Şi noi l-am îngropat pe “Evreul” Iisus, dar Glasul Sângelui Dumnezeiesc izvorăşte continuu din Fântâna Golgotei şi strigă: Mântuirea vine de la Evrei… Pentru că nu ne-am pocăit, vom răstigni  oameni, noroade, popoare! El s-a făcut Una cu fiecare păcătos, pentru ca prin credinţa în moartea, îngroparea şi inviierea Lui, să ne golească de sine şi să ne umple cu Plinătatea blandetiii, iertării, dragostei, iubirii şi cu alte bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeieşti, din care e plămădita Pâinea Cristică, dăruită pentru hrana cea de toate zilele. Nu ne costă nimic transfuzia cu Sange-Gandire, Învăţătură Dumnezeiască! Dimpotrivă, Noi l-am răstignit pe cruce, dar El ne-a absorbit în sine pe toţi, ne-a încărcat şi purtat pe culmile Suferinţei toate păcătuirile, durerile şi pedepsele noastre; A pironit zapisul, adică dosarul lui satan,în care scrie toate păcătuirile fiecărui “infractor”; A ridicat păcatul lumii; Ne-a scos de sub blestem şi de sub neputinţele Legii; A spintecat Cortina, a surpat zidul despărţitor dintre noi şi Dumnezeu, înlăturând vrăjmăşia; Ne-a scos din cazemata nimicitorului, ne-a strămutat, înviat, înfiat, înălţat… Să credem,acum, că viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu, că Iisus este în noi -nadejdea slavei şi să ne comportăm ca El, căci omul vechi a fost îngropat pentru totdeauna, dimpreună cu toate urâţeniile, mizeriile şi răutăţile dezavuate în Rom. cap.1/30, ca să nu mai dezgropăm cadavrul vreunui păcat; Să ne facem (şi noi) una cu El, nu cu amanta lume, pentru a întâmpina Noul Ierusalim cu mireasma Roadei Duhovniceşti (Gal.5/22)

Esența comunismului(fesenismului globalizant)- ”progresist”aduce satanismul,canibalismul social și falimentul moral…HARTA ATEISMULUI la nivel mondial. Ţara din Europa în care sunt cei mai mulţi oameni care nu cred în Dumnezeu…Pregătire pentru revenirea lui Isus. Trăieşte Nădejdea Binecuvantată în fiecare zi…Ce înseamnă practicarea prezenței lui Dumnezeu?Preotii si toti cei morti dupa bani rastignesc Sfanta Scriptura  prin… Sfanta”” Traditie; “Mantuirea vine de la iudei” Ce spune Biblia despre…tatuaje Lumea a facut o mie si una de bisericute, dar este O singura Biserica a lui Christos…Iisus revine in curand , dar ne gaseste mai rai decat la prima Sa venire? Ce spune Biblia despre…tatuajeControversa trinitariana de-a lungul secolelor…Poporul Israel, Biserica lui Christos si Planul lui Dumnezeu

Şi noi l-am îngropat pe “Evreul” Iisus, dar Glasul Sângelui Dumnezeiesc izvorăşte continuu din Fântâna Golgotei şi strigă: Mântuirea vine de la Evrei… Pentru că nu ne-am pocăit, vom răstigni (in continuare) oameni, noroade, popoare! El s-a făcut Una cu fiecare păcătos, pentru ca prin credinţa în moartea, îngroparea şi inviierea Lui, să ne golească de sine şi să ne umple cu Plinătatea blandetiii, iertării, dragostei, iubirii şi cu alte bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeieşti, din care e plămădita Pâinea Cristică, dăruită pentru hrana cea de toate zilele. Nu ne costă nimic transfuzia cu Sange-Gandire, Învăţătură Dumnezeiască! Dimpotrivă, Noi l-am răstignit pe cruce, dar El ne-a absorbit în sine pe toţi, ne-a încărcat şi purtat pe culmile Suferinţei toate păcătuirile, durerile şi pedepsele noastre; A pironit zapisul, adică dosarul în care satan scria toate păcătuirile fiecărui “infractor”; A ridicat păcatul lumii; Ne-a scos de sub blestem şi de sub neputinţele Legii; A spintecat Cortina, a surpat zidul despărţitor dintre noi şi Dumnezeu, înlăturând vrăjmăşia; Ne-a scos din cazemata nimicitorului, ne-a strămutat, înviat, înfiat, înălţat…

Să credem,acum, că viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu, că Iisus este în noi -nadejdea slavei şi să ne comportăm ca El, căci omul vechi a fost îngropat pentru totdeauna, dimpreună cu toate urâţeniile, mizeriile şi răutăţile dezavuate în Rom. cap.1/30, gunoaie din care suntem zămisliţi, ca să nu mai dezgropăm cadavrul vreunui păcat; Să ne facem (şi noi) una cu El, nu cu amanta lume, pentru a întâmpina Noul Ierusalim cu mireasma Roadei Duhovniceşti (Gal.5/22)

 

 

Aşa cum Dumnezeu s-a odihnit ziua a şaptea, s-a uitat şi iată că tot ce a făcut era foarte bine şi pentru veşnicie, ne-a dăruit şi nouă Odihna Lui -Sabatul, ca să-i înălţăm pe Scara Cerului cereri, mulţumiri, binecuvântări, aprecieri, laude, rugăciuni! El le coboară încărcate cu Dumnezeiasca vindecare, slujire, pricepere, cunoaştere, înţelepciune, împăcare, golire, spălare şi umplere cu Plinătatea Sa –ca să ne cântărim, precum în Daniel, cap.5, să ne analizăm bilanţul muncii privind în Oglindirea Slavei sale (Evrei, cap.1), până ne apuca plânsul amar al lui Petru (Luca, cap.22) El ne-a dăruit “Cheia” MANTUIRII-NEPRIHANIRII, adică pe Duhul Sfânt, ca să deschidem Uşa Împărăţiei Dumnezeieşti, căci Isus este Uşa:

 

Ioan 16…

 

  1. Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.

 

  1. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.

 

  1. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;

 

  1. în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea;

 

  1. în ce priveşte judecată: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

 

  1. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.

 

  1. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.

 

  1. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.

 

  1. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.

 

  1. Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl.”

 

  1. La auzul acestor vorbe, unii din ucenicii Lui au zis între ei: „Ce înseamnă cuvintele acestea: „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea” şi: „Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea” şi: „Pentru că Mă duc la Tatăl”?”

 

  1. Ei ziceau deci: „Ce înseamnă aceasta: „Peste puţină vreme”? Nu ştim ce vrea să spună.”

 

  1. Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: „Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: „Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea” şi: „Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea”?

 

  1. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

 

  1. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume.

 

  1. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.

 

  1. În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.

 

  1. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.

 

  1. V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl.

 

  1. În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi.

 

  1. Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.

 

  1. Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.”

 

  1. Ucenicii Săi I-au zis: „Iată că acum vorbeşti desluşit şi nu spui nicio pildă.

 

  1. Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva; de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.”

 

  1. „Acum credeţi?”, le-a răspuns Isus.

 

  1. „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.

 

  1. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

    “Mantuirea vine de la iudei”

    “Voi va inchinati la ce nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci mantuirea vine de la iudei” ( Ioan 4,22 )

    Poporul Israel este unic intre popoarele lumii. Desi nasterea sa ca popor a avut loc in conditii vitrege si cu dureri mari ( crunta robie egipteana, urmata de scoala dura a pustiei ), “nasterea” totusi s-a produs, “copilul” a crescut si a prosperat.

    Desi s-a nascut in mijlocul unor popoare politeiste, inchinatoare la idoli, poporul Israel a fost inca de la nasterea lui un popor monoteist. In ciuda unei istorii milenare zbuciumate, in care s-a incercat in repetate randuri anihilarea lor ca popor, evreii au supravietuit, fiind un model de tenacitate. Desi multe alte popoare, mult mai mari si mai puternice decat el, au disparut definitiv de pe scena lumii, poporul evreu exista si astazi, chiar daca secole de-a randul a fost un popor fara patrie.

    Desi initial evreii au fost un popor de sclavi, fara educatia , privilegiile si cultura altor popoare, astazi cel mai mare numar de premii Nobel le apartin. Si, desi s-a nascut in saracia lucie a robiei faraonilor egipteni, astazi acest popor conduce finantele lumii.

    Este foarte adevarat ca aceasta unicitate i-a facut pe unii dintre ei aroganti, privindu-i de sus pe cei ce nu apartin poporului lor. Este la fel de adevarat ca unii evrei au devenit atei, neputandu-si explica de ce Dumnezeu a ingaduit sa li se intample atatea atrocitati, ca in cazul holocaustului din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, in care se apreciaza ca au murit circa sase milioane de evrei.

    Daca unii dintre ei ( putini sau multi ) au devenit aroganti si sceptici, aceasta este problema lor personala. In ciuda acestei stari de lucruri, poporul Israel ramane un popor unic din perspectiva mantuirii. Si acest lucru este adevarat nu pentru ca il afirma unii admiratori sau il contesta unii dusmani ai acestui popor, ci pentru ca Insusi Iisus Christos, Mantuitorul lumii, a afirmat: “Mantuirea vine de la iudei” ( Ioan 4, 22 ).

    Nu gasim scris nicaieri in Evanghelii ca Mantuitorul ar fi facut o astfel de declaratie in fatza unui iudeu. Poate si pentru a nu le hrani aroganta, oricum destul de pronuntata. Iisus a facut insa o astfel de afirmatie in fatza unei samaritence, a unui reprezentant al neamurilor pamantului, pentru a ne invata pe toti, fie iudei, fie neamuri, ca mantuirea nu este o “tocana ecumenica de invataturi omenesti”, asa cum afirma intr-un comentariu evanghelistul Dwight K. Nelson, ci un set de adevaruri revelate de Dumnezeu.

    Iisus a vrut sa ne invete ca nu “toate drumurile duc la Roma” si ca, intr-adevar, conteaza ce crezi si din ce biserica si religie faci parte. In aceste putine cuvinte, Iisus a vrut sa ne invete odata pentru totdeauna sa nu ne bazam nici pe religia stramoseasca, nici pe traditiile locale sau nationale, nici pe vechimea sau notorietatea unei biserici sau alteia.

    Ceea ce a vrut sa spuna Iisus este atat de bine sintetizat de apostolul Pavel in Epistola lui catre efeseni: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti” ( Efeseni 4, 4-6 ).

    Cu alte cuvinte: Exista o singura cale a mantuirii, iar aceasta cale trebuie cautata la iudei, nu in alta parte. Dar in ce sens trebuie sa intelegem ca mantuirea vine de la iudei ? Inseamna aceasta ca neamurile trebuie sa accepte orice traditie iudaica si orice invatatura rabinica ? Nicidecum !

    Mantuitorul Insusi, care a dus un adevarat razboi impotriva a tot ce insemna pe vremea aceea traditie si invatatura omeneasca, adaugate nelegitim Scripturii, nu putea sa Se contrazica pe Sine indemnandu-ne sa le acceptam ca si criterii de mantuire. Evangheliile ne prezinta pozitia clara pe care a avut-o Iisus in fatza a tot ce era de origine omeneasca in religia evreilor:

    “Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti”, spune Iisus.  Si tot El adauga: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina” ( Matei 15, 9.13 ). Asadar, cand Iisus a afirmat ca mantuirea vine de la iudei, era exclus ca El sa se refere la traditia iudaica. Atunci care este sensul afirmatiei Sale ?

    Facand aceasta afirmatie, Domnul Iisus nu a fost nicidecum arogant, ci onest. El era iudeu din punct de vedere al naturii Sale umane. Insa El nu era doar Fiul omului, ci si Fiul lui Dumnezeu. Cand ingerul lui Dumnezeu i s-a descoperit in vis lui Iosif, incurajandu-l sa ia la sine pe Maria, desi aceasta era insarcinata, i-a spus acesteia:

    “Ea va naste un fiu si-i vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale” ( Matei 1,21 ).

    Asadar Iisus, Fiul Mariei si, in acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut pe pamant pentru a deveni Mantuitorul lumii. Acesta este primul si cel mai direct sens al afirmatiei: “mantuirea vine de la iudei”. Iisus, care era iudeu dupa trup, dar Fiu al lui Dumnezeu dupa spirit, a devenit Mantuitorul lumii. Cu adevarat, in Iisus si prin El, mantuirea vine doar de la iudei.

    Cel de-al doilea sens al afirmatiei lui Iisus are in vedere planul lui Dumnezeu de a incredinta poporului Sau din vechime intregul tezaur al adevarului mantuitor. Cand Domnul Iisus S-a adresat samaritencei, El ar fi putut vorbi pe ocolite, spunandu-i acesteia ca oamenii nu trebuie sa se ingrijoreze de diferentele de doctrina care exista in religiile lor, ca nu conteaza din ce religie sau biserica faci parte si ca singurul lucru important de stiut este acela ca Dumnezeu ne iubeste. Insa Iisus nu a vorbit in felul acesta. Dimpotriva, a privit-o pe femeia samariteanca drept in ochi, spunandu-i cat se poate de clar: Iudeii detin tezaurul adevarului mantuitor.

    Dar care era acel tezaur ? Pe vremea Mantuitorului, desigur, nu exista Noul Testament, ci doar scrierile Vechiului Testament, fatza de care El a dovedit un atasament deosebit. O scurta privire statistica asupra celor patru Evanghelii ne va intari convingerea ca Iisus a crezut in autoritatea Scripturilor Vechiului Testament, le-a confirmat autenticitatea si le-a recunoscut originea divina:

    – In Evanghelii intalnim de zece ori intrebarea pe care Iisus o adresa adesea ascultatorilor Sai: “N-ati auzit ?” Cand punea o astfel de intrebare, este evident ca El se referea la Scripturile Vechiului Testament, nu la alte lucrari.

    – De douazeci de ori intalnim in Evanghelii expresia: “Sta scris”, rostita de Mantuitorul.

    – O zecime din cuvintele Sale au fost luate din Scripturile Vechiului Testament, iar 180 de versete din cele 1800, care redau cuvantarile Sale, sunt fie citate din Vechiul Testament, fie aluzii directe la acestea.

    – In Evanghelii, intalnim 23 de evenimente din Vechiul Testament a caror autoritate a fost confirmata de Iisus ( Creatiunea, potopul, uciderea lui Abel, distrugerea Sodomei, lucrarea lui Iona, profetiile lui Daniel, etc. ).

    Afirmatia lui Iisus ca “mantuirea vine de la iudei”, referindu-se la faptul ca in Scripturile Vechiului Testament iudeii detineau intregul tezaur al adevarului, ar trebui sa le dea de gandit crestinilor din zilele noastre, care minimalizeaza importanta Vechiului Testament, dand atentie doar Noului Testament.

    Daca Iisus a avut dreptate spunand ca mantuirea vine de la iudei, atunci logica ne indeamna sa ajungem la urmatoarea concluzie: Oricare ar fi adevarurile pe care Dumnezeu le-a incredintat poporului evreu prin intermediul Scripturilor Vechiului Testament, acestea ar trebui sa fie imbratisate si de crestinii Noului Testament care cauta mantuirea. Respingand sau neglijand Vechiul Testament, crestinii de azi resping sau neglijeaza de fapt acele adevaruri care ii pot conduce la mantuire.

    Care sunt adevarurile vechi-testamentale care stau la baza adevaratei credinte in singurul si adevaratului Dumnezeu ?

    1) Monoteismul

    Intr-o lume eminamente politeista, poporului evreu i s-a incredintat marele adevar al existentei unui singur Dumnezeu adevarat: “Asculta, Israele ! Domnul Dumnezeul tau este singurul Domn” ( Deuteronomul 6,4 ). Fara acest adevar, crestinismul nu ar mai fi ceea ce este astazi.

    2) Adevarul despre Creatie

    In timp ce popoarele din acea vreme aveau tot felul de mituri si legende prostesti cu privire la originea vietii si Universului, poporului evreu i s-a incredintat revelatia despre crearea lumii prin cuvantul unui Creator iubitor, atotputernic, sfant si drept.

         3) Adevarul despre moarte

    Intr-o lume intoxicata de minciuna sarpelui din Eden, care ii asigura pe primii nostri parinti: “Hotarat ca nu veti muri !” ( Geneza 3,4 ), poporului evreu i s-a incredintat adevarul despre starea omului in moarte: o stare de inconstienta, un “somn” din care omul va fi trezit la inviere.

         4) Decalogul

    Intr-o lume in care fiecare popor isi hotara propriile standarde morale, unele mai aspre, iar altele mai lejere, poporului evreu i s-a incredintat Decalogul – marea Constitutie a cerului. Cele zece precepte simple, cunoscute si sub numele de Cele Zece Porunci, cuprind intregul domeniu moral, ridicand standardele la nivelul cerut de sfintenia lui Dumnezeu.

    5) Adevarul despre sanctuar

    Intr-o lume pagana in care fiecare zeitate isi avea propriul sau sanctuar, in care foarte adesea se aduceau sacrificii umane si se practica prostitutia sacra, poporului evreu i s-a descoperit rolul si functia sanctuarului pamantesc. Acesta era oglindirea sanctuarului ceresc, avand rolul de a-i educa pe oameni cu privire la Planul de Mantuire. Sanctuarul era o revelatie a sacrificiului divin in Persoana Fiului lui Dumnezeu – Mielul lui Dumnezeu venit ca sa ridice pacatul lumii ( Ioan 1,29 ).

         6) Adevarul despre un stil de viata sanatos

    Intr-o lume total ignoranta cu privire la ce este sanatos si nesanatos in alimentatie si stil de viata, poporului evreu i s-au descoperit principiile unei alimentatii sanatoase si ale unei vieti traite spre slava lui Dumnezeu.

    7) Adevarul despre marea lupta dintre Dumnezeu si Satana

    In timp ce popoarele pagane din jur credeau in zei care se luptau si se ucideau intre ei, fiind plini de aceleasi vicii ca si pamantenii, poporului evreu i s-a descoperit adevarul despre un Dumnezeu sfant, drept si neprihanit, a carui autoritate a fost contestata de Lucifer, una din creaturile Sale. Cartea lui Iov ne introduce in atmosfera acestei lupte milenare dintre Dumnezeu si Satana, dintre bine si rau, iar profetii Vechiului Testament ne vorbesc despre biruinta finala si deplina a binelui asupra raului.

    8) Spiritul Profetiei

    In lumea pagana din jur misunau tot felul de profeti falsi. In timpul acesta, poporului evreu i s-a dat adevaratul dar al profetiei, prin care poporul a fost mereu mustrat si calauzit pe calea cea buna de Insusi Dumnezeu. Chiar existenta Scripturilor este rezultatul Spiritului Profetiei manifestat in oameni. Daca am elimina din Vechiul Testament toate cartile scrise de profeti, nu ar mai ramane nimic.

         9) Adevarul despre Sabat

    Intr-o lume care uitase adevarul despre Creatie si originea vietii pe pamant, poporului evreu i s-a incredintat Sabatul zilei a saptea, ca memorial al Creatiei. Aceasta zi de odihna si inchinare avea menirea sa pastreze permanent in mintea oamenilor adevarul despre Creatie si Creator.

         10) Adevarul despre venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii

    Poporului evreu i s-a incredintat adevarul despre cele doua veniri ale lui Mesia: prima, pentru a Se aduce ca jertfa pentru pacat, si a doua, pentru a aduce rasplatirea celor ce L-au primit ca Domn si Mantuitor in viata lor.

    Acestea si inca multe alte adevaruri au constituit marele tezaur pe care Dumnezeu l-a incredintat poporului Sau din vechime cu scopul de a fi o mare binecuvantare pentru toate popoarele. Iata motivul pentru care Mantuitorul spunea cu atata onestitate: “Mantuirea vine de la iudei”.

    Nu pentru ca iudeii ar fi mantuitorii lumii, ci pentru ca lor li s-au incredintat adevarurile mantuirii. Si, mai ales, pentru ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu, in calitate de Fiu al omului, S-a nascut iudeu.

    Daca toate aceste adevaruri i-au putut conduce pe oameni la mantuire, de ce nu ar fi ele la fel de eficiente si astazi ? De ce sa cautam mantuirea in alta parte ? Caci este scris: “In nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti” ( Fapte 4,12 ).

Preotii si toti cei morti dupa bani rastignesc Sfanta Scriptura  prin… Sfanta”” Traditie; 

 

Fiecare biserica crestina isi are propriile traditii. In lipsa lor, toate serviciile de cult si toate practicile acelei biserici ar fi o continua improvizatie bazata pe actiuni spontane, fara nicio regula si fara nicio ordine. Iar atunci cand ordinea lipseste, Dumnezeu nu poate fi onorat.

Sunt bune sau rele aceste traditii bisericesti ? Depinde de criteriile dupa care le apreciem. Iata trei criterii pe care le consider de bun-simt in aprecierea traditiilor bisericesti:

1) Din care izvoare isi trag apele aceste traditii ? S-au nascut ele din principiile biblice sau sunt doar niste produse omenesti ?

Despre astfel de traditii izvorate din intelepciunea omeneasca Domnul Christos afirma: „Degeaba Ma cinstesc ei invatand ca invataturi niste porunci omenesti” ( Matei 15,9 ).

     2) Ce urmaresc aceste traditii: slava lui Dumnezeu sau interesele meschine ale unor oameni ?

     Acest criteriu este bine subliniat de apostolul Pavel cand ii indeamna pe credinciosii din Corint: „Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva, sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 10, 31 ).

     3) Cum se raporteaza aceste traditii la Cuvantul lui Dumnezeu ? Sunt ele in armonie cu Sfintele Scripturi sau, dimpotriva, ele submineaza autoritatea Cuvantului lui Dumnezeu ?

Despre acele practici ale bisericii care se opun adevarului revelat in Scripturi, Mantuitorul afirma: „Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina” ( Matei 15,13 ).

     Daca traditiile diferitelor biserici sunt mai bune sau mai putin bune, in functie de criteriile amintite, totusi ele nu sunt dogme si nu afecteaza crezul marturisit al bisericilor. Cu totul altfel se pune insa problema in cazul Sfintei Traditii ( Sfanta Predanie ).

Conform definitiei oficiale, Sfanta Traditie sau Sfanta Predanie este „invatatura data ( lasata si transmisa ) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat in scris, mai tarziu. Ca si Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie cuprinde descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre” ( 1 )

In cazul Sfintei Traditii nu mai vorbim doar de niste practici prezente in viata unei biserici  ( ele putand fi mai bune sau mai putin bune ), ci aici avem de-a face cu invataturi care vizeaza dogmele bisericii, fiind puse pe aceeasi treapta cu Sfanta Scriptura. Sfanta Traditie leaga mantuirea omului de implinirea sau neimplinirea acestor invataturi, ceea ce ii confera o autoritate cel putin egala cu aceea a Scripturilor.

Aceasta pozitie de egalitate a Sfintei Traditii cu Sfanta Scriptura a fost sustinuta la Conciliul de la Trident, in 1563, si a venit ca raspuns la pozitia protestanta care sustinea principiul „Sola Scriptura”, enuntat de reformatorul elvetian Ulrich Zwingli ( 1484 – 1531 ).

Sfanta Traditie cuprinde: formulari de credinta, invatatura despre cele sapte taine, canoanele apostolilor, canoanele celor sapte sinoade ecumenice ( Nicea – 325, Constantinopol – 381, Efes – 431, Calcedon – 451, Constantinopol – 553, Constantinopol – 680 si Nicea – 787 ), canoanele unor sinoade locale, scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii, liturghiile si alte slujbe bisericesti, vietile sfintilor si mucenicilor, obiceiuri religioase si semne si simboluri ale credintei.

Iata, pe scurt, cateva afirmatii care sunt facute in legatura cu autoritatea Sfintei Traditii:

– Sfanta Traditie este al doilea izvor al Revelatiei divine, egal cu Sfanta Scriptura

– Sfanta Traditie este o aplicare si aprofundare a Sfintelor Scripturi

– Sfanta Traditie completeaza Sfanta Scriptura. Fara ea, nu se poate patrunde si trai tot continutul Sfintelor Scripturi

– Sfanta Traditie este mai veche si mai cuprinzatoare decat Sfanta Scriptura

– Sfanta Traditie si Sfanta Scriptura sunt de nedespartit, caci doar in lumina Sfintei Traditii putem intelege Sfanta Scriptura

– Sfanta Traditie contine invataturi necesare mantuirii cu nimic mai prejos decat Sfanta Scriptura

– Sfanta Traditie este izvorul si radacina ambelor testamente, caci pana la Moise oamenii s-au calauzit dupa invataturi transmise prin viu grai ( 2 )

Desi aceste afirmatii par cu greutate, totusi autenticitatea si autoritatea Sfintei Traditii este discutabila din urmatoarele motive:

1) Biblia afirma in repetate randuri ca, in cuprinsul ei, pot fi gasite toate invataturile necesare unui om ca sa-l conduca la cunoasterea lui Dumnezeu, la desavarsirea caracterului si la mantuire.Sfintele Scripturi sunt atotsuficiente in privinta caii mantuirii, fara a mai fi nevoie de alte surse colaterale.

     „Orice Cuvant al lui Dumnezeu este incercat. El este un scut pentru cei ce se incred in El. Nu adauga nimic la cuvintele Lui, ca sa nu te pedepseasca si sa fii gasit mincinos” ( Proverbele 30, 5.6; vezi si Apocalipsa 22, 18.19; Deuteronomul 4,2  )

Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea” ( Psalmul 119, 105 ).

Din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, care pot sa-ti dea intelepciunea care duce la mantuire, prin credinta in Christos Iisus. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna” ( 2 Timotei 3, 15-17 ).

Asadar, daca Biblia ne poate da „intelepciunea care duce la mantuire” ( 2 Timotei 3,15 ) si daca Dumnezeu ne avertizeaza sa nu adaugam si sa nu scadem nimic din Revelatia data de El prin Cuvantul Sau, de ce sa apelam la alte invataturi, asemenea  celor cuprinse in Sfanta Traditie ?

Daca adevarul descoperit in Sfanta Scriptura nu ar fi suficient pentru mantuire, de ce Biserica, inspirata fiind de Duhul Sfant atunci cand a alcatuit canonul Noului Testament, nu a inclus in el si acele invataturi care lipseau ? Daca invataturile Sfintei Traditii ar avea aceeasi autoritate cu cea a Sfintelor Scripturi, de ce au fost lasate in afara Scripturilor ? De ce sa existe doua surse ale adevarului, cand poate exista o singura sursa a lui ?

2) In lucrarile care trateaza subiectul Sfintei Traditii sunt precizate patru conditii pe care trebuie sa le implineasca o traditie pentru  ca ea sa fie adevarata si sfanta. „Cand o traditie nu implineste aceste conditii”, se specifica in aceste lucrari, „ea nu poate fi adevarata si sfanta, deci nu poate fi admisa sau urmata” ( 3 )

Cele patru conditii sunt:

  1. a) „Traditia sa fi fost tinuta in Bisericile apostolice, adica sa vina din timpul Sfintilor Apostoli prin succesiune ierarhica, sa aiba continuitate neintrerupta pana astazi.” ( 4 )
  2. b) Sfanta Traditie „sa fi fost recunoscuta intotdeauna de intreaga Biserica ecumenica” ( 5)
  3. c) „Sa nu cuprinda in sine invataturi care ar veni in contrazicere cu Sfanta Scriptura, cu Traditia apostolica sau cu scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii” ( 6 )
  4. d) „Adevarul de credinta trebuie sa fie cuprins in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie ( 6 )

Conditiile sunt juste, insa ele nu au fost aplicate in dreptul invataturilor care au patruns in Biserica de-a lungul timpului. Iata o lista care cuprinde cateva invataturi patrunse in doctrinele bisericilor istorice pe calea Sfintei Traditii, dar despre care Biblia nu ofera niciun indiciu ca ar fi fost prezente in Biserica apostolica:

300 d.Ch. – Rugaciuni pentru morti
300 d.Ch. – Facerea semnului crucii
375 d.Ch. – Inchinarea la sfinti si la îngeri
394 d.Ch. – Instituirea împartasaniei
431 d.Ch. – Maria este proclamata divina
500 d.Ch. – Preotii incep sa se imbrace altfel decât laicii
526 d.Ch. – Maslul
593 d.Ch. – Invatatura despre purgatoriu
600 d.Ch. – Liturghia este tinuta in limba latina
600 d.Ch. – Rugaciuni adresate Mariei
607 d.Ch. – Bonifaciu III este proclamat cel dintâi Papa
709 d.Ch. – Sarutarea papucului papal
786 d.Ch. – Inchinarea la imagini si la relicve
850 d.Ch. – Folosirea apei sfintite
995 d.Ch. – Canonizarea sfintilor morti
998 d.Ch. – Postul de vineri si din preajma sarbatorilor mari
1079 d.Ch. – Celibatul preotilor
1090 d.Ch. – Rugaciuni pe bani
1184 d.Ch. – Inchizitia
1190 d.Ch. – Vânzarea indulgentelor
1215 d.Ch. – Transubstantierea
1229 d.Ch. – Biblia este interzisa laicilor
1439 d.Ch. – Doctrina celor sapte sacramente
1508 d.Ch. – „Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
1545-1563 d.Ch. – Traditia are aceiasi autoritate ca si Biblia. Conciliul de la Trident
1546 d.Ch. – Adaugarea unor apocrife la Biblie
1854 d.Ch. – Doctrina conceptiei imaculate a Mariei
1870 d.Ch. – Infailibilitatea papala
1950 d.Ch. – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
1965 d.Ch. – Maria proclamata ca Mama a Bisericii   ( 6 )

In cuprinsul Epistolei catre galateni, apostolul Pavel ii avertizeaza pe credinciosi ca erau in pericol sa uite Evanghelia propovaduita de apostoli, primind in schimb o alta evanghelie – o falsa evanghelie: „O, galateni nechibzuiti ! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Iisus Christos ca rastignit ?” ( Galateni 3,1 ).

Avertismentul apostolului este cat se poate de solemn: „Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema „ ( Galateni 1,8 ).

Daca practicile amintite mai sus au aparut mult mai tarziu decat epoca Bisericii apostolice si daca in felul acesta este calcata prima conditie ca o traditie sa fie acceptata, de ce totusi aceste invataturi sunt privite de bisericile istorice ca fiind dogme ?

Practicile si dogmele enuntate mai sus, care nu apartin Sfintelor Scripturi, ci Sfintei Traditii, au aparut tarziu in timp fatza de perioada Bisericii apostolice. Aceasta inseamna ca ele nu erau cunoscute si practicate de Biserica crestina a primului secol, asa cum s-a nascut ea din mainile Domnului Christos si a apostolilor Sai.

Dupa Marea Schisma din 1054, problemele se complica deoarece sunt adoptate practici religioase si dogme noi de fiecare din cele doua mari ramuri ale crestinismului: Biserica Apuseana si Biserica Rasariteana. In concluzie, nici cea de-a doua conditie in legatura cu Sfanta Traditie nu este implinita.

Insa punctul cel mai vulnerabil al Sfintei Traditii consta in faptul ca cele mai multe din invataturile pe care le cuprinde ea, si care au devenit dogme ale Bisericii, sunt in contradictie cu adevarurile biblice. Iata cateva exemple:

– Inchinarea la sfinti si la ingeri este interzisa de Cuvantul lui Dumnezeu:

     „Pleaca, Satano”, i-a raspuns Iisus. „caci este scris: „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti ( Matei 4, 10 ).

„Si m-am aruncat la picioarele lui ( ingerului, n.n. ) ca sa ma inchin lui. Dar el mi-a zis: „Fereste-te sa faci una ca aceasta ! Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai care pastreaza marturia lui Iisus. Lui Dumnezeu inchina-te !” ( Apocalipsa 19,10; 22,9 ).

– Inchinarea la imagini si relicve, introdusa oficial in 786 d.Ch., este oprita de porunca a doua a Decalogului:

„Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti…”( Exodul 20, 4-6 ).

– Interzicerea citirii si posedarii Scripturilor, introdusa in 1229, contravine spiritului acestora:

Cercetati Scripturile pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Dar tocmai ele marturisesc despre Mine” ( Ioan 5,39 ).

„Iudeii acestia aveau o inima mai aleasa decat cei din Tesalonic. Au primit Cuvantul cu toata ravna si cercetau Scripturile in fiecare zi, ca sa vada daca ce li se spunea este asa” ( Fapte 17, 11 ).

Si exemplele pot continua… Multe din invataturile care apartin Sfintei Traditii sunt in totala opozitie cu invataturile Bibliei, punandu-le adesea in umbra. Daca este sau nu corect lucrul acesta, ramane ca fiecare sa traga propriile concluzii.

     3) In apararea Sfintei Traditii se aduce argumentul ca, la inceput, Evanghelia a fost transmisa prin viu grai ( pe cale orala ) si abia mai tarziu o parte din aceasta a luat forma scrisa.

Ceea ce este foarte adevarat. Prima Evanghelie ( cea a lui Matei ) a aparut in jurul anului 44 d.Ch., deci la mai mult de un deceniu de la inaltarea Domnului Christos la cer. Pana la acea data, adevarurile mantuirii au fost transmise pe cale orala, iar Biblia confirma acest lucru. Scriindu-le credinciosilor tesaloniceni, apostolul Pavel ii indeamna: „Asadar, fratilor, ramaneti tari si tineti invataturile pe care le-ati primit, fie prin viu grai, fie prin epistola noastra” ( 2 Tesaloniceni 2,15 ).

In Noul Testament exista si alte texte care confirma faptul ca Evanghelia a fost transmisa initial prin viu grai, iar mai tarziu au aparut scrierile introduse in canonul sau:

     „Am trimis dar pe Iuda si pe Sila care va vor spune prin viu grai aceleasi lucruri” ( Fapte 15,27 )

     „Ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor pe care le-ai primit prin viu grai ( Luca 1,4 ).

Apare insa o intrebare justificata: Care erau acele lucruri transmise prin “viu grai” in vremea apostolilor ? Care era continutul predicilor ( “viu grai” ) de pe vremea lui Pavel ?

Biblia ne ofera suficiente date in acest sens in cartea Faptele Apostolilor: cap. 2, 22-36 ( predica lui Petru in Ziua Cincizecimii );  cap. 3, 12-26 ( predica lui Petru dupa vindecarea ologului din nastere ); cap. 7, 2-53 ( cuvantul de aparare al lui Stefan cu ocazia martiriului sau ); cap. 10, 28-43 ( predica lui Petru in casa lui Corneliu); cap. 15, 7-21 ( cuvantarea lui Petru la adunarea Bisericii din Ierusalim ); cap. 15, 13-21 ( cuvantarea lui Iacov la adunarea Bisericii din Ierusalim ); cap. 17,22-31 ( predica lui Pavel in Atena ).

Textul – cheie care ne ajuta sa intelegem care era continutul predicilor apostolilor, a acelor invataturi transmise prin “viu grai”, este 1 Corinteni 2, 2: “N-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Iisus Christos, si pe El rastignit.

Este clar faptul ca invataturile transmise prin “viu grai” din acea vreme nu erau altceva decat Evanghelia asa cum ne-a fost transmisa si in scris. In inima predicilor apostolilor se afla Christos cel rastignit si inviat, Christos care va reveni in slava, aducand cu El rasplata credinciosilor. Multe predici aveau la baza profetiile mesianice implinite in viata si lucrarea Mantuitorului.

