Cu siguranţă că pentru fiecare din noi învierea Domnului Isus Hristos este o mare biruinţă. Este un triumf pe care îl realizăm doar atunci când îl înţelegem cu mintea şi îl trăim cu inima noastră, cu întreaga noastră fiinţă. Şi în dimineaţa aceasta aş vrea să vedem asupra căror aspecte din viaţa noastră a adus biruinţă învierea Domnului Isus Hristos.

Biruinţa asupra păcatului.

Aproape toate înfrângerile din viaţa noastră sunt rezultatul păcatului nemărturisit înaintea lui Dumnezeu. De multe ori ne punem întrebarea: De ce anume eu? Oare eu sunt cel mai păcătos om dintre toţi? Sfintele Scripturi ne spun că: nu este nici unul care să facă binele ci toţi sunt sub păcat, sunt robi păcatului.

„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. (Ioan 8:34)

Păcatul este ca un zid de desparţire dintre mine şi Dumnezeu şi care mă lipseşte de a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Prin moartea şi învierea Sa Domnul Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre ca prin credinţă în El să primim iertare şi făgăduinţa vieţii veşnice.

Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. (Coloseni 2:13-15)

Domnul Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce a dezbrăcat domniile şi stăpânirile întunericului de puterea şi autoritatea ce o aveau asupra noastră apăsându-ne şi rodindu-ne prin puterea morţii. El ne-a izbăvit din robia diavolului care ne asuprea şi ne-a osândit la moarte.

Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. (Evrei 2:14-15)

Domnul Isus Hristos a fost pironit pe cruce din cauza păcatelor noastre ca prin jertfa Sa desăvârşită să pună pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Biruinţa în viaţa noastră vine o dată cu mărturisirea păcatului şi acceptarea Domnului Isus prin credinţă ca Domn şi Mântuitor al vieţii noastre. Doar atunci putem vorbi despre o biruinţă adevărată în viaţa noastră. Doar atunci când ne mărturisim păcatul putem vorbi despre o biruinţă adevărată pentrucă Domnul Isus a ieşit biruitor asupra domniilor întunericului şi a păcatului prin moartea şi învierea Sa.

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. (Efeseni 2:1-7)

Prin moartea şi învierea Sa am fost strămutaţi şi puşi în locuri cereşti. Dacă până la întâlnirea noastră cu Hristos eram morţi în greşalele noastre şi ascultam de poftele firii noastre pământeşti atunci când am crezut în Domnul Isus Hristos am primit iertarea păcatelor, am fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi prin credinţă şi prin harul lui Dumnezeu suntem socotiţi biruitori împreună cu Hristos.

Biruinţa asupra morţii.

Cel de-al doilea aspect asupra căruia Domnul Isus a ieşit biruitor prin moartea şi învierea Sa este „moartea”. Moartea este consecinţa neascultării omului faţă de porunca lui Dumnezeu.

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12)

Prin neacultarea noastră ne-am făcut vinoveţi de încălcarea poruncii lui Dumnezeu şi prin păcat a intrat moartea care s-a răspândit asupra tuturor oamenilor. Prin greşeala unuia singur toţi am fost loviţi cu moartea, care domneşte în viaţa omului din cauza păcatului său. Aşa cum Adam a fost alungat din grădina Edenului, din prezenţa lui Dumnezeu tot aşa omul a fost lipsit de slava lui Dumnezeu. Cuvântul „moarte” înseamnă despărţire fizică şi spirtuală. Cuvântul „moarte” nu se referă doar la despărţirea noastră fizică de trupul pe care îl avem dar şi la despărţirea sufletului de slava şi prezenţa lui Dumnezeu din cauza păcatului nostru. Fiecare din noi este dator cu o moarte pentrucă:

Fiindcă plata păcatului este moartea, (Romani 6:23)

Dar slăvit să fie Dumnezeu pentrucă prin Domnul Isus Hristos moartea a fost învinsă o dată şi pentru totdeauna.

Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! (1 Corinteni 15:54-57)

Prin moartea Domnului Isus Hristos moartea a fost înghiţită de biruinţă. Acum moartea nu mai are nici o putere asupra noastră ci Hristos stăpâneşte asupra morţii, mai mult decât atât Domnul Isus stăpâneşte şi peste cei vii şi peste cei morţi. În ziua hotărâtă de Dumnezeu vom învia din morţi şi trupurile noastre spuse putrezirii vor fi îmbrăcate în neputrezire. Dar până atunci trebuie să ne trăim viaţa noastră pentru Domnul Isus Hristos în ascultare de Cuvântul Său.

Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. (2 Corinteni 5:15)

Prin credinţă în Domnul Isus Hristos am fost înviaţi la o viaţă nouă ca să nu mai trăim pentru păcat ci să trăim viaţa în ascultare de dreptarul învăţăturii sănătoase, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Moartea însă şi Locuinţa morţilor vor fi aruncate în iazul cu foc şi cu pucioasă aşa cum este scris în Apocalipsa 20:14:

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. (Apocalipsa 20:14)

Biruinţa asupra inimii umane.

Cel de-al treilea aspect asupra căruia Domnul Isus Hristos a ieşit biruitor prin învierea Sa este inima umană. Doar Domnul Isus Hristos poate să ne schimbe inima de piatră, de amărăciune, păcat şi răutate într-o inimă de carne, într-o inimă curată şi plăcută lui Dumnezeu. Prin credinţă din inimă în Domnul Isus Hristos putem căpăta mântuirea. Inima noastră necesită o schimbare pentrucă nu putem cu o inimă plină de amărăciune şi răutate să ne închinăm unui Dumnezeu sfânt. De aceea Domnul Isus Hristos a murit şi înviat ca prin credinţă în El să ne curăţească inima noastră fără de care nu vom putea vedea pe Dumnezeu.

Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. (Evrei 10:19-22)

Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât cu o inimă curată, cu credinţă şi cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău. Tocmai pentru aceasta a murit Domnul Isus Hristos ca să ne schimbe inima şi viaţa noastră.

Toate străduinţele omului de a fi mai bun au ieşuat şi astăzi nimeni nu poate pretinde că poate fi socotit nevinovat prin faptele sale proprii înaintea lui Dumnezeu.

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)

Nu este meritul nostru că am fost născuţi din nou prin învierea Domnului Isus Hristos ci este meritul lui Dumnezeu care L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru păcatele noastre. Şi dacă nu este meritul nostrum atunci cum trebuie să arăte viaţa noastră şi pentru cine trebuie să ne-o trăim acum. Iată ce spune Romani 6:6-13:

Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. (Romani 6:6-13)

Împreună cu învierea Domnului Isus Hristos am fost înviaţi la o viaţă nouă ca să trăim în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu de poftele firii pământeşti de care am fost robiţi altădată. Dacă trăiesc pentru Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos atunci dorinţele mele vor fi dorinţele Domnului Isus Hristos, alegerile mele vor corespunde cu alegerile Domnului Isus, faptele mele vor fi faptele Domnului Isus. Viaţa mea nu mai este a mea ci este o viaţă dedicată Domnului şi Mântuitorului meu.

Dragul meu cititor, crezi tu că Hristos prin învierea Sa din morţi a biruit păcatul, moartea şi doar El are puterea să-ţi schimbe inima de piatră într-o inimă de carne?

Fie ca cuvintele: „Hristos a înviat!” în aceste zile de paşte să fie rostite dintr-o inimă curată şi plină de biruinţa învierii Domnului Isus Hristos.

Hristos a înviat!!!

Balaam și Balaamismul

Balaam fiul lui Beor din Petor, un ținut muntos din răsăritul Eufratului, cunoscut ca Vraci (ghicitor) și uneori numit proroc, este un produs al împărăției lui Nimrod, vrajitor care se ocupa cu blestemul (pe bani) și cu ghicirea.

Balaam făcea parte dintr-o familie nobilă, tatăl lui Beor fiind una din marele căpeteni ale ținutului Petor.

Cuvîntul Balaam vine dintr-o rădăcină a cuvîntului evreiesc  Bi-Awm (Arzătorul), sau cel care arde.

În acordanță cu Cartea Dreptului, Balaam era căpetenia vrăjitorilor lui faraon în timpul robiei Ysraeliților, avînd ca subordonați doi mari magicieni ai timpului, Iane și Iambre.

După cum* Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii** aceştia se împotrivesc Adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osîndiţi♦ în ce priveşte credinţa.( 2 Tim 3:8)

Totuși se pune întrebarea, de ce YaHWeH sa folosit de acest ghicitor?  Nu avea YaHWeH pe Moise ca proroc? Și totuși a folosit un vas de ocară în fața Lui, dar renumit și cinstit, chiar temut de mulți împărați.

Balaam era un închinător a lui YaHWeH, dar nu și un slujitor, el se temea de YaHWeH din pricina minunilor pe care YaHWeH le-a desfășurat cu Ysrael în Egipt. Sistemul de închinare a lui Balaam era un sistem mixt.

Recunoștea că YaHWeH este cel Atotputernic și se pleca cu fața la pămînt înaintea lui YaHWeH, dar lucra cu descîntece și vrăji după ocupația pe care o practica.

Balaam a văzut că יהוה YaHWeH găseşte cu cale să binecuvînteze pe Israel şi n-a mai alergat ca în celelalte rînduri* la descîntece; ci şi-a întors faţa spre pustiu. (Numeri 24:1)

Balaam  chiar fiind închinător lui YaHWeH, nu asculta de YaHWeH:  Porunca pe care a primit-o de la YaHWeH suna precis: să nu te duci și să nu blastămi.

יהוה YaHWeH a zis lui Balaam: „Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul acela, căci* este binecuvîntat.” (Numeri 22:12)

Ascultarea lui Balaam a fost doar în urma strîmtorări și a pedepsei care era gata să cadă peste el:

יהוה YaHWeH a deschis* ochii lui Balaam, şi Balaam a văzut pe Îngerul lui יהוה YaHWeH stînd în drum, cu sabia scoasă în mînă. Şi s-a plecat** şi s-a aruncat cu faţa la pămînt. Îngerul lui יהוה YaHWeH i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare*, înaintea Mea.                            

Măgăriţa M-a văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorît, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.” Balaam a zis Îngerului lui יהוה YaHWeH: „Am* păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.” (Numeri 22:31-34)

Vedem acum că, Balaam este silit să facă ce poruncește YaHWeH, dar nu din dragoste pentru YaHWeH, ci silit de frica pedepsei. Moabiții pentru care lucra acum Balaam au fost frustați de dreptul de a intra în Adunarea lui YaHWeH.

Amonitul*  şi Moabitul să nu intre în Adunarea lui יהוה YaHWeH Cel Atotputernic, nici chiar al zecelea neam, pe vecie, pentru că* nu v-au ieşit înainte cu pîine şi apă, pe drum, la ieşirea voastră din Egipt, şi pentru că** au adus, pe preţ de argint, împotriva ta pe Balaam, fiul lui Beor, din Petor din Mesopotamia, ca să te blesteme.

