În acest capitol vom analiza mai multe aspecte ale lucrării de propovăduire. Învăţătura este responsabilitatea apostolilor, prorocilor, evangheliştilor[1], pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor, învăţătorilor (desigur) şi, la un anumit nivel, a tuturor urmaşilor lui Hristos, deoarece toţi trebuie să facem ucenici, învăţându-i să împlinească toate poruncile Lui.[2]

După cum am accentuat şi anterior, pastorul sau lucrătorul care se ocupă de ucenicie îi învaţă în primul rând prin exemplul personal şi, apoi, prin cuvinte. Ei propovăduiesc ceea ce trăiesc. Apostolul Pavel, un ucenicizator extraordinar, a scris:

Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11:1).

Acesta ar trebui să fie scopul oricărui lucrător – să fie capabil să le spună sincer celor pe care îi conduce: „Urmaţi-mi exemplul. Dacă vreţi să ştiţi cum trebuie să îşi trăiască viaţa un urmaş al lui Hristos, priviţi-mă pe mine.“ Comparativ cu această afirmaţie, îmi amintesc că le-am spus oamenilor dintr-o comunitate pe care am păstorit-o: „Nu mă urmaţi pe mine…urmaţi-L pe Hristos!“ Deşi la vremea respectivă nu mi-am dat seama, admiteam că nu sunt un exemplu bun de urmat. De fapt, admiteam că nu Îl urmam pe Hristos aşa cum ar trebui, spunându-le tuturor să facă ceea ce eu nu făceam! Câtă diferenţă faţă de afirmaţia lui Pavel. În adevăr, dacă nu le putem spune oamenilor să calce pe urmele noastre, deoarece şi noi călcăm pe urmele lui Hristos, nu ar trebui să mai facem lucrarea, pentru că oamenii văd în lucrătorii lor un model. Biserica este reflecţia liderilor care o conduc.

Învăţând unitatea prin exemplu personal

Să aplicăm acest concept al învăţării prin exemplul personal din perspectiva unui subiect specific – acela al unităţii. Orice pastor/prezbiter/supraveghetor doreşte ca turma pe care o conduce să fie unită. Urăşte diviziunile din trupul local al lui Hristos. Ştie că dezbinările nu sunt plăcute Domnului. Până la urmă, Isus ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El (vezi Ioan 13:34-35). Dragostea noastră reciprocă este ceea ce dovedeşte lumii că suntem ucenicii Lui. Astfel stând lucrurile, majoritatea liderilor îşi îndeamnă oile să se iubească unele pe altele şi să caute să fie unite.

Totuşi, în calitate de lucrători de la care oamenii se aşteaptă să îi învăţăm în primul rând prin exemplul personal, eşuăm lamentabil să îi învăţăm despre dragoste şi unitate, datorită modului nostru de viaţă. Când, de exemplu, demonstrăm lipsă de unitate şi dragoste faţă de alţi pastori, transmitem mesaje care contrazic predicile făcute în comunitate. Ne aşteptăm să facă ei ceea ce noi nu facem.

Realitatea este că cele mai importante cuvinte pe care le-a spus Isus referitor la unitate se adresau liderilor şi vizau relaţiile lor cu ceilalţi lideri. De exemplu, la cina cea de taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor, Isus le-a spus:

„Voi mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu“ (Ioan 13:13-15). [Remarcă că Isus i-a învăţat prin exemplul personal.]

Pastorii folosesc de multe ori acest pasaj din Scriptură pentru a-şi învăţa turma despre ce înseamnă a-i iubi pe ceilalţi, lucru foarte important. Totuşi, cuvintele din acest pasaj erau adresate liderilor, celor doisprezece apostoli. Isus ştia că viitoarea Lui biserică avea puţine şanse de a-şi împlini misiunea dacă liderii ei erau dezbinaţi sau concurau unii cu alţii. Deci a dovedit foarte clar că Se aşteaptă ca liderii Lui să se slujească cu smerenie unii pe alţii.

În contextul culturii respective, Isus dădea dovadă de slujire smerită îndeplinind una dintre cele mai înjositoare sarcini ale unui servitor, spălarea picioarelor. Dacă ar fi vizitat o cultură diferită într-un alt moment al istoriei, poate că le-ar fi desfundat WC-urile sau le-ar fi spălat găleţile de gunoi. Câţi dintre liderii Lui moderni sunt dispuşi să demonstreze acest gen de dragoste şi smerenie unii faţă de ceilalţi?

Într-un interval de mai puţin de o oră, Isus a subliniat în mod repetat acest mesaj important. La câteva minute după ce le-a spălat picioarele, Isus a spus grupului de viitori lideri ai bisericii:

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:34-35).

Aceste cuvinte se aplică cu siguranţă tuturor ucenicilor lui Hristos, dar original ele au fost adresate liderilor şi făceau referire la relaţia lor cu alţi lideri.

Din nou, puţin mai târziu Isus le-a spus:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi“ (Ioan 15:12-13).

Observă că Isus le vorbea tot liderilor. Câteva secunde mai târziu le-a spus din nou:

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).

Apoi, câteva minute după aceea, ucenicii lui Isus L-au auzit rugându-Se pentru ei:

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi“ (Ioan 17:11; subliniere personală).

În cele din urmă, câteva secunde mai încolo, în timp ce Isus continua să Se roage, ucenicii L-au auzit spunând:

„Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, – Eu în ei şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:20-23; subliniere personală).

Astfel, în mai puţin de o oră, Isus a accentuat de şase ori în faţa ucenicilor Săi importanţa de a fi uniţi şi de a da dovadă de unitate prin iubirea şi slujirea smerită a unuia faţă de celălalt. Acest lucru era în mod evident foarte important pentru Isus. Unitatea lor era un factor cheie pentru ca lumea să creadă în El.

Cât de bine ne descurăm noi?

Din nefericire, în timp ce sperăm ca turma noastră să fie unită în dragoste, mulţi dintre noi concurăm unii cu alţii şi folosim mijloace lipsite de etică pentru a ne zidi bisericile pe socoteala altora biserici. Mulţi dintre noi evită părtăşia cu alţi pastori ale căror doctrine sunt diferite. Chiar facem publicitate lipsei noastre de unitate prin afişele pe care le afişăm în faţa clădirii, transmiţând tuturor mesajul: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini din celelalte biserici.“ (Şi am făcut o treabă foarte bună în a învăţa lumea despre lipsa noastră de unitate, de vreme ce orice necredincios ştie că creştinismul reprezintă o instituţie foarte divizată.)

Pe scurt, nu practicăm ceea ce predicăm, iar comunitatea învaţă din exemplul nostru mai mult decât învaţă din predicile noastre despre unitate. Este o nebunie să crezi că restul creştinilor vor fi uniţi şi se vor iubi unii pe alţii când liderii lor acţionează diferit.

Bineînţeles, singura soluţie este pocăinţa. Trebuie să ne pocăim deoarece nu am fost un exemplu bun în faţa credincioşilor şi în faţa lumii. Trebuie să îndepărtăm barierele care ne dezbină şi să începem să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a poruncit Isus.

Aceasta înseamnă că, mai întâi de toate, trebuie să ne întâlnim cu alţi pastori şi lucrători, inclusiv cu pastori care au convingeri teologice diferite. Nu vorbesc despre părtăşie cu pastori care nu sunt născuţi din nou, care nu îşi doresc să se supună lui Isus sau care sunt implicaţi în lucrare pentru beneficii personale. Aceştia sunt lupi deghizaţi în oi, iar Isus ne-a spus exact cum îi putem identifica. Se cunosc după roada lor.

Vorbesc însă despre pastori şi lucrători care luptă să împlinească poruncile lui Isus, adevăraţi fraţi şi surori în Hristos. Dacă eşti pastor, ar trebui să fii devotat dragostei faţă de ceilalţi pastori, demonstrând dragostea în forme practice în faţa turmei păstorite. Un început ar putea fi acela de a merge la pastorii din vecinătate şi a-i ruga să te ierte că nu i-ai iubit aşa cum ar fi trebuit să o faci. Această atitudine ar trebui să doboare câteva ziduri. Apoi angajază-te să vă întâlniţi regulat la masă, pentru a vă încuraja unii pe alţii, pentru a vă sfătui şi a vă ruga împreună. Când se întâmplă acest lucru, puteţi discuta în dragoste chiar şi doctrinele care tind să vă dezbine, luptând pentru unitate fie că veţi cădea de acord în discuţiile purtate, fie că nu. Viaţa şi lucrarea mea au fost îmbogăţite semnificativ atunci când am devenit în cele din urmă deschis să ascult şi lucrători care nu erau în aceeaşi tabără doctrinară cu mine. Am pierdut ani de zile multe binecuvântări deoarece m-am închis faţă de alţii.

