ioan, mr. Iulian Brezeanu, lt.maj. Constantin Prisaca, lt.col. Simion Carol Probst, lt.maj. Marin Constantin Haideţ, lt.col. Mihai Dumitru Popescu, mr. Teodor Gh. Velsan, slt. (rez.) Petre Czurka, lt.maj. Bogdan Ioan Sever, lt. Dumitru Gh. Alexa, lt. Nicolae Ioan Hârgău, lt. Ioan Teodor Toma, lt. Gavrilă Alexandru Szoboş, lt. Constantin Marin Popa, mr. Ioan Şerban Dobra, lt. Mihai Dumitru Tancu, lt.maj. Nicolae Petre Jiloveanu, mr. Vasile Mihai Cătuneanu, lt. Ioan Traian Cănănău, mr. Nicolae Eugen Brezeanu, mr. Petre Cristea Dumitriu, lt.col. Vladimir Alexei Movilă, slt. Ioan Ioan Gârda, lt.col. Gheorghe Dumitru Moisa, lt. Martin Martin Sicrea, mr. Dumitru Dumitru Niţulescu, mr. Iosif Anton Quinsinski, mr. Daniel Th. Cristian, mr. Alexandru Ioan Marinescu, cpt. Valeriu Pavel Vidraşcu, col. Emanoil Ioan Popovici, mr. Aurelian Constantin Iliescu, mr. Nicolae Gh. Petraru, lt. Alexandru Ioan Coşeriu, lt. maj. Dumitru Dumitru Costăchescu, mr. Paul Petre Goncescu, lt.col. Ştefan Gh. Patriciu, mr. Stelian Vasile Burghelea, mr. Traian I. Gavrilescu, cpt. Valeriu Friderich Weber, mr. Gavrilă Andrei Gh. Vlădescu, cpt. Vasile D. Traşcă, slt. Constantin D. Mătuşoiu, mr. Gheorghe Ancuţa, lt. Vasile Ilie Marin.[36]

 

Nu doar militarii erau supravegheaţi atent în martie 1953. Teama autorităţilor de o revoltă populară, dar şi necesitatea de a evalua starea de spirit a populaţiei în legătură cu acest eveniment politic major au determinat Securitatea să-şi intensifice măsurile operative, de supraveghere şi urmărire informativă în toată ţara, după cum rezultă din fişele şi notele informative redactate în această lună.

 

Prezentăm în continuare câteva din aceste documente ale Securităţii, organizată pe atunci ca un minister distinct. De la Securitatea din Regiunea Suceava se trimitea la centrala din capitală un „Tabel fişe de elemente libere profesioniste, care au avut manifestări cu ocazia morţii Tov. Stalin”, din care reproducem unele fişe:

 

„- Isidor Rosemberg (agent teatral): <<M-am săturat de atâta doliu şi nu se ştie cât o să-l mai ţie aceştia cu doliu lor, dacă mai moare unul continuăm cu doliu, că din cauza doliului au fost amânate o serie de spectacole.>> (18 III 1953)

 

– Dumitru Rădăuceanu (preot, com. Dumbrăveni, la Sfatul Popular): <<… el crede că odată cu moartea lui Stalin se vor produce mari schimbări atât în Uniunea Sovietică cât şi la noi în ţară. El mai bine face că nu face formele de donare a pământului la stat, căci dacă se va schimba conducerea ţării atunci el va păţi-o rău căci va rămâne şi fără pământ şi fără serviciu.>> (6 III 1953)

 

– Stavaros Divranos (cetăţean grec, Botoşani): <<Decât să trăieşti o aşa viaţă ca în RPR, mai bine să mori. Stalin a fost otrăvit în urma tratatelor dintre Grecia, Iugoslavia şi Turcia, care i-au produs supărare şi frică.>> (4 III 1953)

 

– Dumitru Păduraru (ţăran mijlocaş, avere = 5 ha + o casă, com. Mănăstirea Doamnei): <<Veniţi să vă dau pânză neagră pentru doliu, iar mult mai bine dacă acest lucru ar fi fost cu cel puţin 20-30 de ani mai înainte: dacă murea Stalin nu mai sufeream. Eu cu plata mea aş pune pentru toţi un metru de doliu, numai să-i ia dracul pe toţi.>> (7 III 1953)

 

– Obuf Ioan (preot ortodox, chiabur, fost PNL, com. Cristeşti, în vizită la stareţa Mănăstirii Agafton, Agafia Moise): <<A mai crăpat un drac (Clement Gottwald), are Stalin pereche, bine ar fi să nu întârzie această moarte, să meargă mai repede pe la toţi, poate am scăpa de sărăcie şi de lipsurile acestea.>> (19 III 1953)

 

–  Cristofor Popovici (născut 1906, muncitor, Botoşani): <<A murit Stalin, a murit şi răul din ţara noastră. De acum înainte lucrurile se vor schimba complet şi deci fiecare meseriaş îşi va lua lucru în atelierul său şi nu vor mai lucra în colectiv ca acum unde nu se câştigă nici hrana zilnică.>>

 

– Ioan Vasiliu (născut 1921, deblocat neîncadrat, Botoşani): <<Se ştie că odată cu moartea  Tov. Stalin se va schimba situaţia externă pentru că ăsta ştia una şi bună, însă odată ce nu va mai fi vor fi alţii la conducerea URSS care vor înţelege altfel pentru că trebuie să cedeze URSS în faţa Angliei şi Americii …>> (5 III 1953)

 

– Ştefan Pintilie (com. Suha-Rău/raion Dărăbani, comenta bancuri de la radio Londra): <<Nu crede că un bun român să verse vreun pic de lacrimi.>> (8 III 1953)

 

– Dumitru Chihaia (născut 1915, agricultor, Botoşani): <<În ziua de … a spus că mulţi se prefac că le pare rău că a murit Stalin, dar foarte mulţi se bucură că a … [crăpat – n.n.], aducând insulte Tov. Stalin şi în continuare afirmă că „şi la urma urmei, ce rost are atâta panaramă cu moartea lui Stalin, el este al URSS şi nu al nostru, că ne-a dezrobit cum spun ai noştri, dar să se vadă bine dacă nu ne-a mai robit, şi adevărul este că suntem ca şi robi, muncind din zori şi până în noapte şi nu avem nici ce mânca”. >> (12 III 1953)

 

-Vasile Iacob (4 clase, fără ocupaţie, căsătorit, are 1 copil, Botoşani): <<… s-a manifestat că de ce preotul la slujbă le-a spus ca să vină şi luni la biserică ca să ţină slujbă pentru moartea lui Stalin, că doar nu o fi el nebun să meargă la biserică luni pentru ca să ia parte la slujba ce i-o face lui Stalin căci ce bine ne-a făcut în ţară la noi, decât a ştiut să ne jumule şi să dăm colectări şi că „eu am fost nevoit ca să tai vaca şi să-i dau lui carne” şi „ce bine a făcut el la noi în ţară”.>> (8 III 1953)

 

– Toader Groza (născut 1891, văduv, agricultor, avere = 7 ha + 1 casă + 2 boi, fost PNŢ, neîncadrat, sat Dorobanţi/com. Nicşeni/raion Botoşani): <<El nu vede pe nimeni să plângă decât doar „zic toţi ca mine”: „bine că a murit” şi aducând injurii la adresa Tov. Stalin că „nu a adus decât numai rău poporului acesta oropsit”.>> (7 III 1953)

 

– Paul Ghica (născut 1891, fost avocat, reformat, simpatizant PNL, neîncadrat, Botoşani): <<În Rusia, în urma morţii lui Stalin, s-au produs neînţelegeri grave între conducători şi e de presupus că aceste neînţelegeri vor grăbi deznodământul încordării actuale fie prin război, fie pe cale paşnică.>> (24 III 1953)

 

– Costache Clopotaru (născut 1890, 5 clase primare, fost funcţionar la Camera Agricolă, cântăreţ bisericesc): <<Sunt foarte supărat de moartea Tovarăşului Stalin şi nici nu-mi găsesc loc acasă. Ce zici bre omule cum de s-a dat să moară stăpânul naturii şi al milioanelor de oameni … (în ironie)>> (6 III 1953)

 

 – Moses Kornblitt (născut 1914, evreu, 4 clase liceu, neîncadrat, fost preşedinte al organizaţiei sioniste de tineret „Bethar”, Rădăuţi): <<S-a dus Stalin şi în curând vom scăpa de toţi comuniştii; acesta este începutul sfârşitului.>> (11 III 1953)

 

– Vasile Ghenici (născut 1898, cetăţean român, polon ca etnie, romano-catolic, avere = 24 arii de pământ + 1 casă, fost PNŢ, fost comerciant, zidar de profesie, văduv, fără copii, Siret): <<Hai să bem că Stalin a murit şi de acum totul se va schimba; nu se va mai face colhoz.>> (5 III 1953)

 

– Octavian Berlinschi (născut 1895, român, fost legionar, neîncadrat, 6 clase primare, com. Siret): <<Hai să bem că tatăl nostru Stalin este bolnav, în curând se va schimba vremea şi va fi mai bine.>> (5 III 1953)

 

– Gheorghe Strungăreanu (născut 1896, 3 clase liceu, neîncadrat, Rădăuţi): <<Bine că s-a dus că multă lume a murit şi a suferit după urma lui.>> (6 III 1953)

 

– Marcus Weber (născut 1895, pălărier, fost comerciant, sionist, neîncadrat, Rădăuţi): <<Eu cred că de acum va veni salvarea că lumea a scăpat de Stalin.>> (6 III 1953)

 

– Simion Natansohn (născut 1907, com. Ştefăneşti/raion Truşeşti): <<A murit Stalin şi nu mi-a lăsat mie mustaţa moştenire.>> (6 III 1953)

 

– Bujor Jigău (născut 1924, radiotehnician, căsătorit, 2 copii, Vatra Dornei): <<Uite ce podoabe îi pregătesc ăştia lui Stalin, ăştia nu au ce face. Ce are să vă ajute aceasta vouă.>>

 

– Florea Alexandru (licenţă Drept, căsătorit, zidar, Sovromexploatare, Vatra Dornei): <<… recunoaşte că Stalin este un geniu, dar nu înţelege teatrul care se joacă, el fiind omul care a distrus biserica şi la moartea sa s-au tras clopotele…>> (23 III 1953)

 

– Vigner Croitoru (evreu, 6 clase elementare, fără profesie, lucrează croitorie, com. Săveni): <<… cel târziu în 5-6 săptămâni se vor face plecări în masă, emigrarea va fi liberă; după moartea lui Stalin ordinea care se formează se clatină şi va dispare modul de trai.>>

 

– Borş Eugenia (născută 1887, casnică, 2 copii, Dorohoi): <<Stalin va muri, popoarele vor fi libere, iar eu îmi voi pune doliu la mătură.>> (5 III 1953)

 

– Franc Traian (născut 1901, fost colonel activ-rezervist, Dorohoi, a fost atenţionat de învăţătorul Grafcea că peste tot mişună spionii Securităţii): <<”Am scăpat de cel mai mare rău, acum cred că vine mântuirea”; după citirea ziarului: „veţi vedea că bandiţii ăştia au să facă arestări, dar poate va da Dumnezeu şi americanii vor profita de eveniment şi vom scăpa”.>> (6 III 1953)

 

– Napoleon Franc (fiul lui Traian Franc, fost legionar Frăţiile de Cruce, căsătorit, fără profesie, Dorohoi): <<El nu este de părere ca să moară Stalin căci, pentru răzbunarea lumii, Stalin trebuia să fie purtat în cuşcă prin întreg globul pământesc.>>

 

– Orest Trişcă (născut 1901, lăcătuş cu atelier propriu, Dorohoi): <<Spune că atât el [cât – n.n.] şi toţi meseriaşii au primit cu mare bucurie moartea lui Stalin.>> (7 III 1953)

 

– Ştefan Jauca (născut 1900, avere = 12 ha, neîncadrat, Suceava): <<S-a terminat cu măcelarul de la Moscova; Gottwald a fost otrăvit la Moscova, la fel va fi şi cu Dej; nu mai este mult [până – n.n.] când aceştia [comuniştii din RPR – n.n.] vor da socoteală de persecuţiile şi alte fărădelegi ce le-au făcut.>> (5 III 1953)

 

– Vasile Ştefănescu (născut în com. Târnanca/URSS, fost PNŢ, căsătorit, deblocat, Dorohoi): <<„Ştii că a murit Stalin, Dumnezeu să-l ierte” (ironie), după care a început să râdă.>> (6 III 1953)

 

– Micislav Glovneac (născut 1923, fost inginer chimist la Fabrica din Roman, în prezent la Cacica, de origine polonez), (6 III 1953),

 

– Ioan Tampău (născut 1908, ţăran mijlocaş, cărăuş, Vatra Dornei), (13 III 1953),

 

– Moritz Gotlieb (născut în com. Sadagura/URSS, neîncadrat,  Vatra Dornei),

 

– Haralambie Loştun (născut 1898, preot chiabur, căsătorit, are 4 copii, fost PNŢ-Maniu, fost legionar, dr.-Paris/Franţa, com. Sarul Dornei/raion Vatra Dornei): <<Stalin a fost otrăvit (ca şi Jdanov).>> (11 III 1953)

 

– Lazăr Andrei (născut 1909, Schitul Corlăţeni/com. Pojorâta/raion Câmpulung): <<A crăpat Stalin, vom scăpa de comunişti. A murit speranţa lor, e posibilă o revoluţie în Rusia şi americanii vor pune mâna pe ei, ocazie cu care va avea posibilitatea să se reîntoarcă în Basarabia.>>

 

– Mircea Costineanu (născut 1907, fost legionar, fost membru în „Sumanele Negre”, Câmpulung Moldovenesc): <<Să nu vorbeşti nimic că mulţi vor fi arestaţi; politica externă a URSS va fi agresivă după moartea lui Stalin, va ocupa ţările din Europa apuseană pentru a preîntâmpina agresiunea directă în URSS.>>

 

– Roman Eşeanu (născut 1899, preot, sat Damideni/com. Româneşti/raion Truşeşti): <<S-au făcut schimbări în toate ministerele pentru ca conducerea, autoritatea să devină tot mai puternică şi de aceea se poate să mai suferim şi 30 de ani de acum înainte.>> (23 III 1953)

 

– Gheorghe Damian (născut 1920, deblocat, neîncadrat, Botoşani): <<Noi subofiţerii deblocaţi îi aducem lui Stalin un respectuos salut şi-i zicem că bine că s-a dus că poate se va schimba situaţia noastră, a deblocaţilor.>>

 

– Herşcu Lupovici (născut 1898, evreu, comerciant, fost sionist, membru în organizaţia Klal-Sionist, com. Bucecea): <<Nu a arborat drapelul îndoliat pentru că „eu nu am pierdut nimic, ci din contră a rămas unul mai puţin”; „doliu arboraţi voi, comuniştii, dacă credeţi că aţi pierdut ceva”.>> (12 III 1953)

 

– Birman User (născut 1891, comerciant, Botoşani): <<A zis „se trag clopotele şi se fac rugăciuni în toate bisericile de toate cultele şi toate sinagogile evreieşti pentru cel mai mare ateu” şi că „acum îl vor face înger pe Stalin”.>>

 

– Arcadie Leontovici (născut 1895, pensionar, fost profesor, fost PNŢ, neîncadrat, Rădăuţi): <<Merg la biserică pentru a aprinde o lumânare pentru Stalin.>> (8 III 1953)

 

– Elemberg Izin (născut 1915, sifonar, are o fabrică de sifoane, fost sionist, Rădăuţi): <<Dictatorii vin şi dispar, dar lumea rămâne pe loc. Dacă prin moartea lui Stalin se va restabili ordinea pe lume, ca să putem trăi pe lume, atunci e mai bine că a murit.>> (6 III 1953)

 

– Ioan Deliu (născut 1902, deblocat, neîncadrat, Rădăuţi): <<Să piară tot omul ce fruntea-şi înclină, eu nu voi să pier, fruntea nu o înclin, laş nu am fost niciodată, nu am trădat pe nimeni şi nu voi trăda. Tăcere şi răbdare…>>

 

– Alexăndroaei Ioan (născut 1911, pensionar, infirm de un picior, neîncadrat, com. Todireni/raion Truşeşti): <<A afirmat că „bea de bucurie că a murit Stalin”, ameninţând la secţia MAT a Cooperativei pe secretarul Organizaţiei de bază a PMR din comună cu cuvintele: „Să-mi sărutaţi mâna şi să mă … (cu cuvinte pornografice), că aţi fost membru de Partid, ca să nu vă fac nimic de acum înainte”.>> (6 III 1953)

 

– Baftiar Murtezan (născut 1907, în Turcia, venit în România din 1920, face comerţ cu bomboane): <<La difuzor ascultând marşul funebru pentru Stalin, a început să-şi manifeste bucuria şi, întrebat de ce râde, a afirmat că de ce să plângă după unul care a umplut închisorile cu oameni, [care – n.n.] ar fi trebuit să moară mai de mult şi nu acum după ce a nenorocit atâta lume.>>

 

  – Gheorghe Vieru (născut 1908, preot, neîncadrat nici în trecut, nici în prezent,   fost PNP, com. Ştefăneşti/raion Truşeşti): <<Comenta astfel faptul că clerul a primit ordin cu acest prilej să oficieze servicii religioase: „La drept vorbind, Stalin nu a fost decât un duşman al Bisericii, nu a fost decât ateu care nu a crezut în nimic. Mă mir cum au mai dat ordin ca să-i tragem clopotele şi să-i facem parastas, pomenindu-l. […] Ateu a trăit, ateu a murit şi încă dă ordin să-l pomenim când el a trăit ca un câine.”>> (24 III 1953)

 

  – Botez Constanţa (născută 1895, absolventă 8 clase, casnică, soţul arestat, Fălticeni): <<În brutăria din [strada – n.n.] Sf. Ilie a zis: „Bine că a crăpat Stalin şi încă a mai spus să tragă şi clopotele ca să mintă lumea, cred că acum  va da drumul şi bărbatului meu.” >> (7 III 1953)[37]

 

Alte două documente ale Securităţii sunt referitoare la oamenii din zona religioasă a societăţii, dar nu numai, fiind semnalaţi muncitori, funcţionari, militari activi, intelectuali, liber profesionişti, preoţi şi teologi. Este vorba de notele nr.34/20 martie 1953 şi nr.341/7 aprilie 1953, având ca obiect „manifestări reacţionare cu ocazia încetării din viaţă a tov. Stalin”, din care redăm  următoarele semnalări:

 

– Anghel Dima (maestru la atelierele de sculptură şi pictură ale Patriarhiei de la mănăstirea Plumbuita): <<„Ar trage clopotele pentru toţi comuniştii” şi „… [Stalin – n.n.] a omorât milioane de oameni”; a mai fost semnalat o dată cu manifestări reacţionare şi în urma măsurilor luate este urmărit informativ pentru a aduna material probatoriu împotriva sa. >> (7 III 1953)

 

– Bărbulescu Niculae (revizor contabil la Ministerul Cultelor): <<A făcut comentarii negative la adresa noului guvern sovietic de faţă cu funcţionara Elisabeta Malec. >>

 

– Victor Brătulescu (profesor Institutul Teologic Bucureşti): <<Glumea, zicând că „Scânteia” a scris că Alexei i-a făcut „te-deum [Te-Deum = slujbă de mulţumire lui Dumnezeu – n.n.] şi nu „parastas” (corect) lui Stalin; este a treia semnalare, fiind urmărit în cadrul obiectivului Institutul Teologic Bucureşti. >>

 

– Gheţu Cristina: <<A spus în glumă: „Ştii că acum se întâlnesc cei patru mari: Marx, Engels, Lenin şi Stalin.”; are manifestări repetate, se va urmări în dosar de verificare. >>

 

– Aurora Presura (dactilografă la Institutul Teologic Bucureşti): <<Era indignată că Biserica Ortodoxă Română face jocul ateilor, trăgând clopotele pentru Stalin, un „ateu încarnat”. >>

 

– Gheorghe Răducanu (îngrijitor): <<A comentat evenimentul astfel: „vestea cea bună.” >>

 

– Vitmichi Costică (fost însoţitor al Patriarhului, ofiţer Ministerul Securităţii Statului): <<Face vizite dese la Patriarhie. Nu ştim dacă vine în mod oficial sau din proprie iniţiativă la Patriarhie. De faţă cu Grosu Nicolae, secretar al patriarhului Justinian, şi călugării Nicanor Motorga şi Mitrofan Ifrim a făcut o glumă despre o şedinţă agitată, o ceartă între Marx, Engels, Lenin şi Stalin; este semnalat la Direcţia Cadre, sursa = serioasă. >> (11 III 1953)

 

– Narcis Lucian (arhimandrit): <<A arătat bucurie la aflarea veştii; este suspect, fiind urmărit în acţiune informativă, are dosar pentru legături cu legionarii Alexandru Ciurea, Grigore Cristescu, Emilian Vasilescu. >> (5 III 1953)

 

– Uncu Anton (diacon): <<A spus că a auzit la radio Paris că: „Tito a ocupat Albania.”; de faţă erau Alexandru Munteanu, secretar al Institutului Teologic Ortodox Bucureşti şi diaconul Iacobeanu de la Patriarhie, care l-au contrazis. >>  (9-10 III 1953)

 

– Bulacu Mihail (preot Biserica „Mihai Vodă” din Bucureşti): <<A prezis prăbuşirea comunismului; este urmărit ca suspect. >> (5 III 1953)

 

– Ihatzu Kalevy (student finlandez la Institutul Teologic Bucureşti): <<A făcut afirmaţii batjocoritoare despre cele trei minute de reculegere planificate pentru 9 martie şi a zis că moartea lui Stalin „îl lasă indiferent”; este urmărit în dosar de acţiune informativă.>> (6 III 1953)

 

– Nae Popescu: <<A zis către fostul mitropolit Tit Simedrea: „Ce-mi pasă, când fiul meu a murit” şi că se miră că Patriarhul Justinian „s-a pretat la asemenea meschinării”(crede că n-a fost întrebat); a mai povestit că mama lui Stalin, care a murit în 1937, dăduse 10.000 de ruble unei biserici, dar Stalin nu a vrut asta (a declarat că e bigotă); este urmărit ca suspect în dosar problemă.>> (7 III 1953)

 

– Miliologlu Gheorghe (Cooperativa Încălţămintei „Ciocanul” Bucureşti): <<I-a zis informatorului: „De i-am vedea odată daţi jos şi pe ăştilanţi, aşa cum au fost daţi Luca, Pauker şi Teohari.”>> (4 III 1953)

 

– Pap Eugen (inginer): <<În vizită la prietenul său, Stefanovici Mircea, citind comunicatul medical din ziarul „Scânteia” despre starea lui Stalin, a zis – că-i doreşte lui Stalin doar să respire întotdeauna aşa.>>

 

– Dumitru Rădulescu (funcţionar la Direcţia Generală de Statistică): <<A zis că acum există mari discuţii la Moscova şi se va ajunge la lichidarea comunismului (7 III 1953); a comentat informaţiile transmise de radio Paris (8 III 1953); a spus „ a mai murit un … [comunist – n.n.], anume … [Clement Gottwald].”>> (15 III 1953)

 

– Traian Popescu (profesor la Şcoala Elementară Nr.4 din Iaşi): <<A zis că „este sigur că Stalin va muri şi odată cu el se va prăbuşi sistemul comunist.”; este sub supraveghere informativă.>>

 

– Pascu Gheorghe (administrator al depozitului de vinuri al Mitropoliei de la Mănăstirea Sf. Ion – din Suceava): <<S-a declarat fericit şi că ar fi şi mai bucuros dacă ar muri şi … [Dej – n.n.] ; se adună probe.>>

 

– Ardai Aladar (episcop reformat de Oradea): <<A spus: „faptul că şi Biserica ia parte la pregătirea înmormântării lui Stalin este propagandă sau arată o schimbare fundamentală în politica Uniunii Sovietice şi Partidului Comunist.”; este urmărit în acţiune informativă.>>

 

– Kovaci Ludovic (profesor unitarian de teologie din Cluj): <<A zis că „moartea lui Stalin este salvarea popoarelor subjugate de comunişti” şi „o mare bucurie pentru toţi oamenii care au fost exploataţi şi torturaţi de comunişti, în special pentru personalul clerical întrucât … [Stalin – n.n.] a fost cel mai mare duşman al Bisericii”; este urmărit informativ în obiectivul Institutului Teologic Protestant din Cluj.>> (7 III 1953)

 

– Simen Danila (locţiitor episcopal unitarian): <<A zis că „moartea lui Stalin este pierderea comunismului şi venirea la putere a lui Eisenhower.”>> (7 III 1953)

 

– Lorentz Mihai (teolog reformat din Cluj): <<A spus ceva asemănător.>> (7 III 1953)

 

– Bodo Iosif (teolog reformat din Cluj): <<A zis că „moartea lui Stalin reprezintă un pas spre libertatea teologilor (ce au suferit din 1944 până acum).”>>

 

– Szabo Pall (preot reformat din com. Borş/raionul Oradea): <<A spus că Stalin „trebuia să moară mai devreme, înainte de a ne subjuga, dar bine că a murit şi acum” şi a adăugat „călăii lui Rakosi şi alţii n-o s-o ducă mai departe.”>> (7 III 1953)

 

– Sadac Hagi Baca (profesor la seminarul musulman din Medgidia): <<A afirmat că „suntem în ajunul săptămânii de eliberare de sub jugul comuniştilor.”>> (14 III 1953)

 

– Wegh Mihai (teolog unitarian din Cluj): <<A zis că Stalin „a murit fiindcă a fost blestemat de toţi oamenii”; este urmărit informativ.>> (7 III 1953)

 

– Benedek Alexandru (teolog unitarian din Cluj): <<A spus că „ar fi bine să se termine şi cu lozinca <<Proletari din toate ţările uniţi-vă!>>”; este urmărit informativ.>> (7 III 1953)

 

– Lako Menihart (preot romano-catolic din Miercurea Nirajului/Ciuc): <<A susţinut următoarele: „comunismul nu se va putea menţine întrucât între [persoanele din – n.n.] conducerea URSS sunt neînţelegeri”; este ţinut sub supraveghere.>>

 

-Nicolae Bănăţeanu (preot ortodox din Câmpulung Muscel, fost deputat PNL-Brătianu): <<A comentat astfel: „A murit Antichrist şi guvernul sovietic a pus poporul să se roage în bisericile lui Dumnezeu tocmai pentru acela care a negat existenţa Dumnezeirii”; în prezent se adună materiale pentru încadrarea în ordinul nr.490 şi arestarea susnumitului.>>

 

– Haris Dumitru (iehovist): <<A afirmat că guvernul va avea de acum altă orientare şi va urmări să fie în pace cu toate popoarele; are dosar de acţiune informativă.>> (6 III 1953)

 

– Iuhasz Gavril-Corneliu (călugăr romano-catolic): <<A zis că „Stalin a murit în urma unei discuţii la Kremlin” şi că „Acum sunt mari speranţe să spargă buba care coace de mult”; este urmărit în acţiune informativă.>>

 

– Francisc Wander-Junkeit (preot catolic la Capela Franceză „Sf. Vincenţiu de Paul”, cetăţean belgian): <<A afirmat că „moartea lui Stalin este un dar al Providenţei, în urma căruia se va face lumină” (adică se va schimba situaţia internaţională) şi că „este ocazia ca poporul din Rusia să se revolte”; este urmărit în dosar de acţiune informativă.>>

 

În finalul primei note se precizează, sub rubrica „Observaţiuni”, că: „17 din elementele semnalate în cuprinsul notei prezente au mai fost semnalaţi de agentura noastră informativă pentru manifestări duşmănoase.”[38]

 

Analizând contrastul total dintre declaraţiile şi manifestările publice oficiale (inclusiv religioase) din RPR, caracterizate de idolatrizarea absolută a „Tătucului Stalin”, şi adevăratele sentimente sincere de bucurie şi speranţă ale cvasi-majorităţii populaţiei ţării, aşa cum sunt acestea reflectate în mărturiile de istorie orală şi în documentele Securităţii, Miliţiei şi Armatei, putem conchide că se dovedeşte clar, dacă mai era nevoie, caracterul totalitar, absolut impopular al regimului comunist din România, precum şi lipsa de caracter, oportunismul şi laşitatea multor oameni consideraţi atunci, ca şi acum, elita societăţii.

 

De altfel, stalinismul a rămas efigia permanentă, dar nemărturisită a comunismului românesc, atât în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cât şi în a lui Nicolae Ceauşescu, chiar dacă aceşti discipoli ai maleficului Stalin au mimat de mai multe ori retuşarea sistemului pentru a evita colapsul.

 

Cultul personalităţii lui Stalin, construit aproape exclusiv pe minciună (el însuşi şi-a falsificat întreaga biografie, începând cu data naşterii, 6 decembrie 1878)[39] şi ajuns la apogeu în momentul morţii acestuia, a continuat până la 25 februarie 1956, când, la Congresul al XX-lea al PCUS de la Moscova, Nikita Sergheievici Hruşciov a prezentat raportul secret intitulat Despre cultul personalităţii şi consecinţele lui, declanşând o campanie oficială împotriva cultului lui Stalin în toată lumea comunistă, inclusiv în RPR, unde în decursul anilor cei doi dictatori comunişti români au introdus tot felul de surogate şi paleative „destalinizatoare” şi/sau „antisovietice”, sub paravanul cărora şi-au impus regimul personal şi au substituit cultul personalităţii lui Stalin cu propriul cult al personalităţii.

 

Romanians Reactions and Attitudes at the Stalin’s Death

 

(Summary)

 

It is a survey of the small Romanian bibliography of the subject at which the author add some unpublished documents from the Securitate Archives and his considerations about them, as well as about the officially statements of the times.

 

The conclusion is offered by the underlining of the absolutely contrast between the communist regime propaganda, inclusively in her religious aspects, and the truly feelings and wishes of the simples citizens, what prove the great unpopularity of the „people’s Father” and of stalinist system in Romania and the radical cleavage between Nomenklatura (even the Orthodox Church hierarchy) and the majority of the nation, mirrored also in the metamorphosis of the cult of the leader during all the communist age.

 

[1] A se vedea în acest sens prezentarea sintetică a evenimentelor în pp.655-667 din capitolul 25 – intitulat Moarte naturală sau crimă ? – al volumului Stalin, scris de Eduard Radzynski şi publicat în limba română la Editura Aquila ’93 în 1996, precum şi epilogul volumului lui Leonard Gandlin, Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, pp.437-442.

 

[2] „Aşteptam toţi să se întâmple…” Reacţii la ştirea morţii lui Stalin, în Romulus Rusan (editor), Analele Sighet, vol.7, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp.66-75.

 

[3] Reacţii în armata română la moartea lui I. V. Stalin, în Ibidem, pp.76-82.

 

[4] Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în Ibidem, pp.60-65.

 

[5] vezi Addenda III din volumul Stalin cenzurat / necenzurat, Bucureşti, Editura „Ion Cristoiu”, 1999, pp.291-329.

 

[6] Aşa ne-nvaţă Stalin, în „Scânteia”, nr.2602, 8 martie 1953, p.2, apud. Silvia Angelescu, „Aşteptam…, p.72.

 

[7] Pentru Stalin, în „Scânteia”, nr.2603, 9 martie 1953, p.2, apud. Silvia Angelescu, „Aşteptam…, p.72.

 

[8] vezi Silvia Angelescu, „Aşteptam…, p.71 şi 72.

 

[9] vezi Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p.105.

 

[10] Ibidem, p.104.

 

[11] Ibidem.

 

[12] vezi Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat / necenzurat, pp.291-297 (documentele XVI, XVII şi XVIII).

 

[13] Ibidem, pp.295-297 (pasaje din documentul XVIII).

 

[14] Pentru detalii vezi „Scânteia”, nr.2604, 10 martie 1953; Silvia Angelescu, „Aşteptam toţi …, pp.73-74; Gabriel Catalan, Martie 1953…, p.63.

 

[15] vezi Eduard Radzynski, Stalin, p.668.

 

[16] vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul CC al PCR. Cancelarie, dosarul 22/1953, f.28 apud. Gheorghe Buzatu,Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat / necenzurat, p.313 (documentul XXVII); Gabriel Catalan, Martie 1953…, p.63-64.

 

[17] vezi „Telegraful român”, nr.11-12/15 martie 1953, p.1.

 

[18] „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.136-137.

 

[19] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.133-138 şi „Telegraful român”, nr.11-12/15 martie 1953, p.1.

 

[20] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, pp.138-143 passim şi Gabriel Catalan, Martie 1953…, p.62-63.

 

[21] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.368.

 

[22] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.369.

 

[23] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.371.

 

[24] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.365 şi Gabriel Catalan, Martie 1953…, p.64.

 

[25] vezi „Biserica Ortodoxă Română”, nr.5-6 (mai-iunie)/1953 şi „Ortodoxia”, nr.2 (aprilie-iunie)/1953.

 

[26] „Studii teologice”, nr.3-4/1953, p.3.

 

[27] „Biserica Ortodoxă Română”, nr.2-3 (februarie-martie)/1953, p.148 şi 153.

 

[28] vezi Roadele adevăratei libertăţi, în „Ortodoxia”, nr.1 (ianuarie-martie)/1953, pp.5-7 şi 24-26 passim.

 

[29] vezi Silvia Angelescu, „Aşteptam…

 

[30] vezi Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat / necenzurat.

 

[31] Silvia Angelescu, „Aşteptam…, p.69-70.

 

[32] vezi Micaela Ghiţescu, Inculcarea cultului personalităţii lui Stalin printre tineri, în Romulus Rusan (editor), Analele Sighet, vol. 7, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.59.

 

[33] vezi Silvia Angelescu, „Aşteptam…, p.72-73.

 

[34] Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Bahice şi Politice, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p.39.

 

[35] vezi Mircea Chiriţoiu, Reacţii …, pp.79-82; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat / necenzurat, pp.298-312, 314-316, 319-329.

 

[36] vezi Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat / necenzurat, pp.319-329 (documentul XXXIII); Mircea Chiriţoiu, Reacţii…, pp.79-81.

 

[37] Arhiva SRI, Fond „D”, dosar 4100, ff.72-94 passim.

 

[38] Arhiva SRI, Fond „D”, dosar 2488, ff.356-368 passim.

 

[39] vezi Armand Goşu, Cultul personalităţii – un aspect al cazului Stalin, în Romulus Rusan, Analele Sighet, vol. 7, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.52-54.

 

Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin

///////////////////////////////////////////

 

Incalcite sunt gandirile Kyrilo-Putin-iste…

Mitropolia Moldovei este condusă de un colonel sovietic cu acte în regulă ÎPS Vladimir cu numele de mirean Nikolae Kantarean,medaliat de Tarul de la Moscova…Basarabia si „teritoriul canonic rusesc” sau „conflictul” mitropoliilor

 

Sercau, Irina Dercaci.

Sfera Politicii; Bucharest Vol. 24, Iss. 1,  (Jan-Mar 2016): 77-84,91.

PDF

Download PDF

The paradox of the coexistence of two canonical Metropolitan Churches in Bessarabia (Moldovan Metropolitan Church – subordinated to the Moscow Patriarchate and Metropolitan Church of Bessarabia – under the canonical jurisdiction of the Romanian Patriarchate) is assumed as a phenomenon related to the political area. Therefore, it is interesting to understand to what extent the church as an institution is influenced by the politics in Bessarabia, and to what extent the theological discourse is affected by the ideology, as well as whether the church in Bessarabia is or may become involved in the legitimising of the authority, as it occures in Russia, where the church has an important rol beside the power. Based on the analysis of official discourses of representatives of the involved institutions and other relevant documents stating the cultural and religious elites opinion, the study aims to analyse and interpret the legitimizing formulas and the impact of this split on the church and on the elite.

 

 

 

Moldovan Metropolitan Church; Metropolitan Church of Bessarabia; Moscow Patriarchate; Romanian Patriarchate; legitimacy; cultural elite; religious elite

 

De cele mai multe ori pozitiile BisericilorOrtodoxe sunt asocíate statelor pe care le reprezintä si reflecté realitätile politice. în Basarabia s-a manifestât influenta a douä entitäti nationale distincte-prin bisericile ortodoxe nationale ale acestora. Suprapunerea politicilor bisericilor peste interesele nationale este greu de contestât. Interesant este însä modul în care sunt suprapuse structure ecleziale ale celor douä Patriarhii (Patriarhia Rusâ si Patriarhia Românâ) în República Moldova, formula de coabitare a acestor douä mitropolii, a clerului etc. în Basarabia, regiune în care existé doué mitropolii canonice subordonate unor patriarhii ce reprezintä etnii distincte, semiótica geopoliticä este deosebit de complexé. Pentru întelegerea realitâtilor acestui context, este important de stabilit ce anume legitimeazä sau determiné identificarea cu una din cele doué mitropolii – ambele având aceeasi apartenenté religioasé – si dacá asocierea se produce în functie de optiunile politice sau de traditie (si ea modelaté de politic). Datorité valorilor culturale, apartenentei si, respectiv, ritualurilor religioase comune, corespondentele si mai ales solidaritétile se manifesté însé în mod distinct. „Conflictul” dintre cele doué mitropolii are o dimensiune istoricé, a cunoscut variate configuratii, în functie de contextele concrete politice, respectiv administrative.

 

Biserica ortodoxa româna devine autocefalä din 1885, desi si pânâ atunci a avut parte de o anumitä autocefalie fatä de Patriarhia Ecumenicä de Constantinopol. Dupä Unirea din 1918 si transformärile administrative ce i-au succédât, se produc o serie de modificâri si în ceea ce priveste organizarea administrativ-teritorialä a Bisericii Ortodoxe Române: Patriarhia Românâ a fost înfiintaté în 1925, având sub jurisdictia sa si Biserica Ortodoxä din Basarabia. Astfel, dupä perioada de apartenentä la Imperiul Tarist – 1812-1918 – în Basarabia s-a restabilit legétura canonicé cu Biserica Ortodoxä Românâ, iarîn 1928, pentru cä elita clericalé din Basarabia s-a opus solicitärii ca Biserica din Basarabia sä reintre sub ascultarea canonicé a Mitropoliei Moldovei, Arhiepiscopia Chisinäului a fost ridicaté la rangul de Mitropolie. Dupé mutatiile care s-au produs în întreaga regiune în perioada sovieticä (odaté cu secularizarea care a atins tóate produsele si manifestärile culturale), Mitropolia Basarabiei a fost desfiintatä. Respectiv, în perioada sovieticé biserica de la Chisinéu îsi pierde statutul de Mitropolie, redevine arhiepiscopie (subordonatä Patriarhiei Ruse), iar actiunile întreprinse împotriva bisericilor din întreg spatiu sovietic au fost deosebit de aspre în aceasté regiune. Mai târziu, odatä cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, în Basarabia au fost exprimate si vehiculate discursuri ce vizau desprinderea canonicé de Patriarhia Moscovei.

 

în 1992, Mitropolia Basarabiei, subordonatä Patriarhiei Române va fi reactivatä, dar autoritätile din República Moldova au refuzat mult timp recunoasterea oficialé a acesteia întrucât sustineau si recunosteau doar legitimitatea Mitropoliei Moldovei (care a fost înfiintaté tot în 1992, prin ridicarea arhiepiscopului de Chisinéu la rangul de mitropolit), subordonate Patriarhiei Moscovei. Dupé ce, în 2000, a fost reclamatä încélcarea dreptului la libértate religioasä de cätre autoritätile din República Moldova, în 2001 Curtea Europeanä a Drepturilor Omului a hotärät cä prin nerecunoasterea Mitropoliei Basarabiei autoritätile din República Moldova încalcä Conventia Europeanä a Drepturilor Omului1. Abia dupä pronuntarea Curtii, autoritätile din República Moldova au recunoscut Mitropolia Basarabiei în 2002; problema nu a fost solutionatä însé, întrucât persisté încé problema „capitalului material” al Mitropoliei Basarabiei.

 

în ceea ce priveste dimensiunea teologicé a acestui conflict – ea lipseste. Dincolo de abuzurile pe care le-a suportat Mitropolia Basarabiei din partea guvernului Republicii Moldova, temeiul refuzului repetat de cätre institutiile de drept din República Moldova de a recunoaste Mitropolia din Basarabia a fost greu démontât, întrucât credinciosilor care apartineau Mitropoliei Basarabie nu li s-a încélcat dreptul la a-si practica religia: acestia au avut alternativa de a practica religia în cadrul Mitropoliei Moldovei.

 

Problema „teritoriului canonic”

 

Apropierea pâné la unificare a puterii de bisericé – deziderat asociat modeIului bizantin – a continuât de-a lungultimpului, cunoscând – în functie de evolutia politicé a Rusiei – variate formule de coabitare a statului eu biserica – furnizor de legitimitate. Autoritatea bisericii a sporitîn timp, odaté cu o relativä independentä pe care o cunoaste, iarîn 1448, Biserica Ortodoxä Rusé se declaré autocefalä, iese de sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, si în 1589 este ridicaté la rangul de Patriarhie. Datorité contextului politic (inclusiv din cauza cuceririi Constantinopolului de cätre turci), Rusia începe sé aspire la o pozitie cât mai puternicä, importantä în plan international, fiind vehiculatä formula unei succesiuni: Rusia este väzutä astfei ca „a treia Romä”, titlu a cärui legitimitate a fost frecvent contestatä, dar pe care puterea l-a folosit frecvent pentru a fundamenta ideologii impérialiste.

 

Periodic, în diverse contexte, acest titlu este actualizat, iar veleitäfile impérialiste ale Rusiei – „continuatoare a Imperiului Bizantin” se fac mai puternic resimfite în multe regiuni/teritorii din Estul Europei.

 

Pentru Basarabia, inclusiv dupä desträmarea Uniunii Sovietice, Rusia lanseazä formule ce trädeazä aspirafiile impérialiste, desemnând prin „teritoriu canonic rus” spafii care s-au aflat, în anumite contexte istorice (în perioada sovieticä – de exemplu) sub influentä ruseascä. Astfel, Biserica Ortoodoxä Rusä (care se defineste chiar prin statut ca fiind „multinational”) revendicä apartenenfa la „teritoriul canonic rus” a bisericii ortodoxe din Basarabia, unde coabiteazä cele douä mitropoii. Expresiile „teritoriu canonic rus” sau „teritoriu canonic al Patriarhiei Moscovei” sunt folosite inclusivîn contexte oficíale, în medii academice. în prezentarea primului numär al Enciclopediei pravoslavnice – Pravoslavnaia Entziclopedia – Patriarhul Alexei al ll-lea invocä aceste formule, explicând rolul institufiei bisericii în evolufia istoricä a Rusiei: „Peste tot în lume, inclusiv pe teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei, este in crestere procesul de secularizare în viafa societätii. (…) Biserica este un depozit unie al memoriei istorice si culturale. (…) Amintirea despre marii oameni ai Rusiei este pästratä prin slujba bisericeascä, icoane, sfintele moaste, cérfile bisericesti. Tóate acestea au o mare importantä pentru pästrarea memoriei istorice a poporului, si deci si pentru consolidarea societätii. Biserica ortodoxä (…) va contribuí la consolidarea societätii si la depésirea contradicfiilor”2.

 

Imposibilitatea suprapunerii granifelor nationale peste cele ale teritoriilor aflate sub jurisdiefia Patriarhiei Moscovei solicité reiterarea discursului legitimator. întrucât Patriarhia Moscovei are în subordonare canonicé si biserici ale altor popoare, iar titlul oficial al Bisericii ortodoxe ruse confine conotarea etnicé, în discursul prezentat cu ocazia deschiderii celei de-a treia Adunâri a Lumii Ruse3 patriarhul Kiril formuleazé argumente si susfine legitimitatea acestei formule. Vorbind despre popoarele care „au preluat tradifia spiritualä si culturalä rusä ca bazä a identitäfii nafionale sau cel pufin ca parte importantä a acesteia”4, patriarhul spune cä acesta este motivul pentru care consideré cä si Moldova „face parte din lumea rusä.”5 în acelasi context Patriarhul a déclarât cä Biserica Ortodoxä rusä este „cea mai multi-nafionalä comunitate ortodoxä din lume”, si a réitérât dezideratul (interpretabil) de a extinde caracterul säu multinafional. „Biserica se numeste Rusä nu datoritä criteriului etnic. Aceastä denumire aratä cä Biserica Ortodoxa Rusa îndeplineste o misiune de pästorie printre popoarele ce au preluat tradifia spiritualä si culturalä rusä ca bazä pentru identitatea lor nafionala, ori, cel pufin, ca pe o parte esenfialä a acesteia. latä de ce în acest sens noi consideräm cä si Moldova face parte din aceastä Lume Rusä. în acelasi timp Biserica Rusä este comunitatea ortodoxa cea mai plurinafionala din lume si tinde sä îsi dezvolte caracterul säu multinafional”6.

 

Discursul legitimator confine apelul la memoria istoricä comunä, la puterea tradifiei ruse, iar una dintre formúlele ce trädeazä vocafia imperialistä a structurilor ecleziale ruse este cea prin care se sugereazä includerea Moldovei, aläturi de Ukraina si Bielorusia în ceea ce partriarhul Kiril numeste „teritoriu istoric rus”7: „(…) în final, cea de-a treia temelie a Lumii ruse este memoria istoricä comuna si viziunile comune asupra dezvoltärii societätii. (…) Popoarele noastre au constiinta puternicä a continuitätii traditiei de stat si sociale, începând din timpurile Rusiei Kievene si pänä la actualele state Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, dar si la alte täri aflate pe teritoriul istoric al Rusiei”8.

 

Patriarhia Româna si Patriarhia Moscovei – diferend canonic

 

Pozitiile adóptate de cele douä patriarhii în ceea ce priveste structura Bisericii ortodoxe din Moldova reflecté politicile asúmate si la nivelul celor douä state, înfiintarea si reactivarea celor douä mitropolii au fost precédate de tensiuni între cele douä patriarhii. Teoctist, Patriarhul României, i-a trimisé o scrisoare lui Alexei al ll-lea, Patriarhul Moscovei, la 2 aprilie 1992, în care îi solicita sä discute si sä rezolve problema legatä de Biserica din Moldova. De asemenea, Patriarhia Româna a émis un comunicat, în care era expus explicit faptul cä „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodatä desfiintarea Mitropoliei Basarabiei”, precum si nevoia refacerii „unitätii administrative bisericesti dintre fratii români ortodocsi de o parte si de alta a Prutului”. Abia în octombrie 1992, Alexei al ll-lea, Patriarhul Moscovei, i-a trimis räspunsul la scrisoare adresatä de Teoctist, Patriarhul României, în care erau invócate argumente pentru dreptul de jurisdictie a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii Ortodoxe din Basa rabia. în ceea ce priveste reactivarea mitropoliei Basarabiei, Patriarhia Moscovei a contestât legitimitatea acesteia, catalogând acest act ca imixtiune în treburile interne ale bisericii din Basarabia, aflaté sub jurisdictia Patriarhiei Moscovei si invocând încélcarea de cätre Patriarhia Româné a unor canoane bisericesti, si potentiale riscuri pentru relatiile dintre cele douä patriarhii si natiuni.

 

Adaptându-se noilor realitäti politice, în octombrie 1992, Sfântului Sinod al Patriarhiei Ruse a émis un decret prin care Biserica Ortodoxä din Moldova primeste un nou statut: este declaratä independentä fatä de Patriarhia Moscovei în ceea ce priveste activitatea administrativä, economicé si instructivä, rémânând însé subordonatä canonic acestei Patriarhii. Tomosul patriarhului Alexei al ll-lea în care era întérit statutul autonomiei Bisericii din Moldova a fost émis în decembrie 1994. Relativa independentä a Mitropoliei Moldovei fatä de Patriarhia Moscovei este anuntatä si în statut: „Biserica Ortodoxä din Moldova, fiind subordonatä canonic Patriarhiei Moscovei, este independentä în problemele bisericesti-administrative, economice, educative, civile. In activitatea sa ea se cäläuzeste de nórmele si trad iti i le bisericesti locale, de prezentul Statut, precum si de învétâturile si canoanele Bisericii Ortodoxe Mondiale.”9

 

Ulterior au avut loc mai multe întrevederi între reprezentantii celor doué patriarhii pentru a discuta problema jurisdictiei Mitropoliei Basarabiei, respectiv pentru solutionarea diferendului canonic.

 

La nivel local elita clericalé nu exclude o unificare a bisericii. în articolul interviú din 29.08.2013, O convorbire cu Mitropolitul Vladimir al Moldovei în ajunul vizitei Patriarhului Kiril, de la Radio Europa Liberé, referindu-se la o posibilé unificare a bisericii ortodoxe din Basarabia, respectiv la unirea celor doué mitropolii – Mitropolia Basarabie si Mitropolia Moldovei -, Mitropolitul Vladimir declara: „Eu cred cä, pe viitor, este posibil sä se uneascä, dar aici trebuie sä fie únele cedäri. Ca sä fie aceste cedäri, este necesar sä fie implicati si patriarhii. în cazul de fatä, Patriarhul Daniel si Patriarhul Kiril, ca dânsii, la rangul cel mai înalt, fiind sustinuti de Sinodul Ortodoxe Ruse, Patriarhul Daniel – de Sinodul Bisericii Române, atunci dânsii pot sä revinä la un numitor común.”10 La nivelul structurilor ecleziale din Moldova este asumat faptul cä existenta celor douä mitropolii, dar si posibila unificare a acestora depinde doar de politic.11

 

Despre globalizare si identitate la Est

 

Patriarhia rusä nu a dezavuat apropierea de politic: în cadrul unei întâlniri care a avut locîn august 2010 dintre Patriarhul Moscovei eu reprezentantii Mitropoliei Moldovei, acesta si-a exprimât deschis dorinta ca „orientarea politicé a Moldovei sä contribuie la pästrarea Unitätii Sfintei Rusii”12. Si în discursul prezentat cu ocazia deschiderii celei de-a treia Adunäri a Lumii Ruse13 patriarhul Kiril invoca riscurile la care expune fenomenul globalizärii, provoeärile la adresa conceptului de identitate cultural-nationalä. lar Lumea Rusä, spune Patriarhul – confirmând astfel dimensiunea politicé a discursului eclesiastic si reiterând preocuparea pentru raportul de putere, pentru pozitia geopoliticé – îsi poate asigura „rolul de jucétor important pe arena mondialä”14. „Astäzi globalizarea, într-adevér, cum se obisnuieste sä se spunä acum, prezintä provoeäri, mai ales pentru conceptele de identitate national-culturalé. (…) Poate oare Lumea Rusa sé îsi asigure un rol de jucétor important pe arena mondiala, astäzi dar si în viitor? Sunt sigur cä poate. Predecesorii nostri sunt cei de la care putem lúa exemplu”15.

 

Argumentánd rolul societétii civile si al elitelor statelor independente de pe „teritoriul istoric rus”, Patriarhul a vorbit despre „etica relatiilor dintre elite”’16; el a solicitât eliminarea raporturilor de putere, eliminarea oricérui paternalism si a oricäror tentative de a juca rolul, „fratelui mai mare”: „Nu mai putin importantä este pozitia elitelor din noile state independente, create în spatiul Rusiei istorice. Anume elitele sunt cele care exercitä o influentä semnificativä asupra societäti si o orienteazä într-o directie sau alta. De aceea este important sä se stabileascä un sistem de relatii strânse între elitele Lumii Ruse. în legäturä cu aceasta un rol cheie îi revine eticii în relatiile dintre elite. Este necesar sä se ajungä la o astfei de tonalitate în relatii, care ar permite manifestarea respectului reciproc, si s-ar exclude orice paternalism, orice încercare de a-si asuma rolul de «frate mai mare»(…).”17

 

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei si recunoasterea „Mitropoliei ruse”. Arguméntele si contraargumente

 

în noiembrie 2007 Patriarhia Romänä a publicat pe site-ul patriarhiei un document – Reactivarea episcopiilor Mitropoliei Basarabiei – un act juridic si o reparatie moralä, în care este comunicat faptul câ Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sedinta sa de lucru din 22 octombrie 2007, ia act, „eu binecuvântare, de hotérârea Mitropoliei Autonome a Basarabiei referitoare la reactivarea eparhiilor sale sufragane (Arhiepiscopia Chisinâului, Episcopia de Bälti, Episcopia Basarabiei de Sud si Episcopia Ortodoxä a Dubäsarilor si a toatä Transnistria)”. în contextul argumentärii legitimitätii reactivärii acestor episcopii, respectiv a apartenentei acestora la Mitropolia Basarabiei, este explicatä si atitudinea fatä de coexistenta a douä mitropolii: specificänd faptul cä Patriarhia Romänä nu neagä „dreptul la existentä a Mitropoliei ruse a ChisinäuIui «si a întregii Moldove» ca eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru câ Patriarhia Romänä respecté dorinta credinciosilor ortodocsi de a apartine în mod liber fie de Patriarhia Romänä, fie de Patriarhia Moscovei.”18 Pozitia expusé în acest document este de asemenea explicatä prin noul context istoric, statutul de stat independent al Republicii Moldova: „Coexistenta celor doué Mitropolii ortodoxe în República Moldova se explicä astäzi prin faptul câ acest teritoriu nu mai este parte componentä nici a statului román, nici a statului rus, ci este un stat nou, independent”.19

 

Conform Statutului (pentru organizarea si functionarea Mitropoliei Basarabiei) înregistrat în iulie 2002, Mitropolia Basarabiei este o „o Biserica Crestina Ortodoxa autonomä localä din cadrul Patriarhiei Române”, „este succesoare spirituala, canónica, istorica a Mitropoliei Basarabiei, care a functionat pana în anuí 1944 inclusiv”, si care „activeazä pe teritoriul Republicii Moldova”. Tot în statut este specificat „rangul de Exarhat al Plaiurilor” al acestei Mitropolii. Astfel, pe lângé comunitétile locale, la Mitropolia Basarabiei „pot adera, în égalé mäsurä, sub raport canonic, si comunitäti din diaspora”. Reactivarea eparhiilor a stârnit însé diferite reactii.

 

în ceea ce priveste comunicatul émis de Departamentul pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei privind arguméntele reprezentantilor Bisericii Ortodoxe Române ce justificé decizia de a stabili eparhii ale Mitropoliei Basarabiei20, acesta confine o serie de contraargumente: únele de ordin teologic, áltele – politic. De exemplu, la argumentul formulât de Biserica Ortodoxa romänä care invocä Canonul 34 Apostolic conform cäruia Biserica trebuie sä aibä episcop (conducätor) din poporul säu, reprezentanfii patriarhiei Moscovei vin cu un ait citât din cärfile sfinte: în Hristos „nu e nici elin, nici iudeu (Col. 3.11), iar principiul formärii Bisericilor dupä criteriul etnic nu a fost acceptât de întreaga ortodoxie: „Este cunoscut de tofi cä principiul de formare a Bisericilor dupä criteriul etnic nu a fost niciodatä aprobat de întregimea Ortodoxiei, pentru ca nu corespunde spiritului crestinismului Ínsusi. Doarîntru Hristos „nu e nici elin, nici iudeu”(Col.3.11)21.

 

Acestui argument îi urmeazä imédiat unul pur politic, pâstrând confuzia si distincfia incorectä român/moldovean: La formula cä majoritatea ortodocsilor sunt români, respectiv ar trebui sä se afle sub jurisdicfia Patriarhiei Române, reprezentanfii Patriarhiei Moscovei invocä rezultatele referendumului care a avut loc în 2004 în República Moldova, conform cäruia doar 2,2% din populafia acestui stat se declaré români: „Ortodocsi sunt însé si moldovenii, rus i i, ucrainenii, gégéuzii si bulgarii, care împreuné alcétuiesc peste 96% din populafie”22 . Alte arguméntele, care fin de interpretarea realitäfilor istorice, sunt însofite de cítate, insuficient contextualizate, despre lipsa constiinfei nafionale în Basarabia, cum ar fi declarafia lui Onisifor Ghibu (intelectual román), care constata în 1926 cä în Basarabia „ideea nafionalä – panromâneascé” „era inexistenté în tóate straturile populafiei: färänime, preofime, boierime…”. în presa culturalä contemporané însä, elitele din Basarabia sancfioneazä, denunfä valenfele impérialiste ale Bisericii Ortodoxe Ruse, apropierea puternicä de politic: „Cä biserica rusé este în esenfa ei expansionistä o dovedeste chiar titulatura care si-a asumat-o filíala ei din aceastä zonä pruto-nistreanä, «botezându-se», nici mai mult, nici mai pufin, «Mitropolie a Chisinäului si a întregii Moldove»”23. Instrumentalizarea bisericii, subordonarea acesteia de cätre pute re, de cätre stat este taxatä deopotrivé: Biserica Ortodoxé din Rusia ,,se dovedeste a fi un simplu instrument al statului rus în política sa neoimperialé, la acest început de nou secol care are pretenfia de a fi unul religiös sau de a nu fi deloe (nici o aluzie la actúala confruntare «dintre religii»!).”24

 

Situafia Mitropoliilor din Basarabia este distinctä datoritä particularitäfiIor pe care le comporté: conflictul dintre acestea nu este nici interconfesional, nici interetnic. Diferenfele specifice nu ating dimensiunea teologicé (nu ating problème de dogmä). Schisma sau despérfirea se manifesté si se pästreazä la nivel institufional – existé doué mitropolii distincte, ierarhii distincte – respectiv la nivelul formai – calendarul pe care îl respecté. Dimensiunea politicé a acestui orizont conflictual este determinanté, dar nu influenfeazé la fel de puternic coabita rea clerului asociat celor doué structuri ierarhice ecleziale distincte.

 

Noté: Aceastä lucrare a bénéficiât de suport financiar prin proiectul „Rute de excelentä academicä în cercetarea doctoralä si post-doctoralä – READ” cofinantat din Fondul Social European, prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractor. POSDRU/159/1.5/S/137926.

 1 Hotarârea CEDO, Cauza Mitropolia Basarabiei si altii c. Moldovei, Strasbourg, 13.12.2001, http://justice.md/fMe/CEDOJudgments/Moldova/MiTROPOLIA%20BASARABIEI%20SI%20 ALTII%20%28ro%29.pdf, accesat 02.05. 2015.

 

2 Patriarhul Alexei al ll-lea, „Cuvânt-înalnte”, în Enciclopedia Pravoslavnicäl Pravoslavnaia Entziclopedia I (Moscova: Tzerkovnl-naudnü tzentr „Pravoslavnaia Entziclopedia”, 2000), 7.

 

3 Discursul Patriarhului Kiril prezentat eu ocazia deschiderii celei de-a treia Adunâri a Lumü Ruse//// Asambleia Russkogo mira, http://www.patriarchia.ru/db/text/928446.html, accesat 03.03.2015.

 

4 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

5 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

6 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

7 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

8 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

9 Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropoliei Moldovei), Aprobat prin Hotarârea Guvernului Republicii Moldova din I7 noiembrie 1993, nr. 719, http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=304219, accesat 05.04.2015.

 

10 „0 convorbire cu Mitropolitul Vladimir al Moldovei în ajunul vizitei Patriarhului Kiril”, articol-interviu semnat de Valentina Ursu, Radio Europa Libera, 29.08.2013, http://www. europalibera.org/content/article/25089576.html, accesat 09.03.2015.

 

11 Conform datelor statistice prezentate ín cadrul Raportului International privind Libertatea Religiei din 2013, 97% din totalul populatiei Republicii Moldova îsi sustine apartenenta la biserica ortodoxa. în ceea ce priveste „împârtirea” ortodocsilor în functie de apartenenta la una din cele douä Mitropolii – Biserica Ortodoxä din Moldova, subordonatä Bisericii Ortodoxe Ruse sau Biserica Ortodoxä din Basarabia, subordonatä Bisericii Ortodoxe Romane -, conform acestui sondaj, majoritatea, mai exact 87% dintre ortodocsi, îsi declarä apartenenta la Biserica Ortodoxä din Moldova, în timp ce 13% îsi sustin apartenenta la Biserica Ortodoxä din Basarabia. Celelalte grupuri confesionale, care au înregistrat între 15.000 si 30.000 de adepti fiecare, sunt, conform aceluiasi raport: romano-catolicii, penticostalii, adventistii de ziua a saptea, martorii lui Jehova, baptistii, evreii si crestinii evanghelici. Existâ, de asemenea, si alte grupuri confesionale: musulmanü, evreii, molokanü (un grup rusesc), evreii mesianici, luteranii, membrii Bisericii Unificärii etc.

 

Situatia este un pic distinctâ în Transnistria, dar si aici, cea mai mare organizatie religioasâ este Biserica Ortodoxä din Moldova – 80% din populatia acestei regiuni autonome îsi sustine apartenenta la aceastä bisericä. (United States Department of State, Report on International Religious Freedom – Moldova, 2013, http://www.state.goV/j/drl/rls/irf/2013/eur/222245.htm, accesat 15.12.2014.

 

12 Diseurs al Patriarhului Kiril prezentat în contextul întâlnirii eu reprezentantii Mitropoliei Moldovei din 21 august 2010, la mänästirea Solovetsky, http://www.patriarchia.ru/db/ text/1254808.html, accesat 05.03.2015.