Dar יהוה YaHWeH n-a voit să asculte pe Balaam; şi יהוה YaHWeH a schimbat blestemul acela în binecuvîntare, pentru că tu eşti iubit de יהוה YaHWeH. (Deut. 23:4-5 )

Moabiți au chemat pe cel ce blastămă și s-au ales cu blestemul, au recurs la un proroc renumit pentru a se pune la adăpost în umbra blestemului.

Ysraeliții pe de altă parte au fost înșelați și ademeniți prin învățătura lui Balaam ca să se dedea la curvie cu fetele lui Moab, lucru care pentru Ysraeliți a fost moartea a peste 24 de mii din elita oamenilor de război.

Israel locuia în Sitim*; şi poporul** a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit* poporul la jertfele** dumnezeilor şi poporul a mîncat şi s-a închinat♦ pînă la pămînt înaintea dumnezeilor. Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi יהוה YaHWeH S-a* aprins de mînie împotriva lui Israel.

יהוה YaHWeH a zis lui Moise: „Strînge* pe toate căpeteniile poporului şi spînzură pe cei vinovaţi înaintea lui יהוה YaHWeH în faţa soarelui, pentru ca să se întoarcă de la Israel mînia aprinsă** a lui יהוה YaHWeH”.
Douăzeci şi patru de mii au murit* loviţi de urgia aceea. (Numeri 25:1-4,9)

Balaam a fost inițiatorul închinări la DumneZeu- aici Baal Peor, DumneZeul Moabului.

În referința apocaliptică YaHWeH are ceva împotrivă- (împotriva ta).

Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam*, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să** mănînce din lucrurile jertfite idolilor şi♦ să se dedea la curvie. (Apoc.2:14)

Învățătura lui Balaam este numită Balaam-ism, aceasta constă în închinarea la idoli, si care este rampantă în sistemul Creștin, indiferent de nuanța sau coloratura dogmatică ce o profesează.

Curvia, mai cu seamă curvia spirituală, este o problemă între cei ce practică o credință bazată pe teologia trinității și a numelor păgîne, fără Legea lui YaHWeH.

Bisericile Creștine și mișcările Mesianice în marea lor majoritate sunt afectate de acest sistem Balaamic de închinare la idoli și curvie Spirituală, prin propovăduirea unor dogme fără principiul scriptural, ca: sedur, kippa, isus, botez trinitar, craciun, paște, sfinți mai mari și mai mici, raiul după moarte, cruce, harul creștin, anularea Legii și multe altele. Toate acestea și altele sînt incluse in sistemul lui isus, idolul creștinismului și al mesianismului.

Să nu uităm, Balaam era proroc dar și ghicitor (vrajitor), se închina lui YaHWeH dar și descînta (vrăjea). Religia mixtă a Balaamismului este Yudaism amestecat cu păgînism, din care a rezultat Creștinism, și pe de altă parte Yudaismul mixat cu Creștinism, din care a rezultat Mesianism.

Care este diferența dintre Idolul numit isus la care se închină Creștinii și idolul isus al Mesianicilor??
Care este diferența între DumneZeul Ortodocșilor și DumneZeul Evanghelicilor??
Ce diferență este între Trinitatea Catolică și cea Ortodocsă??

Oricum, fiecare Biserică Creștină îl are pe isus al ei…. Pe DumneZeul ei și Duhul ei, care mai spun că e și Sfînt…aceste aspecte le putem vedea chiar si prin acel isus din imagini, cu care se afiseaza fiecare cult, si care difera prin infatisare, dupa Cultul sau Biserica din care fac parte.

Toate aceste dogme păgîne = Creștine,  au ca rezultat, închinarea la demoni, prin însăși înșelăciunea propagată de Balaamism, prin prorocii mincinoși și învățători mincinoși. Tot ce se numește Creștin, practică această învățătură Balaamică, de inchinare la idoli și curvie la propriu ori la figurat.

Aceptarea Balaamismului  atrage după sine blestemul de data aceasta nu a lui Balaam ci a lui YaHWeH: Apoi va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă* de la Mine, blestemaţilor, în** focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului♦ şi îngerilor lui! (Mat. 25:41)

Învățătura lui Balaam are în contextul ei anularea Legii (Torah), pentru că această învățătură, este învățătura a falsului Har, fără Legea lui YaHWeH, este calea mulțimii a celor ce umplu casele de curvie (bisericile), care iau ca bază doar credința, fără Lege:

Tu crezi că יהוה YaHWeH este UNUL şi bine faci; dar şi* dracii cred… şi se înfioară! (Iacov 2:19)

A crede și a nu face nimic (a nu lucra), este la fel cu credința dracilor. YaHWeH cere Lucru. Dacă analizăm pilda spusă de Yașua despre fii care Tatăl i-a trimis să Lucreze în via lui… denotă că YaHWeH vrea Lucru, nu doar vorbe. Lucru pe care-l vrea YaHWeH este  ASCULTAREA, în această ascultare este inclusă binecuvîntarea în urma păzirii poruncilor lui YaHWeH, deci Torah:  Binecuvîntarea*, dacă veţi asculta de Poruncile lui יהוה YaHWeH pe care vi le dau în ziua aceasta;   (Deut. 11:27 )

Sistemul religios promovat prin învățătura lui Balaam, prevede o mîntuire bazată doar pe credință-credința din inimă, lucru care este verosimil prin însăși dogma Balaamică a credinței fără Lege… Inima omului este nespus de rea și desnădăjduit de înșelătoare (Ierem. 17:9)

Cu o astfel de inimă ce fel de credință poate fi în ea? În contrast cu această credință Balaamică (în inimă) vine Credința dată Sfinților odată pentru todeauna.(Iuda 3)

Credința Sfinților nu este doar o simplă credință, un fel de a spune: eu cred: ci este exponentul unei Inimi noi și a unui DUH nou, după cum scrie : Vă voi spăla* cu apa cea curată şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa** de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi* da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul* Meu în voi şi vă voi face să urmaţi Poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi Legile Mele. (Ezechiel 36:25-27)

Duhul lui Balaam este duhul ghicirii și al descăntecului, care se manifestă astăzi cu precădere în Bisericile Creștine, Penticostalismul și Mesianismul sunt afectate in ce-a mai mare măsură de acest (aceste) duh al prorociei, tot așa este si cu sămbatarii, deorece și lor le place prorocia și descîntecul (borboroseala), pe care ei o numesc, vorbire în limbi in Numele Domnului.

Capitolul 2, din Cartea Faptele Apostolilor, este răstălmăcit pentru a susține ideia Balaamică a borboroselei (descîntec) și zic ei: noi vorbim în limbi îngerești – OARE?

YaHWeH este împotriva acestor lucruri, EL zice: Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam*, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să** mănînce din lucrurile jertfite idolilor şi♦ să se dedea la curvie. (Apoc. 2:14) 

Învățătura lui Balaam este împotriva Torah (Legea), rezumîndu-se doar pe credință fără a lucra nimic. Exponentul curviei (spirituale) din învățătura Balaamică, reflectă aspectul Religios corupt, prin Bani și favoruri materiale, sexuale și alte plăceri carnale, practicate de urmașii a acestei formațiuni uriașe, numită Biserica.

Curvia, în aspectul fizic si spiritual, este practicata in Biserici, Manastiri și formațiuni, ori cluburi bisericești, în toate aspectele bestiale ale orgiei Creștine (Păgîne), zicînd, că ei fac (Lucrarea domnului), ce place domnului=Baal.

În contextul spiritual prin Balaam-ism, această curvie spirituală este reflectată în însăși învățătura care o practică: Închinarea la imagini, idoli din inimă=isus, domnul, duhul, DumneZeu, etc.Distorsionarea Scripturilor în folosul spiritual dogmatic al Bisericii, și lipsa de reacție la tentația demonică prin închinare la idoli.

Bunii Creștini–mesianici se duc la Ierusalim în pelerinaj de inchinare la (sfîntul Mormînt), dovedind prin aceasta că se închină morților…sau sa aduca lumina sfanta, vizite la manastiri și așa zise locuri sfinte… cîți și-au plecat genunchii acolo și s-au închinat la moaste, morti, idolul isus (închipuire omenească) sau sfinți?

Dacă privim cu atenție Scripturile, Balaam și învățătura lui, asi are originea din Babilon … Apocalipsa spune că: Acolo unde locuiește Satana:  În adevăr, Babilonul este un locaș al dracilor…ori Biserica mamă = Curva cea mare și ficele ei protestante și neo protestante, se adapă din aceiași Cupă, din mîna Mămici lor. De aceia sunt ele într-o nebunie religioasă.

Avînd în vedere faptul că Balaam a lucrat la un sistem amăgitor pentru a pune o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Ysrael…la fel și astăzi amăgirea Balaamică este un Duh de rătăcire de la Poruncile lui YaHWeH.

Balaamismul lucrează cu amăgirile Ne-Legiuirii (fără Lege), pentru cei ce sunt pe calea pierzării. Să ne aducem aminte cum Îngerul i-a spus: drumul pe care mergi este un drum care duce la Pierzare.

Îngerul lui יהוה YaHWeH i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare*, înaintea Mea.(Numeri 22:32.) 

Balaamismul este calea pierzării, calea celor mulți, pe acest drum este asigurat un loc în iad, pentru cine-l urmează. Balaam-ismul ca corespondent al Babilonului cel mare=Creștinismul, ține în robie pe cei căzuți prinși de război … acești prinși de război sunt toți cei capturați de Biserici, prin mijloacele de amăgire, prorocii, viziuni, vindecări, minuni, vorbiri în limbi, foloase etc.

Pentru toți acești captivi, YaHWeH face o strigare: Ieșiți din Babilon! (Isaia.48:20). Ieşiţi* din Babilon, fugiţi din mijlocul haldeilor! Vestiţi, trîmbiţaţi cu glas de veselie, daţi de ştire pînă la capătul pămîntului, spuneţi: „יהוה YaHWeH a răscumpărat** pe robul Său….

Dacă te consideri un rob a lui YaHWeH, ascultă glasul strigării cerești și grabnic ieși din Sistemul Religios Creștin, cît mai este încă vreme. Shalom Israel !!!  

Starea sufletului după moarte, de J. N. Darby

Starea sufletului după moarte constituie un subiect de adânc interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr că Hristos va reveni să-i răpească pe sfinţi şi să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, aşa cum reiese din Noul Testament. Aceasta a avut ca urmare faptul că s-a imprimat un caracter absolut acelei idei vagi că, după moarte, vom ajunge în cer, excluzându-se orice altă înţelegere de fericire şi glorie. Această idee a pătruns şi în cea mai sănătoasă parte a creştinismului evanghelic;

Scriptura vorbeşte însă destul de clar despre venirea din nou a Domnului Isus şi despre învierea celor credincioşi, pentru ca gândul că vom merge în cer prin moarte să mai poată păstra locul dominant pe care l-a avut în gândirea oamenilor evlavioși.