Putem, de asemenea, dovedi dragostea şi unitatea invitând alţi pastori să predice în biserică sau la adunările în case. Sau aţi putea avea întâlniri comune cu alte biserici sau adunări în case.

Poţi schimba numele bisericii astfel încât să nu mai atragă atenţia lumii întregi că nu sunteţi uniţi cu restul trupului lui Hristos. Te poţi retrage din denominaţia sau asociaţia din care faci parte şi să te identifici doar cu trupul lui Hristos, transmiţând tuturor mesajul că tu crezi că Isus Îşi zideşte o singură biserică, nu mai multe biserici diferite care nu se pot înţelege unele cu altele.

Ştiu, sună radical. Dar de ce să facem tot ce putem pentru a păstra ceea ce Isus evident nu a intenţionat niciodată. De ce să fim implicaţi în ceva ce Îi displace? Nu există nici o denominaţie sau asociaţie specială menţionată în Scriptură. Când corintenii se certau pentru că aveau învăţători preferaţi diferiţi, Pavel i-a certat ferm, spunîndu-le că dezbinările lor erau dovada faptului că erau încă lumeşti şi prunci din punct de vedere spiritual (vezi 1 Cor. 3:1-7). Dezbinările noastre, dovedesc ele altceva?

Orice ne îndepărtează unul de celălalt ar trebui evitat. Bisericile în case ar trebui să evite să îşi dea o denumire sau să se alăture altor asociaţii care au o denumire. În Scriptură, bisericile individuale erau identificate doar după casele în care se întâlneau. Grupurile de biserici erau identificate doar după oraşele din care făceau parte. Toate considerau că alcătuiesc o singură biserică, trupul lui Hristos. Există un singur Rege şi o singură Împărăţie. Oricine face în aşa fel încât credincioşii sau bisericile să se identifice cu el însuşi îşi construieşte propriul regat şi nu Împărăţia lui Dumnezeu. Ar fi mai bine pentru el să se pregătească să stea în faţa Regelui care spune: „Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).

Toate aceste lucruri ne spun încă o dată că lucrătorii ar trebui să fie pentru alţii un exemplu concret de ascultare de Hristos, deoarece oamenii îi vor urma exemplul. Viaţa pe care ei o trăiesc în faţa celorlalţi este cel mai influent mod de a-i învăţa. Aşa cum le scria şi Pavel credincioşilor din Filipi:

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi“ (Fil. 3:17; subliniere personală).

Ce să propovăduieşti

Asemenea lui Pavel, lucrătorul care formează ucenici are un scop – “să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ (Col. 1:28b). Deci şi el, ca şi Pavel, „va sfătui pe orice om şi va învăţa pe orice om în toată înţelepciunea“ (Col. 1:28a; subliniere personală). Observă că Pavel nu îi învăţa pe alţii pentru a-i educa sau a le da o ocupaţie.

Ucenicizatorul autentic poate spune asemenea lui Pavel: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1 Tim. 1:5). Adică doreşte să formeze oameni asemenea lui Hristos şi urmăreşte sfinţirea vieţilor celor pe care îi slujeşte, motiv pentru care îi învaţă pe credincioşi să împlinească toate poruncile lui Hristos. El propovăduieşte adevărul, sfătuindu-i pe cei ce îl ascultă: „urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14).

Lucrătorul care formează ucenici ştie că Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să împlinească tot, nu doar o parte din ce le-a poruncit El (vezi Mat. 28:19-20). El doreşte să fie sigur că nu uită să îi înveţe pe alţii ceva din ceea ce a poruncit Hristos şi de aceea învaţă regulat verset cu verset din Evanghelii şi Epistole. Aşa sunt ţinute minte şi subliniate poruncile lui Isus.

Acest gen de învăţătură expozitivă îl asigură, de asemenea, că învăţăturile lui sunt echilibrate. Când predicăm numai mesaje tematice, ne putem focaliza mai bine pe subiecte cunoscute oamenilor şi este posibil să le neglijăm pe cele mai puţin cunoscute. Totuşi, învăţătorul care ia verset cu verset nu numai că îi va învăţa pe alţii despre dragostea lui Dumnezeu, dar şi despre disciplina şi mânia Lui. Nu le va vorbi doar despre binecuvântarea de a fi creştin, ci şi despre responsabilităţi. Va cădea mai rar în capcana accentuării şi evidenţierii subiectelor minore şi mai puţin importante, neglijându-le astfel pe cele esenţiale. (Conform spuselor lui Isus aceasta era greşeala pe care o făceau fariseii; vezi Mat. 23:23-24.)

Biruind teama învăţăturii expozitive

Multor pastori le este teamă să predice verset cu verset deoarece sunt multe lucruri în Scriptură pe care nu le înţeleg şi nu vor ca biserica lor să ştie cât ştiu şi cât nu ştiu! Şi această temere vine bineînţeles din mândrie. Nimeni pe lume nu înţelege perfect tot ce este scris în Scriptură. Chiar şi Petru a spus că unele din scrierile lui Pavel erau greu de înţeles (vezi 2 Pet. 3:16).

Când un pastor care predică verset cu verset ajunge la un verset sau pasaj pe care nu îl înţelege, ar trebui să spună pur şi simplu turmei că nu înţelege secţiunea care urmează şi să treacă peste. Poate, de asemenea, cere credincioşilor să se roage ca Duhul Sfânt să îl ajute să înţeleagă. Smerenia lui va fi un exemplu bun în faţa celor pe care îi păstoreşte, fiind ea însăşi o predică.

Pastorul/prezbiterul/supraveghetorul bisericii în case are un avantaj în plus prin faptul că dă învăţătură într-un grup mic, într-o atmosferă neformală, deoarece î se pot pune întrebări în timpul predicii. Aceasta dă posibilitatea Duhului Sfânt de a insufla perspicacitate altor membrii din grup în ceea ce priveşte pasajele studiate. Rezultatul poate fi un mod de a învăţa mult mai eficient pentru toată lumea.

Un punct bun de plecare în învăţarea poruncilor lui Hristos este Predica Lui de pe Munte, care se află în Matei 5-7. Isus a dat multe porunci acolo şi i-a ajutat pe evreii care doreau să Îl urmeze să înţeleagă corect legile lui Moise. Puţin mai târziu în această carte voi vorbi despre Predica de pe Munte verset cu verset pentru a îţi demonstra cum poţi face acest lucru.

Pregătirea predicii

Nu există nici o dovadă în Noul Testament că vreun pastor/prezbiter/supraveghetor şi-a pregătit săptămânal oratoria/predica, cu puncte foarte bine definite şi ilustraţii pe care le-a scris pe foi, aşa cum este obiceiul multor pastori moderni. Cu siguranţă nici unul dintre noi nu ni L-am putea imagina pe Isus procedând astfel. Învăţătura de pe vremea bisericii primare era mai degrabă spontană şi interactivă, urmând stilul evreiesc şi nu oratorică, aşa cum practicau grecii şi romanii, tradiţie ce a fost adoptată ulterior de către biserică atunci când a fost instituţionalizată. Dacă Isus le-a spus ucenicilor să nu se pregătească să se apere atunci când vor fi chemaţi la judecată, promiţându-le că Duhul Sfânt le va da cuvinte spontane, neplanificate, ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să fie capabil să îi ajute şi pe pastori în adunările bisercii!

Asta nu înseamnă că lucrătorii nu ar trebui să sepregătească pe ei înşişi prin rugăciune şi studiu. Pavel l-a îndemnat pe Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Tim. 2:15).