Tinand cont de datele pe care ni le ofera Scriptura, se ridica intrebarea: Unde gasim in aceste predici ale apostolilor invataturi precum inchinarea la icoane, cinstirea moastelor, aprinderea lumanarilor, inchinarea la sfinti, invataturile despre iad si rai, despre nemurirea sufletului, strigoi, vami, etc. ? Puteau oare apostolii sa transmita pe cale orala invataturi care sa le contazica pe cele transmise prin scris ? Invataturile transmise prin “viu grai” puteau contrazice Evanghelia scrisa ?

E greu de crezut asa ceva, tinand cont de cele scrise de Pavel galatenilor: „Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema „ ( Galateni 1,8 ).

     4) Apostolul Ioan ne indeamna sa traim asa cum a trait Iisus: „Caci cine zice ca ramane in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Iisus” ( 1 Ioan 2,6 )Dar cum S-a raportat Mantuitorul la traditiile care existau in vremea Lui ?

     Pozitia Mantuitorului fata de “datina batranilor”, la care evreii tineau atat de mult, este evidenta in dialogul purtat de El cu fariseii si carturarii din Ierusalim, dialog redat de Matei in cap. 15, 1-14.

Din acest dialog rezulta cateva adevaruri importante legate de traditie:

  1. a) Domnul Iisus ii mustra pe interlocutorii Sai pentru faptul ca ei calca porunca lui Dumnezeu in folosul traditiei: Matei 15, 3: “Dar voi de ce calcati porunca lui Dumnezeu in folosul datinei voastre ?”
  2. b) Domnul Iisus ii acuza pe farisei si carturari pentru faptul de a fi desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu in folosul aceleiasi traditii: Matei 15, 6: “Si ati desfiintat astfel Cuvantul lui Dumnezeu in folosul datinei voastre.”
  3. c) Domnul Iisus afirma clar ca pazirea traditiilor este zadarnica, fiind de origine omeneasca: Matei 15, 9: “Degeaba Ma cinstesc ei , invatand ca invataturi niste porunci omenesti.”
  4. d) Si, in final, Domnul Iisus ne asigura ca orice invatatura care nu-si are originea in Dumnezeu nu va avea viitor: Matei 15, 13: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina.

In concluzie, deoarece traditia , de regula, vine in conflict cu invataturile Bibliei, cinstirea lui Dumnezeu prin respectarea traditiei este nu doar zadarnica, ci ci primejdioasa. Invataturile traditiilor omenesti, nefiind de origine divina, nu sunt recunoscute de cer si vor fi nimicite. Principiul protestant “Sola Scriptura” ramane singura temelie suficienta pentru cunoasterea adevarului mantuitor.

     5) Un alt argument adus in favoarea Sfintei Traditii este acela ca in Scripturi se citeaza adesea din lucrari care nu se afla in canonul biblic. De exemplu, autorul Faptelor apostolilor citeaza cuvinte rostite de Mantuitorul care nu se regasesc in niciuna din Evanghelii: „Sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus care Insusi a zis: „Este mai ferice sa dai, decat sa primesti ( Fapte 20, 35 ).

Acest argument in favoarea Sfintei Traditii nu este convingator dintr-un motiv cat se poate de simplu: autorii cartilor Noului Testament puteau cita din lucrari neinspirate pentru a-si sustine invataturile, fara a ridica acele lucrari la rang de autoritate biblica. In acest sens avem exemplul apostolului Pavel care, in discutiile cu filosofii atenieni, a citat din poetii greci, fara ca prin aceasta opera acestora sa capete autoritate divina:

„Caci in El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…” ( Fapte 17, 28 ).

Asadar, citarea de catre autorii Noului Testament din lucrari necanonice nu este un argument pertinent in favoarea Sfintei Traditii.

6 ) Spre finalul Evangheliei sale, apostolul Ioan afirma: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezand, sa aveti viata in Numele Lui” ( Ioan 20,31 ).

Conform celor afirmate de Ioan, cele scrise in Evanghelii sunt suficiente pentru ca omul sa ajunga la mantuire si viata vesnica. Oare nu este destul ? Nu ne este suficienta viata vesnica ? Si daca ne este suficienta, de ce sa cautam alte invataturi care sa ne conduca la ea ?

Solomon ne indeamna: „Nu fii prea neprihanit si nu te arata prea intelept; pentru ce sa te pierzi singur ?” ( Eclesiastul 7, 16 ). De ce sa repetam aceeasi greseala pe care au facut-o carturarii si fariseii din vremea Mantuitorului care, din dorinta de a fi mai neprihaniti decat le cerea Dumnezeu, au adaugat la Legea divina tot felul de reguli, prescriptii si datini omenesti ? La ce fel de neprihanirea au ajuns acestia ? La o „neprihanire” care i-a dus la pierzare…

„Caci va spun”, ii avertiza Iisus pe ascultatorii Sai, „ca daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor” ( Matei 5,20 ).

     Concluzii

Desi principiul protestant „Sola Scriptura”, enuntat de reformatorul elvetian Ulrich Zwingli, este luat in deradere de sustinatorii Sfintei Traditii, el ramane in picioare. Deoarece de cele mai multe ori traditia intra in conflict cu invataturile Bibliei, cinstirea lui Dumnezeu pe aceasta cale nu este doar zadarnica, ci si primejdioasa.

Traditiile omenesti, nefiind de origine divina, nu vor fi recunoscute de cer si vor fi, in cele din urma, nimicite, conform celor spuse de Domnul Christos: „Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina” ( Matei 15,13 ).

Biblia este singura autoritate in materie de doctrina si este atotsuficienta pentru omul care doreste sa afle calea spre cer. Cele trei avertismente divine prezente in Biblie cu privire la incercarea omului de a adauga sau a scoate ceva din continutul Scripturii ar trebui sa dea de gandit oricui este tentat sa modifice mesajul divin:

Deuteronom 4, 2 : “Sa nu adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu si sa nu scadeti nimic din ele, ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru asa cum vi le dau eu.”

Proverbe 30, 6 : “Orice Cuvant al lui Dumnezeu este incercat. El este un scut pentru cei ce se incred in El. Nu adauga nimic la cuvintele Lui ca sa nu te pedepseasca si sa fii gasit mincinos.”

Apocalipsa 22, 18-19“Marturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta ca, daca va adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu ii va adauga urgiile scrise in cartea aceasta. Si daca scoate cineva ceva din cuvintele cartii acestei proorocii, ii va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vietii si din cetatea sfanta, scrise in cartea aceasta.”

Lori Balogh

 

 

Referinte:

( 1 ) http://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Tradi%C8%9Bie

( 2 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

 

( 3 ) http://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-sfanta-traditie/

 

( 4 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

 

( 5 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

 

( 6 ) http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfanta-traditie-sfanta-predanie-68839.html

( 7 ) http://www.ducu.de/rel47.htm

 

Ce spune Biblia despre…tatuaje

     Despre tatuaje

     Practica tatuarii este prezenta in istoria umanitatii inca din antichitate, fiind la fel de veche ca Biblia. La inceput, tatuajele aveau rolul de a arata pozitia unui individ in cadrul tribului, insa pe parcurs ele au inceput sa fie privite ca o arta, astazi fiind o forma de eliberare a exprimarii personale. Astfel, impodobirea trupului cu desene, simboluri sau mesaje scrise are valoare de declaratie.

Tatuarea consta in introducerea sub piele a tusului de diferite culori dupa un desen sau model ales in prealabil. Daca in trecut tatuarea se facea cu ajutorul unor instrumente confectionate din os, asemenea unor dalti zimtate, astazi se folosesc tehnici avansate in ateliere specializate.

Imaginile variaza de la simple initiale ale numelor unor persoane iubite sau declaratii de dragoste fatza de acestea, pana la modele florale, figuri de animale, dragoni inspaimantatori, portrete sau scene sofisticate. Tatuajele pot ocupa locuri diferite pe piele, aceasta fiind cel mai mare organ al corpului omenesc, ajungand sa fie facute chiar si in zonele intime ale acestuia.

Se estimeaza ca in SUA cel putin zece milioane de oameni au cel putin un tatuaj, iar practica este in continua extindere. Daca aplicarea unui tatuaj este o practica dureroasa si riscanta pentru cel ce il solicita, indepartarea lui este de asemenea foarte dificila, dureroasa si costisitoare. Indepartarea unui tatuaj se poate face prin diferite metode: abraziune, tratament cu acid sau laser, insa de cele mai multe ori raman efecte secundare pentru toata viata. Statisticile arata ca 50% din cei care si-au facut tatuaje au regretat alegerea facuta.

 

     Pozitia Bibliei fatza de tatuaje

Biblia contine o singura referinta clara cu privire la practica tatuarii, interzicand aceasta practica in mijlocul poporului lui Dumnezeu: “Sa nu va faceti taieturi pentru un mort, si sa nu va faceti slove sapate pe voi. Eu sunt Domnul” ( Leviticul 19,28 ).

Textul face referire la unele obiceiuri pagane de a face taieturi sau crestaturi pe piele cu ocazia decesului unei persoane apropiate sau de a insemna numele unor zei sau simboluri ale acestora. Interdictia este motivata de faptul ca poporul Israel trebuia sa fie un popor sfant, cu totul deosebit intre popoare, ca sa poata oglindi caracterul lui Dumnezeu intr-o lume care nu-L cunoastea: “Voi sunteti copiii Domnului, Dumnezeului vostru. Sa nu va faceti crestaturi si sa nu va radeti intre ochi pentru un mort” ( Deuteronomul 14,1 ).

Desi este adevarat ca unele legi date poporului Israel nu mai sunt valabile pentru crestini ( in mod deosebit legile ceremoniale legate de preotia levitica si jertfele de la templu, acestea gasindu-si implinirea in Christos ), exista si legi ale caror principii nu si-au pierdut niciodata valabilitatea.

Chiar daca Noul Testament nu spune nimic pe aceasta tema, nici nu gasim pe paginile sale vreo incurajare sa apelam la aceasta practica. Dimpotriva, scrierile Noului Testament ne prezinta cateva principii generale, dupa care un crestin devotat trebuie sa se calauzeasca in toate domeniile vietii, ajutandu-ne sa ne raportam corect fatza de orice provocare.

     1) Principiul modestiei

Unul din aceste principii este cel al modestiei. Aplicat la imbracaminte, acest principiu ne invata sa ne acoperim trupurile in mod adecvat, pentru a nu atrage privirile celor din jur. Scriindu-i mai tanarului sau colaborator Timotei, apostolul Pavel afirma: “Vreau, de asemenea,  ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala; nu cu impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun ca sunt evlavioase” ( 1 Timotei 2,9.10 ).

Or, tatuajul este menit tocmai sa atraga atentia celor din jur. De aceea, sa ne punem intrebarea: Poate un tatuaj sa mearga mana in mana cu modestia care trebuie sa-l caracterizeze pe un adevarat crestin ?

2) Spre slava lui Dumnezeu

Un alt principiu de care trebuie sa tinem seama inainte de a lua o hotarare in privinta practicii tatuarii este cel expus de apostolul Pavel in 1 Corinteni 10,31: “Deci fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva, sa faceti totul spre slava lui Dumnezeu.

In legatura cu acest principiu general valabil, se ridica intrebarea: Aplicarea unui tatuaj, in oricare parte a trupului si indiferent de mesajul pe care-l contine, este spre slava lui Dumnezeu ? Il onoreaza pe El, sau satisface doar o ambitie omeneasca ?

3) Trupul este Templul Duhului Sfant

In viziunea Noului Testament, trupul omului este un templu al Duhului Sfant, fatza de care fiecare om este responsabil inaintea Creatorului sau. Apostolul Pavel repeta aceasta idee in prima sa Epistola catre corinteni:

“Nu stiti ca voi sunteti Templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ? Daca nimiceste cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela il va nimici Dumnezeu; caci Templul lui Dumnezeu este sfant, si asa sunteti voi” ( 1 Corinteni 3, 16.17 ).

“Nu stiti ca trupul vostru este Templul Duhului Sfant, care locuieste in voi si pe care l-ati primit de la Dumnezeu ? Si ca voi nu sunteti ai vostri ? Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti dar pe Dumnezeu in trupul si duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 6, 19.20 ).

Daca trupurile noastre Ii apartin lui Dumnezeu in calitate de Creator al lor, iar noi suntem doar niste administratori ai trupurilor noastre, trebuie sa ne asiguram ca avem permisiunea din partea Lui de a ne transforma si impodobi trupurile dupa bunul plac.

Intr-un Templu al Duhului Sfant nu pot fi aduse imagini care sa atenteze la sacralitatea acestui Templu si care sa schimbe idealul Creatorului fatza de fiinta umana. Avertismentul apostolului Pavel in aceasta privinta este fara echivoc: “Daca nimiceste cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela il va nimici Dumnezeu; caci Templul lui Dumnezeu este sfant, si asa sunteti voi.”

Daca astfel stau lucrurile in privinta trupurilor noastre, Ii putem oare cere lui Dumnezeu sa binecuvanteze aceasta practica a tatuarii ?

     4) Criteriul constiintei

In finalul capitolului 14 al Epistolei catre credinciosii din Roma, acelasi apostol Pavel enunta un criteriu dupa care putem identifica pacatul: “Tot ce nu vine din incredintare e pacat” ( cap. 14, 23 up. ).

Cu alte cuvinte, daca avem indoieli cu privire la un obicei, o practica sau o alegere pe care trebuie sa o facem in viata, daca nu suntem siguri ca acel lucru Ii face placere lui Dumnezeu, este mai bine sa-l evitam.

Iar daca vrem sa fim in pas cu moda, sa nu uitam ca aceasta este stabilita de oameni si ea se schimba odata cu trecerea timpului. Preferintele se schimba, moda trece, dar tatuajele raman. Si, odata cu ele, raman si regretele…

 

 

Iisus revine in curand , dar ne gaseste mai rai decat la prima Sa venire?

 

Revenirea in glorie a Domnului nostru Iisus Christos reprezinta punctul culminant al intregului Plan de Mantuire. Fara acest eveniment, prezis de profeti si reconfirmat de promisiunile Mantuitorului, intreaga invatatura crestina ar fi lipsita de sens si finalitate, caci, spune apostolul Pavel: „Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Christos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii” ( 1 Corinteni 15, 19 ).

Viata traita cu Christos este frumoasa oricum, chiar daca ea s-ar limita doar la cei cativa zeci de ani pe care-i traim pe pamant. Probabil ca Pavel, cand a afirmat lucrul acesta, s-a referit la faptul ca o speranta neimplinita este mai rea decat lipsa oricarei sperante. De aceea, un crestin care are in el „gandul vesniciei” ( Eclesiastul 3,11 ) si care nu ajunge sa-si implineasca aceasta nadejde, este mai nefericit decat un ateu care nici macar nu are astfel de sperante si asteptari.

Din fericire, crestinismul veritabil are un sens si o finalitate dincolo de aceasta viata trecatoare, „scurta, dar plina de necazuri” ( Iov 14,1 ). Si acest sens este dat de maretul eveniment al revenirii lui Iisus, asteptat cu dor de toti crestinii adevarati de-a lungul secolelor.

Este adevarat ca in cele doua milenii de crestinism s-a gresit mult in legatura cu acest maret eveniment. S-a gresit poate nu atat de mult in ceea ce priveste pregatirea si spiritul asteptarii revenirii Mantuitorului, cat mai ales prin ignorarea unui mare adevar pe care l-a lasat Domnul nostru:

     „Despre ziua aceea si despre ceasul acela nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal… Vegheati dar pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru” ( Matei 24, 36.42 ).

Cu putin timp inainte de inaltarea Sa la cer, ucenicii L-au intrebat pe Domnul lor: „Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel ?” El le-a raspuns: „Nu este treaba voastra sa stiti vremurile sau soroacele, pe acestea Tatal le-a pastrat sub stapanirea Sa” ( Fapte 1, 6.7 ).

In ciuda avertismentului clar lasat de Iisus cu privire la incercarea oamenilor de a fixa un timp precis al revenirii Sale, totusi crestinii au facut aceasta greseala in repetate randuri. Si inca mai gresesc si astazi…

Crestinii L-au asteptat pe Domnul Iisus sa revina in anul 1 000; mileritii L-au asteptat in toamna anului 1844; martorii lui Iehova L-au asteptat in 1874, 1914 si 1975; si chiar si astazi, in ciuda esecurilor repetate ale trecutului, exista crestini care ignora cu buna stiinta cuvintele Mantuitorului, incercand sa fixeze noi date pentru revenirea Sa.

Dezamagirea va fi insa pe masura, caci revenirea Domnului Christos va fi o surpriza – cea mai mare surpriza pentru omenire. Pentru cei care s-au pregatit si L-au iubit cu adevarat pe Dumnezeu, aceasta surpriza va fi placuta; pentru ceilalti insa, ea va fi o mare surpriza neplacuta, „o prapadenie neasteptata care va veni peste ei ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare” ( 1 Tesaloniceni 5,3 ).

Cei care fixeaza si astazi date pentru revenirea lui Christos reprezinta o extrema a ceea ce inseamna adevaratul crestinism. La cealalta extrema se afla acei crestini ( din nefericire, printre ei se afla si multe  fetze bisericesti ) care considera ca maretul eveniment va avea loc peste sute sau mii de ani.

Insa un adevarat urmas al Domnului Iisus se va feri de ambele extreme. Cum ? Citind cu atentie tot ce este scris in Scriptura in legatura cu acest eveniment, analizand semnele indicate de Domnul Iisus si scriitorii Noului Testament si tinand cont de indemnul Mantuitorului:

„De la smochin invatati pilda lui: Cand ii fragezeste si infrunzeste mladita, stiti ca vara este aproape. Tot asa si voi, cand veti vedea toate aceste lucruri, sa stiti ca Fiul omului este aproape, este chiar la usi” ( Matei 24, 32.33 ).

In ce ma priveste, cred ca revenirea Mantuitorului este foarte aproape din urmatoarele motive:

1) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece se implinesc semnele indicate de El cu privire la acest eveniment.

Candva am avut ocazia sa discut cu un preot foarte deschis la dialog despre fagaduinta revenirii Mantuitorului, legand acest eveniment de semnele prezentate in Scripturi, mai ales cele din Matei 24: razboaie si vesti de razboaie, cutremure de pamant, ciumi, profeti si Christosi mincinosi, foamete si altele.

In final, am ajuns la o concluzie comuna: astfel de semne au existat intotdeauna de-a lungul istoriei lumii. De la caderea omului, lumea nu a fost lipsita de razboaie, cutremure, epidemii si tot felul de dezastre naturale si crize sociale. Atunci in ce consta capacitatea unor astfel de evenimente de a fi semne ale revenirii Mantuitorului ?

Am apreciat mult raspunsul preotului la aceasta dilema: „Intotdeauna au fost razboaie pe pamant, dar niciodata ca astazi; intotdeauna au fost cutremure, dar niciodata ca astazi; intotdeauna au fost epidemii, foamete, Christosi si proroci mincinosi, dar niciodata ca astazi. De aceea cred”, spunea dansul, „ca revenirea Mantuitorului este foarte aproape.

Asadar, unul din motivele care ma determina sa cred ca revenirea Domnului Iisus este foarte aproape este tocmai intensificarea tuturor acestor fenomene naturale, sociale sau religioase. Ele au existat intotdeauna de cand omul a cazut in pacat, insa, pe masura ce ne apropiem de final, ele se vor intensifica atat cantitativ, cat si ca amploare.

2) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece semnele indicate de El se implinesc concomitent si au un caracter din ce in ce mai global.

Din predica Domnului Christos, relatata in Matei 24, mi-a atras atentia o expresie folosita in vers.33: „cand veti vedea toate aceste lucruri.” De-a lungul istoriei pacatului, „aceste lucruri”, adica semnele enumerate in Matei 24, s-au implinit pe rand si intermitent. In unele perioade au predominat razboaiele, in alte perioade au predominat dezastrele naturale, cutremurele, foametea, framantarile sociale, etc.

Mantuitorul ne atrage atentia ca inainte de revenirea Sa va exista un timp in care aceste semne se vor produce concomitent, lumea confruntandu-se nu doar cu unele din „aceste lucruri”, din cand in cand, ci cu „toate aceste lucruri” in acelasi timp. Acest detaliu ne conduce la ideea de criza mondiala.

Cu cateva decenii in urma, daca izbucnea un razboi intr-un colt al planetei, nu era afectata cealalta parte a lumii. Astazi, asa cum remarca cineva, „daca arunci o piatra in Sena, se ridica nivelul oceanului la New York”. Astazi, cel mai mic conflict intr-o zona petroliera duce la ridicarea pretului petrolului instantaneu in intreaga lume. Astazi, scaderea actiunilor la unele din bursele marilor capitale ale lumii duce automat la efecte in intreaga economie globala.

De aceea cred ca globalizarea acestor fenomene, alaturi de intensificarea lor, reprezinta un semn ca revenirea Mantuitorului este foarte aproape. De fapt, revenirea Lui este singura solutie la criza globala in care se afunda lumea noastra pe zi ce trece.

3) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece oamenii traiesc normal intr-un timp de anormalitate.

     Vorbindu-le ascultatorilor Sai despre timpul premergator revenirii Sale, Iisus a asemanat acest timp cu cel trait de generatia lui Noe si a lui Lot:

Ce s-a intamplat in zilele lui Noe, se va intampla la fel si in zilele Fiului omului: mancau, beau, se insurau si se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie; si a venit potopul si i-a prapadit pe toti.

     Ce s-a intamplat in zilele lui Lot, se va intampla aidoma: oamenii mancau, beau, cumparau, vindeau, sadeau, zideau, dar in ziua cand a iesit Lot din Sodoma, a plouat foc si pucioasa din cer si i-a pierdut pe toti. Tot asa va fi si in ziua cand Se va arata Fiul omului” ( Luca 17, 26-30 ).

Este cat se poate de normal ca oamenii sa manace, sa bea, sa se casatoreasca, sa faca comert si sa zideasca. Toate acestea sunt griji obisnuite ale vietii si intra in comportamentul normal al oamenilor. Insa cand oamenii se comporta normal in conditii anormale, cand ei isi dedica timpul alergarii dupa placeri, bani si putere, in conditiile in care lumea se afunda tot mai mult intr-o criza globala fara iesire, iar revenirea Domnului Christos este atat de aproape, lucrurile nu mai sunt in ordine.

Timpurile de criza cer un comportament adecvat crizei. Insa in tabloul zugravit de Mantuitorul cu privire la societatea omeneasca din preziua revenirii Sale nu intalnim asa ceva. Dimpotriva, este profetizat ca omenirea se va comporta pana in ultima zi a existentei sale ca si cum nimic important nu se va intampla. Si aceasta stare de lucruri este exact ceea ce vedem astazi in jurul nostru…

4) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece se apropie clipa in care ceea ce era de demonstrat va fi fost demonstrat.

Au trecut suficiente milenii de istorie a pacatului in care raul si-a aratat toate fetzele intunecate, intregul Univers putand sa vada cat de pacatos este pacatul. In aceasta „gaura neagra” a istoriei omenirii au fost vazute si traite tot felul de lucruri odioase, apartinand „visteriei” raului. Au fost tot felul de razboaie: de cucerire sau de aparare, religioase sau economice, „reci” sau „fierbinti”, locale sau mondiale. Au fost folosite tot felul de arme: conventionale sau neconventionale si s-au emis tot felul de pretexte pentru a justifica genocidul provocat de ele.

Universul intreg a fost martorul atator crime savarsite in numele urii, al nationalismului sau al  religiei. Ororile Inchizitiei ( din nefericire uitate de generatia secolului al XXI-lea ), Noaptea Sfantului Bartolomeu, dragonadele, holocaustul, crimele regimurilor comuniste, sclavia antica sau moderna, coruptia, exploatarea saracilor, terorismul si multe alte rele ale caror adancimi nu le vom putea cunoaste niciodata in aceasta viata au intunecat istoria lumii noastre. Iar ca o culme a urii lui Satana impotriva lui Dumnezeu, crucea de pe Golgota sta si astazi marturie inaintea intregului Univers.

Cand privesc la istoria milenara a civilizatiei omenesti, ma intreb: Ce rau mai mare decat cele ce s-au facut deja pe pamant ar mai putea sa apara ? Nu cumva raul a ajuns la o culme peste care Dumnezeu nu va putea trece fara sa ia masuri ?

Istoria biblica ne invata ca ori de cate ori un om, o natiune sau o civilizatie au ajuns la o culme a raului, Dumnezeu a intervenit punand capat raului si consecintelor lui ( vezi istoria potopului, a distrugerii Sodomei si Gomorei, a nimicirii popoarelor canaanite, etc. ). Sunt convins ca ne apropiem cu pasi repezi de aceasta culme a raului. „Quod erat demonstrandum” – „Ceea ce trebuia demonstrat, a fost demonstrat”.

5) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece ceasul profetic se apropie de miezul noptii.

Profetia din Daniel cap.2 reda visul lui Nebucadnetar, avand in centru un urias chip de om, aflat intr-o pozitie aroganta. Este vorba aici de istoria lumii, de la data primirii visului de imparatul babilonian ( secolul al VI-lea i.Chr. ) si pana la finalul ei – moment marcat de lovirea chipului la picioarele sale de o „piatra” desprinsa fara ajutor omenesc.

Cele patru mari imperii simbolizate de capul de aur ( Babilonul ), pieptul si bratele de argint ( Medo-Persia ), pantecele si coapsele de arama ( Grecia ) si fluierele picioarelor de fier ( Roma ) au trecut demult. Unde ne aflam noi in acest cadru profetic ? In timpul picioarelor parte de fier si parte de lut – simbol al Europei actuale, o Europa cu „doua viteze”, foarte aproape de clipa in care „piatra” venita din cer va lovi chipul istoriei lumii noastre, facandu-l sa se prabuseasca pentru totdeauna.

„Piatra” care se va transforma intr-un munte mare care va umple intregul pamant – simbol al Imparatiei lui Dumnezeu –  este gata sa loveasca. Este doar o chestiune de timp. Iar eu cred ca acest moment este foarte aproape…

6) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece s-a schimbat ceva in mentalitatea lumii cu privire la Apocalipsa – semn ca Duhul Sfant lucreaza, pregatind lumea pentru acest eveniment.

     Daca pana acum trei sau patru decenii cineva care ar fi vorbit de sfarsitul lumii ar fi fost catalogat drept fanatic religios, un om periculos care trebuie evitat sau chiar anihilat, astazi Apocalipsa este la ea acasa. Despre ea vorbesc canalele de stiri, savantii, Clubul de la Roma, oamenii politici, dar si oamenii la colt de strada.

Periodic, omenirea este inspaimantata cu cate un nou scenariu posibil al sfarsitului ei: fie apropierea vreunui asteroid de planeta noastra, fie de consecintele incalzirii globale, fie de pericolul izbucnirii unui nou razboi mondial, fie de alte si alte pericole care ar putea duce la disparitia vietii si civilizatiei umane.

Exista seriale documentare pe tema „Apocalipsa – Esti pregatit ?” , in care sunt descrise pregatirile pe care unele familii din Occident le fac in asteptarea unei Apocalipse iminente ( procurarea de rezerve alimentare pentru multi ani, procurarea de arme si instruirea tuturor membrilor familiei de a le folosi, construirea de buncare subterane, rezistente la atacuri nucleare, blindarea masinilor si locuintelor in eventualitatea unor atacuri armate si multe altele ).

Insa aici nu vorbim doar de niste excentrici, ci de o stare de spirit, de o psihoza care cuprinde din ce in ce mai multi oameni. In constientul, subconstientul sau inconstientul lor, din ce in ce mai multi oameni se asteapta la un sfarsit iminent al lumii. Iar aceasta stare de spirit ma face sa cred cu si mai multa tarie ca revenirea Domnului Iisus este foarte aproape.

7) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand si dintr-un motiv obiectiv: viata omului este foarte scurta.

Presupunand, prin absurd, ca Domnul Iisus ar reveni peste cateva sute sau mii de ani, pentru un om, a carui speranta de viata se ridica la 70-80 de ani, revenirea Mantuitorului este foarte aproape. Cu atat mai aproape cu cat firul vietii se subtiaza, iar pragul mormantului se apropie.

Pentru cel care „adoarme” in Christos somnul mortii, nu mai exista timp. De aceea, momentul in care un crestin care asteapta cu dor sa-si revada Mantuitorul trece de pragul mormantului, este practic acelasi cu cel in care va deschide ochii in dimineata invierii.

Faptul ca pentru cei ce mor nu mai exista timp este deseori subliniat in Scripturi:

Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor demult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se va face sub soare… Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta ! Caci in locuinta mortilor in care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune” (Eclesiastul 9, 5.6.10 )

Si cine este acela dintre noi care stie cand ultimul fir de nisip din clepsidra vietii sale se va fi scurs pentru totdeauna ?

8) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece Evanghelia Imparatiei este predicata in toata lumea ca niciodata mai inainte.

     Dintre toate semnele prevestitoare ale revenirii lui Iisus, predicarea Evangheliei in toata lumea este singurul semn dupa a carui implinire Domnul spune clar ca va veni sfarsitul.

„Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul” ( Matei 24, 14 ).

Cu cateva decenii in urma, implinirea acestei profetii parea imposibila cu ajutorul mijloacelor de atunci. Astazi insa, tehnologiile moderne isi aduc contributia lor la raspandirea Evangheliei in cele mai indepartate colturi ale planetei, in locuri in care predicarea clasica nu este permisa, iar numele de misionar crestin este echivalent cu cel de martir pentru Christos.

Ingerul pe care vizionarul Ioan de pe insula Patmos l-a vazut zburand „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica” , pe care trebuia sa o vesteasca tuturor locuitorilor pamantului, „oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod” ( Apocalipsa 14, 6 ) este o promisiune ferma din partea lui Dumnezeu ca, inainte de a reveni Mantuitorul in slava Sa, Evanghelia va fi predicata oricarei fapturi. Cel putin ca marturie…

Astazi Evanghelia se predica de la amvoanele bisericilor, prin vizite din casa in casa, lucrare personala, evanghelizari publice, lucrare medicala, educatie crestina, transmisiuni prin satelit, literatura, radio, televiziune, internet si telefonie mobila. Practic, nu exista tehnologie noua folosita in comunicatii de care sa nu beneficieze si predicarea Evangheliei.

Insa dincolo de beneficiile tehnologiei, sa nu uitam ca lucrarea lui Dumnezeu „nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul ostirilor” ( Zaharia 4,6 ). Iar cand Dumnezeu va considera ca Cincizecimea din Biserica primara trebuie reeditata si cand Duhul Sfant va fi revarsat in plinatatea Lui peste Biserica, Evanghelia va inainta cu putere in cele mai intunecoase locuri ale pamantului.

Caci Domnul va implini pe deplin si repede pe pamant cuvantul Lui” ( Romani 9, 28 ).

9) Cred ca Domnul Iisus va reveni curand deoarece Dumnezeu este dragoste. Iar dragostea nu poate face casa buna cu suferinta celui pe care-l iubesti.

     Adesea se aude rostindu-se intrebarea: „Daca Dumnezeu este dragoste, de ce ingaduie atata suferinta pe pamant ? Raspunsul la o astfel de intrebari il putem gasi doar tinand cont de realitatea marelui conflict dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Satana. Aceasta lupta ideologica, in care raul se foloseste de toate armele posibile ( de la minciuna, inselatorie, defaimare, confuzie, descurajare si pana la crima ), in timp ce binele se limiteaza doar la armele neprihanirii ( adevarul, cinstea, corectitudinea, sfintenia, curatia ), este nevoie de timp pentru ca raul sa fie demascat in toata uratenia lui, iar binele sa fie invingator in toata frumusetea lui.

Cand ceea ce trebuia demonstrat inaintea Universului va fi fost demonstrat, Dumnezeu nu va intarzia nici macar o singura clipa de a pune capat istoriei pacatului, cu tot cortegiul ei de suferinte si moarte. Caci este scris: „El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor” ( Plangeri 3,33 ). Dorinta cea mai mare a Tatalui nostru ceresc este sa-i aduca pe copiii Sai credinciosi cat mai curand alaturi de Sine, pentru a se bucura o vesnicie de viata imbelsugata promisa.

Cand ultimul act al dramei pacatului se va fi jucat, iar „actorii” vor fi ales de partea cui vor sa stea in vesnicie, Dumnezeu va trage cortina si va spune asemenea Mantuitorului pe cruce: „S-a ispravit !” ( Ioan 19,3 ).

In felul acesta, marele eveniment al revenirii in slava a Domnului Iisus va primi unda verde. Si tot atunci, dorinta tuturor credinciosilor din toate veacurile se va implini. Atunci va incepe vesnicia: pentru unii, viata vesnica, iar pentru altii, moartea vesnica. Iar eu cred ca acest lucru se va implini curand.

     „Da, Eu vin curand.” „Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 22,20 ).

 

Controversa trinitariana de-a lungul secolelor

 

Doctrina despre Trinitatea ( Triunitatea ) Divina a fost marul de discordie intre crestini inca din primele secole. Incercand sa inteleaga si sa explice taina naturii Dumnezeului unic, unii crestini au negat ideea ca Acesta Se poate manifesta in trei Persoane divine distincte, avand aceeasi natura, aceleasi atribute, acelasi caracter si aceleasi scopuri.

In esenta, intreaga controversa trinitariana isi trage seva din neacceptarea unei realitati: natura Divinitatii este o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta, pe baza evidentelor scripturistice, fara a incerca sa o explicam in termeni omenesti. Limitele noastre umane, date de calitatea noastra de creaturi, ne impiedica sa patrundem in tainele naturii divine, dacat in masura in care Insusi Dumnezeu ne reveleaza anumite lucruri despre Sine in Cuvantul Sau.

De aceea, scoaterea incaltamintelor din picioare, asemenea lui Moise inaintea rugului aprins ( vezi Exodul 3,5 ), ca un gest de umilinta si respect fatza de Dumnezeu, este cea mai buna atitudine a omului care doreste sa se apropie de El.

Inca din primele secole ale erei crestine, au existat grupuri de credinciosi care au negat doctrina trinitariana in forma adoptata astazi de cele mai multe confesiuni crestine. Astfel, ebionismul ( ~63 – 500 d.Chr. ), reprezentand o ramura a iudaizantilor din crestinismul primar, nega divinitatea lui Iisus Christos, considerandu-l pe apostolul Pavel un apostat.

In secolul al II-lea, Teodot din Bizant a dat nastere curentului monarhianismului dinamic, un crez care sustinea ca Iisus a fost Dumnezeu pana la intrupare si a redevenit Dumnezeu dupa inviere. Potrivit acestui crez, Iisus S-a nascut ca orice muritor de rand, fiind adoptat de Tatal ca Fiu al Sau cu ocazia botezului.

In secolul al III-lea, Noet si Sabelin din Roma au dat nastere unui nou curent: monarhianismul modalist ( sabelianismul ). Potrivit teologiei lor, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt trei ipostaze sau trei moduri de existenta ale aceluiasi Dumnezeu unipersonal. In anul 220 d.Chr., Noet si Sabelin au fost excomunicati din cauza vederilor lor.