 

13 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

14 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

15 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

16 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

17 Discursul Patriarhului Kiril, III Asambleia Russkogo mira.

 

18 Patriarhia Romänä, Reactivarea episcopiilor Mitropoliei Basarabiei – un act juridic si o reparatie moralä. Textul nu mai poate fi gäsit pe site-ul patriarhiei, dar este dispon i bil la http://suceava-press.blogspot.co.at/2007/12/reactivarea-episcopiilor-mitropoliei.html, accesat 05.04.2015, s.n.-I.D.

 

19 Patriarhia Romänä, Reactivarea episcopiilor.

 

20 Comunicatul émis la 25 martie 2008 de Departamentul pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei privind arguméntele reprezentantilor Bisericii Ortodoxe Române ce justificä decizia de a stabili eparhii ale Mitropoliei Basarabiei, http://www.patriarchia.ru/db/text/385640.html, accesat 10.05.2015.

 

21 Comunicatul Departamentul pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei.

 

22 Comunicatul Departamentul pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei.

 

23 Nicolae Rusu, „Biserica política sau política bisericii”, Contrafort, 83-85 (2001).

 

24 Nicolae Rusu, „Biserica política”.

 

References

BIBLIOGRAFIE

 

Besier, Gerhard, „Boundaries between Ourselves and Others: The Role of Prejudiceand Stereotupes in general with specific reference to Border Region”, in Stolosa, K. and Besier, G. (eds) European Border Regions in Comparison. Overcoming Nationalistic Aspects or Re-Nationalization?, Routledge Taylor and Francis Group, New York/London, 2014.

 

Cemârtan, Romeo, Cazul Mitropoliei Basarabiei: interferente politice si religioase, Chisinau, Editura Alfa si Omega, 2004.

 

Dungaciu, Dan, Moldova ante portas, Bucuresti, Editura Tritonic, 2005.

 

Frunza, Sandu, „Pluralism si multiculturalism”, în Journal for the Study of Religions and Ideologies, Nr. 9, (Winter 2004).

 

Huntington, Samuel P, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York, Simon & Schuster, 1996.

 

King, Charles, Moldovenii: România, Rusia si política cultúrala, Chisinau, Editura ARC, 2002.

 

Kymlicka, Will, „Teorie politica occidentals si relatii etnice în Europa de Est”, în Polis. Revista de Stiinte Politice, vol. 7, nr. 2/2000, Bucuresti, pp. 5-72.

 

Florin Lobont, „Romanian orthodoxy, between ideology of exclusion and sécularisation amiable”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, 8, 24 (Winter 2009), pp. 46-69.

 

Marga, Andrei, Religia în era globalizärii, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2014.

 

Neumann, Victor, Neam, popor sau natiune? Despre identitätile politice europene, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2003.

 

Patriarhia Romänä, Adevärul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993.

 

Päcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Stiinta, Chisinau, 1993.

 

Levente Salat, „Statul-natiune si provocärile diversitätii”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 10, 2005.

 

Suttner, Ernst Christoph, Staaten und Kirchen in der Völkerwelt des östlichen Europas. Entwicklungen der Neuzeit, Studia Oecumenica Friburgensia, Herausgegeben vom Institut für Ökumenische Studien, Academic Press Fribourg, 2007.

 

Taylor, Charles, Die Formen des Religiösen in der Gegenwart, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2002.

 

Taylor, Charles, „Politica Recunoasterii”, Revista Secolul20. Europele din Europa, 10-12/1999, 1-3/2000, pp. 491-518.

 

Thual, François, Le douaire de Byzance. Territoires et identités de l’orthodoxie, Ellipses, Paris, 1998.

 

United States Department of State, Report on International Religious Freedom – Moldova, 2013, http://www.state.gOv/j/drl/rls/irf/2013/eur/222245.htm, accesat 15.01.2015.

 

Weeks, Theodor R., „Managing empire: tsarist nationalities policy”, in Dominic Lieven (ed.). The Cambridge History of Russia. Volume 2: Imperial Russia, 1689-1917, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, p. 27.

 

AuthorAffiliation

IRINA DERCACI SERCÄU

 

[West University of Timisoara]

 

Drd. Irina Dercaci Sercäu, doctorand, Universitatea de Vest din Timisoara.

 

Word count: 3947

Copyright Fundatia Societatea Civilia (Civil Society Foundation) Jan-Mar 2016

 

Abstract

Translate

 

The paradox of the coexistence of two canonical Metropolitan Churches in Bessarabia (Moldovan Metropolitan Church – subordinated to the Moscow Patriarchate and Metropolitan Church of Bessarabia – under the canonical jurisdiction of the Romanian Patriarchate) is assumed as a phenomenon related to the political area. Therefore, it is interesting to understand to what extent the church as an institution is influenced by the politics in Bessarabia, and to what extent the theological discourse is affected by the ideology, as well as whether the church in Bessarabia is or may become involved in the legitimising of the authority, as it occures in Russia, where the church has an important rol beside the power. Based on the analysis of official discourses of representatives of the involved institutions and other relevant documents stating the cultural and religious elites opinion, the study aims to analyse and interpret the legitimizing formulas and the impact of this split on the church and on the elite.

 

https://www.proquest.com/docview/1852964042

 

////////////////////////////////////////////

(CUM) Justifică războiul lui Putin cu semnul crucii și citate din Biblie

 

Preoții lui Putin s-au pornit să justifice invazia. Folosesc citate din Biblie și vorbe de duh în încercarea de a ne convinge că uciderea civililor și bombardarea orașelor ucrainene e luptă cu homosexualii și că Putin salvează planeta de globaliști.

 

Sună halucinant, dar asta se întâmplă acum în bisericile din Rusia, iar tonul l-a dat însuși patriarhul Kiril. Alți purtători de sutană din Rusia vorbesc deschis în fața enoriașilor despre apetitul teritorial al omului de la Kremlin, iar Moldova ar fi una dintre ținte. Vedeți asta în video mai jos.

 

 

 

Republica Moldova este extrem de vulnerabilă la influențe religioase propagate prin intermediul bisericii ruse. Sondajele arată că aproape 75% dintre moldoveni au încredere în biserică. Pe unii, atitudinea preoților față de riscul infectării în perioada pandemiei și chemările la sfidarea restricțiilor i-a îndepărtat de lăcașurile de cult și i-a făcut să înțeleagă că fanatismul este dăunător chiar și atunci când este vorba de Dumnezeu. Totuși, numărul adepților religioși care ascultă, între rugăciuni, predici propagandistice inclusiv care justifică invazia Rusiei în Ucraina și în care este slăvit Putin este mare.

 

 

Incalcite sunt gandirile Kyrilo-Putin-iste…

Mitropolia Moldovei este condusă de un colonel sovietic cu acte în regulă ÎPS Vladimir cu numele de mirean Nikolae Kantarean,medaliat de Tarul de la Moscova…

 

De-a lungul anilor, acesta și-a dovedit nu odată loialitatea față de Rusia, primind și distincții de la Putin pentru asta. Despre trecutul lui militar există dovezi și documente, iar conexiunile cu KGB-ul sovietic pot fi presupuse. 

„Ministerul Apărării al Republicii Moldova a confirmat că anterior delegării sale de către Patriarhia Moscovei în Moldova (sovietică pe atunci), Kantarean deținea gradul de căpitan sovietic și că, începând cu 1996, a fost avansat anual cu câte un grad – până la cel de colonel în 1998. „Vladimir putea obține gradul de căpitan sovietic doar: a) în armată, ceea ce nu a fost cazul, întrucât nu s-a demobilizat ca ofițer din Flota Maritimă Sovietică odată cu încheierea stagiului militar în termen; b) în miliția sovietică, ceea ce, de asemenea, nu a fost cazul și c) în organele securității statului (KGB)”, declara în 2002 ex-deputatul Vlad Cubreacov.

 

Despre Dumnezeu, în contextul războiului din Ucraina, vorbesc astăzi la Chișinău și alții. Internauții au rămas șocați miercuri când au dat de un video, plasat pe o rețea de socializare, prin care fostul lider creștin-democrat, Iurie Roșca, apărătorul românismului din Moldova anilor ’90, i-a îndemnat pe moldoveni să se roage „pentru continuarea războiului împotriva Ucrainei și pentru victoria Rusiei”.

 

 

 

În opinia sa, doar așa pot fi opriți cei pe care el îi consideră „globaliști-sataniști”. Plimbându-se printr-o pădure, fostul politician, care are interdicție de a intra în România, vrea să convingă moldovenii că „civilizația occidentală care s-a lățit peste noi și peste întreaga lume asasinează anual multe miliarde de prunci nevinovați prin avorturi, pilule contraceptive, prezervative și prin programe gen „planificarea familiei” – adică descurajarea nașterilor prin combaterea nașterilor nedorite…”. Iar imediat după această frază halucinantă nu uită să-l laude pe Putin: „Între altele, poate nu știți, Putin este împotriva avorturilor”.

 

În perioada pandemiei, Roșca a fost de aceeași parte a baricadei cu biserica rusă, umblând pe dealuri și prin copaci și filmându-se cum vânează antene 5G, care s-ar conecta la „cipurile” din vaccinul anti-COVID. Asta în condițiile în care Moldova nici astăzi nu are nicio antenă 5G. După ce s-a infectat cu COVID, de pe patul de spital, Roșca îi sfătuia pe  Facebook pe moldoveni să-și administreze antibiotice foarte puternice și să se roage.

 

El crede în continuare că pandemia a fost o „operațiune de asasinare silențioasă, dar accelerată cu injecție” și că „planul globaliștilor era ca, timp de câțiva ani, să depopuleze planeta în proporție de 90%”.

 

Ca el mai sunt. Iar în această perioadă ei s-au activizat. A reapărut, pentru scurt timp, în spațiul virtual și Ion Varanița, un alt „luptător” cu „cipurile” și antenele 5G din perioada pandemiei. Narativul lui acum este că refugiații ucraineni vor aduce războaie – mesajul ce cultivă ostilitate în raport cu refugiații fiind „împachetat” abil, strategic în ambalaj pregătit de propaganda rusă pentru români și moldoveni. În plus, s-a echipat ca un militar, pentru credibilitate.

 

https://www.report.md/politic/justifica-razboiul-lui-putin-cu-semnul-crucii-si-citate-din-biblie-28462

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cine e cu ochii pe tine si CARTILE DIN CER ? Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Nădejdea Adunării – J. N. Darby ; Decriptari Scripturale- INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL SECRETELOR SCRIPTURILOR – DECRIPTARI SOCANTE… CINE ESTE GOG DIN TARA LUI MAGOG; LOCUL LOCASULUI TEMPLULUI AL 3-LEA AL EVREILOR , CÂND SI DE CATRE CINE VA FI DISTRUS… URÂCIUNEA PUSTIITORULUI, CINE SI CE ESTE EA ? DECRIPTAREA COMPLETA A CARTII PROFETULUI DANIEL; La lege și la mărturie; „POCAITI-VA DAR, SI INTOARCETI-VA LA DUMNEZEU, PENTRU CA SA VI SE STEARGA PACATELE, CA SA VINA DE LA DOMNUL VREMILE DE INVIORARE”(FAPT.AP.3:19); 23 de Versete biblice despre pocăință  ; EXCLUSIV! Satana si-a bagat coada in lumea „magicienilor”! Cristian Gog, avertizat de un fost coleg de breasla! „Iluzionismul e lucrarea diavolului. Pocaiti-va sau veti muri”! Pocaiti-va, nu cum fac fariseii si carturarii… NIMICIREA CANAANIŢILOR… RICHARD WURMBRAND – MARX SI SATAN; Pui de naparci- Pocaiti-va!

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

DECRIPTAREA COMPLETA A CARTII PROFETULUI DANIEL

 

INTRODUCERE :

 

          Celor ce studiază Tanahul (vechiul testament), Noul Testament, Coranul sau Cărțile Apocrife, o carte profundă a misticii poporului evreu, cartea Iețira a patriarhului Avraam, îi sfătuiește: „Cititorule, oprește-ți gândul, pecetluiește-ți buzele, apleacă-ți spiritul, caută, observă, gândește, închipuiește-ți, dacă simți că inima ta dă greș, ia-o de la capăt de câte ori este nevoie, îndreaptă lucrurile pe loc și fă să se înscăuneze Creatorul, pe tronul său.”

 

ADEVARAT, ASA ESTE SI NUMAI ASA, PENTRU CEI CE STUDIAZA SCRIPTURILE!

 

          Cartea profetului Daniel, constituie una din valoroasele și grelele nestemate Biblice, ale cărei prezente decriptări consider, că va produce în timp, profunde seisme spirituale în interiorul multor doctrine creștine, islamice și nu numai. Prin decriptarea ei, se demonstrează incontestabil forța adevărului strălucitor al Bibliei, excluzând îndoielile și șovăielile spirituale, constituind în viitor, vaccinul contra nocivului virus al epidemiei ateiste!

          Pentru decriptarea cărții, a fost necesară lectura ei în nenumărate rânduri, pentru a-i prinde adevăratul puls și-n special, pentru înlăturarea pâclelor încețoșate ale drumurilor decriptării ei. Concluzia finală a fost, căci cartea este strict necesar a fi trecută printr-un sever filtru, în vederea decantării surplusului de informații mai puțin semnificative, informații care ne îngreunează accesul la miezul problemei, adică, la decriptarea codurilor esențiale ale ei. Capitolele 1 la 6, efectuează pregătirea istorică și sufletească a cercetătorului, introducându-l în mediile și făgașurile acelor îndepărtate vremuri, în vederea înțelegerii cât mai clare, ale complicatelor capitole 7 la 12. Inclusiv aceste ultime 6 capitole 6 – 12, a fost necesar a le decanta de surplusul de informații, în vederea obținerii finale a 4 cifre importante din punct de vedere istoric, urmate de cea de-a cincea cifră, cu conotații strict spirituale. Aceste cifre, ne orientează spre reperele istorice și spirituale importante ale întregii acestei perioade profețite de 2.870/83 de ani, desfășurată pe parcursul anilor 493 î.e.n. la 2.377/90 e.n..

 

1. A) Cifrele conotațiilor istorice sunt :

 

1) 2.300 zile, ale sistemului Soare + Terra = ani tereștrii, din cap.8/14;

2) 1.290 zile, ale sistemului Soare + Terra = ani tereștrii, din cap.12/11;

3) 1.335 zile, ale sistemului Soare + Terra = ani tereștrii, din cap.12/12; plus

4) Tezaurul din expresia: „ un termen, doi termeni Si o jumatate de termen,” din cap. 12/7, cod ce reprezintă esența întregii cărți Daniel și al prezentei lucrări. Prezentul cod, demarează în anul de deces al profetului Daniel, anul 493 î.e.n., desfășurându-se pe perioada de 2870 de ani,până în anul 2.377/90 e.n.

 

Prin analiza și ulterior sinteza evenimentelor de referință ale primelor 3 cifre, obținem unul din capetele codului din cap.12/7. Ulterior, activitatea mi-a fost înlesnită de precizia încadrărilor celor 1 + 2 + 1/2 termeni, în date și perioade istorice precise, cu un deosebit simbolism pentru poporul și Țăra Israel, iar prin intermediul lor, pentru întreaga omenire.

A nu se neglija sub nici o formă, atenţionările lui Gabriel făcute lui Daniel, căci cartea se referă numai la poporul şi Ţara, Domnului !

 

Aceste date istorice și perioadele de timp dintre ele, sunt:

 

– Anul 493 î.e.n. (indică: anul de deces al profetului Daniel, anul definitivării reconstruirii Templului al 2-lea al evreilor și anul primirii permisiunii reconstruirii orașului sfânt, Ierusalimul) + 820 de ani (1 Termen, de cotropiri a Țării și poporului Lui, numai de către Fiare Barbare, care nu-l cunoşteau pe Domnul) =

– Anul 327 e.n. (anul ocupării Țării, de către prima Fiară monoteistă, cu credința în Domnul = Bizanțul) + 1.640 de ani (2 Termeni, de cotropiri a Țării, numai de către Fiare Monoteiste, creștine sau islamice) =

– Anul 1.967 (anul primirii de către poporul și Țara Israel, a inimii și sufletului lor, sfântul oraş Ierusalimul și munții sfinți, Moria și Măslinilor) + 410 ani (1/2 Termen, de Independenta a Tarii si a poporului, Lui) =

– Anul 2.377 (anul Dreptei Judecati – cartea lui Enoh, cap.92/13și anul, când puterea spirituala de a da lumina tuturor neamurilor a poporului sfânt, va fi consumatA, zdrobitA, de tot. – Daniel cap. 12/7)

 

1. B) Cifrele conotațiilor spirituale sunt : 70 de săptămâni din cap . 9/21-27 , defalcate în :

 

1) 7 săptămâni = 41 ani x 7 „Săptămâni” = 287 ani,

2) 62 săptămâni = 41 ani x 62„Săptămâni” = 2.542 ani și

3) 1 săptămână = 41 ani x 1 „Săptămâni” = 41 ani

 

Datele istorice ale conotațiilor spirituale și perioadele de timp dintre ele sunt:

 

1) Anul 493 î.e.n., anul de deces a profetului și dreptului, Daniel + 287 ani (7 săpt. x 41 ani) =

2) Anul 206 î.e.n., anul nașterii unsului, Iuda Macabeul + 2.542 ani (62 săpt. x 41 ani) =

3) Anul 2.336, perioadă de refacere a orașului sfânt Ierusalimul şi anul după care unsul va fi stârpit (un cu totul alt uns și nu, Iuda M.) și se va opri efectuarea Jertfei Necurmate în Templul al 3-lea + 41 ani (1săpt.x41 ani) =

4) Anul 2.377, anul agresiunii lui Gog, împreună cu aripa sa militară, a Urâciunilor Idolești = budiștii, taoiștii și hindușii.

 

Toate aceste cifre calcule și simbolismul lor vor fi înțelese doar, pe parcursul decriptărilor prezentei lucrări!

 

Pentru activitatea depusă în decriptarea Cărții Daniel, ale altor segmente din cadrul Biblie și din Cărțile Apocrife, mi-au fost necesari peste de 20 de ani de studii ale acestor comori spirituale, plus studierea istoriei poporului evreu și istoriilor diferitelor imperii, legate de subiecte. În această perioadă de cercetare, am traversat și consecințele unei deosebit de marcante vedenii! În final, am căpătat posibilitatea obținerii neprețuitelor chei ale codurilor, care ne permit cunoașterea perioadelor de timp în care se împart ramurile istorice și spirituale ale: Scripturilor, Coranului, Cabalei, Cărților Apocrife și a celor străbătute de omenire. Datorită anilor de studii și muncii depuse, îmi permit a denumi aceste unități de măsură (chei) obținute de: 820 și 41 de ani, care vor fi înțelese pe parcursul decriptărilor, cu numele de:

            1) TERMENUL FILIP, egal cu o perioadă de 820 de ani tereștri, echivalentul consider eu, al unei perioade de rotație (o zi) a sistemului nostru solar, căruia îi aparțin 12 planete, dintre care două încă neidentificate – Daniel, cap.12/7 (1 + 2 + 1/2 Termeni, care se referă strict la evenimentele istorice ale cărții!) ; Genesa, cap.37/5-8, 9-10.

             2) TERMENUL GABRIEL , egal cu 41 de ani tereștri, echivalentul unei „Săptămâni”, conform enunțului omului Gabriel, care ni l-a transmis – Daniel, cap.9/21-27. (7 + 62 + 1 Săptămâni, care se referă strict la evenimentele spirituale ale cărții!)

          Cine nu este pasionat de cartea profetului Daniel din Biblie, nu poate înțelege prezenta lucrare! De ce ? Întrucât procedeul este identic cu rezolvarea unei probleme de matematică căreia, dacă nu-i înțelegi bine enunțul (cartea), nu ai cum să-i asimilezi nici chiar, rezolvarea ei (decriptarea cărții).

          În sprijinul persoanelor interesate, specific căci în anul 2.013 Gregorian, de la nașterea lui Isus, calendarului mozaic (evreiesc) îi corespunde până în Luna septembrie anul 5.773, de la nașterea lui Adam, după care se intră în anul 5.774. Decalajul dintre calendare fiind de 3.760 de ani şi 3-4 luni (deci, între nașterea lui Isus și Adam, sunt 3.760 de ani).

          În situația în care citatele din Bibliile dumneavoastră nu corespund capitolelor sau paragrafelor enunțate de mine, nu-mi asum responsabilitatea întrucât, autoritățile religioase concurează care mai de care, în a falsifica și în această privință, traducerile Cărții Cărților! Legat de prezentul important pentru mine subiect, redau mai jos câteva citate semnificative, care de multe ori sunt disprețuite de către unele autorități spirituale iresponsabile:

 

           1) Deuteronom, cap.4/2; 4/2: „ Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu (Moise) și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile Domnului Dumnezeului vostru , așa cum vi le dau eu .” (la editarea Tanahului cu o singură literă greșită, Israel elimină întreg tirajul, întrucât se susține, căci cu o astfel de greşeală pot fi omorâți spiritual, o mulțime de oameni!)

          2) Proverbele, cap.30/6; 30/6: „ N-adăugați nimic la cuvintele Lui , ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos .”

 

          3) Luca, cap.16/17; Afirmația lui Isus; 16/17: „ Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să treacă o singură frântură de slovă din Lege ” (din Vechiul Testament, care a constituit, constituie și va constitui nu altceva decât: perpetua nouă și permanenta Lege, pentru încă 2.200 ani).

 

          4) Romanii, cap.1/22, 23, 25;

          1/22: „ S-au fălit că sunt înțelepți , și au înnebunit (unii prelații);

       1/23: Și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor [ . . .];

       1/25: căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu , și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci Amin!”

       Oare în ce măsură a fost sau nu Isus, un „ Om ” ?

          5) Ioan, cap. 8/40: „Dar acum căutați să Mă omorâți, pe mine, un om (pe Isus), care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu.”

       Doresc a puncta de la începutul lucrării poziția mea față de totalitatea religiilor; Ținând cont de porunca eliminării și neacceptării întâmplărilor pe lumea aceasta, consider că toate religiile, cultele și sectele spirituale, constituie o realitate admisă și creată chiar de către Domnul, ele fiind niște adevăruri, necontestabile, necondamnabile, necriticabile, care fac parte directă, din planurile Creatorului !

 

              DECRIPTAREA CĂRȚII o efectuez în 5 capitole astfel:

          1) Capitolul 1 : Decriptarea cifrelor – ani ale cărții cifre, care constituie zile ale sistemului Soare + Terra adică, ani tereștrii: – 2.300 din cap.8/14; – 1.290 din cap.12/11; și – 1.335 din cap.12/12.

          2) Capitolul 2 : Date istorice necesare decriptării Termenilor. Traducerea cuvântului: „vremuri” din Daniel, cap. 12/7 este greșită în unele Biblii, traducerea corectă conform originalului ebraic fiind : „ termeni ”.

          3) Capitolul 3 : Decriptarea Termenilor, termeni, care constituie conotațiile istorice a cărții, celelalte coduri incluse fiind doar și numai, ajutătoare, adiacente, complementare sau paralele, în vederea completării sau confirmării adevărurilor din cap.12/7, care constituie esența codurilor acestei neprețuite comori.

              Un termen, doi termeni și o jumătate de termen, a câte 820 de ani fiecare termen = 3,5 Termeni Filip x 820 ani = 70 de săptămâni, (70 Termeni Gabriel = 7+62+1) x 41 ani, totalizând fiecare grupă, 2.870 de ani, care constituie întreaga perioadă profețită, ce va fi eliberată înțelegerii prin decriptările cap.12/7 și doar ulterior, a cap.9/24-27.

         4) Capitolul 4 : Date istorice necesare decriptării celor 70 de săptămâni ,

         5) Capitolul 5 : Decriptarea Săptămânilor; 70 de săptămâni, 70 Termeni Gabriel, a câte 41 de ani tereștri fiecare săptămână, din cap.9/21-27, defalcate în: 7 T.G.= 287 ani + 62 T.G. = 2.829 ani + 1 T. G. = 2.870 ani. Prezentele „săptămâni sau Termeni Gabriel” conţin conotațiile spirituale ale cărții, față de cele anteriore, ai „termenilor Filip”, care tratează conotaţiile istorice.

       Este necesar ca pe parcursul decriptării, toate aceste 5 capitole să se: sincronizeze, armonizeze și completeze reciproc, ca în finalul lucrării să rezulte două splendide comori, valoarea în timp a: Termenului Filip, cu conotații istorice de 820 ani, din cap.12/7 și a Termenului Gabriel, cu conotații spirituale de 41 ani, din cap.9/21-27.

       O mică greșeală de calcul sau neatenție, îți vor purta pașii spre capcanele neadevărurilor, spre hățișurile încurcatelor înțelepciuni, spre recunoașterea finală a incapacităților tale, de împlinit decriptor! Pe parcursul lucrării voi avea intenționate repetări ale unor date istorice, citate, evenimente și situații, în vederea fixării acestora cât mai durabil în memoria cititorului, cu riscul de a deveni excesiv de insistent și poate chiar, plictisitor. În același timp, voi avea dese referiri la un anumit segment din Cartea patriarhului Enoh întrucât, ambele cărți se completează reciproc, armonizându-se în același timp și cu un anumit segment din Apocalipsa lui Ioan, precum un minunat tezaur al înțelepciunii spirituale.

 

CAPITOLUL 1

 

DECRIPTAREA CIFRELOR – ANI : 2.300, din cap. 8/14 ; 1.290, din cap. 12/11 și 1.335, din cap . 12/12.

 

Decriptarea o realizez prin ordonarea acestor cifre-ani, la începutul fiecărui eveniment istoric de referință, fără a confunda sub nici o formă data istorică sau evenimentul respectiv, cu alte date istorice sau evenimente asemănătoare. Din păcate, lucrările științifice cu teme istorice abundă în erori ale datărilor, adesea făcându-se excese în acest sens, pe care de multe ori am fost fortuit a le corecta, în funcție de adevăratul an de naștere al lui Isus, anul 7 î.e.n.

       În finalul decriptării prezentului capitol, vom obține: durata și localizarea exactă în timp , ale ultimei jumătăți de Termen , din cap.12/7 (1 T. F. + 2 T. F. + 1/2 T. F.).

       Prezentele cifre ale temei, constituie ani tereștri, fiind în același timp și „ zile ” ale sistemului Soare + Terra, o rotație completă al acestui sistem. În acest sens, sunt expresive, simbolice și complementare, citatele profetului contemporan lui Daniel, Ezechiel, cap.4/4-6, unde zilelor terestre li se acordă valoarea zilelor sistemului Soare + Terra adică, ani tereștri.

 

2. A) 2.300 ani, cap.8/11-14: Referirea de început al paragrafului 11, este la incendierea Templului al 2-lea al evreilor de către Fiara romană în anul 77 e.n., conform adevăratei date de naștere a lui Isus și nu al eronatului an Gregorian, 70 e.n. Prin verificarea surselor veridice de pe internet, sau prin cercetarea studiilor științifice și istorice în care se tratează acest subiect, vei afla părerea astronomilor referitoare la steaua Magilor, steaua de la Betleem, precum și părerea autorităților religioase creștine, referitoare la adevăratul an de naștere al lui Isus Nazarineanul: „2 – 4 ani nu știm exact câți, înainte de anul 0 Gregorian“. Nu, nu sunt 2, 3 sau 4 ani ci, 7 ani! Irod cel Mare a domnit până în anul 4 î.e.n.. Ne întrebăm în acest caz, cum se putea naște Isus după 4 ani de la decesul criminalului prigonitor? Afirmația este categoric exclusă din discuție! Reamintesc și de ordinul dat de barbarul edomit și nu evreu, Irod, de a fi exterminați nevinovații prunci de până la vârsta de 2 ani! Rezultă: 4 ani + cel puțin 2 ani, întrucât ne este greu de presupus că murise imediat după finalizarea acestor 2 ani = 6 la 7 ani î.e.n.. Isus s-a născut cu 7 ani înainte anului 0 Gregorian! Sunt convins în afirmarea acestui aspect, întrucât prezenta confuzie a fost dezvelită și în scripturi, abia după intrarea omenirii în Vremea de pe Urma, după anul 1967, constituind și ea o metodă de codificare a scripturilor și în special, a Cărții profetului Daniel.

 

În unele „biblii”, verbul „ a înceta” de la cap.8/11, este tradus greșit la timpul viitor însă, în originalul ebraic al cărții este indiscutabil, la timpul trecut: „a încetat.”

M-au exasperat multiplele greșeli de traduceri ale Bibliei față de originalul ebraic, de nerespectarea numerotării paragrafelor și chiar a capitolelor, traduceri dubioase de cuvinte, pe care personal le consider păgâne falsuri, deși Biblia stipulează în repetate rânduri și clar, că este interzis a se scoate sau a se introduce în Ea, o singură literă, o singură slovă!

 

Deci:

– Anul 77 e.n., anul incendierii Templului al 2-lea de către Fiara Romană + 2.300 de ani =

– Anul 2.377 , anul în care „ puterea poporului sfânt (de a da Lumină neamurilor) va fi zdrobită de tot ”, și anul „Dreptei Judecăți” (a Domnului, de a se da credință la 100% dintre neamuri). – vezi: Daniel, cap.12/7 și Enoh, cap. 92/13.

 

1. B) 1.290 ani, cap. 12/11; Referire la încetarea Jertfei Necurmate pentru singura dată din istoria poporului evreu, când un reprezentant al acestuia, regele Ahaz al împărăției Iudeii, a întrerupt efectuarea ei în Templul 1, constituind un grav sacrilegiu împotriva lui Dumnezeu, realizată în anul 720 î.e.n. – Cronici 2, cap.28/23-25.

– Anul 720 î.e.n., anul întreruperii Jertfei Necurmate + 1.290 de ani tereștri =

– Anul 570 e.n., dată istorică deosebit de semnificativă când s-a născut profetul islamului, Mohamed, așezându-se astfel „ Urâciunea Pustiitorului” pe pământ. Aceasta o constituie Islamul, care a cotropit Țara Sfântă peste 1.300 de ani, Islamul, care prin nenumăratele acte teroriste și războaie, a pustiit, pustiește și va pustii sufletele a numeroși evrei, creștini și nu numai!

 

1. C) 1.335 ani, din cap.12/12; Verbul „ va aștepta ” din prezentul paragraf, se referă strict la perioada de 62 de ani cât a trăit profetul Mohamed, după care se vor adăuga cei 1.335 de ani, la anul 632 e.n., anul de deces al profetului și nu la anul nașterii sale, 570 e.n. (mulți decriptori sau înșelat cu acest „va aștepta”, neglijând importanța „și- ului”, ce-i urmează!)

– Anul 632 e.n., anul de deces al profetului Mohamed + 1.335 ani =

– Anul 1.967, fericita dată istorică pentru poporul lui Israel și a Țarii Lui, din cap.12/12, când aceștia și-au reprimit întregul lor orașul sfânt Ierusalimul și munții lor sfinți, Moria (h) și Măslinilor.

Prin decriptarea celor trei cifre ale cărții, am obținut în final, două importante date istorice: anul 2.377 și anul 1.967. Diferența dintre ele: 2.377 – 1.967 = 410 ani, care constituie valoarea și încadrarea în timp, al ultimei Jumătăți de Termen din cap.12/7.

Astfel am reușit să obținem, ascunsul capăt de fir al decriptării celor 1+2 + 1/2 Termeni (3,5 Termeni Filip), cunoscând doar acum, căci fiecare Termen Filip are valoarea de 820 de ani, cât și încadrarea și delimitarea acestora prin simple calcule, în date și perioade istorice clare şi precise, cu puternice simboluri istorice și spirituale, marcate prin Poporul Israel și a Țării Israel, întregii omeniri.

 

Schița capitolului 1

 

schita-cap-1

 

UN REBUS, DE O IMAGINATIE SI FINETE DEBORDANTA!

 

CAPITOLUL 2:

 

DATE ISTORICE NECESARE DECRIPTĂRII TERMENILOR DIN CAP.12/7

 

          În vederea înțelegerii decriptării unui capitol atât de dificil, voi enumera câteva date istorice necesare temei:

 

Un termen, doi termeni și o jumătate de termen (1 T.F.+2 T.F.+1/2 T.F.) din cap.12/7, constituie perioada de timp cuprinsă între anul 493 î.e.n. și anul 2.377 e.n.

 

Anul 493 î.e.n., are următoarele conotații (semnificații):

1) Anul primirii ultimelor importante profeții de către dreptul Daniel, din cap.12.

2) Anul de deces al dreptului Daniel , cap.12/13 („ Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul .”)

3) Anul terminării reconstruirii Templului 2 al evreilor, (lucrare începută în anul 539 î.e.n., durând 46 ani; vezi: apostolul Ioan, cap. 2/20.)

4) Anul acordării permisiunii reconstruirii cetății Ierusalimului,(acord dat, de către împăratul Medo-pers Dariu (s) 1 cel Mare, care a domnit între anii: 522 – 486 î.e.n.); – Daniel, cap.9/25.

 

          Prin decriptarea cap.12/7, obținem necontestabila VERIFICARE A VALABILITATII ÎNTREGII PREZENTE DECRIPTARI aceasta, prin încadrarea celor 3,5 termeni a câte 820 de ani fiecare (1+2+1/2), în date și perioade istorice clare, cu puternice simbolisme, precis încadrate în timp, marcate de evenimente istorice importante, atât pentru poporul evreu, cât și pentru întreaga omenire (te împrăștii Israel, de la o margine la alta a Pământului, să duci lumina mea neamurilor! Aceasta a fost este şi va fi sarcina spirituală a lui Israel şi Israelului pe Pământ!).

 

1. A) „Un Termen” Filip (primul) : se referă la perioada anilor: 493 î.e.n. – 327 e.n. = Exact 820 de ani, nici 1 an în plus sau minus, perioadă de timp în care Țara și poporul Lui, au fost cotropite numai de către Fiare barbare, fiare care nu l-au cunoscut pe Domnul Dumnezeul lui Avraam, Ismael, Ițhac și Israel. (Aceste fiare sunt, imperiile: Medo-pers; 493 î.e.n.-333/2 î.e.n.; Greco-macedonean: 333/2 î.e.n.-164/5 î.e.n.; Perioada Macabeilor: 164/5 î.e.n.-62 î.e.n..Ultimul dintre macabei a forţat poporul edomit, poporul lui Irod, să treacă la religia mozaică. Mare, mare greşeală în faţa Domnului! Și imperiul Roman încă barbar: 62 î.e.n.-327 e.n.). PRIMUL TERMEN FILIP !

 

1. B) „Doi Termeni” F. : se referă la perioada anilor: 327 e.n. – 1.967 = Exact 1.640 de ani, nici 1 an în plus sau minus, când Țara și poporul Lui, au fost cotropite numai de către Fiare monoteiste , fiare, care l-au cunoscut deja, pe Domnul Dumnezeul lui Avraam, Ismael, Ițhac și Iacov. Fiare Creștine sau Islamice, care își asimilaseră prin intermediul lucrătorilor Domnului și a Țării Lui, credința monoteistă în Domnul Dumnezeu. Deocamdată, numai 2/3 din populația acestei lumi, urmând ca în ultima jumătate de Termen F. s-o efectueze și ultima treime (1/3).( Aceste puteri agresive sunt: Imperiul Roman de răsărit: 327 e.n.- 638 = Creștin; Imperiul Arab: 638 -750 = Islam; Abasizii: 750 – 996 = Islam; Fatimizii: 996 – 1.071 = Islam; Șelșucii: 1.071 – 1.099 = Islam; Cruciații: 1.099 – 1.187 = Creștini; Curzii 1.187 – 1.241 = Islam; din nou Cruciații: 1.241 – 1.244 = Creștini; Mamelucii: 1.244 – 1.517 = Islam; Imperiul Otoman: 1.517 – 1.917 = Islam; Imperiul Marii Britanii: 1.917 – 1.948 = Creștini; Iordanie și Siria: 1.948 – 1.967 + …= Islam). URMĂTORII DOI TERMENI FILIP !

 

          C ) „O jumătate de Termen” F. : Se referă la perioada anilor: 1.967 – 2.377 = Exact 410 ani, nici 1 an în plus sau minus, când, aproape toate teritoriile țării, incluzând inima și sufletul lui Israel, orașul sfânt Ierusalimul, cu munții săi sfinți Moria și Măslinilor și-n perspectivă Galaad – ul și restul teritoriilor lipsă Țării, vor aparține lui Israel şi Israelului .

ULTIMA JUMĂTATE DE TERMENI FILIP !

 

In prima jumătate ale acestei ultime perioade, Țara va fi reîntregită, iar Chivotul cu Tablele Legii și Efa, reprimite! (Duhul sfânt al profetului Moise, va considera că a sosit vremea să le retrocedeze, aceasta, în jurul anului 2.158. Știu că afirmația pare deplasată dar, aceasta nu constituie și nu va constitui problema mea). Cu toate că pare un fapt greu de crezut ca, după 2.500 de ani de nenumărate încercări și tatonări neizbutite în decriptarea minunatei cărți a dreptului Daniel, doar și numai cu ajutorul Domnului, am răzbătut !

Încercările creștinătății au eșuat dezastruos în încercări deoarece, sau cramponat cu încăpățânare că „unsul” ar fi Isus, omițând sau minimalizând în mod grosolan, explicațiile conținute de către întregul cap. 24. Încercările evreiești de asemenea au eșuat datorită dificilelor capitole în limba aramaică al cărții plus, refuzul studierii lor al Noului Testament și a Coranului. Păcat, mare păcat! Fără vrerea Domnului n-ar fi existat nimic pe pământ, inclusiv diversitatea cultelor, sectelor și confesiunilor, care se completează şi corectează, reciproc!

 

          Cele 70 de săptămâni din cap.9/24-27, le putem decripta doar şi numai la sfârșitul lucrării, întrucât, doar atunci vom deține elementele necesare înțelegerii perioadei de timp ale unei „săptămâni”, care are valoarea de 41 de ani tereștri și sub nici o formă 7 ani, încercați de către unii vitregiți și ne-mpliniți, decriptori creștini.

 

          Aceste noutăți, pot fi șocante pentru început însă, ținând cont de continua evoluție a societății umane, consider că s-a format deja puterea ființei umane de a se adapta și de a-și însuși noile informații, oricât de incompatibile ar putea părea ele inițial. Cunosc căci omul și omenirea, acceptă noul cu multă reticență, dar timpul a lucrat, lucrează și va lucra în totul și în toate, pentru izbânda Adevărului! Pe de altă parte, n-am voie a fi crezut în cele expuse, pentru ca cele hotărâte, să se-mplinească în totalitatea lor şi la vremea lor! Îmi doresc din tot sufletul ca omenirea să fie receptivă precum locuitorii orașului Ninive însă, speranțele-mi sunt reduse la zero. La sfârșitul acestei perioade, sarcina celor doi Israel ca popor și Țară, va fi ispășită.

 

            DATE ISTORICE:

 

1) Daniel, cap.12/11-12; Profetul Mohamed s-a născut după cum am punctat mai sus, în anul 570 e.n., a decedat în anul 632 e.n. deci, a trăit 62 de ani. Aici, permiteți-mi o intervenție referitoare la creatorii celor trei mari religii; Budismul, Creștinismul și Islamul : BUDA, părintele Budismului s-a născut în anul 570 î.e.n., ISUS, părintele Creștinismului s-a născut în presupusul an 0, iar MOHAMED, părintele Islamului s-a născut în anul 570 e.n.. Așadar, apare o interesantă și șocantă cumpănă: – 570___0___+ 570. Puțin incredibilă simetria dar, adevărată, creând la rândul ei alte și alte multe calcule, nedumiriri și întrebări, acestea bine înțeles, doar și numai pasionaților! Pe ultimii îi atenționez, să nu uite a adăuga la 1140, cei 7 ani pierduți de către uşorul calendar Gregorian.

 

          În urmă cu 900 de ani, marele rabin Rashi , referindu-se la cartea profetului Daniel a specificat că: „nu-i venise vremea” (a fi decriptată), atrăgându-ne în același timp atenția asupra faptului căci în carte, se face referire și la profetul Mohamed al Islamului. Da, în cartea lui Daniel după cum am specificat mai sus, se face referire atât la anul nașterii profetului, 570 e.n., cât și la anul de deces al domniei sale, 632 e.n. și în același timp, ne specifică ce va reprezenta Islamul pentru Țara și poporul Domnului și nu numai pentru ei ci, pentru toate neamurile și anume, Urâciunea Pustiitorului !

În cadrul lucrării, unde voi face referiri la Islam, rog să vă aminti de importanta binecuvântare primită de către Agar, mama lui Ismael, din Genesa cap.16/11, 12. Doar astfel consider că vom înțelege mai bine, ce a constituit, constituie și va constitui Islamul pentru omenire și astfel poate, nu-l vom mai confunda cu terorismul!

2) Daniel, cap.8/13-14; Adevărata dată de naștere al lui Isus este, anul 7 î.e.n., subiect pe care l-am tratat.

3) Daniel, cap. 10, 9, 11 și 12; Anul de deces al profetului Daniel este: 493 î.e.n., iar anul nașterii, care nu este legat de decriptare, fiind un calcul de interes personal, este: 613 î.e.n. Nu vă lăsați induși în eroare de codificările: „Dariu (!„cu”!- care lipsește) fiul lui Ahașveroș” de la cap.9/1 și „Dariu Medul” de la cap.11/1, întrucât, este unul și același împărat al imperiului Medo-pers și anume, Dariu (s) 1 cel Mare, care a domnit între anii: 522 – 486 î.e.n., iar împăratul Cir (Cirus) cel Mare al imperiului Medo-persan de la cap.10/1, a domnit între anii 559 – 539 î.e.n. Deci, mare atenție!: în originalul cărţii cât și în traduceri, locul capitolului 9 trebuie a fi poziționat după capitolul 10, deci: cap.9 și cap.11 sunt contopite, fiind primite în același an, 522 î.e.n., iar capitolul 12, a fost primit după 29 ani de către Daniel, în anul 493 î.e.n., anul decesului său. Această inversare de numerotare a capitolelor, a constituit o altă metodă subtilă, de ascundere și criptare a cărții!

4) Daniel, cap.12/11; Anul întreruperii Jertfei Necurmate din Templul 1, datorată regelui Ahaz al împărăției Iudeii, este anul 720 î.e.n. Atenție, în cartea lui Daniel cap.9/27, se va repeta același sacrilegiu nescuzabil, doar că această greșeală va fi înfăptuită în deocamdată neconstruitul Templu al 3-lea, de către Profetul Mincinos, fiul Nelegiuirii, după anul 2.336.

5) Daniel, cap.12/12; Anul 1.967, constituie acel „ ferice” an, când poporul lui Israel și Israelul și-au reprimit întreg orașul lor sfânt, Ierusalimul și munții lor sfinți, Moria (h) și Măslinilor. În același timp, este prea fericitul și mult râvnitul moment, al împlinirii unor puternice dorințe și speranțe, mocnite timp de 2.000 de ani. În toată această perioadă, Israel a fost vitregit atât de Casa lui, cât și de locurile sale Sfinte, fără a include: prigonirile, pogromurile, holocausturile, diversele sacrificii, umilințe și groaznicele înăbușite suferințe îndurate în lungul galut de 2.000 de ani. Toate aceste suferințe datorate doar și numai, sarcinii primite de ei de la Domnul, De a da Lumina tuturor neamurilor și nu doar la 2/3 dintre ele! Israel și Israelul, mai au de suferit încă 375 de ani din anul 2.015, pentru a-și finaliza anevoiosul drum, al împovăratei sale sarcini. Au mai rămas 1/3 dintre neamuri, neîmpărtășite, neconvertite, nemântuite, neiluminate în Domnul, cărora li se vor pregăti în vederea distrugerii în anul 2.377, al viitorului Templu al 3-lea. Prin „sacrificarea” și al acestui Templu 3, odată cu milioane de lucrători și ostași ai Domnului, poporul și Țara Lui își vor finaliza parcursul grelei sarcini primite și numai atunci, puterea poporului sfânt de a da lumină neamurilor va fi zdrobită (epuizată) de tot, prin Dreapta Judecată a Domnului întregului Pământ ! (Daniel, cap.12/7, și Enoh, cap.92/13)

 

CAPITOLUL 3

 

DECRIPTAREA TERMENILOR DIN CAP.12/7, DEFALCAȚI ÎN : 1 T.F. + 2 T.F. + 1/2 T.F., AVÂND CONTAȚIILE

 

ISTORICE ALE CĂRȚII.

 

Fiecare Termen Filip a câte 820 de ani, este egal cu durata în timp al:

 

1) Zilei sistemului nostru Solar care deține în fapt, 12 planete dintre care 2 încă neidentificate. 2) Fiecărei săptămâni din cele 10 ale cărții patriarhului Enoh, cap. 92.

3) Fiecărui interval dintre Sefiroturile Fulgerului Creației din cartea Zohar, 10 intervale cu 10 sefiroturi plus inefabila (neterminata, datorită Judecății de Veci).

4) Fiecărui interval dintre Sefiroturile cărții Iețira, a patriarhului Avraam.

 

Decriptarea Termenilor Filip, este efectuata în cap. 2

 

Schița capitolului 3:

schita-cap-3

 

UN ALT MINUNAT REBUS, EMANAT DE INTELIGENTELE CELESTE !

 

CAPITOLUL 4

 

DATE ISTORICE NECESARE DECRIPTĂRII CELOR 70 DE SĂPTĂMÂNI, DIN CAP. 9/21 – 27.

 

De ce și pentru ce această durată de 41 de ani tereștri ai unei „Săptămâni ”?

 

Întrucât :

 

820. A) În primul rând, 41 de ani, constituie submultiplii ai : Zilei sistemului nostru Solar și a zilei galaxiei noastre Calea Lactee, fiind a douăzecea parte din T. F.; 820 ani : 41 ani = 20 T.G. și a două zecea milioana parte a Zilei Galaxiei noastre; 820.000.000 ani : 41 ani = 20.000.000 T.G. Aceasta constituie valoarea unei săptămâni adică, 41 ani tereștri. Termenii de: 820.000.000 de ani, 820 de ani şi 41 de ani, îi consider a fi un interesant subiect de cercetare în viitor al astro-fizicienilor, însă aceasta, doar atunci când vor fi definitiv şi precis stabilite numărul planetelor sistemului nostru solar, care consider a fi în total de 12. Este foarte posibil ca o „zi” a sistemului nostru solar, incluzând toate planetele și forțele întregului său sistem, să se deruleze pe o perioadă de 820 ani tereștri! Personal, nu pot pătrunde şi percepe semnificaţia astronomică a valorii celor 41 de ani ai Termenului Gabriel şi nici importanța proporţiilor acestor 3 unităţi de măsură probabil, datorită vidului cunoştinţelor mele în astro-fizică. Sper ca viitorul, să ne deschidă şi această fereastră a priceperii, eclipsată deocamdată de către pâcla necunoaşterii!

 

1. B) În al doilea rând, care este cel mai important și semnificativ motiv al duratei de 41 de ani ai unei săptămâni, îl constituie pentru mine, bogata frecvenţă a multiplilor lui 41 de ani tereștrii sau 61,5 ani (adică, 1,5 Săptămâni), în datările istorice și perioadelor istorice ale poporului evreu, care reies deosebit de frapant şi şocant în evidenţă, unui fin observator .

 

             Redau mai jos, câteva exemple expresive:

 

         1) Anul părăsirii Slavei Domnului a Templului 1 : anul 594/5 î.e.n. = 41 ani x 14,5 săptămâni = 14,5 Termeni Gabriel

 

         2) Perioada de cotropire şi ocupare a Țării , de către Fiara Babiloniană : între anii 600/1 – 539 î.e.n. = 41 ani x 1,5 săptămâni = 61,5 ani = 1,5 T.G.

 

         3) Perioada de cotropire a Țării , de către Fiara Medo-persană : între anii 539/8 – 333/2 î.e.n. = 41 ani x 5 săpt. = 205 ani. = 5 T.G.

 

         4) Perioada de cotropire a Țării, de către Fiara Greco-macedoneană : între anii 333/2 – 168 î.e.n. = 41 ani x 4 săpt. = 164 ani. = 4 T.G.

 

         5) Perioada dinastiei Macabeilor, de la re sfinţire a Templului 1, până la ocuparea Țării de către Fiara Romană barbară: între anii 164/5 – 62 î.e.n. = 41 ani x 2,5 săpt. = 102,5 ani = O zi din cadrul săptămânilor cărţii lui Enoh, cap. 92/4. = 2,5 T.G.(Atenţie, la marea greşeală al ultimului macabeu, care a efectuat enorma greşeală de a converti cu forţa, poporul edomit!).

 

         6) Perioada de cotropire a Țării, de către Fiara Romană barbară : care nu-l cunoscuse pe Domnul Dumnezeul lui: Avraam, Ismael, Ițhac și Iacov: între anii 62 î.e.n. – 327/8 e.n. = 41 ani x 9, 5 săpt. = 389,5 ani. = 9,5 T.G.

 

         7) Perioada Primului Termen Filip, de cotropire a Țării, numai și numai de Fiare barbare : între ani 493 î.e.n. – 327 e.n. = 41 ani x 20 săpt. = 820 ani = 20 T.G.

 

         8) Perioada celor Doi Termeni Filip, de cotropire a Țării, numai și numai de Fiare monoteiste, creștine sau islamice, puteri care prin intermediul Țării și lucrătorilor Domnului, l-au cunoscut deja, pe Domnul Dumnezeul lui Avraam, Ițhac, Ismael și Iacov: între anii 327 e.n. – 1.967 = 41 ani x 40 săpt. = 1.640 ani., 2 T.F. = 40 T.G.

 

         9) Anul 1.313/2 î.e.n., anul de început al Exodului lui Israel; Faraon = Horemheb, care a domnit între anii 1.341 – 1.313 î.e.n., ani corectați conform adevăratei date de naștere a lui Isus. Persecutarea evreilor în Egipt se datorează consider eu, influenței avute de ei asupra faraonului Akhenaton zis și Amenofis IV, care a domnit între anii: 1.379 – 1.362 î.e.n., faraon, care a încercat pentru prima dată în istoria omenirii, introducerea religiei monoteiste unei națiuni. Familia lui Iacov (Israel) intrase în Egipt din anul 1.522 î.e.n., pe timpul domniei faraonului Amenofis 1, când Iacov avea vârsta de 130 de ani. Au urmat pentru Israel, perioadele de mare prosperitate în Egipt, pe timpul faraonilor: Amenofis 1, Tutmes 1, Tutmes 2, Hatșepsut, Tutmes 3, Amenofis 2, Tutmes 4 (?) și Amenofis 4 (Akhenaton), după care a început perioada de robie, perioadă gestionată de către faraonii: Amenofis 3 (criminalul de prunci evrei, car a domnit anterior lui Akenaton), Smenkhkare, Tutankhamon, Ay și Horemheb, pe care-l consider, faraonul celor 10 urgii.

Deci: anul 1.313/2 î.e.n. = 41 ani x 32 săpt. = 32 T.G.

 

        10) Anul 1.947/8 al cal. Mozaic, data naşterii patriarhului Avraam = 41 ani x 47,5 săpt.= 47,5 T.G.

 

         11) Anul 493/2 î.e.n., data decesului profetului şi dreptului Daniel, data finalizării reconstruirii Templului al 2-lea şi data primirii permisiunii reconstruirii oraşului sfânt, Ierusalimul = 41 ani x 12 săpt. = 12 T.G.

 

         12) Anul 1.147/8 e.n., data intrării în Ierusalim ale celei mai crude și sângeroase cruciade, atât pentru evrei cât și pentru islamiști, Cruciada a 2-a, fiind şi anul de mijloc ai celor 2 Termeni Filip din Daniel, cap.12/7 = 41 ani x 28 săpt. = 28 T.G.

 

         13) Anul 1.947/8 e. n., data declarării independenței statului Israel = 41 ani x47,5 săpt. = 47,5 T.G.

 

         14) Anul 1.967/8; Data reprimirii orașului sfânt Ierusalimul şi ai munților sfinți, Moria și Măslinilor, de către Țara și poporul Israel = 41 ani x 48 săpt. = 48 T.G.

 

         15) Anul 2.377/8 , anul Judecăţii Dreptăţii şi data când, „ puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” – vezi: Enoh, cap. 92/13 şi Daniel, cap.12/7 = 41 ani x 58 săpt. = 58 T.G.

 

         16) Perioada de independenţă a statului Israelului ; între anii 1.967 – 2.377 = 41 ani x 10 săpt. = 1/2 T.F. = 10 T.G.

 

         17) Anul 206/5 î.e.n., data naşterii lui Iuda Macabeul = 41 ani x 5 săpt. = 5 T.G.

 

         18) Anul 165/4 î.e.n., data resfințirii Templului 2, de către Iuda Macabeul=41 ani x 4 săpt. = 4 T.G.

 

         19) Anul 1.273 î.e.n., data decesului profetului Moise = 41 ani x 31 săpt. = 31 T.G.

 

         Permiteţi-mi, o mică paranteză: Comunismul în România, a durat din anul 1.948, odată cu intervenţia brutală a bolşevicilor sovietici în politica românească, până în anul 1.989, anul descătuşării românilor din blestemul comunist = 41 ani x 1 săpt. = 1 T.G. Este posibil să fie o simplă și banală „întâmplare” ? Eu o exclud, întrucât nu cred în ele!

 

         20) Evanghelia după Matei, cap.1/1-17: De la Avram până la Hristos sunt 14+13+14 neamuri = 41 neamuri , precum durata unui Termen Gabriel şi nu 42 neamuri, precum aţi specificat voi, adică: 14+14+14. Vă rog, verificați-vă confuziile!

 

         21) Anul 1.394/3 î.e.n.; Data nașterii proorocului Moise. = 41 ani x 34 săpt. = 34 T.G.

 

         22) Anul 77/8 e.n.; Data incendierii Templului al doilea + 2.300 ani din Daniel, cap. 8/14 = 41 ani x 58 săpt. = Anul 2.377 = 58 T.G.

 

         23) Anul 720/19 î.e.n., Data întreruperii efectuării Jertfei Necurmate din Templul 1 de către regele Ahaz al regatului Iudeei + 1.290 ani din Daniel, cap. 12/11 = 41 ani x 49 săpt. = 2009/10 ani = 49 T.G.

 

         24) Anul 632 e.n., data de deces a profetului Mohamed + 1.335 ani din Daniel, cap. 12/12 = 41 ani x 48 săpt. = 48 T.G.

 

          Sunt foarte numeroase exemplele pe care le pot enumera în acest sens însă, ar fi necesar să intru în ramuri mult mai dificile ale Cabalei, complicând şi mai mult prezenta decriptare şi aşa destul de dificilă pentru numeroși cititori, datorită recunosc, prea numeroaselor date istorice şi evenimente noi!

Acest inestimabil Termen Gabriel de 41 de ani, mi-a fost dezvăluit numai datorită susţinutei şi pasionatei munci depuse în cunoaşterea datelor istorice cât mai amănunţite, cât mai exacte și mai precise, din istoria poporului evreu şi al Țării Sale. La început, m-au intrigat frecvenţa multiplilor de 41 de ani (1 Săptămână) sau 61,5 ani (1,5 Săptămâni), în câteva date istorice și intervalele istorice ale poporului lui Israel şi ale Ţării Sale, ca ulterior să constat, căci constituie în general o regulă. Când am ajuns la decriptarea cap. 9 al cărţii, deja deţineam anticipat eventuala măsură în timp al unei „ Săptămâni ”, fapt care mi-a netezit deosebit de mult calea, ulterioarelor activităţi de analize şi sinteze.

– În unele poziţii de prezentare ai anilor, am folosit semnul: „ / ” , pentru a marca perioade de 2 ani , sau perioade scurte de timp. Perioadele de doi ani, sunt adesea suprapuse datorate decalajului dintre calendarele Mozaic şi cel Gregorian, de aproximativ 4 luni. În luna septembrie al calendarului Gregorian, calendarul Mozaic intră de regulă, în următorul an.

– Cap.9/25; Anul 493 î.e.n. – anul aprobării date de către împăratul imperiului Medo-pers, Dariu (s)1 cel Mare, pentru reconstruirea cetăţii Ierusalimului . Până la această importantă dată istorică şi spirituală a poporului evreu, anul 493 î.e.n., toate resursele şi forţele lui Israel, au fost mobilizate pentru reconstrucţia Templului al 2-lea. Templul 1 şi cetatea Ierusalimului au fost dărâmate de către Fiara Babiloneană, în anul 586 î.e.n., iar în anul 539 î.e.n., împăratul Cir (sau Cirus) cel Mare al Persiei, a permis prima repatriere parțială, al lui Israel spre acasă, pentru a-și reface forțele, Țara și reconstruirea Templul al 2-lea, ca pe viitor Fiara Romană să aibă ce cotropi, să aibă ce masacra, să aibă ce incendia (al 2-lea Templu), împrăștiindu-i pentru a 3-a oară, pe sclavii și lucrătorii Domnului!

 

                 Cele 3 împrăștieri în sclavie ale lui Israel, au fost:

 

1) Prima – Asiriană, în anul 722 î.e.n.,

2) A doua – Babiloneană, între anii 601 – 586 î.e.n.,

3) A treia – Romană, între anii 60 e.n. – 135 e.n..

„TE ÎNPRĂȘTIU ISRAEL, DE LA O MARGINE LA ALTA A PĂMÂNTULUI, SĂ DUCI LUMIN A ME A (TUTUROR) NEAMURILOR ” Şi astfel, deocamdată s-a împlinit doar 2/3 din porunca Lui, rămânând restanță 1/3 dintre neamuri, pentru a fi înfăptuită în anul 2.377, în vremea Dreptei Judecăți a Domnului, când puterea poporului sfânt de a da lumină neamurilor, va fi zdrobită (epuizată) de tot. (vezi Daniel, cap.12/7 și Cartea lui Enoh, cap.92/13).

 

CAPITOLUL 5

 

70 DE SĂPTĂMÂNI , 70 TERMENI GABRIEL , DEFALCAȚI ÎN : 7 T.G. + 62 T.G. + 1 T.G. , CONSTITUIND CONOTAȚIILE SPIRITUALE ALE CĂRȚII – CAP. 9/21-27.

 

                    INTRODUCERE :

 

          Săptămânile sunt defalcate, au valoarea în timp și sunt egale cu: 7 săpt. + 62 săpt. + 1 săpt., din cap.9/21-27 = 70 săpt.,70 Termeni Gabriel x 41 ani = 2.870 ani = Cu durata întregii profeții a cărții (şi cu cele două ramuri ale ei, istorică şi spirituală).

 

          Datorită confuziilor care se fac de către unele autorități, între Domnul și Isus, nu ar fi de neglijat citatele eliberate de către Isus, prin Luca, cap.12/49, 51-53:

12/49:„ Eu am venit să arunc un foc pe pământ . Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum !

12/51: Credeți că am venit să aduc pace pe pământ ? Eu vă spun : nu ; ci mai degrabă dezbinare.

12/52: Căci , de acum înainte, din cinci , cari vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinați împotri va a doi, și doi împotri va a trei.

12/53: Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului , și fiul împotriva tatălui ; mama împotriva fiicei , și fiica împotriva norei, și nora împotri va soacrei .”

 

          Rog, revizuiţi-vă interpretările, întrucât Isus a spus-o personal şi clar, că este doar: „ un Om”. Vezi: – Apostolul Ioan, cap. 8/40; – Faptele Apostolilor, cap. 2/22-23; – Romanii 1, cap. 1/22-32, etc. Căci este primul Său născut, categoric D A, întrucât tot poporul lui Israel este întâiul Său născut; – (vezi Exodul, cap. 4/22; Iacov, cap. 1/18, etc.). Căci Isus a avut o mare sarcina pe pământ primită de la El, Da și şi-a îndeplinit-o cu succes, întrucât şi el era și este: lucrătorul , ucenicul , primul fiu, etc. [ . . . ] al Domnului, dar aceasta, nu ca să-l transformaţi, în cu totul altcineva! Nesocotiţi intenţionat sau poate nu, căci spiritul, sufletul şi duhul sfânt din om, aparţin Domnului, fapt care atrage după sine și adevărul: „Căci El Este în noi şi noi în El ! ” Știu că este în zadar întrucât, mulți nu realizați diferenţa dintre: Spirit, Suflet şi Duh Sfânt!

 

          Revenind la subiect:

 

          În anul 2.377 Ţara (Ţara Sfântă, Țara Lui, Ţara Israel), urmează a fi cotropită de către Socialistul Gog (Moscova), din țara lui Magog (Rusia), cu numeroşii săi aliaţi, cărora li se vor alătura naţiuni care nu l-au cunoscut până la aceea dată, pe Dumnezeul lui Avraam, Ițhac, Ismael şi Israel, naţiuni care vor constitui una din aripile militare al lui Gog, numită: „ Aripa urâciunilor idolești ”; (vezi Daniel cap.9/27). Odată călcând prin Sfânta Ţară şi aceştia, budiştii, taoiștii şi hinduşii, îşi vor schimba încet dar sigur, credinţele şi cultele. Aceasta, într-o perioadă de aproximativ 128 de ani până în anul 2.518, adoptând şi ele credința în Domnul, precum absolut toate agresivele Fiare care au călcat Ţara, de-a lungul istoriei ei milenare de 3.649 de ani, 89 Termeni Gabriel, până în anul 2.377. Doar şi numai acest fapt, i-a dat şi îi va da putere Ţării Domnului, să-și poarte miraculosul și împovăratul titlu de: „ Ţara Sfântă ” ! Ea, a fost cotropită la început de fiare barbare, convertiţi ulterior încet dar sigur la creştinism sau islamism, ca apoi, torsionații copiii spirituali să concureze care mai de care, să-l omoare pe moștenitor (pe Israel) pentru a le rămânea lor „via” (Cartea Cărţilor şi Ţara Lui), fără a gândi, ce-or face când va veni Stăpânul !