Nu se vorbeşte deloc în Scriptură de faptul că vom merge în cer prin moarte, afară de singurul caz al tâlharului de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în rai. Nu este vorba că nu vom merge și noi acolo, dar gândul scripturistic este totdeauna de a merge spre Hristos. Din moment ce El Se găseşte în cer, acolo trebuie să mergem şi noi. Scriptura însă pune mereu în faţa noastră faptul că vom fi cu Hristos şi nu că vom fi în cer. Acest lucru este important în legătură cu starea noastră de afectivitate spirituală. După Cuvânt, Hristos este Cel care trebuie să stea înaintea sufletului nostru, nu simplul fapt că vom merge în cer; cu toate acestea, noi vom fi în cer şi vom fi fericiţi.

Subliniez aceasta numai ca o caracterizare a felului nostru obişnuit de gândire. Biata natură umană urmează de bunăvoie propriile gândiri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a produs totuşi o reacţie: adevărul regăsit al venirii Domnului şi al primei învieri a câştigat destulă însemnătate în spiritul multora, pentru a le scoate ideea că prin moarte se ajunge în cer, idee prea vagă şi formulată prea puţin scripturistic ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Multe persoane, de altfel sănătoase în credinţă, au pretins că sufletul doarme, că este inconștient până la înviere.

Altele au ajuns prin această falsă înțelegere să nege nu numai fericirea imediată lângă Hristos a celor care au murit, dar şi faptul că vom putea merge vreodată în cer. Prin aceasta au ajuns să nege tot ce conţine speranţa creştinului. Oh, şi foarte curând, un mare număr de oameni au ajuns astfel să nege doctrinele fundamentale ale Evangheliei.

Nu am aici intenţia să intru în controversă cu aceştia din urmă, care neagă nemurirea sufletului; acest lucru a fost făcut de alţii şi încă în mod eficace. Scopul meu este să dau dovezi simple și scripturistice că, pentru creştin, există fericire împreună cu Hristos imediat după moarte. Este vorba de o stare intermediară. Creştinul care a murit aşteaptă învierea trupului; numai atunci va fi în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1. loan 3:2). „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1. Corinteni 15:49 ; Romani 8:29 ).

Aceasta s-a arătat când Moise şi llie au apărut în glorie cu Hristos, în momentul transfigurării (Luca 9:28-36 ). Acest fapt, împreună cu acela că vom fi totdeauna cu Domnul, că El Însuşi ne va primi în casa Tatălui, constituie starea noastră eternă de bucurie și de glorie. Chiar această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării în Luca 9 , când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (vezi şi 1. Tesaloniceni 4:17 ). Acolo este starea noastră eternă, când Hristos va veni pentru a ne primi alături de El, înviaţi sau schimbaţi după chipul Său. Atunci bietul nostru trup pământesc va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3:21 ). Dumnezeu ne-a pregătit pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2. Corinteni 5:5 ). A fi cu Domnul şi asemenea Lui pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră eternă şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copiii Săi şi care doreşte să ne ducă în locurile pregătite în Casa Tatălui.

Avem două promisiuni: întâi că vom fi asemenea lui Hristos şi împreună cu El, apoi că vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări în locurile cereşti. Prin răscumpărare, aceste lucruri au devenit ale noastre, dar noi nu le avem încă.

Am vorbit până acum despre primul punct, adică de a şti că vom fi asemenea lui Hristos. Unul din textele citite în legătură cu aceasta („noi vom fi totdeauna cu Domnul“) ne introduce, cu autoritatea Scripturii, în cel de-al doilea punct: partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În sprijinul acestui adevăr voi aminti câteva texte. Aici este ceea ce-i caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. Dumnezeu, ni s-a spus, va reuni într-Unul toate lucrurile în Hristos, lucrurile care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10 ). Toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16-20 ). Toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale ca om (Evrei 2 ; 1 , Corinteni 15:27-28; Efeseni 1:22 ); dar citim în Evrei 2 că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse. El este acum aşezat pe tronul Tatălui Său şi nu pe al Său propriu (Apocalipsa 3:21 ). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“ . El aşteaptă (Evrei 10 ) până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1:20 ), ci chiar lucrurile care sunt sub pământ, lucrurile demonice, vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa, când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos (Cel dispreţuit, Cel respins de oameni) este Domnul (Filipeni 2:10-11 ). În această reunire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ este un singur Cap, Hristos; partea noastră este în locurile cereşti. Cum aceasta este acum partea noastră în duh, tot așa va fi atunci partea noastră în glorie. Nu este o despărţire reală între aceste două locuri. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; despre aceasta nu este nevoie să mai vorbim. Totuşi aceasta este chemarea noastră actuală pentru care am fost răscumpăraţi, formați, şi pe care o aşteptăm. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când va veni El, vom primi un trup potrivit pentru acest loc ceresc, vom fi în glorie. Aşa găsim în Efeseni 1:3 : „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos“; în 2. Corinteni 5:1 : „ Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“; – în Filipeni 3:14 suntem invitaţi „sus“ , căci adevărata putere a cuvântului „chemarea cerească“ este chemarea să fim sus.

Acelaşi lucru apare și în Evrei 6:19-20 , unde citim că Hristos a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, iar în capitolul 9:24, ca fiind înainte-mergătorul nostru. Astfel şi în Evrei 3 noi suntem participanţi la chemarea cerească. Uniţi în Hristos prin Duhul Sfânt, suntem aşezaţi în locurile cereşti nu cu El, ci în El. Acolo este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va strânge afară din Împărăţia Sa pe toţi cei răi, pe toţi cei care comit nedreptatea. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13:41 -43 ). De aceea, Moise şi Ilie nu numai că s-au arătat în glorie pe pământ ca să arate starea sfinţilor în împărăţie, dar ei au intrat în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde venea vocea Tatălui.

Dumnezeu, voind să unească toate lucrurile într-Unul – atât lucrurile din ceruri cât şi pe cele de pe pământ – a pregătit pentru noi să fim asemenea cu Hristos în glorie, pentru totdeauna cu El în cer. Acolo, în locurile cerești, vom fi binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale (mult deosebite de binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ). Dacă suntem moştenitori împreună cu El (Romani 8:17 ), trebuie să locuim în Casa Tatălui unde S-a dus El. lată de ce este clar că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1:5 ) şi apostolul Petru ne vorbeşte despre „ o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).

Aceasta dovedește că binecuvântările noastre sunt acolo unde este speranţa noastră şi acolo unde a plecat Înainte-mergătorul nostru. Gloria noastră este cerească, nu pământească. Purtăm chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna cu Domnul. El a plecat să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu“ (loan 17:24).

S-ar putea extinde această binecuvântare pe poziţia minunată care ne-a fost dată: „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în HRlSTOS lSUS“ (Efeseni 2:7 ).

Dar intenţia mea este de a aminti dovezile şi temeiul scripturistic al binecuvântării. Chemarea noastră este aceeași în orice timp, din momentul în care am fost chemaţi și până când vom ajunge în starea eternă. Nu este o altă chemare, este o singură „speranţă a chemării noastre“ . Dumnezeu ne-a chemat la împărăţia Sa şi la propria Sa glorie; noi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu, iar Casa Lui este locuința copiilor Săi.

Dar toate cele amintite până acum nu ne-au explicat clar ce este starea intermediară, deși am văzut, ca principiu general, unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce am obținut prin răscumpărare. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin lsus Hristos (ce dragoste minunată!) şi, mai mult, să participăm deplin la propria glorie a lui Hristos, căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce am crezut că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca om pe cruce pentru mine, nimic nu este prea mult la Dumnezeu ca să ne dea ca efect al acestei morţi.

Epistola către Evrei are ca singur scop să ne demonstreze că partea noastră este cerească, în contrast cu iudaismul care este pământesc (şi tot așa va fi când Israel va fi restaurat). Ei aveau un mare preot pe pământ, pentru că Dumnezeu locuia între heruvimi aici, jos. Dar noi ne bucurăm că avem un Mare Preot sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri. De ce aceasta? Pentru că partea noastră este lângă Dumnezeu.

Poziţia şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie cu aceasta, atât perfecţiunea jertfei, cât și slujba Sacrificatorului. Dar în ce măsură ne arată Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară între şederea noastră în acest cort în care gemem şi momentul venirii Domnului Isus, când trupul neputinţei noastre va fi făcut asemenea trupului Său glorios?

Din moment ce am înțeles despre chemarea şi partea noastră că sunt cerești, totul devine simplu şi evident. Cetăţenia noastră acum și pentru totdeauna este în cer. Cum ne vom bucura noi de acest lucru atunci când vom muri? Aceasta este singura întrebare. Oare mai mult sau mai puţin decât aici jos? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii (Luca 20:38 ); fiind morţi pentru această lume, ei sunt vii pentru Dumnezeu, vii pentru totdeauna. Tot așa este și cu credinţa; se invocă de către unii faptul că cei care au murit dormitează în amorţeală;  această idee nu are nici un temei. Ştefan a adormit, adică a murit. Aceasta însă nu înseamnă că, după moarte, sufletul său este adormit. Pe cei care au adormit în Isus, Dumnezeu îi va lua cu El (1. Tesaloniceni 4:14 ); dar aceştia sunt morţi în Hristos. „Unii au adormit“ (adică au murit – 1. Corinteni 15:6 ); este o expresie similară cu „adormiţi în Hristos“ din 1. Tesaloniceni 4 , care este opusă cu „noi, cei vii“ din acelaşi capitol şi cu „a fi în trup“ din 2. Corinteni 5 .

„A adormi“ înseamnă, simplu, a muri; frumoasă expresie, pentru a arăta că aceia nu au încetat să existe, ci se vor trezi la înviere ca un om care se scoală din somn. Acest lucru este în mod clar demonstrat în cazul lui Lazăr (loan 11). Domnul Isus a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“ , însă ei credeau că le vorbea despre odihna primită prin somn. Atunci le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. Somnul înseamnă aici a muri, iar „a trezi din somn“ nu înseamnă a trezi un suflet, ca şi cum ar dormi deoparte și apoi să fie lăsat acolo, ci a fi luat prin înviere afară din starea de moarte.

Pentru un creştin, „a adormi“ înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „a muri“. Noţiunea de adormire a sufletului este o pură invenţie. Oamenii care au trăit pe pământ au adormit, adică au murit, iar noi cunoaştem în mod clar din Scriptură care este starea acelora care mor în Domnul. Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie și vorbea despre aceasta ca despre un lucru aparţinând tuturor credincioşilor; el nu dorea să moară (să fie dezbrăcat), ci cerea ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă.

Cei credincioşi Îl au pe Domnul Isus atât pentru viaţă, cât şi pentru îndreptăţirea lor şi de aceea sunt plini de încredere, chiar dacă, fiind încă în trup, „pribegesc departe de Domnul“ (2. Corinteni 5:6 ). Au viaţa eternă în Hristos, dar aici, jos, ei o petrec departe de Domnul, fiind în vase de lut. Când vor părăsi aceste sărmane vase în care suspină acum, fiind schimbaţi, viaţa lor va fi împreună cu Domnul. Dar unde este Domnul? Avându-L deja ca putere de viaţă pe Duhul Sfânt, – Duhul de viaţă în Hristos Isus – se poate oare dormi fără a avea nici o cunoştinţă? Aceasta era oare încrederea lui Pavel, a celui care cunoştea o asemenea putere deviată în Hristos, încât nu avea deloc ca obiect al aşteptării moartea, ci momentul când ceea ce era muritor să fie înghiţit de viaţă?