Lucrătorii care urmează instrucţiunile lui Pavel de a lăsa „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi“ (Col. 3:16) vor fi atât de plini de Cuvântul lui Dumnezeu încât vor fi capabili să îi înveţe pe alţii din „belşugul“ lor. Deci, dragă pastore, cel mai important lucru este să aprofundezi Biblia. Dacă îţi este familiară şi eşti pasionat de tema studiată, nu este nevoie de prea multă pregătire pentru a comunica adevărul lui Dumnezeu. În plus, dacă predici verset cu verset, poţi folosi drept schiţă fiecare verset consecutiv. În acest caz pregătirea ar trebui să constea în rugăciune şi meditaţie asupra versetelor Scripturii pe marginea cărora vei da învăţătură. Dacă păstoreşti o biserică în casă, natura interactivă a învăţăturii va reduce şi mai mult nevoie de schiţare a predicii.

Lucrătorul care crede că Dumnezeu îl va ajuta să dea învăţătură va fi răsplătit prin ajutorul lui Dumnezeu. Deci încrede-te mai puţin în tine însuţi, în pregătirea şi notiţele personale, şi mai mult în Domnul. Treptat, pe măsură ce vei deveni mai încrezător şi mai plin de credinţă, pregăteşte mai puţine notiţe ale predicii, până când te vei putea descurca cu o schiţă sumară sau chiar fără ea.

Cel care este considerat de alţii stăpân pe sine este cel mai predispus să depindă de notiţe, deoarece îi este foarte teamă să nu se facă de râs în public. El are nevoie să conştientizeze că teama lui îşi are rădăcina în nesiguranţă a cărei rădăcină este mândria. Ar fi mai bine să se îngrijoreze mai puţin de cum va fi privit de oameni şi mai mult de părerea lui Dumnezeu despre el şi despre audienţă. Cuvântările nepregătite pot atinge inimile deoarece sunt venite din inimă şi pline de Duhul Sfânt. Gândeşte-te cât de greu ne-ar fi să comunicăm dacă toţi am avea notiţe pregătite pentru toate discuţiile noastre. Conversaţia ar muri! Un stil de conversaţie nepregătit este mult mai sincer decât o simplă oratorie. A învăţa pe alţii nu înseamnă a juca un rol, ci a împărtăşi adevărul. Cu toţii ne putem da seama când ascultăm doar un discurs şi atunci avem tendinţa de a ne astupa automat urechile.

Alte patru gânduri

(1) Unii lucrători sunt ca papagalii – îşi extrag materialele pentru predici din cărţi pe care le-au scris alţii. Pierd astfel binecuvântarea minunată de a fi învăţaţi personal de Duhul Sfânt şi pot, de asemenea, propaga greşelile celor pe care îi copiază.

(2) Mulţi pastori copiază stilul de învăţătură şi de predică ale altor pastori, care sunt de multe ori tradiţionale. De exemplu, se vehiculează în anumite cercuri că predicile sunt pline de Duhul Sfânt numai atunci când sunt spuse cu voce puternică şi repede. Astfel, cei care frecventează biserica trebuie să asculte o predică ţipată de la cap la coadă. Realitatea este că oamenii nu sunt receptivi la ţipetele redundante, aşa cum nu sunt nici la discursurile monotone. O voce variată este mult mai captivantă. Mai mult, predicarea se face cu o voce mai puternică, deoarece are rolul de a îndeamna, în timp ce învăţătura foloseşte mai mult un ton conversaţional deoarece instruieşte.

(3) În timpul a sute de servicii divine la care am participat am putut analiza oamenii care ascultă predicile şi mă uimeşte să descopăr că mulţi pastori şi învăţători nu văd multele semne care indică faptul că oamenii sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă. Dragă pastore, oamenii care par plictisiţi aşa şi sunt! Cei care nu se uită la tine în timp ce vorbeşti probabil că nu te ascultă. Oamenii care nu ascultă nu sunt ajutaţi deloc. Dacă oamenii sinceri sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă înseamnă că trebuie să îţi îmbunătăţeşti predicile. Dă mai multe exemple. Foloseşte ilustraţii relevante. Inventează parabole. Fii simplu. Vorbeşte din Cuvânt din inimă. Păstrează contactul vizual cu cât mai mulţi oameni. Fii expresiv. Foloseşte-ţi mâinile. Mişcă-te. Nu vorbi prea mult. Dacă grupul este mic, lasă-i pe oameni să pună întrebări cât de multe.

(4) Ideea că fiecare predică trebuie să aibă trei puncte este doar o invenţie umană. Scopul este acela de a face ucenici şi nu de a aplica teoriile homiletice moderne. Isus a spus „Paşte oile Mele“ şi nu „Impresionează oile Mele“.

Pe cine să învăţi

Urmând exemplul lui Isus, lucrătorul ucenicizator va fi într-o oarecare măsură selectiv faţă de cei pe care îi învaţă. Poate eşti surprins, dar este adevărat. Isus a vorbit deseori noroadelor în pilde şi a avut un motiv specific: nu dorea ca toată lumea să înţeleagă ceea ce spunea. Scriptura ne arată foarte clar acest lucru:

Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?“ Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg“ (Mat. 13:10-13).

Privilegiul de a înţelege parabolele lui Isus era rezervat doar celor care se pocăiseră şi luaseră decizia de a-L urma pe El. Celor care respinseseră posibilitatea de a se pocăi, împotrivindu-se voinţei lui Dumnezeu pentru vieţile lor, li Se împotrivea şi Dumnezeu. Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar celor smeriţi le dă har (vezi 1 Petru 5:5).

De asemenea, Isus i-a instruit pe cei care Îl urmau: „Să nu daţi câinilor lucruri sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6). În mod evident Isus vorbea la figurat. El voia să spună: „Nu daţi lucrurile valoroase celor care nu ştiu să le aprecieze valoarea.“ Porcii nu înţeleg că perlele sunt preţioase şi nici porcii spirituali nu apreciază Cuvântul lui Dumnezeu când îl aud. Dacă ar crede că ceea ce aud este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, i-ar acorda cea mai mare atenţie şi ar asculta de el.

Cum poţi şti cine este un „porc“ spiritual? Îi arunci o singură perlă şi vezi ce face cu ea. Dacă o dispreţuieşte, atunci ştii că este un astfel de om. Dacă i se supune, atunci ştii că nu se încadrează în această categorie.

Din nefericire, prea mulţi pastori fac ceea ce Isus le-a spus să nu facă, aruncând continuu perle la porci, învăţând oameni care se împotrivesc şi resping Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti lucrători pierd timpul acordat de Dumnezeu. Ar fi trebuit de mult să îşi scuture praful de pe picioare şi să plece mai departe, aşa cum a poruncit Isus.

Oile, caprele şi porcii

Adevărul este că nu poţi face ucenici din oameni care nu vor să fie ucenicizaţi, care nu doresc să asculte de Isus. Multe biserici sunt pline de astfel de oameni care sunt doar creştini culturali şi dintre care mulţi consideră că sunt născuţi din nou doar pentru că au acceptat mental câteva adevăruri teologice despre Isus sau creştinism. Aceştia sunt capre sau porci, dar nu oi. Şi totuşi mulţi pastori investesc 90% din timpul lor încercând să-i facă fericiţi, în timp ce îi neglijează pe cei pe care i-ar putea ajuta spiritual şi pe care ar trebui să îi slujească – adevăratele oi. Pastore, Isus doreşte să îi paşti oile, nu caprele şi porcii (vezi Ioan 21:17)!

Dar cum poţi şti care sunt oile? Ele sunt cele care vin la biserică mai devreme şi pleacă mai târziu. Sunt cei care sunt flămânzi după adevăr, deoarece Isus este Domnul lor iar ei doresc să Îi fie plăcuţi. Ei vin la biserică nu doar duminica, ci ori de câte ori este o întâlnire. Se implică în grupurile mici. Sunt cei ce pun întrebări. Sunt plini de entuziasm faţă de Domnul. Caută posibilităţi pentru a sluji.

Dragă pastore, dedică majoritatea timpului şi atenţiei unor astfel de oameni. Ei sunt adevăraţii ucenici. Caprelor şi porcilor care frecventează biserica ta predică-le Evanghelia atâta vreme cât o vor asculta. Dar dacă predici adevărul evanghelic nu vor fi în stare să îl suporte prea mult timp. Fie vor pleca din biserică sau, dacă au puterea necesară, vor încerca să te dea jos de pe poziţia pe care o ai. Dacă reuşesc, scutură-ţi praful de pe picioare şi pleacă. (În cadrul bisericii în case un astfel de lucru nu se poate întâmpla, mai ales dacă biserica se întâlneşte în casa ta!)