În Coran scrie clar: „Vai de cel ce nu crede în Dumnezeul lui Avraam, Ismael, Ițhac şi Iacov”. Deci, pentru toate cultele şi sectele creştine, islamice și mozaice, a existat, există şi va exista, un singur Dumnezeu, un singur Mântuitor! De ce nu vreți să țineți cont și să înțelegeți, căci toți suntem frați de credință și nu numai, în Domnul Dumnezeu? Interesele meschine? Abandonați-le, căci toate se vor întoarce precum niște periculoase bumeranguri, împotriva ermetizatelor voastre concepții, zise deocamdată mozaice, creștine sau islamice! Oare apostolii lui Isus l-au cunoscut, înţeles şi priceput la fel, pe Învăţător? Evenimentele percepute de ei în preajma Dascălului, au fost percepute identic?

 

DECRIPTAREA CELOR 70 DE SĂPTĂMÂNI, 70 DE TERMENI GABRIEL, DEFALCATI ÎN:

 

7 Termeni Gabriel + 62 T.G + 1 T.G . Cap.9/24-27;

 

1. A) 7 Săptămâni, cap. 9/25 x 41 de ani = 287 de ani tereştri. Anul 493 î.e.n., (Anul primirii aprobării reconstruirii cetăţii sfinte Ierusalimul, emisă de către împăratul Medo-persan Darius 1 cel Mare, care a domnit între anii: 522 – 486 î.e.n.-Daniel, cap. 9/25) + 287 de ani tereștri (7 T.G.) = Anul 206 î.e.n., anul naşterii lui Iuda Macabeul, zis: „unsul, Mesia, conducătorul” – vezi cărţile Macabeilor! Deci, cele 7 săptămâni sunt cuprinse între anii: 493 – 206 î.e.n. = 287 de ani tereştri = 287 zile, ale sistemului Soare + Terra = 7 T.G..

 

         Legat de prezentul subiect, permiteţi-mi o paranteză, pentru expunerea unei interesante profeţii referitoare la Iuda Macabeul, transmisă de către profetul Ezechiel, în cap.4/4-6. Proorocirea a fost dată în anul 595 î.e.n., an în care Slavă Domnului a părăsit primul Templu + 390 de ani de suferinţă pentru împărăția lui Israel (casă = teritoriul, care a fost cotropit după darea profeţiei, de către fiarele: Babiloneană: 595-539 î.e.n.; Medo-persană: 539-332 î.e.n.; Greco-macedoneană: 332–165 î.e.n.) = Anul 206/5 î.e.n., anul naşterii lui Iuda Macabeul + 40 ani de suferinţă pentru împărăția lui Iuda = Anul 166/5 î.e.n., anul când Iuda Macabeul la vârsta de 40/1 de ani, eliberează Ţara (Casa împărăției lui Israel + Casa împărăției lui Iuda) și sfințește Templul 1 din Ierusalim, în urma faptelor comise în el, în Templu, de către împăratul Antiochus Epiphanes ca: sacrificarea de porci pe Altarul Sfânt şi interzicerea credinţei în Domnul Dumnezeu. Inclusiv acest nelegiuit, precum faraonul Horemheb, dictatorul Hitler precum şi alţi urmași ai sfinților căzuți, şi-au primit meritatele pedepse și rușinoasele decese! (Din profeţia de mai sus, reies: 390 de ani + 40/1 ani = 430/1 ani : 41 ani = 10,5 Săptămâni)

 

25. B) 62 Săptămâni, cap. 9/25. x 41 ani = 2.542 ani; Anul 206 î.e.n., anul naşterii lui Iuda Macabeul zis: unsul, conducătorul, trimisul + 2.542 ani (62 Săptămâni, de reconstrucție a sfântului oraș, Ierusalimul) = Anul 2.336 (după care, unsul va fi stârpit însă, un cu totul alt uns, nu Iuda Macabeul) Deci, cele 62 de săptămâni sunt cuprinse între anii: 206 î.e.n., la 2.336 e.n. = 2.542 ani.

 

         Tot din cap. 9/25; „ Pieţele şi gropile (referirea este, la văile şi înălţimile din jurul Ierusalimului, unde s-au construit, se construiesc şi se vor construi în permanență noi cartiere de locuințe, crescând iarăși și iarăși, forța spirituală al sfântului oraș, viitorul centru spiritual al tuturor religiilor monoteiste!), vor fi zidite din nou şi anume în vremuri de strâmtoare.” (datorate deselor intervenții și atentate teroriste islamice și ale unor factori decizionali internaționali)

 

          Cap. 9/26: „ După aceste 62 de săptămâni unsul va fi stârpit (după anul 2.336) şi nu va avea nimic .” Referire este la un cu totul alt uns și nu la Iuda Macabeul, având parte și aici, de un alt subtil și deosebit de fin procedeu de criptare, efectuat de însăși emisarului Gabriel. Citatul din 9/27 „El va face un legământ trainic ” se referă la cu totul altcineva, la Profetul Mincinos! „Nimicirea” Templului 3 și a Ierusalimului (cap.9/26): „ va fi ca printr-un potop ” (și nu incendiu, cum încearcă unii confuzi decriptori). Nu este vorba despre o dărâmare, precum la primul Templu, nu este vorba despre o incendiere, precum la Templul al doilea ci, despre o noutate, un potop! Da, cine cunoaşte scripturile, primeşte confirmarea căci în urma unui cutremur deosebit de puternic în respectiva perioadă, muntele Măslinilor (locul Locaşul Templului al 3-lea) se va frânge în două (se va despica), de unde vor țâșni două puternice izvoare cu ape dulci, dintre care unul se va îndrepta spre marea Moartă pe care o va vindeca (îndulci), iar celălalt, spre marea Mediterană.

Sub Ierusalim și sub munţii din jur, se cunoaşte că există o vastă şi bogată cantitativ, pânză freatică!

În cap.9/26: „[…] războiul va ținea până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile”, Sfârșitul îl constituie anul 2.377, care va fi sfârșitul (celor scrise în cap. 9/24): fărădelegilor (împotriva părinților spirituali), păcatelor (împotriva Țării Domnului), nelegiuirii (cunoașterea Legii și de către nelegiuiți), aducerea neprihănirii veșnice (prin cunoașterea Domnului de către toate popoarele), pecetluirea vedeniei și proorociei (îndeplinirea sarcinii avute de Israel ca popor și Țară, de a da lumină tuturor neamurilor) și ungerea Sfântului sfinților (a singurului Domn, Dumnezeu). Știu că voi fi combătut vehement pentru afirmațiile anterioare, dar credeți-mă că le voi desconsidera și ignora în totalitate, ca fiind 100% , ne–fon–da–te.

 

27. C) 1 Săptămână, cap.9/26, 27. X 41 ani = 41 de ani, care constituie ultima deosebit de dificilă săptămână din cele 70, cuprinsă între anii 2.336 – 2.377. În perioada acestei ultime săptămâni din cele 70, sunt strecurate de către mesagerul Gabriel, intenționat, câteva probleme confuze.

 

                      Prezenta săptămână, plus jumătate din anterioara, a 69 – a, va constitui o perioadă de 61,5 ani, deosebiți de fierbinţi și dificili, din toate punctele de vedere atât pentru Israel, cât şi pentru întreaga omenire. În mare, sacrificarea: a 2+1 trimiși, a Templului 3, a orașului sfânt, Ierusalimul, invazia lui Gog din țara lui Magog, devastator cutremur cu inundații apocaliptice, sosirea Domnului (nu în persoană, ci posibil prin Mihael – cap.12/1!), pentru a face ordine, atât în poporul Lui, cât și printre neamuri.

Fără o studiere atentă şi migăloasă a cărților: patriarhului Enoh, cap. 84-93; Apocalipsei lui Ioan, cap. 11-14; Apocalipsei lui Ilie, cap. 3, nu vom putea realiza detaliat evenimentele acestei perioade de 61,5 de ani. Întrucât, cunoaşterea parţială sau fracţionată a Scripturilor, ori neglijarea cărţilor Apocrife, nu ne pot conduce pe drumul dezvăluirii adevărului şi al luminii spirituale, pentru a le simţi în deplinătatea splendorilor lor, ci doar şi numai: fracționate, ciuntite, degradate, sau chiar, alterate.

 

Schița capitolului 5

 

schita-cap-5

 

UN REBUS DIFICIL, LA ÎNALTIMEA SI VALOAREA LUI GABRIEL !

 

          EPILOG:

 

VALABILITATEA SI VERIDICITATEA PREZENTEI DECRIPTARI, SE CONFIRMA PRIN:

 

           1) Încadrarea celor 3,5 Termeni Filip, în perioade istorice foarte bine delimitate în timp, punctate prin evenimente marcante din istoria poporului lui Israel și al Israelului, iar prin intermediul lor, istoriei întregii omeniri. Aceste simbolice și marcante datări și încadrări istorice, îi constituie anii: 493 î.e.n. 327 e.n., 1.967 și 2.377, cu următoarea simbolistică:

 

1. a) Anul 493/2 î.e.n., constituie (repet):

 

– Anul definitivării reconstrucției Templului al 2-lea al evreilor, templu care prin intermediul lui Isus va elibera Lumină, e drept luată puțin opacă, la 2 miliarde de păgâni trecuți la creștinism.

– Anul eliberării permisiunii reconstruirii orașului sfânt Ierusalimul , permisiune dată de către împăratul Medo-pers, Darius 1 cel Mare.

– Anul primirii de către Daniel, de la „omul” Gabriel, ale ultemelor și celor mai importante profeții, din capitolul 12.

– Anul de deces al dreptului Daniel. Între anii 493/2 î.e.n. până în anul 327/8 e.n. = 1 Termen de 820 ani, Țara a fost cotropită, numai de către Fiare barbare, nu plus nu minus 1 an, toate, fără credința în Domnul. primul terme filip !

 

1. b) Anul 327/8 e.n., constituie:

 

– Anul, ocupării Țării Sfinte de către prima Fiară monoteistă , imperiul Bizantin creștin, după care urmează o perioada de 1.640 ani (2 T.F.) între anii 327 e.n. – 1.967, de cotropiri a Ţării și a poporului Lui, numai de către Fiare monoteiste, creștine sau islamice, nu plus nu minus 1 an, toate, cu credința în Domnul Dumnezeul lui Israel.

– Ca o paranteză: Anul 1.147 e.n., constituie data ocupării Țării Sfinte de către cruda și nemiloasa Cruciadă a 2-a creștină, fiind și anul de mijloc ai acestor 2 Termeni Filip. Am specificat această dureroasă dată istorică, fiind simbolică atât prin amplasarea ei, cât și prin nemiloasele și crudele ei acțiuni!

URMATORII DOI TERMENI FILIP !

 

1. c) Anul 1.967/8, constituie:

 

– Anul reprimirii de către Israel (ca popor și Țară), a inimii și sufletelor lor: orașului sfânt Ierusalimul și munții sfinți , Moria și Măslinilor.

 

2. d) Anul 2.377/8, constituie:

 

– Anul „Dreptei Judecăți, când puterea poporului sfânt (de a da lumină neamurilor) , va fi zdrobită de tot” – Daniel, cap.12/7 și Cartea lui Enoh, cap.92/13. Segmentul 1967 – 2377, constituie perioada de 410 ani, de independență ai lui Israel.

ULTIMA JUMATATE DE TERMEN FILIP !

 

           2) Exactitatea încadrării valorilor de 820 de ani în cele 9 Săptămâni plus neterminata (inefabila), totalizând 8.097 de ani din cartea lui Enoh, cap. 92 (cei interesați, pot consulta mai jos decriptarea capitolului 92!).

 

               3) Egalitatea în timp ale celor 70 de Săptămâni (70 T.G.), din cap.9/21-27, a câte 41 de ani fiecare săptămână (care constituie ramura spirituală a cărții), cu cei 3,5 Termeni (3,5 T.F.) x 820 de ani (care constituie ramura istorică a cărții), ai cap.12/7 , totalizând fiecare grupă, 2.870 de ani. Această egalitate, efectuează în același timp și recunoaștere realului drum ales în derularea decriptărilor, confirmându-se și verificându-se reciproc, prin convergența celor două ramuri ale cărții: ramura istorică și ramura spirituală !

 

          4 ) Ambele perioade de timp, Termenii Filip cât și Termenii Gabriel, încep a se derula din același an, anul 493 î.e.n., consumându-și bogatul bagaj de evenimente și timp, în anul 2.377, odată cu Judecata Dreptății, când toate neamurile, ÎL vor cunoaște pe Singurul Mântuitor, pe Domnul Dumnezeul lui Avraam, Ițhac, Ismael și Israel, din păcate în culori și nuanțe diversificate, dar […], ÎL vor cunoaște!

 

          5) Încadrarea perfectă a Termenului Filip, în cele 9 + 1 (neterminat) segmente ale Fulgerului Creației, cu cele 10 sefiroturi plus inefabila din Cabala și între cele 10+1 sefiroturi din cartea Iețira, a patriarhului Avraam.

 

           În întreaga Biblie și Coran, la care se adaugă celelalte cărți sfinte (apocrifele), fiecare literă, cuvânt, paragraf, capitol, carte, se completează reciproc din diferite direcții, unghiuri, sensuri, la diferite nivele, până la plăsmuirea unui vast și minunat castel al frumuseții și înțelepciunii spirituale și-n același timp, efectuează inițierea omenirii, în a călca pe drumul cunoașterii planului creației, Creatorului. Am prezentat în această lucrare, probleme grele de înțeles și mai ales de acceptat pentru mulți cititori, însă sunt convins căci timpul, va lucra în favoarea Luminii și al Adevărurilor!

 

                 Daniel, a fost atenționat de trei ori de către mesagerul Gabriel, în legătură cu pecetluirea și ascunderea cărții, astfel:

 

          1) În cap.8/26: „Tu pecetluiește vedenia aceasta, căci se referă la niște vremi îndepărtate.” (pecetluirea se referă până la anul 1.967, iar vremurile îndepărtate, până în anul 2.377/90).

 

          2) În cap.12/4: „Tu, însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, până la vremea sfârșitului (adică, până în anul 1.967, care constituie anul de început al Vremii Sfârșitului), atunci mulți o vor citi, și cunoștința va crește.” Da, întrucât din respectiva dată istorică, anul 1.967, cartea a devenit automat decriptabilă, aceasta, după 2.460 de ani (după 60 de T. G.= 3 T. F., din anul 493 î.e.n. până în anul 1.967), perioadă, în care au avut loc numeroase tatonări în a fi decriptată, însă toate eșuate, catastrofal, inclusiv datorită lipsei ultimului racord, evenimentul anului 1967!

 

          3) În cap. 12/9: „ Du-te Daniele, căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului ” (adică, până în anul 1.967, anul intrării omenirii în Vremea Sfârșitului, pecetluire efectuată de către însuși mesagerul Gabriel, la care nu avea acces nici chiar dreptul Daniel). Unele autorități religioase susțin cu încăpățânare căci ceasul judecății, nu-l cunoaște nimeni! Știu că se vor dezlănțui numeroși „revoltați nemulțumiți”, care-mi vor ataca părerile, căci Isus a spus […] sau, Mohamed a zis […]. Da, dar doresc a-i întreba pe respectivii nemulțumiți contra revoluționari comentatori, dacă pentru ei prea mulții, trecutul prezentul și viitorul unui verb este același lucru, au aceleași înțelesuri, au aceleași valori de exprimare? Omul și omenirea au rămas la nivelul cunoașterii acumulate din urmă cu: 2 ani, 5 ani, 10 ani sau 2.000 de ani? Nu, categoric NU, decât în situații […] ferească Domnul, extreme! Cum pot oare unii preoți, imami și predicatori să afirme cu seninătate căci: „ Nimeni nu cunoaște ceasul și ora judecății.” Eu vă garantez căci sunt ceasurile și orele Judecăților, întrucât ele vor fi trei și nu una!

 

Anume :

1) Dreapta Judecata,  ai anilor: – 2.377/90,

2) Judecata Universală, în anul:– 3.390 și

3) Judecata De Veci, ai anilor: – 4.337/440.

 

          Ei, imamii, preoții și predicatorii, susțin că Isus sau Mohamed fiind întrebați despre data judecății, au răspuns: „ nu-l știe nimeni ! ” Ambele personalități au folosit în exprimare , verbul „ a ști ” la timpul prezent al domniilor lor, „ nu-l știe ” și nu la viitor „ nu-l va ști ”; Ei au avut perfectă dreptate întrucât, la respectivele date istorice n-a fost permisă accesarea acestor coduri ci, doar și numai în vremea de pe urmă, ulterior anului 1.967; vezi: Matei, cap. 24/36; Marcu, cap. 13/32.

Cu ani în urmă, când decriptasem o parte a cărții profetului Daniel, stând de vorbă pe această temă cu un preot ortodox „doctorand din cartea lui Daniel”, spre marea mea surprindere, încerca să-mi explice căci cartea a fost scrisă de către doi sau chiar mai mulți autori! Mi-a dat lovitura de „grație”, când mi-a răspuns la întrebarea: „Ce te determină să tragi o astfel de concluzie pe care personal o consider ireală, neavând nici o bază logică și chiar, cu o pronunțată tentă ateistă, care negă unitatea cărții?” Răspunsul doctorandului, care și-a luat ulterior cu succes doctoratul la o Facultatea din municipiul Sibiu, România, tocmai pe acest subiect, „Cartea profetului Daniel”, a fost de-a dreptul halucinant: „Întrucât cartea conține două capitole scrise în limba Aramaică deci, au fost cel puțin doi, trei sau mai mulți autori!” I-am atras atenția căci în cap.1/4 al cărții, tinerii printre care se număra și Daniel, au fost învățați scrierea și limba Haldeilor. Neștiind despre ce vorbesc, mi-am permis să fiu puțin ironic, întrebându-l: „Dacă nici măcar atâta nu știi că limba Haldeilor este limba aramaică, cum Doamne ferește vrei să-ți dai doctoratul din acest subiect?” S-a întors iritat și dus a fost, dar doctoratul am aflat că-l obținuse! Să-i fie de bine, împreună cu „capabilii” lui dascăli, cari i-au acordat un doctorat foarte bogat în semne de întrebare, iar eu am rămas să mă întreb mâhnit și cu durere-n suflet: „Ce se va întâmpla cu turmele unor astfel de buimaci orbi și falși păstori, păstoriți la rândul lor, de fariseice capete?”

 

          Atrag atenția, căci conținutul prezentei lucrări este tratat în general, prin prisma celei mai accesibile ramuri ale științei Cabala, ramură care constă în încadrarea evenimentelor biblice enunțate și ale celor de referință, în date istorice cât mai precise. Un drum foarte greu, plin de diverse denivelări și obstacole însă, dacă ai apucat să-i simți plăcutele miresme, te captează, te fascinează, te entuziasmează și-ți sedează în totalitate, tendințele de evadare spre necunoaștere, spre lumesc. Cu părere de rău, fără a fi considerat sub nici o formă naționalist, întrucât nu mă caracterizează, consider că acest monument al spiritualității universale, nu putea fi decriptat de către un exponent al neamurilor. Aceasta, datorită în primul rând prea multului și diversificatului specific evreiesc al cărții, care tratează doar și numai istoria poporului și al Țării Israel și în al doilea rând, datorită prea îmbelșugatelor și multilateralelor greșeli, din tradusele Biblii ale neamurilor! Păcat, din suflet, mare păcat!

 

          Rog, a fi tratat cu indulgență pentru lipsa calităților mele de literat întrucât, consider că sunt doar un simplu căutător de comori spirituale și nimic, mai mult!

 

FILIP GAVRILĂ MARIUS

http://decriptariscripturale.ro/decriptari-scripturale-filip-gavrila-marius/decriptarea-completa-a-cartii-profetului-daniel/

 

/////////////////////////////////////////////

URÂCIUNEA PUSTIITORULUI, CINE SI CE ESTE EA ?

 

Daniel, cap. 11/31 ; 12/11-12 ; Matei, cap. 24/15 ; Marcu, cap. 13/14

 

          Acest subiect, dezbătut de către cercetătorii biblici și pasionați însă nerezolvat până la ora actuală, datorită consider eu a două motive:

 

          1) Până la această dată, nu a fost cunoscută decriptarea cărții profetului Daniel, decriptare care ne îndrumă pașii și spre clarificarea acestei importante și întunecate, necunoscute.

 

          2) Necentralizarea tuturor pasajelor de referință din cadrul Bibliei, în vederea unei perspective cât mai panoramice, mai cuprinzătoare, mai detaliate și mai explicite, asupra subiectului.

 

          Redau mai jos două citate cu referire la patriarhul Ismael, rădăcina spirituală a islamului aceasta, pentru a contracara eventualele atacuri ale „prea zeloșilor înrăiți dogmatici naționaliști,” care nu au avut nici pe departe onoarea avută de către Agar mama lui Ismail, din partea trimisului Domnului:

 

          Genesa, cap.16/11-12:

 

          16/11: Îngerul Domnului i-a zis: (lui Agar, mama lui Ismail) „ Iată, acum ești însărcinată , și vei naște un fiu , căruia îi vei pune numele Ismael ; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. (și aici, traducătorii Bibliei au introdus un fals interesat; În loc de Ismael, in întreaga Biblie au scris Ismail întrucât „el” la sfârșit de nume, constituie unul din numele Domnului, dându-i o cu totul altă putere numelui de om.)

 

          16/12: El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni ; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor , și mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui ; și va locui în fața tuturor fraților lui ” (fiind vorba doar și numai, despre adepții religiei Islamice!).

 

          Ismaeliții, constituie trecuta, prezenta și viitoarea Urâciune a Pustiitorului aceasta și prin agresivitatea interpretatei religii monoteiste a profetului Mohamed, de către extremiștii islamici, dar și datorită în primă instanță, a adevărului transmis prin binecuvântarea de mai sus. Islamul, a fost, este și va fi, împotriva tuturor oamenilor și toți oamenii, au fost, sunt și vor fi, împotriva lui!

Patriarhul Islamului Ismail, a trăit între anii: 1.725 – 1.588 î.e.n., firul vieții domniei sale fiind de: 137 ani. El a fost frate de tată cu Ițhac, unul dintre părinții poporului evreu și ambii, fiii patriarhului Avraam, părintele deocamdată, ale celor 3 religii monoteiste, urmându-i a 4-a în zorii acestei zile, în anul 2.377 .

 

          Citatele pe care le redau mai jos din Noul Testament și cartea lui Daniel, constituie prorociri, fiind scrise mult anterior, apariţiei Urâciunii Pustiirii!

 

          Marcu, cap.13/14;

 

          13/14: „ Când veți vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie, (este vorba despre cele două moschei, Omar și Al Aqsa, construite de către islam, acolo unde nu se cădea să le fi construit la începutul secolului 8 e.n.; În Ierusalim, pe muntele sfânt al evreilor, muntele Moria, locul a două foste locașuri sfinte, poruncite evreilor a fi construite de către însuși Domnul Dumnezeu; Templul 1 al lui Solomon, început a fi construit în jurul anului 968 î.e.n. și dărâmat de către Fiara Babiloniană în anul 586 î.e.n. și Templul al 2-lea, construcție începută de Zurubabel în anul 539/8 î.e.n. și incendiat în anul 77 e.n., de către Fiara Romană.) cine citește să înțeleagă, atunci cei ce vor fi în Iudeea, să fugă în munți ” (Romanii au „Surpat” locul locașului Sfânt în anul 77 ca, la începutul secolului al 8-lea, Islamul să-și construiască pe această „surpătură”, două simboluri ale credinței lor, două moschei ale Urâciunii Pustiitorului.)

 

          Matei, cap.24/15;

 

          24/15: „De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, așezată în locul sfânt, (în prezentul paragraf față de citatul din Marcu, se specifică în plus:„așezată în locul sfânt” adică, pe muntele Moria și-n același timp ne este atrasă atenția, la importanța referirii din cartea lui Daniel, cap.12/11,12, cu privire la prezentul subiect.) cine citește să-nțeleagă ! ” (referirea, este tot la cele două moschei, Al Aqsa și Omar, construite exact pe locul a două foste locașuri sfinte ale lui Israel, pe muntele Moria).

 

          Daniel, cap.12/11,12;

 

          12/11: „ De la vremea când a-ncetat Jertfa Necurmată (verbul „a înceta” este la timpul trecut, conform originalului ebraic al cărții, nu ca în unele dubioase traduse Biblii, la timpul viitor!), și de când se va așeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouă zeci de zile.” (zilele, ale sistemului Soare + Terra = ani tereștri). La început de citat, referirea este la încetarea jertfei necurmate din Templul 1, din vina regelui Ahaz al Iudeii, înfăptuită în anul 720 î.e.n., mare afront, mare jignire, mare sacrilegiu, aduse Domnului Dumnezeu (da, dar totul este planificat de către Domnul, pentru ca neamurile când le va veni rândul și vremea lor, să știe, să priceapă, să cunoască, să înțeleagă, să concluzioneze, căci dacă primul Său fiu, Israel, a pățit ce a pățit „greșind”, ce vor păți ele pentru gloata nelegiuitelor lor nelegiuiri și sacrilegii, comise asupra Luminii Ochilor Domnului, asupra lui Israel și asupra Țării Domnului; vezi: Zaharia, cap. 2/28!).

Deci : Anul 720 î.e.n. + 1.290 ani (zile ale sistemului Soare + Terra = ani tereștri) = Anul 570 e.n., anul nașterii profetului Mohamed, când s-a așezat urâciunea pustiitorului pe pământ.

 

          12/12: „ Ferice de cine va aștepta, și va ajunge până la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile” . Cuvintele: „cine va aștepta” se referă strict, la perioada de 62 de ani cât a trăit profetul Mohamed.

Avem :

Anul 570 e.n., anul nașterii profetului Mohamed + 62 ani, durata vieții profetului = Anul 632 e.n., anul de deces al profetului + (și va ajunge la) 1.335 de ani = Anul 1.967, anul care constituie acel „ Ferice ”de la început de paragraf, când Israel și Israelul și-au reprimit inima și sufletul lor, orașul sfânt Ierusalimul și munții sfinți, Moria și Măslinilor.

Sper, ca expunerea prezentată să lămurească clar, cine este Urâciunea Pustiitorului și când s-a așezat ea, pe pământ.

 

          Daniel, cap. 11/31;

 

          11/31: „ Niște oști trimise de el, vor veni și vor spurca sfântul Locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată , și vor așeza urâciunea pustiitorului ”

 

          Constituie un paragraf dificil de decriptat, datorită asemănării evenimentelor expuse în el, cu cele înfăptuite de către împăratul seleucid Antiochus al 4-lea Epiphanes în anul 167 î.e.n., când acesta, a oprit efectuarea jertfei necurmate în Templul 2, interzicând credința în Domnul Dumnezeu, fapte care au determinat începutul dezlănțuitelor revolte ale evreilor, finalizate cu obținerea independenței lor, în perioada dinastiei Macabeilor.

 

          În anul 167 î.e.n., Urâciunea Pustiitorului nu coborâse pe pământ, fapt realizat doar, în anul 570 e.n., conform decriptării cărții profetului Daniel, de aceea, nu-i pot da nici o șansă lui Antiochus 4, s-o reprezinte!

Codurile Cărții Cărților, sunt deosebit de dependente unele față de altele, împletindu-se între ele, precum o minunată umbroasă plasă, pe un soare torid!

Prezenta oprire a Jertfei Necurmate și așezarea Urâciunii Pustiitorului, aparține viitorului nostru, fiind o referire la încetarea jertfei necurmate în cadrul deocamdată neconstruitului Templu al 3-lea al evreilor, încetare, care va fi efectuată de către Profetul Mincinos, Fiul Nelegiuirii, sprijinit de către răpitoarele păsări enohiene. Această afirmație se bazează pe conținutul paragrafelor din cap.11/32-45 și alte surse scripturale.

A nu se neglija sub nici o formă sau împrejurare, căci nestăvilita dorință și speranță a islamului, îl constituie strictul lor adevăr: căci Mohamed va reveni pe pământ, doar atunci când religia islamică va domina întreg mapamondul! Acesta este și nu altul, scopul prezentului subconștientului lor exod! Ceea ce nu au putut realiza prin războaie cotropitoare, se va încerca în prezent și-n viitor, ca prin această nouă metodă de expansiune şi spirituală, (asemănătoare, cu o deosebit de periculoasă metastază malignă), s-o realizeze. Ea, se bazează pe: emigrarea masivă în țările creștine și nu numai, organizarea de comunități cât mai întărite. Şcoli cu specific islamic, cât mai numeroase moschei, care vor constitui liantul spiritual al comunităților, dezvoltarea amplă ale acestor comunități, racolarea de noi adepți și în final, atunci când vor beneficia de suficiente capacități numerice, economice, sociale, politice și spirituale, vor încerca a impune „democrațiile lor religioase”. Aceasta, în acele țări unde democrația este instaurată precum „frumoasele flori fructificate de ricin” pe ale căror fructe le vor consuma respectivele „galante națiuni”, cu iluzii democratice. Contactele dintre diferitele culturi și chiar combinarea genelor acestora, ar duce doar la progres însă, cu neadmiterea sub nici o formă a manifestaţilor teroriste de ori ce fel, în timp, care ar afecta catastrofal natura relațiilor dintre băştinaşi şi absorbiţii islamişti cetăţeni, foştii blânzi şi docili emigranţi! Să nu uităm niciodată căci, totul și toate se-ntâmplă doar și numai, cu vrerea Domnului!

 

FILIP GAVRILĂ MARIUS

 

http://decriptariscripturale.ro/decriptari-scripturale-filip-gavrila-marius/uraciunea-pustiitorului-cine-si-ce-este-ea/

 

///////////////////////////////////////////

LOCUL LOCASULUI TEMPLULUI AL 3-LEA AL EVREILOR , CÂND SI DE CATRE CINE VA FI DISTRUS.

 

Ezechiel, cap. 11/16-23 , 21/27 ; Ieremia , cap . 7/4 ; Enoh, cap . 92/14

 

          Locul construirii celui de-al treilea Templu al lui Israel va fi în Ierusalim, pe muntele Măslinilor și nu pe muntele Moria, fiind și locul unde avea obiceiul să propovăduiască ucenicilor Săi, Isus Nazarineanul. De ce și pentru ce în acest loc? Întrucât muntele Moria, muntele Templului a fost „ surpat ”de către Fiara romană ca și loc al Locașului Său cel Sfânt – vezi Daniel, cap.8/11. Prezentul loc surpat, a fost ocupat în secolul al 8-lea de către Islam, cu moscheile Omar și Al Aqsa, iar muntele Măslinilor a fost „ ridicat” (sfințit), de către Slavă Domnului în anul 595/4 î.e.n. când, după părăsirea Templului 1 înaintea ridicării sale la cer, s-a așezat pe el pe muntele Măslinilor – Ezechiel, cap.11/16-23. Isus, oare nu avea cunoștință asupra acestei sfințiri? Desigur o cunoștea prea bine întrucât, nu-și putea alege locul adunărilor Domniei Sale cu apostolii, la întâmplare!

 

          Consider, că ar fi momentul a aminti o profeție eliberată lui Ezechiel, vezi: cap.40-47, unde i se prezintă profetului locul construirii templul al 3-lea, dimensiunile, planurile și alte detalii ale acestui-a.

De ce și pentru ce se va construi acest Templu 3 ? Întrucât, a fost profețit de către marii prooroci ai lui Israel și de către patriarhul Enoh din urmă cu mii de ani, căci Israel va trebui să-și sacrifice 3 Temple, pentru ca toate neamurile să-l cunoască pe Domnul Dumnezeu și nu doar 2/3 câte sunt la ora actuală, creștinismul și islamul . Redau mai Jos câteva citate referitoare la cele 3 Temple, în vederea susținerii și întăririi afirmațiilor de mai sus:

 

          1) Ezechiel, cap.21/27: „Voi da Jos cununa (din primul Templu), o voi da Jos (din al doilea Templu), o voi da Jos” (din al treilea Templu, deocamdată neconstruitul). Cununa, reprezintă coroana purtată de către marele preot în timpul slujbelor din interiorul Templului. Două Temple au fost deja distruse, urmâdu-le soarta al 3-lea, împlinindu-se astfel profeția (cu 3 cununi, doborâte)! Templul 1 a fost dărâmat în anul 586 î.e.n. de către Fiara babiloneană, Templul 2 incendiat în anul 77 e.n. de către Fiara romană și-n anul 2.377 ca printr-un potop, deocamdată neconstruitul Templul 3. El, va fi distrus de către Fiara Gog cu mulții săi aliați, în vederea mântuirii treimii rămase dintre pământeni, ne convertiți, ne împărtășiți, ne iluminați și anume, aripa militară al lui Gog numită în scripturi: „ Aripa urâciunilor idolești ” – Daniel cap.9/27.

 

          2) Ieremia, cap.7/4: “ Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: Acesta este Templul Domnului (primul, al lui Solomon), Templul Domnului (al doilea, al lui Zurubabel), Templul Domnului!” (al treilea, deocamdată neconstruitul). Două temple au fost deja distruse, urmându-le soarta, neconstruitul Templu al 3-lea al lui Israel și al Israelului, care va fi ridicat tot în Ierusalim, pe muntele Măslinilor și nu pe muntele Moria.

 

          3) Enoh, cap.92/14: „ Atunci păcătoșii vor fi dați în mâinile celor drepți care, în timpul acestei săptămâni, vor binemerita o locuință pentru dreptatea lor și vor cladi un palat pentru marele Rege .” Referirea este la perioada anilor: 1.967 – 2.377 = 410 ani. În anul 1967, Israel și-a reprimit inima și sufletul său, sfântul oraș Ierusalimul împreună cu munții Săi sfinți, Moria și Măslinilor, iar în noaptea în desfășurare, își vor construi al 3-lea Templu, „ palatul pentru marele Rege”.

 

          Câteva citate, referitoare la sfințirea muntelui Măslinilor:

Ezechiel, cap.11/22-23:

22: „ După aceea, heruvimii și-au întins aripile însoțiți de roți, și slava Dumnezeului lui Israel era sus, deasupra lor ” 23.

Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății (Ierusalimului), și s-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății (pe muntele Măslinilor).”

 

          Orice persoană sau grup de persoane, pentru realizarea unor obiective importante din viață, este necesar să efectueze sacrificii, ca: economice în diferite direcții, abțineri de la […], restrângeri de la […], etc. La fel și poporul evreu, este poporul sacrificat de către Domnul, pentru realizarea importantului și istovitorului obiectiv, de a da lumină tuturor neamurilor și nu doar la 2/3 dintre acestea (adică, creștinismului și islamului)! Le-a mai rămas să se sacrifice pentru aproximativ 1/3 din populația lumii, întrucât celelalte 2/3 și-au însușit deja credința în Domnul Dumnezeu, mai mult sau mai puțin torsionată, într-un curcubeu de culte și secte mai mult sau mai puțin cromatice, în lumini mai mult sau mai puțin difuze, dar […] și-au însușit-o! De aceea, treimii omenirii rămase fără mântuire, fără împărtășanie, fără lumină, li se pregătește ca sacrificiu acest Templu al 3-lea, plus un mare procent din oastea Domnului (milioane, de viitori sacrificați ostași ai domnului), pentru ca și această treime restantă, să-și satisfacă orgoliile de: mari și puternici cotropitori, mari și puternici distrugători, mari și puternice turbate Fiare!

 

FILIP GAVRILĂ MARIUS

 

////////////////////////////////////////////

Decriptari Scripturale- INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL SECRETELOR SCRIPTURILOR – DECRIPTARI SOCANTE… CINE ESTE GOG DIN TARA LUI MAGOG

 

Ezechiel, cap . 38, 39 ; Apocalipsa, cap . 20/7-9

 

          Ezechiel, cap.39/2

39/2: „Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănoaptei (al nordului) și te voi aduce pe munții lui Israel ” (în regiunea muntoasă a Ierusalimului).

Este incredibil de simplă determinarea identității capitalei GOG și al agresivei Fiare Socialiste cu numele de M_GOG aceasta doar, în condițiile când stăpânești câteva elemente generale de topografie militară și bineînțeles, multă pasiune și interes. Mai sus, am omis intenționat litera A, la numele țării MAGOG, întrucât în originalul ebraic acest A, constituie literă ca și semn de punctuație (este puțin complicat, pentru neinițiați!), lipsindu-i puterea numerică, puteri, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Specific că: TA-NA-H-ul (adică, „Vechiul testament” cartea sfântă a lui Israel deși, a fost, este și va fi nou până la Judecata de Veci, ultima judecată, fiind o carte incomparabilă, inegalabilă și incomensurabilă cu alte cărți însă, la fel de grea!) ale cărui prescurtări sunt:

1) TA = TORA = PRIMELE 5 CĂRȚI BIBLICE, SCRISE DE CĂTRE MOISE:

1. a) Genesa, b) Exodul, c) Leviticul, d) Numeri și e) Deuteronom;

2) NA = NEVIIM = PROFEȚII;

3) H = KTOVIMI = SCRIERILE.

Am intervenit cu cele de mai sus întrucât, am fost întrebat de către unii agresivi „cunoscători”, dar […] cu pretenții: „De ce evreii țin ascunsă Tora, față de neamuri?”

De prea multe ori ura și prostia, nu pot fi măsurate!

 

          În scripturile originale ebraice, literele, cuvintele, frazele, paragrafele, capitolele și cărțile, au următoarele valori (puteri) de:

1) Exprimare,

2) Numerice și

3) Spirituale.

Literele scrise ca și semne de punctuație, nu beneficiază de valori numerice sau spirituale, ci au doar și numai, valori de exprimare!

Având o oarecare experiență în topografia militară, cunoscând căci obiectivele sunt stabilite în teren și pe hartă, orientându-ne după meridianul din partea vestică (din stânga) cel mai apropiat obiectivului sau reperului și de către paralela cea mai apropiată din partea sudică (de jos), al acestuia. În această situație, ținând cont că în limba ebraică literele sunt și cifre, ne putem exprima topografic astfel: GOG din ȚARA lui MaGOG, este capitala mărginită spre vest de meridianul GOG (36 de grade și 30 minute) = Moscova și al țării delimitată de meridianul GOG (36 grade și 30 minute) și paralela sudică, MaGOG (40 grade, 36 minute și 30 secunde) = Federația Rusă! Ca valori numerice ale acestor litere, traduse în cifre ale neamurilor, avem pentru meridianul GOG, următoarele puteri: G = 3; O = 6; G = 3. Materializate în cifre reiese, meridianul GOG = 36,3 (36 grade și 30 minute) și paralela MaGOG, unde M = 40, se obține paralela: 40,36,3 (40 grade, 36 minute și 30 de secunde). Zecimalele 3 și ulterior 36 și iarăși 3, se datorează descreșterilor de la 36 la 3 pentru Gog, ulterior de la 40 la 36 și de la 36 la 3, pentru MaGOG. Specific căci în alfabetul ebraic, lipsește cifra „0”!

Meridianul 36 grade și 30 minute trece prin estul Israelului, traversând fostele teritorii ale triburilor: Gad, Ruben și Menașe, regiunea Galaad, iar în partea de nord (fundul miazănoaptei), traversează vestul metropolei Moscova, în partea stângă, precum cere topografia militară. Paralela de 40 de grade, 36 minute și 30 secunde, traversează partea cea mai sudică (de Jos) a Federației Ruse la fel, conform cerințelor topografiei militare.

 

          În concluzie: Gog = Moscova, iar Magog = Federatia Rusă.

Pentru aflarea numelor agresivilor aliați ai Fiarei Gog, se poate proceda la fel ca și mine, folosind tabelul ce se găsește la titlul: ”Forța numerică ale celei mai mari dintre porunci,” luând numele acestor aliați din originalul ebraic, în vederea posibilității aplicării numerologiei (ghemetriei); Printre acești aliați, vei găsi incluse cele 3 fiare din Daniel, cap.7/12, adică imperiile: Babilonean, Medo-persan și Greco-macedonean, cărora le-a venit „vremea și ceasul”, să fie trezite din prelungita lor hibernare! La o eventuală căutare ai acestor agresori aliați ai lui Gog, vor rezulta în general țări ortodoxe (pajurile), catolice (vulturii), islamice (corbii), budiste, taoiste și hinduse, care vor extermina aproximativ 2/3 din poporul Lui, din poporul lui Israel. Hitler și tatăl tău Gogule, Stalin, au fost pe lângă tine doar mici caricaturi de criminali ! Motivul real al agresiunii și nu măsluitul, va fi fierbintea dorință al Fiarei Gog, de a fi posesorul Tablelor Legii și al Chivotului Legământului cu Efa, pe care Israel la ora respectivă, le reprimise de la Domnul.

 

          În anul 2.377, Domnul Oștirii Va coborî pe pământ (foarte posibil, prin trimisul său Mihael. – vezi Daniel, cap.12/1), pentru instaurarea dreptății în această falsă și turbată lume, care pe parcursul întregului său zbuciumat vad al istoriei, a reușit să înscăuneze pe tronul de izbândă: Lăcomia, Invidia, Minciuna, Nedreptatea, Nelegiuirea și întregul evantai, al răutăților lor; Ezechiel, cap.14.

 

 

 

 

http://decriptariscripturale.ro/decriptari-scripturale-filip-gavrila-marius/cine-este-gog-din-tara-lui-magog/

 

/////////////////////////////////////////////

Nădejdea Adunării – J. N. Darby –

 mesagerul crestin

 

1. INTRODUCERE

 

 (2 Petru 1)

 

 Creştinul trebuie să urmărească să cunoască nu numai mântuirea care este în Hristos, ci şi toate roadele acestei mântuiri. El trebuie nu numai să fie încredinţat că este în casa Tatălui său, ci să se şi bucure de privilegiile casei.

 

Dumnezeu „ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa” (2 Petru 1.3).

 

În slava Domnului Hristos şi a Adunării, Dum­nezeu dându-ne un viitor pe care El Însuşi 1-a umplut cu planurile Sale, studiul acestui preţios adevăr va umple gândurile noastre în cel mai folositor fel; şi tocmai acesta este unul din scopurile pe care El Şi le-a propus dându-ne profeţia, care, descoperindu-ne intenţiile Lui, ne face, ca prieteni (Ioan 15.15; Efeseni 1.9), să fim părtaşi ai gândurilor care Îl preocupă pe El. El nu putea să ne dea o dovadă mai mişcătoare a dragostei şi încrederii Lui (Geneza 18.17), care ar fi putut avea pentru sufletele noastre o mai mare putere sfinţitoare. În adevăr, dacă oamenii se carac­terizează prin scopul pe care îl urmăresc, purtarea noastră prezentă va fi mult influenţată de viitorul care formează nădejdea noastră; ea îi va purta neapărat amprenta şi culoarea. Cei care nu au înainte decât mărirea, cei care nu visează decât bogăţii, care nu aşteaptă fericirea decât de la plăcerile lumii, se poartă potrivit cu ceea ce au în inimă; viaţa fiecăruia dintre ei este stăpânită de ceea ce îi însufleţeşte. La fel este şi cu Adunarea. Dacă cei credincioşi ar înţelege chemarea lor de a fi părtaşi slavei viitoare cu totul cerească, ce s-ar întâmpla? Ei ar trăi aici pe pământ ca străini şi călători.

 

   Cunoscând profeţiile care privesc acest pământ, ei ar înţelege mai bine natura făgăduinţelor pământeşti făcute evreilor, deosebindu-le de cele care ne privesc pe noi, care alcătuim Adunarea; ei ar judeca spiritul vremii şi s-ar elibera de preocupări omeneşti şi de griji totdeauna vătămătoare vieţii creştine; ei ar învăţa să se sprijinească pe Acela care a rânduit totul, care cunoaşte sfârşitul lucrurilor încă de la început, şi s-ar preda cu toţii împreună nădejdii care le-a fost dată şi împlinirii îndatoririlor care decurg din acest fapt.

 

Se pretinde că adevăratul folos pe care îl aduc profeţiile este că arată divinitatea Bibliei prin lucrurile prezise care s-au împlinit deja. Şi, în adevăr, aceasta este un folos, dar nu acesta este scopul pentru care profeţiile ne-au fost date. Ele sunt date nu lumii, ci Adunării lui Dumnezeu, pentru a-i comunica gândurile lui Dumnezeu şi a-i sluji de călăuză şi ca lumină înaintea sosirii evenimentelor pe care le anunţă, sau în timpul acestor evenimente. Ce aţi zice de un om care n-ar folosi destăinuirile unui prieten scump decât pentru a se convinge mai târziu că el i-a spus adevărul? Vai, unde am ajuns? Am pierdut noi sentimentul privilegiilor noastre şi al bunătăţii lui Dumnezeu? Nu este deci nimic pentru Adunare în toate aceste sfinte descoperiri ale Scripturii? Şi desigur, Adunarea nu se mai poate întreba dacă Dumnezeu, Prietenul ei ceresc, a spus adevărul în cuvintele Scripturii.

 

Dar ceva mai mult: cea mai mare parte a profeţiilor, şi într-un anumit înţeles se poate spune că toate profeţiile, se împlinesc la sfârşitul eco­nomiei care ne priveşte pe noi. Dar în acel timp va fi prea târziu să fii convins de adevărul lor sau să le foloseşti ca să convingi pe alţii: judecata ful­gerătoare care va cădea peste cei ce se îndoiesc în privinţa lor va arăta destul de clar acest lucru. Iau un exemplu din prorocia Domnului. Ce rost ar avea înştiinţarea pe care El a dat-o ucenicilor Săi de a fugi în cutare şi cutare împrejurare, dacă ei nu ar fi înţeles ce le spunea El şi nici n-ar fi crezut mai dinainte adevărul cuvintelor Lui? Dimpotrivă, tocmai această cunoştinţă şi această credinţă îi deosebea de toţi cei necredincioşi din timpul lor. La fel este şi cu Biserica: judecăţile lui Dumnezeu vor lovi neamurile; Biserica este înştiinţată de acest lucru; prin învăţătura Duhului Sfânt, ea Îl înţelege, Îl crede şi scapă de nenorocirile care trebuie să vină.

 

   Dar poate cineva să spună: acestea sunt idei care ţin mai mult de teorie decât de practică. Şiretlic al Satanei! Dacă, ridicându-mă mai presus de prezent, mai presus de simţirea nevoilor mele şi de împrejurările trecătoare; dacă, învingând tărâmul lucrurilor materiale, mă avânt în viitor, în acest câmp lăsat minţii omului, totul va fi vag şi fără influenţă, iar eu îl voi umple fie cu gândurile mele, fie cu gândurile lui Dumnezeu. Gândurile mele ţin de teorie. Gândurile lui Dumnezeu, le arată şi le dezvoltă profeţia; căci profeţia este descoperirea gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu cu privire la viitor. Care este fiinţa care, purtând numele de creştin, să nu se bucure la gândul că „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-1 acoperă”? Ei bine, aceasta este o profeţie. Dacă ne-am întreba: Cum se va înfăptui acest lucru? răspunsul nu trebuie să iasă din gura omului. Cuvântul aceleiaşi profeţii ne învaţă asupra acestui lucru şi face să amuţească imaginaţiile şi slava zadarnică a inimilor noastre trufaşe.

 

   În adevăr, părtăşia cu Dumnezeu ne ajută şi ne sfinţeşte, iar această părtăşie, care trebuie să fie veşnică, ne este deja dată; dar Dumnezeu a vrut să lucreze asupra inimilor noastre prin nădejdi sigure şi a trebuit ca El să ni le comunice, pentru ca ele să ne fie de folos, iar viitorul nostru să nu fie nici lipsit de precizie, nici plin de poveşti alcătuite cu meşteşug. Şi, Dumnezeul harului şi al bunătăţii să fie lăudat, viitorul nostru nu este nici vag, nici plin de poveşti meşteşugit alcătuite. „În adevăr”, spune apostolul, când vrea să vorbească despre evlavie, despre putere, despre dragostea frăţească, despre iubirea în sufletele celor credincioşi, şi să-i facă să-şi poată aminti neîncetat de aceste lucruri, „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre… Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1.16-21).

 

   Studiind trăsăturile cele mai generale ale profeţiei, vom examina aceste trei mari subiecte: Biserica, neamurile şi evreii.

 

   Urmând acest studiu, vom găsi, potrivit măsurii de lumină care ne este dat, un rezultat din cele mai plăcute, adică deplina dezvoltare a calităţilor lui Dumnezeu, potrivit celor două nume sau caractere sub care El S-a descoperit în legăturile Sale cu noi.

 

   Evreilor, El li Se descoperă ca Domnul (Iehova) sau Cel Veşnic (Exod 6.3); Adunării, ca Tată. Dom­nul Isus, prin urmare le este înfăţişat iudeilor ca Mesia, centru al făgăduinţelor şi binecuvântărilor Celui Veşnic faţă de poporul Său. Bisericii, El îi apare ca Fiul lui Dumnezeu, adunând la El pe fraţii Săi cei mulţi şi împărtăşind cu noi Numele Său şi privilegiile Sale de „copii ai lui Dumnezeu”, „mădulare din familia Sa” şi „împreună moştenitori cu Cel Întâi-născut”, care sunt arătarea întregii slave a Tatălui Său. La sfârşitul veacurilor, când Dum­nezeu va uni iarăşi toate lucrurile în Hristos, va fi înfăptuit atunci şi înţelesul Numelui sub care El S-a descoperit lui Avraam, tatăl celor credincioşi; nume sub care a fost sărbătorit de Melhisedec, tipul preotului împărătesc, nume care va fi centrul şi asigurarea binecuvântărilor pământului şi a ceruri­lor reunite, numele de „Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerurilor şi al pământului”.

 

 

 

2. BISERICA ŞI SLAVA EI

 

 

 

(Efeseni 1)

 

 

 

   Din cele trei subiecte pe care le-am arătat în prima noastră seară, cel al Bisericii şi al slavei ei este primul pe care îl vom cerceta. El ne introduce, cum am spus, în cele ale Tatălui, caracter sub care Dumnezeu ni Se descoperă nouă, de unde vin pen­tru Biserică roadele harului şi toate împrejurările stării ei în slavă, întocmai cum ele veneau pentru Israel din numele de Iehova. La aceasta putem adăuga un alt adevăr de căpetenie arătat în epistola către Efeseni şi strâns legat de subiectul nostru principal, că Tatăl a dat Biserica lui Hristos ca soţie, că ea va lua parte din plin la toată slava Lui. Primindu-ne ca pe copii ai Săi, Tatăl ne-a făcut părtaşi drepturilor şi slavei Fiului, Cel Întîi-născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8.29). Ca soţie a Domnului Isus, noi ne bucurăm de toate privilegiile care Îi aparţin, datorită dragostei Lui neasemuite. La Ioan 3.35 citim că Tatăl iubeşte pe Fiul şi Lui I-a dat toate lucrurile. Iată primul mare adevăr de căpetenie, pe care doresc să-l arăt. Şi după cum Fiul a slăvit pe Tatăl, tot aşa Tatăl va slăvi pe Fiul.

 

   Al doilea adevăr de căpetenie este că noi vom avea parte de slava Fiului, după cum este scris: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Şi aceasta, pentru ca lumea să ştie că Tatăl ne iubeşte cum ÎI iubeşte pe Fiul Său. Văzându-ne în aceeaşi slavă, lumea va fi convinsă că noi suntem ţinta aceleiaşi dragoste; iar slava pe care o vom avea nu va fi decât arătarea acestui preţios şi uimitor adevăr.

 

   Astfel, nădejdea Adunării este nu numai de a fi mântuită şi de a scăpa de mânia lui Dumnezeu, ci de a avea chiar slava Fiului. Ceea ce face desăvârşirea bucuriei ei, este că ea este iubită de Tatăl şi de Domnul Hristos; apoi, ca urmare a acestei dragoste, va fi slăvită. Mai mult, Tatăl a voit să ne comunice deplina cunoaştere a acestor bogăţii şi să ne dea arvuna lor prin prezenţa Duhului Sfânt în toţi cei mântuiţi.

 

Înainte de a arăta mai pe larg prin alte mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu aceste idei, pe care nu le-am scos decât din acest izvor, să ne oprim la câteva gânduri asupra capitolului pe care l-am citit.

 

Chiar din primele rânduri, Dumnezeu Se prezintă ca Tată. El este „Tatăl nostru” (vers. 2) şi este „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (vers. 3). Până la versetul 8, apostolul prezintă mântuirea. Dum­nezeu ne-a înfiat „spre lauda slavei harului Său”.

 

În versetele 8-10 vedem că acest har al mântuirii ne introduce, prin puterea lui de acum, prin Duhul Sfânt, în cunoaşterea planului ascuns de Dumnezeu cu privire la slava Domnului Hristos; dovadă mişcătoare, cum am spus, a dragostei lui Dumnezeu care ne socoteşte prieteni şi dă o nespusă pace sufletului nostru. El ne face să vedem unde vor sfârşi toate sforţările şi toată agitaţia oamenilor acestei lumi. Iată acest plan tainic al lui Dumnezeu: Dum­nezeu va uni iarăşi într-Unul, în Hristos, toate lucrurile, atât lucrurile din ceruri cât şi lucrurile de pe pământ (Efeseni 1.10).

 

Până la acest al optulea verset, am văzut la ce suntem rânduiţi: la starea de copii ai Tatălui sau la împlinirea de acum a acestei mântuiri: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui…” În ceea ce ur­mează, avem planul lui Dumnezeu cu privire la slava Domnului Isus Hristos, în legătură cu toate lucrurile; apoi, de la versetul 11, participarea noastră viitoare la slava arătată astfel; mai mult, avem pecetea Duhului Sfânt în timp ce suntem în aşteptarea acestei slave. „În El am primit şi o moştenire… ca să fim spre lauda slavei Sale…” Înainte de versetul 8 era „spre lauda slavei harului Său”; acum este „spre lauda slavei Sale”; şi apoi: „aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Lui”. Restul capitolului este o rugăciune a apostolului pentru ca cei credincioşi să înţeleagă nădejdea lor şi ca puterea învierii şi înălţării Domnului Hristos, cu care este unită Adunarea, să fie împlinită în ei.

 

   Această poziţie a Adunării, care se bucură de răscumpărare şi care aşteaptă şi răscumpărarea moştenirii, îşi are modelul desăvârşit în Israel. Acest popor răscumpărat din Egipt n-a intrat în Canaan, ci în pustie, în timp ce pământul Canaanului era încă sub stăpânirea canaaniţilor. Răscumpărarea lui Is­rael era împlinită, răscumpărarea moştenirii nu era încă. Moştenitorii erau răscumpăraţi, dar moşte­nirea nu era eliberată din mâinile vrăjmaşului. „Aceste lucruri,” spune apostolul, li s-au întâmplat (israeliţilor) ca să ne slujească drept exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră (a Adunării), peste care au venit sfârşiturile veacurilor (eco­nomiilor)”.

 

Domnul Hristos aşteaptă învierea Adunării, pen­tru ca totul să-I fie supus, supus nu numai de drept, ci şi de fapt, aşteaptă acest moment măreţ, când El îi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Lui. Până ce va sosi acest timp păstrat ca un secret în adâncimile sfaturilor divine, El stă la dreapta măririi, în locurile preaînalte (Evrei 1.3).

 

Pentru aceasta spune în Marcu 13, că Fiul Însuşi n-ar putea spune ceasul şi ziua, pentru că El Însuşi era obiectul acestei hotărâri a Domnului. El va primi toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu, în calitate de Om slujitor, tot aşa cum acum Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult. Vorbind ca proroc, Domnul Hristos anunţa venirea Sa ca judecată groaznică ce trebuia să cadă asupra poporului necredincios, dar sfatul lui Dumnezeu cu privire la această judecată, sau cel puţin cu privire la momentul sosirii ei, era ţinut ascuns în aceste cuvinte: „şezi la dreapta Mea, până ce…” Hristos, ca slujitor ascultător, aştepta (ca totdeauna, şi aceasta era desăvârşirea Lui) voia Tatălui Său, ca să primească împărăţia când Tatăl va voi. Psalmul 110 şi Marcu 13 se referă în totul la acelaşi subiect: vrăjmaşii sunt iudeii care ÎI alungau (Luca 19.27).

 

Domnul Hristos va lua moştenirea tuturor lucrurilor ca om. Şi Adunarea, răscumpărată prin sângele Său, poate moşteni totul împreună cu El, căci este moştenitoare curăţită pentru o moştenire care ea însăşi va fi curăţită.

 

Să amintim deci aceste două adevăruri de căpetenie:

 

1. Domnul Hristos, în sfaturile lui Dumnezeu, stăpâneşte toate lucrurile.

 

2. Ca soţie a Domnului Isus Hristos, Adunarea are parte de tot ceea ce are El, de tot ce este El, în afară de dumnezeirea Lui veşnică, deşi — într-un anumit înţeles — noi suntem părtaşi firii dum­nezeieşti.

 

Să ne ocupăm de locurile care dezvoltă gândurile pe care le-am arătat.

 

Toate lucrurile, am spus, sunt ale Domnului Isus Hristos. El a fost pus „moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2). Ele Îi aparţin de drept, pentru că El este Creatorul lor (Coloseni 1.15-18). Observaţi în acest loc două întâietăţi ale Domnului Hristos: El este mai întâi numit „Cel Întâi-născut (sau cap) peste toată creaţia”, apoi „Cel Întâi-născut dintre cei morţi”, „capul Adunării, care este trupul Său”. Deosebirea aceasta aruncă multă lumină asupra subiectului nostru. Toate lucrurile au fost făcute pentru El şi prin El. De asemenea, El le va stăpâni pe toate ca om, ca al doilea (ultimul) Adam, căruia Dumnezeu a voit, în sfaturile Sale, să-I supună toate lucrurile.

 

Acelaşi lucru îl citim în Psalmul 8, care este aplicat la Domnul Hristos de către apostolul Pavel (Evrei 2.6). El este piatra de căpetenie a învăţăturii apostolului în privinţa acestui lucru. El citează acest loc de trei ori în epistolele sale, în locurile unde vorbeşte de ideea principală a stăpânirii tuturor lucrurilor, dând-o sub trei înfăptuiri diferite, fiecare având pentru noi însemnătatea sa.

 

Potrivit celor scrise în Evrei 2.6, profeţia nu era încă împlinită, dar Adunarea are, în împlinirea în parte, asigurarea împlinirii în întregime. Toate lucrurile încă nu sunt supuse Domnului Isus; dar aşteptând, Domnul Isus este deja încununat cu slavă şi cu cinste, dovadă sigură că ce rămâne se va împlini la timpul său. Sub economia de acum, a cărei ţintă este strângerea laolaltă a celor ce sunt împreună moştenitori, toate lucrurile încă nu-I sunt supuse; dar El este slăvit şi cei credincioşi Îi recu­nosc drepturile. Avem deci în Evrei 2 aplicarea locului de mai sus, (Psalmul 8.5-6), şi suntem înştiinţaţi că supunerea tuturor lucrurilor Celui de al doilea Adam n-a avut încă loc.

 

În Efeseni 1.20-23, Îl vedem pe Domnul Isus înălţat, ridicat cu putere la dreapta măririi în locurile preaînalte, iar supunerea tuturor lucrurilor sub picioarele Sale ne este pusă înainte, având ca urmare introducerea Adunării în aceeaşi slavă. Domnul Isus ne este înfăţişat în această slavă drept cap al Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi, alt adevăr asupra căruia am stăruit.

 

Apoi, în 1 Corinteni 15, acelaşi fapt, slăvirea Domnului Isus şi supunerea tuturor lucrurilor Lui ne este arătat, dar sub un alt punct de vedere, adică aşa cum trebuie să aibă loc la înviere, potrivit puterii căreia Domnul Isus a fost socotit al doilea Adam; este ca o împărăţie pe care El o va avea ca Om şi pe care El trebuie s-o predea lui Dumnezeu Tatăl. Atunci El Însuşi, al doilea Adam, va fi supus Celui ce I-a supus toate lucrurile, în loc de a domni ca Om, aşa cum făcea înainte, asupra tuturor lucrurilor; asupra tuturor, în afară de Cel ce I-a supus toate.

 

   Este vorba deci de o supunere în viitor a tuturor lucrurilor Domnului Hristos, de o împărăţie pe care El o va împărtăşi cu Biserica, trupul Său, şi care va avea loc la învierea acestui trup, a Bisericii. În sfârşit, El va da această împărăţie în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, la timpul hotărât mai dinainte, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

 

   Domnul Hristos, slăvit în persoana Sa, în timp ce Biserica se formează, este aşezat pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, aşteptând ca Adunarea să fie întreagă; atunci momentul va fi venit pentru a primi puterea Sa împărătească şi Dumnezeu să-i pună pe vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

 

O deosebire destul de însemnată reiese din locurile pe care le-am arătat şi trebuie să luăm seama la această deosebire: în afara împăcării Bisericii este şi împăcarea tuturor lucrurilor. Cred că aţi observat acest lucru în cuvintele pe care le-am citit la începutul strângerii noastre laolaltă: am auzit că planul lui Dumnezeu este de a uni, de a împăca toate lucrurile în Hristos; că împăcarea Bisericii este arătată în versetele dinaintea ver­setului 8, ca un lucru împlinit, şi slava ca un lucru viitor, din care nu avem încă decât arvuna, prin prezenţa Duhului Sfânt în noi, după ce am crezut. Dar vedem în capitolul 8 din Romani că eliberarea creaţiei trebuie să aibă loc în timpul arătării (des­coperirii) copiilor lui Dumnezeu. În ce priveşte prezentul, adică timpul în care Domnul Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, totul este în stare de mizerie, toată creaţia rămâne înlănţuită în stricăciune. Este adevărat că noi suntem răscum­păraţi, dar preţul răscumpărării este plătit şi pentru creaţie; ba mai mult, noi avem cele dintâi roade ale Duhului Sfânt ca arvună a slavei, dar aşteptăm ca Dumnezeul Cel Atotputernic să-Şi arate puterea Sa împărătească şi să fie posesorul de fapt, cum este posesorul de drept, al cerurilor şi al pământului. Legaţi prin trupul nostru de creaţia decăzută, cum suntem prin Duhul legaţi de Domnul Hristos, avem, pe de o parte, siguranţa că suntem copii primiţi, plăcuţi în Cel Preaiubit, şi avem bucuria moştenirii, prin Duhul, care este arvuna moştenirii; pe de altă parte însă, prin acelaşi Duh, atâta timp cât suntem în trup, exprimăm şi noi suspinele şi gemetele creaţiei faţă de nenorocirile la care luăm parte prin acest trup muritor.

 

Totul în jurul nostru este în neorânduială; dar noi cunoaştem pe Cel care ne-a răscumpărat şi ne-a făcut moştenitori ai tuturor lucrurilor, care ne-a învăţat dragostea Tatălui. Noi ne bucurăm de aceste privilegii. Dar, înţelegând şi binecuvântarea care se va răspândi peste moştenire când o va lua Domnul Hristos şi că vom apărea apoi în slavă, simţind în acelaşi timp starea tristă în care se află acum această moştenire, slujim, prin Duhul, drept canale pentru aceste suspine care se înalţă către tronul Dumnezeului îndurărilor.

 

   Locul deja citat în parte din epistola către Coloseni arată foarte clar această deosebire. În versetul 20 se spune: „…şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, (cei credincioşi)… El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte”. Biserica este deja împăcată. Lucrurile din ceruri şi de pe pământ, El le va împăca mai târziu, tot datorită puterii sângelui Său, care a fost deja răspândit (trebuie ţinut seama că aici este vorba de lucruri, şi nicidecum de păcătoşii care rămân în necredinţa lor). Ordinea ceremoniilor din marea zi a Ispăşirii arată, în mod simbolic, această împăcare, dar într-o legătură deosebită, când cercetezi amănuntele, cu partea pe care evreii o vor avea la aceste binecuvântări.

 

   Vedem foarte clar în Coloseni 1.16 care sunt lucrurile cuprinse în această împăcare: „Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El”. Tot ceea ce El a creat ca Dumnezeu, le va moşteni ca Cel care va reînnoi toate lucrurile. Dacă un fir de iarbă, ca să spunem aşa, n-ar fi supus puterii Domnului Hristos în binecuvântare, Satan ar fi câştigat ceva asupra Domnului Hristos, asupra drepturilor şi moştenirii Sale. Judecata este cea care va da câştig de cauză Domnului Hristos.

 

În afară de asta, Domnul Hristos, când va veni, va fi izvorul bucuriei tuturor minţilor create, bucu­rie mărită de binecuvântarea care se va răspândi asupra întregii creaţii. Bucuria de a vedea fericirea altuia şi chiar pe cea a eliberării creaţiei de robia stricăciunii este o parte divină a bucuriei noastre; noi o vom împărtăşi cu Dumnezeul bunătăţii.

 

Noi, în „locurile cereşti” ne găsim locul. Binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti, de care ne bucurăm de pe acum în nădejde şi împiedicaţi în mii de feluri, vor fi în acea zi pentru noi lucruri naturale, ele vor fi starea noastră fizică şi normală, dacă pot spune astfel. Dar pământul nu va rămâne fără să simtă urmările acestui fapt. Duhurile răutăţii din locurile cereşti (Efeseni 6.12), înlocuite de Domnul Hristos şi de Biserica Lui, vor înceta să fie cauzele nenorocirii unei lumi supusă puterii lor prin păcat. Biserica, dimpotrivă, împreună cu Domnul Hristos, reflectând slava la care ia parte şi bucurându-se de prezenţa Aceluia care este pentru ea izvorul şi plinătatea, va străluci asupra lumii în binecuvântare, iar neamurile vor umbla în lumina ei. „Ajutor potrivit pentru El” în slavă, în totul plină de gândurile Soţului ei şi bucurându-se de dragostea Lui, ea va fi instrumen­tul vrednic şi liber al binefacerilor Sale; şi va fi, prin însăşi starea ei, arătarea vie a puterii lor. Căci Dumnezeu a făcut aceste lucruri „ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2.7).

 

   Pământul se va bucura de roadele biruinţei şi credincioşiei Celui de al doilea Adam şi va fi măreaţa Lui mărturie înaintea căpeteniilor şi stăpânirilor; acum el este, prin stricăciunea pe care a făcut-o păcatul, priveliştea slăbiciunii, a ruinei şi a nelegiuirii primului Adam. Fără îndoială, bucuria cea mai mare, bucuria bucuriilor va fi părtăşia cu Soţul şi cu Tatăl. Dar, a fi martor al bunătăţii Lui, a avea parte de ea şi a fi un instrument faţă de o lume căzută, desigur, asta înseamnă să guşti bucuriile divine; căci Dumnezeu este dragoste.

 

   Dragi prieteni, Dumnezeu a vrut să aleagă tocmai acest pământ pe care locuim, ca să facă din el locul manifestării caracterului fiinţei Sale şi a lucrărilor harului Său. Pe acest pământ a intrat păcatul şi şi-a găsit locul: aici Satan şi-a desfăşurat puterea pentru a face rău; aici, Fiul lui Dumnezeu a fost smerit, a fost omorât şi a înviat; pe acest pământ păcatul şi harul şi-au desfăşurat toate roadele lor; pe acest pământ pe care păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult. Dacă acum Domnul Hristos este ascuns în cer, El pe acest pământ Se va descoperi; pe pământ, îngerii au pătruns mai bine adâncimile dragostei lui Dumnezeu; pe el, ei vor cunoaşte urmările acestei dragoste, prin manifestarea lor în slavă. Pe acest pământ unde Fiul Omului a fost umilit, Fiul Omului va fi slăvit. Dacă acest pământ este în el însuşi puţin lucru, ceea ce a făcut Dum­nezeu din el şi ceea ce va face Dumnezeu din el nu este puţin lucru. Pentru noi (Biserica), locurile cereşti sunt cetatea locuinţei noastre, căci noi suntem împreună moştenitori (nu moştenirea): noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Domnul Hristos. Dar moştenirea este necesară pentru slava Domnului Hristos, după cum împreună moştenitorii sunt ţinta dragostei Sale celei mai calde, fraţii Săi, soţia Sa.

 

V-am adus înainte, dragi prieteni, pe scurt şi destul de slab — îmi dau seama — care este chemarea de viitor a Bisericii; numai Duhul poate să ne facă să simţim toată dulceaţa părtăşiei dragos­tei lui Dumnezeu şi minunata slavă care ne este dată. Cel puţin v-am pus înainte câteva locuri din Cuvânt, care să vă facă să înţelegeţi, cu ajutorul Duhului Sfânt, spre care mă îndrept pentru voi ca şi pentru mine, gândurile care mi-au stat pe inimă să vi le împărtăşesc în această seară.

 

Din ele rezultă destul de clar că noi trăim sub economia în care sunt adunaţi moştenitorii. Apoi că mai este o alta, pe care o vom vedea începând la venirea Domnului, aceea în care moştenitorii vor avea bucuria moştenirii tuturor lucrurilor, bucuria că toate lucrurile vor fi supuse Domnului Hristos şi Bisericii Lui, care este unită cu El şi descoperită împreună cu El. Ce va urma după acestea, nu este acum ţinta cercetărilor noastre; vorbesc de această ultimă perioadă, în care Dumnezeu va fi totul în toţi şi în care Domnul Hristos Însuşi, ca Om, Se va supune lui Dumnezeu, fiind Căpetenie, ca Om, a unei familii pe veci binecuvântată în părtăşia cu Dumnezeu care a iubit-o şi al cărui cort va fi în mijlocul ei, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în veci binecuvântaţi.

 

   Ocupându-se de aceste subiecte pline de nădejde prin Duhul, Biserica va fi dezlipită de lume şi va îmbrăca acel caracter care îi este potrivit, ca logod­nică a Domnului Hristos, Căruia ea Îi datorează întreaga ei inimă şi toate gândurile ei.

 

 

 

3. A DOUA VENIRE A DOMNULUI HRISTOS

 

 

 

(Faptele Apostolilor 1)

 

 

 

   Doresc să vă vorbesc despre venirea Domnului Isus Hristos. Multe subiecte se leagă de acest fapt principal, de exemplu domnia lui Antihrist; dar mă voi mărgini în această seară la faptul însuşi al venirii Domnului.

 

Am deschis această discuţie prin citirea textului din Fapte 1, pentru că făgăduinţa venirii din nou a Domnului ne este arătată aici ca singura nădejde a Adunării, ca primul obiect care a trebuit să oprească atenţia ucenicilor Săi, când ei urmăreau în zadar, din ochi, pe Domnul, care Se îndepărta în văzduh şi Se ducea să Se ascundă în Dumnezeu.

 

   În acest capitol sunt trei lucruri de observat cu ocazia înălţării Domnului. Primul este că ucenicii doreau să ştie când şi cum va aşeza Dumnezeu împărăţia lui Israel. Şi Domnul Isus nu spune că această împărăţie nu va fi aşezată; spune numai că vremea acestei aşezări nu este descoperită. Al doilea, este că Duhul Sfânt trebuia să vină. Şi al treilea, că în timp ce ucenicii aveau ochii ridicaţi spre cer, doi îngeri le-au spus: „…de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”.

 

   Ei trebuiau să aştepte venirea din nou a Dom­nului Hristos.

 

Dacă studiem istoria Bisericii, o vom vedea decăzând exact în măsura în care ea a pierdut din vedere această învăţătură a aşteptării venirii din nou a Domnului Isus. Uitând acest adevăr, ea s-a slăbit, a ajuns lumească. Dar, dorind să nu ies din marginile Cuvântului, mă gândesc să arăt, prin Cuvânt, cum acest gând al venirii din nou a Dom­nului Isus Hristos stăpânea mintea, susţinea nădej­dea, inspira puterea apostolilor; şi vreau să fac acest lucru citind diferite texte din Noul Testament.

 

Fapte 3.19-21: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului…” Duhul Sfânt a venit; El a rămas cu Biserica; dar timpurile de înviorare vor veni „prin (literal: din) prezenţa Domnului”. Este cu neputinţă să aplici acest text Duhului Sfânt, pentru că El era deja coborât şi spunea, prin gura apostolului: „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor…” Şi, de fapt, Duhul Sfânt n-a aşezat toate lucrurile. Cel care trebuie să vină, potrivit acestui text, nu trebuie să vină ca să judece morţii, nici ca lumea să fie arsă şi distrusă; ci, înainte de toate, vine pentru aşezarea din nou a lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin prorocii Săi.

 

Citesc aceste locuri pentru a se înţelege ce înseamnă venirea Domnului: ea nu este judecata morţilor, nu este marele scaun de domnie alb; este venirea din nou a Domnului Isus Hristos în per­soană, prezent şi vizibil „când va fi trimis din cer”. Dacă veţi compara aceste versete cu ce se găseşte la Apocalipsa 20, veţi vedea clar că venirea Dom­nului Isus Hristos şi judecata morţilor sunt două evenimente deosebite; că, atunci când judecata morţilor va avea loc, nu va fi vorba de Domnul Hristos venit din nou din cer pe pământ; căci este scris că atunci „pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui” (versetul 11).

 

Domnul Hristos va veni iar pe pământ. Aş dori să arăt cum El Însuşi, mai întâi, apoi Duhul Sfânt prin apostoli, au îndreptat mereu atenţia noastră asupra acestei veniri din nou a Persoanei Lui.

 

Matei 24.30: „Atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului”. Desigur, expediţia lui Titus contra Ierusalimului nu este venirea Domnului pe norii cerului. Aceasta nu este nici judecata morţilor înaintea scaunului de judecată mare şi alb; în această epocă pământul nu va mai fi, în timp ce, în vremea despre care vorbeşte textul citat, popoarele pământului ne sunt arătate şi este vorba de un eveniment care priveşte acest pământ, nu Adunarea. „Popoarele pământului se vor boci, bătându-se în piept.”

 

   Nu o împărăţie de o mie de ani este urmarea lucrării puterii Duhului Sfânt; lumea n-a văzut niciodată pe Duhul Sfânt; şi popoarele pământului sunt cele care se vor plânge când vor vedea pe Domnul Isus. „Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, la uşi” (versetul 33).

 

   Matei 24.42-51. Credincioşia Bisericii depindea de atenţia continuă pe care ea o dădea acestui adevăr al venirii din nou a Domnului Hristos. Îndată ce ea a zis: „Stăpânul meu întârzie să vină!”, ea a început să domine cu asuprire şi să devină lumească. „Fiţi gata,” spune Domnul Isus, „căci Fiul Omului (şi nu moartea) va veni…”

 

Aşteptarea venirii din nou a Domnului Hristos este măsura exactă, termometrul vieţii Bisericii, dacă pot spune astfel. Robul devine necredincios din moment ce spune: „Stăpânul meu întârzie să vină”.

 

   În Marcu 13 avem aproape aceleaşi lucruri. Ver­setul 26 ne opreşte să aplicăm acest capitol la invazia romanilor; şi când se spune, în versetul 29: El „este aproape, lângă uşi”, nu este vorba de judecata celor morţi, nici de scaunul de domnie mare şi alb. Nu va mai fi vorba nici de casă, nici de mâncare în acea zi.

 

(Folosesc această ocazie ca să observaţi că la luarea Ierusalimului de către Titus au fost împrejurări, în parte asemănătoare, într-o oarecare măsură, cu cele ce trebuie să fie mai târziu, când se vor împlini aceste profeţii de la Marcu 13 şi Matei 24; ucenicii s-au putut folosi de înştiinţările pe care le cuprindeau ele (şi admit acest lucru, deşi faptul este destul de puţin sigur). Dar sunt greutăţi de netrecut, dacă ai vrea să aplici „urâciunea pustiirii” armatei lui Titus sau steagurilor romane; căci este o perioadă care trebuie să înceapă cu acest eveni­ment şi despre care nu se vede nici o împlinire la luarea Ierusalimului. De asemenea unii s-au simţit obligaţi să lase asupra papalităţii această parte a profeţiei şi negreşit, ea nu are nimic a face cu invazia lui Titus. Textul de la Luca are mai multă legătură cu evenimentele care au avut loc la luarea Ierusalimului de către acest împărat; dar, încă o dată, a vrea să le aplici lor aceste texte de care ne ocupăm, este o muncă zadarnică.)

 

Nu sunt decât patru locuri în Noul Testament care vorbesc despre bucuria sufletului care a plecat de pe pământ. Prima ocazie este atunci când tâlharul spunea Domnului, fiind pe cruce: „Adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta!” El se gândea la venirea Domnului în slavă, adevăr care era atât de familiar iudeilor. Şi Domnul îi răspunde: Tu nu trebuie să aştepţi ca Eu să vin din nou, căci „astăzi vei fi cu Mine în rai!” A doua împrejurare este aceea când Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” A treia, când apostolul Pavel spunea: „Să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul” (2 Corinteni 5.8). A patra: „Nu ştiu ce trebuie să aleg… să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine” (Filipeni 1.22-23). În adevăr, este mult mai bine să aştepţi slava fiind împreună cu Domnul Hristos, decât rămânând aici pe pământ; nu că ai fi în slavă atunci când pleci de pe pământ, ci mai ales eşti lipsit de păcat, la adăpost de orice păcat şi te bucuri de Domnul fără să păcătuieşti. Da, aceasta este o stare mult mai bună, totuşi ea nu este decât o stare de aşteptare, asemenea aceleia în care Se găseşte Domnul Hristos Însuşi, „aşezat la dreap­ta Tatălui şi aşteptând…”

 

   Luca 12.35: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse”. Aici găsim iar pilda robului necredincios. Domnul adaugă însă că „robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc (iată creştinătatea), va fi bătut cu multe lovituri; dar cine nu a ştiut-o (păgânii), va fi bătut cu puţine lovituri”. Toţi vor fi judecaţi, dar creştinătatea este într-o stare nespus mai rea decât iudeii şi păgânii.

 

   Luca 17.30: „La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului”.

 

Luca 21.27: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor, cu putere şi cu mare slavă”. Smochinul despre care vorbeşte Domnul cu această ocazie este în mod deosebit simbolul poporului evreu.

 

   „Vegheaţi deci”, adaugă El, „ca să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului.”

 

Aceste două capitole — 17 şi 21 — ca şi Matei 24 şi Marcu 13, privesc pe poporul evreu.

 

Se poate adăuga Luca 19, în care robii chemaţi şi vrăjmaşii care au alungat pe omul de neam mare, zugrăvesc foarte clar pe robii Domnului Hristos şi pe poporul evreu (vezi versetele: 12,13, 27).

 

   Ioan 14.2: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe… Eu Mă duc să vă pregătesc un loc… apoi voi veni din nou…” Domnul Însuşi va veni iar să-Şi ia Biserica, pentru ca Biserica să fie acolo unde este El.

 

Fapte 1.11: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel”.

 

Fapte 3.20. Iată predica apostolului către iudei: Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi Domnul Isus va veni iar. Voi aţi omorât pe Domnitorul vieţii, v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept; Dumnezeu L-a înviat. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, şi El va reveni… Dar ei n-au vrut să se întoarcă la Dum­nezeu. Timp de trei ani, El zadarnic a căutat roadă în smochin. Viticultorii, dimpotrivă, au omorât pe fiul stăpânului viei. Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, a cerut iertarea lor pe cruce, locul de unde glasul Lui este totdeauna cu efect, spunând: Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Acum, Duhul Sfânt, prin gura apostolului, răspunde la această mijlocire a Dom­nului Isus: Ştiu că aţi făcut acest lucru din neştiinţă; acum pocăiţi-vă, şi El va veni din nou; pocăiţi-vă, pentru ca timpurile de înviorare să vină prin prezenţa Domnului… Dar noi ştim că ei s-au împotrivit Duhului Sfânt (Fapte 7.51).

 

   Versetul 21: Şi să trimită pe Isus Hristos… „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dum­nezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci”.

 

Iată marele scop al tuturor planurilor lui Dum­nezeu. După cum am văzut taina voii Sale, că Dumnezeu va uni iar toate lucrurile în Hristos, vedem aici că El a vorbit despre acest lucru (adică despre partea lui pământească) prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci. Cum trebuie să se împlinească toate lucrurile acestea? Prin revărsarea Duhului Sfânt? – Nu, pentru că ni se spune că „prin (de la) prezenţa Domnului” şi „când El va trimite pe Isus”. Fără îndoială, cred că Duhul Sfânt va fi revărsat, şi va fi în mod deosebit asupra iudeilor. Dar în locul citit, evenimentul acesta va avea loc prin prezenţa Domnului Isus şi în felul acesta lucrurile despre care au vorbit prorocii se vor împlini. Nu ştiu cum ar putea cineva înlătura puterea şi simplitatea acestei declaraţii.

 

   Vedem căderea, ruina omului. Vedem chiar întreaga creaţie supusă stricăciunii. Soţia doreşte ca Soţul ei să Se arate. Şi nu Duhul Sfânt va restabili creaţia, nici nu este El moştenitorul tuturor lucrurilor; este Domnul Isus Hristos. Când Domnul Isus va apare în slavă, lumea 11 va vedea, în timp ce ea nu poate vedea pe Duhul Sfânt.

 

„Orice genunchi se va pleca în Numele lui Isus.” Lucrarea Duhului Sfânt nu este să restabilească toate lucrurile aici pe pământ, ci să mărturisească despre Domnul Isus Hristos, care va veni din nou. Încă o dată, Duhul Sfânt era în apostolul Petru când spunea: „pe care cerul trebuie să-L primească …” Să primească, pe cine? Nu pe Duhul Sfânt, (El era chiar acolo), ci pe Domnul Isus; şi datoria noastră este să credem acest lucru.

 

Acum trec la epistole, pentru ca şi prin ele să recunoaştem că venirea Mântuitorului era aştep­tarea vie şi de fiecare moment a Bisericii.

 

În Romani 8.19-22 vedem întreaga creaţie în aşteptarea acestei veniri, care este clar arătată, când compari Ioan 14.1-3 cu Coloseni 3.1-4. De asemenea, la 1 Corinteni 1.7: „Nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos”.

 

Despre Efeseni 1.10 am mai vorbit. Deoarece la judecata de la urmă cerurile şi pământul vor fi trecut, înaintea acestei epoci Dumnezeu va uni iar toate lucrurile în Hristos.

 

   Filipeni 3.20-21: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă”.

 

   Coloseni 3.4: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă”.

 

Cele două epistole către Tesaloniceni sunt centrate în jurul acestui subiect. Orice lucru în 1 Tesaloniceni este în vederea venirii Domnului Hris­tos; tot ce spune Pavel despre bucuria şi lucrarea lui este în legătură cu venirea Lui.

 

În primul rând, chiar întoarcerea la Dumnezeu este arătată în legătură cu acest adevăr (1.10). Credincioşilor din Tesalonic, care au fost un ex­emplu pentru cei din Macedonia şi din Ahaia, şi a căror credinţă era renumită, încît nu mai era nevoie să spui ceva despre ea, li s-a spus: „v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare”. Este de observat că această biserică, una din cele mai înfloritoare căreia i-a scris apostolul Pavel, chiar ea a fost aleasă de Domnul ca să-i descopere, cu cele mai multe amănunte, împrejurările venirii din nou a Lui. Domnul Se destăinuie celor care se tem de El (Psalmul 25.14).

 

   Iată deci credinţa tesalonicenilor; se vorbea în toată lumea de credinţa lor, pentru că ei aşteptau pe Domnul Isus din ceruri. Şi datoria noastră este de a avea această credinţă, aceeaşi credinţă ca a tesalonicenilor; trebuie, ca şi ei, să aşteptăm pe Domnul înaintea perioadei de o mie de ani. Desigur, ei nu ziceau: Vor trece o mie de ani înainte de a veni Domnul. „Căci cine este nădejdea noastră?… Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?” (2.19).

 

„Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi” (3.13). Acesta este gândul care stăpânea mintea apostolului.

 

   1 Tesaloniceni 4.13-18. Este de observat că sin­gura mângâiere pe care apostolul o dă celor ce erau în jurul patului morţii unui credincios este venirea lui din nou împreună cu Domnul Isus şi întâlnirea lor cu toţii. Se spune: „Fiţi liniştiţi, el a plecat în slavă”. Dar nu acesta este gândul apostolului; dim­potrivă, mângâierea pe care el o dă celor ce asistă la ultimele clipe ale celor credincioşi este: „Fiţi liniştiţi, Dumnezeu îi va aduce înapoi”. Trebuie să se fi făcut o schimbare nemăsurat de mare în sen­timentele obişnuite ale creştinilor, dacă singura mângâiere pe care o dă apostolul este socotită astăzi ca o nebunie. Credincioşii din Tesalonic erau atât de mult pătrunşi de gândul venirii din nou a Domnului Hristos, încît ei nu îşi închipuiau că ar putea muri înainte de a avea loc împlinirea acestui eveniment; şi dacă unul dintre ei pleca de pe pământ, prietenii lui se întristau, gândind că el nu va fi prezent în acea clipă. Dar Pavel îi linişteşte, spunându-le că „Dum­nezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. Putem înţelege prin acest ex­emplu, cum Biserica a pus deoparte nădejdea care ocupa spiritul primilor credincioşi; cum noi ne-am îndepărtat de gândurile apostolilor şi am înlocuit aceste gânduri prin ideea unei stări intermediare de fericire (sufletul despărţit de trup), stare adevărată, fără îndoială, şi superioară stării noastre de pe pământ, totuşi imprecisă şi în acelaşi timp, o stare de aşteptare. Domnul Isus Însuşi aşteaptă, şi sfinţii care au murit aşteaptă. Nu vreau să arunc vreo umbră asupra adevărului acestei stări intermediare de fericire; iată cum vorbeşte apostolul despre ea: „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi, pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă… Aşadar, noi totdeauna suntem plini de încredere” (2 Corinteni 5.4-6). Adică: dacă trupul muritor nu este înghiţit de viaţă (nu este schimbat), încrederea pe care o am nu este întreruptă de moarte; eu am primit deja viaţa Domnului Isus Hristos în sufletul meu, ea nu poate să-mi mai lipsească vreodată. Se poate întâmpla să părăsesc acest pământ, dar viaţa sufletului meu nu este atinsă cu nimic prin asta; eu am deja viaţa Domnului Hristos şi, dacă voi pleca, voi fi cu El.

 

   Încă un gând în legătură cu 1 Tesaloniceni 4.15-17: „Noi cei vii care rămânem până la venirea Dom­nului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

 

   Dacă apostolul ar fi aşteptat un mileniu al Duhului Sfânt înainte de venirea Domnului Isus, cum ar fi putut el să spună: „noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului”? Pentru el era o aşteptare continuă a venirii Domnului Hristos, a cărei clipă nu o ştia, dar pe care avea tot dreptul s-o aştepte. S-a înşelat el în această privinţă? Nu, deloc. El nu făcea altceva decât să aştepte; şi această aşteptare avea ceva bun în ea: îl ţinea mereu într-o stare de despărţire faţă de lume.

 

Dacă ai aştepta dintr-o zi în alta venirea Dom­nului, unde ar mai fi toate aceste planuri care se fac pentru o familie, pentru o casă, pentru a întări orgoliul vieţii, pentru a te îmbogăţi? Felul nădejdii pe care o avem ne formează caracterul şi, când Domnul va veni, apostolul Pavel se va bucura de aşteptarea lui. Nădejdea care îl însufleţea producea frumoasele sale roade; în legătură cu această nădejde, el spunea: „Duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.23).

 

   1 Tesaloniceni 5.2-4. Această zi nu trebuie să surprindă pe credincioşi ca un hoţ.

 

   2 Tesaloniceni 1.9,10; 2.3-12. În locul unei lumi binecuvântată pentru un mileniu fără prezenţa Domnului Isus, aici se vede omul păcatului stăpânind, până ce va fi nimicit prin arătarea venirii Domnului Hristos. Pentru mine este foarte clar că acest mileniu numai al Duhului este o minciună, pentru că taina fărădelegii care a început să lucreze din timpul apostolului Pavel trebuia să-şi continue lucrarea până ce se va descoperi omul păcatului, care va fi nimicit prin arătarea venirii lui Hristos, Domnul Însuşi, prin suflarea gurii Sale. În această stare de lucruri, unde mai poate avea loc un astfel de mileniu?

 

1 Timotei 6.14-16: „Să păzeşti porunca aceasta fără pată şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei de fericitul şi singurul Stăpânilor, Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; a Lui să fie cinstea şi puterea veşnică!”

 

   2 Timotei 4.1: „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care va judeca viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia Lui”.

 

   Tit 2.11-13. Harul s-a arătat şi ne învaţă în primul rând cum să trăim şi, în al doilea rând, aşteptarea slavei: arătarea harului o avem; el ne învaţă să aşteptăm arătarea slavei.

 

Evrei 9.28: „Tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire”. Ca mare preot, după ce se va termina lucrarea de mijlocire, El va ieşi din locul preasfânt (vezi Leviticul 9.22,24).

 

   Iacov 5.9: „Judecătorul este chiar la uşă”.

 

2 Petru 1.16-21: „Căci v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea”. Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Mai întâi să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt” (acest loc explică de asemenea Matei 16.28 şi 17.1; Marcu 9.1-2, Luca 9.27-28).

 

   Schimbarea la faţă era deci ca un model al venirii Domnului Isus Hristos în slavă.

 

1 Ioan 3.2-3: „Ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Noi nu vom fi asemenea cu El decât atunci când El se va arăta, şi nu înainte. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte.” Ştiind că atunci când Domnul Isus Se va arăta, eu voi fi asemenea Lui, trebuie să fiu de pe acum, pe cât este cu putinţă, asemenea Domnului Isus. Iată roada bogată a aces­tui adevăr al venirii din nou a Domnului Hristos şi ce urmare practică decurge din această aşteptare. Această nădejde este pentru noi măsura sfinţeniei, după cum îi este şi motivul.

 

Să cercetăm şi pilda neghinei şi a seminţei bune (Matei 13). Neghina, adică răul pe care Satan 1-a făcut acolo unde grâul bun a fost semănat, trebuie să crească până la seceriş, care este sfârşitul acestei economii. Răul pe care el 1-a introdus prin abateri de la Cuvânt, învăţături stricate, religii false, tot acest rău trebuie să continue, să crească şi să se coacă. Această neghină trebuie să se mărească, să se înmulţească în câmpul Domnului, până la seceriş. Iată o descoperire întemeiată pe fapte, care con-38 trazice ideea unui mileniu prin Duhul Sfânt, fără venirea din nou a Domnului.

 

Am văzut că venirea Domnului Hristos are legătură cu toate gândurile, cu toate motivele de mângâiere şi de bucurie, cu sfinţirea Bisericii şi chiar pe patul de moarte; pe cel ce părăseşte acest trup, Domnul Hristos îl va aduce înapoi. Am văzut în treacăt, de o parte, stabilirea tuturor lucrurilor şi, de altă parte, că răul trebuie să crească în câmpul Domnului până la seceriş.

 

Domnul să pună aceste adevăruri în inimile noastre, dragi prieteni, pe de o parte pentru a ne dezlipi de lucrurile acestei lumi, şi pe de altă parte pentru a ne alipi de venirea Lui, de El Însuşi în persoană, pentru ca noi să ne curăţim după cum El este curat. Desigur, nu este nimic mai practic ca aceste adevăruri, nimic mai potrivit să ne dez­lipească de o lume care trebuie să fie judecată, şi în acelaşi timp să întărească legătura noastră cu El, cu Cel care va veni s-o judece. Nu, nu este nimic care să poată să ne arate mai bine ce trebuie să fie curăţirea noastră şi s-o împlinească în noi, nimic care să poată atât de bine să ne mângâie, să ne înflăcăreze şi să ne facă să ne asemănăm cu „Cel care a suferit pentru noi, pentru ca noi, care suferim, să împărăţim împreună cu El”, ca împreună moştenitori ai slavei.

 

Cu siguranţă, dacă Domnul Isus Hristos ar fi aşteptat din zi în zi, ar fi o lepădare de sine care nu se prea vede astăzi printre creştini.

 

   Nimeni să nu zică: „Stăpânul meu întârzie să vină!”

 

 

 

4. PRIMA ÎNVIERE

 

sau

 

ÎNVIEREA CELOR DREPŢI

 

 

 

(Luca 20.27-44)

 

 

 

   Subiectul asupra căruia doresc să vă vorbesc în această seară este învierea şi mai ales învierea celor drepţi, ca fiind deosebită de a celor răi.

 

Am vorbit despre Domnul Isus Hristos, moştenitor al tuturor lucrurilor; despre Adunare, aceasta ca împreună moştenitoare cu El şi despre venirea Domnului Hristos înainte de cei o mie de ani pentru a domni, venire care nu trebuie confun­dată cu ziua învierii celor răi şi a judecăţii care are loc înaintea scaunului de domnie alb, şi care nu va avea loc decât după mileniu. Acum, avem de văzut Biserica participând la această venire a Domnului Hristos; lucrul acesta se face prin prima înviere.

 

Nu este nevoie să mai vorbesc de învierea Dom­nului Isus Hristos ca fiind pecetea misiunii Sale, o privesc ca un adevăr cunoscut. Este de ajuns să citez pentru acest prim punct Romani 1.4, unde apostolul ne spune că Isus Hristos a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor. Învierea era marele fapt care arată că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu; în acelaşi timp, ea era şi marea temă a predicilor apostolilor, baza epistolelor lor şi a întregului Nou Testament.

 

   Dumnezeirea Domnului Isus a fost dovedită nu numai prin învierea Sa, însă ea a fost prima şi cea mai însemnată dovadă.

 

Cititorul va face bine să fie atent la expresia: „dintre cei morţi”, întrebuinţată în alte părţi, ex­presie care se deosebeşte de cea de aici. Ea ne vorbeşte de introducerea unei puteri în împărăţia morţii, putere care face să iasă de acolo unii în aşa fel, încât îi deosebeşte cu totul de ceilalţi. De acest lucru se mirau ucenicii (Marcu 9.10). Învierea era credinţa oricărui iudeu cu adevărat credincios; dar ceea ce nu înţelegeau ei era o înviere dintre cei morţi.

 

S-o spunem deschis, greutatea în privinţa subiec­tului de care ne ocupăm nu vine de la faptul că ce avem în Cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi simplu, clar şi convingător, ci de la faptul că, de obicei, idei preconcepute ne fură sensul natural al Scripturii.

 

Sunt obişnuinţe de a gândi, pe care ţi le-ai făcut în afara Scripturii Sfinte; îţi aduci ideile tale înainte, când este vorba de Cuvânt, în loc să vezi dacă aceste idei se potrivesc cu Cuvântul. Atunci găseşti greşeli, nepotriviri în ceea ce ne este prezentat şi nu bănuieşti că aceste nepotriviri nu se datoresc decât unor idei cu totul omeneşti.

 

Învăţătura despre înviere este însemnată din mai multe puncte de vedere. Ea leagă nădejdile noastre de Domnul Hristos şi de întreaga Lui Biserică; într-un cuvânt, de planurile lui Dumnezeu în Hris­tos. Ea ne face să înţelegem că noi suntem în totul liberi în El, prin părtăşia noastră la o viaţă în care, fiind uniţi cu El prin legătura Duhului, noi găsim prin puterea aceluiaşi Duh, puterea să Îl slăvim chiar de acum. Ea stabileşte nădejdea noastră în modul cel mai temeinic. Ea exprimă, în sfârşit, întreaga noastră mântuire, prin faptul că ne intro­duce într-o nouă creaţie, prin care puterea lui Dum­nezeu ne aşează în cel din urmă Adam, dincolo de locul unde există păcat, Satan şi moarte. Sufletul, plecând de pe pământ, merge la Domnul Isus, dar nu este încă slăvit. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de oameni slăviţi, de trupuri slăvite, dar niciodată de suflete slăvite. Dar, cum am spus, prejudecăţi, învăţături omeneşti au luat locul Cuvântului lui Dumnezeu şi aşteptarea învierii a încetat de a fi gândirea obişnuită a Bisericii.

 

   Învierea era temelia predicilor apostolilor.

 

Fapte 1.22: Trebuie ca „unul din ei să fie martor împreună cu noi al învierii Lui”. Iată subiectul mărturiei lor. Să vedem acum chiar cuvintele aces­tei mărturii.

 

   Fapte 2.24: „Dar Dumnezeu L-a înviat…” La fel versetul 32: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui”.

 

   Fapte 3.15: „Aţi omorât pe Iniţiatorul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi; noi suntem martori ai Lui”.

 

   Fapte 4.2. Vedem că această învăţătură a învierii era recunoscută ca învăţătura predicată în public de către apostoli, care nu era că sufletul, murind, merge în cer, ci că morţii vor învia. După cum fariseii erau cei mai împotrivitori Domnului când El era pe pământ, adică falşii oameni drepţi, în opoziţie cu singurul adevărat drept, veţi vedea, la fel, Satan ridicând, după moartea Domnului Hristos, pe saduchei, care erau vrăjmaşi ai învăţăturii despre înviere (Fapte 4.1 şi 5.17).

 

Fapte 10.38,40,41. Apostolul Petru dă mărturie despre acest adevăr de temelie înaintea sutaşului Corneliu şi a prietenilor săi. Apostolul Pavel, de asemenea predica acest lucru iudeilor în Antiohia din Pisidia (Fapte 13.34), spunându-le: Dumnezeu ne dă făgăduinţele sfinte pe care le-a făcut lui David, prin faptul că a înviat pe Isus Hristos dintre cei morţi.

 

Fapte 17.18,31. El vestea în mijlocul filozofilor păgâni această învăţătură, care era piatra de potic­nire a înţelepciunii lor pământeşti. Socrate şi alţii dintre filozofi credeau în nemurire; dar când aceşti oameni şi alţii, care îşi pierdeau vremea cu noutăţile, au auzit vorbindu-se de învierea trupului, şi-au bătut joc.

 

Un necredincios poate să discute despre nemurire; dar, dacă aude vorbindu-se de învierea trupurilor, el râde de un asemenea subiect. Şi de ce? Pentru că prin nemurirea sufletului, el se poate înălţa pe sine însuşi, îşi poate mări propria sa importanţă. Acesta este un lucru care se potriveşte omului aşa cum este el. Dar ţărâna înviată, să faci din ea o fiinţă vie şi slăvită, aceasta este o slavă care nu aparţine decât lui Dumnezeu, o lucrare pe care numai Dumnezeu o poate face; căci, dacă Dum­nezeu, care a prefăcut în ţărână toate elementele trupului nostru, poate din nou să le unească şi să facă din ele un om viu, desigur, El poate face orice lucru.

 

Fie că apostolul a avut sau nu dreptate să apeleze la prejudecăţile fariseilor (23.6), el spune deschis că, din cauza predicării învăţăturii acesteia este el dat în judecată. La Fapte 24.15 spune acelaşi lucru; la Fapte 26.8, el îl prezintă împăratului Agripa ca lucrul de care trebuie neapărat să ţină seama; la fel în versetul 23. Se vede din aceste locuri că învierea era mereu fondul predicării apostolilor şi nădejdea credincioşilor.

 

Să venim acum la a doua parte a subiectului nostru: învierea aparte a Bisericii sau învierea deosebită a celor drepţi.

 

   „Va fi o înviere”, ne-a spus apostolul, „şi a celor drepţi şi a celor nelegiuiţi”. Dar învierea celor drepţi sau a Bisericii este un lucru cu totul aparte, care nu are nici o legătură cu a celor nelegiuiţi, şi care nici nu are loc în acelaşi timp cu cea din urmă, nici după acelaşi principiu; căci, deşi şi una şi alta trebuie să se înfăptuiască prin aceeaşi putere, învierea celor drepţi este pe un principiu aparte, adică locuirea Duhului Sfânt în ei, care este necunoscut învierii celor nelegiuiţi (Romani 8.11).

 

   Observaţi că puterea învierii cuprinde viaţa, îndreptăţirea, încrederea, slava Adunării. Dum­nezeu Însuşi ne este prezentat sub Numele de Dum­nezeul care înviază morţii, care Îşi introduce puterea în ultimele adâncimi ale urmărilor păca­tului nostru, în domeniul morţii, pentru a face să iasă de acolo o viaţă care, de atunci înainte, pune pe om la adăpost de toate urmările nenorocite ale păcatului, o viaţă lângă Dumnezeu.

 

   Romani 4.23-25. Noi suntem chemaţi să credem în Dumnezeu „care înviază morţii”; învierea Dom­nului Isus Hristos este puterea îndreptăţirii noastre. Iată adevărul pe care ni-l arată acest loc. Unirea noastră cu Domnul Isus înviat, iată ce face ca noi să fim primiţi de Dumnezeu. Noi trebuie să ne vedem deja dincolo de mormânt.

 

   Pentru aceasta credinţa lui Avraam era o credinţă care aducea îndreptăţirea: el nu privea la trupul său care era îmbătrânit, ci el credea puternic într-un Dumnezeu „care înviază morţii”; pentru aceasta, „credinţa i-a fost socotită ca dreptate”.

 

Învierea Domnului Isus Hristos era marea dovadă şi, în acelaşi timp, statornicirea acestui adevăr, căci un lucru de seamă care aparţine credinţei noastre este că Dumnezeu înviază morţii.

 

Vedem acest adevăr arătat lămurit în epistola lui Petru (1 Petru 1.21). Aplicarea lui este şi pentru noi, prin unirea noastră cu Domnul.

 

   Coloseni 2.12: „Fiind îngropaţi împreună cu El în botez, în care aţi fost şi înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi”. Biserica înviază mai întâi, pentru că Domnul Hristos a înviat, fiind Capul ei. Învierea Bisericii nu este o înviere care să aibă drept scop judecata; ea este urmarea unirii ei cu Domnul Hristos, care a fost judecat pentru ea.

 

Vedem în acest loc cum se înlănţuie aceste adevăruri. Învierea Bisericii este un lucru special, pentru că Biserica participă la învierea Domnului Hristos; noi vom învia nu numai pentru că Domnul Isus ne va chema din mormânt, ci pentru că suntem una cu El. De aceea, prin credinţă, noi am şi înviat împreună cu Domnul Hristos, am înviat în ceea ce priveşte duhul, dar nu încă şi în ceea ce priveşte trupul. Îndreptăţirea Adunării stă tocmai în faptul că ea a înviat împreună cu Domnul Isus Hristos.

 

Acelaşi fapt este arătat la Efeseni 1.18-23 şi 2.4-6. Apostolul Pavel nu zicea niciodată: „Dacă aş fi mântuit, eu aş fi mulţumit”; el ştia că nădejdea face sufletul activ, ea îi trezeşte sentimentele, însufleţeşte şi îndrumează pe orice om; şi el dorea ca Biserica să aibă inima plină de această nădejde. „Sunt mântuit”; aceasta nu este destul pentru dragostea lui Dumnezeu, care nu este satisfăcută dacă noi nu suntem părtaşi la întreaga slavă a Fiului Său; şi nu trebuie să fim nepăsători faţă de voia Sa.

 

   Efeseni 2.6 ne arată acelaşi adevăr.

 

   Prezenţa Duhului Sfânt în Biserică, iată ce carac­terizează poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Duhul mărturiseşte că suntem copii ai lui Dum­nezeu, El este Mângâietorul nostru, El ne ajută în slăbiciunile noastre şi ne face în stare să slujim lui Dumnezeu; şi datorită Duhului Sfânt care este în noi, vom fi înviaţi, şi acest fapt face ca principiul învierii Bisericii să fie cu totul altul decât al învierii celor nelegiuiţi. Învierea noastră este urmarea locuirii Duhului Sfânt în noi (Romani 8.11): deosebire foarte însemnată. „Lumea nu primeşte Duhul Sfânt pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte.” Dar trupul nostru este templul Duhului Sfânt; şi după cum sufletul nostru, ca urmare a acestui lucru, este plin sau cel puţin trebuie să fie plin de slava Domnului Hristos, tot aşa trupul nostru, care este templul Duhului Sfânt, va fi înviat potrivit puterii Duhului Sfânt, care locuieşte în noi, pentru a lua parte la slavă; acest lucru nu se poate spune despre cei nelegiuiţi.

 

   Învierea este aceea care, introducându-ne în lumea Celui din urmă Adam, chiar de pe acum ca părtaşi ai acestei vieţi, ne va introduce, de fapt, într-o lume nouă, în care El va fi capul şi slava ei, pentru că El a dobândit-o şi o stăpâneşte ca om înviat.

 

   Observaţi de asemenea că, printre locurile în care se vorbeşte de înviere, nici unul nu vorbeşte de o înviere în acelaşi timp a celor păcătoşi şi a celor drepţi, şi că cele care privesc învierea celor drepţi vorbesc despre ea ca de o înviere aparte. Toţi vor învia. Va fi o înviere a celor drepţi şi alta a celor nedrepţi, ele nu vor avea loc împreună. Voi cita la rând locurile care arată acest lucru. Şi noi va trebui să înviem la venirea Domnului Isus Hristos (Filipeni 3.20-21; 1 Corinteni 15.23).

 

   Ideea unei învieri a celor drepţi era familiară ucenicilor Mântuitorului şi ea aşa ne este înfăţişată de Duhul Sfânt. „Vei fi răsplătit la învierea celor drepţi” (Luca 14.14).

 

Dar, pentru a veni la dovezile directe, eu sunt deplin convins că felul în care nădejdea creştinilor este legată numai de nemurirea sufletului, nu-şi are izvorul în Evanghelie, că ea vine, dimpotrivă, de la adepţii filozofiei lui Platon; şi tocmai când venirea Domnului Hristos era dată uitării în Biserică, sau cel puţin începea să fie pierdută din vedere, în acest timp învăţătura nemuririi sufletului a început să înlocuiască pe cea a învierii. Această situaţie era în veacul lui Origen. Nu este nevoie să spun că nu mă îndoiesc de nemurirea sufletului; subliniez numai faptul că această idee a înlocuit învăţătura învierii Bisericii ca pricina bucuriei şi slavei ei.

 

   În 2 Timotei 1.10 „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea”, e vorba de neputrezirea trupului şi nu de nemurirea sufletului.

 

Luca 20.35-36: „Dar cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi”. Deci, învierea despre care este vorba aici nu aparţine decât celor ce se vor fi făcut vrednici de ea. „Cei ce vor fi făcuţi vrednici să aibă parte de acel veac”, adică de această lume de bucurie, de împărăţia Domnului Hristos. Deci, această înviere a morţilor aparţine, în mod deosebit, acelui timp. „Căci”, adaugă Domnul, „ei nici nu vor mai putea muri… Şi ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” Cei păcătoşi vor învia pentru a fi judecaţi, dar aceştia vor învia pentru că au fost făcuţi vred­nici să aibă parte de învierea de care a avut parte Domnul Isus Hristos.

 

Vedem în locul citat, dovada unei învieri care priveşte numai pe copiii lui Dumnezeu: ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. A fi fii ai lui Dumnezeu şi a avea parte de această înviere, acesta este numele şi moştenirea aceloraşi persoane.

 

Ioan 5.25-29: „Adevărat, adevărat va spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-l vor asculta vor trăi. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al Omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii”. Aceste cuvinte sunt aduse înainte de unii împotriva învierii aparte a celor drepţi; dar vom vedea că ele spun şi chiar explică şi întăresc adevărul de care ne ocupăm.

 

Două fapte ale Domnului Isus Hristos ne sunt arătate ca cele două calităţi ale slavei Sale: unul care constă în a da viaţă; celălalt în a judeca. El dă viaţă cui vrea şi toată judecata Îi este dată Lui, pentru ca toţi, chiar şi cei păcătoşi, să cinstească pe Fiul cum Îl vor cinsti pe Tatăl. Domnul Isus a fost batjocorit aici pe pământ şi Dumnezeu Tatăl îngrijeşte ca drepturile slavei Sale să fie recunos­cute. El dă viaţă cui vrea, întâi sufletului, apoi şi trupului. Aceştia Îl slăvesc de bunăvoie. În ce priveşte pe cei răi, drepturile Domnului Isus cu privire la ei vor fi recunoscute prin judecată. În lucrarea de aducere la viaţă, Tatăl şi Fiul lucrează împreună, pentru că cei înviaţi trebuie să fie părtaşi cu Tatăl şi cu Fiul. Dar, în ce priveşte judecata, Tatăl nu judecă pe nimeni, pentru că nu Tatăl a fost batjocorit, ci Fiul.

 

Cei nelegiuiţi vor cinsti pe Domnul Isus Hristos în ciuda voinţei lor, când vor fi judecaţi. Când se vor împlini aceste lucruri? Pentru cei păcătoşi, se vor împlini la judecata celor vii şi a celor morţi, înaintea marelui scaun de domnie alb. Pentru copiii lui Dumnezeu, se vor împlini când trupurile lor vor lua parte la viaţa care deja a fost dată sufletelor lor, la viaţa Domnului Isus Hristos Însuşi, când va fi învierea celor drepţi. Învierea acestora nu este o înviere pentru judecată; este foarte simplu, pentru a spune încă o dată, fapta puterii de înviere a Domnului Isus, care a lucrat deja în sufletele lor, atunci când Dumnezeu va găsi că este timpul, va lucra şi în ce priveşte trupul lor. „Cei care au practicat binele”, spune acest loc, „vor învia pentru viaţă; iar cei care au făcut răul, vor învia pentru judecată.”

 

   S-ar putea spune: Domnul Isus a zis în versetul 28: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui”; deci, cei răi şi cei drepţi ar fi să învieze împreună. Dar sunt trei versete înaintea acestuia: „Vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia”. Ceasul cuprinde aici tot timpul care s-a scurs de la venirea Mântuitorului, şi prin acest cuvânt se înţeleg două stări de lucruri diferite, adică morţii au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu în timpul vieţii Lui şi îl ascultă de nouăsprezece veacuri. Iată deci ce ni se spune aici: ceasul va veni pentru învierea sufletului, ceas care durează de mai mult de nouăsprezece veacuri; şi de asemenea va veni ceasul pentru judecată.

 

   (Pentru întrebuinţarea cuvântului „ceas” în greceşte, vezi: Ioan 5.35; 16.4,25,26; Luca 22.53; 1 Ioan 2.18; 2 Corinteni 7.8; Filimon 15.)

 

Cuvântul ceas are acelaşi înţeles în amândouă locurile; adică este un timp de aducere la viaţă şi un timp de judecată; este o perioadă în care sufletele sunt înviate şi o perioadă în care trupurile vor fi înviate. Învierea, pentru noi, este doar aplicarea puterii de viaţă a Domnului Isus Hristos la trupul nostru. Eu voi învia pentru că sunt deja înviat în sufletul meu. Învierea este încoronarea întregii lucrări, pentru că eu sunt copil al lui Dum­nezeu, pentru că Duhul locuieşte în mine, pentru că, în ce priveşte sufletul meu, sunt deja înviat împreună cu Domnul Isus Hristos.

 

   Este o înviere pentru viaţă a celor ce au fost înviaţi mai întâi în sufletele lor, şi o înviere pentru judecată, pentru cei ce nu au primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal.

 

   1 Corinteni 15.23. Aici se vede foarte clar legătura care este între venirea Domnului Hristos şi învierea morţilor, iar ordinea învierii ne este arătată foarte lămurit. „Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi” (vers. 20); al celor ce dorm, nu al celor răi. Cei care sunt ai Domnului Hristos vor învia la venirea Lui; după aceea va veni sfârşitul, timp în care El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.

 

Când va veni El, va lua împărăţia, dar la sfârşit o va da iar lui Dumnezeu Tatăl. Arătarea Domnului Hristos va avea deci loc înaintea sfârşitului; acesta va fi pentru nimicirea celui rău. El va veni pentru a curăţi împărăţia Sa. „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos. După aceea, va veni sfârşitul.”

 

   1 Tesaloniceni 4. Când Domnul Hristos va veni, va aduce înapoi, împreună cu El, pe cei credincioşi, şi cei ce au adormit în Hristos vor învia cei dintâi. Aceasta este nădejdea noastră; este roada socotirii noastre ca drepţi, urmarea locuirii Duhului Sfânt în noi.

 

Cei drepţi care vor fi murit, vor învia cei dintâi; apoi, cei drepţi care vor fi în viaţă vor fi schimbaţi şi vor merge împreună în văzduh, să întâmpine pe Domnul. Aici este un lucru care aparţine numai şi numai celor credincioşi, celor ce au adormit în Hristos şi care vor fi, începând de atunci încolo, pentru totdeauna cu Domnul.

 

Filipeni 3.10-11: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui… şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi”.

 

De ce să vorbeşti aşa, dacă ar fi adevărat că cei drepţi şi cei răi trebuie să învieze împreună şi în acelaşi fel? Această înviere dintre cei morţi este tocmai această „primă înviere”, pe care apostolul Pavel o avea mereu înaintea ochilor săi. „Primesc — vrea să spună el — să pierd totul, să sufăr orice, dacă astfel — coste ce o costa — voi ajunge la învierea celor drepţi: iată dorinţa mea!”

 

Fără îndoială, „învierea dintre cei morţi” era un lucru care privea numai şi numai Biserica. Ea putea să spună ca apostolul: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus”.

 

În ce priveşte perioada sau intervalul dintre învierea celor credincioşi şi a celor răi, aceasta este o chestiune care depinde în totul de principiul în sine, adică de deosebirea dintre cele două învieri. Această perioadă nu se găseşte menţionată decât în Apocalipsa, sub expresia de o mie de ani. Între cele două învieri se scurg o mie de ani.

 

Lumea va şti atunci că harul ne-a fost dat, că am fost iubiţi tot aşa cum Domnul Isus Însuşi a fost iubit de Tatăl.

 

Dacă prima înviere, a celor drepţi, n-ar fi literală, de ce a doua, cea a celor nelegiuiţi, ar fi? Ca obiect al nădejdii pe care o avem şi izvor al mângâierii şi bucuriei noastre, este puţin lucru să ştii că cei nelegiuiţi vor învia; dar lucru de preţ, însemnat, este să ştii că învierea celor credincioşi va fi plinătatea fericirii lor, că prin ea Dumnezeu Îşi va arăta dragostea faţă de noi; că, după ce ne-a dat viaţă sufletelor noastre, El va da viaţă trupurilor noastre şi va face din ţărâna pământului o formă potrivită vieţii care ne-a fost dată din partea lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu nu întâlnim niciodată duhuri slăvite, ci totdeauna trupuri slăvite. Aceasta va fi slava lui Dumnezeu şi slava celor ce vor fi înviaţi.

 

   Doresc, dragi prieteni, ca toată cunoaşterea aces­tui adevăr, prin puterea Domnului Isus Hristos, de care depinde toată împlinirea lui, să ne însufle­ţească inimile pentru a fi desăvârşiţi. Căci această cunoştinţă, în toată întinderea ei, este ceea ce Scriptura numeşte „desăvârşire”. În felul acesta, Domnul Isus Hristos a fost făcut desăvârşit în ce priveşte starea şi poziţia Lui înaintea lui Dum­nezeu; tot aşa şi noi suntem acum desăvârşiţi prin credinţă, recunoscând că am înviat împreună cu El, cum vom fi mai târziu şi în ce priveşte trupul nostru. Trupul vostru, sufletul vostru şi duhul vostru să fie păstrate fără pată pentru venirea Prea Iubitului nostru.

 

Acest adevăr al învierii Bisericii să fie legat, în duhul nostru, de toate adevărurile preţioase ale mântuirii noastre împlinite în Hristos, căci el se va înfăptui, în plinătatea mântuirii noastre, şi în trupurile noastre.

 

 

 

5. DESFĂŞURĂRI DUREROASE

 

 (Daniel 2)

 

 

 

Am vorbit pană acum despre părtăşia dintre Dom­nul Hristos şi Biserică, aceasta fiindu-I asemenea; despre venirea Domnului Hristos şi învierea Bisericii, prin care ea ia parte la această slavă a Domnului Hristos, fiind împreună moştenitoare.

 

Subiectul de care ne vom ocupa în seara aceasta nu este tot atât de plin de bucurie şi de fericire; dar trebuie ca noi să cunoaştem şi mărturia lui Dum­nezeu despre răutatea omului.

 

Nădăjduiesc, dragi prieteni, că urmarea acestei cunoaşteri va fi să ne facă deosebit de serioşi. Vederea progresului răului şi a judecăţii pe care el o atrage are ca urmare mai întâi că ne face să evităm acest rău, apoi ne convinge de puterea lui Dum­nezeu, singurul care poate să înlăture răul. „Luaţi seama ca nu cumva să refuzaţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte!…” (Evrei 12.25-29). Iată gândul apostolului asupra marii schimbări care va avea loc când puterea răului va fi nimicită.

 

   Prin ce vă prezint, caut să arăt că, în loc de a ne amăgi sperând un progres continuu al binelui, noi trebuie, dimpotrivă, să ştim bine că va fi un progres al răului; şi că nădejdea că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului înainte de a se arăta judecata Lui şi înfăptuirea acestei judecăţi pe pământ este o nădejde neîntemeiată. Noi avem de aşteptat răul până ce va ajunge atât de înspăimântător, încât va trebui ca Domnul să-l judece.

 

   În primul rând, voi arăta că Noul Testament ne prezintă mereu răul ca mergând în creştere până la sfârşit şi că Satan îl va mări până ce Domnul îi va nimici puterea; în al doilea rând, voi încerca să arăt caracterul pe care îl va îmbrăca răul ca putere dinafară.

 

   Cu alte cuvinte, ceea ce vreau să spun se rezumă la aceste două puncte. Primul punct: Lepădarea de credinţă — care are loc chiar în creştinătate. Al doilea punct: Formarea, căderea şi ruina puterii lumeşti a lui Antihrist, în înţelesul unei puteri vizibile.

 

Încep cu Matei 13.36: pilda neghinei. În timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul a semănat neghină în ţarină; la cererea robilor, că neghina trebuie smulsă, li s-a răspuns că nu, pentru că grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Aceasta este hotărârea Domnului, ca răul pe care Satan 1-a făcut în câmpul unde sămânţa bună a Cuvântului a fost semănată, să rămână acolo şi să crească până la sfârşit. Aceasta este o declaraţie specială că silinţele creştinilor nu vor putea să înlăture răul, până în ziua judecăţii. „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş.” Secerişul este sfârşitul veacului, adică a economiei de acum.

 

   În Împărăţia lui Dumnezeu, acum lucrează harul, şi nu judecata; noi n-avem de judecat lumea. Chiar dacă am putea spune despre cineva: acesta este un copil al Satanei, — el este chiar prin acest fapt în afara puterii noastre de judecată; este neghină. Cu harul am a face. Adică eu nu mă pot atinge de răul pe care Satan 1-a produs; dar pot să lucrez ca instrument al harului, căci Dumnezeu ne îngăduie să semănăm sămânţa bună.

 

   Neghina nu înfăţişează doar pe oamenii păcătoşi; aceştia din urmă n-au fost semănaţi niciodată printre griul cel bun. Neghina este un lucru rău pe care 1-a făcut vrăjmaşul, după ce Domnul Isus Hristos a semănat grâul cel bun. Ceea ce se poate numi învăţătură greşită, stricare a adevărului, va rămâne deci până la seceriş. Răul pe care 1-a produs Satan prin religia coruptă va rămâne până la sfârşit. Toate silinţele noastre trebuie să se îndrepte nu să înlăture neghina, ci să caute pe copiii lui Dum­nezeu, să adune pe împreună moştenitorii Dom­nului Isus Hristos.

 

1 Timotei 4.1: „Dar Duhul spune lămurit că în timpurile din urmă unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare şi unor învăţături ale demonilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni…”

 

   Nu trebuie să te aştepţi la progresul propriu-zis al Evangheliei; s-ar putea ca el să fie şi el va fi atât cât va fi nevoie pentru strângerea laolaltă a mădularelor familiei lui Dumnezeu. Dar ceea ce trebuie să aşteptăm este cuprins în aceste cuvinte, care sunt ca un tablou al timpurilor din urmă: „Unii se vor îndepărta de credinţă”. Comparaţi cu 2 Petru 2.1-3.

 

2 Timotei 3.1-5: „Dar să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele…” Trebuie ca noi să ne ţinem de ceea ce spun oamenii? Nu, ci de ceea ce spune Dumnezeu. Vedeţi răspunsul pe care îl dă Ieremia lui Hanania (Ieremia 28.6-17) şi ce trebuie să răspunzi când vine cineva să-ţi spună despre cunoştinţa Domnului că va umple pământul ca apele adâncul mării. Cred, fără îndoială, că într-a­devăr cunoştinţa Domnului va umple pământul; dar nu este lucrul despre care să întrebăm. Întrebarea este: cum se va înfăptui acest lucru? Prin judecăţile lui Dumnezeu. „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26.9).

 

Să revenim la locul nostru de la Timotei. „Oamenii vor fi iubitori de sine…” Şi aceştia nu sunt păgânii, ci creştinii, creştinii de nume; căci se spune: „având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. Caracteristicile pe care le arată apostolul Pavel sunt ale păgânilor, aşa cum sunt ele descrise, ajunse în cel mai de jos hal de decădere, la începutul epistolei către Romani, şi aproape cu aceleaşi cuvinte. Şi adaugă cu privire la aceşti oameni din timpurile din urmă: „Ei vor merge din rău în mai rău”.

 

Vedem aceeaşi aşteptare a răului în cea de a doua epistolă a apostolului Pavel către Timotei (4.1-4): „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu…”

 

Este de observat că neghina era semănată chiar din timpul vieţii apostolilor; şi privind o anumită latură, lucrul acesta este pentru binele nostru. Dacă acest rău s-ar fi ivit mai târziu, noi nu am mai fi avut mărturia Cuvântului în această privinţă ca să ne înştiinţeze şi să ne îndrumeze când vor sosi aceste evenimente nenorocite, să ne dea lumina desăvârşită a lui Dumnezeu asupra acestei stări de lucruri.

 

1 Petru 4.17: „Căci suntem în timpul când judecata începe de la casa lui Dumnezeu”. Com­paraţi aceste cuvinte cu Fapte 20.28-31: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său. Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”. Această stare de lucruri a început din timpul vieţii apostolilor.

 

   1 loan 2.18. Se vede din acest verset că „timpurile din urmă” înseamnă nu timpul Domnului Isus Hristos, ci timpul lui Antihrist. Erau înainte mergători ai marelui Antihrist. Ceea ce caracterizează tim­purile din urmă nu este evanghelia răspândită pe întregul pământ, ci prezenţa lui Antihrist.