Abandonând acest cort în care gemem acum, oare această viaţă nu ar fi în stare de nimic altceva decât de un somn inconştient? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă EI trăieşte, şi noi vom trăi. Vom pierde noi legătura cu El dacă vom muri? Doarme El în noi?

Apostolul Pavel era constrâns din două părţi (Filipeni 1:23 ); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, căci, spunea el: „ar fi cu mult mai bine“ – a muri este un câştig şi a trăi este Hristos. El avea bucuria fericită că Hristos era viaţa sa; el trăia în totul pentru Hristos până într-atât încât merita greutatea de a trăi în trup. Totuşi prefera, considerând un câştig – ce?, a dormi şi a nu mai şti nimic, nici de Hristos, nici de alte lucruri – în a nu mai putea să gândească la Hristos? Dorinţa şi bucuria sa deosebită erau oare să meargă să se culce, nemaiştiind nimic de Hristos? Nu este clar că atunci când spunea despre „ a fi cu Hristos“ – ca fiind cu mult mai bine decât a-L sluji aici jos – apostolul vorbea de bucuria de a fi lângă El? Cine s-ar gândi, atunci când vorbesc despre satisfacţia și folosul pe care-l am dacă merg să locuiesc lângă un prieten, că prin aceasta înţeleg să dorm adânc acolo, fără să știu unde mă aflu?

Iar Domnul Isus i-a spus tâlharului de pe cruce, singurului om care s-a pocăit în acea oră memorabilă: „ astăzi vei fi cu Mine în rai“ . A fi cu Hristos şi în rai nu era oare o fericire pe care i-a făgăduit-o atunci? Aceasta însemna că merge să doarmă profund, neavând cunoştinţă de nimic? Mă întreb dacă aceasta n-ar fi absurd și nu ar contrazice cu îndrăzneală chiar şi sensul cuvintelor Domnului Isus? Aceste cuvinte sunt redate şi în Evanghelia după Luca, cea care pe tot parcursul său ne dă mărturia harului divin în Fiul Omului și starea de lucruri prezentă. Numai primele două capitole sunt consacrate rămăşitei credincioase care-L aşteaptă pe Domnul Isus în mijlocul Israelului răzvrătit și necredincios; evanghelistul Luca prezintă apoi genealogia Domnului Isus, ajungând până la Adam. El desfăşoară, prin toată Evanghelia sa, harul care, în Fiul Omului, vine să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează chiar de acum și într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţiuni, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, un har actual; harul ceresc prin Evanghelia după Luca răspunde mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Fapte. Totodată, dacă bietul tâlhar ilustra într-un chip izbitor puterea harului şi a credinţei şi-L mărturisea pe Hristos ca Domn, când totul în jur contrazicea acest titlu, el nu putea totuşi să depăşească cunoştinţele pe care le aveau cei din poporul său. Ignorând o împărăţia cerească, el credea că Acela care atârna pe cruce va veni în împărăţia Sa pe pământ şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îi cerea să-Şi amintească de el. În acord cu tot conţinutul acestei Evanghelii, răspunsul Domnului ar putea fi redat astfel: „ Nu vei avea de aşteptat până atunci. Eu aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în rai; vei fi vrednic să fii impreună cu Hristos în binecuvântare“. Aceasta este deci partea sfinţilor care au murit; ei sunt cu Hristos în binecuvântare, fără trup, dar prezenţi cu Domnul Isus.

Cunosc jalnicul subterfugiu la care s-a recurs la citirea acestui verset: „Adevărat îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine in rai“. Nu numai că aceasta distruge exact caracterul citatului în acord cu conţinutul Evangheliei în care se află, ci şi întreaga ordine a versetului este denaturată, iar sensul lui este schimbat. „Astăzi“ este aşezat la începutul frazei pentru a accentua răspunsul la „când vei veni“.

Aici este o afirmaţie solemnă: „Adevărat îţi spun“. A adăuga cuvântul „astăzi“ este ceva copilăresc, distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera că Domnul Isus Îşi va aduce aminte de el când va veni în împărăţia Sa. „Nu“, spune Domnul, „tu nu vei aştepta până atunci, ci astăzi vei fi cu Mine“. Care ar fi sensul de: „adevărat îți spun astăzi“? Ar fi acela de a distruge solemnitatea afirmației, în timp ce: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în rai“ răspunde speranței tâlharului şi ne descoperă alte bucurii decât cele pământeşti, atunci când vom părăsi această lume prin moarte, ca să fim împreună cu Domnul.

Ura iudeilor a fost instrumentul prin care s-a împlinit această promisiune, zdrobindu-i-se tâlharului fluierele picioarelor, după cum tot ura a fost mijlocul prin care s-a realizat lucrarea de mântuire, cea care i-a dat tâlharului dreptul de a fi cu Hristos în rai.

Aceasta era şi așteptarea credinciosului Ştefan atunci când moartea a oprit alergarea lui aici, jos. El L-a văzut pe Domnul Isus şi l-a cerut să primească duhul său. L-a primit Domnul? Sau a pus un termen slujbei şi bucuriei sale, trimițându-l să doarmă?

Starea intermediară deci nu este gloria, căci pentru a intra în glorie va trebui să aşteptăm trupurile glorificate („va fi înviat în glorie“; „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3:21 ). Dar starea intermediară este binecuvântarea, acolo unde nu este nici întinăciune, nici păcat; înseamnă a fi cu Hristos, El Însuşi fiind o sursă de nespusă bucurie. Speranţa şi încrederea neclintită ale apostolului Pavel şi ale lui Ştefan n-au fost înşelate, iar promisiunea dată de Domnul Isus acelui tâlhar s-a împlinit.

Eu întreb pe orice suflet dacă speranţa strălucită, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 5 , Filipeni 1 şi Fapte 7 , sau dacă cuvintele Domnului adresate tâlharului spun de un somn profund, fără a mai şti de nimic? Când Domnul Isus descrie starea bogatului și a lui Lazăr, înţelegem cumva că cel rău şi cel drept dormeau fără să mai aibă cunoştinţă de ceva? Mi se va spune că aceasta nu este decât o descriere figurativă. Sunt de acord, dar nu poate să fie descriere eronată, înfăţişând de fapt oameni care dorm fără nicio cunoştinţă.

Mai mult, dacă 2. Corinteni 5:6-8 semnifică faptul că suntem fericiţi împreună cu Hristos, aceasta trebuie să fie atunci când murim. Moartea este subiectul pe care îl tratează acest text, căci apostolul pierduse speranta de viaţă (2. Corinteni 1 ). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă înviere; aici este vorba de a părăsi trupul, fără a-l îmbrăca din nou. Dorinţa apostolului: „să mă mut pentru a fi cu Hristos“ nu înseamnă că El vine să-l învieze sau să-l transforme, ca să fie în glorie. În textul din Filipeni, apostolul vorbeşte din nou despre moarte, despre a locul aici sau de a părăsi lumea, adică de „a muri“, ceea ce „este un câştig“ (Filipeni 1:21 ). Viaţa şi moartea sunt puse în contrast în mod distinct în versetele 20 şi 23; cuvântul „analio“ din textul original grecesc este folosit pentru a indica moartea, la fel ca şi în 2. Timotei 4:6 , cuvântul „ analisis“. Suntem tentaţi să aplicăm acest cuvânt când ne referim la venirea Domnului Isus, el fiind folosit pentru a exprima următorul lucru: „se ridică de la un ospăţ sau îi părăseşte“. Aceasta este o exprimare sărăcăcioasă, care  contrazice afirmaţia din context. Cuvântul înseamnă „a risipi“ sau „,a distruge“ ce este unit şi este folosit pentru a exprima „moartea“. Nici Filipeni 1 , nici 2. Timotei 4 nu lasă nici cea mai mică îndoială în această privinţă; eforturile pe care le-au făcut unii pentru a denatura sensul textului din Luca 23:43 şi din Filipeni 1:20-23 dovedesc că nu se poate evita puterea acestui text, aşa încât se înșală singuri.

Noi nu putem spune în ce fel un suflet se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos acum, cu toată piedica pe care o constituie sărmanul vas de lut în care se găseşte; şi, cu toate că acum nu Îl vedem, noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită. Nu trupul meu este acela care se bucură de El acum, ci sufletul, în mod spiritual, dincolo de piedica vasului de lut, dar mai ales în lipsa lui. Atunci însă se va bucura de Domnul fără a mai fi împiedicat de acest vas şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi prezent cu Domnul și, dacă prezenţa Domnului este o bucurie, această bucurie va fi a lui.

Nimeni nu doreşte mai mult decât mine să insiste asupra venirii din nou, asupra aşteptării Domnului şi asupra importanţei învierii. La acest lucru revin mereu faţă de sfinţi şi, în unele ocazii, faţă de toţi, dar aceasta nu cu scopul de a slăbi acest adevăr, deoarece, pentru Dumnezeu, toţi trăiesc, chiar dacă ei sunt „duhuri în inchisoare“, şi nici pentru a micşora bucuria deosebită, binecuvântarea, „câştigul“ de a fi cu Domnul atunci când vom muri. Dimpotrivă, acest gând a înviorat pe sfinţi, a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.

Scriptura vorbeşte despre fericirea credinciosului la moartea sa şi despre privilegiul de a fi cu Hristos (ceea ce este o bucurie mai mare decât cea mai fericită slujbă aici, jos). Ea ne vorbeşte atât de clar si de explicit, ca şi atunci când este vorba de venirea Domnului Isus spre a-i lua pe sfinţii Săi, pentru ca, asemeni Lui, ei să fie pentru totdeauna cu El în glorie. Acest ultim punct va fi starea completă și finală a binecuvântării eterne, după ce va fi avut loc nunta Mielului, când vom fi pentru totdeauna cu Domnul.

Ioan și … pandalia, de Michael Hardt

„Eram în Duh în ziua Domnului ” (Apocalipsa 1:10 ) 

Pandemia de Coronavirus din 2020
Pe când eu scriu aceste rânduri țările lumii implementează și impun restricții deplasării oamenilor și contactului social în încercarea de a încetini împrăștierea mortalului coronavirus. Ca urmare, creștinii în multe locuri nu-și pot petrece prima zi a săptămânii așa cum ar face-o de obicei. Unii au limitări la mărimea grupului, alții chiar interdicție de a părăsi casa. Mulți sunt depășiți de evenimente, unii sunt copleșiți, unii se pot întâlni doar în grupuri foarte mici, iar unii încă se gândesc ce să facă.

Exilat pe Patmos
În două scurte versete Ioan oferă o informație extrem de interesantă despre situația în care se găsea: „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună-părtaş la necazul şi împărăţia şi răbdarea în Isus, eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus. Eram în Duh în ziua Domnului şi am auzit înapoia mea un glas puternic ca de trâmbiţă” ( 1:9.10 ).