De asemenea, evangheliştii nu ar trebui să se simtă obligaţi să propovăduiască mereu Evanghelia aceloraşi oameni care în mod repetat au respins-o. Lasă morţii să-şi îngroape morţii (vezi Luca 9:60). Tu eşti ambasadorul lui Hristos care duce cel mai important mesaj venit din partea Regelui regilor! Poziţia ta este foarte înaltă în Împărăţia lui Dumnezeu, iar responsabilitatea este mare! Nu-ţi irosi timpul spunându-le unora de două ori Evanghelia până când nu a auzit-o o dată toată lumea.

Dacă vrei să fii ucenicizator, ar trebui să fii selectiv faţă de cei pe care îi înveţi şi să nu îţi iroseşti timpul cu oameni care nu vor să se supună lui Isus. Pavel i-a scris lui Timotei:

Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii (2 Tim. 2:2; subliniere personală).

Împlinirea scopului

Imaginează-ţi pentru un moment ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în lucrarea lui Isus, dar care se întâmplă foarte des în bisericile moderne. Imaginează-ţi că, după înviere, Isus ar fi rămas pe pământ şi ar fi făcut o biserică asemănătoare bisericilor instituţionale moderne pe care să o păstorească treizeci de ani. Imaginează-ţi-L predicând aceleaşi comunităţi în fiecare duminică. Imaginează-ţi-l pe Petru apropiindu-se de Ioan şi şoptindu-i gemând la ureche: „Am auzit predica asta de zece ori.“

Ştim că această scenă este absurdă deoarece ştim cu toţii că Isus nu s-ar fi pus niciodată pe El sau pe apostoli într-o asemenea situaţie. Isus a venit să facă ucenici într-un anume fel şi într-o anumită perioadă de timp. În aproape trei ani i-a format pe Petru, pe Iacov, pe Ioan şi pe alţi câţiva. Nu a făcut acest lucru predicându-le în fiecare duminică într-o clădire. L-a făcut trăindu-Şi viaţa în mijlocul lor, răspunzându-le la întrebări şi dându-le posibilitatea de a sluji. Şi după ce Şi-a împlinit sarcina a mers mai departe.

Atunci noi de ce facem ceea ce Isus nu ar fi făcut niciodată? De ce încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu predicând decenii întregi în faţa aceloraşi oameni? Când vom reuşi să ne împlinim îndatorirea? De ce, după câţiva ani, ucenicii noştri nu sunt gata să facă la rândul lor alţi ucenici?

Ceea ce vreau să spun este că, dacă ne facem treaba bine, ar trebui să vină un timp când ucenicii noştri să fie suficient de maturi încât să facă la rândul lor ucenici. Se aşteaptă de la noi să împlinim scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru noi şi Isus ne-a arătat cum să procedăm. Şi să nu uiţi, într-o biserică în case care creşte numeric, este o nevoie continuă de a face ucenici şi de a dezvolta lideri. O biserică în casă sănătoasă nu va cădea în cercul vicios al predicilor aceluiaşi pastor adresate ani la rând aceloraşi oameni.

Motivaţii corecte

Pentru a reuşi să dai acea învăţătură care să rezulte în ucenicizare, nimic nu este mai important decât să ai motivaţii corecte. Când oamenii se implică în lucrare din motive greşite, vor face lucruri greşite. Acesta este motivul principal pentru care există atâtea învăţături contemporane false şi dezechilibrate. Când motivele lucrătorului sunt acelea de a deveni cunoscut, de a avea succes în ochii altora sau de a face o grămadă de bani, în ochii lui Dumnezeu este destinat eşecului. Cel mai trist lucru este acela că s-ar putea să reuşească să îşi atingă scopul de a deveni popular, de a avea succes în ochii altora sau de a face mulţi bani, însă va veni şi ziua când motivele lui greşite vor fi expuse în faţa tronului de judecată al lui Hristos şi nu va primi nici o răsplată pentru munca lui. Dacă i se va permite să intre în Împărăţia cerurilor,[3] toată lumea de acolo va şti adevărul despre el, întrucât lipsa recompensei şi poziţia inferioară vor vorbi. Nu există nici o îndoială că există mai multe ranguri în Rai. Isus a avertizat:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Desigur, aceşti lucrători care ascultă şi învaţă şi pe alţii poruncile lui Hristos vor suferi datorită acestui lucru pe pământ. Isus le-a promis suferinţe celor care vor asculta de El (vezi Mat. 5:10-12; Ioan 16:33). Este puţin probabil să aibă succes, popularitate sau averi. Ceea ce vor câştiga în schimb sunt recompense viitoare şi laudă din partea lui Dumnezeu. Pe care dintre ele ai prefera să le ai? În acest sens a scris Pavel:

Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.

După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc (1 Cor. 3:5-15).

Pavel s-a asemănat pe sine cu un maestru zidar care pune temelia. Pe Apolo, un învăţător care a venit din Corint după ce Pavel a plantat biserica de acolo, l-a asemănat cu cel ce construieşte deasupra fundaţiei deja zidite.

Observă că Pavel şi Apolo vor fi răsplătiţi în final în funcţie de calitatea şi nu de cantitatea lucrării (vezi 3:13).

Figurat vorbind, Pavel şi Apolo ar putea construi Împărăţia lui Dumnezeu cu şase tipuri diferite de materiale, dintre care trei sunt foarte folosite, relativ ieftine şi inflamabile, iar celelalte trei mai puţin folosite, foarte scumpe, dar neinflamabile. Într-o zi, materialele lor vor fi trecute prin focul judecăţii lui Dumnezeu, iar lemnul, paiele şi fânul vor fi arse, dând la iveală calitatea slabă şi de scurtă durată. Aurul, argintul şi pietrele preţioase care reprezintă lucrări valoroase şi eterne în ochii lui Dumnezeu vor trece testul focului.

Putem fi siguri că învăţătura nebiblică se va face cenuşă la judecata lui Hristos. Şi la fel se va întâmpla cu orice este făcut prin puterea, metodele şi înţelepciunea firii, dar şi cu cele care au la bază motivaţii greşite. Isus a avertizat că orice facem din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni nu va fi răsplătit (vezi Mat. 6:1-6, 16-18). Acest gen de lucrări lipsite de valoare s-ar putea să nu fie văzute de ochiul uman acum, dar cu siguranţă va fi descoperit tuturor în viitor, aşa cum a avertizat şi Pavel. Dacă lucrarea mea este din lemn, fân sau paie, eu personal aş prefera să aflu acum, decât să descopăr atunci. Acum mai este vreme pentru pocăinţă; atunci va fi prea târziu.

Evaluarea motivaţiilor personale

Este foarte uşor să ne înşelăm pe noi înşine referitor la motivaţii. Eu unul m-am înşelat. Cum putem şti dacă motivele noastre sunt curate?

Cea mai bună cale este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne descopere dacă motivaţiile noastre sunt greşite şi apoi să ne monitorizăm gândurile şi faptele. Isus ne-a spus să facem fapte bune, ca de exemplu să ne rugăm şi să îi ajutăm pe cei săraci în secret şi că este singurul mod prin care putem fi siguri că facem binele deoarece dorim să Îl lăudăm pe Dumnezeu şi nu să căutăm lauda oamenilor. Dacă ascultăm de Dumnezeu numai când suntem priviţi de alţii, acesta este un semnal că ceva nu e bine deloc. Dacă dorim într-adevăr să Îi fim plăcuţi Domnului – care ne cunoaşte orice gând, cuvânt sau faptă – atunci ne vom lupta să ascultăm de El tot timpul, în lucruri mari sau mici, cunoscute sau necunoscute de alţii.

În acelaşi fel, dacă motivaţiile noastre sunt corecte, nu vom urma moda creşterii bisericii care nu face altceva decât să mărească numărul participanţilor în detrimentul formării de ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

Vom propovădui tot Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne vom focaliza doar asupra subiectelor populare care le convin oamenilor lumeşti şi fireşti.

Nu vom distorsiona Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu vom învăţa pe alţii din Scripturi într-un mod care să violeze contextul Bibliei ca întreg.

Nu vom alerga după titluri şi poziţii de onoare. Nu vom căuta să fim cunoscuţi.

Nu ne vom ataşa de bogaţii.

Nu vom strânge bogăţii pe pământ, ci vom duce o viaţă simplă şi vom da tot ce putem, fiind pentru turma noastră un bun exemplu de administratori înţelepţi.