In anii 260-270 d.Chr., un alt monarhianist important, Paul de Samosata, sustinea ca la botez „Logosul” divin s-a unit cu omul Iisus. Insa cea mai cunoscuta erezie care a zguduit crestinismul primelor secole a fost de departe arianismul. In calitate de adept al lui Origene, prezbiterul Arie din Alexandria ( ~250-336 d.Chr. ) a reusit sa adune in jurul sau un numar mare de adepti.

Principalele idei sustinute de arieni erau urmatoarele: Doar Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul fiind prima Sa creatie din nimic. Avand un inceput al existentei Sale, Fiul nu are aceeasi natura cu Tatal. Cat despre Duhul Sfant, El era considerat doar o emanatie impersonala din unicul Dumnezeu adevarat.

Arianismul s-a raspandit cu repeziciune in majoritatea triburilor germanice ( burgunzii, suevii, vizigotii, alamanii, longobarzii ), insa ulterior, acestea au adoptat crezul ortodoxo-catolic. Un mare numar de episcopi au trecut de partea arianismului, iar Constantin cel Mare, cand a acceptat botezul pe patul de moarte, a fost botezat de Eusebiu de Nicomedia, un episcop arian. Mai mult decat atat, fiul lui Constantin, Contantiu al II-lea, a sustinut pe fatza crezul arian in imperiu.

In secolul al IV-lea, Macedonius, patriarh de Constantinopole ( 342-346 si 351-360 d.Chr. ), a incercat sa faca un compromis intre trinitarianism si arianism, sustinand binitarianismul. Potrivit crezului sau, exista doar doua Persoane divine care alcatuiesc Dumnezeul unic: Tatal si Fiul, in timp ce este negata personalitatea Duhului Sfant.

In controversa trinitariana, un rol important l-au avut Sinoadele ecumenice de la Nicea ( 325 d.Chr. ) si Constantinopole ( 381 d.Chr. ), in cadrul carora a fost stabilit crezul impartasit mai tarziu de catolici, ortodocsi si protestanti deopotriva.

Acest crez contine unele formulari speculative, care induc ideea ca Iisus S-a nascut din Tatal, candva in vesnicia trecutului, iar Duhul Sfant, care „purcede” de la Tatal ( in Apus, si de la Fiul – controversa „filioque” ), ar putea aparea ca fiind o emanatie divina, nu o persoana.

     „Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor; si intru Unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, care din Tatal S-a nascutmai inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, iar nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin care toate lucrurile s-au facut… Si intru Unul Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, care din Tatal purcede, Acela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, care a grait prin proroci…”

Referitor la formularile speculative din crezul nicean, Aetius din Antiohia ( ~ 350 d. Chr. ), un viticultor, aurar si medic, devenit diacon si apoi episcop, a obiectat faptul ca exista o lipsa de logica in aceste formulari. Conform opiniei sale, afirmatia din crezul nicean ca Iisus este ”Cel de o fiinta cu Tatal” ( este de aceeasi natura ) este in contradictie cu afirmatia ca Iisus S-a nascut din Tatal candva in vesnicia trecutului. Daca Iisus S-a nascut in mod fizic din Tatal, El nu poate fi Dumnezeu adevarat asemenea Tatalui, deoarece natura divina este nenascuta – sustinea Aetius din Antiohia.

Ca urmare a raspandirii crezului catolic, dar si prin masuri politico-militare, bisericile ariene au disparut de pe scena istoriei. Arianismul a renascut insa dupa aproape un mileniu sub forma unitarianismului din secolul al XVI-lea. Primii lui fondatori in Europa au fost Laelio si Fausto Sozzini ( Socinus ), unchi si nepot, niste umanisti italieni care s-au opus misticismului si superstitiilor, luand o atitudine critica fatza de cercetarea biblica.

Mergand pe principiul respingerii oricaror invataturi pe care ratiunea nu le putea accepta, unitarienii au negat cateva doctrine importante: predestinatia, pacatul stramosesc, indreptatirea, invierea, nemurirea sufletului, dar si divinitatea lui Iisus. Conform crezului unitarian, Iisus a fost doar un simplu om, in timp ce Duhul Sfant este doar o emanatie divina.

Ideile unitariene au patruns adanc in constiinta americanilor, influentand oameni de stat si de cultura ca: Benjamin Franklin ( 1706-1790 ), savant si diplomat; Thomas Paine ( m. 1809 ), scriitor; Thomas Jefferson ( m. 1826 ), filosof, om de cultura si presedinte american; James Madison, politician si presedinte, parinte al Constitutiei americane.

Ideile unitariene si antitrinitariene erau la moda in America secolului al XIX-lea, insa ele s-au diluat odata cu trecerea timpului, prin acceptarea darwinismului si universalismului ( credinta ca in final toate sufletele vor fi salvate ).

In ultimele decenii, ideile antitrinitariene au cunoscut un reviriment, raspandirea lor fiind facilitata de tehnologiile moderne, mai ales de internet. Unele din argumentele antitrinitarienilor sunt legate de faptul ca doctrina Trinitatii ar fi de origine catolica si nu biblica, fiind inspirata din triadele de zei pagani: Brahma, Visnu si Siva din mitologia hindusa; Nimrod, Istar si Tamuz din mitologia babiloniana; Osiris, Isis si Horus din mitologia egipteana.

Daca aceste argumente sunt sau nu pertinente, ramane de vazut. Un studiu atent al Scripturilor, insostit de multa rugaciune si un spirit de umilinta, ne va aduce clarificarile necesare. Se va dovedi ca doctrina Trinitatii nu este nici de origine catolica, nici de origine pagana, ci are baze scripturistice solide.

Acceptarea prin credinta a doctrinei Trinitatii nu presupune obtinerea tuturor raspunsurilor la intrebarile existente. Asa cum am afirmat deja, natura divina este, prin definitie, o mare taina, implicand pentru noi, niste creaturi limitate si decazute, o multime de intrebari fara raspuns. Caci „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre si ale copiilor nostri pe vecie…” ( Deuteronomul 29, 29 )

Insa la fel de adevarat este faptul ca respingerea doctrinei Trinitatii, si acceparea unuia sau altuia din crezurile antitrinitariene ( ariene sau semiariene ), ridica un numar mult mai mare de intrebari fara raspuns. A alege intre un crez care ridica unele intrebari fara raspuns, si un alt crez care ridica infinit mai multe astfel de intrebari, este o problema de intelepciune. O intelepciune venita de sus…

     „Daca vreunuia dintre voi ii lipseste intelepciunea, s-o ceara de la Dumnezeu, care da tuturor cu mana larga si fara mustrare; si ea ii va fi data” ( Iacov 1, 5 )

Legamant sau legaminte ?

 

Termenul “legamant” a parasit incet, dar sigur, perimetrul limbajului modern. Il mai intalnim in legatura cu actul casatoriei, insa si in acest caz termenul “legamant” este folosit mai ales in mediul bisericesc. Alti termeni sunt la moda in zilele noastre: “contract”, “pact”, “intelegere”, “conventie”, “tratat”,etc.

Biblia insa nu a renuntat la acest termen, folosindu-l atunci cand e vorba de o intelegere intre Dumnezeu si un om ( vezi legamantul cu Avraam: Geneza 12, 1-3: 15, 18-21 ), intre Dumnezeu si un popor ( vezi legamantul cu poporul Israel: Exodul 19,5 ), intre Dumnezeu si intreaga Creatie ( vezi legamantul incheiat dupa potop: Geneza 9, 8-17 ), intre doi prieteni apropiati ( vezi legamantul dintre David si Ionatan: 1 Samuel 18,3 ) si intre doi oameni care se respecta ( vezi legamantul lui Avraam cu Abimelec: Geneza 21, 22-32 ).

Cat despre “legamantul casatoriei” dintre un barbat si o femeie, termenul este folosit in mod direct in Maleahi 2,14: “Si daca intrebati: Pentru ce ?”… Pentru ca Domnul a fost martor intre tine si nevasta din tineretea ta, careia acum nu-i esti credincios, macar ca este tovarasa si nevasta cu care ai incheiat legamant.

Notiunea de “legamant al casatoriei” se subintelege si din referintele pe care le face Mantuitorul cu privire la casatorie ( vezi Matei 19,3-9 ), cat si din cele pe care le putem gasi in epistolele apostolului Pavel ( vezi 1 Corinteni 7, 1-5; Efeseni 5, 22-31 ).

De ce termenul “legamant” este preferabil cuvintelor moderne folosite uzual: contract, pact, intelegere, conventie, etc. ? Pentru simplul motiv ca notiunea de “legamant”, spre deosebire de alti termeni moderni sinonimi, presupune o anumita relatie afectiva stabilita intre parti.

Tratatele, contractele, conventiile si intelegerile pot fi incheiate intre doua ( sau mai multe ) persoane, grupuri de oameni, institutii sau popoare, implicand anumite obligatii reciproce, insa fara a presupune si o relatie mai profunda, chiar afectiva. Cand vorbim insa de “legamant”, nu mai avem in vedere doar o intelegere sau un contract “la rece”, fara implicatii afective, ci de ceva cu mult mai profund.

Biblia foloseste notiunea de “legamant” in diferite forme si combinatii. Uneori intalnim singularul “legamant” ( vezi Exodul 19,5 ), alteori gasim pluralul “legaminte” ( vezi Romani 9,4 ). Uneori Biblia vorbeste despre “doua legaminte” ( Galateni 4,24 ), alteori aminteste de “legamantul cel vesnic” ( Evrei 13,20 ; Geneza 17,7; Leviticul 24,8 ).

Autorul Epistolei catre evrei aminteste de “legamantul dintai” ( Evrei 9,1 ) sau “intaiul legamant” ( Evrei 9, 18 ), ceea ce presupune ca exista si un al doilea legamant, numit si “legamantul cel nou” ( Evrei 9,15 ).

Prima mentionare a noului legamant este facuta de profetul Ieremia cu circa sase secole inainte de era crestina, in contextul promisiunii intoarcerii din exil a iudeilor si al binecuvantarilor pe care Dumnezeu avea sa li le ofere:

“Iata, vin zile, zice Domnul, cand voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamant nou. Nu ca legamantul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am apucat de mana sa-i scot din tara Egiptului, legamant pe care l-au calcat, macar ca aveam drepturi de sot asupra lor, zice Domnul. Ci iata legamantul pe care-l voi face cu casa lui Israel dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”(Ieremia 31, 31-33 ).

In aceeasi perioada, insa de data aceasta in Babilon, profetul Ezechiel vorbea despre acelasi nou legamant in urmatorii termeni: “Va voi da o inima noua si voi pune in voi un duh nou: voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti si sa impliniti legile Mele” ( Ezechiel 36, 26.27 ).

Faptul ca Biblia vorbeste de un legamant vechi ( “legamantul dintai” sau “intaiul legamant”, vezi Evrei 9, 1.18 ) si un legamant nou ( Evrei 9,15; Ieremia 31, 31-33 ) a produs in crestinism o controversa importanta cu privire la continuitatea legamantului lui Dumnezeu cu omul.

In multe biserici se predica ideea unei dihotomii, a unei diviziuni intre Vechiul si Noul Testament ( termenul “testament” are intelesul de “legamant” ). Aceasta discontinuitate intre vechiul si noul legamant, intre Vechiul si Noul Testament, conduce inevitabil la afirmatii de genul: “In Vechiul Testament, adica in vechiul legamant, oamenii au trait sub Lege. Deoarece noi traim in Noul Testament, adica in noul legamant, noi nu mai suntem sub Lege, ci sub har. Legea a fost tintuita pe cruce si crestinii nu mai au obligatia sa o pazeasca”.

Ideea acestei dihotomii este insa primejdioasa din mai multe puncte de vedere. In primul rand ea induce un neadevar cu privire la Dumnezeu si caracterul Sau. Daca El a incheiat doua legaminte total diferite, avand la baza lor cu totul alte conditii, inseamna ca El este schimbator. Ieri El a cerut oamenilor sa implineasca anumite conditii in vechiul legamant, iar astazi ne cere sa indeplinim alte conditii in noul legamant.

Insa Biblia nu ne permite sa avem o astfel de conceptie despre Dumnezeu. Dimpotriva, ea ne da asigurarea ca Dumnezeu este neschimbator:

“Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” ( Maleahi 3,6 )

     “Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 )

“ Orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 )

Intrebarea fireasca ce se ridica este urmatoarea: Poate un Dumnezeu neschimbator sa schimbe conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca omul in cadrul legamantului Sau cu acesta ? Si daca am admite, prin absurd, ca El modifica aceste conditii, cerandu-le unora sa implineasca anumite conditii, iar altora sa implineasca cu totul alte conditii, cat de dreapta va fi judecata finala ? Vor exista la aceasta judecata mai multe standarde morale ? Va fi mai usor pentru unii, iar pentru altii va fi mai greu la bara judecatii divine ?

Iata cum invatatura larg raspandita in mediul crestin cu privire la o presupusa discontinuitate intre Vechiul si Noul Testament, intre vechiul si noul legamant, are implicatii majore si distorsioneaza  primejdios conceptele de judecata divina si de caracter divin.

O privire atenta asupra continutului celor doua legaminte ne conduce la concluzia ca ele aveau in comun trei elemente importante:

1) Mantuirea este oferita de Dumnezeu doar prin har.

2) La baza ambelor legaminte se afla Legea lui Dumnezeu.

3) Raspunsul omului in ambele cazuri trebuia sa fie ascultarea.

Daca luam in considerare legamantul dintai, incheiat cu poporul Israel la muntele Sinai, este necesar sa facem cateva observatii importante:

1) Poporul Israel a primit Legea morala ( Decalogul ), deci si obligativitatea de a o respecta,  dupa ce a fost eliberat din robie. Aceasta inseamna ca Dumnezeu pretinde ascultare de Legea Sa doar acelor oameni care au fost deja salvati prin har.

2) Greseala israelitilor a fost aceea ca s-au pripit cand au afirmat cu toata convingerea: “Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul” ( Exodul 24, 7 ). Ei s-au bizuit pe propriile lor puteri in implinirea conditiilor cerute de Dumnezeu in cadrul legamantului, esuand foarte curand dupa aceea. Episodul cu vitelul de aur este elocvent cu privire la esecul vechiului legamant ( vezi Exodul 32 ). Greseala putea fi evitata daca ei nu s-ar fi bizuit in implinirea Legii pe propriile lor puteri, ci pe puterea primita de la Dumnezeu prin har.

In trista experienta a poporului Israel la Sinai este prezent contrastul intre indreptatirea ( neprihanirea, justificarea ) prin fapte si indreptatirea ( neprihanirea, justificarea ) prin credinta. Daca israelitii nu s-ar fi bizuit pe puterea lor in indeplinirea prevederilor legamantului si pe faptele lor, ci pe credinta ca Dumnezeu le va da putere sa asculte si ca tot El ii va face neprihaniti, legamantul de la Sinai nu ar fi fost un esec si, prin urmare, el ar fi ramas in picioare.

Necesitatea unui legamant nou era legata de incalcarile repetate ale prevederilor legamantului incheiat de Dumnezeu cu ei. De aceea, era nevoie de o reinnoire a legamantului vechi, fara insa a schimba cu nimic conditiile cerute omului: ascultarea de Lege. De fapt, termenul tradus cu “nou” ( “khadash” ) poate fi redat si prin cuvantul “innoit”.

Citind cu atentie si fara prejudecati continutul noului legamant, asa cum este redat in Ieremia 31,31-33, observam ca raman aceleasi conditii cerute omului: ascultarea de Legea divina. Deosebirea intre vechiul si noul legamant este insa importanta: Daca in vechiul legamant Legea era scrisa de Dumnezeu pe tablele de piatra date lui Moise, in noul legamant aceeasi Lege este scrisa in inima omului.

Astfel, in noul legamant are loc o interiorizare a Legii lui Dumnezeu, asa cum a dorit Dumnezeu sa fie intotdeauna, omul avand datoria sa asculte de preceptele ei, de data aceasta aflate nu in afara lui, ci in interiorul fiintei sale.

De fapt, aceasta interiorizare a Legii lui Dumnezeu nu era un element nou, caci ea era doar o reluare a invitatiei facute de Dumnezeu in vechime: “Asculta, Israele ! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea pe care ti le dau astazi sa le ai in inima ta ( Deuteronomul 6, 4-6 ).

Evreii insa nu au interiorizat Legea divina. Au lasat-o afara, pe tablele de piatra, incercand prin propriile lor puteri sa o implineasca. Dar cat de greu este sa implinesti ceva ce nu ai in inima ! Adica ceva ce nu iubesti. In noul legamant insa, aceasta interiorizare a Legii este promisa de Insusi Dumnezeu, prin Duhul Sau cel Sfant.

Pentru o intelegere mai clara a necesitatii de innoire a legamantului lui Dumnezeu, putem compara acest legamant cu o casa pe care Dumnezeu a inchiriat-o copiilor Sai printr-un contract  de inchiriere in care erau stipulate conditiile cerute chiriasilor. Insa in  Vechiul Testament, copiii Sai au incalcat acest contract in repetate randuri, incepand chiar sa demoleze casa.

De-a lungul secolelor, Dumnezeu a incercat sa reinnoiasca acest “contract de inchriere”, trimitandu-le profeti cu solii severe de avertisment. Insa “locatarii” nu i-au ascultat pe trimisii lui Dumnezeu, incercand sa schimbe contractul. In cele din urma, Dumnezeu a fost nevoit sa incheie un nou “contract de inchiriere” ( legamantul cel nou ), care prevede aceleasi conditii. Acest nou legamant a fost insa ratificat nu cu sange de animale, ca in cazul vechiului legamant, ci cu sangele Fiului lui Dumnezeu ( aceasta este doar o ilustratie, si ca orice ilustratie, are limitele ei ).

De fapt, lucrul cel mai important de retinut este acela ca exista o continuitate a legamintelor, ele fiind etape distincte ale aceluiasi legamant vesnic despre care vorbeste autorul Epistolei catre evrei: “Dumnezeul pacii, care prin sangele legamantului celui vesnic a sculat din morti pe Domnul nostru Iisus, marele Pastor al oilor, sa va faca desavarsiti in orice lucru bun, ca sa faceti voia Lui si sa lucreze in voi ce-I este placut, prin Iisus Christos” ( Evrei 13,20.21 ).

Daca astazi exista o perceptie gresita asupra celor doua legaminte, cat si asupra rolului Legii in cadrul lor, aceasta este cauzata de interpretarea eronata a scrierilor apostolului Pavel. Daca se ignora contextul in care a scris Pavel epistolele sale, in mod deosebit Epistola catre romani si cea catre galateni, mai exact combaterea invataturilor iudaizantilor, se poate ajunge la erori de intelegerea conceptului de legamant.

In timp ce iudaizantii ( evrei crestinati ) pretindeau tuturor crestinilor dintre neamuri sa asculte de intreaga Lege a lui Moise pentru a fi mantuiti, Pavel predica mantuirea doar prin Iisus Christos si neprihanirea Sa. Pentru Pavel, ascultarea de Lege nu era un mijloc pentru a obtine neprihanirea si mantuirea, ci un rezultat al neprihanirii si mantuirii prin har.

Dupa cum israelitilor li s-a dat Legea dupa ce au fost eliberati din robia egipteana, la fel crestinilor li se cere sa asculte de Legea divina tocmai pentru ca au fost eliberati din robia pacatului si pentru ca aceasta Lege “sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ) este scrisa de Duhul Sfant in inimile lor.

Asadar, legamant sau legaminte ? Daca vorbim de doua legaminte, o facem doar din motive didactice, pentru a intelege necesitatea reinnoirii legamantului dintai. In realitate, este vorba de unul si acelasi legamant vesnic, cu aceleasi prevederi si cu aceleasi fagaduinte.

Lori Balogh

Isus sau Iisus ? Hristos sau Christos ?

 

“Nu te apropia de locul acesta; scoate-ti incaltamintea din picioare, caci locul pe care calci este un pamant sfant” ( Exodul 3,5 )

 

Aprofundarea oricarui subiect biblic necesita din partea omului seriozitate si respect. Si aceasta din cauza faptului ca orice subiect biblic este legat, intr-un fel sau in altul, de atributele lui Dumnezeu, de caracterul Sau, de planurile si actiunile Sale. Intr-un cuvant, toata revelatia Scripturii este legata de Numele lui Dumnezeu. Iar Numele Sau este sfant.

De aceea, atitudinea cea mai potrivita pentru un om pacatos este cea sugerata lui Moise de Insusi Dumnezeu, pe cand acesta dorea sa se apropie de rugul aprins din pustia Madianului: “Nu te apropia de locul acesta; scoate-ti incaltamintea din picioare, caci locul pe care calci este un pamant sfant” ( Exodul 3,5 ).

In fatza sfinteniei lui Dumnezeu, toti oamenii au ceva de facut: cei mandri trebuie sa renunte la “picioroangele” arogantei lor, iar cei umili trebuie sa-si scoata din picioare “incaltamintea” prejudecatilor lor.

In lumea crestina exista o controversa, uneori acerba, legata de corectitudinea grafiei Numelui Mantuitorului. In unele medii crestine se pune mare accent pe prezenta ( sau absenta ) celui de-al doilea “i” din Numele “Isus” ( “Iisus” ), si pe prezenta  (sau absenta ) consoanei “c” din Numele “Hristos” ( “Christos”, “Cristos” ).

Controversa legata de grafia Numeleui Mantuitorului este insa artificiala. De ce ? Deoarece alegerea unei anumite variante a Numelui Mantuitorului din cele existente nu afecteaza in niciun fel relatia noastra cu El. Ceea ce conteaza in final este respectul fatza de Persoana Sa, respect izvorat din admiratia fatza de caracterul Sau, fatza de lucrarea Sa si fatza de jertfa Sa.

De la Turnul Babel incoace, pamantul s-a umplut de limbi si dialecte. In fiecare din aceste limbi si dialecte, Numele Mantuitorului nu a fost tradus, ci transliterat. La nastere, Mantuitorul a primit Numele ebraic “Ieshua” ( arhaic “Iehoshua” ), care inseamna “Yahweh este Mantuitor”. Dat fiind faptul ca Noul Testament a fost scris in limba greaca, s-a pus problema adaptarii Numelui ebraic “Ieshua”.

Daca s-ar fi tradus semnificatia Numelui “Ieshua”, Mantuitorul ar fi trebuit sa Se cheme in limba greaca “Soteria”, adica “Mantuire”, potrivit celor spuse de inger lui Iosif inainte de nasterea Sa: “Ea ( Maria, n.n. ) va naste un Fiu, si-I vei pune Numele Isus ( Iisus ), pentru ca El va mantui pe poporul sau de pacatele sale” ( Matei 1,21 ).

Insa Numele ebraic “Ieshua” nu a fost tradus in limba greaca, ci transliterat. Astfel, ebraicul “Ieshua” a devenit grecescul “Iesous”, format din literele iota, eta, sigma, omicron, upsilon si sigma.

Din limba greaca, Numele Iesous a devenit “Gesu” pentru italieni, “Jesus” pentru englezi, “Jesus” pentru spanioli, “Jezus” pentru maghiari, “Jesus” pentru francezi si “Isus” sau “Iisus” pentru romani. Alegerea uneia din cele doua variante ale Numelui Mantuitorului din limba romana a ajus sa capete un caracter confesional. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana sustine varianta “Iisus” ( cu doi de “i” ), in timp ce celelalte biserici folosesc varianta “Isus” ( cu un singur “i” ).

Argumente sunt si de o parte si de alta. Cei care sustin varianta “Iisus” afirma ca atat in limba ebraica, cat si in limba greaca, Numele Mantuitorului incepe cu vocalele “Ie” ( “Ieshua”, “Iesous” ), ceea ce face ca in pronuntia curenta sa necesite un “i” lung. Pentru a transpune in scris acest “i” lung, unii crestini au considerat ca trebuie sa fie dublata vocala “i” pentru a respecta pronuntia originara.

Crestinii ortodocsi prefera varianta “Iisus” ( cu doi de “i” ), atat din motivul aratat mai sus, cat si pentru a se face deosebire intre Numele Mantuitorului si numele altor barbati, tinand cont de faptul in Palestina acelui timp numele “Ieshua” era foarte raspandit.

De partea opusa, crestinii care folosesc varianta “Isus” ( cu un singur “i” ) isi argumenteaza pozitia prin faptul ca in limba romana vocalele lungi ( in cazul de fatza “i” lung ) nu se transcriu prin dublarea vocalei respective.

Exista si a treia categorie de crestini care sustin o alta varianta a Numelui Mantuitorului: “Iesus”. In felul acesta se pastreaza cele doua vocale “Ie” ( de la “Ieshua” si “Iesous” ), nemaifiind nevoie de inlocuirea lor cu dublarea vocalei “i” ( “Ii” ).

In incercarea unor crestini de a apara varianta considerata corecta ( respectiv “Iisus” ), s-a ajuns pana la afirmatii false, ca aceea potrivit careia Numele “Isus” ( cu un singur “i” ) ar insemna in limbile vechi “magar”. Acesta este nu neadevar, caci niciunul din cuvintele din ebraica si greaca pentru “magar” nu seamana in ce priveste grafia cu Numele “Isus”.

In limba ebraica sunt cinci cuvinte care se refera la “magar”: “hamor”, “ayit”, “athon”, “arod” si “pere” ( magar salbatic ). In limba greaca sunt patru astfel de termeni: “hupozugion”, “onarion”, “onos” si “polos”. Este evident ca niciunul din acesti termeni nu seamana cu Numele “Isus”, ceea ce denota fie rea-credinta, fie ignoranta din partea celor ce fac astfel de afirmatii.

Cu privire la cel de-al doilea Nume al Mantuitorului ( Hristos, Cristos, Christos ), care este forma greceasca a numelui ebraic “Messiah” ( “Unsul lui Dumnezeu” ), problema este oarecum asemanatoare. Prima consoana a Numelui Mantuitorului din limba greaca “X” a fost preluata si transliterata de crestinii ortodocsi ca litera “H”, in timp ce catolicii si protestantii au transliterat consoana “X” prin consoana “C” sau grupul de consoane “Ch”.

Alegerea variantei “Hristos” pentru cel de-al doilea Nume al Mantuitorului ridica insa o mica nedumerire: Daca alegem Numele “Hristos”, si nu “Cristos” sau “Christos”, de ce totusi in limbajul curent se folosesc termenii “crestinism” si “crestin”, si nu “hrestinism” si “hrestin” ? Consecventa cere o astfel de abordare.

In concluzie, toate varinatele folosite pentru Numele Mantuitorului sunt acceptabile si tin de optiunea personala a fiecarui crestin. Avand in vedere argumentele aduse de fiecare parte, niciuna din variante nu este gresita, DEX-ul nefacand diferentiere intre ele.

Mai mult decat atat, scrierea Numelui Mantuitorului sub o forma sau alta nu are nicio influenta asupra relatiei omului cu Mantuitorul sau. Problema redactarii Numelui Sau nu ar trebui sa creeze noi ziduri si bariere confesionale, si nici sa declanseze dispute teologice intre credinciosii diferitelor denominatiuni.

Dincolo de grafia Numelui Mantuitorului, care poate sa difere de la o limba la alta, este importanta Persoana Sa, in toata frumusetea desavarsita a caracterului Sau. Aici, pe pamant, inca traim la poalele Turnului Babel. Cand vom ajunge in Imparatia Tatalui nostru ceresc, vom vorbi aceeasi limba cereasca. Poate ca atunci ne vom da seama cat de marunte si nejustificate sunt multe din controversele lumii crestine de azi.

“Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva, decat pe Iisus Christos ( Isus Hristos ) , si pe El rastignit” ( 1 Corinteni 2,2 ).

Legile sanitare din Vechiul Testament sunt valabile si astazi ?

 

Copiii baga in gura orice, fara discernamant. Nu conteaza daca e vorba de un biscuit, o jucarie, o foaie de hartie sau o floare. Insa, pe masura ce cresc, ei incep sa selecteze lucrurile.  Copiii incep sa invete ce este comestibil si ce nu este comestibil, ce este gustos si ce este respingator, ce este hranitor si ce este otravitor.

Un om matur si educat nu ar trebui sa bage in gura orice aliment, chiar daca eticheta este atragatoare, iar firma care il produce si comercializeaza este un brend renumit. Printre altele, maturitatea se manifesta si prin folosirea unor criterii bine stabilite atunci cand facem o alegere sau alta. Mai ales cand este vorba de un aliment… Caci – nu-i asa ? – suntem ceea ce mancam.

Cei mai multi oameni se rezuma la un criteriu simplu de alegere a alimentelor: cel al placerii. „Imi place sau nu-mi place un anumit aliment”- acesta este singurul criteriu dupa care se conduce majoritatea. Ceva mai putini oameni adauga la criteriul placerii si pe cel al sanatatii„Este sanatos sau nu este sanatos alimentul respectiv ?” Din nefericire, un numar si mai mic dintre oameni adauga la primele doua criterii amintite si pe cel de-al treilea criteriu: „Este permisa consumarea unui anumit aliment sau nu este permisa ?” De fapt, aici intervine criteriul moral, iar atunci cand vorbim de morala, Cel care stabileste standardele nu este nimeni altul decat Dumnezeu.

Oamenii nereligiosi se conduc doar dupa primele doua criterii: cel al placerii si cel al sanatatii. Oamenii cu frica de Dumnezeu adauga la acestea si criteriul moral: permite Dumnezeu consumarea unui anumit aliment sau nu permite ?

Ajungand in acest punct, trebuie sa recunoastem ca in sanul crestinismului exista multe controverse cu privire la ceea ce este permis si ceea ce nu este permis de Cuvantul lui Dumnezeu sa se consume in alimentatie. Unii crestini apeleaza la unele texte din Noul Testament, scotandu-le din contextul lor, pentru a demonstra ca in noul legamant nu mai exista oprelistile alimentare din Vechiul Testament.

Pasaje biblice ca cele din Marcu 7, 17.18Fapte 10, 9-15, Romani 14, 2-4.14.17.20, 1 Timotei 4, 3-5 si altele sunt folosite ca argument in favoarea invataturii ca vechile reglementari din Leviticul 11 si Deuteronomul 14 cu privire la deosebirea animalelor curate de cele necurate nu mai sunt in vigoare in crestinism. Se considera ca aceste prevederi apartin legilor ceremoniale, care si-au gasit incheierea odata cu jertfa Domnului Christos.

Fara a intra in detalii cu privire la sensul real al acestor pasaje biblice controversate ( ele fac obiectul altor articole ), voi enumera cateva motive pentru care cred ca prevederile legate de alimentele curate si cele necurate sunt valabile si astazi, dupa doua milenii de crestinism:

1) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece Dumnezeu, in calitatea Lui de Creator al fiintei umane, este Cel care a stabilit „cartea tehnica” a functionarii sale optime.

Organismul uman este cea mai complexa masinarie existenta. Si, ca orice masinarie, el functioneaza cu un anumit combustibil. Desigur, combustibilul optim este cel prezentat de inventatorul masinii, nu de neavizati. In cazurile in care nu sunt respectate prevederile din cartea tehnica cu privire la combustibil, daunele pot fi uriase. Nimeni nu trebuie sa ne convinga de ceea ce se poate intampla daca in rezervorul unui automobil pe benzina se introduce, voit sau accidental, motorina. Sau invers. Nimeni nu face asa ceva cu propria masina din garaj.

Si totusi, cand este vorba de infinit mai complexa masinarie umana, oamenii isi permit sa introduca in „rezervor” tot felul de „combustibili” care nu sunt prevazuti de Creator in „cartea tehnica” a fiintei omenesti. Multi oameni fac acest lucru crezand ca merge si asa…

Poate ca un timp va merge si asa, caci corpul uman este inzestrat de Creator cu o mare putere de adaptare. Insa, daca prevederile din „cartea tehica” a fiintei umane sunt ignorate ani la rand, cu siguranta ca vor aparea consecintele: boala, suferinta si, in final, moartea prematura. Si de ce sa murim inainte de vreme, cand visul oricarui muritor este sa moara…sanatos ?

2) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece prevederile din Leviticul 11 si Deuteronomul 14 nu tin de legile ceremoniale, ci de cele sanitare.

     Multi crestini fac greseala, intentionata sau nu, de a considera ca legile sanitare date poporului Israel au avut valabilitate temporara, asemenea celor de natura ceremoniala. Insa legile sanitare nu erau legate de slujbele de la templu, ci de sanatatea omului.

Desi societatea omeneasca a evoluat in cele peste trei milenii si jumatate de cand au fost scrise primele carti ale Bibliei si de cand exista si prevederile legate de alimentele curate si cele necurate, totusi organismul uman a ramas acelasi. Daca pentru un evreu de acum doua sau trei mii de ani nu era bine sa consume carnea anumitor animale, din ratiuni pe care numai Dumnezeu le stie in totalitate, oare pentru un om al mileniului trei este bine sa faca acest lucru ?

In aceasta privinta, sunt convins ca ceea ce era bun ca hrana pentru un om de acum cateva milenii este bun si pentru noi si, dimpotriva, ceea ce era rau ca hrana pentru el este la fel de rau, daca nu chiar mai rau si pentru noi.

„Cartea tehnica” a fiintei umane nu s-a schimbat odata cu moartea Mantuitorului pe cruce. S-au schimbat doar gusturile, poftele si placerile oamenilor. Dar cine poate spune daca acestea sunt bune si aprobate de Dumnezeu ?

3) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece ea nu a fost cunoscuta doar de poporul evreu.

Exista prejudecata ca prevederile privitoare la alimentele curate si cele necurate au fost date doar poporului Israel, prin Moise. Insa Biblia contrazice aceasta prejudecata. Noe, supravietuitorul potopului si care a trait cu circa o jumatate de mileniu inainte de Avraam ( primul evreu – „Avraam Evreul”, Geneza 14,13 ) si cu aproximativ un mileniu inainte de Exod, a cunoscut aceste prevederi. Cu ocazia potopului, Dumnezeu i-a dat porunci clare cu privire la animalele pe care trebuia sa le ia in corabie:

Ia cu tine cate sapte perechi din toate dobitoacele curate, cate o parte barbateasca si cate o parte femeiasca, o pereche din toate dobitoacele care nu sunt curate, cate o parte barbateasca si cate o parte femeiasca” ( Geneza 7,2 ).

Dupa potop, raportul biblic ne spune ca „Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate si din toate pasarile curate si a adus arderi de tot pe altar” ( Geneza 8,20 ). Oare de ce Noe nu a adus jertfe si din animalele necurate ?

Asadar, cu proximativ un mileniu inainte de exodul poporului evreu si primirea tuturor legilor ( morale, ceremoniale, civile si sanitare ) de catre acesta, copiii lui Dumnezeu, desi nu erau evrei, cunosteau prin revelatie divina sa faca deosebire intre alimentele curate si cele necurate, intre cele ce se puteau consuma si cele interzise consumului uman.

4) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece Noul Testament vorbeste despre trupul omenesc ca fiind un templu al Duhului Sfant.

     Nu stiti ca voi sunteti Templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ? Daca nimiceste cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela il va nimici Dumnezeu; caci Templul lui Dumnezeu este sfant; si asa sunteti voi.” ( 1 Corinteni 3, 16.17 )

„Nu stiti ca trupul vostru este Templul Duhului Sfant, care locuieste in voi si pe care l-ati primit de la Dumnezeu ? Si ca voi nu sunteti ai vostri ? Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul voastru, care sunt ale lui Dumnezeu.” ( 1 Corinteni 6, 19.20 )

Daca trupul omenesc este un templu al Duhului Sfant, care trebuie pastrat cu cea mai mare grija, in ordine si curatie, este evident ca in el nu trebuie sa ajunga nimic necurat, nesanatos si degradant.