Eu, Ioan, fratele vostru
Ioan era acum un om bătrân. El era scriitorul Evangheliei care prezintă Gloria Fiului lui Dumnezeu. Acum scria despre revenirea lui Hristos pentru a lua în stăpânire pământul. Ioan era apostol dar s-a prezentat ca și frate. Ceea ce este pe cale să ne împărtășească nu este o experiență rezervată apostolilor sau slujitorilor dăruiți. El scrie ca frate.

Împreună părtaș la necaz …
Ioan se găsea într-o situație dificilă. Vom descoperi îmediat ce era mai exact această situație. În orice caz, el vorbește despre “necaz”, despre o situație de urgență. Pe de-o parte el era complet singur și izolat. Pe de altă parte se considera “împreună părtaș” sau tovarăș. Mulți dintre frații și surorile lui erau într-o situație asemănătoare, pentru motive identice. Erau izolați din punct de vedere geografic. Cu toate acestea erau părtași împreună, tovarăși de suferință.

…și împărăția 
Dar părtășia lor nu era limitată la suferință și nevoie, ea implica de asemenea și partea lor la împărăție. Într-o zi împărăția va veni în putere (atunci nu va mai fi nevoie, mizerie, epidemie sau “necaz”). Dar înainte de acel moment în timp, împărăția înseamnă suferință. Hristos încă nu împărățește pe pământ. Lucrul acesta Ioan l-a simțit intens și aceasta simțim și noi azi. De asemenea Ioan s-a simțit în acest aspect părtaș cu mulți alții. Ei toți sufereau pentru că erau în legătură cu o împărăție a cărui împărat este respins, dar care într-o zi va împărăți în putere.

… și răbdarea în Isus 
Pe când împărăția este în așteptare, și noi suntem în așteptare, trebuie să răbdăm. Așteptăm pe Domnul să intervină în situații de urgență concrete și de asemenea așteptăm să vină să ne ia la El și să pună ordine în lume. Atunci când cineva așteaptă în împrejurări dificile, este nevoie de răbdare. Nici în aceasta Ioan nu era singur. El se știa în comuniune cu alții. Erau tovarăși de răbdare. Dar mai era un îndulcitor pentru vremea răbdării: nu doar că exista comuniune cu alții în aceasta, ci era răbdarea “în Isus”. Domnul Însuși a suferit și a răbdat. Domnul este Acela care-i leagă pe credincioși împreună. Și tot El este sursa de putere necesară pentru a continua.

Eram în insula numită Patmos
Patmos este o insula grecească izolată. Ioan vorbește despre el la singular. Trebuie să presupunem că era singurul, că nu avea legătură cu alți credincioși.

Pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Hristos
Ioan era acolo “pentru Cuvântul lui Dumnezeu”. El a fost exilat pe Patmos în timpul persecuțiilor creștinilor. Dar el nu vorbește despre ostilitatea celor care au inițiat exilul său, ci de Cuvântul lui Dumnezeu și de mărturia lui Isus. Pentru aceasta el a fost gata să sufere. Nicio urmă de amărăciune nu s-a auzit în cuvintele sale.

Eram în Duh în ziua Domnului
Ce putea el să facă? Era cu totul singur, nicio legătură cu cei credincioși. Acum a venit “ziua Domnului”, care este prima zi a săptămânii. Cu zeci de ani în urmă, el a fost martorul felului în care Domnul înviat a apărut dintr-o data în mijlocul celor strânși împreună pe care i-a salutat cu “pace vouă”, și le-a arătat mâinile sale și coasta sa. Atunci ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul. Duminica următoare, opt zile mai târziu, Ioan era din nou acolo. Și din nou Isus a stat în mijloc. Și totdeauna de atunci, nu am nici-o îndoială, atunci când Ioan putea să fie acolo, era acolo.

Dar acum, zeci de ani mai târziu, a venit o duminica când era de unul singur. Ce ar fi putut face? O singură pesoană nu se poate “strânge”. Este nevoie de cel puțin doi sau trei (Matei 18:20 ). Dar Ioan era deplin conștient că era ziua Domnului. Această expresie este foarte specială. Este ziua care aparține Domnului, ziua caracterizată de Domnul. Mai apare doar o singură dată în Noul Testament: „cina Domnului” (1. Corinteni 11:20). Aceste două lucruri merg împreună: ziua Domnului și cina Domnului (Fapte 20:7 ). Ambele sunt caracterizate de Domnul. Dar acum o zi foarte ciudată: o „zi a Domnului” fără „cina Domnului”.

Dar el era în Duhul. El era ocupat cu Cel căruia aparținea această zi. Nici exilul și nici izolarea nu-l putea opri de la a se desfăta în Hristos și a fi ocupat cu El. Iar Domnul i-a răspuns. Exact în această zi, în această situație, El i-a vorbit lui Ioan. Chiar dacă era o problemă de profeție, El i-a încredințat acest mesaj lui Ioan chiar în ziua care este specială pentru creștini, ziua în care se gândesc special la Domnul lor.

Iar astăzi?
Oricând ne putem întâlni cu cei credincioși ca adunare este un imens privilegiu, chiar dacă sunt doar câțiva. Poate că noi, poate că eu, nu am apreciat aceasta așa cum ar fi trebuit. Acolo unde Domnul ne oferă încă posibilitatea de a lua cina Domnului astăzi, pe baza învățăturii Scripturii[1], putem doar să-I mulțumim. Acolo unde sunt persoane complet izolate, au încă posibilitatea de a fi “în Duhul în ziua Domnului” ca și Ioan pe Patmos. Același lucru este valabil acolo unde credincioșii au nevoie de timp pentru a găsi o cale unanimă și comună pentru a împlini dorința Domnului înainte de moarte: “Faceți aceasta în amintirea Mea” ( 11:24, 25 ).

_______________________
‘Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu: mi-am pus încrederea în Domnul Dumnezeu, ca să istorisesc toate faptele Tale.” (Psalmul 73:28 ).
‘Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.’ (Luca 24:15 ).
 
 ________________________________________
[1] În particular, bazat pe unitatea trupului lui Hristos, separare de rău și recunoscând autoritatea Domnului; luând din pâine și pahar în amintirea Lui, căutând să păstrăm unitatea Duhului. ( 10 ; 11 ; Eph 4).

Privind la Isus, de  Theodore Monod

https://comori.org/viata-de-credinta/privind-la-isus/

Marii Rabini care au crezut că Yahshua este MashiYah

Marii Rabini care au crezut că Yahshua este MashiYah

Multi sunt cei care il așteapta pe MashiYah.

 Mitul comun, răspândit de către anti-misionari (evrei religioși care sunt împotriva existenței evreilor mesianici ), este ca evreii care cred în Yahshua sunt ignoranții iudaismului și au fost indusi în eroare să creadă că Yahshua este MashiYah. Argumentul folosit este: „Dacă într-adevăr ati intelege „adevăratul Iudaism al Torah” nu ati fi fost rataciti”.

Un alt mit este că Yahshua nu ar putea fi MashiYah deoarece nici un rabin respectat n-a crezut vreodată într-un astfel de lucru .

Ei bine, aceste două acuzații (mituri) sunt false!

De-a lungul secolelor SUTE de rabini au ajuns la concluzia că Yahshua este într-adevăr evreul MashiYah mult așteptat.

Acesta realitate ar putea fi foarte ușor respinsă spunand ceva de genul ,”Ei bine, ei doar au fost ignoranti.” Cat despre rabini educati si respectati care au crezut în Yahshua ce putem sa spunem? 

Marii Rabini care au crezut că Yahshua este MashiYah:

Rabinul Ignác (Isaac) Lichtenstein – Ungaria

Rav (Rabin) Lichtenstein (1824-1909) a servit 40 de ani ca rabin șef în partea de nord al Ungariei. A fost o autoritate respectată și la sfârșitul vieții sale a ajuns la concluzia că Yahshua este MashiYah.

Rabinul Lichtenstain a suferit foarte mult din cauza credintei lui.

A scris mai multe pamflete susținând că credința în Yahshua este compatibila cu iudaismul.

În cele din urmă, presiunea comunitatii l-a forțat să părăsească poziția sa de rabin al regiunii. Chiar si asa, el nu a acceptat niciodata botezul creștin, nici sistemul păgân al creștinismului, si nu s-a alăturat la nici o „Biserica”.

Mai tarziu in viata sa, a scris in două scrisori:

Ceea ce imi doresc cu adevarat: „Eu am crezut ca Brit Ha’dashá (legamantul reinoit)(noul testament pt. sistemul crestin pagan) a fost impur, o sursă de mândrie, egoism elegant, de ura, de cel mai rău tip de violență, dar atunci cand l-am cunoscut, m-am simtit indentificat in ea intr-un mod deosebit de minunat. O brusca bucurie, lumina, a trecut prin sufletul meu.”

„Eu o vedeam o adunatura de spini și trandafiri, dar am descoperit perle in loc de pietricele, dragoste, în loc de ură, iertare în loc de răzbunare, mai degrabă libertate decat servitute, umilinta în loc de mandrie, mai degrabă reconciliere decât vrăjmășie, viata in loc de moarte, mântuire, înviere, o comoară cereasca.”

Rabinul Daniel Zion – Bulgaria

Rabbi (Rabin) Daniel (1883-1979) a fost Rabinul sef al Bulgariei care a salvat comunitatea sa de nazism și a adus-o în Israel. Când a murit, în 1979, la 96 de ani, comunitatea evreiască din Bulgaria în Israel i-a facut o înmormântare cu onoruri militare și de stat. Sicriul lui a stat în centrul Jaffa (localitate), pazit de o gardă militară, iar la prânz a fost dus de către oameni in cimitir, in Holon. El a fost îngropat în calitate de șef-rabin al evreilor din Bulgaria care le-a salvat de la Holocaustul nazist.

Rabbi Daniel, de asemenea, credea că Yahshua a fost MashiYah și a suferit foarte mult pentru credinta lui. Invățăturile și mărturiile de viață a rabinului Zion continua să afecteze*la modul pozitiv*, viețile a mii de oameni, evrei și non-evrei din întreaga lume, datorită activității studenților lui (talmidim), ca Joseph Shulam (co-fondatorul Ministerului de Predare Zion – Brazilia).

Rabinul Israel Zolli – Italia

Rabinul Israel Zolli (1881-1956) este fostul șef-rabin al Romei, care a ajutat la salvarea a 4.000 (patru mii) de evrei romani, atunci când naziștii au intrat in Roma, în anul 1943.

Zolli a servit 35 de ani ca șef-rabin al Trieste (Italia).

După război, rabinul Zolli făcut o mărturisire publică a credinței sale, în 1945, și a fost forțat să iasă din poziția sa.

Cu toate acestea, când a fost întrebat dacă el crede că MashiYah a venit deja, el a spus:

„Da, pozitiv. Eu am crezut in asta de mulți ani. Și acum sunt atât de ferm convins de adevărul acesta si pot sa ma confrunt cu toata lumea și sa-mi apăr credința, cu certitudinea și soliditatea munților, ca Yahshua e de fapt mult-așteptatul MashiYah a lui Israel.”