Vom fi mai preocupaţi de ce crede Dumnezeu despre predica noastră decât de ce cred oameni.

Care sunt motivaţiile tale?

O doctrină care combate ucenicizarea

Lucrătorul care ucenicizează nu-i va învăţa niciodată pe alţii ceva ce ar lucra împotriva scopului de a face ucenici. Astfel, el nu va spune niciodată nimic care să îi facă pe oameni să se simtă liniştiţi când nu ascultă de Domnul Isus. El nu prezintă niciodată harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a păcătui fără teamă de judecată. Din contră, el prezintă harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a se pocăi de păcate şi de a duce o viaţă biruitoare. Scriptura, după cum ştim, declară că doar cei biruitori vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Apoc. 2:11; 3:5; 21:7).

Din nefericire, unii lucrători moderni îmbrăţişează doctrine nebiblice care produc multe pagube scopului ucenicizării. O astfel de doctrină care a devenit foarte populară în Statele Unite este aceea de siguranţa mântuirii necondiţionată şi eternă sau „o dată mântuit, veşnic mântuit“. Această doctrină susţine că oamenii născuţi din nou nu îşi mai pot pierde mântuirea indiferent de felul în care îşi trăiesc viaţa. Deoarece mântuirea se primeşte prin credinţă, spun ei, acelaşi har care îi mântuieşte iniţial pe cei care se roagă să fie mântuiţi îi va şi păstra mântuiţi. Orice alt punct de vedere, susţin ei, nu ar face decât să suţină mântuirea prin fapte.

Bineînţeles că un asemenea punct de vedere este în detrimentul sfinţeniei. De vreme ce ascultarea de Hristos nu este esenţială pentru a ajunge în Rai, atunci există puţine motivaţii de a asculta de Hristos, mai ales când această ascultare are un preţ.

După cum am menţionat anterior, harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra omenirii nu anulează responsabilitatea de a asculta de El. Scriptura spune că mântuirea nu se câştigă doar prin har, ci şi prin credinţă (vezi Efes. 2:8). Atât harul cât şi credinţa sunt necesare pentru a fi mântuit. Credinţa este răspunsul adecvat dat harului lui Dumnezeu, iar crendinţa autentică are întotdeauna ca rezultat pocăinţa şi ascultarea. Conform cuvintelor lui Iacov, credinţa fără fapte este moartă, nefolositoare şi nu poate mântui (vezi Iacov 2:14-26).

De aceea, Scripturile declară în mod repetat că mânutirea depinde de consecvenţa credinţei şi a ascultării. Există pasaje scripturale care vorbesc foarte clar despre acest lucru. De exemplu, Pavel afirmă în scrisoarea către credincioşii coloseni:

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel (Col. 1:21-23; subliniere personală).

Mai clar nu se putea. Numai un teolog ar putea înţelege greşit sau schimba înţelesul cuvintelor lui Pavel. Isus ne va înfăţişa neprihăniţi dacă vom continua prin credinţă. Acest adevăr este reluat în Romani 11:13-24, 1 Corinteni 15:1-2 şi Evrei 3:12-14; 10:38-39, unde se afirmă foarte clar că mântuirea finală depinde de continuitatea credinţei. Toate conţin prepoziţia condiţională dacă.

Importanţa sfinţeniei

Îşi poate pierde credinciosul viaţa veşnică datorită păcatului? Răspunsul se află în multe scripturi, cum ar fi cele care urmează, şi toate garantează că cei care practică diferite păcate nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă un credincios se poate întoarce la practicarea următoarelor păcate enumerate de Pavel, atunci el îşi poate pierde mântuirea finală.

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; subliniere personală).

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partid, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:19-21; subliniere personală).

Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători (Efes. 5:5-6; subliniere personală).

Observă că în fiecare caz Pavel le scria creştinilor, avertizându-i. De două ori i-a avertizat să nu se lase înşelaţi, indicând faptul că era îngrijorat că unii credincioşi ar putea crede că cineva poate practica păcatele enumerate şi totuşi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus Şi-a avertizat ucenicii cei mai apropiaţi Lui, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, că exista posibilitatea să fie aruncaţi în Iad dacă nu sunt pregătiţi pentru întoarcerea Lui. Observă că următoarele cuvinte le erau adresate lor (vezi Marcu 13:1-4) şi nu unei mulţimi de credincioşi:

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei]nu vă gândiţi.

„Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 24:42-51; subliniere personală).

Morala? „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, nu fiţi ca slujitorul necredincios din această pildă.“[4]

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor pe care tocmai le spusese ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, Isus a continuat imediat cu pilda celor zece fecioare. La început, toate cele zece fecioare erau pregătite pentru venirea mirelui, dar cinci dintre ele nu au fost pregătite până la capăt şi au fost astfel excluse de la sărbătorirea nunţii. Isus a încheiat parabola cu cuvintele: „Vegheaţi dar [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei], căci nu ştiţi [voi, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Matei 25:13). Altfel spus „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei nu fiţi ca aceste fecioare nechibzuite.“ Dacă nu exista posibilitatea ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie găsiţi nepregătiţi, nu ar fi fost nevoie ca Isus să îi avertizeze.

Isus le-a spus apoi pilda talanţilor. Conţinea acelaşi mesaj „Nu fiţi ca robul care a avut un singur talant şi care nu a făcut nimic cu ceea ce i-a încredinţat stăpânul, neavând ce să îi arate la venirea lui.“ La sfârşitul pildei stăpânul a spus: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 25:30). Isus nu putea transmite mesajul mai clar de atât. Numai un teolog îi poate deforma înţelesul. Exista pericolul ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie aruncaţi în întunericul de afară dacă nu erau ascultători până la întoarcerea lui Isus. Dacă exista această posibilitate pentru Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, atunci ea este valabilă şi pentru noi. Aşa cum a promis Isus, numai cei ce fac voia Tatălui Său din ceruri vor intra în Împărăţia Lui (vezi Mat. 7:21).[5]

Cei care propovăduiesc o doctrină falsă a siguranţei necondiţionate şi eterne lucrează clar împotriva lui Hristos şi îl ajută pe Satan, învăţându-i pe alţii exact opusul a ceea ce proclamau Isus şi apostolii. Ei neutralizează pur şi simplu porunca lui Isus de a face ucenici care să împlinească tot ceea ce a poruncit El, blocând cărarea strâmtă care duce spre Rai şi lărgind-o pe cea care duce spre Iad.[6]

O altă doctrină contemporană care combate ucenicizarea

Nu numai propovăduirea siguranţei mântuirii necondiţionate înşeală oamenii, făcându-i să creadă că sfinţenia nu este esenţială pentru mântuirea finală. Şi dragostea lui Dumnezeu este de multe ori prezentată într-o formă ce neutralizează ucenicizarea. Pastorii pot fi deseori auziţi spunându-le ascultătorilor: „Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat.“ Oamenii interpretează sensul acestei afirmaţii astfel: „Dumnezeu mă acceptă şi mă aprobă indiferent dacă ascult sau nu de El.“ Totuşi, acest lucru nu este nici pe departe adevărat.

Mulţi dintre aceşti predicatori cred că Dumnezeu îi aruncă în Iad pe cei ce nu sunt născuţi din nou şi această convingere este absolut îndreptăţită. Să ne gândim puţin la acest lucru. În mod evident Dumnezeu nu îi aprobă pe cei pe care îi aruncă în Iad. Deci, cum putem spune că îi iubeşte? Oamenii care ajung în Iad, care sunt torturaţi pentru totdeauna şi suferă mânia lui Dumnezeu, sunt ei iubiţi de Dumnezeu? Crezi că ei ţi-ar spune că Dumnezeu îi iubeşte? Cu siguranţă nu! Ei sunt o urâciune înaintea Lui, tocmai de aceea îi pedepseşte în Iad. Nu îi aprobă şi nici nu îi iubeşte.