 

Epistola lui Iuda. Avem în această epistolă o tratare deosebită a îndepărtării de credinţă şi în versetul 4 o descriere scurtă a caracterului ei. Iuda spune că a fost nevoit să îndemne pe credincioşi să lupte pentru ceea ce ei primiseră deja. Printre ei s-au strecurat chiar de pe atunci oameni care aduceau cu ei îndepărtarea de credinţă; şi acest lucru trebuie să continue până la judecata executată de Isus Hristos. După ce le-a descris caracterul mai în amănunţime, el adaugă, în versetul 15, că tocmai această ceată de oameni trebuie să fie obiectul judecăţii Domnului, când El va veni. Deci răul care s-a arătat în Biserică încă de la început, trebuie să dureze până la venirea Domnului Hristos.

 

În versetul 11 avem cele trei feluri de apostazii reunite în aceşti oameni: apostazia naturală (firească), apostazia eclesiastică şi revolta făţişă, asupra căreia va cădea judecata. În primul rând se arată caracterul lui Cain: apostazia firii, a urii, a nedreptăţii; în al doilea rând, caracterul lui Balaam, învăţarea lucrurilor nelegiuite pentru o plată: aceasta este apostazia eclesiastică; şi în al treilea rând, caracterul lui Core, adică al celui ce s-a ridicat împotriva drepturilor preoţiei şi împărăţiei, a împărăţiei Domnului Hristos, în timpul lui Moise şi al lui Aaron.

 

Vai! ce va avea lumea: nu evanghelia, ci răul: „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate…” (Apocalipsa 16.13-14).

 

Dar, ni se va spune, se vede că puterea dinafară a creştinătăţii stricate a dispărut şi nimicirea in­fluenţei sale va da loc evangheliei. Dar Duhul spune: „Cele zece coarne (regi) pe care le-ai văzut şi fiara (imperiul roman) vor urî pe prostituată (puterea eclesiastică), o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde în foc; căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire gândul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvin­tele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 17.16-17). Iată ce vor dori creştinii: nimicirea influenţei prostituatei asupra lumii. Dar chiar când puterea ei dinafară va fi nimicită, vor fi împărăţiile date Domnului Isus Hristos? Dimpotrivă, împăraţii vor da puterea lor fiarei. Mult timp prostituata a stăpânit fiara; în sfârşit, stăpânirea ei şi bogăţiile ei îi vor fi smulse, dar numai pentru ca cele zece coarne să dea puterea lor fiarei, ca orice nesiguranţă să fie risipită, şi voia şi caracterul ei care blestema să fie deplin arătate în ultima ei lepădare de credinţă. Puterea stricăciunii şi a amăgirii îşi va ceda locul puterii răzvrătirii pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

 

   2 Tesaloniceni 2.3-12: Această zi „nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”.

 

   Iată deci ce trebuie să aibă loc înainte de a veni ziua Domnului. Trebuie să luăm lucrurile aşa cum le spune Cuvântul. Creştinii, văzând în Scriptură făgăduinţa că pământul trebuie să fie umplut de cunoştinţa Domnului, au spus: „Ei bine, noi îl vom umple”, — în timp ce, în Scriptură, acest eveniment este atribuit slavei Domnului Isus Hristos. „Suflarea gurii Lui”, prin care Domnul va nimici pe cel nelegiuit, nu este evanghelia, ci puterea şi tăria judecăţii Domnului Isus Hristos. Vezi Isaia 11.4: „Va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui”; Isaia 30.33: „Suflarea Domnului îl aprinde”.

 

Vom vedea că acest Antihrist va uni în sine caracterele răutăţii care au apărut de la început. În primul rând, omul a vrut să facă propria sa voie; în al doilea rând, să se înalţe ca Dumnezeu; în al treilea rând, el s-a supus Satanei. Întocmai aceste trei lucruri le vedem în Antihrist, toată energia omului ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, sub forma imperiului roman sau a patra fiară. Aceasta este roada coaptă a inimii omeneşti, care este ea însăşi un Antihrist.

 

   Ştiţi că au fost trei fiare una după alta: imperiul babilonian, apoi imperiul perşilor şi imperiul grecilor sau îndeosebi al lui Alexandru, şi că a patra fiară este imperiul roman. Dar acesta din urmă are un caracter cu totul aparte.

 

La început, sau mai degrabă înainte de a începe aceste patru imperii, scaunul de domnie al lui Dum­nezeu era pe pământ, la Ierusalim. Deasupra chivotului în care era Legea, în templul Său, Dom­nul Îşi arată prezenţa într-un mod vizibil. Însă la începutul perioadei de acum, a neamurilor, scaunul de domnie al Domnului a fost ridicat din Ierusalim. Găsiţi acest lucru descris foarte clar în capitolele 1-11 din prorocul Ezechiel. Slava Domnului, pe care prorocul o văzuse în apropierea râului Chebar, în primul capitol, el o vede plecând din Ierusalim, în capitolul 11; din casă, 10.18-19; din cetate, 11.23. Este un fapt foarte însemnat că slava Dom­nului a părăsit scaunul de domnie pământesc.

 

   Mai mult, în aceeaşi clipă, această putere pământească a fost mutată de la Ierusalim la neamuri (stăpânirii oamenilor); acest lucru îl vedem în car­tea prorocului Daniel 2.36-38: „Iată visul. Şi vom spune înaintea împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dum­nezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă…”

 

   Prin nimicirea ultimului împărat al iudeilor, stăpânirea omenească a trecut asupra neamurilor, în persoana lui Nebucadneţar. Acest împărat a început prin a stabili cu forţa religia coruptă. A făcut o statuie pentru ca toată lumea să i se închine şi să îngenunche înaintea ei; şi iată de ce a fost el ca o fiară timp de şapte ani. În loc de a se purta ca un om, cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, ca înaintea Aceluia care îi dăduse puterea, pe de o parte el se înalţă pe sine şi pe de altă parte începe să pustiască lumea ca să îşi satisfacă voia. Lăsând de o parte a doua şi a treia împărăţie, care n-au pentru noi acum o însemnătate directă, şi urmărind caracterul celei de a patra, vom întâlni la ea câteva trăsături care trebuiesc subliniate.

 

   Iudeii sunt într-o stare de robie de pe vremea lui Nebucadneţar până astăzi. Este adevărat că a fost o întoarcere a acestui popor din robie, dar fără ca el să fi încetat de a fi sub puterea neamurilor; scaunul de domnie al lui Dumnezeu n-a mai fost aşezat la Ierusalim şi, dacă Dumnezeu a îngăduit ca iudeii să intre iar pentru un timp în ţara lor, aceasta a avut loc pentru că El a vrut ca Fiul Său să Se arate la începutul celei de a patra împărăţii.

 

Şi într-adevăr, atunci când a patra împărăţie, sub forma ei imperială, devenise puterea universală (Luca 2.1), atunci Fiul lui Dumnezeu, împăratul iudeilor şi al neamurilor de drept, le-a fost înfăţişat. Şi ce au făcut cu El? L-au răstignit. Marii preoţi, care erau reprezentanţii religiei pământeşti potrivit lui Dumnezeu, şi Pilat din Pont, reprezentantul puterii pământeşti, s-au unit ca să lepede şi să dea la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Iată a patra împărăţie vinovată de a fi respins drepturile lui Mesia.

 

Evreii, cum vom vedea mai în amănunţime într-o altă întâlnire, dacă va voi Domnul, sunt puşi deo­parte; şi atunci are loc chemarea Bisericii pentru locurile cereşti. Dar, în ce priveşte Biserica pe pământ, am văzut-o stricându-se prin sămânţa celui rău şi lepădarea de credinţă care a rezultat de aici; am văzut apoi că această corupţie va face loc unei revolte mai deschise şi mai pronunţate a fiarei, adică a acestei de a patra împărăţii, sub o nouă şi ultimă formă care va fi în viitor. Acest lucru va da loc judecăţii (Daniel 7.9-11,13-14): „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au pregătit nişte scaune de domnie şi Cel Bătrân de Zile S-a aşezat. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu, din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars… M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi distrusă”.

 

   Iată împărăţia dată Fiului Omului când a patra fiară este nimicită. Dar această judecată şi această nimicire a celei de a patra împărăţii încă n-au avut loc. Voi citi ca dovadă Daniel 2.34-35: „Tu te uitai, până ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vântul, şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul”. Adică înainte ca piatra dez­lipită din munte, fără mână, să se întindă şi să umple tot pământul, ea nimiceşte în întregime statuia; şi argintul, bronzul, fierul, lutul sunt luate ca pleava din arie. Dar acest lucru nu s-a înfăptuit. În acţiunea pietrei nu este vorba de o schimbare a caracterului statuii; este o lovitură, o lovitură neaşteptată; este o lovitură care zdrobeşte, care distruge, care nu lasă nici măcar urmele existenţei statuii, cum se spune aici că „nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele”; imperiul roman,  picioarele, şi împreună cu picioarele tot restul, dispar. Prin această singură lovitură, totul este făcut praf, distrus şi, după această judecată, piatra care a lovit statuia devine un munte care umple tot pământul.

 

   Este oare creştinismul cel ce a lovit a patra împărăţie, când a început el să se întindă? Nici­decum. Imperiul roman a continuat să existe, el însuşi a devenit creştin; mai mult, picioarele statuii nu existau în acel timp. Fapta de nimicire care este arătată în căderea pietrei mici peste picioarele statuii, nu înfăţişează nicidecum harul Evangheliei, nu are nici o legătură cu lucrarea pe care o face Evanghelia. În sfârşit, abia după nimicirea totală a statuii, piatra începe să se mărească; deci cunoş­tinţa slavei Domnului care trebuie să umple întregul pământ nu va începe să se răspândească decât după ce cea de a patra fiară va fi fost judecată şi nimicită.

 

Rămâne o greutate care se poate prezenta în istoria acestei fiare. S-ar putea spune că imperiul roman nu există astăzi. Dar aceasta este o dovadă în plus în sprijinul celor spuse. „Îngerul mi-a zis: fiara pe care ai văzut-o, era şi nu mai este” (Apocalipsa 17.7-8), adică imperiul roman ca im­periu a încetat de a exista. Dar ce urmează de aici? „Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei ce locuiesc pe pământ… se vor mira.” Ea exista; apoi nu mai era, după aceea ea va ieşi din Adânc. Ea va avea un caracter demonic, va fi chiar arătarea puterii Satanei.

 

Despre caracterul acestei fiare învăţăm că, de la începutul său, imperiul roman a fost vinovat de lepădarea Domnului Isus Hristos ca Împărat al pământului; al doilea, că mai târziu, în această a patra împărăţie este un mic corn care spune lucruri mari; şi în sfârşit, în al treilea rând, că această a patra fiară, după ce a încetat să mai existe pentru puţin timp, va ieşi din Adânc ca să existe din nou şi apoi să fie nimicită din cauza cuvintelor mari pe care le spune cornul cel mic. Gândul acesta are legătură cu 2 Tesaloniceni 2.9: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase” şi nimicirea lui se găseşte în versetul 8.

 

   Este încă o descriere a ultimului cap al fiarei (vezi Apocalipsa 17.11), care este fiara însăşi.

 

Daniel 11.36. Legătura dintre acest loc şi 2 Tesaloniceni 2.9 este cunoscută; vedem aici aceeaşi înălţare de sine împotriva lui Dumnezeu. Această epistolă vorbeşte despre puterea Satanei, pentru că cel rău este înfăţişat în caracterul său de lepădare de credinţă şi de nelegiuire; în Daniel 11 este arătat în caracterul său pământesc şi împărătesc. În ce priveşte cel de al treilea caracter pe care l-am amintit despre nelegiuire, voinţa omului, apare aici clar: „Împăratul va face ce va voi”.

 

Doresc să observaţi şi ce ni se spune în Ioan 5.43. Poporul evreu va primi pe cel ce va veni în propriul său nume. Nelegiuirea inimii omului ajunge la culme în ultima căpetenie a celei de a patra împărăţii. Isaia 14.13-15 zugrăveşte înălţarea de sine a acestei căpetenii, sub numele de rege al Babilonului: „Tu ziceai în inima ta…”

 

Acest împărat îşi ia pentru sine exact toate drep­turile Domnului Hristos. „Mă voi sui până la ceruri”, acest lucru 1-a făcut Domnul Isus Hristos. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu”; scaunul de domnie al Domnului Hris­tos este mai presus de orice putere. „Muntele adunării, în străfundurile miazănoaptei”, acesta este palatul marelui împărat, al împăratului lui Israel la Ierusalim. „Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor, în adâncimile gropii.”

 

În seara aceasta am lovit în unele idei foarte scumpe, şi pe drept cuvânt scumpe sufletelor celor credincioşi, adică în nădejdea lor că Evanghelia va trebui să se întindă peste tot pământul în timpul economiei de acum. Era sarcina Adunării să facă acest lucru, să facă să răsune vestea slavei Dom­nului Isus Hristos peste tot; dar de fapt, vorbind potrivit Cuvântului, vom vedea tot ce are putere în această lume, totul pus în mişcare, dar fără să aibă vreo legătură cu Dumnezeu. Toate posibilităţile omului, toate forţele lui, toate talentele lui, toate cunoştinţele lui vor fi desfăşurate. Tot ceea ce poate cuceri inima şi stăpâni spiritul, tot ce are resurse în caracterul şi în firea omului va uimi lumea şi o va duce pe urmele lui Antihrist; pentru că oamenii vor să dea slavă omului, să se ridice împotriva lui Dumnezeu, şi nu să slujească Domnului Hristos, nici să se smerească înaintea Lui. „Dar cel ce se înalţă va fi smerit.”

 

   Dar, ni se va spune, aceasta înseamnă să des­curajezi toate încercările pe care noi le-am putea face pentru a răspândi Evanghelia pe pământ, dacă ele nu vor avea ca sfârşit decât un asemenea rezultat. În adevăr, dacă îţi făureşti nădejdi zadarnice, te-ai şi înşelat. Să te aştepţi la lucruri mari şi să vezi toate aceste nădejdi înşelate, aceasta nu este, desigur, încurajator. Totuşi este adevărat că această vedere a progresului răului pare să dea puţin curaj silinţelor noastre; dar aceasta pentru că nădejdile noastre s-au întemeiat pe propriile noastre gânduri. Dar spuneţi-mi, faptul că Dumnezeu spusese lui Noe că va nimici lumea, şi Noe era deplin încredinţat că judecata lui Dumnezeu va veni în curând, 1-a împiedicat să predice celor din timpul său? Tocmai dimpotrivă, acest fapt îl mâna mai mult să câştige pe cei ce aveau urechi de auzit. Con­vingerea că falsul creştinism se va arăta şi mai viclean şi mai corupt în lume, această convingere nu va face decât să ne dea mai multă putere şi îndemn la lucru, din dragoste pentru cei ce cred; şi apropierea judecăţilor lui Dumnezeu, în loc de a paraliza eforturile noastre, ne va îndemna cu nespus mai multă putere, mai multă stăruinţă, mai multă credincioşie, să vestim Evanghelia, singurul mijloc de a-i face pe oameni să scape de nenorocirile care pe drept îi ameninţă.

 

   Când spun că neghina, în loc să scadă va continua să crească, înseamnă că grâul cel bun nu s-ar mai putea dezvolta? Deloc! Dacă răul trebuie să se mărească pentru judecată, Dumnezeu dă, în acelaşi timp, putere mărturiei care trebuie să despartă binele de el. Cred că Dumnezeu lucrează mereu în felul acesta. Dacă am fi văzut trei mii de suflete întoarse la Dumnezeu într-o singură zi, la Geneva, s-ar fi spus: Iată mileniul, Evanghelia se răspândeşte pe întregul pământ! Dar nu sunt poate nici trei sute întorşi la Dumnezeu într-un an. Întoarcerea la Dumnezeu a multe mii de persoane la Ierusalim, ce dovedea acest eveniment? Doar că Dumnezeu avea să judece acest oraş şi că El mântuia din acel popor făţarnic pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi. Ori de câte ori vedem răul crescând şi pe Dumnezeu lucrând pentru a scoate de acolo pe cei ce cred, acesta este numai un semn că judecata lui Dumnezeu este aproape. Nimeni nu poate tăgădui, Dumnezeu lucrează în mod vizibil în zilele noastre; trebuie să-L lăudăm din toată inima pentru aceasta. Şi tocmai lucrul acesta îmi dovedeşte încă o dată că timpul se apropie, când Dumnezeu va lua pe ai Săi din lume, fapt care va fi o judecată.

 

   Sunt două semne ale apropierii judecăţii: unul, că răul se măreşte, nelegiuirea creşte şi toate resursele omului se desfăşoară într-un mod neaşteptat; celălalt, că unii creştini se retrag din această stare de lucruri. În toate acestea nu este nimic care ar trebui să ne împiedice să fim plini de râvnă în lucrarea lui Dumnezeu. Văd că harul este la lucru, se răspândeşte, se întinde; văd că Dumnezeu desparte pe copiii Săi de rău; văd, de altă parte, toate principiile celui rău dezvoltându-se pe faţă; văd în Cuvântul lui Dumnezeu o declaraţie specială că economia de acum va lua sfârşit şi răul va ajunge la culme, până ce cel nelegiuit va fi nimicit prin arătarea Domnului Isus Hristos.

 

   Romani 11.22. Iată, drept încheiere, înştiinţarea pe care Domnul ne-o dă: „Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu”.

 

 

 

A răspuns Biserica la această bunătate a lui Dum­nezeu? În adevăr, creştinătatea s-a stricat în întregime; această economie a neamurilor a fost necredincioasă. Poate ea să fie restabilită? — Nu, cu neputinţă! După cum economia iudaică a fost tăiată, tot aşa va fi şi economia creştină. Dumnezeu să ne facă parte de harul de a ne ţine tari în nădejdea noastră şi de a ne sprijini pe credincioşia Sa, care nu ne va înşela niciodată!

 

 

 

6. CELE DOUĂ CARACTERE ALE RĂULUI:

 

apostazia eclesiastică şi apostazia civilă

 

 (Daniel 7.16-28)

 

 

 

Până acum n-am vorbit decât despre fericirea care este partea Adunării şi în ultima seară am amintit progresul pe care îl va face răul pe pământ până la sfârşit. Acest rău are un îndoit caracter, despre care gândesc să spun câteva cuvinte, ştiind că legăturile care există între puterea răului şi judecăţile care îl aşteaptă interesează în mod deosebit pe copiii lui Dumnezeu. Când răul va fi la culme, Dumnezeu îl va nimici.

 

Versetele pe care le-am citit la început sunt lămurirea pe care îngerul o dă lui Daniel despre viziunea pe care acest proroc a avut-o cu fiarele; şi, cum se întâmplă mereu în lămurirea profeţiilor simbolice, ele cuprind mai multe trăsături noi. Aici, de exemplu, în explicaţia dată lui Daniel, se spune tot ce se va întâmpla sfinţilor; dar capitolul în întregime vorbeşte despre fiara care se suie şi se ridică împotriva lui Dumnezeu Cel Atotputernic.

 

   Am spus că sunt două caractere în răul care se dezvoltă pe pământ: primul este apostazia eclesiastică şi al doilea apostazia puterii civile.

 

În primul rând starea de lepădare de credinţă (apostazie) a Bisericii cu numele; ea a avut loc. De altă parte, puterea civilă se va ridica împotriva Aceluia căruia Îi aparţine stăpânirea, împotriva Domnului Isus Hristos, pe care Dumnezeu Îl va aşeza împărat pe pământ. Această revoltă va avea loc în perioada celei de a patra fiare (imperiul roman).

 

Înainte de a intra direct în subiectul nostru de astăzi, doresc să fac câteva observaţii asupra capitolului 25 de la Matei, asupra căruia vom reveni când vom vorbi despre neamuri; căci toate popoarele pământului care vor exista la sfârşitul timpurilor vor fi ori supuse Domnului Hristos şi, prin aceasta mântuite, ori răzvrătite şi, prin urmare, nimicite. Dar, pentru a înlătura îndoieli în privinţa acestui subiect, trebuie să spunem câteva cuvinte despre el.

 

Se presupune de obicei că judecata despre care este vorba în acest capitol ar fi judecata de la urmă, judecata generală; dar se înşeală cine gândeşte astfel. Aceasta este judecata neamurilor în viaţă pe acest pământ, şi nu a morţilor. Despre ea n-am vorbit când am cercetat învierea morţilor. În acest capitol de la Matei, repet, nu este deloc vorba de înviere; este vorba de judecata neamurilor. Se vede în capitolele 24 şi 25 ale aceleiaşi evanghelii, judecata iudeilor, ce se va întâmpla iudeilor; apoi, ce se va întâmpla cu cei credincioşi; după aceea, ce va fi cu neamurile. Aceasta este judecata celor vii, şi nu a celor morţi.

 

„Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre.” Ceea ce a dat loc presupunerii că aceasta ar fi judecata celor morţi, este că se spune că „cei răi vor merge în pedeapsă veşnică şi cei drepţi în viaţă veşnică”. Dar aceasta vrea doar să spună că judecata celor vii va fi finală, ca şi a celor morţi. Desigur, când Dumnezeu judecă pe cei vii, judecata Sa trimite pe unii în chinuri veşnice şi pe alţii în viaţă veşnică. Judecata celor vii este tot atât de sigură ca şi a celor morţi. Vom vorbi despre ea la timpul său.

 

   În ultima noastră seară am vorbit despre neghină, adică despre apostazia eclesiastică, de progresul răului pe pământ, de ceea ce se întâmplă în Biserica de nume pe pământ. Acum avem de văzut apostazia puterii civile, exterioare, şi judecata care o va ajunge din partea lui Dumnezeu; căci asupra puterii civile vor cădea loviturile. Dacă răul eclesiastic, într-o măsură, a scăzut în ce priveşte puterea sa de veacuri şi în forma sa dinafară şi dacă răul civil s-a mărit, răul eclesiastic nu rămâne pentru aceasta mai puţin înrădăcinat, numai că nu mai are întâietatea, iată diferenţa. Cu alte cuvinte, puterea eclesiastică nu s-a îmbunătăţit, dimpotrivă; numai că ea nu se mai manifestă în acelaşi fel; dar influenţa ei nu este mai puţin vătămătoare. Nu mai este o putere eclesiastică dispunând de tăria veacurilor, cea care s-a urcat pe fiară şi o stăpâneşte; în acelaşi timp, ea are un caracter mai tainic şi, prin urmare, mai periculos. Influenţa ascunsă a acestei puteri continuă, dar ea este lipsită de strălucirea ei dinafară; căci, prin mândria lor, oamenii pregătind calea fiului pierzării, se ridică acum şi se unesc împotriva lui Dumnezeu.

 

   Deşi răul eclesiastic este totdeauna cel mai rău, totuşi, cum vom vedea îndată, apostazia civilă ea însăşi va avea loc şi se va arăta. Ştiţi că orice putere civilă este de la Dumnezeu; dar, după cum Biserica îşi pierde caracterul său prin răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, tot aşa stăpânirea civilă se găseşte în stare de răzvrătire şi de apostazie, când, în loc de a fi supusă lui Dumnezeu, ea se ridică împotriva lui Dumnezeu, care i-a dat puterea.

 

   Duhul lui Dumnezeu fiind adevărata putere a Bisericii, revolta Bisericii începe când, în loc de a fi supusă Domnului Isus Hristos, ea nu ascultă decât de voinţa şi puterea omului, se sprijină pe om şi renunţă la adevăr pentru a urma minciuna. Domnul Hristos este Capul; Duhul Sfânt este singura putere prin care lucrează Biserica. Şi, când Biserica nu este călăuzită de Duhul Sfânt şi nu este în acest sens supusă lui Hristos Domnul, creştinătatea este apos­tată.

 

Puterea civilă se va găsi la sfârşitul economiei de acum în aceeaşi stare de răzvrătire; şi apostazia în orânduirea civilă este un lucru mult mai exterior şi mult mai izbitor. Aceasta va avea loc în sânul creştinătăţii şi, după cât se pare, răul eclesiastic îi va fi izvorul şi principalul motor. Acest lucru s-a văzut totdeauna. Când Absalom era răzvrătit împotriva lui David, avea un sfătuitor, Ahitofel (vezi 2 Samuel 15). Izvorul prim al acestei răzvrătiri era, fără îndoială, Satan, dar Ahitofel era cel ce conducea uneltirea împotriva împăratului. Când fiii lui Israel, Datan şi Abiram, s-au răzvrătit împotriva lui Moise, aceasta s-a numit revolta levitului Core, care i-a ademenit. De asemenea, Dumnezeu învinuieşte pe preoţii şi pe prorocii din împărăţia lui Iuda de nelegiuirile poporului, pentru că sfaturile lor rele au fost urmate de puterea civilă.

 

Aşa s-a întâmplat în creştinătate. Cei care ar fi trebuit să zidească Biserica, să fie înţelepciunea lui Dumnezeu, să aducă aminte stăpânirii datoriile pe care le are înaintea lui Dumnezeu, fiind ei înşişi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, au pecetluit adevărul, au luat o formă care a amăgit lumea şi au tras după ei puterea civilă în aceeaşi rătăcire. Va fi o revoltă a acesteia din urmă, însă puterea eclesias­tică îi va fi sufletul.

 

   Ce vedem la Armaghedon? Un proroc mincinos care cade împreună cu fiara. De la început până la sfârşit, mereu este câte o fiară şi, împreună cu fiara, prorocul mincinos. Unul sau altul dintre ei conduce răul. Dar, la sfârşit, fiara iese deasupra, putând să lucreze mai liber şi mai direct; de asemenea, fiara este obiectul direct al judecăţii. Lucrul acesta ni-1 spune capitolul 7 din Daniel.

 

   Din clipa în care fiara, sau puterea civilă a celei de a patra împărăţii, se va răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, această împărăţie se va găsi în legătură cu evreii; şi acest fapt ne va introduce în istoria acestui popor. Ştiţi că atunci când a patra fiară a apărut în lume, iudeii erau la Ierusalim; ştiţi că Domnul Hristos a fost înfăţişat ca Împărat al iudeilor celei de a patra fiare, înaintea lui Pilat din Pont; că El a fost lepădat în acest caracter de împărat al iudeilor, caracter pe care nu-L va pierde niciodată. La sfârşitul timpurilor, acelaşi fapt va avea loc: iudeii, restabiliţi în ţara lor fără să se fi întors la Dumnezeu, găsindu-se în legătură cu a patra fiară; vor fi şi sfinţi printre ei. Această a patra fiară ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, se va împotrivi direct drepturilor Domnului Isus Hristos ca împărat al Iudeilor. Ea se va ridica, este adevărat, mult mai sus ca înainte, adică împotriva Domnului Hristos; căci ea îşi va însuşi drepturile Domnului Hristos ca împărat al Iudeilor şi atunci Domnul Hristos, venind din cer, o va nimici cu tot cu Antihrist care este capul ei, va lua rămăşiţa iudeilor ca popor al Său pământesc şi Îşi va supune toate neamurile.

 

Ceea ce am spus vă face să înţelegeţi că aici sunt multe lucruri care se aplică sfinţilor, adică rămăşiţei credincioase dintre iudei, şi nu Bisericii. De ex­emplu, noi ştim că, în timp ce apostazia eclesiastică a stăpânit, au fost multe persecuţii împotriva credin­cioşilor; dar, în timpurile din urmă, când va fi vorba de prigonirea sfinţilor, ea se va face împotriva rămăşiţei iudeilor, „al cărei sânge va curge ca apa” (Psalmul 79.3).

 

Dacă iei istoria fiarei într-un mod foarte general, chiar din timpul lui Tiberiu şi a celorlalţi împăraţi sau chiar dacă iei fiara nu sub caracterul ei păgân, ci ca fiind sub influenţa creştinismului corupt din evul mediu, se vede că au fost şi în acest timp prigoniri împotriva sfinţilor şi se poate spune că şi atunci „sfinţii au fost daţi morţii”.

 

Dar în timpul în care puterea civilă îşi va ridica pe faţă steagul revoltei, în timpul în care aceste fapte profetice se vor împlini în întregime, asupra iudeilor vor cădea prigonirile. Îndată ce este vorba de drepturile Domnului Isus Hristos ca Împărat al iudeilor, iudeii sunt cei care apar pe scenă, pentru că iudeii sunt poporul pământesc al lui Dumnezeu. Dar Adunarea? Ea va fi, în întregime, departe de acest loc, atunci când vor fi aceste ultime prigoniri.

 

Înainte de a cita capitolele din Scriptură care vorbesc despre cel nelegiuit, adică despre puterea civilă apostată înlocuind puterea eclesiastică apos­tată, să mai insistăm asupra acestui principiu, că adică nu este deloc adevărat că revolta puterii eclesiastice ar fi mai puţin periculoasă pentru că nu are întâietate. Cum am observat deja, această putere, dimpotrivă, este sfătuitorul ascuns al întregului rău. Singura schimbare care are loc este că puterea eclesiastică încetează de a avea „în afară” întâietatea; şi acest lucru a fost înţeles greşit de unii. Deoarece oamenii şi-au dat seama că ea nu mai poate stăpâni asupra împăraţilor, au crezut că întreaga putere eclesiastică ar fi dispărut cu totul. Nu s-a ţinut seama de ceea ce copiii lui Dumnezeu trebuie să vadă în Cuvântul lui Dumnezeu, că exis­tenţa sa morală va supravieţui distrugerii influenţei sale politice; şi că tocmai ea va conduce puterea politică în revolta împotriva lui Dumnezeu şi, în sfârşit, la nimicirea sa.

 

   Nu vreau să spun că nu voinţa oamenilor cu propriile lor puteri va conduce fiara la pierzare. Cred acest lucru; dar apostazia eclesiastică este cea care şi-a însuşit puterea lui Dumnezeu, a închis uşa manifestării voii lui Dumnezeu şi a făcut prin şiret­licurile ei, ca locuitorii pământului să recunoască şi să adore fiara.

 

Vin acum la locurile din Scriptură care sunt în legătură cu ceea ce am spus.

 

   Mai întâi, sfârşitul capitolului 7 din Daniel, unde este a patra fiară; apoi, Apocalipsa 16 şi mai ales

 

17, unde se află două lucruri cu totul deosebite unul de altul — prostituata cea mare sau Babilonul şi fiara. În capitolul 17, femeia este îmbrăcată în purpură (putere, al cărei element principal este eclesiastic); ea şedea pe fiară (puterea civilă). După aceea, „cele zece coarne şi fiara vor urî pe pros­tituată (puterea eclesiastică), o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc; căci Dumnezeu le-a pus în inimă… să dea fiarei împărăţia lor”.

 

   Să cercetăm acum lucrurile care privesc izvorul răului şi, mai ales, al acestei puteri care este răzvrătită.

 

   Capitolul 12 din Apocalipsa arată izvorul acestei puteri: şarpele cel mare. Noi suntem ca în culisele scenei şi vedem puterea lui Satan dorind să nimicească pe Cel care trebuie să stăpânească toate naţiunile cu un toiag de fier, Domnul Isus Hristos; şi, în Hristos şi împreună cu Hristos, Biserica. Cuvântul pune în contrast Tatăl şi lumea; firea păcătoasă şi Duhul; Satan şi Fiul lui Dumnezeu. Aici este şarpele cel mare sau Satan care vrea să sfâşie pe Cel care trebuie să stăpânească naţiunile cu un toiag de fier; dar îl vedem în cer. Apoi, la versetul 9, el este aruncat de acolo, eveniment care încă nu s-a înfăptuit.

 

   Satan, alungat din cer pe pământ, aici va lucra sub forma imperiului roman. Apocalipsa 13 descrie ce va apare pe scenă. „Am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete.” (Este de observat că şarpele îşi are cununile pe capete; fiara din Apocalipsa 13 le are pe coarnele sale. Aici nu este vorba de fiară în ultima ei formă). Această fiară va întruni caracterele celorlalte trei fiare.

 

   Vedem aici puterea balaurului stabilindu-se în imperiul roman, în fiara cu şapte capete şi zece coarne. „Unul din capetele ei părea rănit de moarte”, adică una din formele de a stăpâni ale imperiului roman ruinat. Dar, în sfârşit, rana de moarte este vindecată şi forma care era distrusă este restabilită. Comparând caracterele şi faptele cornului celui mic ale aceleiaşi fiare din Daniel, vom vedea că acest corn mic de la Daniel „care spunea lucruri mari şi nimicea trei din cele zece coarne”, dă întregul ei caracter fiarei însăşi. El devine chiar expresia sa morală înaintea lui Dum­nezeu; de exemplu putem spune că Napoleon era imperiul francez, pentru că el reprezenta toată puterea imperiului. Această fiară va fi puterea civilă, imperiul roman apostat, în revolta pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

 

Dar mai este o altă fiară (care nu este imperiul roman), care lucra cu puterea fiarei dinaintea ei.

 

   Versetele 11-14: „Apoi am văzut… ea amăgea pe cei care locuiesc pe pământ”. Iată ceva ce se găseşte în formele creştinismului; dar, prin descoperirea apostolului, înţelegem că aici este Satan. Deci, cea de a doua fiară va amăgi pe locuitorii pământului şi va face ca ei să se închine primei fiare, adică puterii civile, imperiului roman.

 

„Şi fiara primise o lovitură de moarte.” Acest lucru s-a întâmplat formei imperiale a împărăţiei romane; dar rana trebuie să fie pe deplin vindecată. Vedem aici că fiara ia caracterul său imperial pentru un timp şi că rana sa este apoi vindecată; şi când ea este astfel restabilită, tot pământul, mirându-se, merge după ea.

 

Se va vedea iar pe pământ fiara imperială şi tot pământul va fi uimit de ea. Dar am văzut că a doua fiară, prin semnele mari pe care le face, amăgeşte pe locuitorii pământului. Această a doua fiară va apare la sfârşit sub caracterul nu al unei fiare, ci al unui proroc mincinos; deci întreaga sa putere de veacuri va fi pierdută. Ea nu va mai fi o fiară care răpeşte şi sfâşie. Acest caracter îi va fi cu totul şters şi se va vedea în el prorocul mincinos cu o deplină asemănare a caracterului celei dintâi fiare. Com­paraţi Apocalipsa 13.14 cu 19.20.

 

(Prorocul mincinos nu este Mahomed. A doua fiară a lucrat cu toată puterea fiarei dintâi; dar Mahomed n-a lucrat în acest fel.)

 

Dacă privim partea morală a evenimentelor deja împlinite, ştim cine a lucrat cu toată puterea în prezenţa puterii civile; dar mai este o altă putere amăgitoare, care va face tot felul de minuni şi va amăgi pe locuitorii pământului.

 

   Vom vedea mai târziu urmarea tuturor acestora.

 

   Pentru a rezuma ce am spus, capitolul 12 ne prezintă balaurul în cer ca originea, prima cauză a oricărei răzvrătiri. Capitolul 13 ne arată stăpânirea romană sub forma imperială.

 

Această fiară este rănită de moarte, dar rana ei de moarte este vindecată. De asemenea, în prezenţa ei este o altă putere care amăgeşte pe locuitorii pământului; şi când rana fiarei (primei fiare) este vindecată, toată lumea o admiră şi i se închină. Adăugaţi aici capitolul 19, unde ni se arată că a doua fiară încetează de a fi şi apare la sfârşit ca proroc mincinos.

 

În capitolul 17 este o descriere a acestei fiare, care ne arată alte însuşiri ale ei. Versetele 7 şi 8: „Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni”.

 

   „Ea se va ridica din Adânc”, adică devine chiar puterea Satanei la sfârşit; şi tocmai aceasta se va întâmpla când Satan, fiind alungat din cer, eveni­ment care va avea loc cu ocazia răpirii Bisericii în cer, va coborî cu mare mânie pe pământ. Şi, sub influenţa lui, „fiara (imperiul roman) care a fost, nu mai este şi va veni”, îşi reia forţa şi forma; adică puterea civilă în loc să fie supusă lui Dumnezeu, ia în totul caracterul lui Satan şi se manifestă printr-o revoltă pe faţă împotriva puterii lui Dumnezeu.

 

Pentru a căuta semnele după care să poţi recunoaşte această ultimă putere a fiarei, trebuie să aştepţi ceva şi anume: capul imperiului roman (al optulea împărat) să-şi facă apariţia în lume.

 

   Când imperiul roman exista altădată sub forma sa păgână, nu avea zece împăraţi; dar când această fiară va apare din nou (să ne amintim mereu că aceasta este imperiul roman), zece împăraţi îşi vor da puterea lor fiarei; aceşti zece împăraţi nu îi vor lua locul. Mai mult, după ce ea fusese nimicită, ea va exista din nou. Adică nici fiara păgână, nici istoria evului mediu sau anumiţi împăraţi barbari (chiar dacă s-ar putea găsi zece), n-au înlocuit imperiul. „Dar care va veni”; adică rana de moarte va fi vindecată şi fiara imperială va apare din nou.

 

„Cei zece împăraţi dau puterea lor fiarei”, adică va fi o căpetenie a imperiului, sau împărat, şi zece regi care îi vor da puterea; împărăţiile vor continua să existe, dar va fi o confederaţie a regatelor, cum am văzut sub Napoleon, regatele Spaniei, Olandei, Westfaliei etc. Amintesc acest caz numai pentru a mă explica.

 

   Fiara a fost, poate au fost şi zece regi, dar niciodată zece regi dând puterea lor fiarei care nu mai era şi care există din nou.

 

   „Cele şapte capete sunt şapte munţi.” Este mereu imperiul roman. „Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este”, deci căpetenia imperiului care exista în timpul apostolului Ioan; „celălalt n-a venit încă şi când va veni, va rămâne puţin timp. Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea” (pentru că cei şapte au fost înainte); „ea este dintre cei şapte şi merge la pierzare”. Adică va fi un al optulea cap, un cap deosebit, care va reuni toată puterea fiarei, care va fi însăşi fiara şi care, deşi fiind un cap aparte, este unul din cei şapte. Acesta este capul imperial, dar sub o formă nouă; căci zece regi vor da puterea lor acestei de a opta fiară şi în această formă ea va merge la pierzare.

 

   Şi tocmai aici venirea Domnului Hristos şi a Bisericii se leagă de subiectul de care ne ocupăm (Apocalipsa 19 şi 2 Tesaloniceni 2).

 

   Trebuie să mai citez Damei 11.36-45: „Împăratul va face ce va voi…” Comparaţi cu 2 Tesaloniceni 2.3-4. În Daniel 11 vedem că nu este deloc vorba de o putere eclesiastică; sunt războaie între puterile civile. Cu versetul 36 începe istoria lui Antihrist, a „împăratului care va face ce va voi”, cum am văzut cornul cel mic făcându-şi tot aşa voia, şi cum, după felurite întâmplări, merge la Ierusalim şi acolo îşi găseşte sfârşitul. Este un împărat ca oricare altul, un împărat al pământului. Nu este vorba de forma creştinismului, ea a fost înaintea apariţiei celui nelegiuit; încă o dată, nu este vorba de lucruri eclesiastice, ci este un împărat al acestui pământ.

 

   Numai o privire în epistola 2 Tesaloniceni 2, pentru mângâierea noastră în mijlocul acestor triste evenimente. „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, va rugăm, fraţilor, să nu vă tulburaţi…” Cei care iubesc adevărul vor scăpa de toate aceste minciuni de care vor fi înfăşuraţi toţi cei care n-au primit dragostea adevărului şi au găsit plăcere în nelegiuire.

 

   Iată răul care vine, şi trebuie ca oamenii să fie înştiinţaţi, pentru că unii în felul acesta poate vor fi, spre binele lor, înspăimântaţi şi conduşi să gândească la adevărul lui Dumnezeu. Şi de ce acest lucru este anunţat copiilor lui Dumnezeu? Pentru ca ei să tragă din el o mare mângâiere şi să fie despărţiţi de tot ce i-ar lega de acest sfârşit. Noi nu ne vom găsi cuprinşi în această catastrofă; dar, prin manifestarea judecăţilor care vor avea loc la acest deznodământ nenorocit, noi suntem îndemnaţi să ne despărţim chiar de pe acum de cauzele care îl vor aduce.

 

Apostolul, în adunarea din Tesalonic vorbise mult despre aceste lucruri şi îi învăţase să aştepte venirea Domnului. Dar ce a făcut Satan? A încercat să înspăimânte pe cei credincioşi, spunându-le că ziua Domnului a şi venit. Nu, spune apostolul; pentru venirea Domnului şi strângerea noastră laolaltă la El, care trebuie să fie înaintea acestei zile, vă rog să nu va lăsaţi tulburaţi, ca şi cum am fi şi ajuns în acest timp. Această zi va veni asupra celui nelegiuit, şi nu asupra voastră, pentru că atunci voi veţi fi deja răpiţi împreună cu El şi voi Îl veţi însoţi în această mare zi, când El va veni din nou.

 

   Cei cu învăţături greşite spuneau: a venit ziua! Dar nu; această zi nu va veni până ce voi, cei credincioşi, nu veţi fi mai întâi răpiţi în nori şi cel nelegiuit nu se va fi descoperit.

 

   Aceste mângâieri sunt întărite în cel de al doilea loc citat: „Venirea lui este… cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului” (versetul 9,10). Adaug numai, în ce priveşte acest capitol, că aceas­ta este descrierea caracterului moral al păcătoşeniei celui nelegiuit şi a puterii Satanei. În Daniel 11 avem tabloul caracterului exterior.

 

   În seara aceasta, dragi prieteni, am căutat să vă aduc înainte unele lucruri care poate că sunt puţin în afara felului vostru de a privi aceste subiecte. Am încercat să scot la iveală deosebirea şi unitatea în acelaşi timp a puterii civile şi a puterii eclesiastice, precum şi deosebirea şi unitatea în acelaşi timp a revoltei eclesiastice şi a revoltei civile. Amândouă aceste lucruri sunt strâns legate, pentru că vedem cum a doua fiară lucrează cu toată puterea fiarei dintâi; şi prorocul mincinos, care este această a doua fiară, este aruncat în iazul cu foc împreună cu prima fiară.

 

Este de observat că acest fapt este în legătură cu prezenţa iudeilor la Ierusalim, unde fiara îşi va găsi sfârşitul; evenimentul acesta va termina economia prezentă, puterea lui Hristos arătându-se pe pământ, eveniment care va face să iasă la iveală legătura Domnului Hristos cu rămăşiţa iudeilor; şi, ca urmare a acestora, toate naţiunile vor fi aduse sub stăpânirea Sa.

 

   N-am vorbit decât de a patra fiară.

 

   Sunt două lucruri pe care le vedem în istoria lui Israel; în primul rând, neamurile care erau unite împotriva lui Israel, când acest popor era recunoscut de Dumnezeu; şi, în al doilea rând, neamurile care l-au dus în robie. Pană aici, am vorbit numai de timpurile neamurilor, de această perioadă în care împărăţia este transferată de la iudei neamurilor, adică celor patru fiare. Ezechiel vorbeşte despre neamuri înainte de cele patru fiare şi după ele, dar niciodată chiar despre „timpurile neamurilor”.

 

   În timpul perioadei care cuprinde istoria acestor patru fiare se află creştinătatea şi are loc revolta morală. Dar am văzut că puterea eclesiastică a servit de instrument pentru a aduce un astfel de rezultat, aşezându-se în locul lui Dumnezeu, înlăturând credinţa. Luându-şi pentru sine drep­turile revelaţiei, pentru a strica şi a pierde revelaţia, încât oamenii să nu aibă alt obiect decât ei înşişi, această putere are un rol însemnat în drama nelegiuirii pe care a produs-o vrăjmaşul sufletelor noastre şi a Domnului nostru; va cădea ea însăşi în faţa răutăţii şi a violenţei voinţei omeneşti pe care ea a crescut-o. Şi astfel incapabilă, prin pretenţiile ei religioase, să slujească pe faţă pe Satan sau să slujească lui Dumnezeu cu sinceritate, incapabilă, cu un cuvânt, de adevăr, ea va deveni sfătuitorul laş al unei nelegiuiri pe care n-o poate face pe faţă. Ea va provoca crime pe care nu îndrăzneşte să le înfăptuiască. Puterea civilă este cea care va deveni căpetenia şi înfăptuitorul acestor nelegiuiri.

 

   Dragi prieteni, când cunoştinţa firească este mai dreaptă decât religia, cum este cazul Bisericii, aceas­ta este aproape de cădere. Şi sfeşnicul va fi luat de acolo de unde ea va fi fost instrumentul unor nelegiuiri pe care lumea nu şi le poate închipui. După cum se spune, stricăciunea unui lucru prea preţios este cea mai mare stricăciune.

 

   În ce priveşte Antihrist, el va tăgădui că Domnul Isus este Hristosul; el va tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul (1 Ioan 2.22); el nu va mărturisi pe Domnul Isus Hristos venit în trup (2 Ioan 7). El va tăgădui toate: pe Tatăl şi pe Fiul, pe Isus Mesia, Isus venit ca om adevărat. Iată caracterul lui, faptele lui, forma lui, izvorul puterii lui. Iată ce îi va da scaunul de domnie. Am văzut deja, aceasta va fi un fel de imitare satanică a ceea ce a făcut Dumnezeu: Tatăl a dat scaunul de domnie Fiului şi Duhul lucrează cu puterea Fiului în Biserică; tot aşa, şarpele cel mare, Satan, va da scaunul său de domnie fiarei; şi a doua fiară (puterea spirituală sau prorocul min­cinos) va lucra cu toată puterea fiarei dintâi (a puterii civile): Apocalipsa 13.12.

 

Judecata va fi hotărâtoare într-o asemenea stare de lucruri. Dumnezeu să ne facă atenţi la adevăratul caracter şi la sfârşitul mândriei omului. Puterea voinţei lui poate să întrebuinţeze şi să pună în lucrare toate mijloacele pe care Dumnezeu i le-a dat, şi ele sunt mari; şi rezultatele, atâta timp cât Dumnezeu îl lasă să lucreze în răbdarea Sa, vor fi de asemenea mari. Dar omul este cel care va fi centrul acestora; sentimentul responsabilităţii sale faţă de Dumnezeu nu are nici un loc aici. Dumnezeu este, de fapt, necinstit şi înjosit. Scopul cel mai înalt, cel mai vrednic de om, Dumnezeu însuşi, lipseşte în toate acestea.

 

   De altfel, acelaşi principiu şi acelaşi izvor de păcat este de la început până la sfârşit. Omul lucrând cum îi dictează voinţa lui, pentru a-şi satisface plăcerile, însetat de cunoştinţă pentru sine însuşi, înălţându-se până la Dumnezeu, neascultând şi, prin urmare, lucrând sub influenţa şi cu puterea Satanei; acesta este caracterul lui Antihrist, aceasta este istoria lui Adam în prima sa cădere, primul său păcat. Aşa este începutul şi sfârşitul aceluiaşi rău, care s-a arătat foarte clar în moartea preaiubitului şi desăvârşitului nostru Mântuitor, care a făcut ispăşire pentru noi. Numele Său plin de har şi de slavă să fie binecuvântat în veci şi El să întipărească lucrurile acestea în inimile noastre!

 

   El va feri Adunarea Sa, desigur, de toate aceste nenorociri care ameninţă lumea, căci Adunarea Sa este unită cu El.

 

 

 

7. JUDECATA NEAMURILOR care devin moştenirea Domnului Isus Hristos şi a Adunării

 

 (Psalmul 82)

 

 

 

Ultimul verset al acestui psalm cuprinde subiec­tul care trebuie să ne ocupe în seara aceasta: „Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul! Căci Tu vei moşteni toate neamurile”. Dumnezeu este Cel care trebuie să judece pământul şi, ca urmare a acestei judecăţi, să aibă stăpânire asupra tuturor neamurilor.

 

Am vorbit de Domnul Hristos, moştenitor al tuturor lucrurilor, împreună cu Biserica, aceasta fiind împreună moştenitoare cu El; apoi de venirea Domnului Hristos sau de clipa în care El Îşi ia moştenirea; de învierea Adunării sau clipa în care Adunarea înviată este părtaşă cu El la această moştenire. Sufletele, fericite împreună cu El, aşteaptă învierea trupurilor lor, pentru a se bucura de desăvârşirea binecuvântării şi a slavei. Pentru aceasta un creştin poate să dorească moartea, pentru că, în felul acesta, el este eliberat de orice întristare şi de orice necaz; dar el aşteaptă învierea, pentru ca slava lui să fie deplină.

 

   Am vorbit de progresul răului şi am dovedit că, departe de a se întoarce lumea la Dumnezeu prin predicarea Evangheliei, neghina trebuie să crească şi să se coacă până la seceriş. Şi, în ultima noastră seară, am văzut răul în perioada în care se arată cel mai îngrozitor, în fiara care merge la nimicire, în apostazia puterii civile a celei de a patra împărăţii şi în prorocul mincinos, care îşi desfăşoară puterea înaintea ei şi este nimicită împreună cu ea.

 

   Am văzut că sunt două fiare şi că cea de a doua se transformă în prorocul mincinos. Comparaţi Apocalipsa 13 cu sfârşitul capitolului 19. Acum scena se lărgeşte puţin şi avem de văzut nu numai a patra fiară nimicită, ci toate popoarele judecate. Toate naţiunile care există pe pământ, care s-au format în urma răspândirii pe pământ a copiilor lui Noe, se vor afla la sfârşit adunate şi judecate de Dumnezeu; tot ce este înălţat, mândru, va fi coborât prin puterea şi slava lui Dumnezeu, pentru ca Dum­nezeu, într-o deplină binecuvântare, să Se bucure de împărăţie şi să moştenească toate naţiunile.

 

   Am cercetat, în ultima noastră adunare, partea cea mai grea, punctul în care cele două economii se întâlnesc şi unde răul pricinuit de apostazia economiei de acum cere intervenţia lui Dumnezeu; şi, prin urmare, judecata care termină această economie. Am vorbit de această apostazie, despre Antihrist în special, pentru că el este punctul cul­minant al apostaziei. Dar, odată ce evenimentul are loc, urmează judecata tuturor neamurilor. Dum­nezeu nu judecă numai revolta de la urmă a lui Antihrist sau a fiarei; ci, făcând să se arate puterea Sa, ceasul mâniei fiind sosit, El judecă toate naţiunile.

 

Acest lucru se găseşte în Apocalipsa 11.15-18: „Şi îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atot­puternice, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca morţii să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi prorocii, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei ce distrug pământul!”

 

Să urmărim locurile din Scriptură care tratează acelaşi subiect.

 

   Am văzut că Domnul Isus, Mesia, adevăratul Împărat al întregului pământ, S-a prezentat celei de a patra fiare şi iudeilor, adică neamurilor şi iudeilor; neamurilor, în persoana lui Pilat din Pont, şi iudeilor, în persoana marilor preoţi. El S-a prezentat lumii şi alor Săi, şi a fost lepădat. Dar vom vedea că această lepădare este şi mai întinsă; se spune că toate neamurile s-au răsculat şi că mânia lui Dumnezeu izbucneşte împotriva lor prin judecata Fiului Său.

 

   Psalmul 2. Aici vedem două lucruri: În primul rând, Fiul este aşezat împărat peste Sion, muntele cel sfânt, şi El are de moştenire naţiunile. În al doilea rând, felul Lui de a Se purta cu aceste naţiuni, fel cu totul opus Evangheliei: „Le vei zdrobi cu un toiag de fier”. Toiagul Domnului Hristos, folosit ca simbol al Evangheliei, este un toiag de bunătate şi de dragoste; este tot ce poate fi mai dulce, mai puter­nic în dragostea Sa; nu este un toiag de fier. Aici este vorba de împăraţii pământului: „Acum, dar, împăraţi, sărutaţi pe Fiul”. Hotărârea lui Dumnezeu este ca Fiul Său să fie sfinţit; adică Dumnezeu a voit să aşeze pe Domnul Hristos împărat peste tot pământul şi El cheamă pe împăraţii pământului să I se supună. El le spune: „Voi vorbi în mânia Mea: Dau moştenirea neamurilor lui Hristos. El vă va zdrobi cu un toiag de fier, El vă va sfărâma în bucăţi. Acum, dar, supuneţi-vă Lui, Fiului Meu, împărat în Sion”. Aceşti împăraţi îşi urmează propriile lor gânduri; hotărârile lor sunt luate după înţelepciunea omului, şi nu se gândesc la Domnul Hristos, împăratul Sionului. Mergi să vorbeşti împăraţilor pământului despre Domnul Isus Hristos, împărat în Sion; îndată vei trece drept un ieşit din minţi. Cu toate acestea, Dumnezeu L-a aşezat cu tărie şi El va face lucrul acesta, chiar împotriva împăraţilor pământului. El va aşeza pe Domnul Hristos împărat în Sion şi Îi va da ca moştenire popoarele, şi ca stăpânire marginile pământului. „Acum”, spune El prin gura lui Mica, „El va fi preamărit pană la marginile pământului” (capitolul 5.4).

 

La naşterea Domnului Hristos, vedem ura izbuc­nind la cea mai mică aparenţă de împărăţie. Îndată ce se aude spunându-se că este un împărat, toţi caută să scape de el. Dar, în sfârşit, vor asculta naţiunile invitaţia care le este făcută, să se supună Lui? Răspunsul îl găsim în Psalmul 82.

 

Trebuie ca aceşti judecători ai pământului, aceşti elohimi să dea socoteală de purtarea lor, „Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg”. „Eu am zis: „Sunteţi dum­nezei”, pentru că însuşi Dumnezeu i-a rânduit să aibă o autoritate pe pământ, şi pentru că puterile care există sunt stabilite de Dumnezeu; dar Dum­nezeu poate să-i judece. Nu creştinii sunt cei care ţin acest limbaj, ci Cel care are dreptul să judece pe cei care i-a numit judecători, să înlăture aceste puteri, ca să facă să se arate puterea Sa mare de Împărat.

 

Vedem de asemenea (Psalmul 9.1-7) că locul unde se va întâmpla această judecată este pământul lui Israel şi că Domnul Se va descoperi prin această faptă a puterii Sale. Versetul 6: „Vrăjmaşii? N-au rămas din ei decât nişte ruine veşnice, nişte cetăţi dărâmate de Tine! Li s-a şters chiar şi amintirea!” Sfârşitul psalmului (versetele 15-20) nu este lim­bajul Evangheliei; este cererea îndreptăţită a judecăţii. Aceasta explică psalmii, în care creştinii găsesc uneori mari greutăţi, când n-au înţeles deosebirea dintre economii. A întoarce pe cel rău de la căile lui, a-i face parte de har, iată Evanghelia; cu totul altfel este aici, pentru că aici nu este Evanghelie. Dar, odată ce Evanghelia şi-a împlinit misiunea, Domnul Hristos cere judecata împotriva lumii. În această situaţie nu mai este Domnul Hris­tos la dreapta Tatălui, ca să trimită pe Duhul Sfânt şi să adune pe împreună moştenitorii Lui; ci este Domnul Hristos cerând dreptate, cerând-o ca de obicei, prin Duhul Său, în cei blânzi şi smeriţi din poporul evreu, împotriva omului mândru şi violent. Dacă Dumnezeu n-ar face judecată, răul ar stăpâni totul, fără să fie vreo mângâiere pentru cei credin­cioşi.

 

   Dumnezeu nu aduce la îndeplinire judecata decât atunci când răul a ajuns la culme. Antihrist şi popoarele se vor ridica împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Hristosului Său, şi va trebui ca pământul să fie curăţit de vrăjmaşii Săi, pentru a face loc împărăţiei lui Dumnezeu. Aici nu este David cerând să stăpânească peste vrăjmaşii Săi, ci este Domnul Hristos care cere judecata, pentru că a sosit clipa.

 

În Psalmul 10 veţi vedea acelaşi adevăr. Dum­nezeu este împărat şi neamurile sunt nimicite (ver­setele 15-16). Se vede ca un principiu general, în aceşti psalmi, judecata neamurilor, judecata groaz­nică a lui Dumnezeu asupra răutăţii, Dumnezeu lucrând ca Judecător în mijlocul judecătorilor.

 

Un loc din Isaia 2.12-22 ne înfăţişează de asemenea ziua cea mare a lui Dumnezeu pe pământ. „Căci va fi o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş… ca să îngrozească pământul”. Ea nu este pentru judecata celor morţi, ci pentru judecata pământului.

 

Pentru a vă face şi mai mult să vedeţi că această judecată se va aplica tuturor neamurilor şi că, prin acest mijloc, Dumnezeu vrea să umple pământul de cunoştinţa Numelui Său, citez Ţefania 3.8: „De aceea, aşteptaţi numai,” zice Domnul, „până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indig­narea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistut de focul geloziei Mele”. Iată hotărârea lui Dumnezeu, să adune popoarele pentru ca să-Şi verse asupra lor mânia. Aceasta este o judecată groaznică. Cunoştinţa Domnului va umple tot pământul. Dar lucrul acesta se va întâmpla după ce El va face judecata şi va nimici pe cei răi. Acest loc din Scriptură este o descoperire foarte clară.

 

   Acelaşi adevăr, despre cunoştinţa lui Dumnezeu care se va răspândi ca urmare a judecăţilor Sale, ne este prezentat la Isaia 26.9-11: „Dacă ierţi pe cel rău, el nu învaţă dreptatea, se dedă la rău în ţara dreptăţii… Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea”. Nu harul produce acest rezultat, ci judecata. Şi hotărârea Domnului este să strângă popoarele laolaltă ca să verse asupra lor toată indignarea Sa şi tot focul onaniei Sale. Va fi o zi teribilă, o zi la care lumea trebuie să se aştepte.

 

Un alt loc în sprijinul aceluiaşi adevăr este Psal­mul 110: „Domnul a zis Domnului meu: „Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşter­nut picioarelor Tale”.

 

Până atunci, El lucrează prin Duhul Său, ca să adune pe creştini, El trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietor, aici pe pământ, pentru a convinge de păcat, de dreptate şi de judecată. Dar Dumnezeu va pune într-o zi pe vrăjmaşii Domnului Hristos, aşter­nut al picioarelor Sale. Şi pentru aceasta Domnul Isus spune că „nici Fiul nu cunoaşte ziua când se vor întâmpla aceste lucruri”. Căci Domnul Isus, tot­deauna Dumnezeu binecuvântat în veci, primeşte ca om mijlocitor împărăţia. Şi iată împlinirea hotărârii: „Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale…” Vedem caracteristica acestei economii foarte clar arătată, adică Domnul Hristos stând la dreapta Tatălui, până ce Dumnezeu Îi pune pe vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. După aceea, El spune: „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi”. Iată încă ce va înfăptui Dumnezeu, când Domnul, în clipa în care puterea Sa va trebui să se arate, va zdrobi pe împăraţi în ziua mâniei Sale, va face dreptate printre popoare, va umple locurile cu trupuri moarte şi va zdrobi capul care domnea peste o ţară întinsă.

 

Ieremia 25.28. Acesta este un subiect mereu înfăţişat sufletelor noastre prin Cuvântul lui Dum­nezeu şi este sfârşitul a tot ceea ce vedem în jurul nostru. „Şi dacă nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Cu siguranţă veţi bea!” (Vedeţi şi versetul 31).

 

Mai sunt două puncte pe care vreau să le arăt. În primul rând, îndeosebi la Ierusalim va avea loc acest dezastru; în al doilea rând, Dumnezeu a numit toate aceste popoare în Cuvântul Său, şi vom vedea apărând iar pe scenă, în clipa judecăţii lui Dum­nezeu, pe toţi urmaşii lui Noe, ale căror nume le găsim în Geneza 10. Le vom găsi aproape pe toate sub Antihrist sau sub Gog.

 

În ce priveşte locurile care vorbesc despre Ierusalim, putem cita: Ioel 3.1,9-17; Mica 4.11 până la sfârşit şi Zaharia 12.3-11. „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi răniţi şi toate popoarele pământului se vor strânge împotriva lui. În ziua aceea,” zice Domnul, „voi lovi cu ameţeală pe toţi caii şi cu nebunie pe cei ce vor călări pe ei; dar voi avea ochii deschişi asupra casei lui Iuda şi voi lovi cu orbire toţi caii popoarelor. Căpeteniile lui Iuda vor zice în inima lor: „Locuitorii Ierusalimului sunt tăria noastră, prin Domnul oştirilor, Dumnezeul lor”. În ziua aceea, voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc sub lemn, ca o făclie aprinsă în snopi; vor mistui în dreapta şi în stânga pe toate popoarele de jur împrejur, iar Ierusalimul va fi locuit iarăşi la locul lui cel vechi. Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda, pentru ca slava casei lui David şi fala locuitorilor Ierusalimului să nu se înalţe peste Iuda. În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, aşa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David; şi casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca îngerul Domnului înaintea lor. În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate popoarele care vor veni împotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe sin­gurul lui fiu şi-L vor jeli amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut. În ziua aceea va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon, în Valea Meghidonului”. Zaharia 14.3-4: „Şi Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor popoare, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Şi picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus şi se va face o vale foarte mare; jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte şi jumătate spre miazăzi”.

 

   Este spus (Fapte 1) că Isus va veni iar, în acelaşi fel cum a fost văzut suindu-Se, adică pe Muntele Măslinilor (comparaţi Ezechiel 11.23). „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor”, spune Duhul prin prorocul Zaharia (14.4). „Picioarele Lui”, picioarele Domnului Hristos. Cu toate că a fost om al durerii, Isus Hristos este Domnul, întocmai cum a fost din veşnicie.