Este important sa retinem ca, dupa ce Dumnezeu le-a prezentat israelitilor lista cu animalele curate si necurate din Leviticul 11, El a legat toate aceste prevederi de sfintenia Sa, indemnand poporul sa fie si el sfant:

„Sa nu va faceti uriciosi prin toate aceste taratoare care se tarasc si sa nu va faceti necurati prin ele si sa nu va spurcati prin ele. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi sa va sfintiti si fiti sfinti, caci Eu sunt sfant… Aceasta este legea privitoare la dobitoacele, pasarile, toate vietuitoarele care se tarasc pe pamant, ca sa faceti deosebire intre ce este necurat si ce este curat, intre dobitocul care se mananca si dobitocul care nu se mananca” ( Leviticul 11, 43.44.46.47 ).

5) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece medicina, la nivelul cunostintelor actuale, a inceput sa confirme valabilitatea interdictiei de a consuma anumite alimente.

     Nu este pentru nimeni o noutate sa afle ca atunci cand apar probleme de sanatate, primele alimente interzise unui bolnav sunt carnea de porc si grasimile de origine animala. Este recunoscut faptul ca metabolismul unor animale face impropriu consumul carnii acelor animale de catre om.

6) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece chiar si omul modern, undeva in subconstientul lui, face aceasta deosebire.

     In naivitatea mea ma intreb: Daca omul modern s-a obisnuit sa consume carnea unor animale pe care Biblia le declara necurate, de ce nu consuma si laptele acestor animale ?

7) Deosebirea dintre alimentele curate si cele necurate este valabila si astazi deoarece un copil al lui Dumnezeu se pregateste pentru cer.

     Privind lucrurile din aceasta perspectiva, problema se pune nu doar cu privire la folosirea carnii animalelor declarate necurate, ci si la folosirea oricarui produs de origine animala. Nu pledez nici pentru veganism, nici pentru vegetarianism sau ovo-lacto-vegetarianism, insa ma gandesc serios daca nu cumva, din pregatirea noastra pentru viata cereasca, nu trebuie sa faca parte si o schimbare a dietei.

Biblia ne spune ca in Imparatia lui Dumnezeu nu va mai fi moarte:

     „Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era… El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 21, 1.4 ).

Faptul ca declaratia cu privire la disparitia mortii pe Noul Pamant nu se refera doar la rasa umana, ci la intreaga Creatie, reiese clar dintr-o alta profetie, de data aceasta de pe paginile Vechiului Testament:

     „Neprihanirea va fi braul coapselor tale si credinciosia braul mijlocului tau. Atunci lupul va locui impreuna cu mielul si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna.

     Leul va manca paie ca boul, pruncul de tatza se va juca la gura bortei naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina basiliscului. Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant, caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopar ( Isaia 11, 5-9 ).

Isi imagineaza cineva ca in Eden se vor mai sacrifica animale pentru a le consuma carnea ? Eu nu-mi pot imagina un asemenea Paradis plin cu abatoare, masini de tocat carne si miros de gratar. Intr-o Creatie refacuta dupa principiile neprihanirii si in care moartea va fi doar o amintire a unei istorii trecute si uitate pentru totdeauna, animalele vor avea un alt rol decat acela de a fi sacrificate si consumate de cei mantuiti.

Daca ne pregatim pentru o asemenea lume desavarsita, oare nu trebuie sa facem inca de pe acum unele reforme in viata noastra ? Daca vom cultiva pana in ultima clipa a vietii noastre sau a istoriei acestei lumi pofte nesfinte si condamnate de Scriptura, vom fi oare pregatiti pentru o viata vesnica , traita alaturi de un Dumnezeu sfant ?

 

 

Poporul Israel, Biserica lui Christos si Planul lui Dumnezeu

 

     A fi sau a nu fi

     In lumea crestina exista o mare controversa legata de ideea de popor ales al lui Dumnezeu. Nimeni nu contesta faptul ca in timpurile Vechiului Testament acest privilegiu a apartinut poporului Israel. Scriptura ne aduce multe dovezi in sensul acesta, incepand cu fagaduintele date de Dumnezeu lui Avraam ( vezi Geneza 12, 1-3 ) si terminand cu scrierile ultimilor profeti ai Vechiului Testament.

Controversa apare atunci cand ne referim la timpurile Noului Testament, dupa moartea, invierea si inaltarea Domnului Christos la cer si dupa aparitia Bisericii crestine. In mare, putem spune ca s-au dezvoltat doua teologii legate de intrebarea: Mai este poporul Israel poporul ales al lui Dumnezeu dupa aparitia Bisericii crestine, sau acest privilegiu a fost transferat de la poporul Israel la Biserica crestina ?

Prima dintre ele, numita si “teologia inlocuirii”, sustine ca poporul Israel si-a pierdut calitatea si privilegiile de popor ales odata cu lepadarea lui Mesia si inceputul persecutiei indreptata impotriva crestinilor. Acest fapt s-a intamplat in anul 34 d.Chr., odata cu uciderea diaconului Stefan, cand evreii au pornit o mare persecutie impotriva crestinilor ( vezi Fapte 8,1; 9,1.13.14.21 ).

Argumentele aduse in favoarea acestei “teologii a inlocuirii” sunt numeroase si pot fi grupate in mai multe categorii:

1) Avertismente repetate date de Insusi Dumnezeu poporului evreu prin profetii Vechiului Testament, cauzate de apostazia repetata si indelungata a acestui popor ( Deuteronomul 28, 15-68; Maleahi 2,2, etc. ).

2) Avertismente date poporului evreu de Iisus Christos in predicile Sale ( Matei 10,16.17; 11,20-24; 12,34-32; 13,10-15; 23,13-36 etc. ).

3) Avertismente date de Iisus Christos prin unele parabole rostite la sfarsitul lucrarii Sale ( Pilda celor doi fii – Matei 21, 28-32; Pilda vierilor – Matei 21,33-46 ).

Cea de-a doua teologie legata de conceptul de popor ales, si opusa “teologiei inlocuirii”, este cea dispensationalista, imbratisata de unii crestini evanghelici. In mare, acestia isi argumenteaza pozitia prin faptul ca Dumnezeu, fiind neschimbator ( vezi Maleahi 3,6; Iacov 1,17; Evrei 13,8 ), nu poate renunta la fagaduintele facute patriarhilor, si mai tarziu poporului Israel, chiar daca acesta a avut caderi spirituale mari si repetate, culminand cu lepadarea lui Mesia.

Chiar daca Israel si-a intors de multe ori fatza de la Dumnezeu, El nu Si-a intors Fatza de la eiacest popor, afirma sustinatorii acestei doctrine. Iar texte ca cel din Romani 11,1: “A lepadat Dumnezeu pe poporul sau ? Nicidecum !...” sunt aduse ca argument in acest sens.

Dispensationalistii considera aparitia Bisericii crestine ca o paranteza in istoria mantuirii, “pana va intra numarul deplin al neamurilor” ( Romani 11,25 ), aceasta aparitie nefiind profetizata in Vechiul Testament, caci ea nu a facut parte din planul lui Dumnezeu.

De asemenea, se sustine ca aceasta “paranteza” va fi inchisa odata cu rapirea Bisericii la cer, dupa care Mesia va cobora din nou in Tara Sfanta, va relua istoria poporului Israel si va instaura imparatia de o mie de ani. “Si atunci”, potrivit afirmatiilor aceluiasi apostol Pavel, “tot Israelul va fi mantuit” ( Romani 11,26 ).

Este evident ca viziunile celor doua conceptii sunt total diferite. In timp ce unii crestini vad in Biserica lui Christos adevaratul popor al lui Dumnezeu de astazi, care a preluat privilegiile, fagaduintele, dar si misiunea Israelului din vechime, altii vad in Biserica crestina doar un “intermezzo” in cadrul istoriei mantuirii, pionul principal ramanand de la inceputul si pana la finalul ei poporul Israel.

De partea cui este dreptatea ? Dar poate ca nu acest lucru ar trebui sa ne intereseze, ci care este adevarul din perspectiva cerului. Caci, in final, nu opiniile oamenilor, ci viziunea lui Dumnezeu conteaza.

 

     “Sa-L cunosc pe El !”

Cele mai multe controverse din sanul crestinismului pornesc de la un lucru fundamental, care este atat de important incat Mantuitorul a legat de el insasi viata vesnica: cunoasterea lui Dumnezeu: “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Multe din aceste controverse si-ar pierde esenta daca toti crestinii L-ar cunoaste la fel pe Dumnezeu, caracterul, planurile si intentiile Sale, asa cum S-a revelat pe Sine pe paginile Scripturii. Legat de marele adevar ca Dumnezeu este neschimbator, intr-adevar Scriptura ne aduce suficiente argumente in acest sens.

Prin profetul Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament, Insusi Dumnezeu afirma despre Sine: “Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb; de aceea, voi, copii ai lui Israel, n-ati fost nimiciti” ( Maleahi 3,6 ). Apostolul Iacov intareste aceeasi idee, afirmand despre “Tatal luminilor” ca “in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 ). Iar autorul Epistolei catre evrei conchide: “Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ).

Bazandu-se pe acest adevar fundamental, legat de caracterul statornic al lui Dumnezeu, dispensationalistii considera ca legamantul incheiat de Dumnezeu cu poporul Sau nu poate fi anulat, chiar daca poporul a calcat acest legamant de repetate ori. Si in acest sens poate fi adusa ca argument afirmatia lui Pavel din 2 Timotei: “Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( cap. 2,13 ).

Insa subiectul legat de neschimbabilitatea lui Dumnezeu nu trebuie privit la suprafata, caci exista riscul de a trage concluzii gresite. Cand Biblia afirma ca Dumnezeu este neschimbator, la ce se refera ea ? La ce se refera credinciosia lui Dumnezeu de care aminteste apostolul Pavel in 2 Timotei 2,13 ? Putem de aici sa tragem concluzia ca indiferent ce face un om, o comunitate de oameni sau o natiune, dupa ce a intrat in legamant cu Dumnezeu, ei vor avea parte de aceleasi privilegii si fagaduinte chiar daca au calcat in mod repetat si voit prevederile legamantului ?

Daca astfel ar sta lucrurile, se ridica in mod natural intrebarea: De ce legamintele lui Dumnezeu incheiate cu omul au prevederi ? De ce exista conditii ? De ce intalnim atat de des acel “daca” in cadrul fagaduintelor divine ?

Un exemplu: Dumnezeu le vorbeste israelitilor despre binecuvantarile si blestemele de care vor avea parte in cazul in care vor asculta sau nu vor asculta de voia Sa: “Daca vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, pazind si implinind toate poruncile Lui, pe care ti le dau astazi, Domnul, Dumnezeul tau iti va da intaietate asupra tuturor neamurilor de pe pamant… Dar daca nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca nu vei pazi si nu vei implini toate poruncile Lui si toate legile Lui, pe care ti le dau astazi, iata toate blestemele care vor veni peste tine si de care vei avea parte” ( Deuteronomul 28, 1.15 ).

In toata Scriptura, atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, intalnim aceasta conditionare a binecuvantarilor si fagaduintelor lui Dumnezeu. Dar in ce privinta este Dumnezeu neschimbator, din moment ce El conditioneaza unele din promisiunile Sale ?

In orice legamant incheiat intre Dumnezeu si om exista intotdeauna o parte neschimbatoare, care este Dumnezeu, si o parte variabila, care este omul. Ce face Dumnezeul neschimbator atunci cand un om, o grupare de oameni sau un popor aleg sa calce prevederile legamantului ? Doua lucruri trebuie accentuate aici:

1) Dumnezeu nu-Si schimba niciodata caracterul. El ramnane acelasi Dumnezeu drept, neprihanit si sfant, si acelasi Dumnezeu iubitor, indurator si plin de bunatate. Descoperindu-Se lui Moise pe muntele Sinai, El afirma despre Sine:

     “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pana la al treilea si al patrulea neam” ( Exodul 34, 6.7 ).

De aceea, nimeni si nimic din acest Univers nu-L poate determina pe Creator sa-Si schimbe caracterul si principiile dupa care guverneaza.

2) Dumnezeu nu-Si schimba planurile Sale. El ramane fidel idealurilor Sale cu omul, cu Biserica, cu omenirea si cu intreaga Creatie.

Psalmistul David ne asigura in acest sens: “Dar sfaturile Domnului dainuiesc pe vecie, si planurile inimii Lui din neam in neam” ( Psalmul 33,11 ). Iar profetul Isaia intareste acest adevar: “Eu am vestit de la inceput ce are sa se intample, si cu mult inainte ce nu este inca implinit. Eu zic: “Hotararile Mele vor ramane in picioare, si Imi voi aduce la indeplinire toata voia Mea” ( Isaia 46,10 ).

Daca este ceva ce se schimba la Dumnezeu, acest “ceva” nu este nici caracterul Sau, nici planurile Sale, care sunt la fel de vesnice ca si caracterul Sau, ci metodele prin care el urmareste sa ajunga la implinirea acestor planuri, precum si instrumentele de care se foloseste. Or, schimbarea metodelor si instrumentelor Sale nu-si are cauza in El, ci in instabilitatea si necredinciosia elementului uman.

 

     Acelasi plan, alte metode

Scriptura ne ofera numeroase exemple de situatii in care Dumnezeu a ramas acelasi, nerenuntand la principiile si planurile Sale, dar schimband metodele si instrumenetele Sale de lucru. Si aceasta nu pentru ca El ar fi dorit in mod arbitrar acest lucru, ci din cauza necredinciosiei omului.

Un exemplu in acest sens il reprezinta istoria lui Iona, profet trimis de Dumnezeu la cetatea Ninive cu un avertisment cat se poate de sever: “Scoala-te, du-te la Ninive si striga impotriva ei, caci rautatea ei s-a suit pana la Mine” ( Iona 1,2 ).

Profetul lui Dumnezeu insa isi dezminte calitatea de “portavoce” a lui Dumnezeu si fuge in directie opusa, refuzand sa implineasca misiunea incredintata. Ce face Dumnezeu in aceasta situatie ? Renunta la planul Sau ? Nicidecum ! Isi schimba caracterul ? Categoric nu ! El ramane acelasi Dumnezeu drept, dar si iubitor si plin de indurare.

Insa din cauza omului, El este nevoit sa-Si schimbe metoda de lucru, astfel incat de la varianta A a planului Sau se ajunge la varianta B a aceluiasi plan, chiar daca aceasta din urma este putin mai lunga si mai complicata, dar urmarind in final acelasi scop: salvarea locuitorilor din Ninive de la o nimicire iminenta.

In toata aceasta istorie dramatica, redata in cartea lui Iona, aparent Dumnezeu Isi schimba planurile. Insa lucrurile nu stau asa. El a ramas la fel de bun, drept, sfant si iubitor, atat fatza de profetul Sau neascultator, cat si fatza de locuitorii pagani din Ninive.

Oare care ar fi fost scenariul acestei intamplari daca Iona ar fi refuzat si a doua oara, si a cincea oara, si a suta oara sa implineasca planul lui Dumnezeu ? Isi poate imagina cineva ca Dumnezeu ar fi insistat la infinit ca Iona cel razvratit sa revina la sentimente mai bune si sa dea ascultare poruncii divine ? Greu de crezut lucrul acesta. Un Dumnezeu care respecta libertatea de alegere a fiintelor create nu va insista la infinit ca ele sa implineasca planurile Sale, daca ele nu vor acest lucru. Daca Iona ar fi refuzat sa-si duca misiunea la indeplinire, Dumnezeu ar fi gasit alte metode si poate alte instrumente ( un alt profet ) pentru a-Si implini planurile.

Dar in privinta sentintei rostite asupra cetatii Ninive, ce putem spune ? Nu S-a schimbat Dumnezeu ? Nicidecum ! In insasi formularea avertizarii date locuitorilor cetatii se afla ideea pocaintei poporului si a evitarii nenorocirii. Cele 40 de zile erau de fapt zile de har, de pocainta si indreptare, iar istoria dovedeste ca Dumnezeu a ramas acelasi Dumnezeu indurator ca intotdeauna. Insa atunci cand locuitorii cetatii Ninive, dupa pocainta lor colectiva, relatata in Cartea lui Iona, au revenit la vechile lor pacate pentru care au fost avertizati de Dumnezeu, El a implinit literal avertismentul: Ninive a fost nimicita, iar astazi ruinele sale stau marturie ca ceea ce spune Creatorul se implineste cu siguranta.

Cazul imparatului Saul este un alt exemplu din care putem invata ca Dumnezeu Isi poate schimba metodele de lucru si instrumentele omenesti de care Se foloseste, dar El nu-Si schimba planurile.

Saul fusese ales chiar de Dumnezeu pentru pozitia de imparat al lui Israel ( 1 Samuel 10,24 ). Insa in urma abaterilor sale repetate de la implinirea voiei lui Dumnezeu, Saul a fost in cele din urma lepadat de la Fatza Domnului ( 1 Samuel 16,1 ). Si in acest caz observam ca, desi elementul omenesc este schimbator ( Saul si-a schimbat comportamentul in cursul domniei sale ), Dumnezeu a ramas neschimbat in caracter si in planurile Sale de a conduce poporul Sau printr-un “om dupa inima Lui” ( 1 Samuel 13,14 ). El Si-a schimbat doar metodele de lucru, precum si instrumentele prin care a lucrat, nu si caracterul si planurile Sale.

In cartea Apocalipsei, in solia adresata de “Martorul credincios si adevarat” bisericii din Efes ( Apocalipsa 3,14 ), gasim o ilustrare a celor afirmate mai sus. Dupa ce rosteste cuvinte de apreciere pentru sacrificiile facute de credinciosii acestei biserici in confruntarea cu fortele raului, Iisus rosteste un avertisment solemn Bisericii Sale: “Dar ce am impotriva ta este ca ti-ai pierdut dragostea dintai. Adu-ti aminte dar de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti” ( Apocalipsa 2,4.5 ).

Cine este cel ce se schimba in acest caz ? Raspunsul este evident: Biserica, cea care si-a pierdut dragostea dintai. Cine este cel neschimbator in aceasta relatie ? Evident Dumnezeu, Cel care cere pocainta Bisericii sale si revenirea acesteia la faptele sale dintai. Ce se intampla daca elementul uman refuza sa colaboreze cu Dumnezeu in implinirea planurilor Sale vesnice ? “Sfesnicul” este luat si dat altuia care va coopera la implinirea planurilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu renunta nici la principiile Sale, nici la planurile Sale, insa schimba metodele de lucru si, in acest caz, El schimba instrumentul omenesc prin care aceste planuri vor fi implinite. Sunt toate acestea argumente in favoarea “teologiei inlocuirii” poporului ales ?

Poate ca sintagma “teologia inlocuirii” nu este cea mai potrivita pentru a zugravi realitatea. O alta formulare pare sa fie mai aproape de adevar: “teologia continuitatii”. Dar sa lasam acest aspect pe seama teologilor.

 

Poporul Israel, Biserica si Planul lui Dumnezeu

Distinctia exagerata pe care o fac crestinii dispensationalisti intre poporul ales al Vechiului Testament ( Israel ) si Biserica lui Christos din Noul Testament, in cadrul planului vesnic al lui Dumnezeu de “a-Si uni intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni 1,10 ), este nerealista si nebiblica.

Sa nu pierdem din vedere o realitate de necontestat: la inceputurile ei, Biserica lui Christos era formata in majoritate din evrei convertiti la crestinism, si mai putin din convertiti dintre neamuri. De asemenea, in calatoriile sale misionare, apostolul Pavel incepea predicarea Evangheliei in sinagogile marilor orase vizitate, pentru ca din aceste nuclee lucrarea sa ajunga la neamuri. Acesta a fost de fapt planul dintotdeauna al Lui Dumnezeu cu privire la misiune: de la poporul Sau la neamuri.

Desi mai greu in cazul unor apostoli ( ex. Petru si convertirea lui Corneliu – Fapte cap. 10 ), ideea ca Dumnezeu are un plan vesnic cu toate natiunile pamantului, care are ca final mantuirea tuturor celor ce cred: fie iudei, fie dintre neamuri, incepe sa capete contur in sanul Bisericii apostolice.

In viziunea apostolilor, Israelul lui Dumnezeu este acum un Israel mai larg, un Israel spiritual, in care au loc deopotriva si iudeii si neamurile, cu conditia ca cei care doresc sa faca parte din el sa-L primeasca pe Iisus Christos ca Domn si Mantuitor personal.

Insa aceasta viziune noutestamentara, pe care unii au acceptat-o cu greu sau nu au acceptat-o niciodata, nu este o noutate in istoria biblica. Acesta a fost planul lui Dumnezeu dintotdeauna.

Inca de pe primele pagini ale Scripturii facem cunostinta cu planul vesnic al lui Dumnezeu cu privire la om: “Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemenarea Noastra” ( Geneza 1,26 ). In ce consta acest plan divin ? Vointa lui Dumnezeu era ca omul sa reflecte slava Creatorului sau. A renuntat El la acest plan dupa caderea primilor nostri parinti ? Nicidecum !

Creatorul nu a renuntat la planul Sau cu omenirea in ciuda neascultarii primilor oameni, dar a fost nevoit sa schimbe metodele de lucru in functie de noua situatie aparuta. Continuarea planului Sau cu intreaga omenire reiese evident din fagaduinta cu rol de profetie din Geneza 3,15: “Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei impunge calcaiul.”

Daca Dumnezeu ar fi renuntat la planurile Sale privind omenirea, Potopul ar fi fost un dezastru care nu ar fi lasat niciun supravietuitor. Salvarea lui Noe si a familiei sale dovedeste insa continuitatea planului lui Dumnezeu, continuitate care se vede si in chemarea lui Avraam, si mai ales in fagaduintele facute lui si urmasilor sai:

“Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvanta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvantare. Voi binecuvanta pe cei ce te vor binecuvanta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine ( Geneza 12, 2.3 ).

Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rostite catre patriarh reiese ca Avraam si poporul ce urma sa se nasca din el aveau sa fie un instrument prin care nu doar poporul evreu avea sa ajunga la binecuvantarile mantuirii, ci toate popoarele lumii.

Psalmii si profetii Vechiului Testament vorbesc si ei despre acest plan divin, prin care chipul Creatorului trebuia sa fie refacut in om, fie evrei, fie dintre neamuri. Astfel, profetul Isaia, cu sapte secole inainte de nasterea lui Mesia, le spune clar evreilor ca Acesta va veni nu doar pentru ei, ci pentru toate natiunile pamantului: “Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant, caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopar. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El si slava va fi locuinta Lui…”( Isaia 11, 9.10 ).

Referindu-se la “Robul Domnului”, la “Alesul” lui Dumnezeu in care-Si gaseste placere sufletul Sau, acelasi Isaia scrie in cartea sa: “El nu va slabi, nici nu se va lasa, pana va aseza dreptatea pe pamant si ostroavele marii vor nadajdui in Legea Lui…Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire, si Te voi lua de mana, Te voi pazi si te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor ( Isaia 42,4.6 ).

Aceeasi idee este reluata de Isaia si in capitolul 49: “Este prea putin lucru sa fii Robul Meu, ca sa ridici semintiile lui Iacov si sa aduci inapoi ramasitele lui Israel. De aceea, Te pun sa fii Lumina neamurilor, ca sa duci mantuirea pana la marginile pamantului” ( Isaia 49, 6 ).

Este uimitor sa constatam ca, in ciuda luminii pe care au avut-o in aceasta privinta, evreii au ajuns sa-i considere pe neevrei ca fiinte de rang inferior, fiinte spurcate si chiar “caini”, in loc sa vada in cei dintre neamuri campul lor misionar.

Unul din motivele pentru care ei L-au respins pe Mesia a fost faptul ca El indemna poporul sa-si iubeasca vrajmasii, lucru inacceptabil pentru ei. Chiar si ucenicii Domnului au acceptat cu greu ideea ca si neamurile au parte de binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa planul Sau cel vesnic. Sa nu uitam cu cata convingere s-a impotrivit Petru ideii de a intra in casa unui sutas roman ( Fapte 10, 9-28 ) si atitudinea critica a confratilor sai cand au auzit ca el a facut totusi acest gest ( Fapte 11,1.2 ).

Dupa arestarea lui Pavel, acesta a tinut un discurs in apararea sa. Toti iudeii l-au ascultat in liniste, insa atunci cand Pavel le-a vorbit despre porunca primita de la Domnul: “Du-te, caci te voi trimite departe, la neamuri !” ( Fapte 22,21 ), ei au reactionat violent: “Ei l-au ascultat pana la cuvantul acesta. Dar atunci si-au ridicat glasul si au zis: “Ia de pe pamant pe un astfel de om ! Nu este vrednic sa traiasca !” ( fapte 22, 22 ).

Aceasta a fost atitudinea de secole a majoritatii evreilor fatza de planul lui Dumnezeu de a aduce la izvoarele mantuirii toate popoarele: evrei si neamuri. Iar dupa lepadarea lui Mesia, opozitia lor fatza de acest plan a fost atat de evident incat apostolul Pavel le scria tesalonicenilor: “Iudeii acestia L-au omorat pe Domnul Iisus si pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu si sunt vrajmasi tuturor oamenilor, caci ne opresc sa vorbim neamurilor ca sa fie mantuite. Astfel, ei totdeauna pun varf pacatelor lor. Dar la urma, i-a ajuns mania lui Dumnezeu” ( 1 Tesaloniceni 2,15.16 ).

A schimbat insa aceasta atitudine ostila a poporului evreu planul lui Dumnezeu de a-i uni in Christos pe toti cei care doresc mantuirea ? Categoric nu ! Planul lui Dumnezeu a ramas in picioare, desi El a fost nevoit sa schimbe metodele si instrumentele Sale.

Aceasta schimbare fusese deja profetizata de Iisus in unele din parabolele Sale rostite la sfarsitul lucrarii Sale publice: Pilda celor doi fii si Pilda vierilor ( Matei cap. 21 ). Avertismentul adresat propriului Sau popor cu putin timp inainte de rastignire a grabit arestarea si moartea Sa: “Imparatia lui Dumnezeu va fi luata de la voi si va fi data unui popor care va aduce roadele cuvenite” ( Matei 21,43 ).

 

     “Din doi a facut unul”

Planul lui Dumnezeu de a-Si oglindi slava caracterului Sau in oameni si-a gasit implinirea in Biserica lui Christos, formata deopotriva din evrei si neamuri. Mantuitorul profetizase: “Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii” ( Ioan 12,32 ).

Crucea, caci la ea facea referire Domnul in acel context ( vezi v.33 ), este “instrumentul” de care S-a folosit Dumnezeu si Se va folosi pana la sfarsitul istoriei lumii pentru a-i atrage pe oameni la Sine, pentru a-Si reface chipul in ei, pregatindu-i in felul acesta pentru viata vesnica.

Planul lui Dumnezeu nu-i avea in vedere doar pe evrei, ci cuprindea intreaga omenire. Dumnezeu nu ales in mod arbitrar un popor pentru a-Si revarsa doar asupra lui binecuvantarile Sale, asemenea zeilor locali pagani. Iar acest adevar este evident din fagaduintele care au insotit chemarea lui Avraam: “toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine” ( Geneza 12,3 ).

Israel a fost doar un instrument prin care aceste binecuvantari trebuiau sa ajunga la intreaga omenire. Dar pentru ca instrumentul nu s-a lasat condus de mana Marelui Arhitect al mantuirii, Dumnezeu a schimbat metoda de lucru, fara sa renunte la planurile Sale: va face acelasi lucru prin Biserica Sa, care cuprinde deopotriva evrei si neamuri.

Prin Biserica Sa, Dumnezeu intentioneaza sa descopere Universului “taina voiei Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine Insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni 1,9.10 ).

Epistola catre efeseni este poate cea mai buna ilustrare a intentiilor lui Dumnezeu cu privire la relatia dintre poporul evreu si neamuri. Pavel ne arata cum Iisus Christos, prin jertfa Sa, a daramat zidul de despartire care exista intre evrei si neamuri:

Din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc care-i despartea…si a impacat pe cei doi cu Dumnezeu intr-un singur trup, prin cruce, prin care a nimict vrajmasia. El a venit astfel sa aduca vestea buna a pacii voua, celor ce erati departe, si pace celor ce erati aproape. Caci prin El, si unii si altii avem intrare la Tatal, intr-un Duh. Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu” ( Efeseni 2, 16-19 ).

Pavel numeste aceasta lucrare a lui Dumnezeu de unire a tuturor credinciosilor intr-un singur trup, fie iudei, fie neamuri, “taina lui Christos”: “Caci prin descoperire dumnezeiasca am luat cunostinta de taina aceasta, despre care v-am scris in putine cuvinte. Citindu-le, va puteti inchipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor in celelalte veacuri in felul cum a fost descoperita acum sfintilor apostoli si proroci ai lui Christos, prin Duhul. Ca adica neamurile sunt impreuna mostenitoare cu noi, alcatuiesc un singur trup cu noi si iau parte cu noi la aceeasi fagaduinta in Christos Iisus, prin Evanghelia aceea al carui slujitor am fost facut eu, dupa harul lui Dumnzeeu dat mie prin lucrarea puterii Lui” ( Efeseni 3,3-7 ).

Scriindu-le credinciosilor din Galatia, acelasi apostol afirma: “Toti care ati fost botezati pentru Christos, v-ati imbracat in Christos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Christos Iisus. Si daca sunteti ai lui Christos, sunteti samanta lui Avraam, mostenitori prin fagaduinta ( Galateni 3, 27-29 ).

Intelegem din aceste afirmatii transante ale unui fost fariseu devenit crestin ca toti cei care L-au primit pe Christos, fie iudei, fie dintre neamuri, sunt acum un singur trup, alcatuiesc acum noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel. Ei sunt “samanta lui Avraam”, Israelul spiritual despre care acelasi apostol ne asigura: “Tot Israelul va fi mantuit” ( Romani 11, 26 ).

Astazi, dupa ce avem atata lumina cu privire la relatia dintre poporul Israel, Biserica lui Christos si planul cel vesnic al lui Dumnezeu, a face distinctie intre evrei si neamuri in privinta privilegiilor si a misiunii in lume inseamna a nega lucrarea lui Christos de a-Si uni toate lucrurile prin jertfa Sa. Este un fel de sfasiere in doua a trupului lui Christos, care este Biserica Sa ( Efeseni 1,22.23; Coloseni 1,18 ).

Insa “trupul lui Christos” nu va fi sfasiat de teoriile unora sau altora. Planul cel vesnic al lui Dumnezeu de a-Si reface chipul Sau in om va fi dus la indeplinire. Iar Apocalipsa ne garanteaza acest lucru, zugravindu-ne gloria cereasca in care mantuitii din toate timpurile si toate neamurile vor canta imnurile mantuirii:

“Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile, caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamant” ( Apocalipsa 5,9.10 ).

Asadar, planul vesnic al lui Dumnezeu se va realiza in Christos, iar distinctia artificiala pe care unii crestini inca o fac intre evrei si neamuri nu este actuala. Prin Christos si cu Christos, Dumnezeu Si-a unit copiii din toate popoarele, fie evrei, fie neamuri, intr-o singura mare familie. Iar aceasta nu este o viziune omeneasca asupra realitatii, ci este viziunea lui Dumnezeu, descoperita lui Avraam, realizata in Christos si continuata pana la finalul istoriei mantuirii.

Lumea a facut o mie si una de bisericute, dar este O singura Biserica a lui Christos… 

     Latinii aveau un dicton, folosit adesea si in zilele noastre: „Toate drumurile duc la Roma” ( „Mille viae ducunt homines per saecula Romam” ). Daca in unele domenii ale vietii acest dicton este aplicabil fara a se gresi, in domeniul religios el ii poate conduce pe oameni pe un drum infundat.

Multe voci din zilele noastre sustin ca, deoarece Dumnezeu este unul singur, toate religiile ne conduc, intr-un fel sau altul, la El. Este ceva asemanator, spun acestia, cu cucerirea unei culmi muntoase. Desi exista un singur varf, exista mai multe carari si posibilitati de a ajunge acolo.

Sunt constient ca cele ce voi afirma in continuare ar putea fi interpretat ca fiind exclusivism religios. Departe de mine asa ceva ! Consider exclusivismul religios ca fiind o mare gaura neagra a spiritului uman. Iar cand acesta se manifesta chiar in sanul crestinismului, care prin definitie este ( sau cel putin ar trebui sa fie ) o religie a iubirii, lucrurile sunt cu atat mai grave.

Pe baza multor pasaje biblice, dar mai ales pe baza invataturilor Mantuitorului, sunt convins ca Dumnezeu are copii credinciosi in toate religiile si in toate denominatiunile crestine. E vorba de oameni profund spirituali, oameni care-L cauta si Il iubesc pe Dumnezeu si care traiesc dupa toata lumina pe care o au in momentul de fatza.

In timpul activitatii Sale publice, Domnul Iisus a apreciat credinta multor oameni care nu faceau parte din poporul evreu – poporul ales care, din nefericire, devenise exclusivist in privinta mantuirii.

Samariteanul din pilda este apreciat de Mantuitorul pentru ca, in contrast cu cei doi evrei neaosi ( preotul si levitul ), a dat dovada de o adevarata iubire fatza de aproapele ( Luca 10, 25-37 ). Sutasul roman care L-a rugat pe Iisus sa-i vindece robul este si el apreciat pentru credinta lui. Si nu oricum: „Cand a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a intors spre norodul care mergea dupa El si a zis: „Va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta atat de mare” ( Luca 7,9 ).

     Iar femeii siro-feniciene care a insistat cu tenacitate pe langa Iisus ca sa-i fie vindecata fiica, Mantuitorul ii spune cuvinte pe care multi evrei din vremea aceea ar fi dorit sa le auda din gura lui Mesia si nu le-au auzit: „Atunci Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinta ta; faca-ti-se cum voiesti” ( Matei 15, 28 ).

Nu, Dumnezeu nu este exclusivist atunci cand e vorba de chemarea la mantuire a oamenilor. Caci in Iisus Christos, spune apostolul Pavel, „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Christos” ( Galateni 3, 28 ).

Cu siguranta ca evreilor din vremea Lui, dar si ucenicilor atinsi si ei de spiritul exclusivist si de complexul de superioritate dat de apartenenta la poporul ales, nu le-a convenit deloc afirmatia facuta de Iisus in Ierusalim cu ocazia Praznicului Innoirii Templului: „Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu si va fi o turma si un Pastor” ( Ioan 10, 16 ).

Atunci este adevarat ca toate drumurile duc la Roma ? Daca Dumnezeu are copii credinciosi pe toate meridianele si paralele globului pamantesc, in toate religiile si in toate bisericile crestine, inseamna ca exista mai multe cai ale mantuirii ? Inseamna ca exista mai multe biserici ale lui Christos si ca, in final, nu conteaza carei biserici apartii ?

Conform Scripturii, raspunsul nu poate fi decat un „Nu !” categoric. Eu cred ca Dumnezeu are o singura Biserica adevarata, chiar daca ii iubeste pe toti oamenii in mod neconditionat si chiar daca ii considera ca fiind copiii Sai pe toti cei care implinesc voia Sa, desi inca nu apartin acestei Biserici. Iata cateva argumente care ma determina sa am acest crez:

1) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece, ori de cate ori vorbeste despre ea, Mantuitorul foloseste singularul.

Dupa frumoasa marturisire de credinta a lui Petru: „Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, Mantuitorul ii spune acestuia: „Si Eu iti spun: „Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” ( Matei 16, 16.18 ).

Trecand peste controversa privitoare la cine este „piatra” pe care Domnul Iisus urma sa-Si zideasca Biserica, este de remarcat faptul ca Mantuitorul nu foloseste pluralul atunci cand vorbeste de Biserica.  El nu vorbeste de „bisericile Mele”, ci de „Biserica Mea.” Inteleg de aici ca Domnul Iisus, desi are copii credinciosi in toate religiile si bisericile crestine, El are pe pamant o singura Biserica adevarata, pe care o considera ca fiind a Lui.

2) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece, desi vorbeste de mai multe „oi” ca fiind ale Sale, acestea aflandu-se acum in alte „staule”, Mantuitorul afirma clar ca El are un singur „staul” al Sau.

     „Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta glasul Meu si va fi o turma si un Pastor ( Ioan 10,16 ).

     Daca ar exista mai multe biserici ale lui Christos, de ce atunci El afirma ca trebuie sa aduca in „staulul” Sau si pe acele „oi” raspandite in alte staule ? De ce nu le lasa acolo ? De ce Iisus vorbeste de necesitatea ca „oile” Sale sa faca parte dintr-o singura „turma” al carui pastor este El Insusi ? Raspunsul este simplu: Pentru ca Domnul Iisus nu are mai multe biserici adevarate, ci doar una singura.

3) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece aceasta este mireasa Mielului. Iar Apocalipsa nu vorbeste de mai multe mirese, ci de una singura.

     „Vino sa-ti arat mireasa, nevasta Mielului !” – este invitatia pe care unul din ingeri o face batranului apostol Ioan in timpul viziunilor sale ( Apocalipsa 21,9 ). Pe ultima pagina a Scripturii, intre ultimele versete ale Bibliei, se afla chemarea facuta lumii intregi, atat de Duhul Sfant, cat si de mireasa lui Christos – Biserica Sa: „Si Duhul si Mireasa zic: „Vino !” Si cine aude sa zica: „Vino !” Si celui ce ii este sete, sa vina; cine vrea, sa ia apa vietii fara plata !” ( Apocalipsa 22,17 ).

Vorbind despre relatia lui Christos cu Biserica Sa, apostolul Pavel o aseamana cu relatia de iubire dintre un barbat si sotia lui ( nu sotiile ! ): „Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca , dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa, prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” ( Efeseni 5, 25-27 ).

Daca planul lui Dumnezeu pentru familia omeneasca este monogamia, din comparatia pe care o face apostolul Pavel este evident ca planul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa este acelasi: sa existe o singura Biserica adevarata, nu mai multe.

4) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece Iisus, vorbind despre Sine, a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” ( Ioan 14,6 ).

Niciodata Mantuitorul nu ne-a lasat sa intelegem ca ar exista mai multe cai ale mantuirii si mai multe adevaruri. Conform afirmatiei Sale, exista o singura cale spre Imparatia lui Dumnezeu, exista o singura „Usa a oilor” prin care pot intra cei ce doresc mantuirea ( Ioan 10, 7.9 ), exista un singur Pastor bun si o singura „turma” ( Ioan 10, 11.16 ), exista un singur adevar.

Oamenii au inventat diferite cai spre mantuire, au construit diferite „usi” spre Imparatia lui Dumnezeu si au facut din crezurile lor adevaruri mantuitoare. Dar dupa cum nu poate exista decat un singur adevar, nu mai multe, la fel nu poate exista decat o singura Biserica a lui Christos care tezaurizeaza si propovaduieste acest adevar.

5) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece exista un singur Dumnezeu.

     Creatorul Universului iubeste pluralitatea si diversitatea. Natura ne ofera suficiente argumente in acest sens: Nu exista doua frunze identice care cresc in acelasi copac; nu exista doi fulgi de zapada identici, desi cad miliarde si miliarde pe pamant; nu exista doua amprente digitale identice, desi suntem la ora actuala peste sapte miliarde de locuitori ai planetei.

In unele domenii ale vietii insa, pluralitatea nu-si are locul. „Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine !” – este prima porunca a Legii morale ( Exodul 20, 3 ). Si daca nu exista decat un singur Dumnezeu, oare nu trebuie sa existe si o singura credinta adevarata si o singura Biserica ce predica aceasta credinta ?

Apostolul Pavel ne asigura ca in domeniul moral unicitatea este cea care corespunde adevarului, nu pluralitatea: „Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai pe sus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti” ( Efeseni 4, 4-6 ).

6) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece aceasta este trupul lui Christos, iar trupul Lui este unul singur.

     Apostolul Pavel intareste acest adevar in epistolele sale: „Caci, dupa cum trupul este unul si are mai multe madulare, si dupa cum toate madularele trupului, macar ca sunt mai multe, sunt un singur trup, tot asa este si Christos. Noi toti, in adevar, am fost botezati de un singur Duh ca sa alcatuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh” ( 1 Corinteni 12, 12.13 ).

Acelasi apostol afirma in Epistola catre efeseni: Exista un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre” ( Efeseni 4,4 ).

7) Exista o singura Biserica a lui Christos deoarece Dumnezeu nu poate avea mai multe biserici adevarate, in timp ce doctrinele lor se contrazic.

     Chiar daca are mai multe fatzete, adevarul este doar unul singur, iar doctrina unei biserici trebuie sa reflecte acel adevar unic. Acesta este motivul pentru care ecumenismul, asa cum este el gandit la ora actuala, nu are nicio sansa de reusita.

Cum ar putea fi adevarata doctrina nemuririi sufletului in acelasi timp cu doctrina sufletului muritor ? Cum am putea fi de acord ca ziua poruncita de Dumnezeu pentru inchinare si odihna este in acelasi timp si ziua a saptea, dar si ziua intai a saptamanii ? Cum s-ar putea armoniza in acest punct doi credinciosi: unul care crede si se inchina la icoane cu unul care crede si se inchina doar lui Dumnezeu ? Si exemplele pot continua…

Deoarece adevarul este unul singur, exista o singura doctrina adevarata si, in consecinta, exista o singura Biserica recunoscuta de Christos ca fiind a Lui: „Biserica Mea” ( Matei 16, 18 ).

In concluzie, a crede ca Dumnezeu are o singura Biserica adevarata nu inseamna exclusivism. A fi exclusivist inseamna a crede ca doar cei care isi au numele inscris in registrele unei anumite biserici vor fi mantuiti. Dumnezeu are copii credinciosi pretutindeni pe pamant, caci sta scris: „De la rasaritul soarelui pana la asfintit, Numele Meu este mare intre neamuri si pretutindeni se arde tamaie in cinstea Numelui Meu si se aduc daruri de mancare curate; caci mare este Numele Meu intre neamuri”, zice Domnul ostirilor ( Maleahi 1,11 ).

Acestia pot fi intalniti in salbaticia junglei amazoniene, in deserturile Africii sau gheturile Groenlandei; ei pot fi intalniti si in religiile pagane, dar si in sutele si miile de denominatiuni crestine. Dumnezeu priveste la inima lor curata si, conform promisiunii Sale, ii va chema si-i va aduce in unicul si adevaratul Sau „staul” – Biserica Sa.

Cum va face lucrul acesta ? Prin predicarea Evangheliei la orice faptura, caci „Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul.” ( Matei 24,14 ).

Doresc cu sinceritate ca fiecare dintre noi sa cautam cu inima libera de orice prejudecata acea singura Biserica a lui Christos, acel „staul” pastorit de Insusi Domnul Iisus Christos, Pastorul cel bun.

Si cand se va arata Pastorul cel mare, veti capata cununa care nu se va vesteji, a slavei” ( 1 Petru 5,4 ).

Doctrina predestinarii – un mar al discordiei in crestinism

 

„In El, Dumnezeu ne-a ales inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara prihana inaintea Lui, dupa ce, in dragostea Lui, ne-a randuit mai dinainte sa fim infiati prin Iisus Christos, dupa buna placere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Sau, pe care ni l-a dat in Prea Iubitul Lui” ( Efeseni 1, 4-6 )

 

     Cale ferata sau volan ?

Ce este viata omului: o cale ferata, pe care esti obligat sa mergi doar inainte, fara posibilitatea de a te abate nici la dreapta, nici la stanga, sau un drum cu multe rascruci, in care poti alege daca mergi si in ce directie vrei sa te indrepti ?

Unii sunt adeptii primei variante. Pentru ei, viata inseamna un destin prestabilit de divinitate, de la care nu se pot abate oricate eforturi ar face. In limbajul uzual al acestor oameni, atunci cand nu li se implinesc visele, apar frecvent sintagme ca: „asa i-a fost scris”, „asta i-a fost soarta”, „a fost lovit de soarta” si altele.

Altii sunt adeptii celei de-a doua variante. Pentru acestia, viata inseamna o suita continua de alegeri personale, o viata traita cu „volanul” in mana, cu nenumarate ocazii de a alege sa  continui sau sa renunti la drum, de a alege intre stanga si dreapta.

Sunt doua filosofii de viata complet diferite, bazate pe doua principii ce par ireconciliabile: predestinatia si liberul arbitru ( vointa libera, libertatea de alegere ). Controversa este veche de cand lumea si nu pare sa inceteze pana la sfarsitul ei, impartind omenirea in doua clase distincte, avand doua moduri de gandire diferite, doua moduri de a privi viata, lumea si pe Dumnezeu complet diferite.

Unii sfarsesc prin a se resemna, renuntand la orice efort de a schimba ce este gresit in viata lor sau in societate. Astfel de oameni devin apatici si indiferenti. Altii, dimpotriva, sunt mereu dinamici, mereu in cautarea unor oportunitati care sa le permita sa schimbe propriul destin, precum si al societatii in care traiesc. Cine are dreptate ? Poate fi doctrina predestinarii armonizata in vreun fel cu doctrina liberului arbitru ?

Ecuatia nu este atat de simplu de rezolvat. Aparatorii doctrinei predestinarii nu pot raspunde unor intrebari de genul: Unde este dreptatea lui Dumnezeu in cazul in care El hotaraste dinainte ca unii sa fie salvati, iar altii nu ? Ce rost mai are judecata finala daca oamenii nu sunt responsabili pentru viata lor ? Ce rost are lupta credintei, daca deja exista o hotarare divina cu privire la destinul oamenilor ?

Pe de alta parte, aparatorii doctrinei liberului arbitru nu pot nega niste realitati evidente: Ne nastem fara ca cineva sa ne intrebe daca dorim sau nu sa intram pe scena vietii; ne nastem in familii pe care nu noi le-am ales, in zone geografice si perioade ale istoriei pe care, de asemenea, nu le-am ales noi; invatam si vorbim o limba materna, pe care nu noi am ales-o si incepem sa fim educati intr-un sistem de valori moral-religioase pe care, de asemenea, nu le-am ales noi; nu depinde de alegerea noastra zestrea genetica cu care ne nastem, nici trasaturile fizice, nici temperamentul si nici trasaturile personalitatii noastre. Asadar, exista un determinism care nu poate fi negat.

Daca astfel stau lucrurile cu privire la cele doua doctrine aparent ireconciliabile, unde este adevarul ? Care este conceptia biblica cu privire la predestinatie si liberul arbitru ? Exista vreo sansa ca cele doua sa se armonizeze ?

 

     Intre vechi si nou

Prin definitie, doctrina predestinarii este acea doctrina religioasa conform careia destinul omului a fost fixat mai dinainte de catre divinitate, omul neavand posibilitatea de a-l modifica. Doctrina aceasta poate fi intalnita in majoritatea religiilor lumii, fie antice, fie contemporane, cunoscand diferite variante: unele moderate, altele extreme.

Astfel, vechii babilonieni, care il aveau ca zeu principal pe Marduk, creatorul luminii, al vietii si al lumii, credeau ca acesta stabilea cursul implacabil al fiecarei vieti, fie spre bine, fie spre rau. Vechii grecicredeau si ei intr-o zeitate care predestina viata fiintelor umane si chiar a zeilor Olimpului. Moisa si Moira – o zeitate tainica si binara, controla chiar si destinul marelui Zeus.

De la greci, ideea de predestinare a ajuns la romani, care au botezat-o pe Moira ( ursitoarea cea rea ) Fatum ( de la care deriva termenul „fatalitate” ). Sub o forma sau alta, teoria predestinarii a intrat in preocuparile multor filozofi ( Aristotel, Seneca, stoicii, Jean Paul Sartre, etc. ), dar si teologi ( Augustin, Pelagius, Toma d’Aquino, Zwingli, Calvin, Luther, etc. ), ajungand pana in zilele noastre.

Totusi, in mitologiile popoarelor au existat si exceptii umane care au reusit sa infrunte destinul prin propriile alegeri si eforturi, ajutati uneori tacit chiar de zei ( de ex. Hercules, eroul mitologiei grecesti ). Chiar si imparatii romani incercau sa-si schimbe destinul mituindu-i pe auguri ( preotii romani ) astfel incat acestia sa spuna doar ceea ce doreau ei cu privire la destinul lor. In religiile orientale au aparut curente care sustin ca omul se poate rupe de lantul nesfarsit al reincarnarilor prin asceza si indeplinirea unor obligatii.

Venind mai aproape de noi, in mitologia noastra exista asa-zisul mit al ursitoarelor, preluat din mitologia greaca, in care acestea erau numite „moire”. Potrivit acestei credinte, in cea de-a treia noapte de viata a pruncului, nasa trebuie sa pregateasca o masa bogata, impodobita cu flori, care trebuie sa cuprinda bucate despre care se crede ca le plac ursitoarelor ( prajituri, vin, etc. ). Aceasta masa este oferita ca ofranda.

In popor se crede ca, in acea noapte, ursitoarele apar la poarta casei respective si prezic destinul copilului intr-un vis de noapte al mamei. Dimineata, nasa o intreaba pe mama cu privire la ceea ce i s-a descoperit in vis de catre ursitoare cu privire la destinul copilului.

Daca ideea de predestinare se regaseste, intr-o forma sau alta, in majoritatea religiilor lumii, fie antice, fie contemporane, care este situatia in crestinism ?

 

     Crestinismul si teoria predestinarii

Primul care a enuntat o doctrina sistematica cu privire la predestinare a fost Augustin, episcop de Hippo ( 354 – 430 ). In esenta, invatatura lui consta in doua idei principale:

– Mai intai Dumnezeu face planul, iar apoi alege in urma planului

– Dumnezeu alege pentru cer tot atatia oameni cati ingeri au cazut

Dupa aproximativ o mie de ani, Martin Luther ( 1483 – 1546 ) a adoptat si a dezvoltat teoria lui Augustin. In lucrarea sa „Sclavia vointei”, Luther scria: „Si in cazul in care credem ca Dumnezeu stie si stabileste mai dinainte toate lucrurile si ca nimic nu se poate intampla decat prin voia Sa, atunci insasi ratiunea omului marturiseste ca nu exista vointa libera nici in oameni, ingeri sau vreo alta creatura. ( p.317, paragraf 19).

Un alt reformator care a elaborat poate cea mai severa forma a doctrinei predestinarii a fost elvetianul Jean Calvin ( 1509 – 1564 ), a carui invatatura, discutata si elaborata la Sinodul din Dort ( 1618 – 1619 ), a devenit o doctrina oficiala a Bisericii Reformate din Olanda.

Argumentul lui Calvin era acela ca Dumnezeu nu este arbitrar atunci cand hotaraste ca unii oameni sa primeasca viata vesnica, iar altii sa fie pierduti pentru totdeauna, deoarece El este drept si, de fapt, toti oamenii merita moartea.

Spre deosebire de alti adepti ai doctrinei predestinarii care sustineau o predestinare simpla ( Dumnezeu i-a predestinat pe unii oameni pentru viata vesnica ), Calvin este adeptul unei predestinari duble ( Dumnezeu i-a predestinat pe unii pentru viata vesnica, iar pe altii pentru moarte vesnica ). Iata cum definea el predestinarea:

Numim predestinatie acel decret etern al lui Dumnezeu, prin care a hotarat ce trebuie sa faca orice om, caci nu spre destinatie au fost creati toti, ci unora li s-a hotarat viata vesnica, altora osanda vesnica. Deci dupa cum a fost creat cineva spre un sfarsit sau altul, il numim predestinat spre viata sau spre moarte” (Institutio, 3, Opera selecta, 4,1931, p. 370).

Prin predestinare intelegem decizia din vesnicie a lui Dumnezeu, prin care a hotarat in El Insusi care este voia Sa cu privire la soarta fiecarui om. Nu toti sunt creati in mod egal, ci unii sunt predestinati să aiba parte de viata vesnica, iar altii de condamnare vesnica. (Institutio Christianae Religionis 3. 21. 5)

Argumentele biblice cel mai des invocate de sustinatorii doctrinei predestinarii sunt cateva texte din epistolele lui Pavel, in mod deosebit: Efeseni 1,4-6; Romani 8, 29.30 si cap. 9, 15-21. In secolul al XVII-lea, teologul protestant olandez Iacob Arminius l-a criticat pe Calvin, aducand ca argument liberul arbitru al omului. El se baza pe numeroase pasaje biblice care reprezinta o invitatie facuta oamenilor de a alege intre bine si rau, intre viata si moarte.

In esenta, Iacob Arminius sustinea ca:

– Omul poate decide daca va fi salvat sau pierdut, dupa ce Dumnezeu i-a acordat har

– Alegerea si condamnarea de catre Dumnezeu a oamenilor se bazeaza pe prestiinta Sa, iar alegerea este conditionata, nu neconditionata

– Oamenii se pot opune harului lui Dumnezeu, iar Biblia arata ca omul poate cadea din mantuire.

Mai tarziu, in secolul al XX-lea, teologul Karl Barth a afirmat ca Dumnezeu, prin Iisus Christos, a ales intreaga omenire pentru a fi mantuita, deci toti oamenii sunt predestinati pentru mantuire.

Intr-adevar, doctrina predestinarii este un adevarat mar al discordiei in crestinism. In timp ce protestantii sustin aceasta doctrina, ortodocsii si neoprotestantii o resping. Totusi, unde este adevarul ? Este nevoie sa trecem intr-o tabara sau alta, sau mai bine este sa ne pastram neutralitatea, stand la distanta ?

Poate ca povestea magarului lui Buridan ne va ajuta sa iesim din zona neutralitatii si indiferentei, luand o atitudine corecta si biblica fatza de cele doua doctrine: a predestinarii si a liberului arbitru. De fapt, magarul lui Buridan a murit de foame, desi avea mancare din belsug. De ce ? Pentru ca, stand intre doua capite de fan, nu se putea decide pe care sa o aleaga. Morala: Atitudinea de indiferenta si neimplicare in intelegerea adevarului este mortala.

 

     Lacunele doctrinei predestinarii

Doctrina predestinarii, asa cum a fost sustinuta de reformatori, mai ales de Calvin, are lacune serioase din punct de vedere logic si teologic. Iata doar cateva probleme pe care le ridica aceasta invatatura:

1) Daca toti oamenii sunt pacatosi si merita aceeasi soarta: moartea ( vezi Romani 3,23; 6, 23 ), de ce Dumnezeu ii alege doar pe unii pentru mantuire si viata vesnica ? Daca in aceasta ecuatie nu ar interveni si liberul arbitru al omului, care decide ce va face cu harul lui Dumnezeu care i s-a oferit, Dumnezeu ar aparea ca un judecator nedrept si arbitrar. Totusi, Biblia vorbeste despre dreptate ca fiind unul din principiile de baza ale guvernarii lui Dumnezeu.

In caracterul Sau „bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta” ( Psalmul 85, 10 ). Iar atunci cand istoria pacatului se va fi sfarsit, cei mantuiti, adunati pe „marea de cristal” aflata inaintea tronului lui Dumnezeu, impreuna cu fiintele din intregul Univers, vor recunoaste plini de admiratie: „Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor” ( Apocalipsa 15, 3 up. ).

2) Daca Dumnezeu le-ar acorda har doar unor oameni, in timp ce altora le-ar aplica doar dreptatea, inseamna ca harul si dreptatea sunt separate, iar Dumnezeu ar deveni in acest caz un judecator partinitor si nedrept. Iar daca El ar fi nedrept, cine poate garanta ca in vesnicie, dupa ce se va incheia istoria pacatului si a lumii noastre, nu se vor ridica alti „Luciferi” revoltati din cauza  nedreptatilor existente ?

3) Daca Dumnezeu a hotarat mai dinainte cine va fi mantuit, inseamna ca acesti oameni nu pot pierde mantuirea orice s-ar intampla. Inseamna ca nu exista pentru ei posibilitatea apostaziei. Insa acest lucru este contrazis de Biblie, care ne prezinta un mare numar de cazuri de apostazie ( Balaam, Saul, Iuda,Dima, etc. ), dar si avertismente cu privire la pericolul de a cadea de la credinta.

Caci cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit” (Evrei 6, 4-6 ).

4) Daca Dumnezeu a hotarat mai dinainte cine va fi pierdut, inseamna ca eforturile acestor oameni de a schimba in bine viata lor, faptele lor bune si planurile lor sunt inutile. In acest caz, ce rost mai au toate indemnurile Scripturii de a duce lupta cea buna a credintei, de a face fapte bune si de a duce mantuirea noastra pana la capat  ?

     „Indeamna-i ( pe „bogatii veacului acestuia”, nn. ) sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii, asa ca sa-si stranga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie, pentru ca sa apuce adevarata viata” ( 1 Timotei 6, 18.19 ).

„Lupta-te lupta cea buna a credintei, apuca viata vesnica la care ai fost chemat si pentru care ai facut acea frumoasa marturisire inaintea multor martori” ( 1 Timotei 6,12 )

Astfel de indemnuri nu ar mai avea nicio ratiune in cazul in care Dumnezeu ar fi hotarat mai dinainte soarta oamenilor, fie spre mantuire, fie spre pierzare.

5) Daca „ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”, inseamna ca omul nu se poate pocai cand vrea el, ci numai daca Dumnezeu doreste ca el sa se pocaiasca. In acest caz, ce rost au indemnurile Bibliei:  „Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii…” ( Evrei 3, 7.8; Psalmul 95, 7.8 ) ?

6) Daca Dumnezeu a hotarat mai dinainte destinul fiecarui om, fie spre bine, fie spre rau, acest lucru ar anula valoarea fiintei umane ca persoana. Or, personalitatea este data si de capacitatea fiecarui individ de a actiona conform propriei ratiuni, conform propriilor motivatii si scopuri.

O fiinta umana care nu poate decide in dreptul sau nu s-ar deosebi de un robot programat sau de o papusa in mana unui papusar. Daca un criminal ar fi predestinat sa ucida, de ce trebuie sa suporte arestul si inchisoarea ? Daca un pedofil ar fi predestinat la pedofilie, de ce mai trebuie el acuzat de societate ? Care este vina unor fiinte umane programate sa faca raul si care nu au libertatea de a lua decizii cu privire la ele insele ?

7) Insa cea mai grava consecinta a doctrinei predestinarii consta in distorsionarea imaginii lui Dumnezeu, a caracterului Sau, a planurilor si intentiilor Sale. Predestinarea inseamna ca Dumnezeu ii pedepseste pe cei pe care, de fapt, nu vrea sa-i mantuiasca. Si daca nu vrea sa-i mantuiasca, unde mai este responsabilitatea omului ? Ce vina are el ?

Daca Dumnezeu ar hotara dinainte si in mod arbitrar cine va fi salvat si cine nu, El ar deveni sursa raului, fapt ce ar darama intreaga conceptie biblica despre un Dumnezeu sfant, neprihanit, drept si iubitor.

Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ).

Oare Dumnezeu este dragoste doar pentru unii oameni ?

 

     „Dar eu cu cine votez ?”

Cunoscuta replica a cetateanului turmentat din piesa lui Caragiale poate fi aplicata si in acest domeniu. Daca ni s-ar cere sa raspundem la intrebarea: „In ce credem: in doctrina predestinarii sau in cea a liberului arbitru”, ce am raspunde ?

Daca am raspunde: „Cred in doctrina predestinarii” sau „Cred in doctrina liberului arbitru”, de fapt am crede un adevar biblic doar pe jumatate. Desi cele doua invataturi par ireconciliabile din punct de vedere omenesc, totusi ele se armonizeaza perfect in viziune Scripturii.

In lumina Bibliei, destinul omului este rezultatul prevederilor divine potrivit carora toti oamenii sunt randuiti si chemati la mantuire, la care se adauga alegerea pe care fiecare om o face in dreptul sau: fie spre bine si mantuire, fie spre rau si moarte.

Cu alte cuvinte, exista o predestinare generala, o hotarare divina de a chema la mantuire toti oamenii:

Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3,16 ).

     „Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat si ne invata s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti, si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate  si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Iisus Christos” ( Tit 2, 11-13 ).

Insa fatza de aceasta chemare la mantuire, hotarata de Dumnezeu inainte de intemeierea lumii in marele Sau Plan de Mantuire, omul este liber sa aleaga: fie sa accepte planul lui Dumnezeu, fie sa-l respinga.

     „Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata , ca sa traiesti tu si samanta ta” ( Deuteronomul 30, 19 ) .

Chiar de pe primele pagini ale Bibliei aflam despre libertatea pe care Creatorul le-a dat-o primilor nostri parinti in gradina Edenului. Insasi existenta pomului cunostintei binelui si raului este o dovada a libertatii omului de a alege. Iar aceasta libertate de alegere este manifestarea iubirii divine, caci dragostea care nu ofera libertate de alegere nu mai este dragoste, ci tiranie.

In finalul istoriei pacatului, intreaga Creatie va recunoaste dreptatea si dragostea lui Dumnezeu in toate caile, planurile si procedeele Sale cu omul:

     „Ei cantau cantarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cantarea Mielului si ziceau: „Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice ! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !

     Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau ? Caci numai Tu esti sfant si toate neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate” ( Apocalipsa 15, 3.4 ).

„Dumnezeu a oferit un loc in marele Sau plan fiecarei natiuni si fiecarui om. Corectitudinea oamenilor si a natiunilor este masurata dupa firul cu plumb aflat in mana Celui care nu greseste niciodata.Toti isi hotarasc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domnete peste toti pentru implinirea scopurilor Sale.”  (  Educaţie, p.141,142, ed 2001)

Asadar, ce este viata omului: o cale ferata sau un drum cu multe rascruci ? Cu siguranta, ea este un drum pregatit de intelepciunea unui Tata ceresc  iubitor, dar la rascrucile caruia Satana ne pandeste cu ofertele sale ademenitoare. Cei care alegem suntem noi. Depinde doar de noi daca Planul Mantuirii, pentru care a fost predestinata intreaga lume, se va implini sau nu in dreptul nostru.

Invierea mortilor

Dintre toate religiile existente, crestinismul este singura religie care pretinde ca fondatorul ei este in viata. Mormintele lui Buda, Confucius, Mahomed, Avraam si multi altii sunt pline. Singurul mormant gol este al lui Iisus Christos.

Practic, crestinismul a fost intemeiat nu doar pe invataturile morale lasate de Iisus si apostolii Sai, ci si pe un fapt real: invierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Toti marii intemeietori de religii au lasat posteritatii invataturi morale, insa doar Iisus Christos a iesit din mormant, biruind moartea prin viata.

Daca acest fapt, pe care crestinii veritabili il considera real, ar putea fi combatut, intreaga credinta crestina s-ar prabusi, din ea ramanand doar un set de invataturi morale, insa fara sens si finalitate. Intelegand importanta invierii in marele edificiu al credintei crestine, apostolul Pavel exclama in prima sa epistola adresata credinciosilor din Corint:

“Si, daca n-a inviat Christos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica si zadarnica este si credinta voastra. Ba inca noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu, fiindca am marturisit despre Dumnezeu ca El a inviat pe Christos, cand nu L-a inviat, daca este adevarat ca mortii nu invie.

     Caci daca nu invie mortii, nici Christos n-a inviat. Si, daca n-a inviat Christos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti inca in pacatele voastre si, prin urmare, si cei ce au adormit in Christos sunt pierduti. Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Christos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii” ( 1 Corinteni 15, 14-19 ).

Crezul crestin, repetat la finalul liturghiei, spune in finalul sau: “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie. Amin !” Insa cati crestini mai cred cu adevarat in invierea mortilor ? Daca cineva considera ca aceasta intrebare este fara sens, il rog sa faca un sondaj printre cunoscuti, vecini si prieteni, intrebandu-i daca ei cred in invierea mortilor. Veti fi surpinsi de numarul mic de crestini care mai cred in acest adevar al Scripturilor.

In ciuda a ceea ce au citit din Cuvantul lui Dumnezeu ( aceia care au citit ! ) si in contrar a ceea ce marturisesc recitand “Crezul” la biserica, atunci cand se afla pe pragul mormantului cuiva drag, credinta in inviere este inexistenta pentru tot mai multi crestini. Insasi sintagma “loc de veci” vrea sa combata invatatura biblica cu privire la faptul ca aceasta moarte este temporara si ca ea va fi urmata de inviere: fie a celor drepti, fie a celor nedrepti.

De-a lungul istoriei crestinismului, au existat erezii care au combatut adevarul invierii din morti. Inca de pe vremea apostolilor, au existat unii care au combatut invatatura despre inviere, afirmand ca invierea in trup ar fi fantezista. Apostolul Pavel dezbate pe larg aceasta tema, in special in prima sa Epistola catre corinteni ( mai ales cap. 15 ). Acelasi apostol a fost nevoit sa combata si invataturile gresite despre inviere care circulau in comunitatea din Tesalonic ( 1 Tesaloniceni 4, 13-18 ), dar si invatatura falsa alimentata de “Imeneu si Filet , care s-au abatut de la adevar. Ei zic ca a si venit invierea si rastoarna credinta unora” ( 2 Timotei 2,17.18 ).

Dintre invataturile cele mai nocive despre inviere care au inceput sa circule in crestinism incepand cu secolul al II-lea, se numara docetismul. Aparut in Efes, in jurul anului 100 d.Chr., datorita unui gnosticpe nume Kenrith, aceasta erezie sustinea ca orice materie este rea in sine, in timp ce spiritul este bun. Tinand cont de aceasta invatatura, docetistii respingeau intruparea Domnului Christos, afirmand ca intruparea L-ar fi intinat. Ei considerau ca infatisarea Sa omeneasca era doar o iluzie, prin urmare invierea Lui era inutila. In zilele noastre, unii teologi incearca sa spiritualizeze ideea de inviere a lui Christos, afirmand ca mai importanta decat invierea obiectiva a lui Iisus este invierea Sa in inimile noastre.

In ciuda tuturor ereziilor mai vechi sau mai recente, eu cred in invierea mortilor. Nu, eu nu cred ca mormantul este un “loc de veci”. El este doar un loc temporar, pana ce Dumnezeu va pune capat istoriei acestei lumi, iar Domnul Iisus va reveni in slava Imparatiei Sale. Iata cateva motive care stau la baza acestei credinte:

1) Cred in invierea mortilor deoarece Insusi Fiul lui Dumnezeu ne asigura ca acest fapt va deveni realitate:                                                                                                                                                              

“Nu va mirati de lucrul acesta, pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele vor invia pentru viata, iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata” ( Ioan 5, 28.29 ).

“Nimeni nu poate veni la Mine daca nu-l atrage Tatal care M-a trimis; si Eu il voi invia in ziua de apoi ( Ioan 6, 44 )

     “Iisus i-a zis: “Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” ( Ioan 11, 25 ).

Oare ce as mai putea adauga la cuvintele atat de clare ale Mantuitorului ? Doar atat: necredinta in inviere este, de fapt, necredinta in cuvintele Fiului lui Dumnezeu. “Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui ! Caci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta” ( Evrei 11, 6 ).

2) Cred in invierea mortilor deoarece mormantul lui Iisus este gol.

De ce este gol mormantul Lui ? Inca din acele zile fierbinti ale crestinismului, conducatorii religiosi ai natiunii iudaice au lansat zvonul ca mormantul lui Iisus este gol deoarece trupul Sau a fost furat de ucenici ( Matei 28, 11-15 ).

Aceasta este cea mai veche ipoteza vehiculata de vrajmasii crestinismului, la originea ei aflandu-se iudeii. Biblia afirma ca soldatilor romani li s-a dat bani pentru a raspandi zvonul ca ucenicii au furat trupul lui Iisus pe cand ei dormeau ( Matei 28, 11-15 ).

Exista mai multe variante ale ipotezei furtului: unii sustin ca autorul este Iosif din Arimatea, altii sustin ca ucenicii au luat trupul din mormant, altii pun vina pe gradinar, iar altii merg pana acolo incat sa-i acuze chiar pe soldatii romani de furt.

Un lucru este cert: in dimineata invierii mormantul era gol. Nu exista decat doua posibilitati: Iisus a iesit din mormant, fie inviat, fie fiindu-I furat trupul. Poate oare sa se nasca o religie vie dintr-un cadavru furat ?

De ce ipoteza furtului trupului lui Iisus nu este credibila ?

– Mormantul lui Iisus era sigilat si pazit de soldatii romani. Argumentul acestor soldati potrivit caruia ucenicii au furat trupul lui Iisus in timp ce ei dormeau este pueril. Deschiderea unui mormant din acea vreme presupunea indepartarea unei pietre mari de la gura mormantului, lucru ce nu s-ar fi putut face fara zgomot care sa alerteze garda romana ( Matei 27, 62-66 ).

– Furtul trupului lui Iisus nu ar fi avut nicio motivare pentru niste oameni simpli, onesti si tematori cum erau ucenicii. Este oare posibil ca toti ucenicii sa-si inchine viata pana la martiriu unei cauze pierdute ? In preajma arestarii , judecarii si rastignirii Domnului lor, ucenicii L-au parasit pe Iisus. Petru chiar s-a lepadat pe fatza de El. Ce i-ar fi motivat pe toti acesti oameni sa fure trupul neinsufletit al Invatatorului lor, iar apoi sa minta intreaga viata ca L-au vazut inviat. Pentru care cauza si-au dat ei viata ca martiri ?

– Paza romana a fost pusa tocmai pentru a preveni furtul trupului lui Iisus ( Matei 27, 62-66 ).

– In mormantul gol, fasiile de panza in care fusese invelit trupul lui Iisus au fost gasite aranjate. Daca ucenicii ar fi furat trupul lui Iisus, ar fi avut ei ragaz sa aranjeze aceste fasii de panza ? Si daca ar fi avut timp ( !? ), de ce ar fi facut-o ?

– Daca ucenicii ar fi furat trupul lui Iisus, cum se explica groaza soldatilor care pazeau mormantul ( Matei 28, 2-4.11 ) si de ce mai era nevoie ca preotii sa le dea bani pentru a spune acest lucru ( Matei 28, 11-15 )?

– Daca ostasii au dormit, de unde au stiut ei ca tocmai ucenicii au furat trupul lui Iisus ? Comentand ipoteza furtului trupului lui Iisus, Augustin spune cu ironie:

    “ Ah, spuneti, dormeau acesti gardieni ? Insa cand vorbiti astfel, ratiunea voastra nu doarme mai mult decat gardienii ? Ce fel de martori sunt martorii care dorm ? La ce se reduce marturia lor ? Iat-o ! Aceasta ca si cand ar fi spus: “Noi adeverim ca ucenicii lui Iisus I-au rapit corpul si marturia noastra este absolut irecuzabila caci atunci cand ei L-au rapit, noi dormeam intr-un somn atat de adanc, incat n-am auzit si n-am vazut nimic.”