Aşa stând lucrurile, dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşii de pe pământ este o dragoste plină de milă, care este doar temporară, şi nu o dragoste aprobatoare. El are milă de ei, avertizându-i de judecata Lui şi dându-le posibilitatea să se pocăiască. Isus a murit pentru ei, oferindu-le astfel un mod prin care pot fi iertaţi. Până în acest punct şi numai în acest mod am putea spune că Dumnezeu îi iubeşte. Dar nu îi aprobă niciodată. Nu simte pentru ei aceeaşi dragoste pe care un tată o simte faţă de copilul său. Din contră, Scriptura declară: „Cum se îndură un tată de copii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El“ (Ps. 103:13; subliniere personală). De aceea putem spune că Dumnezeu nu manifestă aceeaşi compasiune faţă de cei ce nu se tem de El. Dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi se aseamănă mai degrabă cu mila pe care o are un judecător faţă de un criminal condamnat la pedeapsa cu moartea, căruia îi dă în schimb sentinţa închisorii pe viaţă.

Nu există nici măcar un singur caz în cartea Faptele Apostolilor unde să se menţioneze că cei care propovăduiau Evanghelia le spuneau celor nemântuiţi că Dumnezeu îi iubeşte. Din contră, predicatorii biblici îi avertizau de multe ori pe cei care îi ascultau de mânia lui Dumnezeu şi îi chemau să se pocăiască, spunându-le că Dumnezeu nu este de acord cu ei, că sunt în pericol şi că trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor. Dacă le-ar fi spus celor cei îi ascultau doar că Dumnezeu îi iubeşte (aşa cum fac mulţi lucrători contemporani) i-ar fi putut induce în eroare determinându-i să creadă că nu erau în nici un pericol, că nu îşi adunau mânie asupra capului lor şi că nu era nevoie să se pocăiască.

Ura lui Dumnezeu faţă de păcătoşi

Contrar afirmaţiilor din zilele noastre care proclamă dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu îi urăşte:

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia (Ps. 11:5; subliniere personală).

„Mi-am părăsit casa, şi Mi-am lăsat moştenirea, Mi-am dat pe iubita Mea în mâinile vrăjmaşilor ei. Moştenirea Mea a ajuns pentru Mine ca un leu în pădure, a mugit împotriva Mea; şi de aceea o urăsc“ (Ier. 12:7-8; subliniere personală).

„Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor sunt nişte îndărătnici“ (Osea 9:15; subliniere personală).

Remarcă că toate aceste pasaje scripturale nu spun doar că Dumnezeu urăşte ceea ce fac oamenii – îi urăşte pe ei. Acest adevăr aruncă puţină lumină asupra clişeului că Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Nu putem separa o persoană de ceea ce face. Ceea ce face vorbeşte despre ceea ce este. Astfel, Dumnezeu este îndreptăţit să îi urască pe cei ce păcătuiesc, nu doar păcatele comise de ei.Dacă Dumnezeu îi aprobă pe cei care fac ceea ce El urăşte, atunci este El Însuşi inconsecvent. În tribunale, oamenii sunt judecaţi pentru nedreptăţile comise şi tot ei primesc pedeapsa care li se cuvine. Nu putem să urâm nedreptatea, dar să îi aprobăm pe cei care o comit.

Oamenii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu

Nu numai că Scriptura afirmă că Dumnezeu îi urăşte pe anumiţi oameni, dar declară, de asemenea, că anumite categorii de oameni păcătoşi sunt o urâciune şi o disgraţie înaintea Lui. Încă o dată observă că pasajele scripturale citate care urmează nu spun că ceea ce fac aceşti oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o urâciune înaintea Lui. Nu ni se spune că păcatele lor sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o scârbă înaintea Lui:[7]

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5; subliniere personală).

Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 25:16; subliniere personală).

„Veţi mânca până şi carnea fiilor voştri, veţi mânca până şi carnea fiicelor voastre. Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri, şi sufletul Meu vă va urî“ (Lev. 26:29-30; subliniere personală).

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană (Prov. 3:32; subliniere personală).

Cei cu inima stricată sunt o scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi (Prov. 11:20; subliniere personală).

Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Prov. 16:5; subliniere personală).

Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului (Prov. 17:15; subliniere personală).

Cum putem împăca aceste scripturi cu cele care afirmă că Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi? Cum putem spune că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi şi că sunt o scârbă înaintea Lui, dar că îi şi iubeşte în acelaşi timp?

Trebuie să admitem că există mai multe tipuri de dragoste. Unul dintre ele este necondiţionat. Am putea-o numi dragoste milostivă. Este o dragoste care spune: „Te iubesc în ciuda faptului că …“ Este o dragoste care iubeşte oamenii fără să ţină cont de acţiunile lor. Acesta este genul de dragoste pe care îl are Dumnezeu pentru păcătoşi.

În contradicţie cu dragostea milostivă este dragostea condiţionată. Am putea-o numi dragoste aprobatoare. Este o dragoste care este câştigată sau meritată. Este o dragoste care spune: „Te iubesc datorită faptului că…“

Unii consideră că dacă dragostea este condiţionată, atunci nu este dragoste. Sau o dispreţuiesc deoarece spun că este o dragoste egoistă, spre deosebire de dragostea lui Dumnezeu.

Totuşi, adevărul este că şi Dumnezeu are dragoste condiţionată, după cum vom vedea în Scriptură. Astfel, nu ar trebui să dispreţuim dragostea aprobatoare. Dragostea aprobatoare este principalul mod de dragoste pe care îl manifestă Dumnezeu faţă de adevăraţii Săi copii. Ar trebui să ne dorim mult mai mult dragostea aprobatoare decât dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Este dragostea aprobatoare o dragoste inferioară?

Opreşte-te puţin şi pune-ţi următoarea întrebare: „Ce fel de dragoste aş prefera să aibă oamenii faţă de mine – dragoste milostivă sau dragoste aprobatoare?“ Sunt sigur că ai prefera ca oamenii să te iubească „datorită faptului că“ decât „în ciuda faptului că“.

Ai prefera să îţi auzi soţia spunând: „Nu am nici un motiv pentru care să te iubesc şi nimic din ceea ce eşti nu mă motivează să te onorez“ sau: „Sunt atâtea motive pentru care te iubesc, există multe lucruri pe care le faci şi pentru care te admir“? Desigur, am prefera ca soţiile să ne iubească cu o dragoste aprobatoare şi acesta este modul principal de dragoste care atrage şi ţine cuplurile împreună. Când nu este nimic de admirat în soţie sau soţ, când dragostea aprobatoare a încetat să mai existe, puţine căsnicii supravieţuiesc. Dacă supravieţuiesc, creditul se duce în contul dragostei milostive, care izvorăşte din caracterul evlavios al persoanei care o oferă.

Aşa stând lucrurile, vedem că dragostea aprobatoare sau condiţionată nu este deloc inferioară. În timp ce dragostea milostivă este cea mai demnă de oferit, dragostea aprobatoare este cea mai demnă de câştigat. Mai mult, faptul că dragostea aprobatoare este singurul gen de dragoste manifestat de Tatăl faţă de Isus o ridică la loc de cinste. Dumnezeu Tatăl nu a avut nici măcar un strop de dragoste milostivă faţă de Isus, deoarece nu a fost niciodată ceva nedemn de dragoste în Hristos. Isus a mărturisit:

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau“ (Ioan 10:17; subliniere personală).

Vedem astfel că Tatăl Îl iubea pe Isus deoarece Isus a ascultat de El până la moarte. Nu poate fi nimic greşit, ci chiar îndreptăţit în dragostea aprobatoare. Isus a câştigat şi a meritat dragostea Tatălui Său.

Isus a mai declarat că a rămas în dragostea Tatălui prin faptul că a ascultat de poruncile Lui:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15:9-10; subliniere personală).

Mai mult, după cum indică acest pasaj scriptural, trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să rămânem în dragostea Lui păzind poruncile Sale. Este clar că vorbeşte despre dragoste aprobatoare în acest pasaj, comunicându-ne că putem şi ar trebui să câştigăm dragostea Lui şi că putem să ne îndepărtăm de dragostea Lui prin neascultarea faţă de poruncile Lui. Rămânem în dragostea Lui numai dacă păzim poruncile Lui. Acest lucru este rar propovăduit astăzi, dar ar trebui să fie, deoarece sunt cuvintele lui Isus.

Isus a confirmat dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu numai celor ce păzesc poruncile Lui:

„Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu“ (Ioan 16:27; subliniere personală).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui…Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el“ (Ioan 14:21, 23; subliniere personală).

Observă că în al doilea citat Isus nu le promitea credincioşilor nededicaţi că dacă vor începe să păzească cuvintele Lui Se va apropia de ei într-un mod special. Nu! Isus a promis că oricine va începe să Îl iubească şi să păzească cuvântul Lui, va fi iubit de Tatăl şi că atât El cât şi Tatăl Lui vor veni şi vor locui împreună cu acea persoană, referire clară la naşterea din nou. Oricine este născut din nou Îi are atât pe Tatăl cât şi pe Fiul care locuiesc în el prin prezenţa Duhului Sfânt (vezi Rom. 8:9). Deci vedem încă o dată că cei care sunt într-adevăr născuţi din nou sunt cei care se pocăiesc şi care ascultă de Isus şi sunt singurii care câştigă astfel dragostea aprobatoare a Tatălui.

Bineînţeles, Isus încă mai păstrează dragostea milostivă pentru cei care cred în El. Când sunt neascultători, este gata să îi ierte dacă îşi mărturisesc păcatele şi îi iartă pe ceilalţi.

Concluzia

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu Îşi iubeşte copiii care ascultă de El cu aceeaşi dragoste cu care îi iubeşte pe păcătoşi. El îi iubeşte pe păcătoşi doar cu o dragoste milostivă şi această dragoste este temporară, fiind valabilă până când mor. În acelaşi timp în care îi iubeşte cu o dragoste milostivă, îi urăşte cu o ură ce izvorăşte din neaprobarea caracterului lor. Iată ce ne învaţă Scriptura.

Pe de altă parte, Dumnezeu Îşi iubeşte copiii mult mai mult decât pe cei care nu sunt născuţi din nou. În primul rând îi iubeşte cu o dragoste aprobatoare deoarece s-au pocăit şi luptă să împlinească poruncile lui Isus. Pe măsură ce ei devin din ce în ce mai sfinţi, El are din ce în ce mai puţine motive să îi iubească cu o dragoste milostivă şi din ce în ce mai multe motive să îi iubească cu o dragoste aprobatoare, exact ceea ce îşi doresc şi ei.

De asemenea, aceste lucruri ne mai spun şi că imaginea dragostei lui Dumnezeu descrisă de mulţi predicatori şi învăţători moderni induce pe mulţi în eroare şi este neadevărat. Ia-ţi un timp pentru a evalua în lumina Scripturii următoarele clişee familiare despre dragostea lui Dumnezeu:

1.) Nimic din ceea ce faci nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult sau mai puţin decât o face deja.

2.) Nimic din ceea ce faci nu Îl va putea determina pe Dumnezeu să înceteze să te mai iubească.

3.) Dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată.

4.) Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel.

5.) Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi, dar urăşte păcatul.

6.) Nimic din ceea ce faci nu poate câştiga sau merita dragostea lui Dumnezeu.

7.) Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu este condiţionată de performanţele noastre.

Fiecare dintre afirmaţiile de mai sus pot induce în eroare sau sunt pur şi simplu neadevărate, întrucât majoritatea neagă complet dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu şi multe descriu greşit dragostea Lui milostivă.

Referitor la afirmaţia (1), credincioşii pot face ceva care să Îl determine pe Dumnezeu să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mare: pot fi mai ascultători. Şi pot face ceva care să Îl determine să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mică: pot fi neascultători. În ceea ce îi priveşte pe păcătoşi, există ceva ce Îl poate determina pe Dumnezeu să îi iubească mai mult: pocăinţa. În acest caz ar câştiga dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu. Şi există ceva ce L-ar putea face pe Dumnezeu să îi iubească mai puţin: moartea. În acest fel vor pierde singurul gen de dragoste pe care îl manifesta Dumnezeu faţă de ei, dragostea milostivă.

Referitor la afirmaţia (2), un creştin ar putea pierde dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu prin practicarea păcatului, punându-se în poziţia de a experimenta doar dragostea Lui milostivă. Şi din nou, necredinciosul ar putea să moară şi să curme astfel dragostea milostivă a lui Dumnezeu, singura dragoste pe care a manifestat-o Dumnezeu faţă de el.

Referitor la afirmaţia (3), dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu este cu siguranţă condiţionată. Şi chiar şi dragostea milostivă este condiţionată de existenţa persoanei în cauză. După moarte, dragostea milostivă a lui Dumnezeu se sfârşeşte, deci este condiţionată prin faptul că este temporară.

Referitor la afirmaţia (4), este foarte probabil ca dragostea lui Dumnezeu să nu se manifeste faţă de toţi la fel, deoarece Dumnezeu îi aprobă sau dezaprobă pe toţi, păcătoşi sau sfinţi, la niveluri diferite. Dar este foarte adevărat că dragostea lui Dumnezeu nu este aceeaşi pentru păcătoşi ca şi pentru sfinţi.

Referitor la afirmaţia (5), Dumnezeu îi urăşte şi pe păcătoşi şi păcatele lor. Ar fi mai corect să spunem că pe păcătoşi îi iubeşte cu o dragoste milostivă şi că urăşte păcatele lor. Din punct de vedere al dragostei aprobatoare, îi urăşte.

Referitor la afirmaţia (6), oricine poate şi toţi ar trebui să câştige dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, dar desigur, nimeni nu Îi poate câştiga dragostea milostivă, deoarece este necondiţionată.

Iar referitor la afirmaţia (7), dragostea milostivă a lui Dumnezeu nu este condiţionată de performanţe, dar dragostea Lui aprobatoare este.

Toate acestea ne spun că ucenicizatorul autentic ar trebui să prezinte dragostea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, aşa cum este descrisă în Biblie, deoarece nu doreşte să fie nimeni indus în eroare. Numai oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte aprobator vor intra în Rai, iar Dumnezeu îi iubeşte aprobator numai pe cei care sunt născuţi din nou şi ascultă de Isus. Ucenicizatorul autentic nu propovăduieşte niciodată ceea ce ar putea îndepărta oamenii de sfinţenie. Scopul lui coincide cu scopul lui Dumnezeu, acela de a face ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

[1] Propovăduirea Evangheliei de către evanghelişti ar trebui considerată o formă de învăţătură şi nu există nici un dubiu că evangheliştii trebuie să proclame o evanghelie exactă din punct de vedere biblic.

[2] Nu toţi credincioşii au responsabilitatea de a învăţa public grupuri de oameni, dar toţi au responsabilitatea de a-şi învăţa ucenicii în cadrul relaţiile personale (vezi Mat. 5:19; 28:19-20; Col. 3:16; Evrei. 5:12).

[3] Spun „dacă“, deoarece aceia care sunt lupi în piele de oaie sunt clar „lucrători“ ale căror motivaţii sunt egoiste, iar aceştia vor fi aruncaţi în Iad. Presupun că ceea ce îi diferenţiază de lucrătorii adevăraţi care au motivaţii greşite este gravitatea motivaţiilor.

[4] În mod surprinzător, unii învăţători care nu pot ignora realitatea că Isus îşi avertiza cei mai apropiaţi ucenici şi că slujitorul nechibzuit reprezenta în mod evident un credincios, spun că locul unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor se află la marginea Raiului. Acolo, credincioşii nechibzuiţi îşi vor plânge temporar pierderea răsplatei până când Isus le va şterge lacrimile şi îi va primi în Rai!

[5] Desigur, credincioşii care comit un singur păcat nu îşi pierd imediat mântuirea. Aceia care se roagă pentru iertarea păcatelor lor sunt iertaţi de Dumnezeu (dacă iartă şi ei păcatele altora împotriva lor). Cei care nu cer iertarea lui Dumnezeu se pun în pericolul de a fi disciplinaţi de Dumnezeu. Numai prin împietrirea inimii la disciplinarea lui Dumnezeu rişc credincioşii să îşi piardă mântuirea. Vom discuta mai pe larg subiectul disciplinării lui Dumnezeu într-un alt capitol.

[6] Aceia care încă nu sunt convinşi că un creştin îşi poate pierde mântuire, să citească următoarele pasaje din Noul Testament: Mat. 18:21-35; 24:4-5, 11-13, 23-26, 42-51; 25:1-30; Luca 8:11-15; 11:24-28; 12:42-46; Ioan 6:66-71; 8:31-32, 51; 15:1-6; Fapte 11:21-23; 14:21-22; Rom. 6:11-23; 8:12-14, 17; 11:20-22; 1 Cor. 9:23-27; 10:1-21; 11:29-32; 15:1-2; 2 Cor. 1:24; 11:2-4; 12:21-13:5; Gal. 5:1-4; 6:7-9; Fil. 2:12-16; 3:17-4:1; Col. 1:21-23; 2:4-8, 18-19; 1 Tes. 3:1-8; 1 Tim. 1:3-7, 18-20; 4:1-16; 5:5-6, 11-15, 6:9-12, 17-19, 20-21; 2 Tim. 2:11-18; 3:13-15; Evr. 2:1-3; 3:6-19; 4:1-16: 5:8-9; 6:4-9, 10-20; 10:19-39; 12:1-17, 25-29; Iacov 1:12-16; 4:4-10; 5:19-20; 2 Pet. 1:5-11; 2:1-22; 3:16-17; 1 Ioan 2:15-28; 5:16; 2 Ioan 6-9; Iuda 20-21; Apoc. 2:7, 10-11, 17-26; 3:4-5, 8-12, 14-22; 21:7-8; 22:18-19. Textele folosite drept dovadă în favoarea doctrinei siguranţei mântuirii necondiţionate şi eterne sunt scripturi care doar subliniază credinioşia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi nu spun nimic despre responsabilitatea oamenilor. De aceea trebuie interpretate armonios, în raport cu celelalte scripturi menţionate mai sus. Doar pentru că Dumnezeu promite că va fi credincios nu înseamnă că toţi ceilalţi vor fi consideraţi credinioşi. Doar pentru că promit soţiei mele că nu o voi părăsi niciodată şi îmi ţin promisiunea, nu îmi garantează faptul că ea nu mă va părăsi niciodată.

[7] S-ar putea obiecta că toate aceste pasaje din Scriptură care arată ura şi scârba lui Dumnezeu faţă de păcătoşi sunt extrase din Vechiul Testament. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi nu s-a schimbat totuşi de la Vechiul la Noul Testament. Întâlnirea lui Isus cu femeia cananeancă din Matei 15:22-28 este un exemplu excelent al atitudinii nou-testamentale a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. La început, Isus nici măcar nu a răspuns stăruinţelor ei şi chiar a comparat-o cu un câine. Credinţa ei persistentă a fost motivul pentru care i-a arătat îndurare. Atitudinea lui Isus faţă de cărturari şi farisei cu greu ar putea fi considerată drept rezultatul dragostei aprobatoare (vezi Mat. 23).

Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”

Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”

Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).

Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.

În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:
1. Biserica este o familie.
2. Biserica este un trup.

Biserica este o familie

Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu
Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.
Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.

BOTEZUL

Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )
Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.
Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.

Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)

Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.
Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.

Pãrtãşia

Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.
Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..

Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:

1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”

2. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”

3. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.

4. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.

5. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.

6. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.

7. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”

8. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.

9. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.

Biserica ca trup

Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.

1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.

2. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.

3. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.

Creştinii ca mãdulare:

1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.

2. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”

3. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.

4. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”

Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.

Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:

Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”

Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”

Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”

Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.

Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.

Trei decenii s-au scurs de la revoluţia declanşată la Timişoara. O generaţie! Şi nici acum nu avem răspunsuri la multele întrebări privind acele zile. Moment aniversar, ar trebui ca în aceste zile să nu fim zgârciţi cu epitete şi cuvinte măreţe: eroism, popor viteaz, grandios etc. Însă e foarte greu, atâta timp cât n-avem acele răspunsuri, pe care le merită, în primul rând, urmaşii celor care în acele zile şi-au pierdut viaţa. Sau îl merita Corina Untilă, cea împuşcată în decembrie 1989 şi care luna trecută s-a stins din viaţă. Ea nu mai beneficia de indemnizaţia de revoluţionar pe care o primesc „revoluţionari” de prin Caracal, Dorohoi sau chiar… Buzău, oraşul unde a făcut „revoluţie” noul şef al PSD. Să-i fi spus ei cineva că toţi criminalii de la revoluţie merită pensii speciale de peste 100 de milioane de lei vechi, dar ea nu merită acea indemnizaţie.

E greu să vorbeşti despre dreptate, despre adevăr, atâta timp cât, în anii care au urmat acelor evenimente, victimele s-au amestecat cu criminalii, ultimii ajungând din nou la butoane. Sau dacă nu la butoane, oricum se bucură de pensii speciale de mii de euro. Ne întrecem în cuvinte când spunem că acea revoluţie a dat jos cel mai ticălos regim dintre toate dictaturile comuniste instaurate după ultimul război mondial, dar reprezentanţi ai acelui regim au continuat să ne conducă. Şi acum avem un  şef al senatului venind din acel regim. Atunci despre ce revoluţie vorbim?

“Sunt 30 de ani de la Revoluția care mai mult ne-a dezbinat decât ne-a unit. Avem n organizații, președinți care trimit n scrisori. Noi atunci am cerut puține lucruri: libertate, democrație. Și în sală avem milițieni, securiști, revoluționari cu titluri autentice și revoluționari adevărați”, spunea luni, într-o şedinţă festivă a Consiliului Local, revoluţionarul Corneliu N. Vaida. Şi aşa este. După revoluţie (şi vorbesc doar de Timişoara aici), unii revoluţionari şi-au dedicat anii care au venit căutării adevărului despre acele zile.

Alţii au început o cursă nebună pentru căpătuială. Şi-au făcut asociaţii de revoluţionari puse în slujba lui Ion Iliescu, cel acuzat acum pentru crime la revoluţie. Exact, omul care a furat revoluţia de la Timişoara, transformând-o într-o lovitură de stat la Bucureşti, a fost ridicat pe piedestal de mulţi dintre revoluţionarii timişoreni. Că unul precum Paul Vasile care a dat ordin să fie împuşcaţi oameni pe Calea Girocului (sunt martori care spun că a tras personal) a fost făcut general şi chiar consilier personal de Iliescu, pare să nu-i fi deranjat. Sau un Mihai Chiţac, la puţine zile după ce a pus gazele pe timişoreni a fost făcut de acelaşi Iliescu ministru de Interne. Important era că, prin Iliescu, au adunat case, spaţii comerciale, terenuri etc.

Acelaşi Iliescu care spunea zilele trecute „că e momentul să nu mai căutăm vinovaţi”. Şi totuşi, mulţi revoluţionari timişoreni veritabili i s-au închinat. Un fel de sindrom Stockholm? În apărarea unor generali de armată sau securişti i-am auzit pe unii spunând că puteau să omoare mult mai mulţi oameni, dar s-au limitat la puţini. Pe bune? Un criminal beneficiază de circumstanţe atenuante fiindcă a omorât doar un om, când putea să ucidă doi?

S-a vorbit foarte mult de reconciliere. Foarte bine. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie aflat adevărul, că gunoiul trebuie aruncat sub preş. Asta nu înseamnă că torţionarii nu trebuie să treacă printr-o perioadă de penitenţă, inclusiv în spatele gratiilor. La noi reconciliere înseamnă că torţionarii să rămână la putere? În urmă cu doi ani, de exemplu, ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad era condus la groapă cu mari onoruri, iar unii lideri de opinie (Cozmin Guşă, Dan Andronic etc) îi ridicau osanale. Acelaşi Iulian Vlad care în 17 decembrie 1989 ordona pentru Timişoara: „Se lichidează radical!”.

”Dreptatea înseamnă aflarea vinovaților și pedepsirea celor care au curmat vieți, celor responsabili de represiunea dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Responsabili pentru crime. Responsabili pentru locul rămas gol din cauza cruzimii lor. Responsabili pentru chipuri îndurerate de copii orfani, văduve și părinți care nu au încetat niciodată să plângă. Îmi plec capul cu deosebit respect pentru voi, urmașii celor dispăruți, pentru eroi și pentru martiri. Dar, în același timp, un adânc sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liberi”, a spus președintele Klaus Iohannis, zilele trecute, la Timişoara. Perfect adevărat. Dar se poate ceva mai mult decât nişte cuvinte frumoase?

Nu de puţine ori în istorie, românii n-au dus un lucru până la capăt sau l-au făcut pe jumătate. Aşa s-a întâmplat şi în decembrie 1989. Reala revoluţie de la Timişoara a fost predată lui Ion Iliescu şi “emanaţilor” din jurul acestuia. Şi acesta este unul din motivele de bază pentru care, după trei decenii, România se află acolo unde se află. Nici cu adevărat în Europa civilizată, nici în afara ei.