Liderii evrei l-au numit eretic, l-au excomunicat, au vestit un post pentru mai multe zile pentru ispășirea „trădarii” sale și l-au deplâns ca pe un mort.

Rabinul Chil Slostowski – Polonia

Un descendent al unei ilustre linii de rabini, Rav Slostowski a primit s’micha (coordonarea) la 17 ani și a devenit un mare „Gadol”, servind in congregațiile din Polonia, inclusiv in predarea la seminarul rabinic din Lodz. A devenit o autoritate pe Kașrut. El a fost rugat să vină in Israel de fostul rabin al Israelului, Rav Avraam Isaac Kook, unde a fost numit ca Secretar-Sef al Rabinatului din Ierusalim.

După moartea lui Rav Kook, în 1935, Slostowski s-a mutat la Tel Aviv, ca sa învete Talmudul.

Slostowski a avut o întâlnire miraculoasă atunci când a lecturat Brit Ha’dashá (legamantul reinoit) care l-a convins că Yahshua este MashiYah evreul. A încercat să-si mențină în tăcere credinta sa, dar, în numai două luni, el nu s-a mai abtinut si a facut cunoscut lucrul acesta, a mărturisit în mod deschis ca Yahshua este MashiYah și a demisionat din funcție în Tel Aviv. Curând, a fost lovit de pietre și internat in spital. Chiar si asa nu s-a lasat intimidat de “emunah” (credința) lui. A continuat să proclame public că Yahshua este MashiYah, în ciuda hărțuirii constante.

Rabinul Tzvi Yechiel Lichtenstein – Germania

Autorul cartii “Toldot Yeshu”

Yechiel Tzvi Lichtenstein (1831-1912) a fost un evreu credincios de origine Chasídica.

În timp ce era în Yeshiva, el a devenit un discipol al lui Yahshua din Nazaret. El a servit în “Judaicum Delitzschianum Institutum” în Germania, ca professor de stiinta rabínica și a scris mai multe cărți și comentarii în ebraică, inclusiv respingeri de lucrări anti-misionare. 

Cel mai popular a fost Toldot Yahshua, un răspuns la celebra lucrare „anti-Yeshua”, ” Toldot Yeshu”. De asemenea, el a lucrat la revizuirea Brit Ha’dashá ebraică de Franz Delitzsch, și a scris un comentariu intreg despre Brit Ha’dashá (Noul Testament).

Rabinul Daniel Landsmann – Cunoscatorul Talmudului

Rabbi Daniel Landsmann (1836-1896) a fost un croitor și un mare cunoscator de Talmud, care a devenit un credincios in Yahshua în 1863. El a fost aproape ucis de propriul popor, care nu a acceptat ca cineva atât de bine educat în tradiția evreiasca ar putea crede că Yahshua este MashiYah.

Perspectiva lui despre Yahshua a început să se schimbe, când a gasit pe stradă o pagină, scrisa în ebraică, rupta dintr-o carte. I-a placut mult ceea ce a citit. Mai târziu, cand a descoperit ca ceea ce a citit a fost Predica de pe Munte, a început să gândească diferit despre Yahshua. 

Când a început să marturiseasca că crede ca Yahshua este MashiYah, soția sa l-a părăsit, un grup de fanatici au încercat sa il prinda, batandu-i in cuie mainile de podea și altul a încercat să -l îngroape de viu.

În cele din urmă s-a mutat in New York, și cu o mare cunoștința talmudică și un spirit smerit a convins mulți evrei sa creada in adevaratul Yahshua.

Rabinul Nathaniel Firedman

Rabinul Nathaniel Friedmann a fost trimis in Rusia pentru a-l câștiga înapoi pe Landsmann (Rabinul descris inainte) la iudaism, în 1889 . Discuțiile sale cu Landsmann l-au facut pe Firedman să creadă ca MashiYah e Yahshua si, de asemenea, a servit în New York până în 1941.

Rabinul Ephraim Ben Joseph Eliachim

Chacham Efraim (Chacham – invatat – un titlu folosit de iudeii Sefarditi din respect pentru marii rabini)

Tatal lui Ephraim a fost un rabin în Tiberias, un lider în comunitatea evreiască din limba arabă. Propriul Cacham Ephraim a devenit respectat și onorat de către evrei și arabi și a primit un loc de lider în comunitate, transformandu-l intr-unul dentre Dayanim, supraveghetorii de dreptate, care sunt responsabili în mod special pentru drepturile și interesele persoanelor din comunitate. Concomitent cu aceste evoluții, s-a casatorit cu fiica rabinului-sef.

Rabinul Ephraim a devenit prieten cu Pr. Dr. William Ewing al Scoției în Tiberias, care vorbea fluent ebraica. Cei doi erau aproape de aceeași vârstă și asa au putut sa poarte discuții prietenoase despre Talmud și despre Scripturi, dar fiecare conversație se termina cu concluzia ca Yahshua este MashiYah.

Cele mai vechi interpretări evreiești al capitolului 53 din Yeshayahu (Isaia) au fost cunoscute ca si cum s-ar referi la Regele MashiYah, și nu a luat mult timp pana ce Chacham Ephraim a recunoscut figura lui de Slujitor care a suferit si „prin a cărui răni suntem vindecați”.

Suferințele poporului său peste timp și punctul său de vedere disperat l-au atins profund.

Ghidat de prietenul său, el s-a gandit: „Primul templu a fost distrus și poporul a fost împrăștiat din cauza a trei mari păcate comise de Israel, dar cu trecerea a șaptezeci de ani templul a fost reconstruit. Apoi a venit cea de-a doua distrugere, și pentru mai mult de 1800 de ani, Israelul a fost fără Templul Sfânt. Care a fost cauza acestei de-a doua distrugeri și dispersarii poporului? Motivul lor…nu a fost idolatria. Nu a existat lipsă de zel pentru Torah sau pentru jertfe. De ce Cel Atotputernic ne-a abandonat pentru atât de mult timp?”

Rabinul Ephraim a plâns și s-a rugat și a luptat cu problemele, reticient să se predea. Chiar a pus aceste întrebări colegilor săi rabini, dar acestia doar ii dadeau raspunsuri formale, degradate in timp.

Totuși, el a continuat sa sustinea că, un păcat teribil a fost motivul mâniei lui YaHWeH împotriva poporului său. Deci, în cele din urmă a ajuns la concluzia că secretul a stat in „sinatchinam-ură fără motiv” (Yoma 9b), și o voce a strigat în inima lui: „Nu mă ură. Iubeste-ma și eu iti voi da shalom (pace).” Lupta s-a încheiat. 

Chacham Ephraim a descoperit o pace care a fost neîntreruptă până in ziua morții lui. Ce a urmat, a fost un timp de persecuție feroce atunci când el a pierdut totul, inclusiv soția sa și familia. Chacham Ephraim a rătăcit prin diferite orașe și în cele din urmă s-a stabilit în Ierusalim, ziua lucra și seara se întâlnea cu personalități care veneau să vorbească cu el în secret. El a condus, de asemenea, studii despre Scripturi pentru alți credincioși evrei și arabi, care credeau în Yahshua.

A murit în august 1930 și a fost îngropat la Ierusalim.

CONCLUZIE:

Există multi alti (din primele secole până în prezent) mari rabini care au crezut că Yahshua, este într-adevăr MashiYah vorbit de navim (profeți), și raspandit zilnic de evrei religioși, inclusiv Rabinul Dr. Max Wertheimer, Rabinul Philipp Philips, Rabinul Rudolf Hermann Gurland, Rabinul Asher Levy, Rabinul Dr. Leopold Cohn, Rabinul Berg, Rabinul Charles Fresman, Rabinul George Benedict, Rabinul Jacobs, Rabinul Dr. T. Tirschtiegel, Rabinul Bregman Henry, si multi altii.

Ceea ce toti acesti rabini intelepti au avut în comun a fost o mare dragoste pentru poporul său, pentru Israel și Tora, făcându-i să recunoască faptul că Yahshua este într-adevăr singurul în măsură să îndeplinească profețiile cu privire la MashiYah (Servitorul care a suferit) și va reveni în curând, ca MashiYah Ben David (Regele MashiYah)va revenii atunci cand Israel va revenii din toate părțile și se vor stabilii in patria lor. Toti acesti Rabini nu si-au schimbat credinta si nu s-au adaptat creștinismului sau vertentelor sale. 

Ei l-au inteles pe Yahshuah în contextul său istoric, iudaico-original, fără distorsiuni sau interpretari greșite. Ei au continuat 100% evrei si 100% discipoli ai rabinului din Nazaret, zelosi de Torah și iubitori de Israel și de oamenii săi. De asemenea, ei au căutat sa ajute pe neamuri sa il înțeleaga pe Yahshua, învățăturile sale și Brit Ha’dashá (Legamantul reinoit), în contextul original, fără daunele cauzate de teologia creștină anti-semita.

Moștenirea acestor Rabini tzaddikim (drepti) poate fi văzuta astăzi, unde aproape un milion de evrei în Israel și în Diaspora sunt ucenici ai lui Yahshua haMashiYah. Shalom !!!

octombrie 21, 2013Posted by ioanolah | Acceptarea lui Yashua, Babilonul in Creștinism și Iudaism, HaMashiya, Iudaism, Iudaismul Mașianic, Rabin, Talmud | Acceptarea lui Yashua, Babilonul in Creștinism și Iudaism, HaMashiya, Iudaism, Iudaismul Mașianic, Rabin, Talmud | 2 comentarii

Ce sa întâmplat cu numele Creatorului in Rabinismul Talmudic ?

Ce sa întâmplat cu numele Creatorului in Rabinismul Talmudic ?

Misterios, Elohim (Cel Atotputernic) a trecut printr-o schimbare de la numele Yahweh la Adonai și nu numai în Rabinismul Talmudic care se vrea Iudaism original, dar și Iudaismul Mașianic si Crestinismul au acceptat această schimbare de nume.

Numele Yahweh este scris de aproape șapte mii de ori în Scriptură ca YHWH (Yod-Hey-Waw-Hey), pronunțat …Yahweh … Yahveh…. Yaue… *Strongs # 3068* scris în  aramaică sau ebraică.

Originea prescurtată *Strongs Yah # 3050*scris in aramaică sau ebraică YH (Yod-Hey) apare de  patruzeci și nouă de ori în Scriptură. Acesta este modul în care putem obține numele în ebraică, cum ar fi de exemplu Mattith-yahu (Matei), ceea ce înseamnă *un Dar de la Yahweh* și in ebraică cuvinte, cum ar fi Hallelu-Yah ceea ce înseamnă *Laudat să fie Yah*.  

Numele Creatorului nostru, nu este Adonai așa cum a fost scris în unele Biblii evreiești. Cuvântul ebraic Adonai este scris cu litere ebraice ADNY (Aleph-Dalet-Nun-Iod)* Strongs # 113* și, Cuvântul Adonai este redat ca un Lord (stăpîn) în traducerile Creștine și Evreiești deopotrivă, dar în versiunile mai precise traduceri de calitate este  cuvîntul maestru..