– Daca luam in considerare disciplina romana, era oare posibil ca toti ( nu doar unul sau doi ! ) soldatii sa doarma in post ? Greu de crezut…

– Daca ucenicii ar fi furat trupul lui Iisus , ei ar fi fost pasibili de condamnare. Cu toate acestea, preotii iudei nici nu le-au reprosat ucenicilor acest lucru si nici nu i-au judecat si condamnat pentru aceasta. De ce oare aceasta tacere din partea vrajmasilor lui Iisus ?

In concluzie, ipoteza furtului trupului lui Iisus este naiva, puerila si fara niciun fundament.

Pentru a dovedi ca invirea lui Iisus a fost reala, este nevoie mai intai sa intelegem ca moartea Lui a fost reala, deplina. Scepticii sustin ca moartea lui Iisus nu ar fi fost reala, ci doar aparenta, o stare de letargie din care El Si-a revenit mai tarziu. Aceasta revenire din starea de letargie ar fi interpretata de crestini ca fiind inviere. Biblia, insa, ne ofera suficiente dovezi ca moartea lui Iisus nu a fost aparenta, ci cat se poate de reala:

– Toti cei patru evanghelisti afirma ca Iisus “si-a dat duhul” pe cruce ( Matei 27, 50; Marcu 15, 37; Luca 23, 46; Ioan 19, 30 ).

– Moartea lui Iisus a fost recunoscuta de preoti. In ziua urmatoare rastignirii ( Sabat ), o delegatie formata din preoti si farisei s-a prezentat inaintea lui Pilat, cerandu-i sa intareasca paza mormantului. Argumentul lor era urmatorul: “Doamne, ne-am adus aminte ca inselatorul acela, pe cand era inca in viata, a zis: Dupa trei zile voi invia.” ( Matei 27, 62.63 )

– Iosif din Arimatea si Nicodim, prin participarea lor activa la inmormantare, sunt martori ai mortii lui Iisus ( Matei 27, 57-60; Ioan 19, 38-41 ).

– Soladatii romani au observat ca Iisus murise inaintea celor doi talhari si nu I-au mai zdrobit fluierele picioarelor ( Ioan 19, 32-37 ).

– Chiar daca Iisus nu ar fi murit din cauza crucificarii, strapungerea in coasta de catre lancea romana i-ar fi adus un sfarsit fulgerator: “Si unul din ostasi I-a strapuns coasta cu o sulita si indata a iesit din ea sange si apa.” ( Ioan 19, 34 )

– Femeile sosite la mormantul lui Iisus pentru a-I imbalsama trupul, sunt de asemenea martore ale morti Lui ( Matei 27, 1; Marcu 16, 1.2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1 ).

– Insusi Pilat s-a mirat ca Iisus murise atat de repede ( Marcu 15, 42-54 ).

Asadar, Biblia vorbeste despre moartea reala a Fiului lui Dumnezeu, urmata de o inviere reala a Sa. Iar mormantul gol al lui Iisus este dovada ca invierea Lui a avut loc, exact asa cum marturisesc Evangheliile.

     3) Cred in invierea mortilor deoarece cred in puterea creatoare a lui Dumnezeu.

     Cel care ne-a creat fiinte atat de minunate, facand din om coroana Creatiei Sale, oare nu ar putea sa ne readuca la viata oricand doreste, daca a survenit moartea ? Psalmistul ne asigura de aceasta putere creatoare, spunand ca Dumnezeu doar “zice si se face; porunceste, si ce porunceste, ia fiinta” ( Psalmul 33, 9 ).

Cu siguranta ca Cel care ne-a creat are si puterea de a ne readuce la viata, pastrand  personalitatea fiecarui individ. Daca omul, cu cunostintele sale limitate, poate pastra informatii despre viata si personalitatea semenilor sai, cu atat mai mult Creatorul Universului are posibilitatea de a stoca informatii despre toti oamenii care au trait si vor mai trai pe pamant.

     “Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus dintre cei morti locuieste in voi, Cel care a inviat pe Christos Iisus din morti va invia si trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Sau care locuieste in voi” ( Romani 8,11 ).

4) Cred in invierea mortilor deoarece Mantuitorul ne-a lasat suficiente dovezi ca El are puterea sa-i readuca la viata pe cei morti.

In timpul activitatii Sale publice, Iisus a inviat trei persoane: fiica lui Iair ( Matei 9, 18-26 ), fiul vaduvei din Nain ( Luca 7, 11-17 ) si Lazar ( Ioan 11, 1-46 ). Insa cea mai spectaculoasa dintre cele trei invieri a fost cea a lui Lazar, caci trupul sau neinsufletit se afla deja in mormant de patru zile, intrand in descompunere.

De asemenea, Scriptura ne vorbeste despre invierea unor oameni cu ocazia invierii lui Iisus ( Matei 27, 51-53 ), acestia fiind primul “rod” pentru cer al jertfei Domnului Christos.

5) Cred in invierea mortilor deoarece atat Vechiul Testament, cat si Noul Testament ne prezinta cazuri de oameni inviati, fie prin profeti, fie prin apostoli.

Prin Elisei, profet al lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu l-a inviat pe fiul sunamitei ( 2 Imparati 4, 8-37 ); prin mana lui Petru a fost inviata Tabita ( Fapte 9, 36-42 ), iar prin mana lui Pavel, apostolul cel mai erudit al credintei crestine, Dumnezeu l-a inviat pe tanarul Eutih ( Fapte 20, 7-12 ).

Moise este un alt caz de inviere de pe paginile Vechiului Testament. Desi nu ni se relateaza direct despre acest fapt, asociind raportul din Deuteronomul 34,5-7, in care ni se spune ca “Moise, robul Domnului, a murit”, cu raportul Evangheliilor cu privire la Schimbarea la Fatza ( Marcu 9, 2-13 ), in care Mantuitorul a avut o intrevedere cu Ilie si Moise, se poate deduce faptul ca Moise a fost inviat de Dumnezeu, dupa un anumit timp de la moartea si ingroparea sa.

6) Cred in invierea mortilor deoarece atat Domnul Iisus, cat si apostolii Sai au vorbit in repetate randuri despre acest miracol divin.

Intr-o discutie purtata cu saducheii care nu credeau in inviere, Mantuitorul le-a prezentat acestora un argument care ar fi trebuit sa le dea de gandit:

In ce priveste invierea mortilor, oare n-ati citit in cartea lui Moise, in locul unde se vorbeste despre “Rug”, ce i-a spus Dumnezeu cand a zis: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov ?” Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii. Tare va mai rataciti !” ( Marcu 12, 26.27 ).

In Evanghelia lui Ioan gasim cele mai multe afirmatii ale Mantuitorului in legatura cu invierea:

“Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor invia pentru viata, iar cei ce au facut raul, vor invia pentru judecata ( Ioan 5, 28.29 )

“Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi ( Ioan 6,40 ).

Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi” ( Ioan 6,54 )

Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” ( Ioan 11,25 ).

“In adevar, dupa cum Tatal inviaza mortii si le da viata, tot asa si Fiul da viata cui vrea” ( Ioan 5,21 ).

Cat despre marturia apostolilor cu privire la invierea lui Iisus si credinta in invierea tuturor mortilor la sfarsitul timpului, aceasta este foarte bogata ( vezi Fapte 2, 23.24.32; 3,15; 4,10 ; 5,30; 7,52.55.56; 23, 6 ).

Cand apostolii au fost martorii invierilor facute de Iisus, cand ei au fost martorii invierii lui Iisus si cand prin propriile lor maini au fost savarsite minuni ale invierii, eu de ce nu as crede in invierea mortilor ?

     7) Cred in invierea mortilor deoarece cartea lui Daniel si Apocalipsa vorbesc despre acest eveniment.

Spre finalul vietii si lucrarii sale, profetul Daniel a primit din partea ingerului lui Dumnezeu o asigurare pretioasa:

“Multi din cei ce dorm in tarana pamantului se vor scula: unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica… Iar tu, du-te pana va veni sfarsitul. Tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor” ( Daniel 12, 2.13 ).

In ce priveste Apocalipsa, aceasta vorbeste cat se poate de clar despre cele doua invieri la sfarsitul timpului: a celor drepti si a celor nedrepti ( Apocalipsa 20, 4-6 ).

8) Cred in invierea mortilor deoarece Mantuitorul ne asigura ca doar El are “cheile mortii si ale Locuintei mortilor”.

“Nu te teme !, ii spune Fiul lui Dumnezeu profetului Ioan, intemnitat pe insula Patmos. “Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma. Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” ( Apocalipsa 1, 17.18 ).

Cheile sunt simbolul autoritatii si puterii. Daca Fiul lui Dumnezeu are cheile mortii si ale mormantului, inseamna ca El poate deschide oricand doreste mormintele, chemandu-i la viata pe cei morti. Nici oamenii, nici demonii si nici ingerii lui Dumnezeu nu au aceasta putere, ci doar Fiul lui Dumnezeu, caci doar El  este “Invierea si Viata” ( Ioan 11,25 ).

9) Cred in invierea mortilor deoarece fara inviere nu ar putea exista o judecata dreapta si nu ar putea fi aplicata sentinta acestei judecati.

Pacatele au fost savarsite in acest trup muritor, de aceea ele trebuie pedepsite in trup. Focul gheenei nu va putea arde suflete imateriale, ci trupuri materiale. In aceasta privinta, cartea Apocalipsei este edificatoare:

Apostolul Ioan vede pe cei morti inviati “stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea. Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui… Oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii a fost aruncat in iazul de foc” ( Apocalipsa 20, 12.13.15 ).

     10) Cred in invierea mortilor deoarece Dumnezeu este dragoste. Iar dragostea nu poate fi indiferenta fatza de suferinta si moarte.

Dumnezeu ne-a creat nu doar pentru a trai 70-80 de ani, pentru ca apoi sa murim pentru totdeauna. El nu L-a dat pe singurul Lui Fiu prea iubit pentru ca noi sa fim copiii Lui doar in aceasta viata. Dragostea are intotdeauna bataie lunga.

Iar dragostea unui Dumnezeu infinit nu poate sa se multumeascacu finitul unei vieti traite pe acest pamant. Dragostea Lui vizeaza infinitul, vesnicia. De aceea, celor pe care ii va gasi vrednici pentru Imparatia Sa, Dumnezeu le va da, dupa inviere, o viata la fel de lunga cat viata Sa.

Aceasta este speranta crestina. Aceasta este si speranta si credinta mea.

Legea in scrierile apostolului Pavel

 

     Marul discordiei

Tema Legii ocupa un loc important in scrierile apostolului Pavel, fiind unul din cele mai complexe subiecte pe care le abordeaza. La o citire superficiala, epistolele sale par sa contina numeroase contradictii. Unele afirmatii despre Lege sunt pozitive, in timp ce altele sunt negative.

Astfel, Pavel afirma despre Lege ca este „inlaturata” ( Efeseni 2,15 ), dar tot el spune ca Legea este „intarita” ( Romani 3,31 ). Uneori el afirma ca Legea este nenecesara ( Romani 3,28 ), alteori el spune ca Legea este foarte utila ( 1 Corinteni 7,19; Efeseni 6, 2.3; 1 Timotei 1,8-10 ). Uneori el afirma ca cei care vor sa fie socotiti neprihaniti prin Lege s-au despartit de Christos, cazand din har ( Galateni 5,4 ), alteori el spune ca „Legea este sfanta, iar porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ).

Existenta unor pasaje in defavoarea Legii in epistolele lui Pavel a condus lumea evanghelica la o anumita perceptie cu privire la acest subiect, scrierile apostolului fiind folosite de unii crestini pentru a demonstra ca Legea Vechiului Testament, in general, si Sabatul, in special, ar fi fost abrogate.

Perceptia generala este aceea ca Legea si Evanghelia  sunt opuse, prin jertfa lui Christos fiind inaltata Evanghelia in defavoarea Legii. Ca dovada sunt citate o serie de texte din epistolele lui Pavel, precum Romani 10,4; 6,14; 2 Corinteni 3,1-18; Galateni 3, 15-25; Coloseni 2,14 sau Efeseni 2,15, toate aceste pasaje fiind interpretate in sensul ca crestinii nu mai au obligatia sa respecte Legea morala ( Decalogul dat pe Sinai ), in general, si porunca cu privire la Sabatul saptamanal, in special.

Se afirma ca crestinii noului legamant traiesc „sub har”, nu „sub Lege”, iar principiile morale dupa care trebuie sa se calauzeasca se afla in „legea iubirii” enuntata de Domnul Christos, nu in Decalogul dat lui Moise pe Sinai. De asemenea, se afirma ca moralitatea in Vechiul Testament se verifica in lumina legilor date de Dumnezeu prin Moise, in timp ce in Noul Testament moralitatea se verifica fatza de Christos.

Sunt insa aceste afirmatii si adevarate ? Oglindesc ele vointa lui Dumnezeu pentru crestinatate ?

 

     Eroarea

     Toate aceste afirmatii si convingeri dovedesc o gresita intelegere a rolului Legii in viata unuii crestin. In Noul Testament nu intalnim niciodata ideea ca Domnul Christos ar fi dat legi mai bune decat cele din Vechiul Testament.

Dimpotriva, El a declarat categoric: „Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile.” ( Matei 5,17.18 )

De fiecare data cand era confruntat cu o intrebare de factura morala, Iisus ii intreba pe interlocutori: „Ce este scris in Lege ? Cum citesti in ea ?” ( Luca 10, 26 ). Iar dupa inviere, pe calea spre Emaus, pentru a-Si dovedi mesianitatea in fatza celor doi ucenici debusolati, Iisus a apelat la „Moise si la toti prorocii si le-a talcuit in toate Scripturile ce era cu privire la El” ( Luca 24, 27 ).

Daca astfel stau lucrurile cu privire la atitudinea Mantuitorului fatza de Legea Vechiului Testament, cum se explica aparentele contradictii din scrierile lui Pavel ? Rezolvarea acestora consta in cercetarea atenta a contextului in care Pavel a facut o anumita afirmatie. Atunci cand el se refera la mantuire si la procesul indreptatirii, el se refera la Lege ca fiind nefolositoare.

Astfel, apostolul afirma ca „nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului” ( Romani 3,20 ). Acelasi lucru il sustine Pavel si in Galateni 2,16 si 3,11: „Pentru ca nimeni nu va fi socotit neprihanit prin faptele Legii.”

Pe de alta parte, cand Pavel vorbeste despre comportamentul crestin si procesul sfintirii, el apara valabilitatea Legii. In acest context, el spune ca „Legea, negresit este sfanta, iar porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ), ca „dragostea este implinirea Legii” ( Romani 13,10 ), iar „taierea imprejur nu este nimic si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 7,19 ).

Intelegand contextul in care apar afirmatiile lui Pavel despre Lege, toate contradictiile dispar. In acelasi timp, a tine seama doar de unele texte referitoare la Lege, ignorandu-le pe celelalte, nu ne poate duce decat pe o pista gresita, cu repercursiuni asupra comportamentului crestin si chiar cu consecinte vesnice.

 

     Pavel si Legea

Apostolul Pavel foloseste termenul „Lege” ( „nomos” ) de circa 110 ori in epistolele sale. Intelesul termenului este insa foarte variat. Uneori, prin Lege apostolul intelege legea mozaica ( Galateni 4,21; 1 Corinteni 9,9 ); alteori el intelege prin acelasi termen voia lui Dumnezeu scrisa in inima neamurilor ( Romani 2,14.15 ), alteori inclinatiile firii pamantesti ( Romani 7,21 ) sau indemnurile Duhului Sfant ( Romani 8,2 ).

Atitudinea lui Pavel fatza de Lege a cunoscut doua etape. Daca inainte de convertire el era tributar conceptiei fariseice care considera Legea ca fiind un mijloc de mantuire, dupa ce s-a intalnit personal cu Iisus Christos pe drumul spre Damasc, el a inteles corect rolul acesteia: nu ca pe un mijloc de mantuire, ci ca pe un raspuns al credintei pentru darul mantuirii primit de cel convertit.

Pavel a inteles un adevar pe care multi crestini contemporani inca nu-l inteleg, si anume ca in Vechiul Testament mantuirea era oferita prin credinta in Rascumparatorul ce avea sa vina si nu prin ascultarea de Lege. „Caci daca mostenirea ar veni din Lege, nu ar mai veni din fagaduinta”, spune Pavel ( Galateni 3,18 ). De aceea, el afirma atat de categoric: „Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului” ( Romani 3,20 ).

Conceptia gresita ca ascultarea de Lege conduce la mantuirea omului a aparut in perioada intertestamentara, in cele patru secole care s-au scurs de la intoarcerea din robia babiloniana pana la nasterea lui Iisus. In aceasta perioada, conducatorii religiosi iudei, de teama ca poporul sa nu recada in idolatrie si in neascultare fatza de porunca Sabatului ( pacate care au contribuit la dezastrul national din timpul exilului ), au dat nastere la o multime de reguli si porunci omenesti cu scopul de a proteja poporul de apostazie.

Toate aceste legi au constituit ceea ce Evangheliile numesc „datina batranilor” ( Matei 15,2 ), considerata ca avand o mare autoritate in invatamantul rabinic din timpul Mantuitorului si al apostolului Pavel. Legea nu mai este privita ca un raspuns al credintei si al recunostintei omului mantuit prin har, ci ca pe un mijloc de dobandire a mantuirii.

Ca fariseu, inainte de convertire, Pavel a fost si el tributar conceptiei rabinice cu privire la Lege. El insusi recunoaste ca a fost un fariseu plin de zel in pazirea Legii ( Filipeni 3,5.6 ). Insa intalnirea cu Iisus pe drumul spre Damasc i-a schimbat radical conceptia cu privire la Lege, privind-o acum din perspectiva crucii lui Christos, care a venit pentru ca „porunca Legii sa fie implinita in noi, care nu mai traim dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” ( Romani 8,4 ).

Asadar, dupa ce L-a cunoscut pe Christos, Pavel priveste Legea asa cum era ea privita in Vechiul Testament, inainte de perioada intertestamentara, ca o manifestare a credintei si a dragostei omului fatza de Dumnezeu, si nicidecum ca un mijloc de a dobandi indreptatirea si mantuirea.

In epistolele sale, Pavel face deosebire intre ascultarea legalista de Lege si cea din iubire, aratand ca ascultarea legalista nu duce nicaieri. Retinand argumentele apostolului impotriva unei ascultari legaliste de Lege, unii crestini au tras concluzia gresita ca Pavel respinge valabilitatea Legii, cand, in realitate, el respinge doar folosirea ei gresita.

 

      Rolul Legii

In conceptia lui Pavel, Legea are un rol multiplu:

1) Legea descopera pacatul

Aceasta functie a Legii este clar redata de Pavel atunci cand afirma ca „prin Lege vine cunostinta deplina  a pacatului” ( Romani 3,20 up. ). Asadar, Legea ii constientizeaza pe oameni de pacatele savarsite, aducandu-le simtamantul ca sunt fiinte nedesavarsite in raport cu sfintenia caracterului lui Dumnezeu. Iar aceasta constienta, devenita realitate doar prin Duhul Sfant, ii determina pe oameni sa caute o solutie la problema pacatului. Iar daca ei accepta solutia propusa de Duhul lui Dumnezeu, in mod inevitabil vor ajunge la cruce.

Aceasta functie a Legii nu poate fi incheiata odata cu intruparea lui Christos, dat fiind faptul ca nevoia de a identifica pacatul in viata crestinului de azi este la fel de importanta cum a fost si pentru israelitii din vechime.

Cei care pretind ca in noul legamant crestinii nu mai sunt „sub Lege”, adica nu mai au obligatia de a o pazi, de fapt neaga acest rol al ei in viata crestinilor. Daca Legea nu ne mai arata ca suntem pacatosi, nici jertfa lui Christos nu mai este privita in adevarata ei lumina.

     2) Legea descopera voia lui Dumnezeu

Pentru Pavel, Legea este si ramane totdeauna „Legea lui Dumnezeu” ( Romani 7,22.25; 1 Corinteni 7,19, etc. ), deoarece ea a fost data de Dumnezeu ( Romani 3,2 ), contine voia Lui ( Romani 2,17.18 ), marturiseste despre neprihanirea lui Dumnezeu ( Romani 3,21 ) si este in favoarea fagaduintelor lui Dumnezeu ( Galateni 3,21 ).

Deoarece Dumnezeu este Autorul Legii, aceasta este „sfanta, iar porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ). Vorbind despre concetatenii sai israeliti, Pavel subliniaza faptul ca „darea Legii” este unul din privilegiile acordate poporului ales ( Romani 9,4 ), dovedind respectul pe care el il avea fatza de originea si Autorul ei.

Afirmand despre Lege ca este „sfanta, dreapta si buna”, apostolul recunoaste in ea oglindirea caracterului sfant, drept si bun al Autorului ei. In consecinta, relatia pe care omul o are cu Legea lui Dumnezeu reflecta de fapt relatia pe care el o are cu Autorul ei.

In Romani 7,14, Pavel afirma ca „Legea este duhovniceasca” ( spirituala ). Aceasta inseamna ca ea reflecta natura spirituala a Autorului ei si doar cei ce „traiesc dupa indemnurile Duhului” o pot implini cu adevarat ( Romani 8,4 ).

     3) Christos il face in stare pe credincios sa pazeasca Legea

Contrar parerii unor crestini care sustin ca Christos a desfiintat Legea, una din functiile rascumparatoare ale Mantuitorului a fost aceea de a-i ajuta pe credinciosi sa pazeasca principiile Legii lui Dumnezeu, nu doar in litera, ci mai ales in spiritul ei.

Pavel ne arata ca ceea ce Legea nu putea face prin ea insasi, va face Dumnezeu prin Christos, si anume ii va imputernici pe credinciosi sa traiasca in conformitate cu cerintele ei: „Caci lucru cu neputinta Legii, intrucat firea pamanteasca o facea fara putere, Dumnezeu a osandit pacatul in firea pamanteasca, trimitand din pricina pacatului pe Insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesi, ci dupa indemnurile Duhului” ( Romani 8, 3.4 ).

Legea, fiind o norma de conduita externa, nu poate da nastere unui raspuns al iubirii in inima omului. Insa, ceea ce nu poate face Legea, va face „dragostea lui Christos care ne strange” ( „constrange” – 2 Corinteni 5,14 ), conducandu-ne la o viata noua in care ascultarea de Legea lui Dumnezeu devine un raspuns al iubirii si al recunostintei omului. Acest raspuns al iubirii noastre la dragostea lui Christos este, de fapt, implinirea Legii, caci dragostea „nu face rau aproapelui” ( Romani 13,10 ). In consecinta, aceasta dragoste fatza de aproapele nu va minti, nu va fura, nu va comite adulter, nu va pofti si nu va face nimic in dauna aproapelui ( Romani 13, 8-10 ).

Desi Pavel se refera in mod explicit la ultimele sase porunci din Decalog, in pasajul din Romani 13 el are in vedere intreaga Lege. Expresia „orice alta porunca” ( vers. 9 ) include si primele patru porunci care se refera la relatia noastra cu Dumnezeu.

Exista trei texte apartinand epistolelor lui Pavel in care el declara ca „taierea imprejur nu este nimic, si netaierea imprejur nu este nimic”:

     – „Caci in Iisus Christos, nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur n-au vreun pret, ci credinta care lucreaza prin dragoste” ( Galateni 5,6 )

     – „Caci in Christos Iisus nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur nu sunt nimic, ci a fi o faptura noua” ( Galateni 6,15 ).

– „Taierea imprejur nu este nimic si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 7,19 ).

Palalelismul celor trei pasaje este evident, punand semnul egal intre „credinta care lucreaza prin dragoste”, „a fi o faptura noua” si „pazirea poruncilor lui Dumnezeu”.  A elimina cerintele Legii lui Dumnezeu din procesul innoirii omului in Christos este o greseala cu consecinte ce pot fi vesnice.

Credinta adevarata „lucreaza prin dragoste”, insa dragostea adevarata nu este un sentimentalism inselator, ci este tocmai trairea principiilor Legii morale, atat in raportul cu Dumnezeu, cat si cu semenii.

     4) Pazirea Legii nu trebuie sa ne conduca la legalism

Legea lui Dumnezeu isi atinge scopul numai daca este folosita bine. Pavel ne trage atentia ca ea poate fi folosita si rau, daca nu se urmareste scopul intentionat de Dumnezeu: „Noi stim ca Legea este buna, daca cineva o foloseste bine” ( 1 Tesaloniceni 1,8 ).

Cum poate fi folosita rau o Lege morala de origine divina ? Atribuindu-i un rol pe care nu i l-a dat Autorul ei. In perioada intertestamentara, i s-a atribuit Legii un rol in obtinerea indreptatirii inaintea lui Dumnezeu. Invataturile rabinice din timpul Mantuitorului, si promovate de iudaizantii crestini din timpul lui Pavel, sustineau ca, pentru a obtine indreptatirea, omul trebuie doar sa se conformeze cerintelor exterioare ale Legii.

Acest legalism este viu condamnat de Pavel, care afirma categoric ca „nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului”( Romani 3,20 ).

Aici Pavel accentueaza rolul Legii de a demasca pacatul si nu pe acela de a-l indreptati pe pacatos. Ascultarea de cerintele Legii ne poate rezolva, eventual, prezentul. Insa cum ar putea Legea sa ne rezolve pacatele trecutului, care au stricat relatia noastra cu Dumnezeu ? Si cum ar putea Legea, prin ea insasi,  sa ne dea putere sa nu o mai calcam in viitor ?

In viziunea lui Pavel, indreptatirea este posibila doar fara plata, „prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Christos Iisus” ( Romani 3,24 ). Incercarea legalistilor de a se indreptati singuri inaintea lui Dumnezeu prin ascultarea de cerintele exterioare ale Legii este sortita esecului, caci fiinta umana, in starea ei decazuta, nu poate pazi niciodata pe deplin si prin propria ei putere Legea lui Dumnezeu.

Pazirea legii divine este posibila doar prin har, doar prin puterea data de Dumnezeu prin Duhul Sfant. Greseala pe care au facut-o evreii de a se „rezema pe Lege” ( Romani 2,17 ), cautand „sa-si puna inainte o neprihanire a lor insisi” ( Romani 10,3 ) i-a condus, paradoxal,  tocmai la calcarea Legii. „Tu, care te falesti cu Legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea acestei Legi ?” ( Romani 2,23 ).

Sa nu uitam ca acei conducatori iudei care au refuzat sa intre in sala de judecata a lui Pilat pentru a nu se spurca ( Ioan 18,28 ), deci pentru a nu calca randuielile rabinice,  purtau in inima ura si crima impotriva unui om nevinovat, despre care nu stiau ca este chiar Fiul lui Dumnezeu. Desi in exterior pareau atasati Legii, in interiorul fiintei lor erau niste calcatori ai cerintelor lui Dumnezeu ( Matei 23, 25-28 ).

Insa legalismul nu a pierit odata cu disparitia fariseilor. In Biserica primara, imbracati in haine crestine, ei au continuat sa traiasca si sa predice un mod gresit de a folosi Legea lui Dumnezeu. Iudaizantii au insistat ca si neamurile trebuiau sa respecte cerintele legii mozaice, in mod deosebit circumciziunea.

Pavel nu era strain de aceasta mentalitate, caci el insusi fusese fariseu inainte de convertire, umbland dupa „o neprihanire pe care o da Legea” ( Filipeni 3,9 ). Dupa convertirea sa, el a inteles rolul Legii in viata crestinului si a respins categoric legalismul, dar aparand in acelasi timp autoritatea Legii.

Epistolele sale dovedesc faptul ca el s-a opus invatatorilor iudaizanti, care tulburau bisericile prin promovarea circumciziunii ca mijloc de mantuire. Aceasta falsa invatatura promova mantuirea prin fapte si nu prin credinta, ceea ce era o mare eroare doctrinala. Era „o alta Evanghelie” ( Galateni 1,6 ), care in realitate nu era Evanghelie.

Acestor invatatori falsi, dar si celor care luau seama la invatatura lor, Pavel le spune categoric: „Iata, eu, Pavel, va spun ca, daca va veti taia imprejur, Christos nu va va folosi la nimic. Voi, care voiti sa fiti socotiti neprihaniti prin Lege, v-ati despartit de Christos, ati cazut din har” ( Galateni 5, 2.4 ).

In timp ce Pavel afirma ca legile ceremoniale si-au incheiat rolul odata cu jertfa lui Christos, el reafirma valabilitatea permanenta a Legii morale pentru toti crestinii, fie dintre iudei, fie dintre neamuri, astfel incat „porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” ( Romani 8,4 ).

     Concluzii

Pentru Pavel cel convertit, Legea este si ramane Legea lui Dumnezeu ( Romani 7,22.25 ). Si aceasta pentru ca Autorul ei este Dumnezeu ( Romani 9,4; 3,2 ), pentru ca ea descopera voia Lui ( Romani 2,17.18 ), pentru ca ea da marturie despre neprihanire ( Romani 3,21 ) si este in acord cu fagaduintele Sale ( Galateni 3,21 ).

Pentru el, Legea are rolul de a descoperi pacatul ( Romani 3,20 ), o functie care nu se termina odata cu jertfa lui Christos, caci nevoia de a demasca pacatul in viata crestinilor ramane actuala pana la finalul istoriei.

Christos nu a venit sa abroge Legea, dupa cum El Insusi afirma in Matei 5, 17-20, ci sa-i faca pe credinciosi in stare sa traiasca principiile ei in viata lor, atat in litera, cat mai ales in spirit.

Crestinul, prin Duhul Sfant, asculta de cerintele Legii lui Dumnezeu nu pentru a obtine indreptatirea inaintea lui Dumnezeu, ci tocmai pentru ca au fost indreptatiti si mantuiti prin har, ca raspuns la iubirea lui Dumnezeu fatza de ei.

Ceea ce respinge Pavel in mod categoric nu este Legea, ci legalismul, adica incercarea omului de a ajunge la mantuire prin propriile eforturi de a pazi Legea. Contradictiile dintre afirmatiile pozitive si cele negative cu privire la Lege sunt aparente si ele isi gasesc rezolvarea in intelegerea contextului in care au fost facute fiecare din ele.

Cand Pavel vorbeste despre obtinerea indreptatirii si a mantuirii, mai ales in polemica cu iudaizantii, el afirma ca pazirea Legii nu este de folos ( Romani 3,20 ). Insa cand vorbeste despre comportamentul crestin, mai ales in polemica cu antinomianistii ( impotrivitori fatza de Lege ), el inalta autoritatea si valabilitatea Legii lui Dumnezeu ( Romani 7,12; 13, 8-10 ; 1 Corinteni 7,19 ).

De la neintelegerea contextului in care Pavel a facut o afirmatie sau alta, in lumea crestina s-a ajuns la falsa concluzie ca Pavel respinge Legea. Ceea ce este cu totul gresit si avand urmari grave, atat pentru viata aceasta, prin neintelegerea vointei lui Dumnezeu cu privire la comportamentul crestin, cat mai ales pentru viata viitoare.

Cunoaşterea prin trăire a prezenţei lui Dumnezeu

Cunoaşterea prin trăire a prezenţei lui Dumnezeu

A. W. TozerPreţul nostru: 23.00 RON

Descrierea produsului

„Cuvintele lui Tozer imi hranesc cugetul si inima, indrumandu-ma in permanenta spre Hristos.”

— Randy Alcorn, autorul cartii „Heaven”
„Libertatea adevarata si absoluta se gaseste doar in prezenta lui Dumnezeu.”

— A. W. Tozer

In strafundul sufletului fiecarui om se afla un dor dupa prezenta lui Dumnezeu. Dar cum ajungem in aceasta prezenta?

„Cunoasterea prin traire a prezentei lui Dumnezeu” este o colectie de invataturi (publicate acum pentru intaia oara) date de A. W. Tozer pe marginea cartii Evrei, pentru a ne arata drumul pe care trebuie sa mergem. Tozer, renumitul pastor si teolog, pune sub semnul intrebarii situatia noastra de fapt, ne invita sa exploram ce inseamna a locui in prezenta lui Dumnezeu si ne conduce spre trairea implinirii divine pentru care am fost creati.
Dupa cum spune Tozer: „Nu ar trebui sa venim la biserica asteptand divertismentul, ci manifestarea extraordinara si sfanta a prezentei lui Dumnezeu. Inchinarea nu e un spectacol pe care il dam, ci o prezenta pe care o traim.” Veniti alaturi de el si intrati in prezenta lui Dumnezeu chiar acum.

„Intalnirea cu A. W. Tozer pe paginile cartilor sale ma conduce la inchinare in fata lui Dumnezeu si ma atrage mai aproape de Mantuitorul si Imparatul meu.”

— Randy Alcorn

A. W. Tozer a fost slujitor al evangheliei in Alianta Crestina si Misionara din 1919 pana in 1963, iar din 1950 pana in 1963 a fos redactorul revistei Alliance Witness (acum Alliance Life). A scris numeroase carti, dintre care „In cautarea lui Dumnezeu” a ramas o lucrare clasica si un bestseller pana in ziua de azi. Mesajele sale sunt la fel de valabile azi ca atunci cand le-a scris sau rostit si vorbesc cititorilor de toate varstele.

Cuprins

Cuvant inainte de Randy Alcorn
Introducere: O calatorie de descoperire a prezentei lui Dumnezeu
1. Stradania de a ajunge in prezenta lui Dumnezeu
2. Piedici pe calea ce duce in prezenta lui Dumnezeu
3. Omul este atras in mod natural catre prezenta lui Dumnezeu
4. Indrumatorul nostru personal care ne duce in prezenta lui Dumnezeu
5. Razvratirea omului impotriva prezentei lui Dumnezeu
6. Natura prezentei lui Dumnezeu in mijlocul oamenilor
7. Gasirea adevaratei libertati in prezenta lui Dumnezeu
8. Pregatirea caii care duce in prezenta lui Dumnezeu
9. Savurarea prezentei manifeste, constiente a lui Dumnezeu
10. „Sanctum Sanctorum” al prezentei lui Dumnezeu
11. Dimensiunile prezentei lui Dumnezeu
12. Partasia noastra reciproca in prezenta lui Dumnezeu
13. Amenintarea la adresa delectarii noastre in prezenta lui Dumnezeu
14. Mentinerea increderii noastre spirituale in prezenta lui Dumnezeu
15. Practicarea zilnica a prezentei lui Dumnezeu

Dumnezeu este omniprezent. Dar suntem noi oare conştienţi în fiecare clipă de acest lucru? Această conştienţă se poate căpăta prin exerciţiu, aşa cum ne învaţă Fratele Laurenţiu al Învierii în cartea pe care o descoperim astăzi, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului, ce cuprinde maxime şi scrisori ale acestui călugăr francez din secolul al XVII-lea.

Sfaturile pe care le-a dat în timpul vieţii sau în scrisori au fost adunate într-un volum de Joseph de Beaufort după moarteaViaţa cu Dumnezeu Fratelui Laurenţiu şi ele formează ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de Practicarea prezenţei lui Dumnezeu sau, aşa cum a apărut în limba română, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului.

Gândurile acestui călugăr sunt în acelaşi timp pline de încurajare, dar şi un îndemn la cercetare, smerire şi la o trăire mai intensă cu Dumnezeu.

Prima parte a cărţii cuprinde Maxime spirituale referitoare la ce înseamnă practicarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Aceasta se bazează pe câteva principii:

Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui în tot ceea ce facem, spunem şi urmărim. Ţelul pe care-l urmărim să fie acela de a deveni cei mai desăvârşiţi adoratori ai lui Dumnezeu în viaţa de aici, aşa cum nădăjduim să fim în întreaga veşnicie. Să luăm hotărârea fermă de a învinge, prin îndurarea lui Dumnezeu, toate piedicile pe care le vom întâlni în viaţa spirituală.

De asemenea, fratele Laurenţiu ne îndeamnă să nu uităm că Pe cât de mare este năzuinţa unui suflet de a atinge desăvârşirea, pe atât de mare îi e dependenţa de harul divin, iar ajutorul lui Dumnezeu îi este tot atât de necesar în fiece clipă pe cât de mare îi este neputinţa în absenţa Lui.

În continuare aflăm care sunt, în viziunea fratelui Laurenţiu, exerciţiile necesare pentru atingerea vieţii spirituale.

Exerciţiul cel mai sfânt, mai obişnuit şi mai necesar în viaţa spirituală este prezenţa lui Dumnezeu – şi a te învăţa şi de a te delecta cu sfânta Sa tovărăşie, vorbind smerit şi conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă, fără vreo regulă sau măsură, îndeosebi atunci când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.

Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat ca toate faptele noastre, fără deosebire, să fie un fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără pregătire, aşa cum izvorăsc din puritatea şi simplitatea inimii.

Cel care practică acest lucru vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, Îi cere cele de care are trebuinţă şi se bucură necurmat în mii şi mii de feluri în prezenţa Lui.Este totuşi nimerit să spunem că această conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi în inima sufletului, ţine să precizeze fratele Laurenţiu.

Prezenţa lui Dumnezeu este, deci, viaţa şi hrana sufletului, care se poate dobândi doar prin harul Domnului. Şi iată acum şi mijloacele de a o dobândi.

Primul mijloc este o mare curăţie a vieţii.

În al doilea rând, să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac lui Dumnezeu.

Nu trebuie să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o obişnuinţă nu se formează fără osteneală; însă, odată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face, ne încurajează fratele Laurenţiu.

Într-un mod surprinzător de pragmatic, fratele Laurenţiu vorbeşte în continuare despre Foloasele prezenţei lui Dumnezeu:

Primul folos adus sufletului de prezenţa lui Dumnezeu este credinţa mai vie şi mai activă care lucrează în toate împrejurările vieţii noastre, îndeosebi în vreme de nevoie, deoarece ea ne ajută să dobândim fără greutate harul de care avem trebuinţă în înfruntarea ispitelor şi în legăturile inevitabile cu alte făpturi.

În al doilea rând, Practicarea exerciţiului de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu ne întăreşte nădejdea, care creşte odată cu cunoştinţele noastre.

Apoi, Prezenţa lui Dumenzeu insuflă voinţei un dispreţ faţă de cele create, înflăcărând-o cu focul iubirii sacre: aflându-se întotdeauna cu Dumnezeu, care este un foc mistuitor.

Ca urmare, Sufletul se deprinde într-atât cu Dumnezeu, încât întreaga sa viaţă devine un şir neîntrerupt de acte de dragoste, de adoraţie şi de pocăinţă, de încredere şi mulţumire, de jertfe, rugăminţi şi de cele mai nobile virtuţi.

Până acum am parcurs prima parte, cea care cuprinde maxime spirituale, iar acum vom descoperi ce sfaturi duhovniceşti le dădea fratele Laurenţiu celor ce-i scriau.

În Scrisoarea a III-a adresată unei călugăriţe fratele Laurenţiu declară că:

Nu există pe lume un fel de viaţă mai plăcut, nici mai încântător decât neîntrerupta conversaţie cu Dumnezeu; lucru pe care doar cei ce îl practică şi îşi găsesc plăcerea în el pot să-l înţeleagă. Totuşi, nu vă sfătuiesc s-o practicaţi din această pricină; nu mângâierile de care vom avea, negreşit, parte trebuie să le urmărim în îndeletnicirea aceasta, ci să ne dedicăm din pură dragoste şi pentru că Dumnezeu vrea astfel.

Iată ce scria el celor care îi cereau sfatul. În Scrisoarea a IX-a îi scrie unei doamne următoarele:

În timp ce mâncaţi ori staţi de vorbă cu cineva, înălţaţi-vă din când în când inima către El: cea mai măruntă pomenire a Lui Îi va fi foarte plăcută. Iar pentru aceasta nu trebuie să strigaţi în gura mare, căci El este mult mai aproape de noi decât credem.

Tot unei doamne îi scrie în Scrisoarea a X-a şi îi spune:

Să vă gândiţi deseori la Dumnezeu, zi şi noapte, precum şi în timpul tuturor îndeletnicirilor dumneavoastră, al exerciţilor devoţionale, chiar şi în timp ce vă distraţi. El este întotdeauna lângă dumneavoastră şi cu dumneavoastră; prin urmare, nu-L lăsaţi singur.

Gândiţi-vă deseori la El, adoraţi-L fără încetare, trăiţi şi muriţi cu El: iată frumoasa îndeletnicire de-o viaţă a creştinului, într-un cuvânt, iată rostul nostru. Iar dacă nu ştim lucrul acesta, trebuie să-l învăţăm şi să ne deprindem cu el.

Într-o scrisoare adresată unei călugăriţe care suferea din punct de vedere fizic, el o încurajează, spunându-i că Adesea, Dumnezeu ne îngăduie bolile trupeşti, pentru a le vindeca pe cele sufleteşti. Iar în ceea ce-l priveşte, el declară că Durerile şi suferinţele ar fi pentru mine raiul pe pământ, dacă aş suferi cu Dumnezeu; pe când, cele mai mari plăceri ar fi pentru mine un adevărat iad, dacă le-aş gusta în absenţa Lui.

Următoarele scrisori sunt adresate unei aceleiaşi călugăriţe care suferea de o boală. Iată ce îi scria fratele Laurenţiu:

Întăriţi-vă sufletul, oferiţi-I Lui neîncetat durerile dumneavoastră, cereţi-I putere pentru a le putea îndura şi, mai presus de toate, deprindeţi-vă să-I vorbiţi adeseori şi căutaţi să-L părăsiţi cât mai puţin cu putinţă. Adorţi-L chiar şi în neputinţele dumneavoastră, dăruiţi-vă Lui din când în când şi, în clipele celor mai cumplite suferinţe, cereţi-I cu smerenie şi dragoste, asemeni unui copil bunului său tată, puterea de-a răbda totul, potrivit cu voia Sa sfântă şi ajutorul harului Său.

Rugaţi-L pe Dumnezeu nu să vă elibere de suferinţele trupeşti, ci să vă dea puterea de a răbda cu mult curaj, de dragul Lui, tot ceea ce va dori El şi atât cât va dori.

Inima noastră să devină un templu al Duhului, în care să-L adorăm neîncetat. Trebuie să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac.

Să ne dedicăm întru totul cunoaşterii lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât creşte dorinţa noastră de a-L cunoaşte. Şi întrucât măsura dragostei este cunoaşterea, cu cât aceasta va fi mai adâncă şi mai cuprinzătoare, cu atâ dragostea va fi mai mare.

Aşadar, În timp ce muncim sau facem orice altceva, chiar în timp ce citim şi scriem cărţi, fie ele şi spirituale – mai mult, chiar şi atunci când ne închinăm şi ne rugăm cu glas tare – trebuie să încetăm orice activitate pentru câteva clipe, cât de des ne este cu putinţă, pentru a-L adora pe Dumnezeu în adâncul sufletului nostru, să gustăm din El, chiar şi în fugă şi în ascuns.

Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului este o carte mică, foarte ușor de citit și ușor de luat cu noi când plecăm undeva, așa că nimeni nu se poate plânge că nu a avut timp să o citească. Fratele Laurenţiu ne oferă un model de viață lăuntrică, o relație cu Dumnezeu care poate fi trăită chiar în mijlocul activităților care ne țin ocupați toată ziua. Nu trebuie să Îl izolăm pe Dumnezeu în minutele de rugăciune pe care ni le rezervăm noi, ci putem să-I simțim prezența în fiecare clipă, să-I vorbim, să-L lăudăm și să luăm decizii împreună cu El. Pe lângă cartea sa, m-a impresionat foarte mult ceea ce se spune despre Fratele Laurențiu, faptul că dădea dovadă de o mare bunătate, că firea lui virtuoasă nu l-a făcut aspru sau distant. Îi întâmpina pe toți cu un surâs cald și sincer. Cred că este un model pentru noi și cu siguranță ne-am dori să se știe despre noi că avem o inimă bună, o fire deschisă și un caracter integru și evlavios.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L căutăm şi să-I simţim prezenţa aşa cum a făcut-o fratele Laurenţiu. Cred că experienţa lui cu Dumnezeu şi viaţa lui sunt un model de urmat pentru noi toţi. M-a impresionat smerenia lui şi felul în care îi încuraja pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în a practica acest exerciţiu spiritual, mărtusind că şi lui i-a fost greu. El nu este sfântul tipic care are un rol important în biserică şi nu se îndoieşte de nimic, ci este un om aproape obişnuit, care face o slujbă monotonă, dar în timpul căreia el învaţă să-şi investească timpul şi viaţa cu folos în cunoaşterea lui Dumnezeu şi cred că asta este o încurajare pentru noi toţi, care trăim într-o altă epocă în care mergem la şcoală, facultate, la un serviciu solicitant şi ne găsim scuze că nu avem timp să ne rugăm sau să citim din Biblie. Fratele Laurenţiu a găsit o modalitate de a fi cu Dumnezeu tot timpul, chiar şi atunci când lucra şi gătea la bucătărie şi cred că oricine îi poate urma exemplul. Vă încurajez să citiţi cartea Viaţa cu Dumnezeu, pentru că sigur veţi fi cercetaţi şi încurajaţi să-L căutaţi şi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu mai mult. 

Ce înseamnă practicarea prezenței lui Dumnezeu?

Această carte (În prezența Lui) este o invitație pe care ți-o lansez să (re)descoperi acele aspecte ale relației tale cu Dumnezeu, pe care nu le-ai crezut posibile, pe care le-ai neglijat sau le-ai lăsat deoparte și le-ai uitat.

Practicarea prezentei lui Dumnezeu

Nu pot să îți explic despre ce este vorba, nici nu vreau să îți spun cum să ajungi în prezența Lui, însă când vei ajunge acolo, vei ști. Nu vreau să îți ofer o formulă sau o modalitate de a face ceva într-un anumit fel, nici nu sunt posesorul unui secret spiritual, ci așa cum ești tu, sunt și eu, însetat și înfometat după Dumnezeu, iar El răspunde cu credincioșie acestei dorințe profunde pe care a sădit-o în noi.

Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă, aşa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule! (Psalmii 42:1 – NTR)

Când spun „prezența lui Dumnezeu” mă refer la acea atingere a lui Dumnezeu care poate să vină din când în când peste viața ta și să producă schimbări cruciale. Prezența lui Dumnezeu despre care vorbesc în carte nu se referă la acea prezență generală a lui Dumnezeu, înțeleasă ca Providență. Teologic și biblic știm că Dumnezeu este prezent în orice loc, în orice moment și numim asta Omniprezență. Dar dacă tratăm realitățile spirituale doar pe baza conceptelor teologice pierdem esența, pierdem chiar acele realități spirituale de care vorbim. Dumnezeu nu este un concept și nici prezența lui Dumnezeu despre care vorbește Biblia nu a fost destinată să fie îngropată în scrieri religioase. Nu te poți închina unui concept și nici nu poți să reduci relația cu Dumnezeu la ritual sau activitate de natură religioasă.

Consider că trăim într-o perioadă de mare secetă spirituală tocmai din cauza teologizării experiențelor religioase. Teologia ne-a furat trăirea profundă cu Dumnezeu și curajul de a căuta ceva mai mult decât ceea ce este obișnuit, normativ, statuat, acceptat, instituționalizat și repetat.

Prin această carte îți propun momente de evaluare și reflexie asupra vieții tale. Întrebările care însoțesc mesajele profetice te provoacă să ai o întâlnire cu tine însuți, cu cel care ai fost, cu cel care ești și cu cel care vei fi.

Momentele de întâlnire cu Dumnezeu sunt momente de evaluare, momente în care te oprești și te întrebi: De ce sunt aici? Cum am ajuns în acest loc? Ce pot să fac acum? Te uiți la trecutul tău, la prezentul tău și privești în perspectivă și spui: Ce se întâmplă cu mine? Cine sunt eu cu adevărat? Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce va urma în viața mea? Ce îmi aduce bucurie și împlinire reală? Sunt momente profunde de evaluare în prezența lui Dumnezeu, dar nu evaluări seci, ci evaluări pe care trebuie să ți le asumi cu curaj, între tine și Tatăl tău. Nu este vorba de evaluări pe care le pui pe hârtie, tragi linia și spui:„Iată calculul!”„Iată suma!”„Iată rezultatul!”„Pot să merg mai departe.” Nu, nu poți.Nu la fel. Întâlnirea cu Dumnezeu în prezența Lui provoacă în tine o hotărâre profundă de a fi transformat. Îți vei da seama în momente de genul acesta că parcă totul în jur se prăbușește, iar tu trăiești o taină cu Dumnezeu. Nu vei înțelege pe deplin despre ce este vorba, dar vei ști că nimic nu va mai fi cum a fost înainte.

În prezența Lui poți să intri și să ieși, dar poți, de asemenea, să rămâi și să trăiești acolo. În prezența lui Dumnezeu nu intri numai pentru tine, ci prezența Lui te pătrunde, te transformă și îți dă o misiune. Vei purta atmosfera cerului cu tine, în familia ta, în biserica ta și în comunitatea din care faci parte. De fapt, oamenii schimbați de Dumnezeu sunt agenții schimbării comunității lor. Atunci când ai reușit să treci dincolo de superficialitate și să sorbi din atmosfera sfințeniei lui Dumnezeu ai două posibilități: te lași schimbat sau vei continua așa cum ești? Prețul nu e mic. Confortul nu este garantat. Rezultatul e imprevizibil. Oricum, un lucru este clar, până nu te lași transformat nu poți merge mai departe. Din prezența lui Dumnezeu nu poți, nu trebuie să ieși neschimbat. (Deși poți, până la urmă e decizia ta.) Schimbarea începe în interior, în adânc, în duhul tău, apoi în mintea ta și se transpune în comportamentul tău.

Începeți zilele cu Dumnezeu, în rugăciune, citind Scriptura și notând în agenda ta tot ce crezi că merită notat, apoi trăiește-ți ziua așteptând în prezența Lui Dumnezeu.

Prinde atmosfera. Intrarea în prezența lui Dumnezeu este o provocare pe care îmi doresc să ți-o asumi. Prezența Lui este peste tot, ea este caldă, profundă și liniștită… Practicarea prezenței lui Dumnezeu este o experiență creștină continuă.

Ce înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu? Nu știu. Nu vreau să îți dau răspunsuri. Caută și află propriile răspunsuri. Care este metoda cea mai bună de a face acest lucru? Nu există o metodă recomandată. Descoperă-ți propria metodă și atunci când ai devenit metodic, schimbă ceva. Disciplina nu te poate duce în prezența lui Dumnezeu, nici rugăciunea, nici citirea Scripturii. Toate acestea sunt căi care trebuie urmate, dar este ceva dincolo de ele. Mai presus de toate, caută-l pe Dumnezeu fără a avea un scop anume. Prezența Lui te va umple și te va copleși. Când Prezența lui Dumnezeu se va manifesta o vei recunoaște și nu vei mai avea nevoie de nimeni care să îți spună: „Așa este în prezența lui Dumnezeu.”

Nu te grăbi. Nu citi cartea ca pe un roman și nici nu trebuie să galopezi pentru a o finaliza. Citește și revin-o asupra unui mesaj într-un moment diferit. Probabil, vor fi unele dintre mesaje care nu ți se potrivesc, iar altele care nu ți se potrivesc acum, iar altele se vor lipi de inima ta. Revin-o la text în situații și stări emoționale diferite.

Unde experimentezi tu practicarea prezentei lui Dumnezeu?

Studiez acum cartea Iuda (Fighting truth decay)  ‘Luptând impotriva decăderii adevărului’-Mesajul cărții Iuda și am dat recent de o poveste de viață care mi-a atins inima, cu privire la adevărul din Iuda 21.
Tineti-vă in dragostea lui Dumnezeu, si asteptati indurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viata vesnica”.
 
Este relatarea unui pastor chinez care si-a petrecut 18 ani in inchisoare din cauza credinței sale.
 
In 1991,a oferit următoarea mărturie:” Autoritățile m-au izolat si pus să lucrez la golirea unei hazna cu deșeuri umane.Dar ei nu au stiut niciodata cat de mult m-am bucurat de munca avuta acolo. Haznaua avea o adancime de 2 metri si era zilnic plina de deseuri. Imi lua cate o zi intreaga sa scot straturi intregi de mizerie ..si poate te intrebi de ce m-am bucurat ca am lucrat acolo?
 
In lagarul de munca, toti prizonierii erau tinuti in conditii normale sub o supraveghere extrem de stricta, dar toti gardienii si prizonierii stateau la distanta de cloaca, din cauza mirosului putred.
 
Cand lucram acolo, puteam sa fiu singur si sa ma rog Domnului, atat de tare cat imi doream eu. Puteam in liniste sa recit Scripturile, inclusiv toti psalmii de care imi aduceam aminte si nimeni nu era suficient de aproape de mine, ca sa protesteze si sa ma opreasca. Si in fiecare zi in hazna puteam sa il laud pe Dumnezeu cu toate cantarile pe care mi le mai aminteam.
 
Am experimentat apropierea de prezenta domnului si in acest sens haznaua a devenit gradina mea privata in care l-am cunoscut mai bine pe Domnul Dumnezeul meu.’
_____________
Esti constient si tu de faptul ca dragostea si prezenta lui Dumnezeu pot birui orice circumstanta nefavorabila in viata, insa depinde de atitudinea si alegerea ta sa transformi o toaleta infecta, o groapa de gunoi, singuratatea sau ostracizarea comunitatii in gradini veritabile edenice in care experimentezi comunicarea intima cu Dumnezeu.
Si apropo, daca nu esti obisnuit acum cu Vocea lui Dumnezeu, rugaciunea si citirea Scripturilor, acum cand iti merge bine in viata…sa nu crezi ca o vei auzi mai clar in perioada unei boli, in intersectiile incurcate ale vietii, in probleme si necazuri.

 

Transformarea în Cristos prin Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu

Autor: Mary Gannon Kaufmann
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Ven. pr. Felix Rougier

Ven. pr. Felix Rougier

Adeseori, în timpul celor mai dificile perioade ale istoriei, Domnul îşi manifestă mai mult mărinimia faţă de noi. El ne inspiră modele noi de integrare în viaţa spirituală, care fac mai uşoară apropierea de El şi cresc capacitatea noastră de a iubi cu aceeaşi generozitate. Fiindcă, aşa cum sugerează documentul Gaudium et spes al Conciliului Vatican II, o parte din „răspunderea pe care o poartă membrii Bisericii este să citească semnele timpului şi să le interpreteze în lumina Evangheliei”. Avem nevoie de o nouă conştientizare a modului în care să ne trăim credinţa, în raport de necesităţile epocii noastre [1]. Atenţia Iubitoarereprezintă o integrare nouă a practicii spirituale tradiţionale şi a rugăciunii, utilă pentru Biserică şi mai ales o „perlă de mare preţ” pentru preoţii ocupaţi, suprasolicitaţi ai zilelor noastre. Trăim vremuri zguduite de criza abuzurilor sexuale, de criza vocaţiilor, cu previziuni negre legate de numărul insuficient de preoţi activi care slujesc o populaţie catolică în creştere şi ne confruntăm cu realitatea închiderii sau grupării mai multor parohii. Întrucât este accesibilă oricui, practica Atenţiei Iubitoare este atitudine specială, plină de forţă, a „rugăciunii vii”, care ajută la revigorarea credinţei şi le oferă preoţilor instrumentul adecvat de aprofundare a ministeriului lor în condiţiile actuale.

De fapt, practica Atenţiei Iubitoare a fost instituită în creuzetul acelor timpuri foarte dificile ale revoluţiei mexicane şi s-a dovedit eficientă în formarea preoţilor „uniţi în Cristos şi conduşi de Spiritul Sfânt să meargă hotărât mai departe spre Împărăţie” [2]. Ei celebrau acasă Sfânta Liturghie, ascunzându-se de autorităţi şi erau adesea supuşi martiriului. Atenţia Iubitoare a fost introdusă de Venerabilul preot Felix Rougier, M.SP.S., (1859-1938), co-fondatorul Misionarilor Spiritului Sfânt. Această congregaţie religioasă de preoţi a fost întemeiată în 1914 în Mexic, în momentul de maximă opresiune a Bisericii de către guvernul mexican. Carisma Misionarilor Sfântului Spirit este îndrumarea spirituală a sufletelor (în special a preoţilor), îndrumarea spirituală şi Sacramentul Penitenţei. Când Papa Pius al X-lea a auzit care este scopul principal al congregaţiei, se spune că ar fi exclamat: „Binecuvântat fie Dumnezeu! Este exact ce îi trebuie acum Bisericii: să aibă buni îndrumători spirituali!” [3] Şi noi am putea spune acelaşi lucru pentru vremurile noastre!

Ce înţelegea Venerabilul Felix Rougier, M.SP.S., prin termenul: Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu? El a introdus această expresie, ce exprimă practica de „a merge în prezenţa Lui Dumnezeu, de a raporta absolut orice eveniment şi orice lucru la Dumnezeu şi în orice circumstanţă să vezi mâna Domnului” [5]. El spunea că tot ce trebuie ca să trăieşti în felul acesta este să îţi îndrepţi privirea sau să îţi focalizezi inima mereu spre Domnul şi spre cei pe care îi întâlneşti. În aceste cuvinte el a sintetizat ceea ce l-a atras în întreaga sa viaţă spre iubirea de Dumnezeu: crucile din viaţă, misiunea noii congregaţii, şi bucuria întregii vieţi, aflată toată, în unitate, în mâinile pline de iubire ale Lui Dumnezeu.

El a îndrumat preoţii „să trăiască viaţa de rugăciune” [5], încurajându-i „să îşi unească întreaga lor viaţă cu Dumnezeu, fiindcă această forţă îi va ajuta să împlinească toate faptele – mari şi mici – ale lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi în acord cu voinţa lui Dumnezeu” [6]. I-a sfătuit să se implice cu regularitate în rugăciune şi în Adoraţia Euharistică, precum şi în dezvoltarea spiritului sau a atitudinii de rugăciune care pătrunde întreaga viaţă. Pentru el, acest caracter omniprezent al rugăciunii sau Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu, a fost modul de a-şi organiza şi integra întreaga sa viaţă şi slujire în Dumnezeu, făcând din propria sa viaţă o ispăşire şi dăruind har celorlalţi.

Îndreptându-ne în mod firesc atenţia inimii spre Dumnezeu în rugăciune de-a lungul întregii zile, aşa cum sugera Ven. Rougier, te transformi încetul cu încetul în Cristos. Devii în stare să te uneşti cu iubirea şi intenţiile Domnului pentru ceilalţi. Înclinaţiile naturale ale inimii şi percepţiile minţii sunt amplificate şi iradiate cu însăşi lumina Domnului şi cu nestinsa Sa iubire. Această simplă privire a omului spre interior şi spre Dumnezeu pentru nevoile celorlalţi devine un drum atât pentru propria sfinţire, cât şi o cale de rugăciune pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Într-o noapte, părintele Felix a povestit unui grup de fraţi, surori şi preoţi, impactul pe care îl poate avea această practică simplă asupra fiecăruia, relatându-le propria sa transformare în lumina lui Cristos. Pe atunci era capelan militar în Columbia. Într-o noapte, în timpul unui conflict armat, a mers el însuşi pe câmpul de luptă. Îşi spusese că îi va ajuta pe răniţii din ambele tabere, fiindcă „vedea în cei care suferă faţa lui Cristos în pătimirea Sa, în special în duşmanii răniţi!” [7] Prin această practicare simplă a Atenţiei Iubitoare, îndreptându-şi privirea spre Isus în mijlocul tuturor evenimentelor, pr. Felix ne arată cum se poate lua parte la „bucuria, speranţa, durerea şi frica oamenilor din timpul nostru […] urmându-L pe Cristos.” [8]

Astăzi, în epoca media, multe persoane, inclusiv preoţii, se prăbuşesc sub presiunea unor „forme noi de sclavie în modul de viaţă şi de gândire”,” [9] cu pornografia pe internet, cu ritmul de viaţă alert şi neobosita goană după prestigiu şi câştig material. Intuiţia Părintelui Felix ne ajută să ne îndreptăm mintea şi inima spre Cristos, ca să ne transformăm în Cristos şi „să ducem mai departe lucrarea Lui sub îndrumarea Spiritului Sfânt.” [10]

În plus, practica Atenţiei Iubitoare ne ajută să creştem în sensibilitate spirituală şi în libertate a inimii, astfel încât să fim în stare să răspundem harurilor Sale, oferindu-ne viaţa ca ispăşire şi răspândind harul iubirii asupra celorlalţi. Învăţând să trăim cu Isus privindu-ne unul pe altul, intrăm într-o comuniune foarte personală, într-un canal viu de har care ne mişcă şi ne orientează toate acţiunile şi pasiunile noastre în fiecare moment al vieţii. Acest canal viu de har aminteşte de râul dătător de viaţă care curge din sanctuarul viu al Domnului, „râul care împrospătează totul, care aduce sănătate şi vindecare tuturor fiinţelor vii care se scufundă în el” (Iez. 47,9). Sau, cum spune Ven. Rougier, „Stând în prezenţa Ta, Preaiubite Tată, am văzut râul etern. Oare l-am văzut? Sau a fost doar în imaginaţia mea? Tu erai oare, fântână a divinităţii? Aş vrea să fiu cu totul al Tău şi să te iubesc cu patimă de-a lungul timpului, în eternitate; fiindcă sunt o picătură din acel râu… Fiindcă sunt cu adevărat copilul Tău; nu-i aşa, Tată?” [11] Pentru preoţi, Atenţia Iubitoare oferă ritmul firesc prin care se poate trăi preoţia într-un mod spiritual şi dătător de putere, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei pe care sunt chemaţi să îi slujească.

La o primă vedere, practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu pare asemănătoare cu ideile deja sugerate de un iezuit, pr. Jean-Pierre de Caussade (1675-1751), în cartea sa intitulată Abandonarea în Providenţa Divină. El afirma că: „Sfinţenia se produce în noi prin voinţa lui Dumnezeu, acceptată de noi. Aceasta implică schimbarea atitudinii, adică atunci când spui ‘eu vreau’, prin ascultare voinţa ta devine una cu voinţa lui Dumnezeu”. [12] Deşi pr. J.-P. de Caussade, SJ, menţionează inima omului, modul principal de creştere în asemănarea şi unirea cu Dumnezeu începe mai curând cu o supunere seacă a propriei fiinţe la voinţa lui Dumnezeu pe care o întâlnim în cererile momentului prezent. La fel, fratele Laurenţiu (aprox. 1614-1691) se apropie de paradigma pr. Felix în lucrarea spirituală devenită clasică, Practica Prezenţei Lui Dumnezeu. Fratele Laurenţiu menţionează că a ajuns la „sentimentul prezenţei permanente a lui Dumnezeu […] alungând din minte orice ar fi fost în stare să îmi întrerupă gândul la Dumnezeu” [13] ceea ce i-a permis să aibă pur şi simplu „atenţia şi privirea pline de înflăcărare îndreptate spre Dumnezeu şi aceasta i-a oferit o dulceaţă şi o desfătare mai mare chiar decât aceea pe care o are un copil la sânul mamei sale” [14]. Deşi fratele Laurenţiu se focalizează asupra intelectului, el face să se înţeleagă că simpla atenţie îndreptată spre Dumnezeu implică mai mult decât intelectul.

Pentru alţii, Atenţia Iubitoare, ca atitudine de rugăciune vie, se aseamănă mult cu exerciţiul Sfântului Ignaţiu de Loyola din examinarea zilnică a conştiinţei. Acest exerciţiu ignaţian conferă capacitatea de a recunoaşte invitaţia spirituală pe care Domnul ne-o adresează în fiecare clipă, în mijlocul tuturor ocupaţiilor vieţii noastre, să îl găsim şi să îl recunoaştem în totul. Există într-adevăr numeroase asemănări între aceste două practici, pe care de altfel pr. George Aschenbrenner, SJ, le expune în articolul său, devenit clasic, intitulat „Examenul de conştiinţă”. El descrie propunerea Sf. Ignaţiu de examinare zilnică a conştiinţei ca o structurare în două părţi a rugăciunii, de două ori pe zi, pentru a putea trece în revistă mişcările spirituale cu înălţările şi căderile implicite, care să facă posibilă o mai mare sensibilitate spirituală şi ordonare a vieţii [15]. Întrucât atât Ven. pr. Felix cât şi Ven. Concepcion, s-au format la şcoala spiritualităţii ignaţiene, au avut ocazia să îşi însuşească practica atenţiei spirituale faţă de Dumnezeu şi să o folosească drept mijloc de ispăşire şi de obţinere a harurilor, pe care să le folosească apoi spre binele celorlalţi. Iată de ce pr. Felix le atrăgea atenţia novicilor: „Faceţi-vă un examen de conştiinţă privind Atenţia voastră Iubitoare pentru Dumnezeu pentru că aceasta este, poate, cea mai bună examinare pe care o putem face şi cea mai practică” [16]. Focalizarea nu este pe simpla ordonare a mişcărilor interioare, ci pe realizarea acesteia printr-o iubire profundă pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi, printr-o iubire pastorală.

Pentru Ven. pr. Felix Rougier, Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu este cea „mai rapidă, mai directă şi mai sigură cale spre sfinţenie” [17]. Este calea spre a-l iubi pe Dumnezeu şi a dezvolta o relaţie profundă de iubire cu fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi. Prin practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu, el a făcut ca propria-i viaţă să fie un dar de iubire pentru salvarea celorlalţi. Scriind cuiva care nu înţelesese modul lui de a privi lucrurile, Ven. pr. Felix menţionează că Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu înseamnă „să te îndrăgosteşti de Dumnezeu. E o iubire plină de pasiune. Aceasta nu înseamnă să uiţi vreo clipă de Isus. Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu este pasiunea puternică, înflăcărată, covârşitoare pentru Isus, pentru Tatăl şi pentru Spiritul Sfânt” [18]. Reculegerea în Dumnezeu, pentru pr. Felix Rougier, implică toate energiile persoanei, devenind în mare măsură ca unirea de inimă dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc. Iată de exemplu dialogul cu un novice care fusese logodit înainte de a intra în comunitate. Pr.Felix i-a spus: „Ai avut vreodată o prietenă?” „Da, părinte”, îi răspunse novicele. „Ai iubit-o mult?” „Da, părinte.” „Te gândeai adeseori la ea?” „Da, părinte.” „Ei bine, atunci pune-l pe Dumnezeu în locul ei. Aceasta e Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu.” [19]

Ven. Felix îşi exprima convingerea că experienţa unirii cu Dumnezeu în rugăciune în fiecare moment (Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu) conduce în întregime corpul, mintea şi sufletul omului în lumina transformatoare a inimii lui Isus, astfel încât slujirea pe care omul o oferă celorlalţi se transformă într-o cale directă care îl uneşte pe Dumnezeu cu ceilalţi. Aceasta permite ca energiile persoanei care slujeşte (de exemplu preotul) să devină aproape „un canal sacramental” pentru Dumnezeu, prin care El ajunge la poporul Său. Mai mult, Ven. Felix afirma că nimic din slăbiciunile omeneşti nu stă în calea practicării Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu. El spunea adeseori preoţilor: „Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu poate fi practicată mereu, chiar în mijlocul unei vieţi atât de ocupate ca a noastră. Iubirea este singurul lucru care face posibilă o viaţă de rugăciune. Iubirea nu uită niciodată. Iubirea uneşte.” [20] Iubind în acest fel, în sincronicitate cu iubirea Lui Dumnezeu, preotul creşte în maturitate, ca soţ al Bisericii.

Viziunea pr. Felix se apropie până la identitate de o serie de idei recente privind iubirea şi slujirea; de exemplu cele exprimate de Papa Benedict al XVI-lea în Deus Caritas Est: „Nici spiritul, nici trupul nu iubeşte singur, ci omul în întregime, persoana, creatura unică, alcătuită din trup şi suflet. Numai când ambele dimensiuni sunt cu adevărat unite, omul atinge adevărata sa măreţie” [21]. Pentru Ven. Felix (şi la fel, pentru Papa Benedict) mintea atentă şi slujirea sunt răspunsul persoanei în întregime, care îl iubeşte pe Dumnezeu şi care devine în acest fel în stare să îi iubească pe ceilalţi, indiferent de obstacole şi de cruci. Iubirea este lumina şi puterea care îl întăreşte şi îl înflăcărează pe om, făcându-l să înainteze plin de curaj chiar şi atunci când totul în jur pare întunecat şi imprevizibil.

Iar viaţa pr. Felix. Rougier o demonstrează. În 1914, când aproape toate bisericile fuseseră confiscate şi închise de guvernul mexican şi mulţi preoţi, fraţi şi surori fuseseră martirizaţi pentru credinţă, pr. Rougier s-a întors în Mexic. După un exil în Franţa care durase zece ani, s-a întors să îşi îndeplinească misiunea: să întemeieze o nouă congregaţie de preoţi, Misionarii Spiritului Sfânt, împreună cu prietena sa spirituală, Ven. Concepcion Cabrera de Armeda (1862-1937) [22]. Şi în prima sa după-amiază în Mexic, Arhiepiscopul de Guadalajara, Francisco Orozco Y Jimenez, l-a felicitat dar i-a spus: „Părinte, nu suntem în situaţia de a întemeia nimic, nici măcar de a lucra; aproape toţi Episcopii se ascund sau au plecat din Republică. Vino cu mine la Havana cu primul vapor; acolo am să te pot ajuta. În acest moment, naţiunea noastră e pe moarte.” Iar pr. Felix a considerat acesta drept un semn de la Dumnezeu şi i-a făcut cunoscut Arhiepiscopului o revelaţie pe care o avusese cu zece ani înainte în Mexic. Domnul i-a spus că „noua temelie se va pune exact în momentul în care naţiunea se va afla în chinurile morţii” [23].

Ne-am putea întreba, în mod firesc, de unde oare pr. Rougier şi-a luat forţa să se confrunte cu asemenea adversităţi? Cum a reuşit să formeze preoţi, când erau hăituiţi şi martirizaţi la fiecare colţ de stradă? El îl găsise pe Dumnezeu care îl însoţea în fiecare clipă, ca un prieten credincios, iubindu-l fără preget şi dăruindu-i tot de ce avea nevoie. Conştientizarea personală a lui Dumnezeu este cea care, mişcându-le inima şi mintea, umplându-le de iubirea glorioasă a lui Isus, i-a transformat pe pr. Felix şi pe preoţii lui. Aceasta i-a împins spre cruce în vremurile sângeroase ale revoluţiei mexicane. Într-o zi, pe stradă, unul dintre membrii noii congregaţii a alergat la pr. Rougier, spunându-i îngrozit că armata tocmai a venit, a sechestrat cele patru case ale comunităţii şi i-a alungat pe preoţi. Pr. Felix a răspuns: „Patru case? Păi, mulţumim lui Dumnezeu că nu am avut decât patru case şi nu zece” [24]. Răspunsul apare surprinzător, dar ni-l arată pe Ven. Felix gata să îl vadă pe Dumnezeu în orice clipă, în orice acţiune, chiar şi atunci când se înalţă umbra crucii.

Probabil că pr. Rougier ar avea multe de spus preoţilor de astăzi, cum să se confrunte cu provocarea ridicolului, a descurajării, a rutinei, a suprasolicitării şi cum să sufere respingerea din partea celorlalţi sau suspiciunile lor: să lăsăm gloria vie a iubirii lui Isus să ne îmbrăţişeze şi să ne întărească prin practicarea Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu. Şi prin aceasta, să înotăm în „Apele Vii care curg din sanctuar” [25].

În viziunea Ven. Rougier, practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu reprezintă un proces gradual de învăţare a concentrării asupra ta, care îl iubeşti pe Dumnezeu în fiecare clipă şi în felul acesta devii sfânt. El recomanda ca practica să înceapă prin focalizarea privirii interioare asupra Lui Dumnezeu pe parcursul întregii zile, prin intermediul actelor de voinţă care să fie motivate de iubirea pentru Dumnezeu. El spunea „primul lucru la care să te gândeşti când te dai jos din pat dimineaţa să fie intenţia de a te afla mereu sub privirea Preasfintei Treimi şi să creezi pentru tine atmosfera care să îţi permită să rămâi acolo întreaga zi.” [26] Iar această capacitate creşte pe măsură ce înveţi să îţi linişteşti trăirile, astfel încât tot ce faci şi ce simţi să corespundă mişcărilor Spiritului Sfânt în orice clipă. Perfecţiunea actelor noastre se judecă în raport cu gradul unirii cu Dumnezeu care le-a motivat. De aceea este necesar să încetinim ritmul, să facem lucrurile în mod conştient, în prezenţa lui Dumnezeu şi nu automat, ca să fim demni de Cel care ne iubeşte. El repeta adeseori că „Lucrurile obişnuite făcute bine (sau cu iubire) sunt acelea care-l fac sfânt pe om” [27].

La fel, Ven. Concepcion Cabrera de Armida, prietena sa spirituală şi co-fondatoare a Congregaţiei Misionarii Spiritului Sfânt urmărea să trăiască într-o permanentă şi iubitoare atenţie pentru Dumnezeu în fiecare dintre experienţele vieţii de zi cu zi, ca soţie şi mamă. Ca să îşi impregneze întreaga viaţă de prezenţa dinamică a Lui Dumnezeu, ea obişnuia să mute mereu un scaun prin casă, un scaun care era pus acolo pentru Isus, amintindu-şi astfel în fiecare clipă, în orice lucru pe care îl făcea, că El se află acolo, o priveşte şi veghează asupra ei. Iată un mijloc simplu, prin care Ven. Concepcion, a fost în stare să răspundă Iubitului Său dumnezeiesc.

Pentru pr. Felix, a trăi în unire intimă şi mereu mai profundă cu Isus implica exercitarea virtuţilor în timpul rugăciunii sau în timp ce „lucra, mergea şi vorbea” [28]. El insista ca novicii să folosească orice ocazie ca să îşi purifice inima şi să îşi dezvolte ascultarea faţă de superiori. Prin exemplul său demonstra că practicarea liniştii, a tăcerii şi concentrării, făceau să apară şi întreţineau vii toate deprinderile bune şi acţiunile întregii zile.

Prin urmare, co-fondatorii Misionarilor Spiritului Sfânt insistau asupra comuniunii cu Isus pe durata întregii zile, inclusiv prin rugăciuni scurte, aşa cum era cea favorită a pr. Felix: „Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu în tot şi pentru tot” [29]. Mai mult, Ven. Felix şi Ven. Cabrera recomandau să se folosească provocările vieţii de zi cu zi ca mici sacrificii pentru Isus, pentru sfinţirea proprie şi a celorlalţi. Pentru ei, rugăciunea, sacrificiul, blândeţea şi supunerea inimii erau combustibilul spiritual care „aprinde focul viu al iubirii de Dumnezeu” [30] şi care face vie imaginea Lui Isus.

Iar toate duc la conştientizarea faptului că această urmărire activă a divinului prin Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu reprezintă etapa pregătitoare „prin care se ajunge la Atenţia Iubitoare pasivă, un har special pe care Dumnezeu îl oferă sufletelor generoase” [31]. Într-o scrisoare către unul dintre primii Misionari ai Spiritului Sfânt, căruia pr. Felix îi dăruia deplina sa încredere, Venerabilul îi descrie astfel experienţa Atenţiei Iubitoare pasive: „În sufletul meu nu sunt decât dorinţe şi doruri bune şi această prezenţă a lui Dumnezeu, care, prin graţia Sa divină şi fără nici un merit din partea mea – ba aş zice chiar dimpotrivă – nu mă părăseşte niciodată” [32]. La fel, jurnalul spiritual al Ven. Concepcion descrie această Atenţie Iubitoare infuză ca pe un mare dar, ceva care îi este dat de Dumnezeu. Chiar şi atunci când merge să spele rufe şi să aibă grijă de copii sau în orice face, Dumnezeu o urmează şi o veghează, conducând voinţa, intelectul şi sentimentele ei omeneşti la unirea cu El. Ea spune: „Nu mai muncesc acum să îmi liniştesc simţurile şi facultăţile mentale, ci mai curând ele însele se aşează în ordine. Dumnezeu are grijă de aceasta. Îmi trăiesc viaţa ca şi când nu aş trăi-o, fiindcă viaţa mea e El. Nu ştiu cum să explic aceasta, dar prezenţa Sa nu mă părăseşte şi mă îndeamnă mereu să fac fapte supranaturale” [33].

Este ca şi cum, odată ce o persoană îşi manifestă fidelitatea faţă de Dumnezeu, căutându-l mereu, atât în rugăciune cât şi în viaţa obişnuită, Dumnezeu începe să primească acea persoană în lumina Sa vie sau în prezenţa Sa prin propria Sa iniţiativă. În plus, Dumnezeu răspunde în mod special celor care practică Atenţia Iubitoare. Într-o după-amiază, în timp ce lucra acasă, Ven. Concepcion (Concha) Cabrera de Armeda a primit în mod clar cuvintele lui Dumnezeu în inimă: „Uite, Concha, a fi uitat mă răneşte mai mult decât toate păcatele lumii, fiindcă a fi uitat vine chiar de ai mei mă loveşte în inimă. Nu mă uita şi nu-i lăsa nici pe ai tăi să mă uite, fiindcă uitarea arată nerecunoştinţă, care îmi străpunge cu spini inima. Fă această ofrandă reparatorie pentru neglijenţa vinovată care îmi sfâşie inima iubitoare” [34].

Aceste cuvinte pline de iubire pe care Concepcion le-a simţit venind de la Domnul, ne ajută să înţelegem cât de impresionat e Dumnezeu de eforturile noastre simple, omeneşti, atunci când îi slujim pe ceilalţi. Atenţia noastră Iubitoare faţă de El determină un puternic răspuns, generând revărsare de haruri asupra celorlalţi şi punând amprenta Sa asupra noastră, asupra a ceea ce gândim şi simţim.

Alături de încercarea de a trăi întreaga viaţă ca rugăciune, pr. Felix recomanda două metode de rugăciune care ajută la dezvoltarea conştiinţei iubitoare infuze pentru Dumnezeu: citirea meditativă şi rugăciunea afectivă. El recomanda ca atunci când se citeşte din Sfânta Scriptură sau din texte religioase, „să fie citite lent şi să gustaţi ceea ce citiţi. Întrerupeţi-vă lectura din când în când ca să faceţi acte de iubire pentru Dumnezeu” [35]. Reflectarea şi meditarea la lucruri legate de Dumnezeu, cu angajarea inimii, duce la ceea ce pr. Felix numeşte rugăciunea afectivă. Pentru el, rugăciunea nu activează numai voinţa şi intelectul şi exprimă reflectarea îndelungă asupra Domnului, ci în primul rând angajează inima şi pe Dumnezeu cel plin de iubire, în timp ce învăţăm despre El. Prin aceasta, Ven. Felix vrea să spună: „Lăsaţi-vă inima să vorbească! Vorbiţi cu Isus, cu toată încrederea!” [36]

După ce au vorbit deschis cu Isus, cu toată încrederea, preoţii pot să aibă mai uşor încredere în El, să se odihnească în prezenţa Sa vie, să îl afle prezent când se grăbesc de la o întrunire la alta, sau când ascultă necazurile sau reproşurile cuiva, sau când deschid ziarul şi citesc o ştire impresionantă. Totuşi, ar putea spune unii, dacă te odihneşti în Domnul, nu este acesta timp pierdut sau pur şi simplu, lene? Ven. Rougier răspunde: „Sufletele care îl iradiază pe Dumnezeu sau care îl iubesc cu pasiune nu sunt niciodată leneşe. A te focaliza asupra Lui Dumnezeu, chiar şi fără a spune nimic, este un mare act de iubire. Iar scopul final al oricărei rugăciuni e unirea” [37]. Unirea cu Dumnezeu, pe care această Atenţie Iubitoare te ajută să o cultivi, îl motivează pe preot să îşi iubească turma „aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, pentru a o sfinţi” (Efeseni 5,26). Iubind în felul acesta, preotul trăieşte o viaţă „care este plină şi demnă de laudă prin natura sa, şi angajează pentru binele său şi al Bisericii imensele resurse ale lumii moderne” [38].

În rezumat, Ven. Felix i-ar sfătui pe preoţii de astăzi să se întoarcă în mod constant spre Isus, ca „floarea soarelui care se întoarce mereu spre soare, până la asfinţit” [39]. El i-ar încuraja să practice Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu, ca mijloc eficient de a-L iubi cu adevărat pe Isus şi astfel să aibă întreaga lor fiinţă cufundată în gloria vie a lui Dumnezeu, vie în ei şi în jurul lor. Apoi, ei vor putea să surprindă o licărire a Sa, pe măsură ce fac faţă provocărilor vieţii, oferindu-şi vieţile ca sacrificiu viu pentru ei înşişi şi pentru turma pe care o păstoresc. Iar pe măsură ce înaintează în credinţă, Isus păşeşte în întâmpinarea fiecăruia, aducându-i în Sine Însuşi, fără efort din partea lor. Iubirea orientează toate facultăţile şi energiile omeneşti spre Dumnezeu, prin practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu.

Din această perspectivă, Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu ne oferă tuturor şi în special preoţilor, răspunsul la „întrebarea neobosită pe care o pun oamenii privind viaţa actuală şi viaţa ce va veni şi cum se corelează una cu cealaltă” [40].

Note
1. Gaudium et Spes, par. 4.
2. Gaudium et Spes, par. 1.
3. Felix de Jesus Roguier, Autobiography (Mexic, 2009) 28.
4. Jesus Maria Padilla, The Spirituality of Fr Felix Rougier, M.Sp.S., Loving Attention to God, trans., Thomas Shafer (Mexico, 2011) 10; pe scurt Spirituality.
5. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 17.
6. Felix de Jesus, Collection of the Letters to the Missionaries of the Holy Spirit (scrisoare datată pe 17 decembrie 1925); pe scurt Letters.
7. Conversaţie privată cu pr. Domenico Di Raimondo, provincialul Misionarilor Spiritului Sfânt din SUA, 1 aprilie 2011.
8. Gaudium et Spes, par. 1.
9. Gaudium et Spes, par. 4.
10. Gaudium et Spes, par. 3.
11. Felix Rougier, M.Sp.S. Letters (nedatată).
12. Jean-Pierre De Caussade, S.J., Abandonment to Divine Providence (New York: Doubleday Books, 1975) 27 şi 35.
13. Brother Lawrence, The Practice of the Presence of God (Old Tappen, NJ, Spire Books, 1958) 31.
14. Brother Lawrence, The Practice of the Presence of God, 37.
15. În eseul său, „Consciousness Examen,” pr. George Aschenbrenner, SJ, afirmă că „prezenţa Spiritului lui Isus Înviat în inima credinciosului face posibilă simţirea şi ascultarea acestei invitaţii şi, de aceea, să ne pregătim pe noi înşine pentru această revelaţie”, Review for Religious, vol. 31 (1972) 14-21.
16. Pr. Felix de Jesus, Letters scrisoare către A. Perez (26 iunie 1927) şi către novici (30 martie 1926).
17. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 19.
18. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către Fiicele Spiritului Sfânt (23 iunie 1924).
19. Pr. Felix de Jesus, Platicas Espirituales (Private Edition {1929}, 1966) 166.
20. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către pr. M.Lira (18 mai 1927).
21. Papa Benedict XVI, Deus Caritas Est, par. 5.
22. Ven. Concepcion a fost soţie, mamă a nouă copii, mistică şi fondatoare a „Operelor Crucii”, precum şi o deosebită scriitoare de spiritualitate, unii pretinzând că de nivelul teologiei Sf. Toma de Aquino.
23. Felix de Jesus Roguier, Autobiography, 38.
24. Conversaţie privată cu pr. Domenico Di Raimondo, provincialul Misionarilor Spiritului Sfânt din SUA, 1 aprilie 2011.
25. Iezechiel 47,12
26. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 28.
27. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 32.
28. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 10.
29. Pr. Felix de Jesus, Platicas Espirituales, 83.
30. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 33.
31. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 35.
32. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către pr. F. M. Alvarez (15 iulie 1925).
33. CCA AC Vol 22, p 342.
34. CCA 46,87 Oct. 20, 1925.
35. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către Gauadalupe Zavala.
36. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către J Castro (martie 1917).
37. Pr. Felix de Jesus, LaCruz, Mexico,1927, p229-230 răspuns la cineva care dorea un sfat despre rugăciune.
38. Gaudium et Spes, cap. 9.
39. Felix de Jesus Roguier, Platicas Espirituales (Aug 7, 1932) 43.
40. Gaudium et Spes, par. 4.

 

Începe practicarea prezenței Lui Dumnezeu       

 

O fetiță bolnavă de meningită a întrebat: ”Unde este Dumnezeu?” Și când i s-a spus că este în cameră, a întrebat din nou: ”Și unde Îl pot găsi?”             Răspunsul la întrebarea ”Cum Îl pot găsi?” este:             (1) Nu este nevoie să-L cauți pe El. Dacă Noul Testament ne învață ceva, atunci ne învață nu numai căutarea omului după Dumnezeu, ci și căutarea lui Dumnezeu după om.             Trebuie să te lași găsit de Dumnezeu! Aceasta înseamnă că trebuie să te oprești din alergare.             (2) Întoarce-te către El într-o atitudine de așteptare.             (3) Acționează pe baza faptului și cu conștiența că Dumnezeu este, că El este cu tine și că este cu tine acum.             (4) Formează-ți câteva mici obiceiuri care să exprime acest fapt. Dr. Frank Laubach sugerează mai multe lucruri, cum ar fi: circulă pe partea interioară a trotuarului sugerându-ți prin aceasta că însoțitorul tău divin umblă cu tine pe partea exterioară. Lasă un scaun gol la masă ca un simbol al Prezenței invizibile.             (5) Organizează-ți ziua pe baza unei participări divine în ea.             (6) Joacă-te ”Jocul minutelor”, numărând de câte ori pe oră îți poți aduce aminte de Dumnezeu. Numără minutele în care te-ai gândit la El.             (7) Fă-ți cateva minute libere în timpul zilei, în care să-ți liniștești inima în prezența Lui. ”Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46:10).             (8) O dată cu inspirarea aerului în plămâni, spune-ți ție însuți: așa cum aerul acesta pe care îl trag în piept îmi purifică sângele de toate impuritățile, tot așa inspirarea lui Dumnezeu în întreaga mea ființă îmi purifică întreaga viață lăuntrică.

Make Google view image button visible again: https://goo.gl/DYGbub

 

Pregătire pentru revenirea lui Isus. Trăieşte Nădejdea Binecuvantată în fiecare zi

Pregătire pentru revenirea lui Isus. Trăieşte Nădejdea Binecuvantată în fiecare zi

A. W. TozerPreţul nostru: 23.00 RON

 

Detalii produs

ISBN: 9786068626024
Număr pagini: 180
Codul produsului: 13564
Dimensiuni produs: 145 x 205 mm

  https://www.clcromania.ro/pregatire-pentru-revenirea-lui-isustraieste-nadejdea-binecuvantata-in-fiecare-zi_prd13564.htmlDescrierea produsului

Nimeni nu stie ziua, nici ceasul

Renumitul predicator si teolog A. W. Tozer afirma ca invatatura biblica clara si demna de incredere referitoare la profetiile despre vremurile din urma este de o importanta capitala — nu in ultimul rand din cauza ca pe vremea lui, ca si in zilele noastre, existau glasuri nedemne de incredere care pretindeau ca stiu cu certitudine cand se va intoarce Domnul. Crestinul nu trebuie sa se concentreze pe preziceri, insista el, ci numai pe persoana lui Cristos.

Aceasta carte publicata acum pentru intaia oara prezinta incomparabila invatatura a lui Tozer pe marginea Apocalipsei. Descoperiti perspectiva lui proaspata si actuala privind scopul profetiei, care in opinia lui este sa ne ia privirea de la prezent si sa ne-o ridice spre vesnicie. Pregatire pentru revenirea lui Isus ne ofera o perspectiva panoramica asupra a ceea ce va urma si analizeaza ce inseamna lucrul acesta pentru noi, pentru Biserica si pentru lume. Nimeni nu stie cand Se va intoarce Domnul, dar siguranta revenirii Sale este Nadejdea noastra Binecuvantata!

A. W. Tozer a inceput sa-L urmeze pe Dumnezeu la varsta de 17 ani, dupa ce a auzit un predicator pe strada in Akron, Ohio, si a ramas pe acest drum toata viata. Teolog autodidact, Tozer a fost si pastor, scriitor si publicist. Cuvintele sale patrunzatoare continua sa fascineze intelectul si sa miste sufletul credinciosului din zilele noastre. A scris peste 40 de carti, „Urmarirea lui Dumnezeu” si „Cunoasterea Celui Preasfant” fiind considerate lucrari devotionale clasice.

Cuprins

Introducere: Trairea Nadejdii Binecuvantate
1. Vremea Nadejdii Binecuvantate
2. Nadejdea Binecuvantata si blestemul curiozitatii
3. Nadejdea Binecuvantata defineste clar crestinismul
4. Lumina stralucitoare a Nadejdii Binecuvantate
5. Imperativul divin al Nadejdii Binecuvantate
6. Semnul slavit al Nadejdii Binecuvantate
7. Valul mistic al Nadejdii Binecuvantate
8. Autoritatea Nadejdii Binecuvantate
9. Adevarata nadejde a Nadejdii Binecuvantate
10. Natura din spatele Nadejdii Binecuvantate
11. Sunetul Nadejdii Binecuvantate
12. Triumful Nadejdii Binecuvantate
13. Binecuvantarea vesnica a Nadejdii Binecuvantate
14. Manifestarea Nadejdii Binecuvantate
15. Avertismentul Nadejdii Binecuvantate
16. Carticica Nadejdii Binecuvantate
17. Cetatea Sfanta si Nadejdea Binecuvantata
18. Traiti Nadejdea Binecuvantata in fiecare zi

Introducere

Trairea Nadejdii Binecuvantate

Niciun adevar biblic nu a fost mai aproape de inima lui A. W. Tozer ca intoarcerea iminenta a Domnului Isus Hristos. Aceasta atentie indreptata spre Nadejdea noastra Binecuvantata a dictat mare parte din pasiunea sa de a-i incuraja pe credinciosi sa se ridice deasupra vremurilor lor si sa-ti atinteasca privirea asupra lui Isus, Regele nostru care va veni in curand. El arata ca celor care sunt gata pentru venirea Sa nicio calamitate nu le poate clatina siguranta si increderea linistita ca Isus Hristos Se va intoarce.
Pe vremea sa, Tozer nu a fost cunoscut ca invatator in domeniul profetiilor biblice, cu toate ca a dat destul de multa invatatura pe aceasta tema. El a numit profetia biblica „preistorie” si a creat aceasta serie de mesaje pe tema Apocalipsei pentru a-l starni pe fiecare credincios in parte sa se pregateasca si sa ramana pregatit in aceasta vreme premergatoare intoarcerii Domnului. Nadejdea Binecuvantata a fost tinta cautarilor lui Tozer si motivul pentru care a trait.
Tozer considera ca un motiv important pentru urmarirea profetiilor in ziua de azi sunt abuzurile facute de-a lungul timpului. Aproape fiecare generatie a avut parte de oameni cu lozinca „sfarsitul e aproape,” care au pretins ca stiu ziua si ceasul intoarcerii Domnului nostru, in pofida invataturii clare a Bibliei ca „despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni” (Mt. 24:36). Imi face impresia ca anumiti predicatori care cauta sa apara pe prima pagina a ziarelor spera ca Hristos le va da libertate de actiune sau macar timp suficient pentru a scrie o carte si a deveni cunoscuti drept cei care au prezis cu precizie intoarcerea Domnului. Din fericire, Domnul nostru nu acorda atentie unor asemenea absurditati.
Tozer arata fara ocolisuri diferenta dintre misticul evanghelic si rationalistul evanghelic atunci cand vine vorba de cartea Apocalipsa. Aici unii vor face o pauza si se vor intreba din care categorie fac parte. Tozer explica: „Misticul evanghelic, ca Ioan, sta in prezenta Dumnezeului coplesitor, striga «sfant, sfant, sfant» si cade la picioarele Lui, ca mort. Insa rationalistul evanghelic pune totul cap la cap si spune: «Putem intelege, stim cum stau lucrurile,» iar apoi scrie o carte interminabila pe aceasta tema, explicand exact ce si cum.”
Dupa cum poate stiti, Tozer s-a aliniat cu misticul evanghelic. Asa a abordat el profetia biblica — nu pentru a o explica cuvant cu cuvant, ci mai degraba pentru a se axa pe Domnul Isus Hristos care va veni din nou. Ea este, la urma urmelor, revelatia sau descoperirea lui Isus Hristos.
Cred ca in aceasta carte se pune un accent semnificativ pe faptul ca, indiferent ce convingeri ati avea despre momentul venirii Domnului, nu ar trebui sa faceti din parerea voastra despre profetia biblica testul cu turnesol pentru partasia credinciosilor. Putem fi de alta parere fara a fi dezagreabili. Putem avea pareri diferite fara a distruge partasia dintre noi. Acesta e complotul vrajmasului: sa-i faca pe oamenii lui Dumnezeu sa se certe in legatura cu feliuta lor de profetie biblica si sa nu vada ca face parte din placinta.
In loc sa constituie marele punct de dezbinare, profetia biblica ar trebui sa ne uneasca pe toti in jurul Domnului nostru inviat si slavit, care va veni in curand. Indiferent din ce unghi priviti lucrurile, centrul atentiei voastre este Isus Hristos. Asa ca haideti sa nu ne certam pentru maneca dreapta a mantiei lui Hristos in contrast cu maneca stanga. Avem nevoie de ambele maneci pentru o mantie si avem nevoie de intreaga profetie biblica pentru a indrepta atentia asupra persoanei Domnului Isus Hristos.
Mesajul lui Tozer nu ofera speculatii, ci speranta. In ziua de azi trebuie sa ne ridicam privirea, „pentru ca izbavirea voastra se apropie” (Luca 21:28). Timpul aproape ca s-a scurs, dar pana va veni El trebuie sa fim ocupati. Nu trebuie sa ne ocupam timpul incercand sa aflam cu exactitate ziua sau ceasul, ci sa traim zi de zi stiind ca El ar putea veni in orice clipa, continuand in acelasi timp sa facem lucrarea pe care ne-a dat-o de facut.
Cand Tozer si-a inceput lucrarea de slujire, era un evanghelist infocat. ީnea adunari de evanghelizare in biserici, tabere si oriunde putea gasi ascultatori, iar asta insemna uneori la colt de strada. Odata cu inaintarea in varsta, accentul sau s-a schimbat, trecand la viata crestina mai profunda. Cu toate ca a tinut aceste predici in ultimii doi-trei ani ai vietii, ele au inca un puternic element evanghelistic in ele. Indiferent cu ce incepe, indiferent despre ce vorbeste, intotdeauna il face pe om sa chibzuiasca la urmatoarele: Ce vei face cu Isus Hristos in clipa de fata? Si Esti gata pentru venirea Lui?
Cel mai bun dar pe care l-ar putea primi Tozer prin cartea de fata este ca ea sa creeze in inima voastra o pasiune coplesitoare pentru Domnul Isus Hristos, Nadejdea noastra Binecuvantata.
„Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20)

— Reverend James L. Snyder

Anul în care religia va dispărea este mai aproape decât credem

Țările cu cel mai ridicat standard de viață se îndreaptă către ateism. Această schimbare atrage atenția asupra viitorului lumii, scrie huffingtonpost.com.

femeie se roaga bun
Foto: Shutterstock

Din ce în ce mai mulți oameni religioși spun că nu mai văd legătura dintre credința în Dumnezeu și standardul de viață îmbunătățit.

Ideea de bază este că, pe măsură ce oamenii devin mai bogați, iar standardul de viață crește, aceștia sunt mai puțin îngrijorați de lipsa unor necesități de bază sau de moarte, violență sau boală. Cu alte cuvinte, ele sunt sigure de bunăstarea lor și nu mai simt nevoia să apeleze la divinitate pentru a-și calma temerile și nesiguranța.

Noțiunea că îmbunătățirea condițiilor de viață este asociată cu o scădere a credinței în Dumnezeu este susținută de dovezi.

Acest lucru nu împiedică unii cercetători să considere faptul că totuși fundamentalismul religios va continua. Însă astfel de grupuri zgomotoase devin minoritare la nivel global, iar în timp vor fi marginalizate pe măsură ce se instalează prospseritatea la nivel mondial.

Mai mult, un exemplu îl reprezintă fundamentaliștii religioși care încep să se integreze din punct de vedere economic. Femeile tinere încep să meargă la muncă și să își întemeieze familii, așa cum se întâmplă în prezent printre mormonii din Statele Unite. Îar în acest caz, religia pică în planul secund.

Abordarea cea mai evidentă pentru estimarea momentului în care lumea va trece la ateism majoritar se bazează pe creșterea economică. Acest lucru este logic, deoarece dezvoltarea economică este factorul cheie responsabil pentru laicizare (secularizare – n.red). În stabilirea acestei estimări, s-au folosit nouă țări în care ateismul este aproape omniprezent.

Țările vizate sunt Belgia, Cehia, Danemarca, Franța, Germania, Japonia, Olanda, Suedia și Marea Britanie.

În aceste nouă țări, în 2004 (când a fost realizat ultimul sondaj), deja jumătate din populație era reprezentată de atei, iar produsul intern brut (PIB) era în medie de 26.245 de euro, comparativ cu 9.552 de euro pentru o țară medie din lume.

Cât va dura până când statele cu un PIB mediu le vor ajunge din urmă pe cele dezvoltate? Folosind rata medie de creștere globală a PIB-ului în ultimii 30 de ani, de 3,33% (bazată pe date ale Fondului Monetar Internațional), tranziția către ateism ar putea începe în 2035.

Credința în Dumnezeu nu este singura măsură relevantă a religiei, desigur. O persoană ar putea crede în Dumnezeu într-un mod destul de superficial, fără ca religia să-i influențeze viața de zi cu zi. O modalitate de a evalua profunzimea angajamentului religios este de a cere participanților la sondaj să spună dacă religia este importantă în viața lor de zi cu zi, cum a fost cazul acestui studiu.

Dacă mai puțin de 50% din populație a fost de acord că religia este importantă, atunci țara a trecut efectiv la o majoritate seculară (non-religioasă, laică). Printre țările cu cele mai multe persoane care au declarat că religia nu mai face parte din viața lor se numără Spania, Coreea de Sud, Canada, Elveția, Uruguay, Germania și Franța. La o rată de creștere de 3,33 la sută pe an, aceste țări ar fi ajunse din urmă de state cu PIB mediu în jurul anului 2041.

Dacă bogăția națională dă naștere secularizării, populația globală va trece pragul către ateism, în care majoritatea consideră religia ca neimportantă, până în 2041.

Este pierderea credinței ceva care să îngrijoreze? Țările cu o populație „fără Dumnezeu” sunt evaluate de multe ori drept națiuni extrem de morale, cu un nivel neobișnuit de încredere socială, egalitate economică, infracționalitate scăzută și un nivel ridicat de implicare civică

Esența comunismului ”progresist”: canibalismul social și falimentul moral

Istoriografia este fascinantă pentru că poți identifica în cercetări care nu au legătură directă cu studiul istoriei subiecte interesante pe care le poți îngloba cu acribie în analiza sensului sau scopului istoriei. Citeam zilele trecute un articol de Alex Ștefănescu în rubrica sa binecunoscută din Evz.ro despre o carte a unui psihiatru bucureștean. Cartea analizată de criticul literar este un bun prilej de reflecție privind esența societății în general și a comunismului în particular. Cartea scrisă de doctorul psihiatru Simona Trifu ”Alianța terapeutică în spațiul psi.Realități și paradigme clinice” (Ed. Universitară, Buc. 2017) pune problema sinuciderii personalităților, mergând pe ideea că acestea când ajung în top, la succes, devin un fel de ținte în fața mediocrilor. Faptul că realizările nu le sunt recunoscute, ba mai mult comunitatea încearcă să dea ”statuia de pe piedestal” creează un dezechilibru mental pentru personalitate, obișnuită să construiască, fapt care duce la sinucidere. Fenomenul sinuciderii în rândul ”oamenilor de top” este un fenomen legic, pe care îl transpune și societății în general. Specialista analizează punctual cazul omului care ”nu vrea să fie ca x, ci vrea să fie x”. Asistăm astfel la un canibalism social în care oamenii incapabili doresc să ia locul personalităților capabile, fapt ce produce un declic grav în societate, un fel de canibalism social. Aici este cheia de fapt a comunismului: incapabilii, marginalii, ratații formează o conjurație a mediocrității, pentru a lua locul celor capabili, a personalităților creatoare și a elitei în general. Cel care nu compune sau creează se transformă într-un ratat social care scrie denunțuri împotriva personalităților, pur și simplu din invidie. Forța distructivă de la începuturi a comunismului ”progresist” a fost tocmai conspirația mediocrității împotriva valorilor, a subteranei sociale împotriva elitei ierarhice, a ateismului nihilist împotriva credinței fecunde. Acest iacobinism distructiv al revoluției franceze de la 1789 a atins paroxismul în timpul revoluției bolșevice de la 1917, care a continuat în mișcarea comunistă din secolul XX, iar astăzi s-a configurat cameleonic în”progresism radical”. Paradigma comunismului este construită pe ură, nu pe iubire. Comunismul progresist este în esență invidia mediocrității contra valorii.

În comunism, omnitudinea ignorantă încearcă să sufoce individul creator. E de fapt tirania comunității împotriva personalității. Furia distructivă a scursurilor umanității este de fapt revoluția comunistă, care dorește să niveleze societatea după chipul mediocrității. Omul banal și ignorant e gârbovit, se uită în jos spre stomac nu spre cer și ideal. Comunismul e un canibalism social al oamenilor nevertrebrați moral și intelectual contra celor cu coloană, demnitate morală și intelectuală. E revolta clasică nihilistă a celor fără rădăcini împotriva unei ierarhizări social-culturale. Doctorul Simona Trifu a cuprins genial esența comunismului, deși nu cred că și-a propus asta, prin analiza punctuală a canibalismului social al incompetenților împotriva competenților. Prin construirea ”omului nou”, comunismul a încercat să-l rupă pe om de cultură, inteligență, tradiții și credință pentru a crea o societate amorfă, fără rădăcini morale și intelectuale, în jurul unui tiran, ridicat la rang de semizeu: Lenin, Stalin sau Mao. Omul fără tradiții, rădăcini și credință este un mancurt, o vietate ușor manipulabilă de către dușmanii libertății. Azi comunismul nu mai are chipul clasic al marxism-leninismului, ci a îmbrăcat noi forme ”progresiste”, dar în esență e același ca interes și mod de aplicare sau acțiune privind tipologia umană, pornind de la Lenin la corporațiile de astăzi. Apropo de canibalismul social al comunismului: în timpul revoluției culturale din vremea lui Mao, gărzile roșii și-au mâncat la propriu profesorii ducând paradigma progresistă împotriva trecutului la o formă excesivă de canibalism real și social. Mai mult, aceste gărzi roșii în furia lor distructivă împotriva credinței și tradiției au profanat mormântul lui Confucius și au distrus obeliscul acestuia din localitatea unde era înmormântat învățatul din regiunea Lu, într-o încercare disperată de a distruge vechile ierarhii elitiste și a se implementa ”omul nou”, spălat pe creier care nu se mai ruga cu speranță la o forță transcendentă, ci la zeul zilei sau clipei: Mao. Acest tip de revoluție culturală chineză s-a întâmplat sub diverse forme în tot spațiul european în perioada comunistă. Falimentul comunismului, dar și al progresismului extrem se datorează prăbușirii interioare a omului, care a dus la căderea economică și socială, pentru că o societate care își distruge valorile și nu le promovează, e condamnată la pieire. Lumea nu poate fi condusă de incompetenți, iar ideologia progresistă radicală nu ține de valoare, foame și competiție socială. Lipsa competiției și a ierarhiei valorice duce progresismul comunist spre neant. Ideologia comunistă e de fapt o religie a morții în care canibalismul social este o paradigmă sine qua non pentru crearea și impunerea ”omului nou” rupt de origini și fără niciun Dumnezeu.

Ionuț Țene

 

 

 

HARTA ATEISMULUI la nivel mondial. Ţara din Europa în care sunt cei mai mulţi oameni care nu cred în Dumnezeu

62% din populaţia lumii declară că este adeptă a unui cult religios, potrivit unui studiu realizat de WIN/Gallup la nivel internaţional şi dat publicităţii în primăvara acestui an. În cadrul studiului au fost chestionaţi cetăţenii din 68 de ţări ale lumii. De asemenea, cercetarea a realizat şi un top al modului în care sunt distribuiţi ateii în ţările lumii.

În plus, foarte multe persoane au crezuri care nu le încadrează strict în categoria oamenilor religioşi. Aceste includ: existenţa sufletului (74%), viaţa după moarte (54%), existenţa raiului (56%), existenţa iadului (49%).

În ceea ce priveşte ateismul, acesta caracterizează 38% din populaţia lumii, cu o concentraţie extrem de mare în China, unde 67% dintre locuitori se identifică drept atei.

Cele mai religioase persoane trăiesc în Tailanda, unde 98% din populaţie declară că este adeptă a unui cult religios.

Datele valabile pentru România arată că doar 3% din populaţie este atee. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, Cehia ocupă primul loc în topul ateismului, cu 25%, urmată de Franţa (21%) şi Belgia (21%).

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.