 

   În ce priveşte al doilea punct care ne rămâne de cercetat este că popoarele, urmaşii lui Noe, se vor găsi fie sub Antihrist, fie sub Gog, cele două puteri principale. Dacă veţi cerceta capitolul 10 din Gene­za, veţi vedea (versetul 5) grupurile neamurilor împărţite pe pământ. În enumerarea fiilor lui Iafet veţi vedea că este vorba de Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras. Din aceste popoare veţi găsi pe Gomer, Magog, Tubal, Meşec, sub aceleaşi nume (Ezechiel 38) la răscoala lui Gog; îi veţi găsi şi pe perşi, care erau uniţi cu Madai. Acestea sunt toate popoarele de sub dominaţia lui Gog, împăratul Roşului, Meşecului şi Tubalului.

 

Fiii lui Ham ne sunt indicaţi la Geneza 10.6. Dintre aceştia, este adevărat, Canaan a fost nimicit şi ţara lui a devenit a lui Israel. Cuş şi Put se găsesc sub Gog (vezi Ezechiel 38.5); cei din Cuş numai în parte, şi iată de ce: o parte din familia lui Cuş s-a stabilit lângă Eufrat şi alta lângă Nil, adică la nord şi la sud de Israel; cei de la nord sunt, deci, prin poziţia lor, în legătură directă cu partizanii lui Gog. Miţraim sau Egipt (căci Miţraim nu este decât numele ebraic care înseamnă Egipt), şi ceilalţi din Cuş şi din Put se găsesc din nou la Daniel 11.43.

 

   Acum, printre fiii lui Sem, Elam este acelaşi lucru cu ţara perşilor, despre care am vorbit. Asur se găseşte numit în judecata care va avea loc în tim­purile din urmă (Mica 5.6 şi Isaia 14.25; 30.30-33, în conspiraţia din Psalmul 83 şi în alte locuri). Arpacşad este unul din strămoşii israeliţilor. Familia lui Ioctan este un popor din Orient. Aram sau Siria a fost strămutat de Asur şi se găseşte indicat sub numele de împăratul de la nord. La fel este şi cu Lud, după cât se pare. Iavan se găseşte în lupta de la urmă, Zaharia 9.13. Dintre toate aceste popoare, Tiras este singurul, în afară de Ioctan, care nu se găseşte numit pentru această judecată de la urmă; autorii necredincioşi reunesc pe Tiras cu Iavan.

 

În Daniel 11 sunt alte două puteri spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia: împăratul de la sud şi împăratul de la nord. Acest capitol cuprinde, mai întâi, o lungă istorie de evenimente deja întâmplate; dar vin după aceea corăbiile din Chitim (versetul 30), apoi este o întrerupere în istoria lor. Aceşti împăraţi au fost urmaşii marelui împărat al Iavanului: unul este cel care stăpânea Asiria; celălalt, Egiptul. Subiectul luptelor lor era Siria şi pământul sfânt. În versetele 31-35, îi avem pe iudei, care sunt lăsaţi deoparte mai mult timp; se spune aşa: „Chiar şi dintre cei înţelepţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât”. Şi apoi, versetul 36: „Împăratul va face ce va voi”. Acesta este Antihrist. În versetul 41 îl vedem în ţara lui Israel, în acest loc care este cauza neînţelegerii dintre împăratul de la sud şi împăratul de la nord. „La timpul sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el”, deci după mult timp, iată din nou pe scenă pe împăratul de la sud.

 

Şi nu sunt decât câţiva ani de când acest lucru a avut loc, după un interval de aproape două mii de ani. „Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el.” Antihrist va fi ţinta atacurilor în acelaşi timp ale împăratului de la sud, sau Egip­tul, şi ale împăratului de la nord, stăpânul Turciei sau Asiriei. Vedem că împrejurările şi personajele descrise în aceste profeţii care privesc aceste tim­puri de la urmă, încep să-şi facă apariţia. Sunt deja două mii de ani de când împăratul de la sud a încetat de a exista; şi de câţiva ani, el este din nou pe pământ. Tot aşa vedem un popor care era nebăgat în seamă acum un veac, şi care astăzi stăpâneşte exact peste aceleaşi ţări ca Gog din Ezechiel.

 

Nu spun că totul s-ar fi arătat; de exemplu cei zece împăraţi nu sunt încă pe deplin în evidenţă, Antihrist încă n-a apărut. Dar principiile care sunt în Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în mod vădit în împărăţiile în care trebuie să apară cele zece coarne; adică noi vedem toată Europa occidentală ocupându-se de Ierusalim, pregătindu-se pentru această luptă; şi Gog pregătindu-se, de partea lui, exercitând puterea asupra ţărilor citate în Cuvânt; şi toate gândurile oamenilor lumii concentrându-se asupra scenei pe care trebuie să aibă loc întâlnirea lor de la urmă, înaintea judecăţii lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îi va strânge ca pe nişte snopi în arie (Mica 4.12). Este o coincidenţă foarte însemnată. Gândindu-ne la ceea ce se petrece în jurul nostru, recunoaştem ce se găseşte în profeţie; cel puţin, vedem că cei care trebuie să acţioneze sau asupra cărora Dumnezeu trebuie să lucreze, se arată întocmai cu caracterele pe care ni le anunţă dinainte profeţia.

 

   Şi dacă veţi căuta să urmăriţi aceste capitole pe care vi le-am citat (şi sunt şi altele pe care fără îndoială le puteţi găsi), veţi înţelege atunci capitolul 25 de la Matei, care ne vorbeşte despre Domnul aşezat pe scaunul Său de domnie şi adunând în jur toate neamurile (este citat de la Ioel 3), judecându-le şi despărţindu-le cum se despart oile de capre.

 

   Acum să ne aducem aminte de un lucru, noi creştinii, noi suntem la adăpost de judecată. În seara aceasta n-am vorbit de Adunare; dar să ne amintim de situaţia ei. În timpul acestor evenimente şi chiar de pe acum, locul Adunării este de a fi împreună cu Domnul Hristos, de a-L însoţi. Adunarea are acest privilegiu, această slavă, acest caracter special de a fi unită cu Domnul Isus Hristos. Şi, dacă ai căuta Adunarea în Vechiul Testament, pe Domnul Isus Hristos Îl găseşti. Un exemplu izbitor al acestui adevăr este că ceea ce ne spune apostolul Pavel despre Adunare (Romani 8) se găseşte în capitolul 50 din cartea prorocului Isaia, unde Domnul Hris­tos spune: „Cine Mă va condamna?” Adunarea fiind unită cu El.

 

   Unitatea Adunării într-un singur trup, fie iudei, fie neamuri, nu era încă în Vechiul Testament. Deşi sunt multe lucruri în legăturile Domnului cu Sionul care se regăsesc în relaţiile lui Dumnezeu ca Tată cu Adunarea, totuşi nu în Sion trebuie să cauţi Adunarea. În Vechiul Testament, privilegiile Adunării sunt chiar în Domnul Hristos, în persoana Domnului Hristos, pentru că Adunarea are aceeaşi parte ca Domnul Hristos. Ea este (vezi Efeseni 1.22-23) „plinătatea Celui care umple totul în toţi”; prin urmare, nu putem căuta Adunarea în aceste profeţii, pentru că ea este însăşi trupul Domnului Hristos; şi Domnul Hristos este Cel care va judeca.

 

Am văzut că Domnul Hristos trebuie să lovească, să zdrobească neamurile; şi tocmai acelaşi lucru este spus şi despre Adunare. Ea nu are nimic a face cu tot ceea ce am spus, în sensul că ar fi supusă şi ea judecăţii. Dimpotrivă: Apocalipsa 2.26-27. Locul ei nu este să fie în mijlocul neamurilor care vor fi zdrobite, ci să fie unită cu Domnul Hristos, având aceleaşi privilegii ca Domnul Hristos şi zdrobind neamurile împreună cu El. Nu este nici un adevăr cu privire la Domnul Hristos în ce priveşte locul pe care L-a luat El ca Om slăvit, care să nu fie şi partea Adunării.

 

   Este totdeauna de mare preţ pentru noi să înţelegem locul, acela de împreună moştenitori cu Domnul Hristos. Şi, cu cât vom cugeta mai mult la acest lucru, cu atât mai mult puterile noastre vor fi mărite, cu atât mai mult vor fi duhurile noastre, ca moştenitori ai lui Dumnezeu, despărţite de această lume care este judecată. Adunarea este socotită deja dreaptă; nu am văzut încă urmarea acestui fapt, pentru că slava încă n-a venit. Lumea este judecată; nu am văzut încă urmarea acestui fapt, pentru că judecata încă n-a venit. Adunarea nu are roadele dreptăţii decât în slavă; lumea nu-şi are roadele decât în judecată.

 

   Lumea este judecată pentru că a lepădat pe Dom­nul Hristos. „Dreptule Tată — spune Mântuitorul — lumea nu Te-a cunoscut.” Şi iată ce a făcut harul pentru noi. După cum necredinţa te desparte în întregime şi pentru veşnicie de Domnul Hristos, harul, prin credinţă, ne-a unit în totul şi pentru totdeauna cu El; şi noi trebuie să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru acest lucru.

 

 

 

8. Făgăduinţe de binecuvântări pământeşti făcute numai poporului Israel Cea dintâi intrare a lui Israel in ţara lui a fost împlinirea făgăduinţelor.

 

 (Romani 11.21)

 

 

 

   Avem în Romani 11.1 această întrebare pusă de apostol în privinţa lui Israel: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Până la capitolul 8, el a prezentat istoria inimii noastre, a tuturor oamenilor, fie iudei, fie neamuri; a prezentat Evanghelia harului lui Dumnezeu, împăcarea omului prin moartea şi învierea Domnului Isus Hristos. După ce a stabilit această învăţătură, el începe, în capitolul 9, istoria economiilor; el face cunoscut felul în care Dum­nezeu a lucrat faţă de iudei şi faţă de neamuri, şi în capitolul 11 tratează această problemă: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?”

 

Am văzut, cercetând istoria celor patru fiare şi a Bisericii, că iudeii au fost puşi deoparte şi că Evan­ghelia a venit în această lume pentru a mântui pe păcătoşi, fie iudei, fie neamuri, pentru a descoperi taina ascunsă a unui popor ceresc şi pentru a face cunoscut stăpânirilor şi puterilor înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Un iudeu care se întoarce la Dumnezeu acum, intră în economia harului; dar după aceea îndată vine întrebarea: A lepădat oare Dumnezeu pe poporul Său?

 

Aici nu este vorba de poporul Său duhovnicesc; este vorba de poporul Său după trup, de ai Săi, de iudei. Apostolul spune (versetul 28): „În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi… dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor”. În acest capitol 11 nu mai este vorba de evanghelie, de chemarea iudeilor la har prin evanghelie, deşi este o alegere pentru evanghelie din acest popor; ci este vorba de iudei ca poporul lui Dumnezeu ex­terior, de iudei după trup, care sunt vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia şi totuşi sunt iubiţi în ce priveşte alegerea, din cauza părinţilor.

 

   A lepădat oare Dumnezeu acest popor care este vrăjmaş faţă de evanghelie? Răspunsul apostolului este: „Nicidecum!”

 

Noi, creştinii, ne bucurăm de acest minunat prin­cipiu că „lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută”. Desigur, acesta este un prin­cipiu scripturistic; dar cui îl aplică apostolul? Nu nouă, ci iudeilor. Este totdeauna de mare însemnătate să iei un loc din Cuvântul lui Dum­nezeu în legătură cu ce spune mai sus şi mai jos şi să nu-1 smulgi din terenul în care Dumnezeu 1-a sădit.

 

   În timpul economiei de acum, Dumnezeu cheamă pe poporul Său ceresc; El lasă, prin urmare, deoparte pe poporul Său pământesc, pe iudei. Poporul evreu ca popor, nu face parte din Biserică; împietrirea a venit peste iudei, „care va ţine până va intra plinătatea neamurilor”, până ce toţi copiii lui Dumnezeu care formează trupul Adunării din această economie vor fi chemaţi.

 

Israel, ca popor, va fi mântuit. Izbăvitorul va veni din Sion. „El n-a lepădat” pe poporul Său. Ei sunt vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia, şi vor fi până ce vor fi chemaţi cei dintre neamuri; dar Izbăvitorul va veni. Iată, pe scurt, planul divin cu privire la iudei.

 

   Din clipa în care se poate spune despre economia neamurilor că ea n-a stăruit în bunătatea lui Dum­nezeu, se poate spune că, mai curând sau mai târziu, ea va fi tăiată: „Bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu” (versetul 22).

 

   Rădăcina măslinului nu este numai Israel sub Lege; departe de asta, ea este Avraam, căruia i-a fost adresată chemarea lui Dumnezeu. Era chemarea unui singur om, pus deoparte, ales, stăpân al făgăduinţelor; alegerea era a lui Avraam şi a familiei lui Avraam după carne. Israel a slujit ca exemplu, fiind păstrătorul făgăduinţelor şi a arătării alegerii lui Dumnezeu; acum, este Adu­narea Sa.

 

   Pentru a înţelege această rădăcină a făgădu­inţelor, care este Avraam, voi spune câte ceva despre şirul de economii care au fost înainte.

 

   În primul rând, la căderea omului, îl vedem pe om lăsat în voia lui. Deşi nu fără mărturie, el nu are nici o lege, nici o stăpânire; şi urmarea acestui lucru a fost răul care a ajuns foarte mare, încât lumea era plină de violenţă şi de stricăciune; şi Dumnezeu a curăţat-o prin potop.

 

Apoi vine Noe. O schimbare are loc; această schimbare este că dreptul de viaţă şi de moarte, dreptul de răzbunare este pus în mâna oamenilor: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om”. La aceasta este adăugată o bine­cuvântare a pământului, mai mult sau mai puţin mare: „Acesta — spune Lameh — ne va mângâia pentru munca şi oboseala mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care Domnul 1-a blestemat”; şi un legământ este făcut de Dumnezeu cu Noe şi cu creaţia, legământ pentru care Dumnezeu dă ca măr­turie curcubeul: „Domnul a simţit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul” (Geneza 8.21; 9.6,12,13). Iată legământul dat pământului în urma jertfei adusă de Noe, care preînchipuia jertfa Domnului Isus Hristos.

 

   Voi spune, în treacăt, că Noe a dat faliment faţă de acest legământ, cum totdeauna a făcut omul. În loc să scoată binecuvântări din pământ, el începe să cultive o vie şi se îmbată. Prin greşeala sa, principiul stăpânirii şi-a pierdut de asemenea puterea în primele ei elemente, şi Noe, care ţinea frânele aces­tei stăpâniri, ajunge să fie luat în râs de unul din fiii săi.

 

   Vedem, în toate economiile, căderea imediată a omului; dar tot ce s-a pierdut prin nebunia omenească, sub toate economiile, va fi regăsit în Domnul Hristos la sfârşit: binecuvântarea pământului, înflorirea iudeilor, slava Adunării. Tot ce s-a ofilit şi s-a pătat în mâinile primului Adam, va înflori din nou în mâinile celui din urmă Adam, Mirele Adunării, Împăratul iudeilor şi al întregului pământ.

 

O altă cădere, şi mai grozavă, a avut loc după Noe. Dumnezeu făcuse să izbucnească judecăţile Sale în potop şi purtarea Lui de grijă se arătase în felul acesta. Dar ce a făcut Satan? Satan, atâta timp cât nu este legat, caută totdeauna să pună stăpânire pe starea de lucruri de aici de pe pământ. Şi îndată ce Dumnezeu S-a arătat în judecăţile Sale ca să curăţească pământul, Satan s-a prezentat şi el ca Dumnezeu, s-a făcut el Dumnezeu. Nu ni se spune că „lucrurile pe care le jertfesc popoarele, le jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu”? Satan s-a făcut Dumnezeul acestui pământ. „Părinţii voştri… locuiau în vechime de cealaltă parte a Fluviului şi slujeau altor dumnezei”, spune Domnul israeliţilor (Iosua 24.2). Aceasta este prima dată când vedem pe Dumnezeu arătând existenţa idolatriei. Dar, chiar din clipa în care idolatria şi-a făcut apariţia, Dumnezeu cheamă pe Avraam; şi iată, pentru prima dată, chemarea lui Dumnezeu la o despărţire exterioară de ordinea lucrurilor de aici de pe pământ; deoarece Satan s-a introdus ca stăpânilor din văzduh al lumii, a trebuit ca Dumnezeu să aibă un popor despărţit de alte popoare, în care adevărul să se poată menţine. Şi toate căile lui Dumnezeu faţă de oameni se învârtesc în jurul acestui fapt, că aici pe pământ Dumnezeu a chemat pe Avraam şi urmaşii săi ca să fie păstrătorii acestui mare adevăr: Nu este decât un singur Dumnezeu. Prin urmare, tot ceea ce face Dumnezeu pe pământ se referă, în întregime şi în mod direct la iudei, ca centru al sfaturilor Lui pământeşti şi al stăpânirii Lui. Acest lucru îl veţi întâlni citind Deuteronomul 32.8.

 

   Veţi vedea aceste două principii foarte deosebit prezentate în Cuvânt: pe de o parte, făgăduinţele făcute lui Avraam, fără condiţie; pe de altă parte, Israel primindu-le cu condiţie şi pierzând totul. Dar, deoarece Avraam a primit făgăduinţele fără condiţie, Dumnezeu nu poate niciodată să le uite, deşi Israel a dat greş în privinţa lor, după ce le-a primit cu condiţie. Şi acesta este un principiu în­semnat; căci, dacă Dumnezeu n-ar ţine făgădu­inţele Sale faţă de Avraam, ar putea tot aşa de bine să nu le ţină nici faţă de noi.

 

   La Sinai, Israel a luat făgăduinţele cu condiţie şi a dat greş; dar aceasta n-a micşorat deloc adevărul şi puterea făgăduinţelor făcute lui Avraam cu patru sute de ani înainte. Nu vorbesc acum de această făgăduinţă spirituală: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”, făgăduinţă care a primit o împlinire parţială prin evanghelie, sub această economie; dar voi arăta că sunt făgăduinţe făcute lui Israel, care se întemeiază pe aceeaşi credincioşie a lui Dumnezeu.

 

Vom începe citatele asupra acestui subiect, cu făgăduinţa făcută la Geneza 12. Aici este chemarea lui Avraam, care se afla atunci în mijlocul familiei sale idolatre. Este o făgăduinţă foarte generală, dar care cuprinde atât binecuvântările pământeşti, cât şi cele ce sunt curat spirituale. Amândouă felurile de făgăduinţe se găsesc în acelaşi verset, amândouă fără condiţie. Partea spirituală a făgăduinţei se găseşte repetată o dată în capitolul 22; aceasta este singura dată, în timp ce făgăduinţele pământeşti sunt adesea repetate. În capitolul 15 avem făgădu­inţa întemeiată pe un legământ făcut cu Avraam, de asemenea fără condiţie; este un dar al întregii ţări. Aici este şi făgăduinţa unor numeroşi urmaşi (ver­setul 5 şi 18); şi chiar hotarele exacte ale ţării dăruite (versetul 18 şi următoarele). În capitolul 17.7 şi 8, făgăduinţa pământului este reînnoită. Aceste făgăduinţe sunt confirmate lui Isaac (26.3-4) şi lui Iacov (35.10-12). Iată „făgăduinţele făcute părinţilor” şi lui Israel, care este iubit din cauza părinţilor, făcute lui Avraam fără nici o condiţie, făgăduinţele pământeşti, ca şi făgăduinţele duhov­niceşti.

 

Dacă se spune că făgăduinţele duhovniceşti sunt fără condiţie, făgăduinţele pământeşti sunt de ase­menea fără condiţie. Este atâta siguranţă în făgăduinţa făcută lui Avraam: „Îţi voi da această ţară”, cât este şi în aceea făcută nouă, neamurilor.

 

   Nu citez lupta lui Iacov. Se crede că ea este dovada unei credinţe foarte mari în acest om. Este adevărat, dar în acelaşi timp ea este o credinţă care, arătată după o purtare foarte vrednică de mustrare, a fost însoţită de o umilire evidentă. Dumnezeu este Cel care a luptat împotriva lui; dar El i-a susţinut credinţa.

 

În felul acesta, Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov”, moştenitori ai făgădu­inţelor Lui şi călători pe pământ şi, ca cei credincioşi în Israel, în acest nume îşi pun motivele lor de încredere: „Şi Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dum­nezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din generaţie în generaţie” (Exod 3.15).

 

   Dar Israel a venit în legătură cu Dumnezeu după un principiu care este opus acestuia, principiul propriei lui dreptăţi, principiul legii, prin care, recunoscând că noi datorăm ascultare lui Dum­nezeu, umblăm s-o îndeplinim prin propriile noastre puteri. Căci istoria poporului Israel este, în mare şi chiar în amănuntele împrejurărilor sale, istoria inimilor noastre.

 

   Exod 19. Aici se vede schimbarea nespus de mare care a avut loc în starea lui Israel. Până aici, am văzut făgăduinţele fără condiţie făcute în Israel. Dacă veţi citi din Exod capitolele 15 până la 19, veţi vedea că Dumnezeu le dăduse toate lucrurile fără nici o plată, şi chiar în ciuda murmurelor lor: mana, apa de băut, sabatul; El i-a susţinut în luptele lor cu Amalec în Refidim. Toate acestea El li le aminteşte: „Aţi văzut — le spune El — cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă…”

 

Iată acum, pentru prima dată în relaţiile lui Dumnezeu cu Israel, acest mic cuvânt: dacă. „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt.”

 

Îndată ce este o condiţie, ruina noastră este sigură şi în prima zi în care suntem în acest legământ cu condiţie, noi îl călcăm. Şi aceasta a fost greşeala mare a lui Israel. În zadar Dumnezeu Îşi trimite legea care este bună, sfântă şi dreaptă. Pentru un păcătos, Legea Lui înseamnă moartea, pentru că el este păcătos; şi, din clipa în care Dumnezeu ne dă Legea Sa cu condiţie, El ne-o dă nu pentru ca noi să putem asculta de ea, ci pentru a ne face să înţelegem mai lămurit că suntem pierduţi, pentru că am călcat-o.

 

   Israeliţii ar fi trebuit să spună: Este adevărat, noi trebuie să Te ascultăm; dar de atâtea ori am greşit, încât nu îndrăznim să luăm făgăduinţele cu o astfel de condiţie… În loc de aşa ceva, ce au spus ei? „Vom face tot ce a zis Domnul!” Ei se angajează să împlinească tot ce a spus Domnul; acest popor ia făgăduinţele cu condiţia de a asculta în totul. Care este urmarea acestei îndrăzneli? Viţelul de aur este făcut înainte ca Moise să fi coborât de pe munte.

 

Când noi, păcătoşii, ne luăm angajamentul să ascultăm întocmai de Dumnezeu (deşi ascultarea este totdeauna o datorie), şi cu pedeapsa ca, dacă nu vom asculta, să pierdem binecuvântarea, în acest caz totdeauna vom da greş. Trebuie să spunem: „suntem pierduţi”; şi harul presupune ruina noastră. Această totală lipsă de putere a omului sub condiţie, vrea apostolul s-o arate (Galateni 3.17-21), când spune: „Dar mijlocitorul nu este al unei singure părţi”; adică, îndată ce este un mijlocitor, sunt două părţi. „Dar” Dumnezeu nu este format din doi, „Dumnezeu este Unul singur”, şi cine este cealaltă parte? — Este omul.

 

   Dar nu este nimic stabil în om; din această cauză el a căzut sub greutatea angajamentelor lui, şi acest lucru se va petrece întotdeauna. Dar legea nu poate desfiinţa făgăduinţele făcute lui Avraam; legea, care a venit cu patru sute treizeci de ani mai târziu, nu poate nimici făgăduinţa; şi făgăduinţa a fost făcută lui Avraam nu numai pentru binecuvântarea neamurilor, ci şi pentru a asigura ţara şi binecuvântările pământeşti ale lui Israel.

 

   Felul de a gândi al apostolului cu privire la făgăduinţele duhovniceşti se aplică întocmai şi făgăduinţelor pământeşti făcute iudeilor. Vedem că Israel nu s-a putut bucura de ele sub Lege. În adevăr, totul a fost pierdut când a fost făcut viţelul de aur. Totuşi, legământul de la Sinai se întemeiază pe principiul ascultării (Exod 24.7-8). „A luat car­tea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele şi a stropit poporul…” Iată legământul întărit prin sânge pe acest principiu: „Vom face tot ceea ce a spus Domnul”. Ştiţi că poporul a făcut viţelul de aur şi că Moise a sfărâmat tablele Legii.

 

Acum, în Exod 32, veţi vedea că făgăduinţele făcute înainte de Lege au fost izvorul credinţei. Ele au susţinut poporul, prin mijlocirea lui Moise, chiar în căderea lor; şi veţi vedea cum printr-un mij­locitor, Dumnezeu vine iar la om, după ce a greşit. Versetele 9-14: „Şi Domnul a zis lui Moise: „Văd poporul acesta şi iată, este un popor încăpățânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar din tine voi face un neam mare.” Şi Moise s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi a zis: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?… Întoarce-Te din iuţimea mâniei Tale şi schimbă-Ţi gândul cu privire la răul acesta pe care vrei să-1 faci poporului Tău. Adu-Ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: „Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta de care am vorbit şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna.” Şi Domnul Şi-a schimbat gândul cu privire la răul pe care spusese că vrea să-L facă poporului Său”.

 

Iată deci, după căderea lui Israel, Moise rugind pe Dumnezeu, pentru slava Sa, să-Şi aducă aminte de făgăduinţele făcute lui Avraam, şi Dumnezeu Îşi schimbă gândul cu privire la răul pe care vroia să-1 facă poporului Său.

 

Capitolul 26 din Leviticul este o ameninţare cu toate pedepsele care trebuie să vină asupra Is­raelului necredincios. „Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam, şi Îmi voi aduce aminte de ţară” (ver­setul 42). Iată cum Dumnezeu vine iar la făgăduinţele Sale făcute fără condiţie, cu atâta timp înainte de Lege. Veţi vedea că acest lucru este aplicabil în timpurile din urmă.

 

   Sunt alte două legăminte făcute cu Israel în tim­pul călătoriei lui în pustie. Legământul de sub Lege fiind călcat, mijlocirea lui Moise a dat loc unui alt legământ, ale cărui temelii le avem în Exod 33.14-19. În capitolul 34.27, Domnul spune: „Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel”. Observaţi aici: cu tine, căci este o schimbare foarte însemnată în felul de vorbire al lui Dumnezeu. Dumnezeu spusese totdeauna în Egipt: „Poporul Meu, poporul Meu”… Din clipa în care ei şi-au făcut viţelul de aur, El nu mai vorbeşte aşa; El ia cuvântul pe care ei l-au spus: „Poporul tău, poporul tău, pe care tu l-ai scos din Egipt”; căci Israel spusese: „Acest Moise care ne-a scos din Egipt” (Exod 32.1). Dumnezeu îi ia după cuvântul lor. Ce s-a întâmplat atunci? Moise a mijlocit şi nu a îngăduit deloc ca Dumnezeu să-i zică: „Poporul tău”. Moise Îi spune: „Poporul Tău”; el a insistat mereu asupra acestor cuvinte: „Poporul Tău”.

 

Acum ni se prezintă un legământ făcut cu Moise ca mijlocitor. Iată principiul suveranităţii harului, principiu introdus când totul era pierdut, condiţia Legii fiind călcată. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost suveran, care ar fi fost urmarea acestei călcări? Nimicirea întregului popor. Deşi suveranitatea lui Dumnezeu este veşnică, ea se descoperă atunci când ea ajunge singura scăpare a unui popor pierdut din cauza căilor sale; şi acest lucru are loc printr-un mijlocitor.

 

Veţi vedea încă un legământ, în Deuteronom 29.1: „Iată cuvintele legământului pe care Domnul a poruncit lui Moise să-1 încheie cu fiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-1 încheiase cu ei la Horeb”. Iată subiectul acestui de al treilea legământ cu israeliţii: Dumnezeu face acum un legământ cu ei, pentru ca, sub el, fiind ascultători, ei să poată continua să se bucure de pământul lor.

 

Ei n-au păzit acest nou legământ; prin urmare, au fost izgoniţi din ţara lor. În timpul acestui de al treilea legământ a intrat Israel în ţara lui şi prin ascultare de acest legământ şi-ar fi păstrat ţara. Citiţi versetele 9,12,13; citiţi de asemenea, pentru această chemare la făgăduinţe fără condiţie, Deuteronomul 9.5,27 şi 10.15. În cartea prorocului Mica 7.19-20, vedem aceeaşi făgăduinţă făcută lui Avraam, fiind izvorul nădejdii profetice. În Luca vedem că israelitul credincios, Simeon, le aminteşte că pricina încrederii lui Israel se baza pe credincioşia lui Dumnezeu.

 

Până aici am văzut pe baza cărui principiu au intrat în Canaan. Dar am văzut că, înainte de Lege, Dumnezeu le-a făgăduit acest pământ ca stăpânire veşnică, prin legăminte şi făgăduinţe făcute fără condiţii; şi prin aceste făgăduinţe, prin mijlocirea lui Moise, Israel este cruţat şi se bucură, în sfârşit, de pământul făgăduit prin al treilea legământ, făcut în câmpia Moabului.

 

   După căderea israeliţilor în această ţară făgăduită, rămân de aplicat la restabilirea lor în viitor, toate făgăduinţele făcute lui Avraam. După ce acest popor s-a arătat în toate felurile nevrednic înaintea lui Dumnezeu, prorocii ne fac să vedem că Dumnezeu i-a făgăduit să-1 restabilească în ţara sa, sub Isus Hristos, Împăratul său, care este deplina înfăptuire a tuturor făgăduinţelor pământeşti.

 

   Să ne amintim, dragi prieteni, că în ceea ce am spus avem descoperirea caracterului Domnului; şi că, deşi aceste lucruri s-au întâmplat cu Israel, ele s-au întâmplat din partea lui Dumnezeu; şi că, prin urmare, ele sunt arătarea caracterului lui Dumnezeu în Israel pentru noi. Israel este terenul pe care Dumnezeu Şi-a desfăşurat tot caracterul Său. Dacă Dumnezeu ar putea să nu-Şi mai ajungă scopul în ce priveşte darurile Sale faţă de Israel, El ar putea să nu-Şi mai ajungă scopul nici faţă de darurile Sale pentru noi.

 

Vom urmări istoria stării acestui popor în viitoarea noastră strângere laolaltă.

 

 

 

9. Decăderea şi împrăştierea lui Israel, făgăduinţa de întoarcere a lor in ţară

 

(Acelaşi subiect)

 

 (Ezechiel 37)

 

 

 

Ceea ce se întâmplă cu osemintele pe care le vede Ezechiel, ne reprezintă, foarte clar, ceea ce doresc să vă vorbesc în această seară; vreau să spun ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, va face pentru poporul Israel. Cercetând acest subiect, voi urma metoda pe care am urmat-o totdeauna, adică voi prezenta, la rând, mărturiile Cuvântului lui Dum­nezeu.

 

Vă aduceţi aminte că la ultima adunare, începând acest subiect, am văzut deosebirea dintre legământul făcut cu Avraam şi legământul Legii pe Mun­tele Sinai şi că, de câte ori Dumnezeu a vrut să-Şi arate îndurarea faţă de poporul Său, Şi-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam. Am văzut de asemenea că poporul Israel a primit făgăduinţele sub legământul făcut în pustie şi nu sub cel făcut cu Avraam; şi că, de atunci, poporul Israel fiind sub condiţia ascultării pentru a rămâne în bucuria făgăduinţelor, chiar de atunci a decăzut; dar că, totuşi, datorită mijlocirii lui Moise, Dumnezeu a putut să binecuvânteze acest popor.

 

   Poporul Israel a greşit şi după aceea, chiar fiind aşezat în ţara pe care Domnul i-a dat-o; şi Dumnezeu a ridicat pe proroci într-un mod cu totul deosebit, pentru a-1 convinge de păcatul în care căzuse şi pentru a arăta celor credincioşi că hotărârile lui Dumnezeu asupra lui Israel nu vor fi niciodată lipsite de putere; că prin Mesia se va împlini tot ce a spus El. Şi tocmai când Israel va fi decăzut, aceste făgăduinţe ale restabilirii lui vor fi preţioase rămăşiţei credincioase a acestui popor.

 

În istoria păcatului lui Israel sub Lege avem istoria inimii fiecăruia dintre noi; dacă ne vom aşeza înaintea lui Dumnezeu, vom vedea că înaintea Lui nu este decât harul care poate nu numai să ne susţină, dar să ne şi scoată din starea în care ne găsim din cauza păcatului.

 

   Doresc să observaţi decadenţa şi ruina lui Israel, sub toate formele stăpânirii lui, de la intrarea lui pe pământul Canaanului. Ştiţi că Iosua este cel care i-a introdus pe israeliţi în această ţară. Cartea Iosua este istoria biruinţelor lui Israel asupra canaaniţilor, istoria credincioşiei pe care Dumnezeu a arătat-o în împlinirea celor făgăduite poporului Său. Judecătorii şi Samuel arată istoria căderii lui Israel în ţara Canaanului, până la David, dar în acelaşi timp, istoria răbdării lui Dumnezeu.

 

Să vedem acum, mai întâi, cum Iosua înfăţişează israeliţilor condiţia şi caracterul lor.

 

   El le aminteşte (capitolul 24) tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei, toată îndurarea şi bunătatea Sa; şi atunci (versetul 16) poporul răspunde: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul!” Şi în versetul 19 Iosua spune poporului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului!”; dar poporul spune: „Nu! căci vom sluji Domnului… noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru şi vom asculta glasul Lui”. Iosua a făcut un legământ în acea zi cu poporul. Această căpetenie a mântuirii lor i-a condus în pământul făgăduinţei; ei se bucură de roadele harului şi din nou se hotărăsc să asculte de Domnul.

 

   Dar în Judecători 2 vedem că ei nu s-au ţinut deloc de legământul lor. „Nu voi izgoni pe vrăjmaşi dinaintea voastră — spune Dumnezeu — ci ei vă vor sta în coaste”; şi în versetul 11: „Şi fiii lui Israel au făcut atunci ce era rău înaintea Domnului şi au slujit baalilor” şi „mânia Domnului S-a aprins împotriva lui Israel”.

 

Acelaşi lucru îl vedem mereu: binefaceri din par­tea lui Dumnezeu şi nerecunoştinţă din partea oamenilor.

 

   Să cităm locurile care arată cum Israel şi-a călcat îndatoririle sub toate formele de guvernământ.

 

   1 Samuel 4.11. Eli era marele preot, judecătorul şi căpetenia lui Israel; dar vedem slava lui Israel aruncată la pământ: chivotul Domnului a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit. Versetele 18-21: Chiar Eli a murit şi nora lui a numit I-Cabod (Nu mai e slavă) pe copilul pe care îl năştea, spunând: „S-a dus slava din Israel!” Spunea lucrul acesta din cauza luării chivotul lui Dumnezeu şi din cauza socrului şi soţului ei”.

 

   Atunci Dumnezeu, care ridicase pe Samuel, care este numit „cel dintâi dintre proroci”, stăpâneşte peste Israel; dar foarte curând poporul Israel a lepădat pe proroc (1 Samuel 8.6). „Şi Domnul a zis lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi.” Dum­nezeu le-a dat atunci un împărat în mânia Sa; şi se ştie ce s-a întâmplat acestui împărat ales de ei (capitolul 15).

 

1 Samuel 15.26. Judecata este pronunţată. Şi Samuel spune lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te-a lepădat ca să nu mai fii împărat peste Israel”.

 

   Aceste locuri diferite arată că Israel a greşit şi sub împărat, şi sub proroc, şi sub preot; şi iată-1 ruinat sub împăratul pe care şi 1-a ales.

 

David este înălţat în locul lui Saul; Dumnezeu lucrând în har, face alegerea Sa; El este Cel care dă lui Israel pe David, icoana preînchipuitoare a Dom­nului Hristos, fiind şi tatăl Lui, după trup. Astfel, prin bunătatea lui Dumnezeu, poporul Israel devine foarte bogat şi renumit sub David şi sub Solomon. Dar vedem că acest popor şi-a călcat din nou îndatoririle sub aceşti doi împăraţi (1 Împăraţi 11.5-11). „Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul”, de aceea Domnul S-a mâniat împotriva lui.

 

Este un lucru foarte trist de văzut, cum inima omului, în toate împrejurările posibile, se depărtează de Dumnezeu; şi lucrul acesta este general; este învăţătura pe care noi avem s-o scoatem din istoria poporului Israel.

 

   Ştiţi că acest popor a fost împărţit în două şi cele două părţi au devenit cu totul necredincioase. In persoana lui Ahaz, familia lui David, ultimul sprijin omenesc al nădejdilor lui Israel, a început să devină idolatră (2 Împăraţi 16.10-14).

 

2 Împăraţi 21.11,14-15. Păcatul lui Manase a pus vârf acestei necredincioşii.

 

   Iată, în câteva cuvinte, purtarea lui Israel şi chiar a lui Iuda, până la robia Babilonului. Duhul lui Dumnezeu rezuma istoria lor, istoria fărădelegilor lor şi a răbdării Lui, în aceste cuvinte izbitoare: „Şi Domnul, Dumnezeul părinţilor lor a dat din timp trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns de neînlăturat”. (2 Cronici 36.15-16) Iată sfârşitul vieţuirii lor în această ţară a Canaanului, unde fuseseră introduşi de Iosua. Numele de Loami (nu este poporul Meu) este, în sfârşit, înscris pe fruntea lor.

 

   Trecând repede peste istoria decăderii lor până la captivitatea în Babilon, avem acum să ne oprim la făgăduinţele care au susţinut credinţa rămăşiţei acestui popor, în timpul nelegiuirii şi tot timpul captivităţii lor.

 

Este o făgăduinţă însemnată care slujea ca îndoită bază a aşteptării iudeilor credincioşi. Ea se găseşte la 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17. Între aceste două locuri este această deosebire, că cel de la 1 Cronici 17 se aplică direct Domnului Isus Hristos. Şi această deosebire este legată de aceea care există între aceste cărţi, dintre care una (Samuel) este istorică şi cealaltă (Cronici) este un rezumat care cuprinde toată istoria, chiar de la Adam până la Domnul Hristos şi la nădejdea lui Israel; şi din ea lipsesc, prin urmare, toate călcările de lege şi căderile împăraţilor lui Israel. Iată această făgăduinţă: „Am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-1 mai apese fiii răutăţii, ca mai înainte” (2 Samuel 7.10); şi: „Când ţi se vor împlini zilele şi când te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămânţa ta după tine şi anume pe unul din fiii tăi şi-i voi întări domnia…” (1 Cronici 17.11).

 

   Aplicarea acestor cuvinte la Domnul Isus Hristos se găseşte în epistola către Evrei 1; şi avem în această mărturie făgăduinţele făcute lui Avraam şi seminţiei lui, toate făgăduinţele făcute lui Israel, păzite şi reunite în însăşi persoana Fiului lui David.

 

Acum, dragi prieteni, am văzut făgăduinţa făcută lui David, care este temelia tuturor făgăduinţelor care privesc familia cu acest nume. Am văzut căderea lui Israel şi, de asemenea, făgăduinţa făcută Fiului lui David, Mesia. Să urmărim acest subiect în mărturiile directe ale prorocilor.

 

Isaia 1.25-28 descrie restabilirea deplină a iudeilor; dar prin judecăţi care înlătură pe cei răi.

 

Isaia 4.2-4: „În ziua aceea odrasla Domnului va fi plină de splendoare şi de slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi de frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi rămăşiţa în Sion, ce a rămas în Ierusalim, se va numi „sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii, în Ierusalim, când Domnul va spăla murdăria fiicelor Sionului şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul arderii”.

 

Capitolul 6 din acelaşi proroc ne face să intrăm mai adânc în spiritul prorociei. Era pe vremea când împărăţea Ahaz, acest Ahaz care a fost văzut aducând altarul păgân de la Damasc la Ierusalim. Şi Isaia este trimis să întâlnească pe acest împărat, fiu al lui David, care introducea apostazia. Se vede în această prorocie, mai întâi, slava lui Hristos, Dom­nul Cel de trei ori sfânt (ceea ce ne spune Ioan 12), această slavă care condamnă tot poporul, dar care, prin har, dă naştere duhului de mijlocire, la care răspunsul este îndurarea care restabileşte poporul; îndurarea aceasta nu se arată totuşi fără judecăţi, care curăţesc poporul şi ţara de cei răi, după o împietrire prelungită şi dusă la culme prin lepădarea Domnului Isus Hristos şi a mărturiei pe care El a dat-o prin Duhul, în apostoli. Citiţi ver­setele 9-13.

 

   Isaia 11.10: În ziua aceea neamurile vor căuta vlăstarul lui Isai. Aici vedem când şi cum se va umple pământul de cunoştinţa Domnului: când El va face să moară cel nelegiuit prin suflarea gurii Sale. Atunci Domnul va chema din nou pe Israel şi îi va da mâna a doua oară (citiţi versetele 9-12).

 

Isaia 33.20-24; 49. S-a spus că, în acest capitol, Sionul ar fi Adunarea. Dar, când bucuria era deplină, Sionul spune: „Domnul m-a părăsit”. Cu neputinţă, dacă Sionul ar fi Adunarea. Cum? Adunarea să fie părăsită în mijlocul bucuriei? (citiţi versetele 14-23 din capitolul 49). Aceeaşi obser­vaţie asupra capitolului 42, în întregime, este şi asupra capitolului 45.19-25, unde vedem foarte clar că este vorba de binecuvântări pământeşti, de o stare de lucruri necunoscută încă pe pământ. Dum­nezeu Însuşi, în acea zi, Se va bucura de Ierusalim.

 

Iată făgăduinţa care anunţă destul de clar slava viitoare, fie a Ierusalimului, fie a poporului iudeu.

 

Trec acum la capitole care vorbesc şi mai direct despre acest subiect.

 

   Ieremia 3.16-18. Sunt unele întâmplări care par a fi împlinirea multor prorocii; de exemplu, întoarcerea din Babilon; dar Dumnezeu a dat pentru această reîntoarcere un răspuns cu totul aparte: El a pus împreună lucruri care, până acum, niciodată n-au fost împreună. De exemplu, în acest loc: „Toate popoarele se vor strânge la Ierusalim”. Este ştiut că aşa ceva nu s-a întâmplat când s-au întors ei din captivitatea Babilonului. Ar putea spune unii: Aceasta este Adunarea! Dar nu, căci „în zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte, în ţara pe care am dat-o de moştenire părinţilor voştri”. În sfârşit, vedem trei lucruri unite din nou: Ierusalimul, scaunul de domnie al lui Dumnezeu, şi Iuda şi Israel uniţi din nou, precum şi popoarele adunate în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu; trei lucruri care, desigur, nu s-au întâmplat în acelaşi timp. Când s-a întemeiat Adunarea, Israel era dezbinat. Când Israel s-a întors din Babilon, nu exista nici Biserica, nici strângerea laolaltă a popoarelor.

 

Ieremia 30.7-11: „Este timpul de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi salvat din el… voi sfărâma jugul de pe gâtul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-1 vor mai supune. Ci vor sluji Domnului, Dum­nezeului lor şi împăratului lor David, pe care li-1 voi ridica. De aceea nu te teme, robul Meu Iacov,” zice Domnul; „şi nu te speria, Israele! Căci iată, te voi scăpa din ţara cea depărtată şi sămânţa ta din ţara captivităţii lor; Iacov se va întoarce iarăşi, va avea odihnă şi linişte; şi nimeni nu-1 va mai înfricoşa”. Desigur, sunt evenimente care, pentru Israel, încă nu s-au întâmplat.

 

   Ieremia 31.23,27-28 şi 31. Observaţi aici ver­setul 28. Pe cine i-a smuls, i-a tăiat şi i-a dărâmat Domnul? Pe aceiaşi pe care El îi va sădi şi îi va zidi. Este cam greu, în adevăr, să aplici toate profeţiile faţă de Israel şi toate binecuvântările care privesc aceleaşi persoane, Bisericii. Şi dacă aici ar fi vorba de Biserică, ce ar vrea atunci să spună turnul lui Hananeel până la Poarta Unghiului, înălţimea Gareb etc? Observaţi aceste ultime cuvinte ale capitolului: „…şi nu vor mai fi niciodată nici sur­pate, nici dărâmate.”

 

Ieremia 32.37-42. Este un loc mişcător; cuprinde gândurile lui Dumnezeu cu privire la acest popor. După ce le-a făcut făgăduinţe de binecuvântare prin har şi i-a încredinţat că El va fi Dumnezeul lor, Domnul spune: „Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu… După cum am adus peste poporul acesta toate aceste mari nenorociri, tot aşa voi aduce peste ei tot binele pe care li-1 făgăduiesc”.

 

   Ieremia 33.6-11,15,24-26. Aici este vorba tot de binecuvântarea lui Israel, a Ierusalimului, şi aceasta prin prezenţa Odraslei pe care o va odrăsli David, care va face judecată şi dreptate pe pământ. Să ne aducem aminte, dragi prieteni, că Scriptura nu ne înfăţişează deloc pe Duhul Sfânt ca odraslă a lui David şi nici lucrarea Lui nu este de a face judecată pe pământ.

 

De altă parte, dacă s-ar gândi cineva să aplice acest loc la întoarcerea din Babilon, voi cita aici Neemia 9.36-37: „Şi astăzi iată-ne robi… şi suntem într-o mare strâmtorare”. Cât de puţin a fost întoarcerea din Babilon împlinirea tuturor făgăduinţelor pe care le-am citit! Aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu deci nu s-au împlinit încă.

 

Ezechiel 11.16-20. Până în această zi, Israel este sub influenţa judecăţii pe care o arată acest loc: „Dar duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte” (Matei 12.43). Versetele care urmează, în Ezechiel, vorbesc despre starea lor de la urmă, în care am văzut că sunt supuşi judecăţii, şi atunci Dumnezeu dă rămăşiţei o inimă nouă.

 

   Ezechiel 34.22, până la sfârşitul capitolului, vedem din nou pe David, împăratul lor, în mijlocul lor, şi binecuvântările sunt neschimbătoare.

 

Ezechiel 36.22-32. Dacă cineva ar spune că aici sunt lucruri spirituale la care participăm şi noi, răspund: Da, noi participăm la binecuvântările adevăratului măslin; dar asta nu înseamnă că Israel este lipsit de ceea ce îi aparţine. De ce participăm şi noi aici? Pentru că noi suntem altoiţi în Domnul Isus Hristos. Dacă suntem ai Domnului Hristos, suntem copii ai lui Avraam şi participăm la tot ce este spiritual. „Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri.” Adunarea însă nu are decât un singur Tată, care este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

 

   Acum, în treacăt, voi sublinia o idee pe care ne-o dă locul prea bine cunoscut, Ioan 3.12. Despre ce este vorba în acest loc? Despre toate lucrurile care au fost spuse în proroci şi îndeosebi în locul de care ne-am ocupat în ultimul timp şi din care avem aproape o citare textuală în cuvintele pe care Dom­nul nostru le spune lui Nicodim: „Tu eşti învăţătorul lui Israel”, tu ar fi trebuit să înţelegi că trebuie neapărat ca Israel, pentru a se bucura de făgăduinţă, să aibă o inimă nouă şi curăţită, „şi nu înţelegi aceste lucruri?” Când spun că trebuie să fii născut din nou din apă şi din duh, cum, tu nu înţelegi? „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Parcă le-ar fi spus: Dacă v-am vorbit de lucruri care privesc pe Israel, dacă v-am spus că Israel trebuie să fie născut din nou ca să se bucure de făgăduinţe pământeşti care îi aparţin, şi nu aţi înţeles, cum veţi înţelege lucrurile cereşti, slava Domnului Hristos înălţat la cer şi Adunarea părtaşă cu El în această slavă cerească? Voi n-aţi înţeles nici măcar învăţăturile prorocilor voştri; voi, învăţători ai lui Israel, ar fi trebuit să înţelegeţi măcar lucrurile pământeşti, ce a spus Ezechiel şi alţi proroci despre acest subiect.

 

În acest loc de la Ezechiel se spune de roadele pomilor, de venitul câmpului şi de alte lucruri asemănătoare, care sunt bunurile pământeşti făgă­duite lui Israel; dar în acelaşi timp se vede nevoia unei schimbări a inimii în Israel, pentru a se putea bucura de ele. Trebuie ca Israel să fie născut din nou în inima lui, pentru a primi făgăduinţele Canaanului. Trebuie ca Dumnezeu să-i facă să umble pe calea Lui, dându-le o inimă nouă şi atunci, dar numai atunci, ei se vor bucura de binecuvântările făgăduite. Iată, Nicodime, ce ar fi trebuit tu să înţelegi prin vorbirea chiar a prorocilor voştri.

 

   În capitolul 37 din Ezechiel avem o istorie amănunţită a restabilirii lui Israel, unirea din nou a celor două părţi a poporului, intrarea lor în pământul lor, starea lor de unitate şi de credincioşie faţă de Dumnezeu pe acest pământ, Domnul fiind Dumnezeul lor; David, împăratul lor, fiind prezent pentru totdeauna, încât popoarele să ştie că Domnul este Dumnezeu, când locuinţa Sa va fi în mijlocul lor pentru totdeauna.

 

Ezechiel 39.22-29. Este evident că aceste lucruri nu s-au întâmplat; în acest timp, Dumnezeu nu le va mai ascunde faţa şi îi va aduce, îi va strânge în ţara lor, fără să lase vreo rămăşiţă printre neamuri, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat încă.

 

   Să ne amintim, terminând, principiile mari pe care se întemeiază aceste profeţii.

 

Restaurarea iudeilor este întemeiată pe făgă­duinţele făcute lui Avraam fără condiţie. Căderea lor vine de la faptul că ei au înţeles să trăiască pe baza propriei lor puteri. După ce au încercat în toate felurile răbdarea lui Dumnezeu, până ce n-a mai fost nici o îndreptare pentru ei, judecata a venit peste ei; dar Dumnezeu vine iar la făgăduinţele Sale.

 

   Termin, aplicând aceste gânduri propriilor noastre inimi. Mereu este aceeaşi istorie, mereu istoria căderii. Îndată ce Dumnezeu ne-a aşezat în cutare sau cutare situaţie, noi numaidecât ne-am arătat falimentari. Dar este în dosul acestei situaţii un principiu însemnat, adică descoperirea gândurilor lui Dum­nezeu şi, prin urmare, a făgăduinţelor fără condiţie; şi am văzut că prezenţa Domnului Isus Hristos şi mijlocirea Lui este împlinirea acestor făgăduinţe.

 

De asemenea, am văzut că Dumnezeu nu-Şi aduce la îndeplinire judecata de mult timp anunţată, decât după o foarte îndelungată răbdare, după ce a epuizat toate mijloacele posibile care ar fi trebuit să aducă pe om la Dumnezeu, dacă ar fi fost o scânteie de viaţă în inima lui; dar în om nu s-a găsit nimic bun.

 

Indivizii, aduşi la viaţă prin har, se întemeiază pe făgăduinţele care trebuie să-şi găsească împlinirea în arătarea Celui care le poate înfăptui şi care le înfăptuieşte pentru alţii. Şi nimic nu pune mai mult în lumină acest principiu, ca această istorie a poporului lui Israel. „Toate aceste lucruri — spune apostolul — li s-au întâmplat ca să ne slujească drept exemplu şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.” Aceasta este o oglindă în care noi putem vedea, pe de o parte, inima omului, care mereu nu ajunge ţinta, iar pe de altă parte, credincioşia lui Dumnezeu, care nu lipseşte niciodată, care va împlini toate aceste făgăduinţe şi va arăta o putere admirabilă, putere care va birui orice nelegiuire a omului şi puterea lui Satan. Numai când nelegiuirea a ajuns la culme, El spune: „Fă-le greu auzul…” şi abia în Fapte 28.27 găsim împlinirea acestei judecăţi pronunţată cu aproape opt sute de ani înainte, prin prorocul Isaia. Când acest popor a lepădat totul, abia atunci Dumnezeu îl împietreşte, pentru a face din el un monument al căilor Sale. Ce răbdare din partea Domnului Dumnezeu!

 

Astfel, în ceea ce ne priveşte, judecata este suspendată de nouăsprezece veacuri şi Dumnezeu întrebuinţează încă toate mijloacele exterioare ale harului Său, pentru a se vedea dacă este vreun gând bun în inimă. Domnul spune: „Dacă n-aş fi venit… n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor… Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum M-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15.22).

 

   Răbdare admirabilă! Har nemărginit al Celui care Se interesează de noi chiar după răzvrătirea noastră şi după nelegiuirea noastră! A Lui să fie toată slava!

 

 

 

10. ACELAŞI SUBIECT – ŞI FELUL ÎN CARE EL SE ÎMPLINEŞTE

 

 (Isaia 1)

 

 

 

Câteva locuri din Scriptură, pe care nu le-am putut cita ultima dată, asupra viitorului evreilor şi în special unele locuri din prorocii cei mici, încheie profeţia istorică privitoare la acest popor; spun istorică, pentru că profeţia este istoria pe care Dumnezeu ne-a dat-o despre viitor.

 

Voi aminti o împrejurare foarte însemnată, vor­bind de iudei: istoria lor este, în mod deosebit, arătarea slavei Domnului. A întreba: Ce ne priveşte pe noi toată această istorie? — înseamnă să spui: Ce mă interesează pe mine ce vrea tatăl meu să facă pentru fraţii mei?

 

Când vedem ce mare loc ocupă acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să rămânem con­vinşi că lucrul acesta este foarte scump inimii lui Dumnezeu, dacă nu ne este şi nouă. În acest popor, prin căile lui Dumnezeu faţă de acest popor, caracterul Domnului este pe deplin descoperit; prin el, neamurile vor cunoaşte pe Domnul şi chiar noi înşine vom învăţa să-L cunoaştem.

 

   Aceeaşi persoană poate să fie regele unei ţări şi tată de familie; aşa este deosebirea între ceea ce Dumnezeu este faţă de Adunare şi ceea ce a fost faţă de iudei. Faţă de Adunare, El are caracterul de Tată; faţă de iudei, El are caracterul de Domnul (Iehova). Credincioşia Sa, starea Sa de neschimbare, atotputernicia Sa, conducerea întregului pământ de către El, toate acestea sunt descoperite faţă de Israel; de aceea, istoria acestui popor ne face să-L cunoaştem pe Domnul.

 

Psalmul 126.1-2: „Când a adus Domnul înapoi pe captivii Sionului… atunci se spunea printre popoare: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”

 

   Asupra aceluiaşi subiect, vedeţi Ezechiel 39.6-7: „Voi pune foc Magogului şi celor ce locuiesc liniştiţi în insule, ca să ştie că Eu sunt Domnul. Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; ci popoarele vor şti că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!” Şi versetul 28: „Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie duşi în captivitate printre popoare şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo”.

 

   Iată prin ce mijloc Se face cunoscut Domnul. Tatăl Se descoperă sufletelor noastre prin evanghelie, prin Duhul de înfiere; dar Domnul Se face cunoscut prin judecăţile Sale, prin lucrarea puterii Sale pe pământ. Am spus că Tatăl Se face cunoscut prin evanghelie, pentru că evanghelia este manifestarea harului. Ea nu este „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, nu este ceea ce cere dreptatea, legea talionului; ea este un principiu potrivit căruia eu trebuie să fiu desăvârşit, după cum Tatăl meu este desăvârşit.

 

Nu este tot aşa cu conducerea pe care Domnul o face. Domnul va binecuvânta fără îndoială popoa­rele; dar caracterul împărăţiei Sale este că judecata va îndrepta pe oameni spre dreptate (Psalmul 94.15).

 

La prima venire a Domnului Isus Hristos, judecata era în Pilat şi dreptatea era în Domnul Isus Hristos; când Domnul Isus Hristos va veni din nou, judecata se va uni cu dreptatea.

 

Acum, copiii lui Dumnezeu trebuie să urmeze exemplul Mântuitorului, adică să nu se aştepte ca judecata să fie după asprimea dreptăţii, ci să fie blânzii şi smeriţi în mijlocul tuturor batjocurilor pe care le primesc din partea oamenilor. Uniţi cu Domnul Hristos, ei sunt despăgubiţi prin puterea dragostei Sale, care îi întăreşte prin mângâierile prezenţei Duhului Său; şi, mai mult, prin nădejdea unei slave cereşti. De altă parte, Domnul ne mângâie printr-o lucrare directă a dreptăţii Sale în favoarea poporului Său şi stabilindu-1 în slavă pământească.

 

   Iudeii, iată deci poporul prin care şi în care Dumnezeu Îşi stabileşte Numele Său de Domnul şi caracterul Său de judecată şi de dreptate. Adunarea, iată poporul în care, ca în familia Sa, Tatăl Îşi desfăşoară caracterul Său de bunătate şi de dragoste.

 

   Ce se va întâmpla cu iudeii în timpurile din urmă? Ce am înţeles din cărţile prorocilor Ieremia (30-33) şi Ezechiel (36-39), unde vedem un şir de făgă­duinţe şi de descoperiri în privinţa acestui lucru?

 

Vă voi cita alte câteva locuri asupra aceluiaşi subiect, urmând ordinea prorocilor din Biblie.

 

Daniel 12.1. Este aici prezenţa Aceluia care va lucra pentru poporul lui Daniel, adică pentru poporul evreu.

 

Doresc să observaţi câteva trăsături ale acestei profeţii. În primul rând, Dumnezeu, în puterea Sa, prin slujba lui Mihail, va fi aproape de fiii poporului lui Daniel, şi aceasta va fi o vreme de necaz cum nu a mai fost niciodată. Acest fapt ne explică şi ceea ce citim în evangheliile după Matei (capitolul 24) şi Marcu (13.19).

 

Învierea (versetul 2) se aplică iudeilor. Veţi găsi exact aceleaşi expresii în Isaia 27: „Morţii tăi vor învia…” şi în Ezechiel 37.12. Aceasta este o înviere a poporului înmormântat, ca naţiune, printre celelalte neamuri. „Unii vor învia pentru ruşine şi dispreţ veşnic.” Aşa se va întâmpla iudeilor (Isaia 66.24).

 

Într-un cuvânt, pe de o parte, Dumnezeu fiind aproape de poporul Său într-un timp de necaz şi, pe de altă parte, o rămăşiţă slăvită, iată cuprinsul capitolului 12 din Daniel.

 

În cartea prorocului Osea (2.14-23), vedem că Domnul va primi pe Israel, îl va introduce în ţara sa, după ce îl va fi smerit şi îi va fi vorbit inimii. El îl va face aşa cum era în timpul tinereţii. Domnul va face un legământ cu el, îl va binecuvânta în toate felurile pe acest pământ şi Se va uni cu el pentru totdeauna.

 

Şi, mai mult, este un lanţ de binecuvântări de la Domnul, până la bunurile pământeşti răspândite din plin peste Israel, care este sămânţa lui Dumnezeu (căci acesta este înţelesul cuvântului Israel). De aceea, se spune: „O voi sădi în ţară”; căci Israel va deveni mijlocul de binecuvântare pentru pământ, ca înviat dintre cei morţi.

 

Acum, totul este otrăvit de păcat; duhurile răutăţii sunt în locurile cereşti şi există tot felul de nenorociri, care sunt însoţite, fără îndoială, de multe îndurări. Dumnezeu face ca totul să con­tribuie la binele celor care Îl iubesc; dar, în acel timp va fi belşug de binecuvântări pământeşti.

 

Osea 3.4-5: „Căci fiii lui Israel vor rămâne multe zile fără împărat, fără prinţ, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi. După aceea, fiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul Dum­nezeul lor şi pe împăratul lor David; şi se vor întoarce cu teamă la Domnul şi la bunătăţile Lui, în zilele de pe urmă”. Ei nu vor avea nici pe Dum­nezeul adevărat, nici dumnezei mincinoşi; dar, după aceea, ei vor căuta pe Domnul şi pe David, adică pe Cel preaiubit — pe Hristos.

 

   Ioel 3.1,16-18,20,21. După ce a vorbit despre neamuri în timpul întoarcerii poporului său din robie, în versetele citate mai înainte cu ocazia judecăţii neamurilor, Dumnezeu vorbeşte în aceste versete despre iudei. Ierusalimul va fi curăţit; Domnul va locui în Sion; El va fi adăpostul poporului Său şi puterea fiilor lui Israel. Iată ce se va întâmpla când judecata lui Dumnezeu va cădea peste neamuri.

 

Amos 9.14-15: „Îi voi aduce înapoi… îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi”. Acest lucru încă nu s-a întâmplat.

 

   Ceea ce se spune înaintea acestor versete este citat în cartea Faptele Apostolilor 15, nu pentru a arăta că profeţia ar fi fost împlinită atunci, ci că Dumnezeu avea de mult timp acest principiu al unui popor ales printre neamuri. Vorbirea prorocilor se asemăna cu ceea ce apostolul Petru spunea că Dumnezeu a făcut în acel timp. Aceasta nu este împlinirea unei profeţii, ci stabilirea unui principiu, prin gura prorocilor, ca şi prin gura lui Simon Petru.

 

   Mica 4.1-8. Nici acest lucru nu s-a întâmplat, nu s-a împlinit. Aici vedem descris locul pe care este aşezat Ierusalimul şi prima lui înfăţişare restabilită.

 

   Mica 5.4,7-8. Vedem Numele Domnului Hristos devenind în curând mare până la marginile pământului, Israel fiind ploaia de binecuvântare dumnezeiască peste tot şi ieşind biruitor asupra tuturor celor ce i se împotrivesc.

 

   Cu ocazia citării lui Mica puteţi observa — amin­tind principiul deja stabilit — felul în care duhul de profeţie menţionează (în versetele 19 şi 20) făgăduinţele făcute părinţilor, fără condiţie.

 

Ţefania 3.12-20. Ce vorbire avem aici! Se spune că Dumnezeu tace din cauza dragostei Sale. El este atât de mult emoţionat, încât „tace”. Şi pe cine priveşte acest lucru? Vedeţi versetul 13: „Rămăşiţa lui Israel nu va mai lucra nedrept, nu va mai spune minciuni şi nici nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni, şi nimeni nu-i va tulbura”. Domnul este în mijlocul lor, nimeni nu-i poate înspăimânta.

 

   Zaharia 1.15,17-21. Vedem aici cele patru împărăţii care au împrăştiat pe Israel, împrăştiate şi ele prin puterea şi judecăţile lui Dumnezeu.

 

Zaharia 9.9-17: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine…” S-ar putea spune că acest lucru s-a şi întâmplat, însă numai în parte. Este de observat că, atunci când Duhul Sfânt citează (Ioan 12.15) acest loc de la Zaharia, trece peste aceste cuvinte: „El este biruitor şi drept”. Domnul Isus, în adevăr, nu a fost cruţat. Când I se spunea în batjocură: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”, El n-a făcut nimic, n-a fugit de durere; departe de a Se cruţa pe Sine Însuşi, El ne-a cruţat pe noi; a primit El pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca noi să fim la adăpost de mânia ce ar fi venit peste noi.

 

   Zaharia 10.6-12. Când a fost Israel „ca şi când niciodată n-ar fi fost alungat”? Niciodată.

 

   Acum să mergem să vedem că poporul lui Israel va fi restabilit pe pământul său, dar nu va fi decât o rămăşiţă care va fi păstrată.

 

   Zaharia 12. Versetul 2 aminteşte de un timp de război al tuturor neamurilor împotriva lui Israel; dar Dumnezeu va întări pe Israel într-un mod neaşteptat, neamurile vor fi nimicite şi duhul de îndurare şi de rugăciune va fi răspândit peste rămăşiţa lui Israel, care va privi cu inima străpunsă de durere pe Mesia, pe care L-au răstignit.

 

Reiau Isaia 18. Râurile Cuş sunt Nilul şi Eufratul. Vrăjmaşii lui Israel erau aceste două râuri în perioada biblică a istoriei lor. Dar, în această profeţie, iată o ţară care este dincolo de aceste râuri, o ţară îndepărtată care era încă în legătură cu Israel în timpurile trecute; prorocul are deci în vedere o ţară care va trebui să existe mai târziu.

 

Versetul 3. Dumnezeu cheamă toate popoarele pământului locuit să ia cunoştinţă de acest lucru. Iată că toate popoarele se ocupă de Israel; ele sunt chemate din partea lui Dumnezeu să-şi îndrepte atenţia la ceea ce se petrece cu Ierusalimul; ele sunt toate interesate de soarta lui. Lumea este invitată să asiste la judecăţile care vor avea loc. Aşteptând, Dumnezeu rămâne liniştit şi lasă popoarele să-şi meargă cursul obişnuit; Israel începe să se întoarcă în ţara sa (versetele 5 şi 6).

 

   Iată o descriere a lui Israel întorcându-se în Iudeea cu ajutorul unui popor îndepărtat de acest popor, care nu este nici Babilonul, nici Egiptul, nici alte naţiuni care se ocupau de Israel în timpurile de altădată. Israeliţii intră în ţara lor, dar Dumnezeu nu Se ocupă încă de ei. Poporul Israel este părăsit în mijlocul acestor neamuri şi, când totul se anunţă ca şi cum ar înflori şi ar prospera din nou, iată că mlădiţele şi ramurile îi sunt tăiate şi sunt lăsate toată vara şi toată iarna păsărilor de pradă şi fiarelor sălbatice, care înfăţişează pe neamuri. Totuşi, în acest timp, un dar al acestui popor va fi adus Domnului şi din partea acestui popor, în locaşul Domnului Oştirilor, pe Muntele Sionului.

 

   Psalmul 126.4: „Adu, Doamne, înapoi pe captivii noştri!” Sionul şi Iuda vor fi aduşi cei dintâi. Captivii Sionului erau deja aduşi înapoi când a fost prezen­tată această rugăciune lui Dumnezeu (versetul 1); dar aceasta nu este decât arvuna a ceea ce Dum­nezeu va face aducând înapoi pe întregul Israel.

 

Trebuie să spun ceva cu privire la risipirea aceas­ta a lui Israel şi a lui Iuda. În primul rând, vedem pe iudei adunaţi din nou, aceşti iudei care au lepădat pe Isus, care sunt vinovaţi de moartea Domnului Isus. Ştiţi că cele zece seminţii nu au fost niciodată vinovate de acest omor. Este o deosebire însemnată în popor: cele zece seminţii au fost împrăştiate în lume înaintea apariţiei celor patru împărăţii; asirienii au luat în robie cele zece seminţii, înainte ca Babilonul să fi existat ca împărăţie. O împrejurare în legătură cu o seminţie evreiască, seminţie care trăieşte printre arabi, ne este is­torisită de Dl. Wolf, care a vizitat-o în ultimul timp.

 

   Aceşti evrei spun despre ei înşişi că sunt o seminţie care n-a vrut să intre în Iudeea împreună cu Ezra, pentru că ei ştiau că cei care vor intra împreună cu Ezra aveau să ucidă pe Mesia, şi ei au rămas acolo unde sunt. Chiar în cazul când această tradiţie ar fi falsă, existenţa unei asemenea tradiţii într-o seminţie este vrednică de luat în seamă.

 

Orice ar fi, un lucru este adevărat, că iudeii, lepădând pe Domnul Hristos, se vor supune lui Antihrist; ei vor face un legământ cu mormântul şi cu moartea (Isaia 28), dar legământul lor va înăbuşi toate nădejdile lor. Unindu-se cu Antihrist, ei vor suferi consecinţele acestei purtări şi, în sfârşit, vor fi nimiciţi. Două părţi ale locuitorilor ţării vor fi nimicite chiar în ţara lui Israel după reîntoarcerea lor (Zaharia 13.8-9).

 

Dacă veţi citi Ezechiel 20.32-38, veţi vedea că este cu totul altfel cu cele zece seminţii. În loc de două părţi pedepsite în ţară, cei răzvrătiţi nu intră deloc în ţară. Dumnezeu face faţă de ei ceea ce a făcut cu Israel la ieşirea lui din Egipt: îi pedepseşte înaintea intrării lor în ţară.

 

Sunt deci două categorii de evrei în această reîntoarcere. Este, în primul rând, poporul iudeu propriu-zis, adică iudeii şi cei care au mers împreună cu Iuda, care au lepădat pe adevăratul Hristos; ei vor fi uniţi cu Antihrist şi două părţi vor fi aspru pedepsite. În al doilea rând, cei din cele zece seminţii vor fi de asemenea pedepsite în parte, dar în pustie, înainte de a intra în ţară.

 

Matei 23.38-39. Această judecată pe care Dom­nul Isus a făcut-o chiar asupra acestui popor ne face să înţelegem siguranţa venirii Domnului pentru a restabili pe Israel şi a domni în mijlocul lor. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci… Iată, vi se lasă casa pustie… până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Dom­nului!”

 

Israel va vedea pe Domnul Isus, dar numai atunci când acest cuvânt al Psalmului 118.26 va ieşi din gura lui. Acest psalm arată starea de bucurie a lui Israel în acest timp; şi de aici Domnul a scos judecata care este îndreptată asupra conducătorilor iudeilor când ei Îl leapădă: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul un­ghiului”. Această bucurie, această salutare a pus-o Dumnezeu în gura copilaşilor care serbau pe Domnul în templu, înaintaşi ai celor ce, în timpul despre care vorbim, vor primi inimi de copilaşi şi vor recunoaşte pe Domnul, odinioară lepădat de părinţii lor.

 

   Acest psalm sărbătoreşte bucuria şi binecuvân­tarea lui Israel, ce se datoreşte credincioşiei Dom­nului, amintind totuşi păcatul acestui popor, în lepădarea „pietrei” care trebuia să formeze temelia lui Dumnezeu în Sion; dar ea devenea, prin necredincioşia acestui popor, „piatra de poticnire” şi de judecată.

 

În afara acestor două clase de israeliţi care se vor întoarce în ţara lor sub îndrumarea îndurării lui Dumnezeu, dar încă din propria lor voinţă, Dom­nul, după ce va veni, va strânge dintre neamuri pe cei aleşi din poporul evreu, care vor mai fi încă printre ei; şi această chemare se va face cu o mare binecuvântare. (Vedeţi Matei 24.31; comparaţi Isaia 27.12-13 şi 11.10-12).

 

Adaug aici două principii foarte simple şi foarte lămurite, care deosebesc toate binecuvântările dinainte (întoarcerea din Babilon, de exemplu), de împlinirea profeţiilor pe care le-am cercetat.

 

Aceste două principii sunt: 1.) Că binecuvântările decurg din prezenţa Domnului Isus Hristos, Fiul lui David. 2.) Că ele sunt o urmare a legământului celui nou.

 

Nici una, nici cealaltă din aceste condiţii nu s-a împlinit la întoarcerea din Babilon şi nici până în ziua de astăzi.

 

Şi evanghelia nu se ocupă de binecuvântările pământeşti ale iudeilor, despre care este vorba în aceste profeţii.

 

 

 

11. REZUMAT ŞI CONCLUZII

 

 (Apocalipsa 12)

 

 

 

   Am citit acest capitol din Apocalipsa, nu pentru a-1 explica în amănunţime, ci pentru că el ne prezintă, la rând, o schiţă a ceea ce va avea loc la sfârşitul timpurilor, cel puţin partea cerească şi nenorocirile de pe pământ. Intenţia mea în această seară este să rezum, tot la rând, ceea ce am spus despre evenimentele de la urmă, atât cât mi-a dat Dumnezeu putere să fac acest lucru.

 

Dar mai întâi, dragi prieteni, doresc să revin asupra unor idei pe care le-am arătat în primele noastre seri. Încep, deci, tratând subiectul acesta al cercetării noastre, amintindu-vă din nou marele scop, care mi se pare dublu. Întâi, această cercetare trebuie să aibă ca rezultat să ne dezlipească de această lume, ceea ce este o urmare de totdeauna a Cuvântului, bineînţeles când Duhul lui Dumnezeu lucrează. Profeţia este în mod deosebit roditoare în această privinţă; vreau să spun că ea caută să ne despartă de „acest veac rău de acum”. Apoi, ea este, în mod deosebit, în stare să ne facă să înţelegem mai bine caracterul lui Dumnezeu şi căile Sale faţă de noi. Iată cele două mari roade ale studiului profeţiei, care mi se par foarte preţioase.

 

Se spun multe împotriva acestui studiu; dar aşa se poartă totdeauna Satan faţă de adevăr. Vorbesc nu de împotriviri cutărei sau cutărei vederi, ci în general, împotriviri cercetării profeţiei. Şi Satan lucrează mereu în acest fel, când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu în întregime. Unuia îi spune să urmeze morala şi nu dogmele, pentru că el ştie că dogmele ar sustrage pe oameni de sub puterea sa, prin descoperirea Domnului Isus şi a adevărului Său în inima lor. Altuia, el îi inspiră gândul să neglijeze profeţia, pentru că în ea se găseşte judecata lumii, al cărei stăpânilor este el. Dar nu înseamnă asta să nesocoteşti pe Dumnezeu, care ne-a dat profeţia şi care chiar a făgăduit o binecuvântare deosebită citirii părţii căreia i-a mers numele ca fiind cea mai grea?

 

Profeţia aruncă o mare lumină asupra econo­miilor lui Dumnezeu; şi, în acest sens, ea face mult şi pentru eliberarea noastră spirituală. Ceea ce împiedică cel mai mult sufletul să găsească această eliberare este greşeala care se face confundând Legea cu Evanghelia, economiile trecute cu econo­mia de acum.

 

Dacă, în lupta noastră lăuntrică, ne găsim în faţa Legii, ne este cu neputinţă să găsim pacea; cu toate acestea, dacă se insistă asupra deosebirii care este între poziţia sfinţilor înaintea economiei de acum şi cea a sfinţilor în timpul acestei economii, acest lucru produce tulburare în spiritele multora. Studiul profeţiei însă răspândeşte o mare lumină asupra acestor puncte şi, în acelaşi timp, chiar asupra regulii de purtare pentru cei credincioşi; căci, deşi constată o mântuire în întregime gratuită prin moartea Domnului Isus, profeţia ne face să înţelegem această mare deosebire de poziţie despre care am vorbit, şi lămureşte, din punct de vedere al gândurilor lui Dumnezeu, căile pe care El a condus pe ai Săi, fie înainte, fie după moartea şi învierea Domnului Isus.

 

   Mai mult, dragi prieteni, cum am spus, totdeauna nădejdea care ne stă înainte lucrează asupra inimi­lor şi sentimentelor noastre. În felul acesta, sunt totdeauna pricini de bucurie înaintea noastră, care îşi imprimă caracterul lor în sufletele noastre: ceea ce ocupă inima omului ca nădejde, formează regula sa de purtare. Cât de însemnat lucru este deci să ai duhul plin de nădejdi potrivite gândurilor lui Dum­nezeu! Ar pretinde unii că aceasta ar însemna să doreşti să pătrunzi în lucruri ascunse; dar dacă ar fi adevărat că n-ar trebui să intri în profeţie, ar trebui de asemenea să spui că nu trebuie să-ţi mai îndrepţi gândurile dincolo de prezent.

 

   Mijlocul de a şti bine ceea ce Dumnezeu a vrut să facă pentru viitor este, cu siguranţă, să studiezi profeţia pe care ne-a dat-o El. Profeţie înseamnă viitorul, oglinda scripturistică a lucrurilor viitoare. Dacă nu cercetezi ceea ce Dumnezeu a descoperit cu privire la viitor, urmarea este că nu ajungi să ai aceleaşi idei ca El. A spune că „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” este deja o profeţie şi în privinţa ei ca şi a lucrurilor cereşti, nu poţi nădăjdui nimic fără să cercetezi profeţia.

 

Fără îndoială, te poţi bucura de părtăşia cu Dum­nezeu în vremea de faţă, şi aceasta este un lucru care ne este dat de pe acum; dar, în ce priveşte plinătatea slavei viitoare, acesta este subiectul profeţiei. Tot ceea ce depăşeşte prezentul şi nu este profeţie a lui Dumnezeu, este o gândire a omului.

 

Alteori se spune că profeţia este fără îndoială foarte importantă când ea s-a împlinit, pentru că atunci aceasta dovedeşte adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar se poate ca un copil al lui Dum­nezeu să vorbească în felul acesta, adică să caute să mărginească întrebuinţarea profeţiei la aşa ceva? Este tocmai ca şi cum, dacă cineva m-ar trata, ca pe un prieten, umplându-mă de binefaceri, comunicându-mi toate gândurile lui, informându-mă de tot ceea ce ar şti el că trebuie să se întâmple, eu nu m-aş servi de ceea ce mi-a spus el decât pentru ca să mă încredinţez, mai târziu, când lucrurile se vor întâmpla, că acesta era într-adevăr un om care spunea adevărul.

 

   Dragi prieteni, este o insultă a bunătăţii, a prieteniei lui Dumnezeu, să te porţi astfel cu El. Şi eu vă spun că voi, ca şi mine, ca creştini, nu avem nevoie să vedem evenimente înainte de a crede că Dumnezeu a spus adevărul. Voi credeţi deja că profeţia face parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

   De altfel, cea mai mare parte a profeţiilor se vor împlini la sfârşit, în ultimele zile, şi va fi prea târziu atunci să fii convins de divinitatea lor. Ele ne sunt date pentru a ne călăuzi acum pe calea Domnului şi pentru a fi mângâierea noastră, făcându-ne să înţelegem că Dumnezeu este Cel care a rânduit toate, şi nu omul. În felul acesta, pasiunile, în loc să se agite în lume, se calmează; văd ce spune Dumnezeu despre mersul evenimentelor, citesc în Daniel că totul este rânduit mai dinainte şi mă liniştesc. Cu totul despărţit de aceste lucruri lumeşti, eu pot astfel atunci să cercetez dinainte adâncimea şi desăvârşita înţelepciune a lui Dum­nezeu; mă luminez şi mă alipesc de El, în loc să urmez propriile mele vederi.

 

Eu văd, în evenimentele care se desfăşoară, dez­voltarea gândurilor Celui Prea Înalt şi nu un tărâm lăsat în voia pasiunilor omeneşti. În felul acesta şi, îndeosebi în evenimentele care se împlinesc la sfârşit, profeţia ne descoperă caracterul lui Dum­nezeu, tot ceea ce Dumnezeu a vrut să spună despre Sine Însuşi, credincioşia Sa, dreptatea Sa, puterea Sa, îndelunga Sa răbdare; dar şi judecata pe care El o va face nelegiuirii îngâmfate, răzbunarea izbitoare pe care o va arăta faţă de cei care strică pământul, pentru ca stăpânirea Lui să fie stabilită în pace şi în binecuvântare pentru toţi.

 

Într-un cuvânt, ceea ce este spus mai dinainte prin gura prorocilor, cu privire la evrei, arată caracterul Domnului (Iehova), credincioşia Sa şi toate însuşirile Sale; tot aşa, ceea ce este prorocit despre Adunare, descoperă caracterul Tatălui. Adunarea este în legătură cu Tatăl, iar iudeii cu Iehova, care este numele caracteristic al legăturii lor cu Dum­nezeu.

 

   S-a citat, unora dintre voi, duminica trecută, acest loc din prima epistolă a lui Pavel către Corinteni (2.2): „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit!” Doresc să vă spun un cuvânt şi despre aceasta. Mereu se aduce acest loc ca o obiecţie contra studiului a ceea ce se găseşte descoperit în Cuvânt. Aceasta provine din două cauze: una se datoreşte obişnuinţei de a cita acest loc, fără să fi cercetat contextul; cealaltă cauză se datoreşte, vai! unei lipse de sinceritate mai mult sau mai puţin, unei dorinţe de a te opri în căile Domnului, ştiind despre ele pe cât se poate de puţin. Nu este adevărat, nici nu se spune că noi ar trebui să ne mărginim la cunoaşterea Domnului Isus Hristos răstignit. Trebuie ca noi să cunoaştem pe Domnul Isus Hristos slăvit, Isus Hristos la dreapta lui Dumnezeu; trebuie să-L cunoaştem ca mare preot, ca avocat la Tatăl. Trebuie să-L cunoaştem pe Domnul Isus Hristos cât se poate de mult, şi să nu spunem: „Nu m-am gândit să ştiu printre voi altceva, decât pe Domnul Isus Hristos şi pe El răstignit”. Aceasta ar însemna să abuzezi chiar de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

   Apostolul Pavel, vorbind între păgâni, filozofilor din Corint, vrea să spună că el n-a considerat că trebuie să intre pe tărâmul filozofiei păgâne, ci să se mărginească la Domnul Isus Hristos, la Isus Hristos dispreţuit de oameni, pentru a da la pământ, prin cruce, toată această slavă deşartă şi a întemeia credinţa lor pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe înţelepciunea omenească. Dar el mai spune, în acelaşi capitol, că din clipa în care a venit în mij­locul creştinilor, el lucrează cu totul altfel: el vorbeşte despre „o înţelepciune printre cei desăvârşiţi”. El nu vroia filozofie omenească; dar, îndată ce era cu cei desăvârşiţi, el spune: „Noi predicăm o înţelepciune printre cei desăvârşiţi”. A voi să te mărgineşti la Domnul Isus Hristos răstignit este – repet – a te mărgini la atât de puţin creştinism pe cât este cu putinţă.

 

În epistola către Evrei (capitolul 6), apostolul spune că el nu vrea să facă ceea ce i se spune că ar face aici; el condamna cu totul ceea ce ni se predică prin cuvinte ale unei false smerenii şi el spune: „De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi”.

 

După aceste câteva observaţii asupra studiului în general al profeţiei, să amintesc acum, în puţine cuvinte, cum ni S-a descoperit Dumnezeu prin ea.

 

Capitolul 12 din Apocalipsa ne prezintă marele obiect al profeţiei şi al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, adică lupta care are loc între Cel din urmă Adam şi Satan. Din acest centru al adevărului îşi aruncă raze întreaga lumină care se găseşte în Sfânta Scriptură.

 

Această mare luptă poate avea loc sau pentru lucruri pământeşti, şi în acest caz în poporul evreu, sau pentru Adunare, şi atunci este în locurile cereşti. Din această cauză, subiectul profeţiei are două părţi: nădejdile Adunării şi nădejdile iudeilor.

 

Dar, înainte de a veni la acest mare deznodământ, lupta între Satan şi Cel de al doilea Adam, trebuie ca istoria primului Adam să se fi dezvoltat; şi acest lucru a avut loc. Şi pentru ca Adunarea să fie pusă în poziţia în care să se poată ocupa de lucrurile lui Dumnezeu, trebuie, înainte de toate, ca ea să fie în pace, în siguranţă deplină cu privire la poziţia pe care ea o are înaintea Lui.

 

La prima Sa venire, Domnul Hristos a împlinit toată lucrarea pe care înţelepciunea Tatălui I-a încredinţat-o în hotărârile veşnice ale lui Dum­nezeu; iată ce a adus pacea Adunării.

 

Domnul Isus Hristos a venit pentru ca siguranţa mântuirii, cunoştinţa harului lui Dumnezeu să fie introduse în lume, adică în inima celor credincioşi. După ce a înfăptuit această mântuire, El le-o împărtăşeşte, dându-le viaţă. Duhul Său Sfânt, care este pecetea acestei lucrări în inimă, le descoperă lucrurile viitoare ca unor copii ai familiei, moştenitori ai bunurilor casei. În perioada care desparte prima venire a Domnului de a doua venire, Biserica este adunată prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a avea parte de slava Domnului Hristos, atunci când El va veni din nou.

 

   Iată, în puţine cuvinte, cele două mari subiecte pe care vi le-am înfăţişat; că adică Domnul Hristos împlinind tot ceea ce este necesar pentru mântuirea Adunării, mântuind pe toţi cei care cred, acum Duhul Sfânt lucrează în lume pentru a da Adunării cunoştinţa mântuirii. El nu vine să ne dea nădejdea că Dumnezeu va fi bun cu noi, ci ca să ne spună un fapt, că Domnul Isus a şi înfăptuit mântuirea tuturor celor care cred; şi, când Duhul Sfânt comunică unui suflet această cunoştinţă, el ştie că este mântuit. Fiind deci în legătură cu Dum­nezeu, fiind copii ai Săi, noi suntem moştenitori ai Săi, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”.

 

Tot ceea ce priveşte slava Domnului Isus Hristos ne aparţine, şi Duhul Sfânt ne este dat, în primul rând, pentru a ne face să înţelegem că suntem copii ai lui Dumnezeu. El este un Duh de înfiere; dar, mai mult, este un Duh de lumină, care arată copiilor lui Dumnezeu ce înseamnă moştenirea lor. Ei fiind una cu Domnul Isus Hristos, tot adevărul slavei Sale le este descoperit, întâietatea pe care El o are asupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu rânduindu-L moştenitor al tuturor lucrurilor şi pe noi împreună moştenitori.

 

   După ce Domnul Hristos a împlinit tot ce era nevoie, Adunarea, până la a doua venire a Mântuitorului, este scoasă din toate neamurile şi este unită cu El. Ea are cunoştinţa mântuirii pe care El a făcut-o şi a slavei viitoare, Duhul Sfânt fiind, în cei care cred, pecetea mântuirii făptuite şi arvuna slavei viitoare.

 

Aceste adevăruri aruncă o mare lumină asupra întregii istorii a omului. Dar să ne amintim mereu că marele subiect al Bibliei este lupta dintre Dom­nul Hristos — ultimul Adam — şi Satan.

 

În ce stare a găsit Domnul Hristos pe primul Adam? Într-o stare în ale cărei adâncuri El a trebuit să intre, fiind căpetenia întregii creaţii. L-a găsit într-o stare de decădere, în întregime pierdut. Iată ce a trebuit să se desfăşoare înainte de venirea Domnului Hristos; dar Dumnezeu n-a adus pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, decât atunci când tot ceea ce era necesar pentru a arăta că omul este incapabil de orice bine în sine însuşi, s-a împlinit, s-a ter­minat. Orice stare a omului, înainte şi după potop, sub Lege, sub proroci, n-a făcut decât să arate tot mai clar că omul era pierdut. El a greşit peste tot, în toate împrejurările posibile, până ce Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său, robii zic: „Iată moştenitorul, să-L omoram!” Măsura păcatului fiind umplută, harul lui Dumnezeu tot atunci a întrecut această măsură şi ne-a dat moştenirea, nouă, sărmani păcătoşi, moştenirea împreună cu Domnul Isus Hristos în slava cerească, din care avem arvuna, avându-L pe Domnul Hristos în duh aici pe pământ.

 

   Dar, pentru a intra acum ceva mai mult în desfăşurarea economiilor (dispensațiilor) şi, în felul acesta, în însuşirile lui Dumnezeu referitoare la ele, primul loc la care doresc să ne oprim este potopul, pentru că până la această epocă n-a fost, pentru a spune astfel, stăpânire în lume. Profeţia care exista înainte de potop era că Hristos trebuia să vină. Spre aceasta se îndreptau indicaţiile pe care le dădea Dumnezeu. „Iată că Domnul vine”, spune Enoh, „împreună cu zecile de mii de sfinţi ai Săi”.

 

   Dar trec peste aceste timpuri. În Noe avem stăpânirea pământului, iar Dumnezeu, care vine cu judecata, dă omului dreptul de răzbunare.

 

   Ceea ce doresc să observaţi în aceste timpuri este chemarea lui Avraam; nu principiul stăpânirii este pus aici înainte prin Cuvânt, ci principiul făgăduinţei şi al chemării de a fi în legătură cu Dumnezeu, în Persoana celui ce devine rădăcina tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu, Avraam, tatăl celor credincioşi. Dumnezeu îl cheamă, îl face să-şi părăsească patria, familia, spunându-i să meargă într-o ţară pe care i-o va arăta. Dumnezeu i Se descoperă ca Dumnezeul făgăduinţei, care pune deoparte un popor pentru Sine, printr-o nădejde pe care i-o dă. În această epocă, Dumnezeu S-a des­coperit sub Numele de Dumnezeul Cel Atotputer­nic.

 

   După aceea, printre urmaşii lui Avraam, prin acelaşi principiu al alegerii, Dumnezeu ia pe fiii lui Iacov ca să fie poporul Său aici pe pământ, ţinta tuturor atenţiilor Sale pământeşti şi din mijlocul cărora trebuia să vină Hristos, după trup. În acest popor al lui Israel, El Îşi desfăşoară şi Îşi dezvoltă întregul Său caracter ca Domnul (Iehova); nu este numai un Dumnezeu al făgăduinţei, ci un Dum­nezeu care reuneşte amândouă principiile de chemare şi de stăpânire, care au fost, pe rând, puse în lumină în Noe şi în Avraam. Israel era poporul chemat, pus deoparte, dar pus deoparte pentru binecuvântări pământeşti şi pentru a se bucura de făgăduinţă, în acelaşi timp fiind obiectul încercării de stăpânire a lui Dumnezeu potrivit legii Sale.

 

Avem deci principiul semnalat în Noe, cel al stăpânirii pământului, şi principiul semnalat în Avraam, cel al chemării şi al alegerii; şi Domnul va împlini tot ce a spus ca Dumnezeu al făgăduinţei, „care era, care este şi care va veni” şi va stăpâni întregul pământ, potrivit dreptăţii legii Sale, drep­tate descoperită în Israel.

 

Am arătat că Dumnezeu (Exod 19.4-9) a făcut să depindă împlinirea făgăduinţelor Sale, în aceste timpuri, de credincioşia omului, şi El a avut astfel prilejul să-1 încerce pe om şi să arate, în amănunţime şi ca într-un tablou, toate caracterele sub care El lucra faţă de om. Acest lucru El 1-a făcut sub preoţi, proroci, împăraţi. Acum, observaţi că profeţia ne dezvoltă urmarea acestor legături ale lui Dumnezeu cu Israel şi cu omul, nu ca manifes­tare a căderii omului, ci ca manifestare a slavei lui Dumnezeu.

 

   Când Israel şi-a călcat îndatoririle în toate împrejurările posibile, chiar în familia lui David, care era ultimul sprijin al poporului, în clipa în care a decăzut, profeţia începe să se dezvolte, având aceste două caractere: unul, manifestarea slavei Domnului Hristos, pentru a arăta că poporul a greşit faţă de Lege; altul, manifestarea slavei viitoare a Domnului Hristos, pentru a fi sprijinul credinţei celor care doreau să asculte de lege şi care vedeau totuşi că mereu greşeau.

 

   Este prea târziu să iei aminte la profeţii, când ele s-au împlinit deja. Cei cărora ele se adresau, trebuiau să se supună prorocilor atunci când ei proroceau, Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să aibă efect asupra cugetului lor. La fel este şi cu noi. În acelaşi timp, erau prorocii care anunţau că Mesia trebuia să fie trimis, să vină şi să sufere pentru a împlini alte lucrări importante.

 

   Profeţia se aplică numai pământului: nu se proroceşte despre cer. Erau lucruri care trebuiau să se întâmple pe pământ; şi neînţelegând aceasta, Biserica s-a înşelat. A crezut că ea trebuie să fie împlinitoarea acestor făgăduinţe pământeşti, în timp ce ea este chemată să se bucure de binecuvântări cereşti.

 

Privilegiul Adunării este de a avea partea Sa în locurile cereşti; iar binecuvântările pământeşti se vor răspândi asupra poporului pământesc. Adunarea este cu totul aparte, în timpul punerii deoparte a poporului pământesc, care este izgonit din cauza păcatelor sale şi împrăştiat printre neamuri, din mijlocul cărora Dumnezeu alege un popor pentru a-1 face să se bucure de slava cerească împreună chiar cu Domnul Isus.

 

   Domnul, fiind respins de poporul evreu, a devenit o Persoană în întregime cerească. Această învăţătură se găseşte îndeosebi în scrierile apos­tolului Pavel. Nu mai este vorba de Mesia al iudeilor, ci de un Hristos înălţat, slăvit, şi Adunarea este unită cu El în cer; şi din cauza neînţelegerii acestui adevăr îmbucurător, Adunarea şi-a pierdut atât de mult puterea.

 

   După ce am văzut, pe scurt, istoria acestor dife­rite economii, ne rămâne acum să vedem Adunarea slăvită, dar fără ca Domnul Isus să fi primit vreunul din drepturile Sale asupra pământului. El era moştenitorul; El trebuia să-Şi verse sângele care răscumpăra moştenirea. Cum spunea Boaz (al cărui nume înseamnă: a lui este puterea), „dacă vrei să răscumperi ţarina Naomei, trebuie să primeşti în căsătorie şi pe Rut Moabita, care a fost soţia unui fiu al Naomei, care a murit, pentru ca să ridici numele mortului în moştenirea sa”.

 

   Trebuie ca Domnul Hristos să răscumpere Adunarea, împreună moştenitoare prin har, după cum Boaz, tip al Domnului Isus Hristos, a răscumpărat moştenirea luând de soţie pe Rut, căreia i se cuvenea moştenirea în planurile lui Dumnezeu. Acest lucru este adevărat în principiu; dar Rut este o imagine mai degrabă a rămăşiţei lui Israel, adusă sub har.

 

   Iată, deci, pe Domnul Isus Hristos şi Adunarea, având dreptul de moştenire la toate lucrurile pe care Însuşi Domnul Isus Hristos le-a creat ca Dumnezeu.

 

Dar care este acum starea Adunării! Moşteneşte ea acum din aceste lucruri? Nimic, pentru că, până ce vom fi în slavă, nu putem avea nimic, nu putem stăpâni nimic; noi avem numai „arvuna Duhului până la răscumpărarea moştenirii câştigate”. Până atunci, Satan este domnul acestei lumi, dumnezeul acestei lumi; el chiar învinuieşte pe copiii lui Dum­nezeu în locurile cereşti, unde nu se află decât prin forţă. Acest fapt îl datoreşte patimilor omeneşti şi puterii pe care el o are asupra creaturii decăzute şi depărtate de Dumnezeu, deşi, până la urmă, mâna lui Dumnezeu schimbă totul spre împlinirea planurilor Sale.

 

Şi acum, dragi prieteni, după ce am văzut drepturile Domnului Hristos şi ale Adunării Sale, să ne gândim cum Domnul Hristos le va arăta. Şi tocmai aceasta ne conduce să cercetăm, în ordinea lor, împlinirea acestor lucruri la sfârşit. Trebuie numai, odată ce am ajuns aici (căci n-am vorbit până acum decât despre iudei), să aruncăm o privire asupra neamurilor.

 

Am văzut că atunci când căderea poporului evreu a fost deplină, Dumnezeu a mutat neamurilor drep­tul de stăpânire; dar stăpânirea pe pământ a fost atunci despărţită de chemarea şi de făgăduinţele lui Dumnezeu.

 

Am văzut, reunite în poporul evreu, aceste două lucruri: chemarea lui Dumnezeu şi stăpânirea pe pământ, care au ajuns deosebite din clipa în care Israel a fost pus deoparte. Am văzut deja aceste două principii: stăpânirea în Noe şi chemarea în Avraam. La iudei, aceste principii erau reunite; dar Israel a decăzut şi a încetat de atunci de a putea manifesta principiul stăpânirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu lucra în Israel după dreptate; şi Israel, nefiind drept, nu mai putea să fie cel ce posedă puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu deci a părăsit scaunul Său de domnie pământesc în Israel. Totuşi, în ce priveşte chemarea pământească, Israel continuă să fie poporul chemat, căci „lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea Sa”. În ce priveşte stăpânirea, Dumnezeu poate s-o mute unde vrea El, şi a mutat-o la neamuri. Sunt unii chemaţi dintre neamuri, dar pentru cer. Niciodată chemarea lui Dumnezeu pentru pământ nu se mută la neamuri: ea rămâne a iudeilor; dacă eu aş vrea o religie pământească, ar trebui să fiu iudeu.

 

   Din clipa în care Adunarea pierde caracterul său ceresc, ea pierde totul.

 

   Ce au devenit neamurile prin încredinţarea stăpânirii care le-a fost făcută? Ele au devenit nişte „fiare”, cum sunt numite cele patru împărăţii. Odată ce stăpânirea este mutată la neamuri, ele devin prigonitoare ale poporului lui Dumnezeu. Aşa au fost, în primul rând, babilonienii; în al doilea rând, mezii şi perşii; apoi, grecii; după aceea, romanii. Această a patra împărăţie şi-a desăvârşit nelegiuirea chiar în acelaşi timp când iudeii şi-au împlinit-o pe a lor; adică ea s-a învoit, în persoana lui Pilat din Pont, cu voinţa poporului împotrivitor, ca să omoa­re pe Cel care era Fiul lui Dumnezeu şi împăratul lui Israel. Puterea neamurilor este în stare de decădere, ca şi poporul iudeu.

 

Aşteptând, ce se întâmplă? În primul rând, mântuirea Adunării. Nelegiuirea lui Iacov, păcatul neamurilor, judecata lumii şi a iudeilor, toate aces­tea sunt spre mântuirea Adunării. Iată ce s-a împlinit în moartea Domnului Isus. Şi, în al doilea rând, tot ce s-a petrecut de atunci încoace nu are ca scop decât să adune pe copiii lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare din partea lui Dumnezeu, iată totul. Iudeii, poporul chemat, au ajuns să fie răzvrătiţi, alungaţi dinaintea lui Dumnezeu; neamurile au devenit de asemenea împotrivitoare, dar stăpânirea este mereu a lor, în stare de decadenţă, este adevărat; dar răbdarea lui Dumnezeu este totdeauna prezentă, aşteptând până la sfârşit. Şi apoi, ce se întâmplă? Adunarea va merge să întâlnească pe Domnul în locurile cereşti.

 

   La timpul rânduit de Dumnezeu, Adunarea va fi deplină şi va fi răpită de pe pământ; ce va fi cu ea? Ea va merge numaidecât în întâmpinarea Domnului, şi nunta Mielului va avea loc. Mântuirea va avea ca sfârşit chiar scaunul slavei, locurile cereşti. Atunci, unde vor fi neamurile? Stăpânirea celei de a patra împărăţii va fi mai departe pe pământ, dar sub influenţa lui Antihrist; şi iudeii se vor aduna în această stare de răzvrătire, şi cei mai mulţi dintre ei se vor supune lui Antihrist, ca să facă război cu Mielul. De ce aceasta şi de ce evanghelia n-a împiedicat o astfel de stare de lucruri? Pentru că Satan, până în acest ceas, niciodată n-a fost alungat din cer şi pentru că, prin urmare, tot ce a făcut Dumnezeu pentru om, a fost stricat, fie stăpânirea neamurilor, fie legătura de acum a iudeilor cu Dumnezeu; totul a fost ruinat prin prezenţa lui Satan, totdeauna prezent, exercitându-şi puterea sa nenorocită.

 

Dar acum, iată că Dumnezeu ia lucrurile în mână. Şi ce trebuie El să facă? Să ia orice stăpânire pe care o are Satan, să-1 lase fără putere. Aceasta o va face Domnul Isus, când Adunarea va fi unită cu El şi când El va începe să lucreze pentru a pune toate lucrurile în deplină rânduială.

 

   Dragi prieteni, îndată ce Adunarea va fi primită lângă Domnul Hristos, va urma lupta în cer, pentru ca acest loc de stăpânire să fie curăţit de toate aceste nenorociri ale omenirii şi ale întregii creaţii. Rezul­tatul unei asemenea lupte este uşor de prevăzut: Satan va fi alungat din cer, fără să fie încă legat; dar va coborî pe pământ foarte furios, „pentru că ştie că nu mai are decât puţin timp”.

 

Din această clipă, puterea se va statornici în cer, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Dar pe pământ va fi cu totul altfel; atunci când Satan va fi alungat din cer, va însufleţi la rău tot pământul şi va ridica îndeosebi pământul apostat, răzvrătit, împotriva puterii Domnului Isus Hristos, care va veni din cer. Este spus: „De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare!”

 

   Iată deci cerurile create ocupate de Domnul Hris­tos împreună cu Adunarea Sa; şi Satan va fi plin de furie pe pământ, neavând decât puţin timp. Sub conducerea lui Antihrist, cea de a patra împărăţie va deveni locul deosebit asupra căruia se va desfăşura activitatea lui Satan, care va uni pe iudei cu acest domn apostat, împotriva cerului.

 

   Nu intru aici în dovezile scripturistice; am vorbit despre ele; doar rezum faptele în ordinea în care se vor împlini. Nu este nevoie să spun că rezultatul acestei desfăşurări de întâmplări va fi judecata şi nimicirea lui Antihrist. Domnul Isus Hristos va face să fie zdrobită chiar în această judecată, puterea Satanei în stăpânirea pe care am văzut-o încredinţată neamurilor. Iar Antihrist, fiind unit cu iudeii şi fiind aşezat la Ierusalim ca centru al stăpânirii pământeşti, va fi nimicit prin venirea Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor; şi Domnul Isus Hristos va ocupa din nou această capitală a stăpânirii, care va deveni locul scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe pământ.

 

   Dar, deşi Domnul va fi coborât pe pământ, iar puterea Satanei în Antihrist va fi nimicită şi stăpânirea stabilită în mâinile Celui drept, pământul încă nu-I va fi supus. Rămăşiţa iudeilor este salvată şi Antihrist este nimicit; dar lumea, necunoscând încă drepturile Domnului Hristos, va dori să aibă ceea ce este rânduit Lui ca moştenire; şi va trebui ca Domnul să curăţească terenul, pentru ca locui­torii pământului să se bucure de binecuvântările domniei Lui, fără întrerupere şi fără piedică, pentru ca bucuria şi slava să fie stabilite în această lume atât de mult timp supusă vrăjmaşului.

 

   Primul lucru, deci, pe care Domnul îl va face va fi să curăţească pământul Său (ţara care aparţine iudeilor) de cei din Tir, filisteni, sidonieni şi de tot ce se găseşte între Eufrat şi Nil. Aceasta se va face prin puterea Domnului Hristos, în favoarea poporului Său restabilit prin bunătatea Sa. Iată, deci, poporul în siguranţă; apoi, tot ce rămâne din Israel va fi strâns dintre neamuri. Când poporul va fi astfel la el acasă în pace deplină, un alt vrăjmaş se va arăta: Gog; dar nu se va arăta decât spre pierzarea lui.

 

   Cred că va fi în acele timpuri, probabil la începutul acestei perioade, în afara acestor judecăţi publice, o manifestare mult mai blândă, mult mai intimă a Domnului faţă de iudei. Aşa va fi când El va coborî pe Muntele Măslinilor, unde picioarele Lui vor sta cum spune prorocul Zaharia 14.3,4. Este totdeauna acelaşi Isus; dar El Se va descoperi în linişte şi Se va arăta nu ca Hristosul cerului, ci ca Mesia al iudeilor.

 

   În urma restabilirii evreilor şi a prezenţei Dom­nului, va veni şi binecuvântarea neamurilor. Adunarea va fi binecuvântată, apostazia celei de a patra împărăţii nu va mai exista, Cel Rău va fi înlăturat, tot aşa şi israeliţii necredincioşi; în sfârşit, ţara iudeilor va fi în pace.

 

   Dar după aceea va fi lumea viitoare, pregătită şi introdusă prin aceste judecăţi şi prin prezenţa Dom­nului, care va înlocui prezenţa răului şi a Celui Rău. Cei care vor fi văzut această slavă arătată la Ierusalim, vor merge s-o vestească neamurilor. Acestea se vor supune Domnului Hristos; ele vor recunoaşte pe iudei ca popor binecuvântat de Hris­tosul lor, îi vor aduce înapoi în ţara lor şi vor deveni ele înşile terenul arătării unei slave, care, din Ierusalim, ca centru, se va întinde în binecuvântare peste tot unde rasa omenească se va putea bucura de urmările ei. Mărturia slavei fiind răspândită peste tot, inimile, pline de bunăvoinţă, se vor supune planurilor şi slavei lui Dumnezeu, răspunzând aces­tei mărturii. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu fiind împlinite şi scaunul de domnie al Domnului fiind aşezat la Ierusalim, acest scaun de domnie va deveni, pentru tot pământul, izvorul fericirii. Res­tabilirea poporului lui Dumnezeu va fi pentru lume ca o „viaţă dintre cei morţi”.

 

Un lucru de adăugat este că, în această epocă, Satan va fi legat şi, prin urmare, va fi o binecuvântare până ce el va fi „dezlegat pentru puţin timp”. În locul vrăjmaşului care să stea sus, în locul stăpânirii lui care îşi are astăzi sediul în văzduh, în locul încurcăturii şi mizeriei pe care el o produce atât cât îi este îngăduit, Domnul Hristos şi ai Săi vor fi acolo sus, izvorul şi mijlocul de binecuvântări mereu noi. Stăpânirea din locurile cereşti va deveni asigurarea, şi nu împiedicarea sau mijlocul silit al binefacerilor lui Dumnezeu.

 

Adunarea slăvită, martoră pentru toţi, prin chiar starea sa, despre dragostea Tatălui, care a împlinit toate făgăduinţele Sale, va umple cu bucuria sa locurile cereşti; şi va face, prin slujba sa, fericirea lumii, pentru care ea va fi mijlocul de har de care se va bucura din plin. Iată Ierusalimul ceresc, mar­tor în slavă al harului care 1-a aşezat atât de sus. Din mijlocul lui va curge acest râu al vieţii, unde se află pomul vieţii, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor; căci chiar în slavă, Adunarea va păstra acest dulce caracter al harului.

 

   În acelaşi timp, pe pământ, Ierusalimul pământesc va fi centrul stăpânirii şi al împărăţiei dreptăţii Domnului. Martor, prin poziţia şi slava sa aici pe pământ, de credincioşia Domnului Dumnezeului său, după cum a fost, în starea lui de decădere, martor al dreptăţii Lui, el va deveni, ca loc al scaunului Său de domnie, centrul de unde se exercită această dreptate: „naţiunea şi poporul care nu-ţi vor sluji, vor pieri”. Căci, în această stare de slavă pământească, deşi adus aici prin harul legământului celui nou, acest oraş va păstra de asemenea carac­terul său normal, pentru ca el să fie martor al caracterului Domnului, după cum Adunarea este martoră a caracterului Tatălui. De asemenea Dum­nezeu va înfăptui înţelesul acestui nume de „Dum­nezeul Cel Atotputernic, Stăpânul cerurilor şi al pământului”; şi Domnul Hristos va avea în plinătatea lor slujbele de preot după rânduiala lui Melhisedec, care, după biruinţa câştigată contra vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu, a binecuvântat pe Dumnezeul lor din partea poporului şi pe popor din partea lui Dumnezeu (Geneza 14.18 şi următoarele).

 

Dragi prieteni, doresc să înţelegeţi că sunt nespus de multe amănunte în care nu am intrat; de exemplu, împrejurările în care se vor găsi iudeii prigoniţi în Iudeea. Sunt texte care ne învaţă şi în privinţa aceasta. Doresc, prin această schiţă generală, să vă angajez să vedeţi voi înşivă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu asupra acestui subiect. În ce mă priveşte, eu dau mai mare însemnătate trăsăturilor mari ale profeţiei, şi iată de ce. După cum am spus, deosebirea economiilor devine, prin cunoaşterea acestor adevăruri, nespus de limpede; şi, de altă parte, caracterul lui Dumnezeu este dezvăluit pe deplin în felul acesta. Oricum, nimic nu te împiedică să cercetezi profeţia în cele mai mici amănunte ale ei. Dacă s-ar cerceta în felul acesta lucrările omului, în curând se vor găsi, este adevărat, nenumărate defecte; dar este tocmai dim­potrivă în lucrările lui Dumnezeu: cu cât intri în cele mai neînsemnate amănunte, cu atât le vezi mai bine perfecţiunea.

 

Dumnezeu să împlinească în noi şi în toţi copiii Săi această despărţire de lume care trebuie să fie, înaintea lui Dumnezeu, roada aşteptării Adunării, urmare cunoaşterii binecuvântărilor cereşti, ca şi a judecăţilor groaznice de care va fi atins tot ceea ce ţine inima omului legată de această lume; căci judecata va veni asupra tuturor acestor lucruri pământeşti. Dumnezeu să împlinească de asemenea dorinţele inimii mele şi mărturia Duhului Sfânt!

 

 

 

 

 

CUPRINSUL

 

 

 

1. Introducere

 

2. Biserica şi slava ei

 

3. A doua venire a Domnului Hristos

 

4. Prima înviere sau învierea celor drepţi

 

5. Desfăşurări dureroase

 

6. Cele două caractere ale răului

 

7. Judecata neamurilor

 

8. Făgăduinţe de binecuvântări pământeşti făcute numai poporului Israel

 

9. Decăderea şi împrăştierea lui Israel

 

10. Acelaşi subiect — şi felul în care el se împlineşte

 

11. Rezumat şi concluzii

 

http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Nadejdea_Adunarii_Darby.htm

 

///////////////////////////////////////////

Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Mâncaţi, cu plăcere, suferinţa pe pâine, să moară de ciudă satan, căruia Iisus i-a zdrobit capul şi, prin autoritatea lui, ne dă putere să-l călcăm în picioare, până îi zdrobin şi coada… Pentru că se globalizează martirajul, să ne bucurăm că ne vor jupui de vii, ne vor săra, ca să-i îmbărbătăm pe cei care fug de suferinţe; Nu fiţi degeaba pocăiţi! Bucuraţi-vă când treceţi prin dureri,necazuri, mai ales că suntem întrupaţi din păcat, ca să scăpăm de viclenii, minciuni, cârtiri, fardări şi de alte mizerii ale gunoierului cosmic, redate în Gal.5/20, ca să fim, precum aurul greu încercat la foc, curăţit pentru Noul Ierusalim… Să ne uităm ţintă la Iisus, care nu s-a văicărit, nu s-a plâns nimănui pe culmile Suferinţei şi nu a abandonat din sanctuarul inimii Lui nici pe cei care l-au scuipat şi pironit

 

Oşteni de pretutindeni, inarmaţi-vă cu arsenalul Cristic şi treceţi Marea pe valuri, spre Cananul Ceresc! Mâncaţi, cu plăcere, suferinţa pe pâine, să moară de ciudă satan, căruia Iisus i-a zdrobit capul şi, prin autoritatea lui, ne dă putere să-l călcăm în picioare, până îi zdrobin şi coada… Pentru că se globalizează martirajul, să ne bucurăm că ne vor jupui de vii, ne vor săra, ca să-i îmbărbătăm pe cei care fug de suferinţe; Nu fiţi degeaba pocăiţi! Bucuraţi-vă când treceţi prin dureri,necazuri, mai ales că suntem întrupaţi din păcat, ca să scăpăm de viclenii, minciuni, cârtiri, fardări şi de alte mizerii ale gunoierului cosmic, redate în Gal.5/20, ca să fim, precum aurul greu încercat la foc, curăţit pentru Noul Ierusalim… Să ne uităm ţintă la Iisus, care nu s-a văicărit, nu s-a plâns nimănui pe culmile Suferinţei şi nu a abandonat din sanctuarul inimii Lui nici pe cei care l-au scuipat şi pironit

 

////////////////////////////////////////////

 

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cartile Din Cer Partea 3

 

Traducere Avram Cuc

 

Cititi Partea  1 aici – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT — Cele Cinci Cununi

 

CARTILE DIN CER

Cum stie Dumnezeu de tot ce noi am facut? Dumnezeu este omnipotent, deci atotstiitor. Raiul are de asemenea carti numeroase (posibil suluri) cu informatii inregistrate in dosarele ceresti. In cer exista cel putin cinci feluri de carti in care sint inregistrate informatii despre cei ce locuiesc pe acest pamint.

 

1.CARTEA TRAIRII PE PAMINT

 

In cer se gaseste  Cartea Trairii pe pamint, despre care unii sugereaza ca aceasta este Cartea Vietii, care contine numele celor neprihaniti. Totusi, aceasta Carte a Trairii pe pamint apare a fi o carte care  dezvaluie destinul tuturor oamenilor ce au fost nascuti pe acest pamint. Dumnezeu a vorbit lui Ieremia si i-a zis: „Mai inainte ca sa te fi intocmit in pintecele mamei tale, te cunosteam, si mai inainte ca sa fi iesit tu din pintecele ei, Eu te pusesem deoparte, si te facusem prooroc al neamurilor” (Ieremia 1:5). Acesta este un exemplu a cunoasterii de dinainte a lui Dumnezeu. David stia despre aceasta cunoastere de dinainte a lui Dumnezeu atunci cind a scris:

 

-PSALMUL 139:16  Cînd nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rînduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

 

Inainte de nasterea fizica a fiecarei fiinte omenesti , in cer exista informatie  privind  detaliile fiecarei persoane care se va naste. Aceasta este Cartea Trairii pe pamint, si detaliile fiecarui nou nascut au fost rinduite mai inainte ca nou nascutul sa fie zamislit in pintecele mamei sale (Psalmul 139:16). Dumnezeu nu numai ca te-a cunoscut mai inainte de a te naste, dar El deja stie numarul de zile pe care tu le vei trai! Dumnezeu Insasi are un nume specific pe care El la dat fiecarei persoane, iar atunci cind vom intra in imparatia cereasca, El ne va dezvalui numele nostru cel nou (Apoc. 3:12).

 

In unele imprejurari Dumnezeu a schimbat numele pamintesti al unor persoane si le-a dat un nume nou cu o insemnatate noua. Numele lui Iacov a fost schimbat cu numele de Israel (Gen. 35:10), numele lui Simon a fost schimbat cu numele de Petru (Matei 16:17-18), si Saul cu numele de Pavel (Fapte. 13:9)

 

La aceasta voi mai adauga faptul ca Dumnezeu te-a creat diferit de orice alta fiinta umana care a trait vreodata! Tu ai un set distinct de amprente la maini si la picioare care te identifica pe tine personal. Retina din ochii tai are un detaliu specific numai tie. Pina si forma dintilor tai se deosebeste de orice alta persoana, iar semnatura ta iti apartine numai tie. Tu ai o structura vocala pe care un program de calculator o poate identifica ca iti apartine numai  tie si nu este a altuia care ar incerca sa te  imite!

 

 

http://www.loudcry.org

 

2. CARTEA VIETII

 

– APOCALIPSA 3:5  Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu -i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.

 

Cartea aceasta, Cartea Vietii,este mentionata de douasprezece ori in Biblie, in Vechiul si Noul Testament. In Vechiul Testament este mentionata de Moise ( Exod. 32:32-33), de catre David ( Psalmul 69:28), si Daniel (Daniel 12:1); in Noul Testament este mentionata de Pavel (Filipeni 4:3), si de Ioan in Cartea Apocalipsei (Apoc. 22:18-19).

 

Aceasta carte este o carte unica care contine numele celor care sau pocait de pacatele lor si se incred in Dumnezeu. Marele prooroc Moise stia ca aceste nume puteu fi adaugate sau sterse din acest registru ceresc. Cind Christos a devenit Marele Preot in templul ceresc si a devenit Mijlocitorul intre Dumnezeu si om, aceasta carte cereasca a fost numita Cartea Vietii Mielului , dupa Christos,care a fost chemat Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29-36). Ni se spune ca aceste nume sint inscriptionate sau inregistrate in Cartea Vietii in ceruri (Luca 10:20). Ca sa se poata intra in imparatia eterna a raiului, numele acelei persoane trebuie sa fie in aceasta carte.

 

– APOCALIPSA 20:15 Oricine n’a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc

 

3.CARTEA LACRIMILOR

 

De asemenea exista o evidenta a lacrimilor sfintilor, asa dupa cum gasim in Psalmul 56:8: „Tu numeri pasii vietii mele de pribeag; pune-mi lacramile in burduful tau: nu sunt ele scrise in cartea Ta?” Pe vremea lui Christos existau sticle mici de lacrimi care se foloseau ca sa adune lacrimile barbatilor si femeilor la funerarii. Se adunau aceste lacrimi si se puneau in sticlute mici si erau sigilate. Ilustratia din acest verset este ca Dumnezeu vede toate lacrimile pe care le varsam. Dumnezeu  a zis, „Ti-am vazut lacrimile” (2 Imparati 20:5). Noi stim ca Dumnezeu  este aproape  si nu este nepasator de o „inima infrinta” si un „duh zdrobit”.

 

4. CARTEA DE ADUCERE AMINTE

 

– MALEAHI 3:16 Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui.

 

In Maleahi capitolul 3 profetul se ocupa de neascultarea poporului Israel de a-si da zeciuielile si arderile lor de tot la Templul din Ierusalim. El le-a facut de cunostinta despre o carte speciala care se afla in ceruri unde se afla scris numele celor care au frica de Domnul, care si-au dat zeciuelile si arderile lor de tot, si care au marturisit altora despre Domnul si despre Numele Sau. Cuvintul in Limba Ebraica pentru „aducere aminte ” este zikrown si se refera la ceva dat in amintire. Un exemplu despre aceasta carte se gasestela Faptele Apostolilor 10:1-4:

 

In Cesarea era un om cu numele Corneliu, sutas din ceata de ostasi numita „Italiana”. Omul acesta era cucernic si temator de Dumnezeu, impreuna cu toata casa lui.El facea multe milostenii norodului, si se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Pela ceasul al noualea din zi, a vazut lamurit intr-o vedenie pe un inger al lui Dumnezeu ca a intrat la el, si i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat tinta la el, s-a infricosat, si a raspuns: „Ce este, Doamne?” Si ingerul i-a zis: „Rugaciunile si milosteniile tale s-au suit inaintea lui Dumnezeu, si El Si-a adus aminte de ele”.

 

Pentru ca numele cuiva sa fie scris in Cartea de Aducere Aminte, acea persoana trebuie sa fie un datator voios (Maleahi 3-10), trebuie sa aiba frica de Dumnezeu, si trebuie sa marturiseasca Numele Sau. Corneliu facea milostenie, care este o expresie in Limba Engleza de a dona cu generozitate pentru cei in nevoi. El avea frica de Dumnezeu si era sub rugaciune cind a fost vizitat. Rugaciunile si milosteniile sale continue au ajuns la Dumnezeu, si Domnul  la onorat pe acest om cu o binecuvintare speciala in famila sa ca rezultat a credinciosiei sale! Daca te-ai intrebat vreodata cum Dumnezeu tine cont de zeciuielile tale, darnicia ta, si milosteniile tale fata de cei saraci, acestea toate sint inregistrate in Cartea de Aducere Aminte care se gaseste sus in cer.

 

 

http://www.freewebs.com

 

5. CARTEA RASPLATIRILOR

 

Cartea a cincea este cea mai importanta, pentru ca ea se refera la rasplatirile unui credincios. Exista o evidenta a faptelor si facerilor noastre de bine pe care le facem in timpul trairii noastre pe acest pamint.

 

-DANIEL 7- 10 Un rîu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S’a ţinut judecata şi s’au deschis cărţile.

 

-APOCALIPSA 20:12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

 

Faptele noastre include si cuvintele pe care le rostim. Isus a zis: „Va spun ca, in ziua judecatii, oamenii vor da socoteala de orice cuvint nefolositor, pe care-l va fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osindit” (Matei 12:36-37). Un cuvint necugetat  face aluzie la ceva nefolositor, indolent, si neroditor. Acestea sunt cuvintele care vatama pe oameni si afirmatii care sint fara folos si care nu produc nici o roada spirituala. Cuvintele sunt foarte importante, deoarece „viata si moartea sunt in puterea limbii” (Prov. 18:21). Iacov a dat o serie de instructiuni cu privire la puterea limbii si importanta unui credincios de a controla ceea ce spune. El a spus, „Ci „da” al vostru sa fie „da” ; si „nu” sa fie „nu”, ca sa nu cadeti supt judecata” (Iacov 5:12). Sa nu uiti, ca  daca  nu-l zici, atunci niciodata nu va trebui sa dai socoteala de el! Christos de asemenea a dat o puternica avertizare la orisicine care foloseste cuvinte care sa faca sa pacatuiasca vreun copilas de-al Lui (Matei 18:6) si vai de aceia prin care vin prilejurile de pacatuire, facind pe altii sa pacatuiasca (v. 7).

 

Judecarea noastra de la „bema” va include si judecarea faptelor noastre pe care noi le-am facut pe cind traiam in trup pe acest pamint, fie ele bune sau rele.  Traducerea King James Version  mentioneaza despre faptele noastre si felul in care ele vor fi judecate (Romani 2:6). Cuvintul in Limba Greaca pentru „fapte” este „ergon”si vine de la cuvintul „ergo” sau „sa lucrezi”. Face aluzie la sensul de etica ale actiunilor umane, bune sau rele. Nu implica numai ceea ce ai facut sub forma de munca, dar si motivul de etica sau spiritual care se ascunde in dosul a ceea ce ai facut. Noi am putea spune ca motivul tau a fost sincer in ceea ce ai lucrat. Daca motivele tale au fost egoiste, sa-ti serveasca interesul tau propriu, si totul ceea ce faci este pentru tine , cum sa ajungi sus, atunci tu iti vei primi rasplata aici si nu vei avea rasplatire in cer. Christos ne arata: „Luati seama sa nu va indepliniti neprihanirea voastra inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altmiteri, nu veti avea rasplata de la Tatal vostru care este in ceruri”(Matei 6:1).

 

 

2,000 de copii ai strazii in Bucuresti http://whatafy.com/are-street-children-from-romania-still-waiting-for-santa-claus.html

 

De exemplu, considera doi diferiti lucratori. Unul foloseste banii lui sa a ei pentru cistig personal, nevoi personale, si sa traiasca o viata oarecum scumpa – totul in numele prosperitatii. O alta persoana – de exemplu, Mother Teresa – traieste intr-o saracie absoluta in India si da intreaga ei donatie saracilor, ajutind cu hrana, imbracamintea, si ingrijirea celor mai saraci si cei mai dispretuiti oameni de pe fata pamintului. Amindoi mor si stau in fata scaunului de judecata. Eu sugerez ca lucratorul bogat s-a bucurat deja de multimea de rasplatiri aici pe pamint, dar  Mother Teresa va avea o rasplata imensa deoarece ea a acceptat putin aici pe pamint dind tot ce avea saracilor. Christos a vorbit despre unii pe pamint care „si-au indeplinit neprihanirea lor” pentru ca lucrarea lor a fost vazuta de oameni, si doresc onoarea si lauda oamenilor (Matei 6:1-2). Altii isi inalta rugaciunile lor, darnicia lor, si ajuta in secret, pe ascuns si Tatal cel ceresc care vede in ascuns ii va rasplati (v.4).

 

Related articles

Ospat Cu Mana (cu Perry Stone) – ep. 534-Secrete Profetice ale Cortului de Intilnire a lui Moise

Perry Stone – End Times – Sfarsitul vremurilor (English with Romanian subtitles)

PERRY STONE – Doua Judecati Diferite Ce Vor Avea Loc In Cer (Traducere)

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT — Cele Cinci Cununi (Traducere)

 

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cartile Din Cer Partea 3

///////////////////////////////////////////

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cine e cu ochii pe tine? Partea 4

 

traducere de Avram Cuc

 

CINE ESTE CU OCHII PE TINE?

Daca vorbele noastre si faptele noastre sint inregistrate in cartile din cer, atunci cine face aceasta inregistrare? In zilele lui Lot, Domnul a aparut cu doi ingeri. Dupa intalnirea cu Avraam, cei doi ingeri, care erau sub o infatisare de oameni, au mers la Sodoma deoarece dupa cum Domnul a zis: ,, Strigatul impotriva Sodomei si Gomorei s-a marit, si pacatul lor intr-adevar este nespus de greu. Deaceea Ma voi pogori acum sa vad daca in adevar au lucrat in totul dupa zvonul venit pina la Mine; si daca nu va fi asa, voi sti” (Genesa 18: 20-21). Cu siguranta ca Domnul a stiut de marea stricaciune de acolo, si nu a avut nevoie de o echipa de investigatie care sa determine cit de rau a devenit aceasta situatie morala. Totusi , El se duce la Avraam pentru doua motive. Primul motiv a fost ca Avraam a avut familie (Lot) in Sodoma, si Dumnezeu nu a vrut sa distruga orasul fara ca sa-i dea lui Lot si familiei lui o cale de scapare. Al doilea motiv a fost, dupa cum gasim in Cartea lui Amos 3: 7 : ,,Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-Si descopere taina Sa slujitorilor Sai prooroci.” Ingerii au fost atribuiti ca sa confirme informatia care in cer era deja cunoscuta si anume ca sticaciunea din Sodoma era atit de mare incit striga la cer.

 

Un alt exemplu poate fi vazut de la viziunea lui Iacob in care el a vazut o scara aurie rezemata de pamint si al carei virf ajungea pina la cer,  pe care ingerii se suiau si coborau de la cer la pamint. Deoarece Iacob a mentionat zeciuiala (,, a zecea parte,” Gen.28:22) dupa ce a  avut aceasta viziune, sint unii care presupun ca scara statea la locul viitorului Templu (Muntele Moriah din Ierusalim), unde intr-o zi zeciuelile vor fi primite de la urmasii lui Iacob. Asadar, ingerii duceau zeciuelile sus in cer si coborau cu binecuvintarile inapoi pe pamint. Iacob a numit acel loc ,, aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor „(v. 17).

 

Ingerii sint duhuri slujitoare trimese sa indeplineasca o slujba pentru cei ce vor mosteni mintuirea (Evrei 1:14). Ei stiu exact cine suntem noi si sunt foarte protectivi in special fata de copii (Matei 18:10). In ceruri, ingerii se inchina lui Dumnezeu (Apoc. 5:11), au acces la cele sapte trimbite si cele sapte urgii care vor fi turnate in timpul Necazului cel Mare (Apoc. 8:6; 15:6), si pazesc cele sapte porti ale cetatii (Apoc. 21:12). Exista o asa mare multime de ingeri, incit ei sint descrisi ca ,, o multime de nenumarat de ingeri de zecile de mii”( Evrei 12: 22). Eu cred ca fiecare credincios are un inger atribuit care ramane cu tine cit timp traiesti pe acest pamint.

 

Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie. – PSALMUL 34:7

 

Se pare ca ingerul fiecarei persoane este responsabil ca sa adune orisice fel de informatie cu privire la acel individ in timp ce traieste pe pamint si de a tine inregistrari detaliate in dosarele ceresti care vor fi folosite la „bema”. Cind Ioan a fost rapit  la Templul ceresc din Apocalipsa, el a vazut tronul, pe cei douazeci si patru de batrini, cele patru fiare, si multimea de ingeri. Acesti ingeri pot fi ingerii care vor prezenta informatii despre fiecare persoana Domnului la judecata „bema”.

 

CUM VOR FI FOLOSITE CARTILE

 

Aceste carti din ceruri vor avea fiecare un scop distinct la judecata bema.

 

1. Cartea Trairii pe Pamint – destinul tau intreg a fost scris in Cartea Trairii pe Pamint.

 

2. Cartea Vietii – primindu-L pe Christos in inima, numele tau a fost inscris in Cartea Vietii al Mielului.

 

3. Cartea Lacrimilor – detalii despre cuvintele si lacrimile tale precum si alte actiuni de-ale tale sint scrise in Cartea Lacrimilor.

 

4. Cartea de Aducere Aminte – cind dai din banii tai lucrarii lui Dumnezeu si te rogi pentru ea, ceea ce faci este notat in Cartea de Aducere Aminte.

 

5. Cartea Rasplatirilor – Cit timp lucrezi aici pe pamint pentru Dumnezeu si ajuti pe altii, faptele tale sint inregistrate in ceruri.

 

La scaunul de judecata a lui Christos toate aceste carti vor fi puse intr-un foc. Daca faptele tale vor arde, atunci nu vei primi nici o rasplata. Daca faptele tale vor indura acest test si nu vor arde in foc, tu vei fi rasplatit si-L vei auzi pe Domnul spunindu-ti: ,,Bine, rob bun si credincios…” (Matei 25:21). Daca auzi aceste cuvinte, atunci afirmatia lui Christos care urmeaza la aceasta judecata te va cuprinde de fior pentru o eternitate. ,,Ai fost credincios in putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intra in bucuria stapinului tau.”

 

Am auzit odata pe cineva care a zis ca pe el nu il intereseaza daca va primi o rasplata sau o cununa, atita timp cit el va ajunge in cer. Intr-o zi in timp ce citeam Cartea Apocalipsa, am observat ca cei douazeci si patru de batrini isi aruncau cununile lor de aur inaintea scaunului de domnie pe intinderea de cristal si au inceput sa cinte o cintare de lauda Mielului (Apoc. 4-5). Mi-am dat atunci seama ca o cununa pe capul unui credincios biruitor este un semn etern pentru Christos ca acel ce poarta aceasta cununa l-a iubit pe Christos atit de mult incit el sau ea au sacrificat de buna voie din timpul lor, banii lor, rugaciunile lor, munca lor in a ajuta pe altii de-a intra in Imparatia Cerurilor.Fara o cununa tu nu vei avea nimic sa-i prezinti lui Christos, nimic sa asterni la picioarele Lui, si nimic ce in intreaga eternitate care nu are sfirsit sa demonstreze credinciosia ta catre Domnul. Tu te vei rusina atunci cind El va veni.

 

GROAZA DE LA TRONUL DE DOMNIE CEL MARE SI ALB

 

– APOCALIPSA 20:11-12 – 11 Am văzut un tron mare și alb, și pe Cel care stătea pe el. Pământul și cerul au dispărut din prezența Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.  12 I-am văzut pe morții mari și mici stând în fața tronului – și au fost deschise cărțile. A fost deschisă și o altă carte – cartea vieții. Morții au fost judecați potrivit cu faptele lor, așa cum erau ele scrise în cărți.

 

Judecata a doua va avea loc dupa incheirea Domniei de o Mie de Ani a lui Christos pe Pamint. Nu a fost , si nu va fi niciodata o astfel de judecata majora asupra omenirii ca si aceea de atunci. Tribunalul ceresc va fi chemat in sesiune, si cei care vor sta in picioare in sala de sesiune vor fi indivizii care au trait pe pamint de la inceputul Creatiei pina la sfirsitul Mileniului. Indivizii care vor fi prezenti la aceasta judecata vor include:

 

Toti acei nedrepti, barbati si femei care au murit, de pe vremea lui Cain pina la Crucificarea lui Christos.

 

Toti acei nedrepti, barbati si femei care au murit de pe vremea Crucificarii lui Christos pina la Rapirea Sfintilor.

 

Toti acei ce au murit in perioada de sapte ani al Necazului cel Mare, inclusiv cei cu sau fara semnul fiarei.

 

Toti acei care au trait in timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Christos pe pamint, dar au murit inainte de implinirea celor o mie de ani.

 

Toti acei care au trait la sfirsitul celor O Mie de Ani si trebuie sa fie judecati.

 

Toti ingerii cazuti, inclusiv Satana si spiritele lui rebele.

 

Exista un pasaj in Apocalipsa 20:12 oarecum ciudat, care zice: ,, Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.” Noi stim ca cei din timpul Vechiului Testament care au murit fara credinta in Unul si adevaratul Dumnezeu si cei care au murit fara sa incheie un legamint de rascumparare de pe vremea Crucificarii pina la sfirsitul Mileniului sint pierduti, cine sint deci acei care sint judecati dupa cele ce erau ,,scrise in cartile acelea”?

 

– APOCALIPSA 20:13-15 13 Marea i-a dat pe morții care erau în ea, moartea și locuința morților i-au dat pe morții care erau în ele – și fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Moartea și locuința morților au fost aruncate în lacul de foc. Aceasta este a doua moarte: lacul de foc. 15 Cel al cărui nume n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în lacul de foc.

 

In primul rind, observam ca ,,marea” a dat inapoi pe mortii care erau in ea, si Moartea si Locuinta Mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Iadul este partea de flacari din Sheol, Locuinta Mortilor in care mortii cei nedrepti au fost pusi inca de dinainte de potopul lui Noe. Aceste suflete vin din camere subterane prin mare si sint duse la Templul ceresc pentru aceasta judecata. De ce aceste suflete pierdute trebuie judecate? Dumnezeu este  un judecator drept si EL nu va condamna niciodata pe cineva intr-o finala, separare eterna fara ca acea persoana sa vada evidenta scrisa despre el sau ea in cartile ceresti.  De aceea  cartile se vor  deschide. Sint multe carti, dar numai una este Cartea Vietii. Acei care nu au primit semnul fiarei dar au fost omoriti pentru marturia lor in timpul Necazului cel Mare, vor invia si li se va permite sa traiasca in timpul Domniei lui Christos de O Mie de Ani (Apoc. 20:4). Cei care au luat semnul fiarei nu le este permis ca sa imparateasca cu Christos si vor fi aruncati in intunerecul de afara, unde va fi plansul si scrasnirea dintilor (Matei 8:12). Cei ce au luat semnul fiarei vor fi printre cei ce vor fi judecati la aceasta judecata.

 

Cei ce vor fi judecati dupa faptele lor vor fi barbati si femei care l-au servit pe Domnul in timpul Imparatiei de O Mie de Ani a lui Christos dar mor inainte de implinirea Mileniului. Faptele lor au fost inregistrate in cartile ceresti, numele lor au fost gasite in Cartea Vietii, si rasplata lor le va fi data la bema.

 

Related articles

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT 3 –Cartile din Cer (Traducere)

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT 2 – Doua Judecati Diferite Ce Vor Avea Loc In Cer (Traducere)

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT 1 — Cele Cinci Cununi (Traducere)

Perry Stone – Ospat Cu Mana – Dumnezeu este cel care scutura

Perry Stone – Ospat Cu Mana –Secrete Profetice ale Cortului de Intilnire a lui Moise

Perry Stone – Ospat cu Mana –  Sfarsitul vremurilor

 

Perry Stone – SECRETE DE DINCOLO DE MORMINT – Cine e cu ochii pe tine? Partea 4

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Pui de naparci Pocaiti-va

 

 

 

 

Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Matei 3:7

 

Traducerea nouă spune așa:

 

Dar când a văzut că mulţi farisei3 şi saduchei vin la botezul lui, Ioan le-a zis: „Pui de vipere, cine v-a arătat cum să fugiţi de pedeapsa care vine?! Faceţi roade vrednice de pocăinţă!

 

Un alt verset asemănător:

 

Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Matei 12:34

 

Traducerea nouă spune așa:

 

Pui de vipere, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?! Căci din belşugul inimii vorbeşte gura! Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-au rostit. Căci din cuvintele tale vei fi achitat şi din cuvintele tale vei fi condamnat.

 

Un alt verset:

 

Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?

 

Alt verset, din Luca de data asta:

 

Ioan zicea, dar, noroadelor care veneau să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?

 

Așa cum vedeți, mesajul e luat din Biblie și conține cuvinte dure folosite de Ioan pentru farisei. Acest om se plimbă cu bicicleta și afișează același mesaj pentru fiecare om care-l zărește. Poate fi o jignire pentru unii (cum vine omul ăsta să vorbească așa) sau o bucurie pentru alții (că evanghelia se vestește).

Uneori nu-i de ajuns să aducem versete din Biblie așteptându-ne să zidim și să clădim pe temelia lui Hristos apoi trezindu-ne în ziua lui Hristos că nu ne recunoaște Domnul pentru că lucrarea noastră e făcută din materiale ca paiele, lemnele când trebuia să fie din materiale rezistente ca aurul, diamantul.

 

https://m1ha1.blogspot.com/2013/03/poza-pui-de-naparci-pocaiti-va.html

 

///////////////////////////////////////

 

Pocaiti-va, nu cum fac fariseii si carturarii

  by Doru

„Ioan, … când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?”

 

De data aceasta ii gasim pe farisei impreuna cu saduchei si nu cu carturari cum ne-am obisnuit. Eu inteleg din expresia largita a textului, ca ei isi doreau sa se „pocaiasca” dar cu modalitati diferite. Ei au venit sa primeasca botezul, botezul pocaintei, a lui Ioan.

 

Inteleg din relatarea evanghelistului Matei ca exista deja un ritual, pe de o parte pentru Ioan, pe alta parte a celor care voiau sa primeasca botezul si anume;

 

Ioan spunea in permanenta: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

 

Poporul… venea la el si in timp ce isi marturiseau pacatele erau botezati.

 

Nu am inteles de ce Ioan pe popor il boteza doar pentru ca isi marturiseau pacatele, iar cand au sosit multi farisei si saduchei el aplica un al ritual, anume; „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” Fariseii si saducheii au venit doar sa primeasca botezul si nu sa se pocaiasca, marturisindu-si pacatele.

 

Numai ca, daca Ioan ar fi ramas doar la atat cu siguranta nu am fi inteles. Dar Ioan reda ceea ce a auzit din discutia lor, a fariseilor si saducheilor, anume; „Avem ca tată pe Avraam!” Aceasta isi spuneau fariseii si saducheii, noi suntem fii lui Avraam si acest fapt ii facea cumva vrednici sa primeasca botezul fara a tine seama de cuvintele spuse continuu de Ioan, „Pocăiţi-vă, … si marturisiti-va pacatele acum…

 

Tot asa si astazi, condamnam unele ritualuri chiar daca nu o spunem si cautam alte variante proprii de a ne apropia de Dumnezeu, considerandu-ne „fii..” si cu drepturi. Poate crezi si tu ca esti cineva si ca meriti „ceva” sau cum am auzit deseori pe multi „pocaiti” sau nu spunand ca noi suntem „alesi” sau „chemati”. Sa nu ne pomenim ca vorbim sau gandim ca si fariseii, sau saducheii, sau carturarii.

 

Sa nu uitam ca avertizarea lui Ioan este valabila si astazi pentru noi, noi astia „pocaiti” care ne credem darrrr… nu coboram pana acolo sa ne pocaim, marturisindu-ne pacatele si traind in roadele pe care le-a pregatit Dumnezeu ca sa umblam in ele.

 

https://dorys.wordpress.com/2011/03/12/pocaiti-va-nu-cum-fac-fariseii-si-carturarii/

 

///////////////////////////////////////

EXCLUSIV! Satana si-a bagat coada in lumea „magicienilor”! Cristian Gog, avertizat de un fost coleg de breasla! „Iluzionismul e lucrarea diavolului. Pocaiti-va sau veti muri”!

 

Fostul iluzionist Alin Blaine, care s-a pocait in urma cu cativa ani, a inceput sa-si caute fostii colegi de breasla pe care acum incearca sa-i convinga sa renunte la cariera si sa vina in randul credinciosilor.

 

Autor: Radu Constantin

 

 

 

Cristian Gog a uimit o tara intreaga si a castigat un concurs de talente Alin Blaine, pe numele sau real Alin Lolos, i-a trimis o scrisoare lui Cristian Gog, fost castigator al unui celebru show de talente prin care incearca sa-l aduca pe „calea cea dreapta”. Mesajul li se adreseaza de fapt tuturor celor care practica aceasta forma de divertisment sinonima pentru Alin cu pacatul.

„Sunt Alin Lolos, fostul iluzionist Alin Blaine. Va scriu pentru ca trebuie. Vreau sa va intreb: Voi nu ati pacatuit? Stati putin si judecati si numai ganditi-va, unde veti ajunge dupa ce muriti?”, isi incepe Alin mesajul.

 

(…)Ei bine eu asta am facut, pe mine numai Hristos Domnul ma putea schimba. Credeti ca eram nebun la cap sa renunt la 1000 de euro pe care ii faceam intr-un spectacol? Credeti ca eram nebun sa renunt la faima si la confortul in care eram? Vreau sa va intrebati ceva, dar sinceri: Ce m-a facut sa renunt la tot? Ce? Eu va spun ce,

 

doar ca multi dintre voi nu vreti sa credeti.Alin Blaine a lucrat ca iluzionist

(…)Nu va inselati, stiti bine ca iluzionismul este lucrarea diavolului si nu o spune un om din strada, ci o spun eu, Alin Lolos care am fost un iluzionist. Pocaiti-va si lasati minciunile in care traiti si lucrurile ascunse in care sunteti caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului si inaintea Lui totul este gol si descoperit, asa ca nu aveti unde ajunge decat tot la judecata, si

 

daca acolo Hristos nu este pentru voi, cum puteti voi sa treceti de Dreptatea lui Dumnezeu care judeca pe toti si care nu omite pe nimeni? Pocaiti-va, veniti la Hristos Domnul. Nu mai traiti in curvie, minciuna sau chiar iluzionism. Pocaiti-va pentru ca intr-o zi veti muri si ceea ce ati facut nu a contat daca nu ati trait asa cum Dumnezeu a vrut.De cand s-a pocait, Alin incearca sa-i aduca pe pacatosi pe calea cea dreapta

 

(…) Recunoasteti-va pacatul ca si mine si invatati de la Domnul Isus Hristos care va iarta daca veniti la El in termeni Lui. Iluzionistilor, pocaiti-va. Oamenilor cu multele vicii, indiferent ce ati facut (minciune, pornografie, curvie, preacurvie, hotie, inselare, ura, avort) sau altceva de felul acesta, Domnul Isus Hristos va iarta si va arata ca va iarta prin faptul ca tot El va si schimba asa cum si pe mine m-a schimbat, daca va pocaiti de pacate si daca crede in Fiul lui Dumnezeu, Cel care v-a purtat osanda, Domnul Slavei, Hristosul cel inviat, care are toate puterea in cer si pe pamant”, i-a scris Alin Blaine lui Cristian Gog.

 

https://www.wowbiz.ro/exclusiv-satana-si-a-bagat-coada-in-lumea-magicienilor-cristian-gog-avertizat-de-un-fost-coleg-de-breasla-iluzionismul-e-lucrarea-diavolului-pocaiti-va-sau-veti-muri-16316985

///////////////////////////////////////

23 de Versete biblice despre pocăință  

 

Ce învață Scriptura despre pocăință? Cea mai comună traducere a „pocăiței” este „întoarcere” sau „întoarce”. Două cerințe de pocăință incluse în sub sunt „să te întorci de la rău și să te întorci spre bine”. Cea mai critică din punct de vedere teologic este ideea întoarcerii la Dumnezeu sau îndepărtarea de rău. Dacă cineva se îndepărtează de Dumnezeu, este indicată apostazia. De trei ori Ezechiel a inclus chemarea lui Dumnezeu către poporul Israel: „Pocăiți-vă! Întoarceți-vă de la idolii voștri și renunțați la toate practicile voastre detestabile!” „Pocăiește-te! Întoarce-te de la toate ofensele tale”, „Întoarce-te! Întoarce-te de la căile tale rele”. O astfel de chemare era caracteristică profeților.

 

O rugăciune pentru pocăința zilnică Doamne, îți mulțumesc pentru iertare. îți mulțumim că nu neai abandonat în greșelile noastre. Ajută-mă să mă conving de păcat și ajută-mă să accept mila ta fără rușine. Mulțumesc pentru dragostea pe care mi-ai revărsat-o pentru mine și pentru toți copiii tăi. Ajută-mă să trăiesc din această iubire astăzi. În Numele lui Isus, Amin.

 

Pocăința ne determină să cultivăm evlavia în timp ce eradicăm obiceiurile care duc la păcat. Aflați mai multe despre adevăratul sens al pocăinței din Scripturi și în versetele biblice de mai jos.

1 Daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele – il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara. (2 Cronici 7:14)

 

2 Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9)

 

 

 

3 Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare. (Faptele Apostolilor 3:19)

 

4 Cine isi ascunde faradelegile nu propaseste, dar cine le marturiseste si se lasa de ele capata indurare. (Proverbe 28:13)

 

5 Faceti, dar, roade vrednice de pocainta voastra. (Matei 3:8)

 

 

 

6 Daca va intoarceti la Domnul, fratii vostri si fiii vostri vor gasi mila la cei ce i-au luat robi si se vor intoarce in tara. Caci Domnul Dumnezeul vostru este milostiv si indurator si nu-Si va intoarce fata de la voi, daca va intoarceti la El.” (2 Cronici 30:9)

 

7 Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta. (2 Petru 3:9)

 

8 Duceti-va de invatati ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa!” Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.” (Matei 9:13) 

9 De atunci incolo, Isus a inceput sa propovaduiasca si sa zica: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Matei 4:17)

 

10 Apropiati-va de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi. Curatati-va mainile, pacatosilor; curatati-va inima, oameni cu inima impartita! (Iacov 4:8)

 

11 Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna, dar, si pocaieste-te! (Apocalipsa 3:19) 

12 Sfasiati-va inimile, nu hainele, si intoarceti-va la Domnul Dumnezeul vostru. Caci El este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate si-I pare rau de relele pe care le trimite. (Ioel 2:13)

 

13 Tot asa, va spun ca va fi mai multa bucurie in cer pentru un singur pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de oameni neprihaniti care n-au nevoie de pocainta. (Luca 15:7)

 

14 Caci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Intoarceti-va, dar, la Dumnezeu si veti trai.” (Ezechiel 18:32)

 

15 Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca; (Faptele Apostolilor 17:30)

 

16 El zicea: „S-a implinit vremea, si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie.” (Marcu 1:15)

 

17 N-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.” (Luca 5:32)

 

18 Spune-le, dar: „Asa vorbeste Domnul ostirilor: „Intoarceti-va la Mine, zice Domnul ostirilor, si Ma voi intoarce si Eu la voi, zice Domnul ostirilor. (Zaharia 1:3) 

 

19 Tot asa, va spun ca este bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un singur pacatos care se pocaieste.” (Luca 15:10)

 

20 Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. (Luca 13:3)

 

21 „Pocaiti-va”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38)

 

22 Intoarceti-va sa ascultati mustrarile mele! Iata, voi turna duhul meu peste voi, va voi face cunoscut cuvintele mele… (Proverbe 1:23)

 

23 Luati seama la voi insiva! Daca fratele tau pacatuieste impotriva ta, mustra-l! Si daca-i pare rau, iarta-l! Si, chiar daca pacatuieste impotriva ta de sapte ori pe zi, si de sapte ori pe zi se intoarce la tine si zice: „Imi pare rau!”, sa-l ierti.” (Luca 17:3-4)

https://caleaingusta.com/23-versete-biblice-despre-pocainta/

///////////////////////////////////////

 

„POCAITI-VA DAR, SI INTOARCETI-VA LA DUMNEZEU, PENTRU CA SA VI SE STEARGA PACATELE, CA SA VINA DE LA DOMNUL VREMILE DE INVIORARE”(FAPT.AP.3:19).

 

Publicat     de Cezar Câmpeanu

*

In limba greaca, limba in care a fost scris Noul Testament, pentru cuvantul „pocainta” este cuvantul „metanoia„, care inseamna”minte noua„, sau mai precis: „dincolo de minte” (dincolo de mintea veche pe care a avut-o omul inainte de intoarcerea la Dumnezeu.). Cel cu adevarat pocait nu mai traieste el, ci Hristos traieste in el (Gal.2:2o), pentru ca pocainta inseamna nastere din nou, inseamna primirea vietii lui Hristos in el si primirea gandirii lui Hristos in mintea lui. Metanoia = minte noua = „gandire noua, care vine dupa.” Meta inseamna dupa. Pocainta nu inseamna numai parere de rau fata de un pacat savarsit, sau fata de un trecut pacatos, pe care-l plangi cu lacrimi. Aceasta inseamna cainta, care trebuie negresit, sa insoteasca pocainta. Ci, asa cum s-a mai spus, pocainta inseamna ruperea cu un fel de traire (viata de pacat, fara Dumnezeu) si inceperea unei noi trairi (invierea din moartea pacatului), prin credinta in Domnul Isus Hristos, deci o viata noua dincolo (dupa) de cea veche. Pocainta inseamna intoarcere – intoarcere la Dumnezeu. Tu mergi in directia gresita, iar directia buna se afla inapoi la Dumnezeu, de unde a plecat primul om: Adam. Cine se pocaieste cu adevarat, se intoarce la Dumnezeu, la calea adevarului Sau, si uraste vechea cale cu invatatura ei, si nu mai pastreaza nimic din cele vechi ca sa le aduca pe noua cale aratata de Dumnezeu. Intoarcerea la Dumnezeu prin pocainta are si latura marturisirii pacatelor, pe care omul (si credinciosul) le savarseste in timpul calatoriei lui pe pamant. Iata ce scrie apostolul Ioan: „Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi…Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire”(1 Ioan2:1-2 si 1 Ioan 1:9). In latura aceasta, deci, pocainta este o lucrare pe care credinciosul o face ori de cate ori greseste. Daca greseste fata de Dumnezeu, se marturiseste (pocaieste) in fata Lui. Daca greseste fata de un om, se marturiseste in fata omului si-i cere iertare, dar cere iertare si lui Dumnezeu, caci orice pacat atinge dreptatea dumnezeiasca, nu numai pe cea omeneasca. „Marturisiti-va unii altora pacatele – spune Biblia – si rugati-va unii pentru altii…”(Iac.5:16). Pocainta (Domnul prin pocainta) te face bland, asemenea Mielului lui Dumnezeu care a zis: „Invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima.”(Mat.11:29). Iata ce spunea Pavel atenienilor: „Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca; pentru ca a randuit o zi, in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul, pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti.” (Fapt.Ap.17:30-31). Dar pocainta nu se face numai o data in viata, ci credinciosul, ori de cate ori a savarsit o abatere de la calea sfinteniei si a ascultarii de Dumnezeu, trebuie sa se pocaiasca. Trebuie, mai ales noi, credinciosii, sa fim plini de ravna, in ceea ce priveste pocainta: „Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te.”(Apoc.3:19). Pocainta inseamna calcarea si zdrobirea eului, inseamna coborare, dar, fara ea, nu se poate inainta urcand. „Pocaiti-va dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremile de inviorare.” Pocainta adevarata totdeauna este (trebuie sa fie) insotita de intoarcerea la Dumnezeu, la ceea ce este El: adevar, sfintenie, dreptate, dragoste etc., etc. Intoarcerea are doua parti: intoarcerea de la ceva; si intoarcerea la ceva. Intoarcerea spatelui la viata trecuta, de pe calea veche a pacatului, si pornirea pe calea noua data de Dumnezeu cum zice proorocul Ioel: „Sfasiati-va inimile, nu hainele, si intoarceti-va la Domnul, Dumnezeul vostru.”(Ioel 2:13). Semnul ca te-ai pocait cu adevarat si ca te-ai intors la Dumnezeu, este placerea pentru Cuvantul Sau si iubirea de frati. „Noi stim ca am trecut din moarte la viata, pentru ca iubim pe frati. Cine nu iubeste pe fratele sau, ramane in moarte.”(1 Ioan 3:14). Si, peste cel care se pocaieste cu adevarat, Dumnezeu toarna „vremile de inviorare.” Amin. Slavit sa fie Domnul.

 

https://cezar59cmp.wordpress.com/2013/03/12/pocaiti-va-dar-si-intoarceti-va-la-dumnezeu-pentru-ca-sa-vi-se-stearga-pacatele-ca-sa-vina-de-la-domnul-vremile-de-inviorarefapt-ap-319/

 

////////////////////////////////////////

Pocaiți-vă

 

Autor: Alin Lolos   

 

Hristos ISUS mielul de paste…

Daca nu va pocaiti de pacatele voastre, degeaba ziceti ca “HRISTOS este viu sau ca HRISTOS a inviat”, degeaba da-ti sms-uri cu urari de paste, cand tot in vicii ramaneti, cand faceti tot ceea ce DUMNEZEU uraste … Astazi multi mergeti la biserici si incercati sa va faceti mai buni, poate chiar unii din voi ati tinut post sau mai bine zis ati incerct sa tineti post, dar nu este postul biblic lasat de DOMNUL ISUS HRISTOS, aveti in gand sa mergeti la biserica sa luati parte la ceea ce se face acolo si asa cum mergeti tot asa si plecati, mori in pacatele voastre si goi… de ce ? Pt ca va intoarceti la aceleasi fapte si inrobiri in care traiti, scuzandu-va ca “sunteti oameni si toti gresesc”, dar nu stiti ca Dumnezeu nu va iarta cum credeti voi sau religile voastre, ci EL ierta numai si numai daca legea Lui si dreptatea Lui este satisfacuta. Toti am pacatuit, toti si nu este unul bun sau drept inaintea lui Dumnezeu. Stiu ca multi tanjiti dupa iertarea pacatelor, dar nu vreti sa lasati religile si traditile, inchinarea la icoane ceea ce este o uraciune inaintea lui Dumnezeu – ieremia cap. 10, nu vreti sa renuntati la mentalitarea draceasca ca cica prin fapte bune mergei in rai sau prin facerea de bine IL mituiti pe Dumnezeu. Intelegeti ca iertarea de pacate este cum cere DUMNEZEU si este numai si numai daca va pocaiti de pacate ( adica daca va intoarceti de la a nu mai face voia voastra si a face voia lui Dumnezeu) si sa va puneti increderea in DOMNUL ISUS HRISTOS in ceea ce este EL ( Dumnezeu intrupat in om -Fiul Omului- Fiul lui Dumnezeu -Mielui lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii) si in ceea ce a facut EL ( a pazit cele 10 porunci perfect, porunci pe care toti le-am incalcat, S-a urcat pe o cruce si suferinta nu este numai ca a fost batut de romani si iudei, ci adevarata suferinta a fost ca toata mania Lui Dumnezeu L-a zdrobit pe HRISTOS pentru tine si pt mine, manie care trebuia sa ne trimita pe toti in iad, pt ca toti am pacatuit si ne-am nascut in pacat, HRISTOS a murit pe o cruce, jertfa Lui fiind publica, fiind socotit blestem ( HRISTOS a purtat toate blestemele din Vechiul Testament, adica legamantul pe care oamenii nu l-au tinut, consecintele legamantului a fost turnat peste HRISTOS), A FOST SOCOTIT pacat pt noi ( a purtat orice pacat si orice viciu), ca sa ne elibereze din robia pacatului, a murit, dar a inviat GLORIOS , asta rezultand primirea jertfei de catre TATAL CERESC SI DREPTATEA LUI, si totodata mantuirea noastra din iadul vesnic, din robia pacatului si din lagaturile morti , nimicind pe diavolul.

Deci cu tot respectul va zic ca pastele nu insemna “iepurasul”, sau oua rosi, cozonaci sau traditia religilor idolatre, ci este amintirea ca UNICUL FIU DE DUMNEZEU, INSUSI DUMNEZEU INTRUPAT IN OM, a murit si a inviat pt noi, ca noi sa avem o cale libera si deschisa spre iertarea pacatelor, spre rai, spre a fi una cu EL.

Pocaiti-va si credeti in CEL care a facut totul, si incredeti-va in EL si nu in faptele voastre sau in religia voastra, ci in HRISTOSUL LUI DUMNEZEU, care pe mine m-a eliberat din vicile diavolului si m-a inviat la o noua viata. Intrebarea este daca si pe voi v-a inviat la o noua viata ??? Pentru ca daca nu sunteti schimbati de DOMNUL ISUS ci voi v-ati schimbat cum ati crezut sau creti voi, nu sunteti iertati si inca sunteti fii diavolului practicand pacat si asemanarea cu lumea in traire si gandire. Domnul ISUS HRISTOS nu a venit sa moara si sa invieze ca sa ne duca in Rai, ci EL a murit si a inviat ca sa ne SCHIMBE si sa ne duca in Rai, facandu-ne asemenea LUI… Intrebarea este, voi sunteti schimbati de EL ??? Multi se numesc crestini, chiar 97 % din Romania se numesc crestini, dar in multimi 50 de ani s-a constatat peste 20 de milioane de avorturi, dar ei sunt crestini. Multi se numesc crestini si toti umbla dupa foloasele lor si nu dupa HRISTOS, practicand curvie sau adulter, intretinand relatii sexuale inainte de casatorie, preacurvie – inselandu-si nevestele si barbatii, dar ei se numesc crestini. Vai de voi daca nu va POCAITI.

Oameni de pretudindeni sunte-ti blestemati cata vreme semanati pacat si aproape sa secerati flacara pura de foc fiind distrusi si varsati din gura lui DUMNEZEU de o manie sfanta si dreapta, daca nu va pocaiti si daca nu creziti in HRISTOS DOMNUL cu adevarat. Dumnezeu nu se lasa batjocorit…Multi sunt ” crestini numai cu buzele”…

Va dau cateva citate…

 

Marcu 7:6 Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.

7 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”

8 Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni.

9 El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.

 

1 ioan 3:8 Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.

 

9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

 

10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.

 

Stiu ca vreti sa cinstiti pe Dumnezeu, dar intrebarea mea este, poti sa cinstesti pe Dumnezeu fara sa-l cunosti personal, fara sa IL asculti si sa faci voia Lui ??? unii fac asta, dar osanda si pierzarea ii paste de mult, daca nu se intorc la Dumnezeu prin DOMNUL ISUS HRISTOS si daca nu se pocaiesc de viata destrabalata si morala – ca cica ei sunt buni ( nu exista oamenii buni, ci pacatosi).

Problema noastra este ca Dumnezeu este drept si multi chiar nu isi imagineaza ca toti meritam iadul si ca Dumnezeu care este sfant si drept si ne iarta numai prin dragostea Lui turnata prin ISUS HRISTOS, FACANDU-L DOMNUL SI MANTUITOR si toti se vor inghenuchia inaintea Lui, fie ca unii vor inghenunchia in glorie dandui slava, fie ca unii vor inghenuchia spre osanda ajungand in iadul vesnic, unde vor fi chinuiti vesnic comform bibliei, pt ca toti au pacatuit impotriva unui Dumnezeu vesnic.

Pt ca multi nu isi citesc biblile, se inchina la fecioara Maria sau alti sfinti care nu ii pot ajuta la nimic si repet, nu ii pot ajuta la nimic. Biblia este clara, inchinativa TATALUI in duh si adevar, prin DUHUL SFANT in numele lui ISUS HRISTOS , deci inchinati-va lui Dumnezeul triunic ( TATAL FIUL SI DUHUL SFANT) POCAITI-VA DE pacate si lepadati-va de tot ceea ce nu este voia lui Dumnezeu.

 

Faptele apostolilor 17:23 Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.

24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.

 

25 El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.

 

26 El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor,

 

27 ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.

 

28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui…”

 

29 Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.

 

30 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;

 

31 pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…

 

Daca nu credeti in DOMNUL ISUS HRISTOS cum cere Biblia, daca aceasta Evanghelie nu va stimuleaza sa traiti pt Dumnezeu, atunci nu sunteti crestini, ci sunteti atei in practica, ba mai rau, stiti ca sunteti neiertati si ca Dumnezeu ESTE, si totusi traiti ca si cum EL nu exista. Nimic altceva nu va poate schimba, decat HRISTOS ISUS, degeaba vreti o alta evanghelie ca sa va mangaie firea pamanteasca si sa traiti cum vreti, cand defapt EVANGHELIA este una si adevarata a lui ISUS HRISTOS care va rastigneste firea pamanteasca cu patimile si poftele ei, dandu-va o viata noua traind in ascultare totala si supunere fata de Dumnezeu. alin lolos

 

sursa: https://www.facebook.com/alin.blaine

 

///////////////////////////////////////

La lege și la mărturie

 

  ~ CHRISTIAN SALCIANU

Am citit acest verset — Isaia 8:20 — „la lege și la mărturie, căci dacă nu vor vorbi așa nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Ce vrea să ne spună? Am citit tot capitolul să înțeleg acest verset, dar nu înțeleg.

 

Suntem în cartea profetului Isaia, cel care este numit și evanghelistul Vechiului Testament. În scrierile lui găsești asprimea și neînduplecarea profetului tipic al vremurilor, care trebuia să trezească la realitate un popor ce se strica din zi în zi. Dar găsești și cuvinte înduioșătoare, apeluri fierbinți la pocăință și întoarcere la Dumnezeu. Capitolul acesta nu este o excepție.

 

În vremea aceea poporul călca strâmb. Strâmb de tot. Ți-aduc aminte de asemănări precum „de nu ne-ar fi lăsat Domnul o mică rămășiță am fi ajuns ca Sodoma” (1:9) și știm cât de vinovați au fost cei din Sodoma (Geneza 13:13). În altă parte spune că „vorbele și faptele lor sunt îndreptate împotriva Domnului” (3:8) și ni se reamintesc scenele de la Potop (Geneza 6:5) când lumea e descrisă cu aceleași cuvinte. Când împăratul însuși era unul care-și aduce copiii ca jertfe zeilor păgâni (2 Cronici 28:2-4), ne putem imagina ce decădere era și în rândul conducătorilor și al poporului.

 

În acest context, Dumnezeu nu Se lasă fără să vorbească, fără să trimită un mesaj poporului Său. Și o face prin profetul Isaia. Chiar și în acest capitol (dacă îl recitești acum), pe de-o parte asigură pe cei din popor că, dacă sunt credincioși, în ciuda amenințărilor dușmanului, va fi o izbăvire — „Dumnezeu este cu noi” (Emanuel, Isaia 8:10). Pe de altă parte afirmă clar că alții din popor au altfel de standarde, răsturnate, văd și interpretează lumea pe dos, împotriva Domnului (Isaia 8:12, vezi și Isaia 5:20).

 

Solia profetică era clară: cine se teme de Domnul va rămâne în picioare, cine nu, va cădea (Isaia 8:13-15, Isaia 7:9).

 

Mesajul dat poporului prin profetul Isaia este o „mărturie” (și aici ajung la unul din cuvintele-cheie din versetul amintit). Citim Isaia 8:16:

 

„Învelește această mărturie, pecetluiește această descoperire între ucenicii Mei.”

 

Cu alte cuvinte, mesajul a fost dat, este o mărturie, este o descoperire. Care va fi apreciată, care va fi ținută și păzită ca ceva prețios („învelită”, „pecetluită”) de către ucenicii lui Dumnezeu. Dacă ții minte, și Domnul Hristos a zis „nu aruncați mărgăritarele înaintea porcilor” (Matei 7:6). Cei răzvrătiți și batjocoritori nu vor aprecia cuvintele lui Dumnezeu, în timp ce pentru ucenicii Lui sunt lucrul cel mai de preț. Deci, ucenicii au mărturia Domnului — cuvântul profetic.

 

Ce face restul poporului, când nu ascultă de Domnul? Se duce la alți zei, apelează la ghicire, la descântece, la spiritism. Iată deci opțiunea care le era cel mai la îndemână: „întrebați pe cei ce cheamă morții și pe cei ce spun viitorul, care șoptesc și bolborosesc” (Isaia 8:19). Prin șoptiri și bolborosiri înțelegem că erau descrise formulele magice pe care le spuneau… Ții minte că și Domnul Hristos a zis „să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii” (Matei 6:7).

 

Evreii știau că legea lui Dumnezeu interzicea ghicirea, spiritismul (pretinsa vorbire cu morții). Citim în Deuteronomul 18:10-14:

 

„Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului și din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni ascultă de cei ce citesc în stele și de ghicitori, dar ţie, Domnul Dumnezeul tău nu-ţi îngăduie lucrul acesta.”

 

Iată deci că poporul avea de ales. Unii îndemnau spre spiritism, ghicirea viitorului. Opțiunea sănătoasă era însă alta (care duce spre versetul nostru). Era aceea de a apela la Dumnezeu.

 

De ce să întrebi pe cei ce ghicesc viitorul când Dumnezeu spune viitorul? De ce să mergi la morți când cei vii (cum era profetul Isaia) puteau să le răspundă imediat?

 

Și apoi profetul arată scăparea:

 

„La lege și la mărturie.”

 

Poporul trebuia deci să redescopere (1) lucrurile scrise în legea lui Dumnezeu (vezi ce reformă a avut loc când au descoperit legea, 2 Cronici 34:14-21 și 29-33). Și poporul trebuia să asculte de (2) mărturia dată prin profetul care slujea în mijlocul lor. Asta este „la lege și la mărturie”.

 

Cele două, legea și profeții nu se contrazic niciodată, merg mână în mână. Ele sunt soluția lui Dumnezeu pentru poporul Său. Domnul Hristos a confirmat valabilitatea lor și în vremea Lui, și a arătat că la fel va fi și în viitor, cât vor ține cerurile (Matei 5:17-18).

 

Finalul mesajului lui Isaia este întunecat.

 

„Dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”

 

Poporul era în întuneric. Dumnezeu le-a trimis lumina, dar ei alegeau mai departe morții, bolboroselile, ghicirea… Profetul avertizează: fără legea lui Dumnezeu și fără mărturia profeților vor rămâne în întuneric. Sau nu vor avea niciun viitor. (În alte versiuni vei găsi „dacă nu vor vorbi așa este pentru că nu au lumină în ei.”)

 

De aceea, când folosim versetul din Isaia 8:20 îl folosim ca un îndemn ca fiecare dintre noi să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, atât Legea cât și Profeții. Echivalentul în Noul Testament vor fi apostolii, prin evanghelii, epistole și Apocalipsa. Profetul zicea „dacă nu vor vorbi așa…” și înțelegem o asimilare a mesajului, o conformarea în practică cu cele spuse de Dumnezeu. Și parcă auzim cuvintele Domnului Hristos:

 

Am venit nu să stric, ci să împlinesc. […] Oricine  va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăţa pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăţa pe alţii să le păzească va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. (Matei 5:19)

 

La lege și la mărturie

 

////////////////////////////////////////////////////////////////

RICHARD WURMBRAND – MARX SI SATAN

 

Traducator Traian Calin Uba,

Editura Stephanus, Bucuresti,

1994, ISBN 973-9174-06-X

Richard Wurmbrand – Marx si Satan | Audio Dan Bercian https://www.youtube.com/watch?v=o4iXSJs4fAc

PREFATA

Aceasta carte a fost conceputa initial ca o mica brosura care continea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legaturi intre marxism si satanism.

Nimeni nu s-a mai incumetat pana acum sa abordeze aceasta tema, de aceea am fost foarte precaut.

Dar, intre timp, am inregistrat din ce in ce mai multe dovezi in aceasta privinta, cu ajutorul carora sper sa va conving asupra

pericolului spiritual pe care il reprezinta comunismul.

Pana nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar

dupa recentele sale infrangeri detine inca peste o cincime (numai

populatia Chinei reprezinta unul din cele cinci miliarde de locuitori

ai planetei).

Daca s-ar putea dovedi ca atat cei care au elaborat aceasta doctrina

cat si cei care au aplicat-o au fost, de fapt, in spatele usilor

inchise, niste adoratori ai Diavolului care se foloseau cu buna

stiinta de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei

atitudini ferme fata de aceasta ingrozitoare primejdie?

Nu m-as mira daca unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea.

Tehnica si stiinta se dezvolta foarte repede pentru ca suntem mereu

gata sa inlocuim mecanismcle invechite cu cele noi, mai avantajoase.

In domeniul stiintelor sociale sau al religiei, lucrurile stau insa

altfel. Ideile se perimeaza mai greu.Iar o conceptie temeinic insusita nu poale fi inlocuita tot atat deusor ca microprocesorul unui computer. Chiar daca aduci noi dovezi, eposibil sa nu reusesti sa-i convingi pe acei oameni a caror minte esteinchistata din pricina prejudecatilor. Eu voi aduce, insa, dovezi pentru a-mi sustine teza, invitandu-i pe cititori sa le studieze si sa

le judece cu atentie.

Lumea comunista a luat cunostinta, cu siguranta, de aceasta carte care

a fost tradusa in rusa, chineza, germana, slovaca, romana si in alte

limbi si care a fost introdusa pe furis, in mari cantitati. in tarile

aliate in spatele Cortinei de Fier.

De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, intr-un articol intitulat

„Ucigasul lui Marx”, a atacat aceasta carte, caracterizand-o drept

„cea mai provocatoare si mai rusinoasa lucrare care a fost scrisa

vreodata impotriva lui Marx”.

Poate fi Marx distrus chiar atat de usor? Sau dezvaluie oare aceasta

lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul

discreditat daca lumea ar sti despre legaturile lui cu satanismul? Se

gasesc oare suficient de multi oameni care sa nu ramana nepasatori in

fata acestei chestiuni?

Marxismul reprezinta marea bulversare a vietii moderne. Indiferent de

parerea pe care o aveti despre aceasta doctrina, indiferent daca

credeti sau nu ca Satan exista, indiferent de ceea ce credeti despre

faptul ca in anumite cercuri se practica inchinarea la Diavol………………………………………………….

Detalii aici   : https://arhivafisiere.files.wordpress.com/2018/02/marx-si-satan-r-wurmbrandt.pdf

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

NIMICIREA CANAANIŢILOR

 

Autor: Anonim

 

Ios. 6:21 „Şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul săbiei tot ce era în cetate,

 

bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi, oi şi măgari.”

 

 

(1) Înainte de intrarea în ţara promisă a poporului lui Israel, Dumnezeu a dat instrucţiuni precise cu privire la ceea ce ei trebuiau să le facă locuitorilor de acolo aceştia trebuiau să fie complet nimiciţi. „Dar în cetăţile popoarelor acestora a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti cu desăvârşire popoarele acelea, pe Hetiţi, pe Amoriţi, Canaaniţi, pe Fereziţi, pe Hetiţi şi pe lebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 20:16-17; compară cu Num. 33:51-53). ‘

 

(2) Domnul a repetat această poruncă după ce Israeliţii au trecut peste Iordan în Canaan. Autorul cărţii Iosua afirmă în câteva ocazii că nimicirea de către Israel a cetăţilor se făcea din porunca Domnului (Ios. 6:2; 8:1-2; 10:8). Credincioşii aflaţi sub Noul Legământ s-au întrebat adesea cu uimire cum este compatibilă această poruncă privitoare la nimicirea în masă a făpturilor umane cu revelarea dragostei, neprihă­nirii şi urii împotriva răului, în alte părţi din Scriptură.

 

(3) Distrugerea Ierihonului este un rezultat al judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra unui popor foarte imoral, a cărui măsură a păcatului ajunsese de acum plină (Gen. 15:16; Deut. 9:4-5). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a nimicit oamenii din aceste cetăţi şi alţi locuitori ai Canaanului din cauză că ei se dedaseră depravării morale dincolo de orice închipuire. Arheologia arată că locuitorii Canaanului erau implicaţi în idolatrie, în cultul prostituţiei, în violenţă, în arderea copiilor ca jertfe pentru dum­nezeii lor şi în spiritism (compară cu Deut. 12:31; 18:9-13; vezi Ios. 23:12, ).

 

(4) Nimicirea cu desăvârşire a Canaaniţilor era necesară pentru a apăra pe Israel de influenţa copleşitoare a idolatriei şi păcatului acestora. Dumnezeu ştia că dacă nea­murile nelegiuite ar fi fost lăsate să se perpetueze, ele puteau ajunge „să vă înveţe …să faceţi după toate urâciunile pe care le fac ele pentru dumnezeii lor şi să păcătuiţi astfel împotriva Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 20:18). Acest verset exprimă principiul biblic potrivit căruia poporul lui Dumnezeu trebuie să se separe de lumea rea care îi înconjoară (Deut. 7:2-4; 12:1-4; vezi articolele SEPARAREA SPIRITUALă A CREDINCIOŞILOR, şi RELAŢIA CREŞTINULUI CU LUMEA, ).

 

(5) Distrugerea cetăţilor şi a locuitorilor canaaniţi dovedesc un principiu de bază al judecăţii lui Dumnezeu: când păcatul unui popor a ajuns la culme şi se revarsă, îndurarea lui Dumnezeu cedează locul judecăţii (compară cu Ios. 11:20). Dumnezeu a aplicat un astfel de principiu în timpul potopului (Gen. 6:5, 11-12) şi al distrugerii cetăţilor nelegiuite Sodoma şi Gomora (Gen. 18:20-33; 19:24-25).

 

(6) Istoria poporului Israel care a urmat după aceea confirmă importanţa acestui principiu şi a poruncii lui Dumnezeu ca toate popoarele păgâne să fie nimicite. De fapt Israeliţii nu au ascultat de această poruncă a Domnului şi nu au izgonit pe toţi cei care trăiau în Canaan. Ca urmare, ei au început să urmeze urâciunile lor şi să slujească idolilor lor (vezi Jud. 1:28 ; 2:2, 17, ). Cartea Judecători este istorisirea a ceea ce Domnul a făcut ca răspuns la această apostazie.

 

(7) În sfârşit, nimicirea acestei generaţii de Canaaniţi constituie o prefigurare a judecăţii finale a lui Dumnezeu asupra celui nelegiuit, la sfârşitul vremurilor. Al doilea şi adevăratul Iosua al lui Dumnezeu, adică Isus Hristos. Se va întoarce în neprihănire cu oştirile cereşti ca să judece şi să poarte război împotriva tuturor păcătoşilor (Apoc. 19:11-21). Toţi cei care au respins harul şi mântuirea Lui şi au continuat să trăiască în păcat vor pieri aşa cum au pierit Canaaniţii. Dumnezeu va răsturna toată puterea lumească şi va instaura împărăţia Sa neprihănită pe pământ (Apoc. 18:20-21; 20:4-10; 21:1-4). ‘

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10391/nimicirea-canaanitilor

 

/////////////////////////////////////////////

https://www.shtiu.ro/sodoma-si-gomora-pacatul-cumplit-de-greu-si-strigator-la-cer-48736.html

Venirea Fiarei, de Billy Graham   

 

 

 

 

 

 

Plante care trateaza acneea. Iata cum le folosim; HREANUL – medicament sialiment… Retete cu hrean: Tinctura de hrean; Truc eficient si de folos! Cum păstrați roșiile proaspete până la Revelion; Plante care trateaza acneea. Iata cum le folosim; Cum folosim gutuile pentru a ne proteja de raceala; 15 situatii in care este contraindicata vaccinarea copiilor,(prin care se distruge imunitatea si….); Conserve cu gust de toamna; Chutney picant cu dovleac si mere; Prof. ION BRAD – Alimentele – medicamente sau otrava? Totul despre vitamine; Produse alimentare nocive; Efecte: stimuleaza refacerea celulara a pielii capului si a radacinii parului.Produse alimentare nocive; Supe de sanatate; Alungati dusmanii din farfurii! Cum slabesc americanii ;

HREANUL – medicament si aliment

HREANUL – medicament si aliment ; Cunoscut inca din vremea antichitatii, leac pretuit de greci si romani, hreanul era o planta raspandita si printre daci, care ii spuneau usturonila. Frunzele crude, legate pe frunte, alungau durerile si limpezeau mintea, din radacina data pe razatoare se coceau turte cu care se vindecau galcile, iar ceaiul de flori alungau cele mai grele raceli.Decazut din vechea lui glorie, hreanul se mai foloseste rar ca medicament si mult mai des ca picanterie alimentara. Pacat!, forta lui vindecatoare e remarcabila si… gratuita. Care este secretul puterii sale? In primul rand iuteala din radacini, care il face sa fie foarte eficient in tratarea bolilor reumatice si ale cailor respiratorii superioare. Pe urma, radacina de hrean este foarte bogata in vitamine (in special C si din complexul B) si minerale, contine substante antibiotice naturale, enzime, fitohormoni etc. Numeroase leacuri populare pun in valoare acest „arsenal” de principii active ale hreanului in boli din cele mai diverse, asa cum vom vedea in continuare:

 

Retete cu hrean: Tinctura de hrean

Se dau prin razatoarea mica radacinile de hrean, se pun intr-un borcan pana se umple o treime si restul se completeaza cu alcool alb alimentar de 80 de grade. Se lasa la macerat 8 zile, apoi se strecoara, presand amestecul printr-un tifon. Intern, se ia o jumatate de lingurita de 3-4 ori pe zi pentru tratarea tusei, guturaiului, gripei. Extern: se aplica pentru tratarea reumatismului, plagilor (ranilor) necrozate. Aplicarea tincturii este usor dureroasa, dar foarte eficienta.

Siropul de hrean

Se da prin razatoare o radacina de hrean, se adauga 4 linguri de miere, se amesteca bine si se lasa cateva minute la macerat. Se strecoara, presand continutul cu un tifon. Se obtine siropul crud. Resturile care raman in tifon se pun la fiert cu putina apa (cat sa le acopere). Dupa fierbere, se strecoara prin presare, se lasa sa se raceasca, apoi se amesteca impreuna cu siropul crud. Se iau trei linguri pe zi. Recomandari: astm, bronsita cronica, afectiuni ale cailor respiratorii medii si inferioare in general.

Energizant cu hrean

Se spala foarte bine 12 oua, apoi se pun intr-un vas, cu coaja cu tot, si se tin timp de 12 ore in suc natural de lamaie (trebuie sa le acopere). Se scot ouale din sucul de lamaie, se sparg si se bat bine, dupa care se pun din nou in vasul cu suc de lamaie, in care se mai adauga 1 kg de hrean curatat de coaja si dat pe razatoare, 1 litru de tuica naturala tare (palinca de prune), 1 kg de miere. Amestecul se tine la macerat intr-un borcan, vreme de noua zile, dupa care se iau zilnic, dupa mesele principale, 1-3 linguri.

Vin tonic cu hrean

Intr-un litru de vin rosu, natural, se pun 15 linguri de hrean dat prin razatoarea fina. Se astupa sticla si se lasa sa se macereze continutul vreme de 8-9 zile, dupa care se filtreaza. Se administreaza 3-4 linguri din acest vin tonic pentru imbunatatirea digestiei, pentru stimularea si reglarea activitatii cardiace, contra anemiei si pentru prevenirea litiazei renale. Pe termen lung, acest vin cu hrean este si un tonic sexual si un afrodiziac foarte bun.

Faina de hrean

Radacinile de hrean se taie cubulete si se pun pe calorifer sau in apropierea unei surse de caldura ca sa se usuce. Atunci cand se elimina complet apa si devin uscate ca iasca, aceste cubulete se macina cu rasnita electrica de cafea, obtinandu-se un praf alb, cu efecte puternic iritative: faina de hrean, care se foloseste in obtinerea decocturilor, pentru cataplasme sau administrata ca atare. De regula, macinarea radacinilor uscate pentru obtinerea fainii de hrean se face chiar inainte de folosirea acesteia. Altfel, daca este depozitata, pe masura ce trece timpul ea isi pierde proprietatile terapeutice.

Cataplasma cu hrean

Varianta 1: Se da hreanul prin razatoarea mica, dupa care se inveleste in tifon si se pune pe locul afectat. Se tine pana cand apare senzatia de arsura, dupa care se indeparteaza. Este aplicatia externa cu efectul cel mai puternic, dar este destul de dura, asa incat adesea este preferata o varianta mai blanda.

 

Varianta 2: Se pun intr-un vas 2 linguri de faina de hrean si 2 linguri de faina de seminte de in, se adauga apa si se amesteca foarte bine, pana cand se formeaza o pasta. Aceasta pasta se inveleste in tifon si se aplica pe locul afectat vreme de 1 ora.

Otetul de hrean

Se rade o radacina de hrean si se introduce intr-o sticla. Se toarna deasupra otet de mere cu miere (se gaseste la Apicola), pana ce lichidul acopera hreanul. Se lasa sa se macereze intr-un loc cald, timp de zece zile, dupa care se scoate din sticla cate putin lichid, care se utilizeaza pentru aplicatii externe. Este folosit cu succes contra parezelor faciale, contra descuamarii pielii si a seboreei.

Indicatii terapeutice ale hreanului

 

• Guturaiul, tusea de diverse etiologii – se iau 5-6 lingurite pe zi de sirop de hrean, care se inghite incet, lasandu-l sa actioneze la nivelul gatului. Suplimentar se face gargara cu tinctura de hrean: trei lingurite de tinctura la un sfert de pahar de apa.

 

• Bronsita cronica si acuta, astmul – se consuma zilnic 3-4 lingurite de hrean ras, simplu sau in combinatie cu morcov dat prin razatoare. Hreanul are efecte antibiotice puternice, expectorante si bronhodilatatoare.
• Adjuvant in tuberculoza pulmonara – se administreaza zilnic, dupa mesele principale, cate 3-4 lingurite din tonicul pe baza de hrean descris mai sus.

 

• Polipii uretrali – se iau zilnic cate 4 lingurite de tinctura de hrean, dizolvate in putina apa.

 

• Digestia lenta, gastrita hipoacida – se consuma 2-3 linguri de hrean ras fin, in timpul meselor principale. Suplimentar, se pot lua inainte de masa 1-2 linguri de vin tonic cu hrean

 

• Anemia la adulti – se iau cu cateva minute inainte de masa 3-4 linguri de vin tonic cu hrean.

 

• Inapetenta, anemia la copii – se consuma cel putin o data pe zi o salata din hrean ras fin (1-2 lingurite) si sfecla rosie (1-2 linguri). Aceasta minicura se tine minimum o luna, fiind recomandata cu precadere pe perioada iernii si la trecerea de la sezonul rece la cel cald.

 

• Reumatismul, guta – intr-o cana de lapte cald se pun 1-2 lingurite de hrean. Acest preparat se bea pe stomacul gol, de 1-2 ori pe zi. Un tratament dureaza minimum 3 saptamani.

 

• Nasul infundat (rinita cronica) – se consuma hrean ras: 2-4 lingurite pe zi. Suplimentar se face tratamentul extern recomandat pentru sinuzita.

 

 

Aplicatii externe cu hrean

Sinuzita, rinita – intr-o basma de culoare rosie (asa cere traditia…) se pun 2 lingurite de hrean ras. Se aplica aceasta cataplasma pe zona fruntii atat timp cat este suportata, avand grija sa nu apara arsura pe piele. Nasul se desfunda aproape instantaneu si incep sa fie eliminate secretii din abundenta, curatindu-se astfel caile respiratorii superioare. Se recomanda sa se faca acest tratament, cu efecte extrem de rapide, cate patru-cinci zile la rand.

Bronsita, gripa, congestiile pulmonare – se aplica pe torace cataplasme cu faina de in si hrean (preparate dupa metoda de mai sus), care se tin vreme de 30-60 de minute. Aplicatia se repeta o data la 2-3 zile.

Durerile reumatice – pe zona afectata se aplica o cataplasma cu hrean crud atat timp cat nu apare senzatia de arsura. Suplimentar, dupa indepartarea cataplasmei se poate aplica un unguent camforat.

Paradontoza – se mesteca indelung hrean crud dat prin razatoare (eventual amestecat cu morcov ras pentru atenuarea iutelii). La nivelul gingiilor, hreanul are efecte de stimulare puternica a circulatiei si a proceselor trofice.

Stomatita – 3-4 lingurite de tinctura de hrean se dizolva in jumatate de pahar de apa. Se fac clatiri indelungate ale gurii cu aceasta solutie.

Paralizia faciala – se aplica pe obraz, de doua ori pe zi, o compresa cu otet de hrean, obtinut dupa reteta de mai sus. Peste compresa se pune un nailon si se tine o sticla cu apa calda, asa incat sa se obtina o usoara hipertermie locala. Fiecare aplicatie dureaza 10-15 minute.

Retete de frumusete

 

Ten palid, ofilit – se aplica cu un tampon de vata otet de hrean, care are efecte de activare a circulatiei sanguine si efecte tonice asupra pielii.

Mentinerea tineretii pielii – se aplica pe obraz seara, inainte de culcare, sirop de hrean, care se tine vreme de 10-15 minute, dupa care se indeparteaza cu un tampon de vata inmuiat in lapte.
Descuamarea tenului – se sterge zona afectata cu tinctura de hrean (eventual diluata in putina apa), dupa care se aplica un unguent de galbenele.

Precautii si contraindicatii la tratamentul cu hrean

 

Intern, hreanul se administreaza cu prudenta persoanelor cu colon iritabil sau care sufera de gastrita hiperacida. Abuzul de hrean in alimentatie duce la deranjamente digestive si tulburari nervoase.

Extern, hreanul, mai ales sub forma de cataplasma, va fi folosit cu prudenta la persoanele care au pielea sensibila, alergica.

Truc eficient si de folos! Cum păstrați roșiile proaspete până la Revelion

 

Conserve cu gust de toamna

Prof. ION BRAD – Alimentele – medicamente sau otrava?