În multe traduceri Evreiești, inclusiv Biblia complectă Evreiască, numele de Yahweh este îndepărtat și înlocuit cu Adonai, care noi deja știm ca nu este numele lui, este doar un titlu, care este deja utilizat în întreaga Scriptură. Cu alte cuvinte, ei Evreii au schimbat numele Yahweh cu titlul Adonai.  Și asta pentru că Adonai este deja în uz în Scriptură, spun ei …nu contează… numele sau titlul e tot una. Adonai  un Lord puțin superior unui om de rînd, este titlul și numele Creatorului în viziunea lor.    

În cele mai multe traduceri creștine numele de Yahweh este îndepărtat și înlocuit cu Domnul în majuscule. Acest lucru este, de asemenea confuz, deoarece acestea cuvînt Domnul nu este nume  este un titlu uzual pentru orice persoană și nu este cuvînt ebraic ca să definească un nume .

Adonai (domnul meu) un lord (stăpîn) mai mic, nu poate fi numele Celui Veșnic. În esență, ei au luat un nume și un titlu apoi le-au transformat prin traducere într-un singur cuvânt și așa s-au procopsit cu Adonai-Domnul. Ele sunt pur și simplu jocuri de cuvinte atunci când sunt traduse din ebraică în engleză sau in altă limbă.

Aceste practici încalcă Scriptura, în multe locuri, cum ar fi : adăugarea sau eliminarea din Cuvântul lui Yahweh. Folosind numele adulterat e în zadar, este a necinsti numele mare și puternic al Creatorului, numele Yahweh. Să citim câteva pasaje din Scriptură….

Pînă cînd vor prorocii aceştia să prorocească minciuni, să prorocească înşelătoriile inimii lor? Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visele pe care le istoriseşte fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinţii lor Numele din pricina lui Baal? (Yirmeyahu*Ieremia 23:26-27) -.

 Iudaismul rabinic la fel ca si Crestinismul au înlocuit numele Creatorului

Să^* n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi Poruncile lui יהוה Yahweh(YAUE), Eylohim al vostru aşa cum vi le dau eu. ( Debarim *Deutronom 4:2)

Înlocuirea lui Yahweh cu Adonai sau Domnul este o blasfemie, prin care au scos Cuvîntul/Numele original.

Eu sunt יהוה Yahweh(YAUE), acesta este Numele Meu; şi slava^*Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea, idolilor. (Yeshayahu*Isaia 42:8) – Acum e clar și știm ca numele Lui este Yahweh!

Să nu iei un nume deşert drept Numele lui יהוה Yahveh(YAUE)Cel Atotputernic al tău; căci יהוה Yahweh(YAUE)nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.(Shemoth*Exod 20:7)

Știu că acest subiect poate fi foarte confuz pentru unii oameni ca să-l înțeleagă, așa că vreau să fiu clar. Cuvântul ebraic pentru domnul este Adonai, dar ar trebui să fie tradus ca maestru, mai degrabă decât Domnul. Peste tot unde există Adonai sau Domnul în Scriptură ar trebui să scrie si sa se citească Yahweh sau Yah.. Dacă aveți dubii, mergeți la aramaică sau ebraică, veți vedea înțelesul se va citi YHWH (Yod-Hay-Waw-Hay), în aramaică și ebraică.

Conducerea Mașianicilor interzice utilizarea numelui real *Yahweh* deoarece Talmudul le spune să nu folosească acest nume pentru că nu se cunoaște pronunțarea corectă.

De fapt, în sinagogile Mașianice chiar sunt încurajați de al numi HaShem, care este substituirea tradițională pentru Numele Lui Yahweh . HaShem înseamnă literal nume… dar care nume? ce nume? evident că El Creatorul are într-adevăr un nume, dar Talmudul interzice de a chema Numele YHWH, pentru-că zic ei, nimeni nu-l știe. Shalom !!!

iulie 10, 2013Posted by ioanolah | Babilonul in Creștinism și Iudaism, Iudaism, Iudaismul Mașianic, Numele Creatorului. Numele Mantuitorului, Rabin | Babilonul in Creștinism și Iudaism, Iudaism, Iudaismul Mașianic, Numele Creatorului. Numele Mantuitorului, Rabin | 5 comentarii

Babel in Creștinism și Iudaism

Babilonul in Creștinism și Iudaism

exemple ale celor două fețe ale aceleiași monede(Babilon)

Înainte de orice permiteți-mi să spun că acest lucru nu este o mustrare pentru devotatii  din aceste religii ci  doar o expoziție de caracteristici similare în ceea ce privește poziția lor fata de traditia Babiloniana.La o analiza superficiala, toată lumea ar putea spune că, deși ambele se definesc ca monoteiste, totusi sunt destul de diferite una de alta, există chiar și un antagonism in punctele-cheie ale credinței lor și practică.

Babel (Babilon) in Iudaism

Tot pămîntul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o cîmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.Şi au zis unul către altul: ,,Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc.„ Şi cărămida le -a ţinut loc de piatră, iar smoala le -a ţinut loc de var.Si au mai zis: ,,Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului.„ (Geneza 11:1-4).

Este cunoscut pentru marea majoritate a cititorilor  din Sfânta Scriptură, tot simbolismul și semnificația pe care Babel (Babilonul), o are, în contextul vieții spirituale a Credinciosilor lui YHVH. Babel personifică tot ceea ce este contrar voinței Eternului, este mândria și aroganța omului înaintea Creatorului adevărat, relevă aroganța omului de a stabili propriile lor căi, legile lor proprii de a „ajunge în Rai”, Babel dezvăluie, de asemenea amestecarea și confuzia de concepte în contrast cu puritatea și simplitatea poruncilor Eternului.

Nu numai relatarea constructiei turnului Babel , dar și dupa mai multe secole după momentul Turnului Babel, care reprezenta Babel ca un aspect negativ. Impresionantul Imperiu Babilonian a afectat în mod direct poporul  Israel. Regatul de Sud (Iuda) a suferit trei deportări care poate fi văzut în cartea lui Ieremia 52.27-30:

Împăratul Babilonului i -a lovit şi i -a omorît la Ribla în ţara Hamatului. Astfel a fost dus rob Iuda departe de ţara lui.Iată poporul pe care l -a dus Nebucadneţar în robie: în al şaptelea an: trei mii douăzeci şi trei de Iudei;în al optsprezecelea an al lui Nebucadneţar, a luat din Ierusalim opt sute treizeci şi doi de inşi; în al douăzeci şi treilea an al lui Nebucadneţar, Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, a luat şapte sute patruzeci şi cinci de Iudei; de toţi: patru mii şase sute de inşi. (Ieremia 52:27-30)

Acesta este momentul în care influența Babiloniană începe să fie exercitată de evrei într-un mod mai intens și un element care începe să se manifeste,  în relația dintre dominator si dominat.
Influența Babiloniană asupra vieții evreilor poate fi văzuta în calendarul evreiesc tradițional și de religie iudaică, a se vedea:

„Talmudul (Yerushalmi, Rosh Hashanah 1:1) în mod corect arată că evreii au luat numele lunilor în perioada din exilul Babilonian. „(Enciclopedia evreiască)

Prima comprovativa influență în calendar.
De fapt, numele lunilor ale calendarului evreiesc traditional, sunt o adaptare a denumirilor lunilor babiloniene, care sunt dedicate zeilor Babilonieni  după cum putem vedea mai jos:

Luna lui YHVH * Zeul Babilonian *Luna Babiloniana * Luna Fariseică
1                                       Anu                  Nissanu                    Nissan
2                                         Ea                    Ayaru                       Iyar
3                                         Sin                   Simanu                     Sivan
4                                      Tamuz                  Du’uzu                    Tamuz
5                                       Abzu                      Abu                         Av
6                                      Elil                      Ululu                        Elul
7                                     Ishtar                    Tasritu                    Tishrei
8                                    Marduk              Arachsamna          Marcheshvan
9                         Lahmu si Lahamu            Kislimu                   Kislev
10                                    Utu                       Tebetu                    Tevet
11                                   Sebiti                     Sabatu                   Shevat
12                                  Adad                       Adaru                     Adar

Acest detaliu este foarte relevant, având în vedere faptul că acest calendar este pe deplin angajat în idolatrie babiloniană, ar putea exista o astfel de incoerență ? Eternul permite o astfel de referinta la poporul său,atata timp cat YHVH condamnă idolatria ? Cred ca ar fi bine sa ne gandim la asta !
Ca și cum nu ar fi fost suficient de evidente aceste influențe, un alt aspect al calendarului evreiesc actual relevă un aspect ciudat, referindu-ne la începutul anului în luna a șaptea. Să vedem ce ne spune Scriptura despre începutul anului:

YHVH a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:,,Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună; ea va fi pentru voi cea dintîi lună a anului.  Exodul 12:1-2).

Luna în cauză, este luna care începe primăvara (HaAviv), atunci când înflorește orzul, ceea ce se întâmplă între lunile martie și aprilie, în calendarul gregorian. Deci, de unde vine idea de a sărbători Anul Nou evreiesc, în luna a șaptea a acestui calendar?

În cartea „Tablettes sumériennes de Suruppak” de R. Jestin” avem informații că, în Urul Caldeii,  un festival a fost sărbătorit de două ori pe an, în prima lună și a șaptea luna ,avind in vedere plantarea și recoltarea orzului, acest festival a fost cunoscut sub numele de „Akitu”, care a fost dedicat zeului suprem „Marduk” și ar putea fi considerat ca festivalul de anul nou. Prin urmare, nu este greu de a vedea de unde a venit practica de a celebra Noul An în luna a șaptea, se pare ca tot din Babilon.

Kabalah, mistica Babiloniana adoptata de exilați evrei

Este foarte probabil ca acest lucru este aspectul cel mai fascinant al iudaismului, capabil să atragă oameni din diferite segmente, pentru  înclinația oculta puternică care există în omenire si care face ca acestia sa se arunce cu capul înainte în concepte cabalistice, care sunt denumite ca înțelepciunea ascunsă din Tora, atunci când, de fapt, Tora însăși spune exact opusul ! Luați în considerare:

Lucrurile ascunse sînt ale lui YHVH, Mantuitorul nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.  (Deutronom 29:29)

Porunca aceasta pe care ţi -o dau eu azi, nu este mai pesus de puterile tale, nici departe de tine.
Nu este în cer, ca să zici: ,,Cine se va sui pentru noi în cer şi să ne -o aducă, pentru ca s’o auzim şi s’o împlinim?„Nu este nici dincolo de mare, ca să zici: ,,Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne -o aducă, pentru ca s’o auzim şi s’o împlinim?„Dimpotrivă, este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s’o împlineşti.  (Deutronom 30:11-14).

În plus, ceea ce a fost secret, ceea ce a fost ascuns a fost revelat:

Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din vecinicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui,cărora YHVH a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Yashua în voi, nădejdea slavei. ( Coloseni 1:26-27)

În acest sens până în prezent, putem înțelege  avertismentele profeților pentru poporul Israel din cauza acestor influențe:

Căci Israelul şi Iuda nu sînt părăsiţi de Salvatorul lor, de YHVH al oştirilor, şi ţara Haldeilor este plină de nelegiuiri împotriva Sfîntului lui Israel.
Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să pieriţi în pieirea lui! Căci aceasta este o vreme de răzbunare pentru YHVH ! El îi va răsplăti după faptele lui.
Babilonul era în mîna Lui YHVH un potir de aur, care îmbăta tot pămîntul; Neamurile au băut din vinul lui; deaceea au fost neamurile ca într’o nebunie. ( Ieremia 51:5-7)

Babel (Babilon) in Creștinism

Deși Creștinismul se interpreteaza ca Biserica vie,adevarata si independenta de Israel, se contrazice atunci când, spune în mod explicit ca Babilonul este responsabil pentru corupția spirituală a creștinilor, folosind texte ca de ex. Apocalipsa 18:1-4 pentru asi susține argumentele :

După aceea, am văzut pogorîndu-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pămîntul s’a luminat de slava lui.
El a strigat cu glas tare, şi a zis: ,,A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte; pentrucă toate neamurile au băut din vinul mîniei curviei ei, şi împăraţii pămîntului au curvit cu ea, şi negustorii pămîntului s’au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.„
Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ,,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!    ( Apocalipsa 18:1-4)

Creștinii Evanghelici(Protestantii), în general, spun ca Babilonul menționat în  Apocalipsa, se referă la Roma și, în consecință, Biserica Romană, astfel prin asta ca Protestanti se delimiteaza de Roma. Cu toate acestea, neaga faptul că Protestanții recunosc autoritatea Bisericii Catolice, precum și faptul ca se subordoneaza acestei Biserici , pentru asta voi enumera mai jos cateva dovezi de acest fapt care reprezinta contrariul,si care demonstreaza ca aceste Biserici Protestante sunt de fapt fiicele Bisericii Catolice :

a) Recunoașterea Duminicii ca zi de odihna a Creatorului,astfel stiind foarte bine că  Roma(Biserica Catolica) a făcut această schimbare.

b)de a boteza în numele Tatălui, al Fiului și Duhului Sfânt, pentru că această formulă nu a fost dispusă de către Yashua și nu a fost utilizata de către Emisarii-Apostolii sai. Textul folosit ca bază pentru această formulă (Matei 28:19) este recunoscut de academicieni in Studierea Scripturii,ca fiind o Completare(Acrescentare).

c) Atunci când celebreaza Paștele (Pesah)si celelalte Sarbatori, în data creștina(Catolica sau Ortodoxa), stiind că aceasta mostenire vine de la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.) si ca sunt sărbătorite la altă dată, decât datele stabilite in Scriptura de către Eternul Creator.

d)Prin a spune că Anul se incheie în Decembrie și începe în Ianuarie,si astfel a celebra ca Sarbatoare, când stim ca Creatorul a stabilit  începutul anului în primăvara (HaAviv) ,a se vedea  (Exodul 12)

e) În a spune că Mesia sa nascut pe 25 Decembrie, data celebrarii Craciunului din Mithraism.

Multe alte dovezi ar putea fi prezentate, dar ajung numai acestea.
După cum putem vedea, Babel(Babilonul) este prezent atât în ​​Creștinism cat și in Iudaism ,astfel este Duhul Babilonian, care de secole a corupt credința a mii de oameni, prin amestecare,confuzie și corupere.
Daca recurgem la Istorie si Scriptura,putem gasi multe astfel de exemple de Babilon in randul celor 2 religii,astfel acest articol nu a avut ambiția de a epuiza argumentele care justifică titlul postarii, dar îndemnând cititorul să examineze Scripturile, fără o teologie preconcepută, dezbrăcat de tendințele impartiale, cercetand înregistrări si scrieri istorice pentru a se apropia de adevarul faptelor reale, astfel încât Credința sa se poate dezvolta pe o baza reală și nu printr-un set de dogme în funcție de viziunea asupra lumii a unui anumit grup.   Shalom !!!

Hristos a continuat să fie Dumnezeu și după ce a murit pe cruce. Ce a făcut? L-a înfrânt pe Diavol. Biblia ne spune exact cum.

După ce a murit, Hristos, la fel ca toți cei care au trăit o viață pe acest pământ, a coborât în Locuința Morților. Pe când trupul Său era dat jos de pe cruce, înfășurat în pânze și pus în mormâtul oferit de Iosif din Arimateea, duhul Său, pe care Hristos l-a încredințat Tatălui Său, a coborât în Infern.

Ce este Locuința Morților

Locuința Morților mai este numită de oameni iad sau infern. Noul Testament a fost scris – mare parte – în greacă. Termenul grecesc este hades, termen pe care grecii l-au mai folosit să descrie și locul mitic de peste râul Styx, unde credeau că ajung sufletele oamenilor care n-au fost destul de eroici în viață pentru a fi urcați la rangul de zei, precum e legenda lui Heracle.

Față de viziunea grecească a infernului, Locuința Morților este descrisă în Sfânta Scriptură ca având două secțiuni: Gheena și Sânul lui Avraam. Însuși Iisus Hristos ne face această descriere în Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în fiecare zi ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până și câinii veneau și-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când era el în Locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui și a strigat: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune, și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și între voi este o prăpastie mare, așa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.”
(Luca 16:19-29)

Deși are o secțiune în care cei ajunși acolo suferă, Locuința Morților nu este iazul de foc (lacul de foc), dovadă fiind că toată locuința, din temelii, va fi aruncată în acel lac cu foc și sulf:

Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
(Apocalipsa 20:14)

Știm despre Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr că nu este o parabolă, adică nu doar o alegorie, nu doar o poveste pentru a-i face pe oameni să înțeleagă mai bine mântuirea, ci este o poveste reală, care servește drept pildă celor care o ascultă:

1. În nicio parabolă, personajele nu au nume. Aici, săracul este identificat după nume: Lazăr.
2. Parabolele veneau cu explicații date ucenicilor.
3. Dacă ar fi o parabolă, care ar fi tâlcul? De exemplu, parabola semănătorului este o poveste alegorică în care semănătorul este Dumnezeu, încercând să sădească Legea Lui în inimile oamenilor.
4. Hristos nu a spus niciodată că este o parabolă, oamenii au considerat că este o parabolă și au scris acel subtitlu în Sfânta Scriptură: Pilda…

Cum a avut loc înfrângerea Diavolului

Între Diavol și Iisus Hristos (coborât în Infern) nu a avut loc nicio luptă fizică, nu s-au duelat. Diavolul n-a fost înfrânt într-o luptă epică tip Hollywood, ci a avut loc un proces legal, după Legea lui Dumnezeu Tatăl. După moarte, Hristos s-a înfățișat înaintea Tatălui, iar Diavolul s-a înfățișat și el acolo, să-L acuze. Însă n-a avut nimic împotriva Lui și a pierdut procesul, Dumnezeu Tatăl a dat verdicul în favoarea Fiului. Procesul este descris în următorul verset din Vechiul Testament, în care Iisus (Yəhoshúa) este asemănat cu Iosua (Yəhoshúa). Amândoi au același nume în ebraică.

El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?”Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: „Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el!” Apoi a zis lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare!”
(Zaharia 3:1-4)

Patru personaje sunt în această scenă, plus un spectator, care e profetul Zaharia, în total cinci: Îngerul, Iosua, Domnul și Satana. Despre Iosua, când începe să vorbească, aflăm că este, de fapt, Domnul, ceea ce pentru profetul Zaharia a fost, probabil, dificil de înțeles, deoarece în Legea lui Moise nu se vorbește de Sfânta Treime, trei persoane, dar un singur Dumnezeu. Așadar, după cum o spune versetul doi din capitolul trei al Cărții lui Zaharia, Domnul (Fiul lui Dumnezeu) a zis Satanei ca Domnul (Dumnezeu Tatăl) să îl mustre pe pârâș. În verset nu scrie: Iosua zis Satanei, ci Domnul, care purta o haină murdară cu păcatele noastre și ale strămoșilor noștri:

Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.
(Isaia 1:18)

Iar Hristos ne face și pe noi preoți și regi:

Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ!
(Apocalipsa 5:10)

Ce a făcut Hristos după ce Satana a pierdut procesul

Pentru că Satana nu a avut niciun temei legal (Legea lui Moise) să-L învinuiască pe Iisus Hristos în fața lui Dumnezeu Tatăl – Satana n-a putut rosti nicio acuzație – verdictul a fost dat în favoarea Fiului lui Dumnezeu. Însuși Iisus Hristos ne spune ce s-a întâmplat după aceea:

Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.
(Apocalipsa 1:18)

Puterea morții îi aparținea Diavolului, el ne pâra la Dumnezeu să fim omorâți (ca-n povestea lui Iov).

Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul,  și să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor.
(Evrei 2:15)

Cel ce avea puterea morții până când n-a fost nimicită, acela e Diavolul. Acum, cheile morții se află în mâinile lui Iisus Hristos, care se află la dreapta Tatălui, iar de acolo nu le mai poate lua nimeni.

După ce a luat cheile morții și ale Locuinței morților, Hristos a coborât în Locuința Morților, eveniment descris de către Apostolul Petru:

El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt.
(1 Petru 3:18)

Din Locuința Morților, Hristos l-a salvat și pe tâlharul care fusese răstignit și care se căise:

Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.
(Luca 23:43)

Tâlharul a ajuns în Sânul lui Avraam. Iar pentru cei aflați în viață, cei care n-au murit și au ajuns într-una din părțile Locuinței Morților, Hristos a dus o răscumpărare veșnică în Templul din Ceruri:

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.
(Evrei 9:12)

Hristos a șters zapisul cu poruncile care dovedeau păcatele oamenilor și a învins stăpânirea întunericului:

A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.
(Coloseni 2:14-15)

Apoi Hristos a înviat în trup

Pe când vorbeau ei astfel, Însuși Iisus a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu.” (Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.) Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, El le-a zis: „Aveți aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de pește fript și un fagure de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor.
(Luca 24:36-43)

După Înviere, timp de patruzeci de zile, Iisus Hristos s-a arătat nu numai ucenicilor, ci unui număr mare de oameni.

După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
(1 Corinteni 15:6-7)

Când au trecut cele patruzeci de zile, Iisus Hristos S-a înălțat la cer, iar acum se află la dreapta Tatălui.

Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu.
(Marcu 16:19)

Faptul că se află la dreapta Tatălui este dovedit și de vedenia primului martir, Ștefan:

Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu și a zis: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”
(Faptele Apostolilor 7:55-56)

 

Fiecare dintre noi ne putem întreba cine s-ar lăsa bătut cu pietre (o moarte groaznică) precum martirul Ștefan dacă nu ar ști sigur că există o viață de apoi.

https://grace4all.ro/vechiul-legamant-vs-noul-legamant/

Legea lui Dumnezeu in Noul Testament – Atitudinea lui Isus fata de Legea Sa

Legea lui Dumnezeu in Noul Testament – Atitudinea lui Isus fata de Legea Sa

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia